Riscuri Climatice Si Hidrologice In Arealul Geografic Depresionar Zarandean

RISCURI CLIMATICE ȘI HIDROLOGICE ÎN AREALUL GEOGRAFIC DEPRESIONAR ZĂRĂNDEAN

CUPRINS

Introducere

Partea I

Capitolul 1. CONCEPTUL DE RISC

Terminologie și percepția riscurilor

Capitolul 2. DATE GENERALE

2.1 Baza de date și metodologie

2.2 Scurt istoric al cercetărilor

2.3 Așezarea geografică și limite

Partea II

Capitolul 3. FACTORII ȘI CONDITILE CE INFLUENȚEAZĂ MANIFESTAREA FENOMENELOR CLIMATICE ȘI HIDROLOGICE

3.1 Factorii radiativi

3.2 Factorii dinamici

3.3 Geologia

3.4 Relieful

3.4.1 Subunitățile de relief

3.4.2 Altitudinea

3.4.3 Geodeclivitatea

3.4.4 Expoziția versanților

3.5 Clima

3.5.1 Temperatura aerului

3.5.2 Umezeala aerului

3.5.3 Precipitațile atmosferice

3.5.4 Vântul

3.5.5 Tipuri de topoclimate

3.6 Hidrografia

3.7 Solurile

3.8 Vegetația

3.9 Modificările antropice

Partea III

Capitolul 4. RISCURI CLIMATICE DIN SEZONUL RECE

4.1 Înghețul

4.2 Bruma

4.3 Depunerile de gheață

4.4 Viscolul

4.5 Ceața

4.6 Inversiunile de temperatură

4.7 Ninsorile abudente și stratul de zăpadă

Capitolul 5. RISCURI CLIMATICE DIN SEZONUL CALD

5.1 Orajul

5.2 Grindina

5.3 Vijelia

5.4 Ploile torențiale

5.5 Valurile de căldură

Capitolul 6. RISCURI CLIMATICE PE TOT ÎNTREGUL AN

6.1 Fenomene de uscăciune și secetă

6.2 Exesul de umiditate

Partea IV

Capitolul 7. RISCURI HIDROLOGICE

7.1 Activitatea hidrometrică

7.2 Rețeaua hidrografică

7.3 Regimul hidrologic

7.4 Fenomene de risc

Partea V

Capitolul 8. CONTRIBUȚII PERSONALE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

MOTTO:,,Situarea Depresiunii Zărand în sud-vestul Munților Apuseni, ca o fâșie de tranziție între aceștia și Câmpia Crișurilor, i-a imprimat particularități de natură fizico-geografică a căror influență se resimte din plin în activitățile comunității umane de aici. Din cele expuse observăm că spațiul geografic depresionar, așa cum se prezintă el, este rezultatul unei evoluții îndelungate, caracterizate printr-o adaptare continuă a componentelor antropice la cele fizico-geografice și o concentrare în lungul Crișului Alb rezultând un model axial de organizare a spațiului.’’ (C.M.Oancea,2002)

Caracteristicile climei și apei joacă un rol extrem de important în viața și activitatea societății omenești. Acest rol are o față și un revers, căci clima și apa reprezintă în același timp, o resursă dar și un risc.

Riscurile climatice și hidrologice fac parte din categoria riscurilor naturale, și de-a lungul timpului au influențat nivelul de dezvoltare al societății umane.

Lucrarea de față, intitulată “Riscuri climatice și hidrologice în arealul depresionar Zărăndean”, tratează problematica riscurilor climatice și hidrologice din partea de vest a României, în județul Arad, mai precis zona depresionară situată la marginea vestică a Munților Apuseni, între Munții Codru-Moma și Munții Zarandului.

Scopul acestei lucrări constă în evidențierea riscurilor climatice și hidrologice precum și estimarea vulnerabilității teritoriului analizat față de riscurile climatice și hidrologice.

Scopul acestei lucrări a fost realizat urmărindu-se următoarele obiective:

Întocmirea unei baze de date, pentru perioada 1970-2006;

Calcularea unor parametrii climatici cum ar fi: medii multianuale, valori extreme, abateri, frecvențe, durate, etc;

Elaborarea unor hărți ale vulnerabilității regiunii fața de diferitele riscuri climatice și hidrologice;

Analiza, pe baza unui chestionar, a percepției riscurilor climatice și hidrologice de către populația din zonă.

Lucrarea este structurată în opt capitole și cinci părți:

Partea I-a

Capitolul 1: prezintă terminologia și percepția riscurilor;

Capitolul 2: prezintă baza de date și metodologia, istoricul cercetărilor, așezarea geografică și limitele regiunii analizate;

Partea a II-a

Capitolul 3: prezintă factorii și condițiile ce influențează manifestarea fenomenelor climatice și hidrologice (Factorii radiativi, Factorii dinamici, Geologia, Relieful, Clima, Hidrografia, Solurile, Vegetația, Activitățile antropice);

Partea a III-a

Capitolul 4: prezintă riscurile climatice din sezonul rece (Înghețul, Bruma, Depunerile de gheață, Viscolul, Ceața, Inversiunile de temperature, Ninsorile abudente și stratul de zăpadă);

Capitolul 5: prezintă riscurile climatice din sezonul cald (Orajul, Grindina, Vijelia, Ploile torențiale, Valurile de căldură);

Capitolul 6: prezintă riscurile climatice de pe tot parcursul anului (Fenomene de uscăciune și secetă și Excesul de umiditate);

Partea a IV-a

Capitolul 7: prezintă riscurile hidrologice (Activitatea hidrometrică, Rețeaua hidrografică, Regimul hidrologic, Riscurile hidrologice);

Partea a V-a

Capitolul 8: prezintă analiza chestionarelor de percepție a riscurilor climatice și hidrologice aplicate pe populația din zonă.

Această lucrare nu ar fi fost posibilă fără sprijinul susținut al domnului Lect. dr. Tișcovschi Adrian Amadeus căruia îi aduc, pe această cale, respectuoase mulțumiri. Aceleași sincere mulțumiri le aduc , pe această cale domnului Zacoi Gligor, șeful stației meteorologice Gurahonț, domnului șef al stației hidrologice Ineu, colegilor de specializare, în special lui Bărsoianu Iulian Andrei care m-a ajutat enorm la îmbunătățirea prezentei lucrări prin sugestii și opinii, precum și tuturor celor ce m-au sprijinit atât în colectarea fondului de date cât și în realizarea acestui demers.

Partea I

Capitolul 1. CONCEPTUL DE RISC

Terminologie și percepția riscurilor.

În literatura de specialitate anglo-saxonă preferă termenul de “hazarde naturale”, iar cea franceză utilizează mai ales noțiunile de “dezastre” și “catastrofe” (Ovidiu Murărescu, 2008).

Dicționarul IDNDR (International Decade for Natural Disaster Reduction) publicat în anul 1992, definește cei mai utilizați termeni, astfel:

Hazardul reprezintă “un eveniment amenințător sau probabilitatea de apariție într-o regiune și într-o perioadă dată a unui fenomen natural cu potențial distructiv (pagube materiale, daune aduse mediului înconjurător, victime umane)”.

Riscul este definit ca “numărul posibil de pierderi umane, persoane rănite, pagube materiale de orice fel, produse în timpul unei perioade de referință și într-o regiune dată, în cazul existenței unui fenomen natural particular”.

Dezastrul natural reprezintă “o gravă întrerupere a funcționării unei societăți, care cauzează pierderi umane, materiale și de mediu, pe care societatea respectivă nu le poate depăși cu resurse proprii”.

Vulnerabilitatea înseamnă “gradul de pierderi (0-100%), rezultate din potențialitatea unui fenomen de a produce victime și pagube materiale”, gradul de vulnerabilitate depinzând de nivelul de dezvoltare social-economică al zonei în cauză.

Riscul a fost caracterizat prin existența a trei forme potențiale (Varnes, 1984, Selby, 1993, citați de Voiculescu, 2003): riscul specific, elementele supuse riscului și riscul total.

Riscul specific (Rs) reprezintă “gradul de pierderi așteptat, datorat unui fenomen natural particular” (Zăvoianu, Dragomirescu, 1992, citați de Voiculescu, 2003). El reprezintă produsul dintre vulnerabilitate (V) și hazardul natural (H):

Rs = V · H

Figura 1 : Exprimarea grafică a riscului Figura 2 : Matricea riscului și dimensiunea p pagubelor posibile

Elementele supuse riscului (E), reprezintă “populația, clădirile și construcțiile de inginerie civilă, activitățile economice, serviciile publice, unitățile, infrastructura, supuse riscului dintr-o arie dată” (Crozier, 1988, Zăvoianu, Dragomirescu, 1992, Grecu, 1997, citați de Voiculescu, 2003).

Riscul total (Rt) este definit prin numărul așteptat de vieți pierdute, persoane rănite și pagube asupra proprietăților sau întreruperea activității economice, din cauza unui fenomen natural:

Rt = E · Rs

unde E – reprezintă elementele unui risc; Rs – este riscul specific; H – înseamnă hazardul; V- reprezintă vulnerabilitatea (Voiculescu, 2003).

Bertrand și colab. (citați de Voiculescu, 2003), subliniază că riscul (R) se exprimă ca o funcție de mai multe elemente:

R = f (A, E, V, I, t, s)

unde A – alea (sau evenimentul care poate crea pagube), E – elementele de risc (elementele supuse impactului unui eveniment), V – vulnerabilitatea (care indică gradul de fragilitate al elementelor de risc), I – reziliența (capacitatea unui mediu fizic sau biologic, a unei societăți sau a unui individ de a face față unui eveniment stresant), t – timpul, s – spațiul.

Riscul prezintă două componente, una reală și alta subiectivă, aceasta din urmă fiind generată de nivelul de cunoaștere al societății la un anumit moment dat (Ianoș, 1994). Pentru evidențierea raporturilor dintre risc și dinamica sistemului geografic, se cer a fi definiți factorii de risc, care, în principiu, sunt destul de greu de separat de cei de nerisc. Acest lucru se datorează, pe de o parte, posibilității translației neașteptate a factorilor dintr-o categorie în alta, iar pe de altă parte, ca urmare a instabilității pragurilor de la care un factor poate declanșa sau amplifica unele procese cu efect negativ (Ovidiu Murărescu, note de curs, Universitatea Valahia din Târgoviște, 2008).

Figura 3: Relațile dintre hazard, fenomene extreme ( E.E.) și elemente de risc ( E.R.)

* Sursa: Florina Grecu, Hazarde și riscuri natural, 2008

Capitolul 2. DATE GENERALE

2.1 Baza de date și metodologie.

Prin tematica sa și modul de abordare a diverselor probleme, lucrarea “Riscuri climatice și hidrologice în arealul geografic depresionar Zărăndean ” poate fi considerate un studiu de evaluarea riscurilor climatice și hidrologice care evidențiază în mod obiectiv elementele naturale, economice și sociale în conexiune direct cu geneza și dezvoltarea fenomenelor de risc.

Lucrarea s-a realizat în trei etape:

-Etapa de documentare;

-Etapa de teren;

-Etapa de elaborare finală.

În etapa de teren, cea mai importantă dintre cele trei etape, s-au făcut o serie de observații directe asupra cadrului natural, s-au actualizat informațiile și datele statistice de la o serie de organisme administrative. Tot în această etapă, pe baza unui chestionar, a-m analizat percepția de către populația din zonă asupra fenomenelor de risc climatice și hidrologice.

Datele folosite au fost extrase din arhiva Agenției Naționale de Meteorologie (ANM), pentru a evidenția riscurile climatice, iar pentru riscurile hidrologice, au fost utilizate date din cadrul Administrației Bazinale Crișuri (Oradea).

Pentru studiul riscurilor climatice din Depresiunea Zărand, m-am bazat pe analiza datelor de observație a staților meteorologice situate în cadrul Depresiunii Zărand și anume: Stația Meteorologică Ineu aflată la contactul cu câmpia de Vest (pentru extremitatea vestică), și Stația Meteorologică Gurahonț aflată la contactul cu Munții Apuseni (pentru extremitatea estică). Pentru o analiză comparative s-au folosit și date de la stațiile meteorologice aflate în afara Depresiunii Zărand: Chișineu Criș pentru zona de câmpie, Șiria pentru zona depresionară și Moneasa-Izoi pentru zona montană.

Tabel 1: Stațile Meteorologice

Figura 4: Platforma Stației Meteorologice Figura 5: Biroul Stației

Gurahonț Meteorologice Gurahonț

*Arhivă personală *Arhivă personală

Pentru studiul riscurilor hidrologice din Depresiunea Zărand, m-am bazat pe analiza datelor de observație a staților hidrometrice si de la o serie de organisme administrative. Tot în această etapă, pe baza unui chestionar, a-m analizat percepția de către populația din zonă asupra fenomenelor de risc climatice și hidrologice.

Datele folosite au fost extrase din arhiva Agenției Naționale de Meteorologie (ANM), pentru a evidenția riscurile climatice, iar pentru riscurile hidrologice, au fost utilizate date din cadrul Administrației Bazinale Crișuri (Oradea).

Pentru studiul riscurilor climatice din Depresiunea Zărand, m-am bazat pe analiza datelor de observație a staților meteorologice situate în cadrul Depresiunii Zărand și anume: Stația Meteorologică Ineu aflată la contactul cu câmpia de Vest (pentru extremitatea vestică), și Stația Meteorologică Gurahonț aflată la contactul cu Munții Apuseni (pentru extremitatea estică). Pentru o analiză comparative s-au folosit și date de la stațiile meteorologice aflate în afara Depresiunii Zărand: Chișineu Criș pentru zona de câmpie, Șiria pentru zona depresionară și Moneasa-Izoi pentru zona montană.

Tabel 1: Stațile Meteorologice

Figura 4: Platforma Stației Meteorologice Figura 5: Biroul Stației

Gurahonț Meteorologice Gurahonț

*Arhivă personală *Arhivă personală

Pentru studiul riscurilor hidrologice din Depresiunea Zărand, m-am bazat pe analiza datelor de observație a staților hidrometrice situate în cadrul Depresiunii Zărand și anume: Stația hidrometrică Gurahonț aflată pe Crișul Alb, Stația hidrometrică Sebiș aflată pe Valea Deznei (Sebiș), Stația hidrometrică Chisindia aflată pe Valea Chisindiei, Stația hidrometrică Ineu aflată pe Crișul Alb, și Stația hidrometrică Cermei aflată pe Teuz.

Tabel 2: Stațile Hidrometrice

Pentru realizarea hărților s-a utilizat hărțile topografice 1:25000, 1:50000, 100000, ortofotoplanul (ANCPI), hărți speciale (harta vegetației, harta geologică 1:200000, harta solurilor 1:200000, Atlasul cadastrului apelor din România etc), un model digital de teren obținut din baza de date GMES RDA (EU-DEM), precum si baza de date Corine Land Cover 2006.

2.2 Scurt istoric al cercetărilor.

Fenomenele climatice și hidrologice de risc au afectat dintotdeauna viața oamenilor. Aceste fenomene au început să fie studiate relativ recent, dar însă ele au fost consemnate încă din perioada medieval .Cărțile bisericești oferă un număr foarte mare de informații legate de consemnarea acestor fenomene de risc cât și despre implicațiile pe care acestea l-a avut asupra oamenilor.

În anul 1884, înfințarea Serviciului Meteorologic al României sub conducerea lui Ștefan C. Hepites a impulsionat dezvoltarea rețelei de stații si posturi meteorologice. Ștefan C. Hepites, a publicat o serie de lucrări importante pentru dezvoltarea climatologiei în țara noastră (Scimbatu-se Clima – 1890, Secetele din România – 1904) și poate fi astfel considerat primul climatolog român care a studiat și fenomenele climatice de risc.

În ceea ce privește studiile referitoare la regiunea care face obiectul acestui studiu (Depresiunea Zărandului) alături de consemnările ale antichității, numele Crișului Alb a fost menționat în scrierile și rapoartele unor călători străini care au străbătut o parte din aceste meleaguri.

Florian Dudaș (1999), în cartea “Catastrofe naturale în Transilvania” a adunat o serie de astfel de consemnări în 1830, datorită frecventelor inundații și afectării terenurilor agricole încep lucrări complexe de amenajare ale văii Crișului Alb prin realizare de diguri. Sub îndrumarea Prefecturii Arad, în anul 1840 începe proiectarea și construirea Canalului Morilor (Nádor csatorna) cu finalizare în anul 1857.

Importante contribuții de geografie și hidrologie, au fost aduse de numeroși cercetători și oameni de știință.Dintre aceștia menționăm: V. Mihăilescu cu lucrarea Dealurile și câmpiile României (1969), I. Berindei cu studii despre Câmpia Crișurilor (1968), Diaconu și colaboratorii cu lucrarea Scurgerea medie specifică a râurilor din R.P.R. (1954) și Râurile României (1971), Ujvari Iosif (Geografia apelor României, 1972), P. Coteț (1957 – Depresiunea Zărandului. Probleme de geografie, vol.IV), P. Coteț și colab. (1967), cu o hartă geomorfologică a Câmpiei Tisei și Crișurilor, Gh. Măhara cu studii despre Câmpia Crișurilor (1973), Valeria Velcea și Al. Savu (1982) prin lucrarea Geografia Carpaților și Subcarpaților Românești, P. Tudoran (în 1983 publică lucrarea Țara Zărandului – studiu geoecologic), Posea Gr. (1969, Evoluția principalelor văi carpatice – Mureșul, Crișul Repede, Crișul Alb), Vespremeanu E. (1972, Dealurile Lipovei și defileul Mureșului), Gâștescu P. (1990, Fluviile Terrei).

O cercetare aparte, complexă, s-a întreprins în Câmpia Crișurilor de către Gh. Măhăra și Gr. Pop (1977). Pentru clarificarea evoluției câmpiei, un rol aparte îl au studiile asupra teraselor de pe râurile care coboară din munte în câmpie: L. Sawicki (1912), E. Vespremeanu (1972, 1973), N. Mihăilă (1988), I. Berindei (1964, 1977), Aurora Posea (1969, 1977).

Pentru unele aspecte generale mai menționăm: Enciclopedia geografică a României (1982 – Posea și colaboratorii), Harta regionării geomorfologice a României (Gr. Posea, L. Badea, 1984), Geografia României (vol. I, 1983, vol. II, 1984 și vol. IV, 1992). Colecția „Județele patriei” cuprinde de asemenea un material valoros geografic: Arad (1979. Alte lucrări importante sunt: Clima României (vol I și II 1961, 1962), Cadastrul apelor din România – Aquaproiect (1992).

2.3 Așezarea geografică și limite.

Vestul munților Apuseni este caracterizat prin prezența a unor depresiuni ce pornesc radiar din masivele muntoase și cobor ușor spre vest până ce intră în contact cu Câmpia de Vest prin o serie de depresiuni de tip golf ( Vad-Borod, Beiuș, Zărand).

Golful depresionar al Crișului Alb, cuprinde întreaga arie depresionară de subsidență dintre munții Zarandului și munții Codru-Moma. Această arie se deschide ca o pâlnie uriașă spre Câmpia de Vest și constituie cea mai adâncă pătrundere a câmpiei între unitățile montane din vestul țării (Geografia României, tratat, vol IV).

Datorită deschiderii largi pe care o are Depresiunea Zărandului spre Câmpia de Vest (aproximativ 50 km între extremitatea munților Codru-Moma și munților Zărandului) face ca pătrunderea aspectului de câmpie, în jurul rețelei hidrografice să ajungă până în dreptul defileelor epigenetice de la Joia Mare (pe Crișul Alb) și de la Tauț (pe Cigher).

Depresiunea Zărandului. Această depresiune de tip golf, se reduce doar la culoarul larg al Crișului Alb și Teuzului.

Limitele Depresiunii Zărandului se înscrie în următoarele limite:

-Limita de nord este delimitată de formațiunile piemontane ale Dealurilor Codrului;

-Limita de est este delimitată prin lărgirea de la Gurahonț de Depresiunea Hălmagiului care face legătura cu compartimentul vestic al „Tării Zărandului”;

-Limita sudică este delimitată de formațiunile piemontane ale Dealurilor Cigherului;

-Limita vestică este delimitată de linia de contact a localităților Ineu-Beliu și corespunde șirul măgurilor andezitice și de conglomerate vulcanice (Al. Savu 1958 ; P. Tudoran 1983).

Figura 6: Pozitia matematică și încadrarea în cadrul României a arealului de studiu

(Depresiunea Zărandului).

Limitele matematice ale Depresiunii Zărandului sunt marcate de paralele de 46° 30’ și 46° 11’ latitudine nordică și meridianele de 21° 48’ și 22° 22’ longitudine estică.

Depresiunea Zărandului se află situată între Dealurile Codrului și Dealurile Cigherului, pe firul râului Crișului Alb. Relieful este format din dealuri ce coboară de la 300 m la contactul cu Munții Codru – Moma și cu Munții Drocea, și până la 250 m altitudine în centrul depresiunii, deasupra teraselor Crișului Alb (P. Tudoran indică 7 terase, cea mai înaltă fiind de 90 – 110 m). Există vârfuri vulcanice (Drocea, Gălălău, Usumal, Pleșa) și defilee epigenetice (pe Crișul Alb la Aciuța – Gurahonț și Joia Mare).

Depresiunea Zărandului se împarte în două sectoare bine deosebite: Depresiunea Gurahonț între Defileul Pleșa – Gurahonț și Defileul Joia Mare și Depresiunea Sebișului, care este prelungire a Câmpiei de Vest.

Depresiunea Gurahonț, este localizată între două defilee epigenetice defileul Pleșa-Gurahonț și defileul Joia Mare. Relieful este relativ jos, altitudinile cele mai înalte întâlnindu-se în sudul depresiunii fiind în medie de 350- 400 m iar altitudinile cele mai coborâte de 160 m în lunca Crișului Alb. Terenurile sunt netede, îndeosebi cultivate cu cereale și pomicultură. Depresiunea Gurahonț are un climat de adăpost datorită faptului că este înconjurată de cele două lanțuri montane, și anume Munții Codru-Moma în nord, și Munții Drocea în sud.

Depresiunea Sebișului – este caracterizată prin deschiderea largă a Câmpiei Crișurilor înspre vest, și este mărginită de o parte și de alta de măgurile eruptive Mocrea (378 m) și Gălălău (224 m). Crișul Alb și Teuzul au creat aici o câmpie aluvionară terasată, cu altitudinea între 110 și 200 m. Depresiunea Sebișului este în totalitate un domeniu agricol. La acest peisaj se adaugă cele două orașe – Sebiș și Ineu.

Legăturile cu regiunile învecinate se asigură printr-o rețea rutieră bine organizată, axată pe drumul național din lungul Crișului Alb (Arad-Ineu-Gurahonț-Brad-Deva), calea ferată Arad-Brad, drumurile județene Arad-Tîrnova-Șilindia-Buteni, respectiv Oradea-Beliu-Bogsig-Ineu.

Orașul Sebiș – situat în estul compartimentului depresionar omonim, este atestat documentar în secolul al XIII-lea, iar în 2002 număra 6.310 locuitori. Industria este reprezentată printr-o fabrică de mobilă și o secție a întreprinderii de strunguri din Arad.

Orașul Ineu – se află în extremitatea vestică a Depresiunii Sebișului, pe Crișul Alb și este atestat documentar în secolul al XIII-lea. În 2002 avea 10.226 locuitori. Economia orașului este legată în primul rând de unitatea de tricotaje, apoi de cea a secției de confecționări din tablă, care a aparținut de „Strungul” din Arad.

Temperatura medie anuală este de 8-10° C în zona dealurilor piemontane și de 10° C în Câmpia Crișului Alb, iar cantitatea de precipitații căzute se ridică la 600-700 mm/an în zona joasă a depresiunii și 700-800 mm/an în zona deluroasă datorită maselor de aer oceanic.

Figura 7: Orașul Sebiș – Primăria Figura 8: Orașul Ineu – Cetatea Ineului

*Arhivă personală *Arhivă personală

Figura 9: Profil Transversal prin dealurile și depresiunea Crișului Alb de la Vf Highiș pâna la Vf. Izoi (după P. Tudoran, 1983)

Figura 10: Profil Transversal prin dealurile și depresiunea Crișului Alb de la Vf. Horlea pâna la Vf. Izoi (după P. Tudoran, 1983)

* Sursa datelor: Harta topografică a României, scara 1:50.000, Ediția a II-a, DTM, 1982; și geo-spatial.org, 2008

Figura 11: Așezarea geografică si limitele Depresiunii Zărand.

Partea II

Capitolul 3. FACTORII ȘI CONDIȚILE CE INFLUENȚEAZĂ MANIFESTAREA FENOMENELOR CLIMATICE ȘI HIDROLOGICE

3.1 Factorii radiativi.

Energia radiantă provenită de la soare (constanța solară) este principala sursă de energie pentru geneza elementelor climatice.

Bilanțul radiativ (Q) reprezintă diferența dintre radiația primită (S,D,A) și cea cedată (R,T), la contactul suprafeței terestre cu atmosfera. El se exprimă astfel:

Q = ( S+ D + A) – ( R + T), unde:

S – radiația directă (care vine direct de la Soare)

D – radiația difuză (radiația ,,difuzată’’ de atmosferă)

A – radiația atmosferei

R – radiația reflectată de suprafața terestră (care, exprimată în % se numește albedou)

T – radiația terestră (emisă de suprafața scoarței terestre).

Radiația solară este elementul de bază în geneză proceselor și fenomenelor atmosferice.

Radiația solară, se caracterizează prin influența pe care o exercită asupra suprafeței arealului depresionar prin componentele sale: radiația solară directă, radiația difuză, radiația reflectată și cea absorbită.

Radiația solară directă. Este cea mai importantă sursă de căldură pentru încălzirea solului în Depresiunea Zărandului. Radiația solară directă este influențată atât de unghiul de expunere solară, cât și de transparența atmosferică.

Radiația solară difuză. Este radiația se manifestă atunci când cerul este acoperit de mase noroase și nebulozitatea este crescută. Radiația solară difuză depinde și de unghiul de înălțime a soarelui deasupra orizontului, astfel că în perioada solstițiului de iarnă, razele solare străbat o distanță mai mare prin stratul de nori decât în timpul solstițiului de vară. Din acest motiv radiația solară difuză variază de la 0,02 cal/cm2 pe minut în diminețile de la sfârșitul iernii până la 0,25 cal/cm2 pe minut în mijlocul zilelor de vară.

Radiația solară globală. Reprezintă suma radiației solare directe și difuze. În Depresiunea Zărandului, radiația solară globală înregistrează o valoare anuală de 114,30 kcal/cm2, cu un maxim în luna iulie (16,60 kcal/cm2) și minim în luna decembrie (2,68 kcal/cm2).

Tabel 3: Radiația solară globală (kcal/cm²)

*sursa: P. Tudoran, 1983, pag. 60-61

Tabel 4: Radiația solară în funcție de pantă și expoziție

*sursa: P. Tudoran, 1983.

Analizând harta cu sumele medii anuale ale radiației globale (se observă existența a trei clase valorice după cum urmează:

zona ce cuprinde localitatea Ineu, radiația solară globală are valori cuprinse între 120 – 117,5 kcal/cm2;

la Sebiș și zonele limitrofe radiația solară globală este de 117,5 — 115 kcal/cm2;

în sudul depresiunii Gurahonț, în dealurile Mădrigeștilor radiația solară globală are valori cuprinse între 115 — 112,5 kcal/cm2;

Radiația reflectată – este influențată în mod direct de albedoul suprafeței active, de structura fluxului radiației globale și de masele noroase.

Radiația reflectată are valori maxime în timpul verii (circa 0,20 cal/cm2) și este mai scăzută în timpul iernii (circa 0,10 cal/cm2).

Figura 12: Radiația globală ( sumele anuale medii) în Depresiunea Zărand.

*Sursa: prelucrată dupa Petru Tudoran, 1983 cu modificări

3.2 Factorii dinamici.

Masele de aer, în deplasarea lor, au o importanță deosebită în geneza climei regiunii pe care o străbat (P. Tudoran, 1983).

În România și automat și în Depresiunea Zărandului (după Clima R.P.R., vol I și II, 1962), masele de aer pătrund prin intermediul centrilor barici care influențează continentul European:

Anticiclonul Azoric este cel mai important centru de acțiune din Oceanul Atlantic, are centrul în Insulele Azore și este de origine dinamică. Are o frecvență mare deasupra Europei vestice și sud-vestice și antrenează peste continent mase de aer cu caracter maritim. El își exercită influența în tot cursul anului fără a avea o prezență zilnică permanentă, de aceea este considerat uneori ca fiind un centru semipermanent.

Depresiunea Islandeză se formează în tot cursul anului, fără a avea o prezență zilnică. Are extinderea maximă în luna decembrie iar cea minimă în lunile mai și iunie. Se formează în nordul Oceanului Atlantic, în sud-vestul Islandei sau migrează către această regiune dinspre mările polare. Acțiunea sa este strâns corelată cu cea a Anticiclonului Azoric, într-o reciprocitate inversă.

Anticiclonul Est-European (siberian) se formează iama deasupra Euroasiei sau deasupra ghețurilor din Marea Kara. Are un caracter semipermanent. Foarte rar se formează vara dar, în acest anotimp, durează puțin și are extindere mică.

Ciclonii mediteraneeni i-au naștere în bazinul occidental sau cel central al Mării Mediterane. Se formează pe frontul creat de pătrunderea maselor de aer polar peste centrul și vestul Europei la contactul cu masele de aer tropical. Ciclonii mediteraneeni au frecvență mare iama și apar mai rar în a doua jumătate a verii și la începutul toamnei. Au un caracter semipermament. Influențează mai ales partea de sud a țării și determină, în timpul iernii, intensificări de vânt, căderi abundente de precipitații și viscole.

Situarea acestor centri de presiune mare sau mică (centri barici) față de teritoriul țării noastre determină condițiile meteorologice concrete, modificând mecanismul legic al circulației generale a atmosferei. Cea mai mare frecvență în cuprinsul spațiului depresionaro au următoarele tipuri de mase de aer:

mase de aer polar-maritime, antrenate de circulația vestică și nord-vestică (mai frecvente primăvara având caracter rece și umed);

mase de aer polar-continentale, reci și uscate iarna, calde și secetoase vara pătrunzând dinspre nord – est și est;

mase de aer tropical-maritime, aduse de anticiclonul azoric dinspre sud și sud-vest (cu încălziri iarna și instabilitate atmosferică vara);

mase de aer arctic-maritim, dinspre Atlanticul de nord determinând vreme geroasă și umedă iarna, înghețurile târzii de primăvară și cele timpurii de toamnă;

mase de aer tropical-continental dinspre nordul Africii, care generează ,,zilele tropicale”.

Figura 13: Masele de aer din România(după Atlasul climatologic al Republicii Socialiste Romania, 1966)

3.3 Geologia.

Depresiunea Zărand reprezintă un compartiment alungit pe direcția est-vest, coborât tectonic în timpul neozoicului și conturat ca unitate de sine stătătoare la sfârșitul pliocenului și începutul cuaternarului. Structura orografică prezintă în linii mari ca și trăsătură de bază, creșterea altitudinilor dinspre partea central spre cea periferic muntoasă din nord și sud, dar și dinspre vest spre est, adică din Câmpia Crișurilor spre compartimentul Almaș-Gurahonț (P Tudoran, 1983).

Relieful depresiunii Zărand trădează existența unui fundament complex și puternic tectonizat. M. Paucă a subliniat pentru această zonă existent unui fundament cutat acoperit de depozite neogene, iar în lungul liniilor de falii (Pâncota-Cil-Mocrea și Joia Mare-Sebiș-Beliu) prezența eruptivului.

Se pot deosebi din punct de vedere geologic trei etape principale de evoluție (P. Tudoran, 1983):

Etapa uscatului prenoegen, unde mișcările din faza laramică (sfârșitul cretacicului) au dus la exondarea blocurilor cristaline ale Munților Apuseni ca urmare a cutării depozitelor mezozoice, moment în care pe latura vestică a Apusenilor apar o serie de rupturi atât transversal cât și longitudinale (momentul schițării viitoarelor golfuri depresionare);

etapa de bazin marin ce corespunde sfârșitului de helvețian și început de badenian, când mișcările stirice determină scufundarea golfului Panonic și a anexelor sale ( golfurile din interiorul Munților Apuseni), acum formându-se bazinul Crișului Alb;

etapa de uscat depresionar din ponțianul mediu când are loc o mișcare generală de ridicare de la est spre vest.

*Harta Geologică a României, foaia Arad L-34-XV și foaia Brad L-34-XVIII, scara 1:200.000

Figura 14: Harta Geologică a Depresiunii Zărand.

3.4 Relieful.

Relieful prin parametrii săi morfometrici și morfologici (altitudine, panta terenului, curbura în profil, umbrirea ș.a.), este unul din factorii fizico-geografici, care influențează atât direct cât și indirect, formarea și desfășurarea fenomenelor de risc climatice și hidrologice.

3.4.1 Subunitățile de relief.

Relieful din Depresiunea Zărandului este dispus în trepte, a căror altitudine scade de la est către vest. După aspect, relieful Depresiunii Zărandului se remarcă următoarele forme majore de relief: dealurile piemontane, terasele și câmpia glacisurilor piemontane, câmpia aluvionară a Crișului Alb, Cigherului și a Teuzului și măgurile vulcanice care domină prin altitudine ansamblul celorlalte forme de relief.

Din punct de vedere geomorfologic, Depresiunea Zărandului este alcătuită din două compartimente (Posea și Badea ,1984 și P. Tudoran, 1983):

Compartimentul estic, aparținând depresiunii Almaș – Gurahonț;

Compartimentul vestic aparținând depresiunii Sebiș delimitată de linia de contact a localităților Ineu-Beliu și corespunde șirul măgurilor andezitice și de conglomerate vulcanice.

Dealurile piemontane se desfășoară la baza Munților Codru-Moma respectiv Munților Zarandului. Pe latura vestică și sud-vestică a Munților Codru-Moma se desfășoară Dealurile Codrului și Delurile Momei, iar pe latura nordică a Munților Zarandului apar Dealurile Tauțului, Dealurile Cuiedului și Dealurile Almașului.Depresiunea Zărandului este delimitată de aceste dealuri piemontane, însă în sudul Depresiunii Almaș – Gurahonț, Dealurile Almașului ocupă o suprafața mai mare fața de celelalte dealuri piemontane.

Dealurile Codrului sunt o asociere de culmi, ușor înclinate cu lățimi care variază între 3 și 12 km.Suprafața lor este puternic fragmentată de rețeaua hidrografică formând culmi paralele cu altitudini de 200 – 300 m.

Figura 15: Dealurile Codrului și Munții Codru-Moma (Arhivă personală)

Dealurile Momei reprezintă zonă piemontană situată în partea nordică a Depresiunii Gurahonț, cu o litologie mai complexă decât Dealurile Codrului, interfluvii înguste și văi adânci. Dealurile Momei sunt delimitate de Dealurile Codrului de către Valea Deznei (Valea Sebiș), ultimul afluent de dreapta al Crișului Alb.

Dealurile Tauțului apar ca o zonă marginală a Masivului Highiș, au o litologie variată, sunt puternic fragmentați, interfluviile sunt orientate pe direcția nord-sud.

*Arhivă personală

Dealurile Cuedului se întind ca o zonă de legătură între zona eruptivă din nord-vestul Masivului Drocea și Măgura Mocrei. Dealurile au aspectul unor culmi largi, și au în litologie marne, argile dar și conglomerate vulcanice și, mai rar, calcare.

Dealurile Almașului, sau Dealurile Drocei sunt prezente la poalele Munților Drocea și ocupă partea sudică a Depresiunii Gurahonț.

Terasele fluviale situate în lungul Crișului Alb și principalilor săi afluenți sunt în număr de șapte (P. Tudoran, 1983):

T1 (de luncă)= 2 – 4 m

T2 = 6 – 10 m

T3 = 15 – 20 m

T4 = 25 – 35 m

T5 = 45 – 60 m

T6 = 70 – 80 m

T7 = 90 – 110 m

În Depresiunea Zărandului terasele au cea mai amplă dezvoltare, în aval de defileul de la Joia Mare. Altitudinile scad treptat până la pierderea teraselor în câmpia de subsidență.

Câmpia de glacis s-a format prin alăturarea glacisurilor create de râuri la contactul cu câmpia de subsidență a Crișurilor. Este o câmpie înaltă, cu caracter piemontan.

Câmpia aluvială apare în partea vestică a culoarului și s-a format prin unirea luncilor Crișului Alb, Teuzului și Cigherului. Ea constituie o prelungire a Câmpiei Crișurilor în interiorul spațiului depresionar. Panta redusă de scurgere a determinat un proces intens de meandrare (coeficient mediu de 1,83), iar albiile minore au un traseu sinuos cu multe belciuge, popine sau meandre. Datorită excesului de umiditate, câmpia a fost modificată prin efectuarea unor lucrări de hidroameliorare cum sunt digurile din lungul Crișului Alb și Teuzului, barajele pentru retenția viiturilor de la Tauț pe Cigher și Beliu pe Teuz, Canalul Morilor, etc.

Figura 18: Câmpia Sebișului (Câmpie aluvială)

*Arhivă personală

Măgurile vulcanice apar în zona marginală a depresiunii.În general prezintă o formă alungită pe directive est-vest, iar între flancul nordic și cel sudic apar deosebiri climatice evidente. Au în general versanți puternici înclinați cu pante de 20-30°. Cele mai reprezentative sunt măgura Mocrea (377,6 m) care închide Depresiunea Zărandului în sud de Depresiunea Cigherului, Dealurile Gălălău (224,1 m), Usumal (283,8 m) și Pleșa Sebișului (403 m).

*Sursa:Harta topografică a României, scara 1:50000, Ediția a II-a, DTM, 1982 și România – unitățile de relief (Regionarea geomorfologică), scara 1:750.000, Posea și Badea (1984), în format vector preluată de la geo-spatial.org (2008)

Figura 20: Harta unităților de relief în Depresiunea Zărandului.

3.4.2 Altitudinea.

Aria depresionară a Zărandului se individualizează prin altitudini reduse, cuprinse între aproximativ 100 m și o altitudine maximă de aproximativ 480 m în Dealurile Almașului. Câmpiile ocupă o suprafață de aproximativ 60 %. Iar cea ocupată de către dealuri reprezintă aproximativ 40 % din suprafața depresiunii.

Altitudinea mai mare a dealurilor piemontane (300 – 400 m) față de câmpia aluvionară (100–180 m) și creșterea în trepte a altitudinilor de la vest spre est determină o diferențiere a temperaturilor și precipitaților.

Tabel 5: Variația temperaturilor aerului și precipitaților atmosferice cu altitudinea

Se poate observa o diferență de 1,7 °C între stația meteorologică Ineu aflată în partea vestică (mai joasă) și cea estică (mai înaltă) a Depresiunii Zărandului unde se află stația meteorologică Gurahonț. Conform gradientului termin vertical de 0,6 – 0,7°C/100 m (S. Ciulache, 1971), putem afirma că între dealurile piemontane și terasele Crișului Alb există o diferență termică de 1-2°C.

Această diferență este ceva mai mica iarna (1,4°C) și mai ales primăvara (0,7°C) în Depresiunea Gurahonț, unde temperatura medie a primăverii este ceva mai ridicată decât în zona de câmpie, acest fapt fiind datorat inversiunilor de temperatură.

Precipitațiile cresc odată cu altitudinea și se observă o diferență de 60-70 mm între cantitatea medie anuală din zona de câmpie și cea deluroasă. Diferențele sunt ușor mai mari în sezonul cald decât în cel rece datorită mișcărilor convective a maselor noroase care sunt mai intense și active în zona deluroasă.

Formele de relief negative ( culoarele de vale, depresiunile și microdepresiunile) favorizează acumularea aerului rece și a fenomenelor de inversiune termică (în Depresiunea Gurahonț). Cețurile sunt mai frecvente, amplitudinea termică este mare și se înregistrează temperaturi minime mai coborâte fața de partea estică.

*Sursa: model digital de teren obținut din baza de date GMES RDA (EU-DEM)

Figura 21: Harta treptelor de relief în Depresiunea Zărandului.

3.4.3 Geodeclivitatea.

Înclinarea versanților din Depresiuna Zărandului înregistrează valori diferite, în funcție de structură, alcătuirea litologică și gradul de fragmentare al reliefului.

Figura 22: Harta Geodeclivității în Depresiunea Zărand

(obținut din baza de date GMES RDA EU-DEM)

Suprafețele plane sau aproximativ plane cu o înclinare de până în 3° sunt întâlnite în luncile râurilor, în câmpia aluvială și pe suprafețele dealurilor piemontane, în câmpia de glacisuri și pe podul teraselor superioare. Panta redusă reprezintă, din punct de vedere hidrologic o scurgere superficială lentă, o rată mai ridicată a infiltrației apei în sol, reducerea vitezei de scurgere a apei râurilor, stagnarea apelor, reducerea capacității competenței de transport a albiilor și unele procese de albie (meandrare).

Suprafețele cu o înclinare cuprinsă între 5-15° se regăsesc pe versanții văilor și pe dealurile piemontane, frunțile teraselor și pe măgurilor vulcanice.

Versanții puternic înclinații sunt întâlniții în exteriorul depresiunii și în sudul Depresiunii Gurahonț, în Dealurile Almașului, unde acestea intră în contact cu zona montană. Aceste valorii de peste 15-20° până la și 40° caracterizează zonele de defileu, măgurile vulcanice și malurile văilor torențiale. Din punct de vedere hidrologic, aceste pante, în condiții specifice, pot fi responsabile de accelerarea scurgerii pe versanți și timpii de concentrare reduși, ce favorizează producerea și propagarea viiturilor, precum și de intensificarea eroziunii în suprafață.

3.4.4 Expoziția versanților.

Expunerea versanților, față de radiația solară este un atribut care influențează cantitativ evoluția parametrilor meteorologici, cu consecințe asupra resurselor de apă. Expunerea diferită a versanților determină un aport hidric (lichid și solid), reflectat de particularitățile scurgerii.

În funcție de expunere se disting versanți însoriți (S, SV), semiînsoriți (SE,V) semiumbriți (E,NV) și umbriți (N,NE).

Orientarea versanților determină diferențieri ale duratei insolației. Astfel între versanții sudici, puternic însoriți și cei nordici, umbriți, temperatura solului poate înregistra, în zilele senine, o diferență de 6 °C până la 10 °C, în favoarea versanților sudici. Umiditatea solului este uniformă, fiind mai mica cu câteva procente pe versanții sudici. La fel și durata stratului de zăpadă este mult mai mica pe versanții sudici decât pe cei nordici.

Orientarea generală a Depresiunii Zărandului est-vest, face ca pentru latura nordică să predomine versanții însoriți și semiumbriți, iar pentru cei din latura sudică, cei umbriți și semiumbriți.

Figura 23: Harta expoziției versanților a Depresiunii Zărand

(obținut din baza de date GMES RDA EU-DEM)

3.5 Clima.

Depresiunea Zărand se încadrează într-un climatul temperat continental moderat cu influențe oceanice, fiind caracterizat prin prezența maselor de aer vestic și sud-vestic cu umiditate ridicată, la care se adaugă influențe de aer tropical (vara, dar și iarna când determină ridicări bruște de temperatură), iar în nord invazii de aer polar care aduc răciri și creșteri ușoare de precipitații.

Relieful, prin altitudine și orientare, aduce anumite particularități climatice, observându-se o anumită diferențiere dinspre axa depresiunii spre zona deluroasă marginală. Aspectul de golf în interiorul Munților Apuseni imprimă caracterul de adăpost.

3.5.1 Temperatura aerului.

Temperatura aerului reprezintă unul dintre cei mai importanți parametri climatici, caracterizându-se prin valori diferite datorită condițiilor fizico-geografice ale spațiului depresionar. Ca urmare, temperatura medie anuală înregistrează o scădere, atât de la vest la est, cât și dinspre centrul depresiunii spre ramura montană. Astfel izoterma de 10,5 °C urmărește extremitatea vestică a spațiului depresionar, iar izoterma de 10 °C pătrunde adânc în interiorul depresiunii până aproximativ la contactul dinte dealurile piemontane. Izoterma medie anuală de 9 °C urmărește etajul superior al culmilor deluroase, alături de izoterma de 8,5 °C ce pregătește trecerea spre zona montană.

Temperatura medie anuală. Deși este situată la o altitudine mai ridicată stația meteorologică Ineu (110 m, față de stația Chișineu Criș, 96 m) înregistrează temperaturi puțin mai mari, 10,7°C față de 10,3°C la Chișineu Criș. Această se datorează datorită amplasării nepotrivite a platformei meteorologice în interiorul orașului Ineu (din această cauză în anul 1999 s-a desființat), fie prin caracterul de adăpost oferit de arealul depresionar.

Temperatura medie a aerului scade odată cu creșterea altitudinii, prezentând valori de 10,7 °C la Ineu și 10,0 °C la Gurahonț. O temperatură mai ridicată este la stația Șiria, stație ce se află situată în exteriorul depresiunii la o altitudine de 475 m, și cu o medie multianuală de temperatură de 10,3 °C. Repartiția anuală a temperaturilor medii lunare se observă că sunt cuprinse între -2,4 °C (Stația Moneasa) și 21,2 °C (Stația Chișineu Criș și stația Ineu). Se remarcă o ușoară tendință de scădere a temperaturilor lunii ianuarie și de creștere a celor din iulie și august. Temperaturile medii anuale prezintă o serie de abateri față de media multianuală care este de 10,0 °C la stația meteorologică Gurahonț și 10,7 °C la stația meteorologică Ineu, în interiorul culoarului depresionar, 10,3 °C la Chișineu Criș și Șiria, 7,9 °C la Moneasa-Izoi pentru stațiile aflate în exteriorul Depresiunii Zărand.

Tabel 6: Temperatura aerului – medii lunare și anuale (°C)

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Grafic 1: Regimul anual al temperaturi (°C) la stația meteorologică și Ineu

în perioada 1970-1998

Grafic 2: Regimul anual al temperaturi (°C) la stația meteorologică și Gurahonț

în perioada 1970-2006

Diferențele de temperatură între partea vestică reprezentată de stația Ineu și cea estică reprezentată de stația Gurahonț se înscriu în limitele a 0,7 °C. Așa cum aminteam anterior diferențe termice apar și între axa depresiunii reprezentată de lunca largă a Crișului Alb și rama montană înconjurătoare, mai înaltă în partea de nord unde culmea Pleșa-Izoi din Munții Codru-Moma atinge 1112 m respectiv 1098 m.

"Potrivit unor date preluate de la Ocolul Silvic Sebiș (pe baza unor măsurători realizată de către această instituție în intervalul 1975-1985) temperatura medie anuală este de 9,0°C la Rănușa, 9,4 °C la Moneasa, 8,0 °C la Boroaia (în cursul superior al Văii Sebișului în apropierea Măgurii Zugău) și 7,8 °C în apropierea fostei stații meteo Moneasa-Izoi (pe platforma Tinoasa, 700 m altitudine în apropierea vârfului Izoi). Se observă că la Moneasa temperatura medie anuală este mai mare decât cea de la Rănușa cu 0,4 °C deși altitudinal se află la 50 m mai sus. Situația se datorează frecvenței mai mari a inversiunilor termice și a circulației mai intense a aerului mai rece dinspre Măgura Zugău și o cantonare a sa pe fundul microbazinetului Rănușa, închis pe toate părțile de pinteni montani. În sectorul montan temperatura medie a lunii ianuarie coboară în jurul valorii de -3, -4 °C . Cu toate acestea se constată și temperaturi medii ale lunii ianuarie pozitive cum ar fi de exemplu cele din iarna anului 1975 când s-au înregistrat 0,9 °C la Moneasa, 0,8 °C la Izoi, în timp ce pe malurile Crișului Alb la Gurahonț media lunii ianuarie a fost de -0,3 °C. Temperaturile medii cele mai mici pentru ianuarie s-au înregistrat în 1980 când avem valorile: Gurahonț -3,7 °C; Moneasa -3,6 °C; Boroaia -4,5 °C; Izoi -3,6 °C. Se poate observa că la Moneasa temperatura este mai ridicată decât la Rănușa și Boroaia deși altitudinal este situată între cele două puncte fapt datorat unei circulații mai slabe a aerului, cantonării unor mase de aer rece și inversiunilor de temperatură" (Marius Oancea, Depresiunea Zărand. Organizarea spațiului geografic, 2002) .

Luna cea mai rece este ianuarie când media -1 °C, iar luna cea mai caldă este iulie cu o diferență foarte mică față de august (21,1 °C în luna iulie și 21 °C în luna august).

Temperatura medie lunară rămâne destul de constantă în perioada de vară (18,8 °C în luna iunie 21,1 °C în iulie și 21,0 °C în august) și cea de iarnă (1,0 °C în decembrie, -1,0 °C în ianuarie, 1,5 °C în februarie) diferențierile lunare cele mai semnificative apărând în cele două anotimpuri care fac trecerea spre vară respectiv spre iarnă (diferențe de aproximativ 5 °C între martie și aprilie, august și septembrie, septembrie-octombrie-noiembrie).

Figura 24: Harta temperaturilor medii în Depresiunea Zărand.

*Sursa:prelucrată după Petru Teodoran, Țara Zarandului, 1983 cu modificări

Temperatura lunii ianuarie. Temperatura medie a lunii ianuarie crește ca valoare dinspre partea estică, cu altitudini mai înalte, spre partea vestică și au valori cuprinse între –0,9 °C la Gurahonț și -0,6 °C la Ineu. Comparativ, la stațiile situate în zona învecinată a Depresiunii Zărandului, temperaturile medii a lunii ianuarie au valori cuprinse între -1,7 °C la Chișineu Criș, în câmpia Crișurilor, -0,8 °C la Șiria, în zona deluroasă și -2,4 °C la Moneasa-Izoi în zona montană.

Cea mai rece lună ianuarie din intervalul 1970-2006 a fost cea a anului 1985 când temperaturile medii ale aerului au avut valori de -6,3 °C la Ineu, -5,9 °C la Gurahonț.

Cea mai caldă lună ianuarie a fost cea a anului 1988, an în care mediile lunii ianuarie au fost de 4,0 °C la Ineu și 3,3 °C la Gurahonț.

Caracteristic pentru sezonul rece al anului sunt inversiunile de temperatură, care se remarcă mai ales prin valorile temperaturilor minime.

Mediile multianuale ale minimelor zilnice au avut valori de -4,0 °C la Ineu, -4,1 °C la Gurahonț, pentru stațiile din interiorul depresiunii, iar -3,0 °C la Șiria și -5,0 °C la Moneaza-Izoi pentru stațiile din exteriorul depresiunii.

Temperaturile minime absolute sunt cauzate de cantonarea în depresiune a unor mase de aer artic care se răcesc în continuare prin procese radiative (P. Tudoran, 1983). În intervalul 1970-2006 temperaturile minime absolute s-au produs, în general, în ultima decadă a lunii ianuarie și au fost de -25,1 °C la Ineu (31.01.1988) și -22,2 °C (24.01.2006).

Temperatura lunii iulie. Temperaturile medii a lunii iulie în Depresiunea Zărandului, au avut valori cuprinse între 20,1 °C la Gurahonț și 21,2 °C la Ineu. Comparativ, la Chișineu Criș, în câmpia Crișurilor, temperatura medie a lunii iulie a fost egală cu cea de la Ineu (21,2 °C), în zona deluroasă, la Șiria, au avut valori de 20,7 °C, iar în zona montană, temperatura medie a lunii iulie a fost de 16.5 °C.

Cea mai caldă luna iulie a fost a anului 1984 când temperaturile medii au fost de 23,6 °C la Ineu și 21,9 °C la Gurahonț.

Cea mai rece lună iulie a fost cea din anul 1994 când temperaturile medii au fost de 18,7 °C la Ineu și 17,6 °C la Gurahonț.

Luna iulie este și luna în care se înregistrează cele mai mari valori ale temperaturilor maxime zilnice. Aceste valori scad de la est spre vest și astfel avem valori de 27,6 °C la Ineu și 27,3 la Gurahonț.

Cu toate acestea maximele absolute nu au fost înregistrate în luna iulie ci în luna august, luna în care stabilitatea atmosferică este mai mare și nebulozitatea mai redusă. Pentru Depresiunea Zărandului, cea mai caldă zi din intervalul 1970-2006 a fost 22 august 2000 când temperatura maximă înregistrată a fost de 38,8 °C la Gurahonț, iar stația Ineu nu mai funcționa în anul 2000.

Temperaturi anotimpuale.

Iarna

Iernile sunt blânde în Depresiunea Zărandului, temperaturile medii multianuale de iarnă scad o dată cu creșterea altitudinii. Mediile de iarnă au valori pozitive.

Cea mai caldă iarnă, la Ineu a fost cea a anului 1974 când valoarea mediei de temperatură a fost de 3,1 °C, la Gurahonț cea mai caldă iarnă a fost cea a anului 1994 când media temperaturii a fost de 2,3 °C.

Cea mai rece iarnă, la toate stațiile din depresiune a fost cea a anului 1985 când temperatura medie a fost de -2,9 °C la Ineu și -3,4 °C la Gurahonț.

Primăvara

Temperaturile medii de primăvară sunt mai ridicate decât cele de iarnă cu aproximativ 10 °C. Regula de scădere a valorilor de temperatură odată cu creșterea altitudinii nu se mai respectă. La Gurahonț temperatura medie a primăverii este mai ridicată decât la Ineu. Acest lucru demonstrează caracterul de adăpost al culoarului decât în zona de câmpie.

Cea mai caldă primăvară a fost în anul 2002. Cele mai ridicate medii de primăvară au avut valori de 13,1 °C la Ineu și 12,3 °C la Gurahonț.

Cea mai răcoroasă primăvară a fost la Gurahonț în anul 1987 cu o valoare de 7,8 °C, și la Ineu în anul 1997 cu o valoare de 7,4 °C.

Vara

Verile, în Depresiunea Zărandului, din punct de vedere termic sunt moderate. Temperaturile medii ale verii scad odată cu altitudinea și sunt cuprinse între 20,4 °C la Ineu și 19,5 °C la Gurahonț.

Cea mai caldă vară a fost în anul 2003 când temperaturile medii au fost egale cu 22,9 °C la Ineu și 21,3 °C la Gurahonț.

Cea mai răcoroasă vară a fost cea a anului 1988 când temperaturile au fost cuprinse între 18,6 °C la Ineu și 17,6 °C la Gurahonț.

Toamna

Temperaturile medii de toamnă sunt mai coborâte decât cele de vara cu aproximativ 9 °C. Toamnele sunt ușor mai calde decât primăverile la Ineu (10,7 °C), și ușor mai răcoroase la Gurahonț (10,1 °C).

Tabel 7: Temperaturi Anotimpuale (°C)

*Sursa: Date prelucrate din arhiva A.N.M

3.5.2 Umezeala aerului.

Principala sursă de vapori de apă pentru atmosfera țării noastre îl constituie Oceanul Atlantic, Marea Mediterană și Marea Neagră. Principala sursă ai acestor vapori de origine marină sunt masele de aer oceano-maritime.

Un rol important îl joacă în natură umiditatea relativă. Așa cum este definită în meteorologie, ea este o noțiune abstractă și reprezintă raportul dintre umiditatea absolută și cea maximă:

În realitate, acest raport ne arată indirect gradul gradul de saturație a aerului cu vapori de apă. În funcție de valoare umidității relative o masă de aer poate fi considerată umedă sau uscată.
Cantitatea de vapori de apă din atmosferă este influențată în mod direct de caracteristicile fizice ale maselor de aer în mișcare (mase de aer oceanic și din zonele vestice și sud-vestice), cât și de aspectul local al suprafeței active.

În decursul a 24 de ore (în ciclul zi-noapte) se constată valori minime la orele de la amiază când temperatura aerului este maximă, pe când valorile maxime se înregistrează noaptea târziu către dimineață. În decursul anului umiditatea relativă în Depresiunea Zărandului variază între 65-75 %, chiar și 80 % (vara) și 88-90 % (iarna).

Valorile maxime apar în lunile noiembrie, decembrie și ianuarie, fiind cuprinse între 84,5 % la Gurahonț și 89 % la Ineu, iar cele minime în aprilie, mai și august cu valori cuprinse între 77 % pentru Gurahonț și 7 9% pentru Ineu. Valoarea medie a umezelii aerului la stația Gurahonț pentru perioada 1970-2006 este de 79,2 % .

Tabel 8:Valorile umezelii relative (%) la stația Gurahonț în perioada 1970-2006

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Grafic 3: Variația medilor multianualea umezelii relative la stația Gurahonț în perioada

1970-2006

3.5.3 Precipitațiile atmosferice.

Poziția geografică, configurația reliefului și altitudinea influențează particularitățile pluviometrice a Depresiunii Zărandului. Cantitățile de precipitații cresc dinspre vest, la contactul cu câmpia, unde la Ineu media multianuală este de 650,9 mm, spre est, unde la Gurahonț media multianuală este de 737,4 mm, ce se datorează configurației reliefului care favorizează o intensificare a maselor de aer locale. Pentru celelalte stații meteorologice cantitatea medie multianuală de precipitații este de 570,4 mm la Chișineu Criș, stație situată în câmpia Crișurilor, la Șiria media multianuală este de 653,9 mm, stație situată în zona deluroasă iar pentru zona muntoasă, la Moneasa-Izoi, media multianuală a fost de 1135,4 mm, cea ce denotă ca cantitatea de precipitații creste odată cu altitudinea.

Tabel 9: Cantitățile medii lunare și anuale de precipitații (1970-2006)

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Cantitățile de precipitații prezintă mari diferențe de la un an la altul. Pentru stațiile situate în Depresiunea Zărandului, cel mai ploios an a fost anul 1999, când cantitățile de precipitații au fost de 878,6 mm la Ineu și 888,1 mm la Gurahonț. Cel mai secetos an a fost anul 2000 când la Ineu s-au totalizat 348,6 mm iar la Gurahonț 494,6 mm.

Cantitățile medii lunare de precipitații. Cantitățile medii lunare de precipitații situate în Depresiunea Zărandului, indică că cantitatea lunară de precipitații este influențată atât de altitudine cât și de topografia locală.

Grafic 4: Variația anuală a cantităților medii de precipitații la stația meteorologică

Ineu în perioada 1978-1998

Grafic 5: Variația anuală a cantităților medii de precipitații la stația meteorologică

Gurahonț în perioada 1970-2006

Pe parcursul anului, maximul pluviometric se înregistrează în luna iunie și este determinat de frecvența mare a ciclonilor atlantici precum și de intensificarea maselor de aer. Pentru stația Ineu maximul pluviometric a înregistrat o cantitate de precipitații de 991,2 mm, iar la Gurahonț cantitatea maxima a fost de 1000,4 mm. Minimul pluviometric se produce în luna februarie și este cauzat, în principal, de temperaturile scăzute. La stația Ineu, minimul pluviometric a înregistrat cantități de precipitații de 34,9 mm, iar la Gurahonț cantitățile minime de precipitații au arătat 38.8 mm.

Pentru a evidenția mai bine caracteristicile variației anuale a precipitaților, m-am gândit, și am crezut că este bine de a calcula și indicele pluviometric Angot. Indicele pluviometric Angot exprimă raportul dintre cantitatea lunară de precipitații și valoarea pe care ar fi avut-o această cantitate, daca suma anuală ar fi repartizată uniform în tot tot timpul anului.

Formula de calcul pe care am aplicat-o a fost următoarea:

k, reprezintă indicele pluviometric Angot;

p, reprezintă cantitatea lunară de precipitații;

P, reprezintă media anuală de precipitații;

N, reprezintă numărul zilelor dintr-o lună:

365, reprezintă numărul zilelor dintr-un an.

Tabel 10: Indicele pluviometric lunar Angot

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Grafic 6: Variația indicelui Angot la stația meteorologică Ineu

Grafic 7: Variația indicelui Angot la stația meteorologică Gurahonț

La cele două stații din Depresiunea Zărandului, Ineu și Gurahonț, este întâlnit tipul II de variație pluviometrică, tip specific și altor regiuni, cum ar fii, nordul, nord-vestul și centru țării (Carmen Dragotă, 2006).

Acest tip de variație se caracterizează prin valori supraunitare ale indicelui Angot, care semnifică o lună ploioasă, începând din aprilie-mai și până în luna august-septembrie și valori subunitare, care semnifică luni secetoase, în intervalul octombrie-martie.

Valoarea indicelui Angot este cuprinsă între 0,70 și 1,70 pentru stația Ineu și 0,69 și 1,65 pentru stația Gurahonț. Se poate observa astfel o scădere a valorilor indicelui Angot de la vestul spre estul depresiunii.

Cantitățile anotimpurile și sezoniere de precipitații. Repartiția precipitaților pe anotimpuri prezintă o repartiție uniform în întreaga zonă depresionară, mai puțin în zona montană, unde la Moneasa-Izoi cantitățile de precipitații căzute în timpul iernii sunt mai bogate decât cele căzute în timpul toamnei.

Tabel 11: Cantitatea medie de precipitații multianuală pe anotimpuri

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Figura 25: Frecventa (%) anotimpuală a precipitaților Figura 26: Frecventa (%) anotimpuală a

la stația meteorologică Ineu precipitaților la stația meteorologică Gurahonț

Cea mai mare cantitate de precipitații, între 34-35 % cade în timpul verii. Urmează primăvăra cu 24-25 % din totalul cantității anuale de precipitații. Cele mai reduse cantități de precipitații cad toamna, între 21-22 % și iarna între 19-20 %.

Precipitațiile din sezonul cald (aprilie-septembrie) totalizează o cantitatea de precipitații între 391,7 mm la Ineu și 450,8 mm la Gurahonț. Ele reprezintă din cantitatea anuală de precipitații aproximativ 60 % (60 % la Ineu și 61% la Gurahonț).

Precipitațiile din sezonul rece (octombrie-martie) doar 40 % din cantitatea anuală și au valori medii multianuale de 261,6 mm la Ineu și 286,6 mm la Gurahonț.

Figura 27: Harta cantităților de precipitații medii multianuale în Depresiunea Zărand.

*Sursa: prelucrată după Petru Teodoran, Țara Zarandului, 1983 cu modificări

3.5.4 Vântul.

Circulația maselor de aer este dependentă de acțiunea principalilor centrii barici din nord și vest, la care se adaugă prezența unor microcentri barici locali datorită modului de încălzire diferit a suprafețelor active. Formele de relief introduc o încetinire sau accelerare a vitezei de deplasare a maselor de aer (P. Tudoran, 1983).

Vântul participă la formarea condiților de bilanț hidric (scurgerea lichidă, scurgerea solidă), intensificând de evaporare. Regimul elian are o direcție predominanță vestică si sud-vestică pentru zonele mai înalte pe când zonele joase, de câmpie, au o direcție sudică iarna și tomna, și una nordică primăvara și vara.

Tabel 12: Frecvența și viteza anuală a văntului pe direcții (1970-2006)

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Analizând datele de la stația meteorologică de la Ineu, se observă ca predomină direcția sudică (9,2 %), cea vestică (8,8 %) și cea nordică (8,6 %), cu o frecvență totală pe aceste direcții fiind de 26,6 %. Cea mai redusă frecvența a vântului se înregistrează pe sectorul nord-estic (1,8 %) urmată de direcția nord-vestică (4,2 %). Viteza cea mai mare a vântului este de 3,5 m/s în sectorul sudic, iar cea mai mica directive este de 2,4 m/s în sectorul nord-estic.

Figura 28: Frecvența și viteza medie a vântului la stația meteorologică Ineu în perioada

1978-1998

La stația Gurahonț direcțiile vântului dominant sunt din direcția nord-vest (12,9 %), est (8,3 %) și sud-est (6,8 %), frecvența totală pe aceste direcții fiind de 28,0 %. Cea mai redusă frecvență este pe direcția nordică (2,4 %) și pe direcția sudică (2,6 %). Vântul are viteza cea mai mare pe sectorul sud-vestic (3,2 m/s) și cea mai mica pe sectorul sud-estic (2,2 m/s).

.

Figura 29: Frecvența și viteza medie a vântului la stația meteorologică Gurahonț

în perioada 1978-1998

3.5.5 Tipuri de topoclimate.

Topoclimatele reprezintă unități teritoriale caracteristice diferitelor peisaje geografice cu grad diferit de complexitate, care păstrează particularități relativ omogene pentru fiecare tip de topoclimat. În raport cu acest grad de complexitate s-au deosebit topoclimate complexe corespunzătoare unor peisaje geografice complexe, și topoclimate elementare care se includ în topoclimatele, corespunzând celor mai simple peisaje geografice (Bogdan si colab. 1977, Bogdan, 1983).

Datorită condițiilor fizico-geografice, Depresiunea Zărand, introduce modificări locale ale elementelor climatice, creând astfel zone și areale topoclimatice, cu diferențiere est-vest.

De exemplu, față de zonele limitrofe, în lungul văii Crișului Alb, temperaturile sunt mai ridicate, se observă mai bine iarna, și precipitații mai reduse iarna. De asemenea fiecare formă de relief are unele diferențieri topoclimatice sau microclimatice după gradul de înclinare și expunere, care se reflect în arealul diferitelor asociații vegetale.

Întocmind harta topoclimatică a Depresiunii Zărandului, putem afirma că acest areal depresionar este divizat în mai multe regiuni topoclimatice, domenii topoclimatice, districte vegetale, topoclimate elementare și anume:

Regiuni topoclimatice: – De câmpie;

De dealuri joase;

Domenii topoclimatice: -De silvostepă;

De păduri și pajiști deluroase;

Districte vegetale: -Pajiști și culturi agricole;

-Păduri;

Topoclimate elementare: -De culme;

-De depresiune;

-De câmpie aluvială;

-Topoclimatul zonelor antropice;

-Topoclimatul sau microclimatul suprafețelor acvatice.

Topoclimatul de câmpie se caracterizează prin temperaturi extreme, cu contraste termice de la vară la iarnă, și de la zi la noapte, regim termic moderat în lunci, împrejurimile bazinelor de apă și culturilor irigate, umezeală mai mare în lunci (ca proces de evaporație), uscăciune mai mare pe terase și îndeosebi în camp deschis, ariditate la sfârșitul verii, fenomene meteorologice extreme de iarnă accentuate (strat gros de zăpadă, îngheț).

Topoclimatul de deal este cuprins între altitudinile de 300 si 800 m. Acest topoclimat prezintă caracteristici climatice intermediare între topoclimatul montan și cel de câmpie.

Principalele caracteristici al topoclimatului de deal pune în evidență zonalitatea verticală a elementelor climatice: temperatura medie anuală cuprinsă între 8 si 10 °C, precipitațiile medii anuale de 600-850 mm, umezeala relativă mai mare de 75 %, vânturi influențate de barajul orografic, inversiuni de temperaturi. (Geografia României, I, Geografia Fizică, 1983).

În ansamblu, climatul Depresiunii Zărandului se caracterizează printr-o moderare a condițiilor climatice, chiar un climat de adăpostire.

*sursa: Prelucrare după Atlasul climatologic al Republicii Socialiste Romania, 1966 cu modificări

Figura 30: Harta topoclimatică a Depresiunii Zărand.

3.6 Hidrografia.

Prin caracteristicile hidrologice și poziția față de arealul carpatic, râurile din zona depresionară a Zărandului se încadrează în grupa de vest și fac parte din sistemul hidrografic al Crișurilor. Principalul colector este râul Crișul Alb, care drenează o bună parte din Depresiunea Zărand. Pe o porțiune restrânsă este drenată de către Teuz, afluent de stânga al Crișului Negru. Întregul sistem are orientare generală est-vestică, datorită descreșteri altitudinilor în același sens.

În Depresiunea Zărandului principala arteră hidrografică este Crișul Alb. Crișul Alb izvorăște de pe versantul sudic al Munților Bihorului, sub vârful Paroșița, la o altitudine de 980m.

În Depresiunea Gurahonț, pantele scad sub 1 m/km producând puternice aluvionări și o meandrare accentuată, pentru ca apoi să se adâncească în eruptiv, la Joia Mare. Afluenții cei mai importanți din această zonă sunt valea Iosășelului (Zimbrului) pe dreapta și valea Honțului (Zeldișului) pe stânga.

Figura 31: Râul Crișul Alb, în localitatea Gurahonț

*Arhivă personală

În aval de Joia Mare, la contactul cu Depresiunea Sebiș, Crișul Alb, din cauza pantelor reduse (sub 0,7 m/km) are un coeficient de meandrare ridicat (1,8). Din acest motiv, părțile convexe ale meandrelor sunt supuse unei eroziunii accentuate. Procesul se atenuează în aval de Bocsig, din cauza îndiguirii râului. Aici, în Depresiunea Sebișului, Crișul Alb, primește cel mai important afluent, valea Deznei (Sebișului), a cărei scurgere bogată este influențată de regimul carstic din zona de izvoare. Cea mai mare parte a apelor provenite din Munții Zărandului sunt drenate de către Valea Chisindia, dar mai cu seamă valea Cigherului, principalul afluent al Crișului Alb pe stânga. Văile coborâte din Dealurile Cuiedului (Hodiș, Potoc, Gut, etc.) sunt colectate de către canalul Morilor.

Figura 32: Râul Crișul Alb, în localitatea Bârsa,aval de orașul Sebiș

*Arhivă personală

Al doilea bazin hidrografic din zona Depresiunii Zărandului, este cel al Crișului Negru, ce îl reprezintă Teuzul, afluent de stânga. Teuzul își are izvorul pe partea stângă al Munților Codrului, de sub vârful Pleșa, la aproximativ 750 m altitudine. Pătrunde în Depresiunea Zărandului, la sud de Prunișor, unde face un cot brusc spre nord-vest, urmând aliniamentul localităților Prunișor-Cărand-Beliu. În acest sector prezintă numeroase meandre și cursuri părăsite, având rolul de colector al pâraielor care drenează dealurile piemontane ale Codrului (Valea Nouă, Hașmaș, Beliul Botfeiul, etc.) Figura 33: Râul Beliu (Arhiva personală)

Rețeaua de râuri din culoarul Depresionar Zărăndean a fost supusă unor serii de modificări destinate apărării contra inundaților, îndepărtării exesului de umiditate, irigaților și piscicultură. Lucrările de îndiguire și canalizare au fost începute încă din secolul trecut (1855).

Sistemul de îndiguire cuprinde digurile de pe ambele maluri ale Crișului Alb, în aval de Bogsig, dar și digurile de pe Teuz, dintre Beliu și Răpsig, având rol de atenuare al viiturilor. În cadrul lucrărilor de desecare se remarcă complexele Gut și Teuz (aval de localitatea Prunișor), unde rețeaua naturală corectată și adâncită a fost complexată cu canale mici de scurgere a exesului de umiditate.

Canalul Morilor, desprins din Crișul Alb în amonte de Buteni, revine acestuia dupa 83,5 km aproape de localitatea Vărșand. Pe lângă funcția de colector al pâraielor care vin dinspre Dealurile Cuiedului, canalul este folosit de câteva mori de apă, alimentează eleșteiele de la Ineu, Bogsig și Mânerău, iar o parte din ape sunt folosite la irigarea culturilor din lunca Crișului Alb.

În Depresiunea Zărandului există amenajate o serie de lacuri antropice. Deși nu se află în Depresiunea Zărandului, și în apropriere, Lacul Tauț, de pe Cigher, este cel mai mare lac de acumulare din zonă. Lacul Tauț are o suprafață de 322 ha și un volum de 27 mil. m³ (V, Vancea, Al. Săndulache). Barajul are o înălțime maximă de 22 m și o lungime la coronament de 508m. Coronamentul este carosabil și are o lățime de 9 m.

Câteva areale înmlăștinate din lunca Crișului Alb au fost amenajate cu eleștee, mai importante fiind Rovina și Potoc, cu o suprafața totală de 200 ha. Acestora se mai alătură micile eleștee de la Cil și Pescari, într-un proces avansat de colmatare.

Densitatea mare a rețelei hidrografice și bazinele lacustre influențează procesele topoclimatice, în special regimul termic și pe cel al umezelii aerului. Astfel că, vara, în spațiul topoclimatic, fac ca temperaturile să se înregistreze mai scăzute cu 2-4 °C față de regiunile mai uscate (P.Tudoran,1983).

Figura 35: Harta Rețelei Hidrografice

* Sursa datelor: Harta topografică a României, scara 1:50.000, Ediția a II-a, DTM, 1982; și geo-spatial.org, 2008

3.7 Solurile.

Solurile din Depresiunea Zărandului se caracterizează printr-o mare varietate, datorită modificărilor bioclimatice zonale și mai ales influenței exercitate, de către factorii geomorfologici, hidrologici și litologici, asociați în timp cu activitatea productivă sau distructivă a omului (P. Tudoran, 1983).

În Depresiunea Zărandului, datorită predominării suprafețelor plane sau ușor înclinate , dar mai important prezența argilelor și menținerea temporară a unor orizonturi suprafreatice a rezultat răspândire a luvisolurilor albice, pseudogleizate și pseudogleice. Solurile brune eu-mezobazice și solurile brune luvice ocupă suprafețe relativ restrânse pe versanții mai înclinați ai văilor din zona măgurilor vulcanice, unde datorită despăduririlor și eroziunii accelerate, se asociază frecvent cu litosoluri.

Figura 36: Eroziunea solului asupra maulrilor Crișului Alb

.

*Arhivă personală

Cantitatea mai scăzută de precipitații din partea vestică a spațiului depresionar și drenajul bun, a favorizat materialele loessoide și aluviale, ce conferă solurilor particularități cernoziomice.

Luncile joase, inundabile, ale Crișului Alb, Teuzului și Cicherului, cu apa freatică la adâncimi între 0,5 și 2 m, se caracterizează prin predominarea solurilor aluviale gleizate, gleice sau chiar înmlăștinite și prin porțiunii cu soluri halohidromorfe.

În Depresiunea Zărandului, datorită faptului că solurile au un caracter mozaicat, la suprafața lor, radiația solară se transformă în căldură, în mod diferențiat, generând procese microclimatice deosebite.

Pe lângă tipurile de sol, gradul lor de umiditate, influențat de textura lutoargiloasă și adâncimea stratului freatic, are un rol important în procesele de schimb caloric și de evapotranspirație. Astfel solurile din câmpia aluvială, unde pânza freatică are adâncimi mici (0,5 – 2 m), favorizează o evapotranspirație mai intensă și amplitudinile termice mai mici (P. Tudoran, 1983).

Influența solurilor se manifestă atât în procesul formării scurgerii superficiale, cât și în cel al alimentării subterane prin infiltrații. Solurile aluvialegleizate din câmpia aluvială și lunca râurilor principale influențează defavorabil scurgerea, datorită capacității mai de absorbție. Cantitatea de apă din aceste soluri, influențează puternic nivelul apelor din râuri și stratului freatic, generând în perioadele ploioase, areale cu exces de umiditate (P. Tudoran, 1983).

Solurile dezvoltate pe depozite loessoide, au o mare capacitate de reținere a apei, mai ales în perioada caldă a anului. Iarna și primăvara datorită umidității ridicate, devin mai puțin permeabile, favorizând astfel, accentuarea scurgerii superficiale. Fenomenul este caracterizat dealurilor piemontane, având un coeficient redus de infiltrare (Liliana Zaharia, 2010, Ediția II).

Figura 37: Harta Solurilor.

*Sursa: Harta solurilor, editie 1978, ICPA și geospatial.ro, 2008

3.8 Vegetația.

Vegetația modifică bilanțul radiativ caloric al solului printr-o serie de caracteristici ale plantelor, cum ar fi talia, gradul de acoperire, stratificația plantelor.

În Depresiunea Zărandului, datorită unei îndelungi utilizări agropastorale a terenului, predomină terenurile cultivate, iar vegetația naturală ocupă suprafețe mici și este reprezentată de pâlcuri de pădure în alternanță cu pajiști secundare.

Datorită altitudinilor relativ reduse din Depresiunea Zărandului (aproximativ 200 m) covorul vegetal nu imprimă o etajare tipică. Principalele asociații vegetale sunt reprezentate de vegetația de luncă (înlocuită în cea mai mare parte de culturi) și vegetația lemnoasă de pe versanții dealurilor piemontane.

Vegetația de luncă este reprezentată de asociații hidrofile și mezohidrofile, speciile lemnoase mai ales des întâlnite fiind reprezentate de salcie (Salix alba, Salix triandra), plop (Plopus alba) și prin arin (Alnus glutionosa, Fraxinus excelsior).

Figura 38: Vegetație e luncă pe Crișul Alb.

*Arhivă personală

Vegetația ierboasă s-a dezvoltat datorită defrișărilor repetate și este reprezentată de o serie de specii cum ar fi Pyragmites communis și Typha latifolia, și în zonele cu exces de umiditate (bălți, mlaștini) se întâlnesc pâlcuri de trestie și păpuriș.

Figura 39: Vegetație ierboasă în Depresiunea Sebișului

*Arhivă personală

Vegetația de pădure este întâlnită în zona dealurilor piemontane și se diferențiază în funcție de orientarea versanților. Astfel versanții însoriți sunt însoțiți de pădurile de specii de cer și gârniță (Quercus farnett-cerris), gorun (Quercus petraeae), în timp ce pe versanții umbriți apare carpenul (Carpinus betulus) și fagul (Fagus silvatica).

Figura 40: Vegetație de pădure (localitatea Prunișor).

*Arhivă personală

Pădurea joacă cel mai important parametru în crearea unor topoclimate. Pădurea oferă o suprafață mare de recepție pentru razele solare, are un albedeu specific, evaporația este reglementată de transpirația plantelor. Sub coronament se modifică compoziția spectrală iar solul se încălzește într-o mai mică măsură. Amplitudinile termice sunt mai reduse în pădure cu aproximativ 10-12 °C decât în câmp deschis, umiditatea relativă este mai mare (aproximativ 20 % ziua și 50 % noaptea) iar viteza vântului este mult mai redusă (Sterie Ciulache, 1971).

Infiltrarea sau scurgerea superficială a apei din precipitații este influențată de gradul de acoperire a solului cu vegetație, de tipul formațiunii vegetale (pădure, pajiște, plante de cultură) și de mărimea acestora.

Cea mai mare influență asupra proceselor hidrologice o exercită pădurea. Influența pădurilor de foioase se manifestă prin reținerea unei părți din precipitațiile de către coronament, ceea ce duce la diminuarea valorilor coeficientului de scurgere. Primăvara, prin atenuarea topirii zăpezilor bruște, iar vara prin reducerea evapotranspirației apei din sol (Liliana Zaharia, 2010, Ediția II).

Figura 21: Harta Vegetației

*Sursa: Harta vegetației a României din atlasul RSR, 1973, Corine Land Cover, 2006 și geospatial.ro, 2008.

3.9 Modificările antropice.

În Depresiunea Zărandului modificările aduse peisajului geografic se datorează în special procesului de utilizare agricolă, acțiunii de industrializare, dezvoltării rețelei de așezări umane și de căi de comunicație. Cele mai importante modificări sunt defrișările, asanarea terenurilor mlăștinuase și desecarea bălților, crearea lacurilor de acumulare și așezările umane.

Defrișările. În Depresiunea Zărandului s-au deșfășurat în două etape (P. Tudoran, 1983):

Prima etapă în secolul XVIII-lea, odată cu regularizarea satelor de tip crâng și a hodăilor;

Cea de-a doua etapă, în anii 1920-1922, pentru obținerea pășunilor comunale.

În felul acesta s-a ajuns ca circa 75 % (în anul 2008) din teritoriul culoarului Crișului Alb să fie utilizat în scop agricol, iar pădurile s-au restrâns în culoarul Crișului Alb de la 75-80 % (în anul 2008) la aproximativ 28% din teritoriu.

În urma procesului de defrișare, toate elementele microclimatului au suferit modificări esențiale, deoarece pădurea are un rol climato-genetic important.

Asanarea terenurilor și desecarea bălților. A fost făcută cu scopul extinderii suprafețelor de teren arabil, în zona câmpiei aluvinare. Ca rezultat, a fost modificarea regimului termic în spațiul microclimatic, unde valorile termice în straturile inferioare de aer (50-100 cm) sunt de 3-5 °C mai coborâte deasupra suprafețelor cu exes de umiditate, decât deasupra suprafețelor uscate (P. Tudoran, 1983).

Figura 42: Iaz în localitatea Gurahonț

*Arhivă personală

Crearea lacurilor de acumulare. Au foste create eleștee, lacuri de retenție pe Teuz și Cigher, care au determinat modificarea microclimatului. Aceste modificări sunt determinate de particularitățile fizice (temperatură, turbiditate, culoare, etc.) ale apei, și constau în amplitudini termice diurne mai reduse, creșterea umidității, intensificarea evaporației și creșterea vitezei vântului și canalizarea curenților de aer pe direcții impuse de forma bazinului lacustru.

Urbanizarea. Creșterea populației a impus apariția a două centre urbane, Sebiș și Ineu împreună cu cele 44 de localități din zonă. Urbanizarea are asupra climei o acțiune foarte complexă, atât prin apariția unor suprafețe active artificiale, cât si prin modificarea bilanțului energetic. În orașe, față de regiunile înconjurătoare, temperatura aerului este mai ridicată cu 1-2 °C, umezeala aerului este mai redusă nebulozitatea este mai accentuată, iar viteza vântului este mai mică (Sterie Ciulache, 1980).

Figura 43: Centrul orașului Sebiș

*Arhivă personală

Figura 44: Harta utilizării terenului.

*Sursa: după Corine Land Cover 2006

Figura 43: Harta Așezărilor Umane și a rețelelor de transport.

*Sursa: geospatial, 2008.

Partea III

Capitolul 4. RISCURI CLIMATICE DIN SEZONUL RECE

Riscurile climatice din sezonul rece sunt cele mai numeroase și variate dintre toate riscurile climatice. Majoritatea riscurilor climatice au o caracteristică comună, și anume, existența temperaturilor negative (Octavia Bogdan, 1999).

Principalele riscuri climatice din sezonul rece al anului sunt reprezentate de către Octavia Bogdan în anul 1999 ca fiind: inversiunile de temperatură, valurile de frig polar, răcirile masive, depunerile de gheață, înghețul, bruma, ninsorile abundente, stratul de zăpadă (troienit), avalanșele de zăpadă, viscolul și inundațiile de iarnă.

4.1 Înghețul.

Înghețul este un fenomen climatic caracterizat prin coborârea temperaturii aerului și solului la valori egale sau mai mici de 0 ºC.

Constituie cel mai important fenomen de iarnă deoarece este principala condiție pentru producerea și menținerea celorlalte fenomene de iarnă, cum ar fi bruma, depunerile de gheață, ninsoarea, viscolul, etc.

Înghețul este un fenomen normal pentru țara noastră. Frecvența maximă o înregistrează în lunile de iarnă, dar apare și în sezoanele de tranziție (primăvara și toamna).

Înghețul poate provoca pagube mari atât economiei cât și mediului geografic, acesta fiind determinat de frecvența, intensitatea și durata fenomenului de îngheț. Astfel în timpul iernii, în lipsa stratului de zăpadă înghețul poate provoca degerarea culturilor de toamnă. Cele mai mari pagube sunt produse de înghețul de toamnă și cel de primăvară care pot distruge culturile în prima fază de dezvoltare (înmugurire și înflorire).

În funcție de condițiile de formare, se deosebește trei tipuri de îngheț:

Înghețul advectiv – este produs datorită deplasării unei mase de aer cu temperaturi sub 0 ºC peste un teritoriu mai cald, ceea ce determină coborârea temperaturii aerului și solului, pe acel teritoriu sub 0 ºC.

Înghețul radiativ – se formează datorită radiației efective mari a suprafeței active și este caracteristic primăvarei și toamnei când diferențele de temperatură dintre noapte și zi sunt mari.

Mixt – se produce atât datorită deplasării unei mase de aer foarte rece, cât și radiației mari a suprafeței active, mai ales în prezența unui strat de zăpadă.

Înghețul este determinat de doi factori de bază: circulația generală a atmosferei și caracteristicile suprafeței active.

În zona Depresiunii Zărandului, cele mai multe înghețuri sunt determinate de circulația polară directă care transportă mase de aer rece formate în regiunea Groelandei și Peninsulei Scandinave și care determină scăderea temperaturii aerului cât și a solului în România cu maximum 5-6 ºC (Octavia Bogdan, 1999).

În Depresiunea Zărandului primul îngheț se produce în a doua decadă a lunii octombrie începănd cu data de 14 sau 21, dată care este foarte apropriată de data de primul îngheț care se produce și în Câmpia de Vest. Înghețul timpuriu se produce în ultimele zile ale lunii septembrie la Gurahonț și în primele zile ale lunii octombrie la Ineu, mai târziu la câmpie, la Chișineu Criș, unde înghețul s-a produs în a doua jumătate a lunii septembrie. Cel mai târziu prim-îngheț s-a produs la aproape majoritatea staților în luna noiembrie, excepție face stația Șiria unde cel mai târziu prim-îngheț s-a produs în luna decembrie în anul 2000 (Bojan Dorina, 2009).

În Depresiunea Zărandului, ultimul îngheț, are loc cu atât mai târziu cu cât altitudinea crește, adica înghețul persistă mai mult în partea estică a arealului depresionar. El se produce în a doua jumătate a lunii aprilie, între 15 IV la Ineu și 17 IV la Gurahonț.

Cel mai timpuriu ultim îngheț s-a produs în ultima jumătate a lunii martie, iar cel mai târziu ultim îngheț s-a produs în jumatatea lunii mai, excepție face stația Ineu, unde cel mai târziu îngheț s-a produs la data de 29 aprilie 1987.

Tabel 13: Date medii și extreme de producere a înghețului

și durata cu îngheț și fără îngheț

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Tabel 14: Numărul mediu anual de zile cu îngheț la stația

meteorologică Gurahonț în perioada 1971-1980

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

La stația meteorologică Gurahonț, între anii 1971-1980 se înregistrează un număr mediu anual al zilelor cu îngheț de 90 de zile. Anul cu cel mai mare număr de zile cu îngheț este 1976 cu 109 de zile iar cel mai mic număr de zile cu îngheț a fost înregistrat în anul 1974 cu 73 de zile. Predominanța zilelor cu îngheț este în sezonul rece. Cele mai mule zile cu îngheț se înregistrează în lunile ianuarie, februarie, noiembrie și decembrie, respective aprilie și octombrie cu cele mai puține zile de îngheț. În lunile iulie, august septembrie și octombrie nu semnalează nicio zi cu îngheț.

Intervalul de risc reprezintă intervalul cuprins între data medie și extremă de producere a înghețului.

Poziția culoarului Crișului Alb în Depresiunea Zărandului favorizează înghețuri mai persistente și intervale de risc mai mari decât stațiile situate la altitudini mai mari (Șiria și Moneasa-Izoi), dar cu condiții locale care favorizează procese de inversiune de temperatură.

Înghețurile foarte timpurii de toamnă și foarte târzii de primăvară reprezintă fenomene de risc climatic deoarece surprind culturile agricole fie înainte de încheierea ciclului de vegetație, fie la începutul acestora.

Intervalul de risc pentru înghețul de toamnă este cuprins între 17 și 25 de zile, iar pentru înghețul de primăvara se observă un interval de risc cuprins între 20 de zile și 24 de zile (Bojan Dorina, 2009).

Tabel 15: Intervalul de risc pentru îngheț

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

În tabelul 16, se poate observa pragurile de temperatură la care diferitele specii de pomi fructiferi, pot suferii vătămări la nivelul înmuguriri și înfloriri și la care nivelul recoltei este compromisă în totalitate.

Octavia Bogdan, 1999, în lucrarea Riscurile Climatice din Romania, arată că înghețul poate provoca pagube economiei în următoarele situații:

Când este însoțit de brumă;

Când se produce cu 1-2 săptămâmi mai devreme toamna și cu 1-3 săptămâni primăvara;

Când are intensitate mare;

Când se produce atât în aer cât și pe sol;

Când durata înghețului depășește 5-10 ore consecutiv.

Tabel 16: Pragurile termice critice (°C) al pomilor fructiferi în diferite faze de vegetație, față de îngheț (după Maximov)

Sunt numeroase metode de preîntimpinare și combatere a înghețului și au fost prezentate în numeroase lucrări de specialitate (Topor, 1958, Donciu, 1959, Octavia Bogdan, 1999, etc.). Aceste metode au ca scop menținerea temperaturii aerului la nivelul solului la valori de peste 0 ºC.

Câteva dinttre aceste metode sunt :

Formarea de ecrane sau nori artificiali cu ajutorul perdelelor de fum;

Utilizarea staților fumigene automate pentru crearea cețurilor anti-îngheț;

Utilizarea gardurilor de nuiele și șipci, care oferă protecție culturilor;

Ventilarea și încălzirea aerului;

Adăpostirea culturilor cu folii de plastic;

Etc.

Toate aceste măsuri trebuie aplicate diferențiat în funcție de condițiile meteorologice, relief și soiuri de plante.

4.2 Bruma.

Bruma este definită a fii o depunere de gheață cu aspect de solzi, ace, pene sau evantaie, provenită din sublimarea vaporilor de apă, și este un fenomen specific sezonului rece.

Bruma se depune pe obiectele de pe sol sau imediata apropriere a solului, în special pe obiectele orizontale. Bruma apare de regulă în condiții de temperatură negativă a aerului de -2, -3 ºC, dar se poate observa și la temperaturi ușor pozitive (2-3 ºC, în adăpostul meteorologic).

Grosimea depunerii este mică de 1-3 mm, rar de 5 mm, bruma cea mai abundentă se observă pe suprafețele orizontale sau ușor înclinate ale obiectelor, în special lângă suprafețele umede.

Condițiile de formare cel mai frecvente sunt imediat după apusul sau răsăritul Soarelui, dar poate să apară și în timpul nopții.

Condițiile necesare formării brumei sunt timp senin, calm sau vânt slab și umezeală relativă mare.

Figura 46: a) Bruma (Sursa http://fusaru.blogspot.ro);b) Bruma, vedere de aproape (Sursa:http://ro.wikipedia.org/wiki/Brum%C4%83#mediaviewer/Fi%C8%99.png)

a) b)

Cauzele genetice sunt reprezentate de particularitățile circulației generale a atmosferei și de caracteristicile suprafeței active.

În Depresiunea Zărandului circulația maselor de aer care favorizează de punerile de brumă sunt advecțile de aer rece care se propagă dinspre Europa Centrală, advecțile de aer din Europa de Vest și advecțile de aer rece din Europa Nordică (Octavia Bogdan, 1999).

În depresiunii și pe fundul văilor, aerul rece se acumulează mai repede, dar și persistă mai mult, favorizând inversiunile de temperatură. Altitudinea reliefului este un element important care influențează frecvența și durata brumei, unde de exemplu în regiunile mai înalte bruma are o perioadă de timp mai mare.

Rețeaua hidrografică, dar și suprafețele lacustre determină o umezeală relativă mai mare, și astfel favorizănd depunerea depozitelor de gheață.

Vegetația influențează procesele radiative prin gradul de acoperire, talia și specia plantelor. Cele mai importante modificări fiind observate la vegetația forestieră, aici bruma apare cu o intensitate mai mare la periferia pădurii decât în interiorul ei, acest fapt denotă faptul că pădurea are un grad mare de adăpostire.

Diferitele tipuri de sol din Depresiunea Zărandului, influențează în mod direct formarea brumei prin culoarea lor dar și prin gradul de umiditate, textură și adâncimea pânzei freatice. Astfel apar diferențieri între solurile din dealurile piemontane și solurile din câmpia aluvială unde aici, solurile au o culoare neagră și o adâncime a stratului freatic mică, ceea ce favorizează o frecvență mai mare a brumei (Bojan Dorina, 2009).

Pentru stațile aflate în Depresiunea Zărandului, numărul mediu al zilelor cu brumă este de 64 zile la Gurahonț și 71 zile la Ineu. Comparativ, în zona de câmpie, la stația meteorologică Chișineu Criș se remarcă un număr mediu de 70 zile, iar în zona montană la Moneaza-Izoi este de 55 zile. Cel mai mic număr mediu anual cu zile de brumă apare la stația meteorologică Șiria, de 37 de zile, deoarece aici apare circulația sud-vestică cu o frecvență mare dar și procese de foehnizare.

Tabel 17: Numarul mediu anual cu zile de brumă

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Tabel 18: Numărul mediu anual de zile cu brumă la stația

meteorologică Gurahonț în perioada 1971-1980

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

La stația meteorologică Gurahonț, între anii 1971-1980 se înregistrează un număr mediu anual de 55 de zile cu bruma. Anul cu cel mai mare număr de zile cu bruma este 1975 cu 73 de zile, iar cel mai mic număr de zile a fost înregistrat în anul 1979 cu 36 de zile. După cum se observă, în sezonul rece se întâlnește cel mai mare număr de zile cu brumă (lunile ianuarie, februarie martie, octombrie, noiembrie și decembrie).

Intervalul de risc pentru brumă reprezintă intervalul cuprins între data medie și data extremă de producere a brumei.

Intervalul de risc pentru brumă variază, datorită factorilor genetici care determină formarea brumei, dar și în funcție de condițiile locale.

În general durata și momentul producerii intervalului de risc se modifică în funcție de relief, cum ar fi altitudinea.

Se observă ca intervalul de risc pentru brumă este cuprins între 25 de zile la Gurahonț și 14 zile la Ineu pentru riscul de toamnă, iar pentru riscul de primăvară se observă un interval de 30 de zile atât la Gurahonț cât și la Ineu.

Tabel 19: Intervalul de risc pentru brumă

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Cunoașterea intervalului de risc, reprezintă un interes, deoarece în această perioadă bruma se manifestă ca un fenomen de risc, ce are un efect negativ asupra plantelor de cultură, livezilor dar și plantaților de viță de vie. Depunerea brumei pe frunzele plantelor determina coborârea temperaturilor până la pragul de îngheț ceea ce duce la împiedicarea normală a proceselor fiziologice ale plantelor care este în plină deșfășurare în această perioadă.

Octavia Bogdan și Elena Niculescu (1999) au realizat harta vulnerabilității teritorilor României față de îngheț și brumă și au stabilit cinci trepte de vulnerabilitate la îngheț și brumă pe teritoriul României, după cum urmează:

1. Teritorii cu vulnerabilitate foarte mică (tº = 0…-1 ºC);

2. Teritorii cu vulnerabilitate mică (tº = -1…-2 ºC);

3. Teritorii cu vulnerabilitate medie (tº = -2…-3 ºC);

4. Teritorii cu vulnerabilitate mare (tº = -3…-4 ºC);

5. Teritorii cu vulnerabilitate combinată.

Pe acestă hartă, Depresiunea Zărandului se încadrează cu un teritoriu cu o vulnerabilitate mică și medie la îngheț și brumă.

Figura 47: Harta vulnerabilitatii teritoriilor Romaniei fata de inghet si bruma: 1 foarte mica, 2 mica, 3 intermediara, 4 mare, 5 combinata. (Octavia. B., Niculescu, E., Riscuri climatice din Romania, Editura Sega International, Bucuresti, 1999).

Pe baza temperaturilor medii ale lunii ianuarie, conform Octaviei Bogdan și Niculescu Elena (1999), am realizat vulnerabilitatea la îngheț și brumă a Depresiunii Zărandului.

Tabel 20: Vunerabilitatea la îngheț și brumă

*Sursă: date prelucrate după arhiva A.N.M

Figura 48: Harta vulnerabilității Depresiunii Zărandului la îngheț și brumă

( prelucrată după Bojan Dorina, 2009 cu modificări).

4.3 Depunerile de gheață.

Depunerile de gheață sunt fenomene specifice sezonului rece, dar în anumite condiții, și anume, durată mare și greutate mare, se pot transforma în riscuri climatice.

Depunerile de gheață acționează asupra mediului înconjurător prin menținerea temperaturilor negative ceea ce determină la plante distrugerea țesuturilor vegetale, prin acțiunea mecanică ce exercită asupra obiectelor din aer (ramuri de copaci, cabluri, conductori aerieni, etc.). Pot provoca întreruperea energiei electrice, a telecomunicațiilor, a transportului feroviar, datorită provocării ruperii din cauza greutății lor.

Depunerile de gheață constituie sublimarea vaporilor de apă care dau naștere la diferite forme de depunere în urma înghețului.

În funcție de cauzele genetice se deosebesc mai multe tipuri de depuneri de gheață:

Chiciura: este o depunere solidă care apare fie prin sublimarea vaporilor de apă, fie prin înghețarea picăturilor foarte fine suprarăcite.

Figura 49: Chiciura (Sursa: http://www.carpati.org )

Chiciura moale: este o depunere fragilă, constituită mai ales din ace, pene sau solzi de gheață. Se produce pe timp geros și calm atmosferic sau vânt ușor. Se observă în aproprierea solului sau pe sol, pe obiecte și se scutură ușor la atingere.

Chiciura tare: este o depunere granulată, în general albă, constituită din granule de gheață. Se depune pe suprafața obiectelor de la sol sau din apropriere, la un vânt moderat. Se formează în condiții de temperatură cuprinsă între -2 și 10 ˚C.

Poleiul: este o depunere de gheață, compactă și netedă, transparentă, care provine din înghețarea picăturilor de apă suprarăcite, pe suprafața a cărei temperatură este negativă sau puțin mai mare decât 0 ºC. Există două tipuri de polei, mat și transparent.

Figura 50: Poleiul (Sursa: http://www.carpati.org )

Zăpada umedă înghețată: este o depunere de gheață asemănătoare cu chiciura tare sau poleiul, care se formează prin înghețarea zăpezii umede sau lapoviței la temperaturi cuprinse între 0,3 ˚C și 2 ˚C. Prin scăderea temperaturii aerului, zăpada umedă care este pe sol se transformă într-o masă de gheață.

Figura 51: Zăpada umedă înghețată (Sursa: http://www.carpati.org )

În Depresiunea Zărandului numărul mediu anual al zilelor cu depuneri de gheață este redus. Astfel la Gurahonț numărul mediu al depunerilor de gheață este de 1,6 zile iar la Ineu 10,7 zile.

Numărul redus mediu anual al depunerilor de gheață pune în evidență caracterul de adăpost al arealului depresionar, mai ales prin comparația numărului de depuneri de gheață înregistrat la Chișineu Criș de 18,6 zile sau Șiria unde se înregistrează numărul maxim de zile cu depuneri de gheață de 40,4 zile.

Tabel 21: Numărul mediu anual cu zile cu depuneri de gheață

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Tabel 22: Numărul mediu anual de zile cu chiciură la stația

meteorologică Gurahonț în perioada 1971-1980

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M.

La stația meteorologică Gurahonț, între anii 1971-1980, s-a înregistrat un număr mediu multianual de 1 zii cu chiciură. În schimb, repartiția anuală variază destul de mult, astfel încât că cele mai multe zile cu chiciură se înregistrează în anul 1977 cu 8 zile de chiciură. În rest, în această perioadă analizată, mulți ani s-au înregistrat fără nici o zii cu chiciură. În zona analizată, în mod normal apariția chiciurei are loc în luna decembrie și se sfârșește în luna februarie. Această apariție târzie, constituie un risc în special pentru culturile agricole ce se află în plină fază de înflorire și înmugurire.

În Depresiunea Zărandului depunerile de gheață prezintă o frecvență și o intensitate mai redusă decât în zona exterioară a acesteia. Normal durata și intensitatea depunerilor de gheață sunt mai mici în zona de câmpie decât în zona deluroasă și montană, în Depresiunea Zărandului situația este diferită, variabilitatea depunerilor de gheață este determinată mai puțin de altitudine, cât și de caracteristicile ale reliefului ( orientare, expoziție, fragmentare, etc.).

În ceea ce privește vulnerabilitatea depunerilor de gheață în Depresiunea Zărandului, la stațiile din zona studiată (conform Octavia Bogdan, 2007) prezintă un grad de vulnerabilitate mică și foarte mică, deoarece valorile depunerilor de gheață prezintă un număr mic de zile. Vulnerabilitatea crește spre zona de câmpie, astfel la stația Gurahonț avem o vulnerabilitate foarte mică iar la stația Ineu o vulnerabilitate mică.

Figura 52: Harta vulnerabilității Depresiunii Zărandului la depunerile de gheață

(prelucrată după Bojan Dorina, 2009 cu modificări)

4.4 Viscolul.

Viscolul reprezintă transportul de zăpadă deasupra suprafeței terestre, provocate de către vânt, suficient de puternic, însoțit de către ninsoare sau nu. Viscolul depinde de stratul de zăpadă care acoperă suprafața terestră și de vechimea acestui strat. În timpul viscolului vizibilitatea scade iar zăpada este răscolită.

Nu orice viscol poate fi considerat fenomen de risc climatic de risc (Octavia Bogdan, 1999) ci doare acela care viteza mare a vântului este caracterizată. Dacă viteza medie a vântului este cuprinsă între 11-15 m/s, viscolele sunt considerate puternice, iar daca viteza vântului depășește 15 m/s, viscolele sunt considerate violente.

Temperaturile coborâte asociate cu vitezele mari ale vântului au efecte puternice asupra organismului uman reprezentând un factor de risc bioclimatic caracterizat prin indicele de răcire care este definit ca fiind aceea temperatură pe care organismul uman o resimte. Combinația de viscol, temperaturi coborâte și drumuri troienite reprezintă un factor de risc climatic.

Cauzele genetice ale viscolului sunt reprezentate de rezultatul interacțiunii dintre particularitățile circulației generale și caracteristicile suprafeței active.

Data medie a primului viscol în Depresiunea Zărandului se plasează la sfârșitul lunii decembrie și începutul lunii ianuarie. Cale mai timpurii prime viscole apar cu aproximativ două săptămâni mai devreme.

Data medie a ultimului viscol, este ultima decadă a lunii februarie. Cele mai târzii ultime viscole apar în luna martie.

Intervalul favorabil viscolului este cuprins între jumătatea lunii decembrie și sfârșitul lunii februarie.

Tabel 23: Numărul mediu anual cu zile cu viscol

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Numărul mediu anual al zilelor cu viscol este cuprins între 0,2 de zile la Ineu, în Depresiunea Zărandului și între 0,5 și 1,1 pentru stațiile din vecinătate. La stația Gurahonț , nu se înregistrează nicio zi cu viscol în perioada analizată 1970-2006.

Pentru calcularea vulnerabilității la viscol Octavia Bogdan (1999, 2007), utilizează drept criterii numărul maxim anual de zile cu viscol și grosimea stratului de zăpadă.

Criteriile utilizate pentru calcularea vulnerabilității sunt:

Pentru vulnerabilitate mică – zile cu viscol cuprinse între 1 și 2 zile și strat de zăpadă între 60-125 cm;

Pentru vulnerabilitate medie – zile cu viscol cuprinse între 2 și 3 zile și strat de zăpadă de între 100-125 cm;

Pentru vulnerabilitate mare – zile cu viscol cuprinse între 4 și 9 zile și strat de zăpadă între 120-175 cm.

Figura 53: Harta vulnerabilității Depresiunii Zărandului la viscol

(prelucrată după Bojan Dorina, 2009 cu modificări)

4.5 Ceața.

Ceața reprezintă o suspensie în atmosferă, formată de picăturile de apă foarte mici, de dimensiuni microscopice, care reduc vizibilitatea la nivelul solului.

Termenul de ceață de folosește atunci când vizibilitatea la nivelul solului este mai mică de 1000 m. Atunci când vizibilitatea este cuprinsă între 1000 m și 10000 m se folosește termenul de aer cețos.

Ceața se formează prin condensarea vaporilor de apă la temperaturi de -5 ˚C și 5 ˚C, la umezeli relative de 100 % și vânt slab sub 4 m/s.

Frecvența ceții este mare noaptea, în special la primele ore după apus sau înainte de răsărit, iarna, primăvara și toamna.

Figura 54: Ceața (Sursa: http://www.bzi.ro )

Cauzele genetice ale formării ceții sunt reprezentate de circulația generală a atmosferei și de caracteristicile reliefului. Ceața se formează în regim anticiclonic.

Configurația reliefului este un factor genetic important pentru formarea ceții, depresiunile, culoarele de vale, în general formele negative de relief, sunt caracterizate de inversiuni termice, ceea ce determină o frecvență mai mare a ceții și a aerului cețos.

Ceața reprezintă un factor de risc climatic pentru toate tipurile de transport, prin scăderea vizibilității. Ceața produce afecțiunii respiratorii, cum sunt bronșitele și astmul bronșic.

În funcție de geneza ceții se deosebesc mai multe tipuri de ceață:

Ceața de advecție: se formează la trecerea unei mase de aer cald peste o suprafață subiacentă mai rece. Se formează mai ales iarna.

Ceața de radiație: se formează datorită răcirii suprafeței terestre și a aerului rece care vine în contact. Se formează în timpul unui anticiclon stabil, inițial la sol.

Ceața advectiv-radiativă: se formează prin acțiunea proceselor advective și radiative și este caracteristică regimului anticiclonic.

Ceața de evaporare: se formează pe râuri și suprafețe acvatice, datorită temperaturilor mai scăzute ale aerului față de apă. Condițiile favorabile pentru acest tip de ceață se realizează în diminețile senine de iarnă sau toamna, atunci când aerul răcit este antrenat pe văi.

Ceața frontală: apare în zona de separație a maselor de aer cu suprafețe diferite. Suprasaturația aerului este datorată atât amestecului turbulent și răcirii adiabatice cât și evaporării precipitaților ce însoțesc fronturile (S. Ciulache, 1994).

În Depresiunea Zărandului numărul mediu al zilelor cu ceață crește din vestul depresiunii spre est. Astfel la Ineu, numărul mediu anual de zile cu ceață este de 28,4 zile iar la Gurahonț de 29,2 de zile. În zona exterioară numărul de zile cu ceață este de 42 de zile la Chișineu Criș și 107,6 zile la Șiria.

Tabel 24: Numărul mediu anual cu zile cu ceață

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Ceața este un fenomen care se produce cel mai frecvent în perioada rece a anului, în special în lunile decembrie și ianuarie.

Ceața se manifestă cu o frecvență și o intensitate mai mare în partea estică care este mai înaltă și mai îngustă, decât în partea vestică a depresiunii.

Vulnerabilitatea la ceață a Depresiunii Zărandului conform Octaviei Bogdan (1999, 2007), dar și valorilor medii anuale ale zilelor cu ceață relativ mici, arată o vulnerabilitate mică.

4.6 Inversiunile de temperatură.

“Inversiunile de temperatură sunt expresia inversă a convecției termice: dacă ziua în condiții de insolație, atmosfera se încălzește prin convective termică (au loc curenți de aer orientați în sus), noaptea, în condiții de radiație efectivă a suprafeței terestre, atmosfera se răcește (au loc curenți de aer orientați în jos)” (Bogdan Octavia., Niculescu Elena., 1999).

Figura 55: Formarea inversiunilor de temperatură

Inversiunile de temperatură se produc atunci când timpul este senin și liniștit, mai ales seara. Dacă pe sol se află un strat de zăpadă, răcirea este mai pronunțată, în timp ce, atunci când cerul este acoperit cu mase noroase, răcirea radiativă se diminuează datorită pânzei protectoare de nori.

Există trei tipuri de inversiuni termice și anume: de radiație, de advecție și mixte. Cele mai periculoase sunt cele mixte (advectiv-radiative). Acestea combinate cu condițiile locale (strat de zăpadă, relief depresionar) duc la cele mai puternice răciri ale temperaturii aerului.

În zona analizată cele mai puțin periculoase, sunt inversiunile ce au loc în perioada caldă a anului, acestea au loc seara, noaptea, dar și dimineața și sunt foarte rar periculoase datorită temperaturilor pozitive. În schimb, inversiunile ce au loc în perioada rece a anului sunt cele mai periculoase, mai ales când sunt combinate cu relieful depresionar, deoarece temperaturile negative duc la apariția riscurilor. Cea mai predispusă zonă este Depresiunea Gurahonț. În această depresiune poate apărea inversiuni de temperatură datorită aerului rece ce coboară de pe versanții dealurilor din jur: Dealurile Codrului și Dealurile Almașului.

Riscurile asociate inversiunilor de temperatură se referă în general la atingerea de temperaturi foarte scăzute, dar și apariția ceții persistente sau chiar al smogului în marile metropole ala lumii (exemplu Smogul Londonez). Astfel ca temperatura foarte scăzută, combinată cu ceata densă și persistentă creează organismului o stare de disconfort, uneori, pot să apară și îmbolnăviri datorită temperaturilor scăzute, combinate cu umezeala ridicată a aerului (respirație greoaie, senzație de sufocare).

4.7 Ninsorile abudente și stratul de zăpadă.

Ninsoarea este reprezentată de o precipitație sub formă solidă, iar stratul de zăpadă reprezintă pătura ce acoperă suprafața solului sau gheții și se definește prin gradul de acoperire, grosime, densitate și caracterul așezării. Ninsorile sunt generate de interacțiunea dintre masele de aer rece polar și arctic cu cel cald tropical.

Tabel 25: Numărul mediu anual de zile ninsoare la stația

meteorologică Gurahonț în perioada 1971-1980

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

La stația meteorologică Gurahonț, între anii 1971-1980 se observă un număr maxim de 38 de zile cu ninsoare, înregistrat în anul 1976 și un număr minim de doar 4 zile înregistrat în anul 1972.

Din punct de vedere riscului prezentat de stratul de zăpadă, în zona analizată putem identifica două două intervale de risc și anume:

intervalul riscului de toamnă (cuprins între data celui mai timpuriu strat de zăpadă și data medie a primului strat de zăpadă de la începutul sezonului rece), unde stratul de zăpadă, asociat cu răcirea intensă și cu înghețul produce pagube în agricultură și la nivelul căilor de comunicație.

intervalul riscului de primăvară (cuprins între dată medie a ultimului strat de zăpadă și data celui mai târziu strat de zăpadă de la sfârșitul semestrului rece). În acest caz culturile agricole și plantațiile sunt cele mai afectate deoarece se produc leziuni la nivelul florilor și al fructelor tinere.

Astfel, cele mai mari riscuri le presupune zăpada căzută după data medie a stratului de zăpadă deoarece asociată cu înghețul provoacă degerarea culturilor. De asemenea se poate vorbi și de riscul prezentat de lipsa zăpezilor, deoarece fără un strat de zăpadă culturile însămânțate toamna îngheață în pământ.

Capitolul 5. RISCURI CLIMATICE DIN SEZONUL CALD

Riscurile climatice din perioada sezonului cald sunt caracteristice temperaturilor pozitive. Ele se pot produce nu numai în perioada caldă a anului, ci în orice perioadă din an în care sunt temperaturi pozitive.

Aceste fenomene, adică riscurile climatice, sunt generate de gradul diferențiat de încălzire a suprafeței terestre care se realizează prin radiație solară sau prin transfer de aer cald (maritim sau continental) (Octavia Bogdan, 1999).

Convecția termica realizează producerea unor fenomene cum sunt vijeliile, orajele și grindina, în timp ce advecțiile de aer cald continental sunt cele care determină valurile de căldură și canicula iar advecțiile de aer cald maritim formează ploile torențiale (Octavia Bogdan, 1999).

5.1 Orajul.

Dicționarul de meteorologie și climatologie (Ciulache, Ionac, 2003) definește orajul a fi un electrometeor care constă în descărcări electrice repetate între două părți ale același nor, între doi nori sau mai mulți și suprafața terestră, însoțit de tunete.

Orajul este caracteristic norilor cu o dezvoltare verticală, cum ar fii norii Cumulonimbus și este adesea însoțit de averse de precipitații sau chiar căderi de grindină.

Norii orajoși, de tip Cumulonimbus au o structură electrică bipolară: în partea superioară a norului se acumulează sarcini pozitive, iar în partea inferioară a norului sarcini negative.

Picăturile sau cristalele de gheață din nor fixează ionii negativi ai aerului, care rămâne astfel încărcat pozitiv. Prin căderea și acumularea în partea inferioară a norului ele transferă și sarcinile electrice în aceasta zonă. Mișcările convective puternice din acești nori se amplifică mai intens și în final se declanșează manifestări sonore sau luminoase (orajul sau tunetul).

Se pot observa trei tipuri de fulgere:

Trăznete: sunt descărcări electrice la sol ce apar sub forma unor scântei imense care se formează între nor și sol;

Fulgere în pânză sau fulgere de căldură: sunt descărcări interne care se produc în interiorul norului și apar sub forma unor iluminări difuze care se observ la orizont și care provin de la focare orajoase îndepărtate;

Fulgere liniare: sunt descărcări atmosferice și apar sub forma unor descărcări sinuase, adesea cu ramificații care pornesc dintr-un nor orajos dar nu ating solul.

Tunetul este produs de dilatarea și contractarea bruscă a aerului produs de deplasarea rapidă a particulelor de pe canalul de descărcare, a cărei deplasare duce la creșterea temperaturii pe acest canal (până la 10 000 ºC) ceea ce face ca presiunea să crească brusc.

Ca urmare a diferenței dintre viteza luminii și a cea a sunetului, întotdeauna mai întâi se vede fulgerul și apoi se aude tunetul.

Figura 56: Orajul (Sursa: http://www.bzi.ro )

Geneza orajelor o reprezintă mișcările convective intense ale aerului care pot fi de origine termică sau dinamică.

Aceste fenomene sunt mai frecvente la altitudini mai mari, pe terenuri în pantă ușoară sau orizontală, pe versanții expuși advecțiilor maselor de aer cu un caracter instabil, pe versanții expuși insolației.

Particularitățile locale ale reliefului au un loc important în geneza orajelor. Gradul de acoperire cu vegetație, tipul de sol, gradul de umiditate al solului și culoarea solului influențează și ele geneza orajelor.

Țara noastră se află într-o zonă climatică cu activitate orajoasă moderată, iar frecvența acestor fenomene scade de la vest spre est ca urmare a circulației predominante a atmosferei și continentalității progresive a maselor de aer (Maria Iliescu, 1983).

Pe Pământ se produc în fiecare moment aproape 2000 de oraje, dar numai câteva dintre ele provoacă victime sau pagube. Acestea sunt orajele violente însoțite de vânturi cu viteze ce depășesc 25 m/s, în rafale și de grindină cu diametru de 20 mm sau mai mare. Orajele violente, care pot provoca numeroase pagube și victime omenești sunt adesea legate de tornade (Octavia Bogdan, 2007).

Cele mai afectate de trăsnete sunt formele ascuțite ale reliefului accidentat, formele convexe, arborii înalți și singuratici, datorită faptului că acestea accentuează diferențele de potențial electric. Intensitatea curentului din “lovitura principală” a trăsnetului este apreciată de la 25 000 până la 200 000 A (Maria Iliescu, 1983).

Trăsnetele pot produce și produc victime omenești mai ales în regiunile montane, unde sunt mai frecvente și surprind oamenii mai expuși fenomenului, în lipsa unor posibilități de adăpostire rapidă. Absența sau deteriorarea paratrăsnetelor, care protejează construcțiile înalte favorizează incendierea și producerea unor pagube importante în situațiile când acestea sunt atinse de trăsnete.

În Depresiunea Zărandului numărul mediu anual al zilelor cu oraje este cuprins între 35 de zile în zona de câmpie și 49 de zile în zona montană, se observă o repartiție normală a numărului de zile cu oraje, crescând de la vest către est, odată cu altitudinea datorită mișcărilor convective ale aerului.

Tabel 26: Numărul mediu anual cu zile cu oraje

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Conform datelor statistice, zilele medii anuale cu oraje sunt cuprinse între 34,8 de zile la Ineu și 48,9 de zile la Moneasa-Izoi. La Gurahonț s-au înregistrat 41,6 de zile cu oraje, la Chișineu Criș 37,6 de zile cu oraje, iar la Șiria 38,3 de zile cu oraje.

Datorită poziției în vestul țării, valorile sunt mai ridicate decât în restul țării (valorile medii la nivelul țării sunt cuprinse între 25-25 zile în zona de câmpie, 20-30 de zile în sud-est și est și 30-40 zile în zona de munte).

Există însă două stații la care numărul mediu anual de oraje a depășit numărul mediu al orajelor în cadru țării conform altitudinii la care sunt situate, și anume Chișineu Criș cu o valoare medie de 38 de zile și Gurahonț cu 42 de zile.

Cele mai afectate de trăsnete sunt culmile montane înalte și, de aceea, turiștii surprinși de furtună este bine să coboare imediat de pe culme și să se adăpostească. De asemenea, este important să fie îndepărtate obiectele metalice pe care le avem asupra noastră.

Ca măsură de apărare contra trăsnetului, care produce incendii, moartea oamenilor cât și a animalelor, se folosește paratrăsnetul.

În timpul descărcărilor electrice se interzice adăpostirea sub arborii înalți și singuratici, mișcările rapide, scăldatul. Dacă vă aflați în casă, se interzice de a sta la fereastra deschisă; evitați contactul cu obiectele metalice; deconectați antena la televizor și aparatul de radio.

5.2 Grindina.

Grindina este un fenomen climatic de risc, specific sezonului cald. Grindina este o precipitație sub formă de particule de gheață, cu aspect sferoidal, conic sau neregulat, a cărui diametru este cuprins între 5 și 50 mm, care cade din norii Cumulonimbus, și are aspect de aversă.

Grindina este un fenomen de risc, cu o durata scurtă de manifestare, dar care provoacă pagube mari, în special agriculturii și clădirilor.

Grindina este determinată în special de particularitățile circulației atmosferice, în interacțiunea reliefului.

Grindina se formează ca un rezultat al înghețării și creșterii a unor picături de apă, dar nu cad din nor înainte de a îngheța. Curenții ascendenți poartă aceste picături înghețate spre partea superioară a norului unde picăturile de apă suprarăcite se vor mării. La căderea lor din nor, ele sunt din nou antrenate în mișcare ascendentă iar procesul de creștere continuă.

Figura 57: Grindina Figura 58: Efectele produse de grindină

(Sursă vremea.meteoromania.ro) (Sursă www.infomm.ro)

Alte condiții necesare formării grindinii sunt: o cantitate mai mare de apă lichidă între baza norului și nivelul de îngheț al picăturilor mari; umezeală specifică mare la sol (7-10 g/kg); deficit de umezeală mic până la înălțimi mari; două treimi din masa norului să se situeze mai sus de izoterma de -5° C; temperatura la partea superioară a norului Cb să fie cuprinsă între -30 și -60 °C; temperatura maximă la sol să fie mai mare sau cel mult egală cu temperatura de cumulizare, iar nivelul de cumulizare să nu se situeze prea sus (Bălescu, Militam, citați de Cristea, 2000).

Specific grindinii este faptul că ea cade pe fâșii, arealul afectat fiind relativ îngust și cu delimitări foarte nete.

În Depresiunea Zărandului, numărul mediu de zile cu grindină crește din zona de câmpie, astfel la Chișineu Criș avem 1 zi pe an iar la Ineu 0,9 zile pe an, spre zona de munte unde la Moneasa-Izoi numărul de zile cu grindină are valoarea de 34 zile pe an. Repartiția numărului de zile cu grindină ține cont nu numai de altitudine, cât și de relief, astfel se observă că la Gurahonț numărul de zile cu grindină este de 0,5 zile pe an. Acest lucru explică faptul că în culoarul de vale în care se produc inversiuni termice, nu există condiții favorabile pentru dezvoltarea grindinei, drept urmare acest risc este destul de rar.

Tabel 27: Numărul mediu anual cu zile cu grindină

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

În Depresiunea Zărandului , numărul mediu anual de zile cu grindină este mic ( Gurahonț 0,5 zile și Ineu 0,9 zile) față de zilele din exteriorul depresiunii (Chișineu Criș 1 zii, Șiria 0,9 zile iar la Moneasa-Izoi 3,4 zile)

Se observă ca sezonul favorabil grindinei este perioada cuprinsă între luna aprilie și septembrie, și datorită valorilor relativ mici al zilelor medii anuale cu grindină consider că Depresiunea Zărandului are o vulnerabilitate față de grindină mică (conform Octavia Bogdan, 2007).

Figura 59: Harta vulnerabilității Depresiunii Zărandului la grindină

(prelucrată după Bojan Dorina, 2009 cu modificări)

5.3 Vijelia.

Vijelia este un fenomen climatic de risc caracteristic perioadei calde a anului, caracterizată de puternica variație a vântului, unde viteza vântului crește brusc pentru o perioadă scurtă de timp și însoțită de o schimbare a direcției vântului. În timpul vijeliei vântul suflă în rafale, iar viteza lui poate depășii și 100 km/oră.

Caracteristic pentru vijelie este schimbarea bruscă a direcției vântului dar și a unor elemente meteorologice cum ar fii:

Salturi bruște ale presiunii atmosferice;

Scăderea bruscă a temperaturii aerului;

Creșterea bruscă a umezelii relative a aerului.

Din cauză ca vijelia ridică praful de pe sol, vizibilitatea în timpul vijeliei scade relativ de mult. Privită de la distanță vijelia capăta aspectul a unui zid de praf, iar cerul are un aspect închis.

Norii caracteristici vijeliei sunt norii de tip Cumulonimbus. La suprafața solului, curenții ascendenți și descendenți produc rafale puternice de vânt și apar norii de praf.

Vijeliile pot produce în timp scurt pagube majore, cum ar fii dislocarea și distrugerea acoperișurilor caselor, ruperea cablurilor electrice și telefonice, ruperea arborilor, etc.

De exemplu la data de, o vijelie a afectat mai multe localități din județul ARAD. 63 de localități ( Buteni, Hălmagiu, Vârfurile, Dieci, Chisindia, Moneasa si Dezna au rămas fara energie electrică, șapte localități au fost lipsite de legăturile telefonice datorită crengilor și arborilor care au căzut peste cabluri distrugându-le. Au fost afectate grav 110 posturi TRAFO, circulația pe șoseaua Sebiș-Moneasa a fost întreruptă datorită copacilor ce au căzut pe șosea. Cel mai grav a fost localitatea Dezna, unde au fost avariate 60 de case. Deși a durat doar 3 minute, pagubele doar la nivelul comunei Dezna au fost estimate la 500 milioane lei.

În Depresiunea Zărandului numărul mediu de zile cu vijelii este mult mai mare decât cel al anilor în care acest fenomen a fost semnalat. Frecvența vijeliilor este mai mică în interiorul arealului depresionar față de exterior. Frecvența mică a vijeliilor se datorează configurației reliefului. Cele mai multe vijelii se întâlnesc în partea vestică, însă Depresiunea Gurahonț este închisă de măgura vulcanică Pleșa Sebișului care oferă un caracter de adăpost. Cea mai mare frecvență a vijeliilor se observă la Șiria unde turbulența atmosferică este mai intensificată de relief, stația fiind situată pe o culme deluroasă la 475 m altitudine, în contact direct cu câmpia.

La stațiile situate în Depresiunea Zărandului numărul mediu al zilelor cu vijelii este redus, iar cele mai mici valori se sunt caracterizate stațiilor Moneaza-Izoi cu 0,1 zile de vijelii și Gurahonț cu 0,1 zile de vijelii. Cu trecerea spre câmpie apar valori mai mari, unde terenurile plane favorizează insolația și dezvoltarea norilor cu dezvoltare pe verticală. La stația Ineu apar 0,3 zile cu vijelii iar la Chișineu Criș 0,5 zile cu vijelie. Valorile maxime sunt caracteristice stației Șiria unde media anuală al zilelor cu vijelie este de 1,4.

Tabel 28: Numărul mediu anual cu zile cu grindină

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Vijelia este un fenomen de risc care are o frecvență mai mare în zonele învecinate față de Depresiunea Zărandului unde vijeliile au o frecvență mai mică.

Frecvența maximă a acestui fenomen de risc este mai-august, dar ele se pot întâlnii pe tot sezonul cald din mai până în noiembrie (doar la stația Șiria).

Durata medie a unei vijelii poate fii de 20 minute și până la 40 de minute.

Principalul aspect de risc îl reprezintă viteza vântului care poate depăși 20 m/s, conform datelor statistice valoarea maximă înregistrată în Depresiunea Zărandului a fost de 40 m/s.

5.4 Ploile torențiale.

În perioada caldă a anului regimul precipitaților uneori are un caracter torențial sau de aversă, și astfel devine un risc climatic pentru mediu și pentru economie.

Aversele de ploaie sunt variații de intensitate rapide, uneori violente, care dau cantități mari de precipitații, dar pot da și cantități neînsemnate.

Ploile torențiale sunt caracteristice norilor cu dezvoltare pe verticală, cum ar fii norii de tip Cumulonimbus, aversele sunt însoțite în majoritatea cazurilor de oraje sau de căderi de grindină.

Aversele pot da uneori cantități mari de precipitații într-un interval scurt de timp, iar ploile torențiale dau cantități mari de precipitații, însă într-un interval mai mare de timp, au o durată mai mare, iar intensitatea lor crește sau scade.

Cea mai mare influență asupra mediului o au însă ploile torențiale selecționate după criteriul Hellman (Donciu, 1929, Octavia Bogdan, 1999).

Tabel 29: Parametrii ploilor torențiale după criteriul Hellman

*Sursa: Octavia Bogdan, 1999

Principala cauză genetică a ploilor torențiale o reprezintă încălzirea inegală a suprafeței adiacente și dinamica activă a aerului umed tropical sau maritim polar în timpul verii.

Ploile torențiale au două caractere: frontal și local. Ploile torențiale cu un caracter frontal, au o durată mai mare și acoperă o suprafață mai mare și pot provoca viituri catastrofale atât în bazinele hidrografice mici dar și în cele mari și mijlocii. Ploile torențiale cu caracter local, ocupă suprafețe relativ mici și provoacă viituri pe bazinele hidrografice mici.

Variabilitatea ploilor torențiale este determinată de circulația maselor de aer și de configurația reliefului. Ploile torențiale nu se produc cu regularitate.

În Depresiunea Zărandului ploile torențiale frecvența lor crește dinspre vest către est.

Creșterea frecvenței ploilor este legată de caracterul moderat al climatului. Numărul ploilor torențiale dintr-un an este foarte redus, astfel se înregistrează la Ineu un număr mediu anul al ploilor torențiale de 8 zile iar la Gurahonț un număr mediu anual de 19 zile torențiale pe an.

Tabel 30: Numărul mediu anual cu zile ploi torențiale

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Cea mai mare frecvență a ploilor torențiale se înregistrează în luna iulie la ambele stații iar cele mai mici frecvențe apar în luna septembrie. În luna aprilie nu au fost semnalate ploi torențiale.

Cele mai mari cantități de apă sunt date de ploile torențiale de origine frontală datorită contrastului termico-baric mare dar și datorită refacerii continuă a sistemului noros datorită caracteristicilor maselor de aer care vin în contact pe suprafața frontală (Marinică, 2006).

Tabel 31: Cantitățile maxime de precipitații (l/m²) in 24 h la stația meteorologică Gurahonț între anii 1971-1980

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Între anii 1971-1980, la stația meteorologică Gurahonț s-au întregistrat precipitații maxime în 24 de ore de 86,7 l/m² în luna august a anului 1975, o altă valoare ridicată a fost de 48,5 l/m² în luna iunie al aceluși an, 1975.

În Depresiunea Zărandului cele mai mari cantități de apă căzute în timpul ploilor torențiale sunt de 43,6 mm la Ineu în data de 13.07.1989 și care a durat 15 de minute, și la Gurahonț de 70,5 mm în data de 29.06.1986 și care a durat 176 de minute.

Tabel 32: Cele mai mari cantități de apă căzute în timpul ploilor torențiale

*Sursa:Bojan Dorina, Hazarde climatice în culoarul depresionar al Crișului Alb, 2009

Toate efectele negative a ploilor torențiale depinde de cantitatea, durata și intensitatea apei căzute dar și de caracteristicile suprafeței adiacente (litologie, pantă, vegetație, etc.).

5.5 Valurile de căldură.

Valurile de căldură și singularitățile termice pozitive reprezintă opusul valurilor de frig și a singularităților termice negative. “Ele sunt rezultatul marilor variații neperiodice ale climei și de aceea, apar izolate, singular, de unde și denumirea de singularități termice pozitive” (Bogdan Octavia., Niculescu Elena, 1999).

Valurile de căldură sunt ascociate advecților de aer continental tropical, dar și de aerul maritim tropical. Ele se produc în condițiile extinderii spre latitudini mai mari a dorsalei Anticiclonului Azoric, respectic Anticiclonului Nord African.

În România, valurile de căldură sunt evidențiate prin zilele tropicale (temperatura maximă ziua de 30 °C), zilele caniculare (temperatura maximă ziua > 35 °C), respectiv nopțile tropicale (temperatura minimă ziua > 20 °C).

Tabel 33: Numărul zilelor tropicale la stația meteorologică Gurahonț între anii 1971-1980.

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

La stația meteorologică Gurahonț, între anii 1971-1980, numărul maxim de zile tropicale este de 34 zile, înregistrat în anul 1972, ceea ce explică faptul că aici a persistat o perioadă mai mare de timp un val de căldură, spre deosebire de anul 197 când s-a înregistrat doar zi tropicală.

Valurile de căldură este un risc climatic important deoarece duc la apariția disconfortului termic. Datorită temperaturii ridicate, dar și a umezelii scăzute, se produce sincopa de căldură (amețeli, grețuri, leșin), sindromul de declorurare (pierderi de săruri minerale, calciu, magneziu, datorită transpirației), șocul de căldură (organismul nu mai poate să îți mențină echilibrul termic), deshidratare excesivă (oboseală, lipsa de coordonare, confuzii mentale). De asemenea valurile de căldura mai pot accentua deficitul de umezeală în sol.

Capitolul 6. RISCURI CLIMATICE PE TOT ÎNTREGUL AN

6.1 Fenomene de uscăciune și secetă.

Fenomenele de uscăciune și secetă sunt fenomene deosebit de complexe. Uscăciunea și seceta se datorează mai multor factori și anume:

Factori Climatici: precipitațiile atmosferice, umezeala relativă, temperatura aerului, evapotranspirația și viteza vântului;

Suprafața activă: particularitățile reliefului, adâncimea stratului freatic și stratul de vegetație;

Influența antropică a omului.

Fenomenul de uscăciune și secetă se caracterizează nu numai prin lipsa precipitaților dar și prin creșterea evapotranspirației potențiale.

Principala cauză a formării secetelor este lipsa precipitaților atmosferice. Acest fac este determinat de prezența unui câmp anticiclonic care determină un timp senin și calm cu temperaturi ridicate în sezonul cald, lipsit de precipitații. Cele mai multe perioade de uscăciune și secetă de pe teritoriul țării noastre sunt determinate de anticicloni ce provin de deasupra Europei Centrale, de nord-vest sau chiar sud-est, precum și de dorsala anticiclonică provenită din Oceanul Atlantic.

Seceta poate să apară în toate cele patru anotimpuri ale anului. Ca să putem vorbi cu adevărat despre secetă, este necesar ca să avem un minim de 10 zile consecutive fără precipitații în sezonul cald și un minim de 15 zile consecutive în sezonul rece.

În Depresiunea Zărandului fenomenul de uscăciune și secetă înaintează de la est spre vest, și se observă ca frecvența anilor deficitari pluviometric este tot mai mare în ultima perioadă.

Se poate observa astfel că în ultima perioadă anii deficitari pluviometric au crescut din cauza încălzirii globale și lipsei precipitaților atmosferice. Astfel la stația Ineu anii cu deficit pluviometric sunt 1973, 1983, 1986, 1990, 1992, 1993, 1994, 2000, iar pentru stația Gurahonț 1971, 1983, 1990, 1992, 1993, 2000, 2002.

Tabel 34: Cele mai mici cantități de precipitații

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Mai sus au fost notate cantitățile de precipitații care au fost mai mici decât media multianuala de precipitații cu mai mult de 100 de mm, respectiv au fost semnalați anii cu deficit pluviometric.

Cele mai mici cantități anuale de precipitații, în întregul areal depresionar, au fost înregistrate în anul 2000, an în care a fost înregistrat la Ineu o cantitate de -302,3 mm fața de media multianuala de 650,9 mm, iar la Gurahonț de -242,8 mm față de 737,4 mm.

Fenomenele de secetă și uscăciune reprezintă un risc mai ales pentru agricultură. Acest fenomen duce la scăderea producției (fructele nu se mai pot dezvolta și stagnează) și uneori, numai daca seceta persistă multe zile consecutive sau chiar lunii la compromiterea culturilor (ofilire totală). Nu toate plantele sunt afectate în același timp de către secetă deoarece unele sunt mai adaptate, precum părul și vița de vie care sunt mai rezistente la secetă, în timp ce cireșul și caisul sunt mai sensibile.

Plantele nu sunt afectate în timpul uscăciunii deoarece încă mai au o rezervă de apă în sol, dar în schimb daca acest fenomen este mai îndelungat și se instalează seceta, atunci plantele sunt afectate.

O măsură de combatere este irigarea. Irigarea poate fi realizată fie cu ajutorul sistemelor moderne de transport a apei prin țevi și conducte, fie prin aducerea apei în recipiente până la culturile respective.

Pentru a evidența mai bine zonele cu fenomene de secetă și uscăciune din Depresiunea Zărandului, am încercat să calculez indicele de ariditate de Martonne.

Indicele de ariditate de Martonne permite delimitarea zonelor semiumede sau aride dintr-un areal.

Pentru a calcula acest indice, am folosit formula de calcul IA=, în care:

p, reprezintă cantitatea lunara de precipitații;

12, reprezintă numărul de luni dintr-un an;

t, reprezintă temperatura medie lunară;

10, reprezintă un coeficient care se adaugă ca valoarea să nu fie negativă.

Valorile indicelui au următoarea semnificație:

0<A>5 climat arid;

5<A>20 climat semiarid;

20<A>30 climat semiumed;

30<A>55 climat umed.

Indicele de Martonne mai evidențiază și caracteristicile covorului vegetal. Astfel, valorile sub sau egale cu 5 indică o vegetație deșertică, valoare 10 indică vegetația de stepă, valorile egale sau mai mari de 30 indică o vegetație forestieră iar valorile egale sau mai mari de 40 indică tot pădurile dar cu excepția zonelor cu altitudini mai ridicate.

Tabel 35 : Indicele de ariditate de Martonne

*Sursa: date prelucrate după arhiva A.N.M

Valorile anuale ale indicelui de Martonne depășesc un pic valoarea de 30 ceea ce reprezintă un climat umed și o vegetație predominat mezofilă, astfel la Ineu se remarcă o valoare de 31,7 iar la Gurahonț 36,9.

Valorile lunare ale indicelui de Martonne sunt mai mari în lunile de iarnă deoarece temperaturile sunt mai scăzute, nu doar din cauza cantităților mari de precipitații. În sezonul cald, valorile mari ale indicelui sunt prezente în luna iunie datorită faptului că aceasta este luna cu cea mai mare cantitate de precipitații din an.

6.1 Excesul de umiditate.

Excesul de umiditate este fenomen climatic de risc ce se caracterizează de cantitatea mare de apă provenită atât din ploi cât și din ninsorile abundente, și este un fenomen opus secetei.

Acesta poate să apară când solul este argilos și nu permite infiltrarea apei în sol, sau când pânza freatică este la mică adâncime și solul se îmbibă repede cu apă.

Precipitațiile îndelungate sunt caracteristice prezenței ciclonilor oceanici și cei mediteraneeni.

Un rol important în apariția excesului de umiditate îl are tipul de sol, panta reliefului, tipul de vegetație dar și activitatea antropică.

În Depresiunea Zărandului cele mai mari cantități anuale de precipitații au căzut la stația Ineu în anii 1970 1974, 1977, 1978, 1980, 1981, 1991, 1998, 1999, 2001, 2004 și 2006, iar la stația Gurahonț în anii 1970, 1974, 1981, 1997, 1999, 2001, 2004, 2005 și 2006.

Cele mai mari cantități de precipitații s-au produs în ani diferiți dar în ultima decada a perioadei de anii analizați, cum ar fii la la Ineu în anul 1999 cu o cantitate de 878,6 mm, cu o cantitate de precipitații de +227,7 mm față de media multianuală de 650,9, iar la Gurahonț în anul 2005 cu 996,2 mm cu o diferență de + 258,8 mm față de media multianuală de 737,4 mm.

Cea mai mare cantitate anuală de precipitații căzută în Depresiunea Zărandului în perioada 1970-2006 a fost măsurată la stația Gurahonț și a fost de 996,2 mm în anul 2005.

Excesul de umiditate este un risc climatic ce se poate produce ca și seceta în orice anotimp. Acest fenomen prezintă un risc importat pentru agricultură deoarece excesul de umiditate duce la apariția fenomenului de băltire pe terenurile agricole, lucru ce duce la micșorarea producției și asfixierea plantelor.

Capitolul 7. RISCURI HIDROLOGICE

Riscurile hidrice sunt un ansamblu de amenințări în primul rând asupra populației și bunurilor acestora dar și mediului înconjurător. În mare parte a proceselor hidrice sunt în strânsă legătură și sunt determinate de cele climatice sau geomorfologice, de aceea ca fenomen hidric, inundațiile sunt cele mai reprezentative.

Inundațiile sunt cele mai dezastroase fenomene extreme, deoarece la acest risc, contribuie doi factori, și anume cei atmosferici și cei hidrici. Prin intensitatea fenomenului, inundațiile pot avea atât pagube materiale dar și pagube de vieți omenești. Prin efectul asupra mediului, inundațiile modifică albia minoră a râului, cât și cea majoră și microrelieful regiunii afectate.

Apariția inundațiilor se datorează, în primul rând, unor factori naturali legați de condițiile climatice care generează cantități mari de precipitații.

7.1 Activitatea hidrometrică.

În bazinul Crișului Alb, activitatea hidrometrică se face încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Primele măsurători au fost efectuate în jurul anilor 1850-1857, când a fost executat Canalul Morilor cu principalul lui scop de a diminua și prelua debitele crescute de pe Crișul Alb.

În prezent, în bazinul hidrografic al Crișului Alb există două stații hidrologice. Stația hidrologică Brad, aflată pe cursul superior al Crișului Alb și stația hidrologică Ineu aflată pe cursul mijlociu.

Pentru analiza riscurilor hidrice în arealul Depresiunii Zărandului, s-a folosit date hidrologice de la stația hidrologică Ineu care cuprinde posturile hidrometrice Chisindia și Sebiș, date de la postul hidrometric Gurahonț.

Postul hidrometric Gurahonț este situat lângă podul ce trece Crișul Alb în localitatea Gurahonț, și funcționează din 1889 dar din 1926 funcționează neîntrerupt.

*Arhivă personală

Figura 63: Postul hidrometric Gurahonț

*Arhivă personală

Stația hidrologică Ineu centralizează datele de la posturile hidrometrice Chisindia, Sebiș, Ineu, Timercea, Tauț, Chier, Târnova și Chișineu Criș.

Figura 64: Postul hidrometric Ineu

*Arhivă personală

Stația hidrometrică Ineu se află situată în aval 10 m de podul de pe șoseaua Ineu-Chișineu Criș, lângă podul feroviar de fier. Stația hidrometrică funcționează din anul 1882.

Tabel 36: Stațile hidrometrice din Depresiunea Zărandului și activitatea hidrometrică

H= măsurători de nivel; Q= măsurători de debit; R= debitul de aluviuni în suspensie;

T= temperatura apei; Fi= fenomene de iarnă; A = analize fizico-chimice

7.2 Rețeaua hidrografică.

Prin poziția sa și prin caracteristicile sale hidrologice față de Munții Carpații, Depresiunea Zărandului se încadreze în grupa de vest și face parte din sistemul hidrografic al Crișului Alb. Pe partea nordică, Depresiunea Zărandului este drenată de către Teuz, care face parte din bazinul Crișului Alb.

Drenarea apelor se face pe direcție est- vest, din cauza altitudinilor ce descresc din partea vestică către partea estică.

În acest areal se disting râuri alohtone și râuri autohtone. Râurile alohtone sunt coborâte din zona montană, iar cele autohtone își au izvoarele sub dealurile piemontane sau chiar în celelalte trepte de relief. Datorită bazinelor reduse ca suprafață, a condițiilor climatice și litologice râurile autohtone au un caracter semipermanenți sau intermitent.

Principalele râuri

Râul Crișul Alb face parte din bazinul hidrografic al Crișurilor alături de Crișul Negru și Crișul Repede.

Crișul Alb își adună apele din Munții Moma, Munții Bihorului, Munții Metaliferi și Munții Zărandului și drenează depresiunile Brad, Gurahonț și Zărandului. De asemenea Crișul Alb drenează o parte din Dealurile de Vest (Dealurile Momei, Dealurile Almașului, Dealurile Cigherului și Dealurile Cuiedului) și Câmpia de Vest.

Sectorul superior al Crișului Alb este delimitat de localitatea Blăjeni și este caracterizat printr-un relief accidentat și numeroase rețele de văi.

Sectorul mijlociu corespunde aproape în totalitate Depresiunii Zărandului, aici în sectorul mijlociu Crișul Alb devine asimetric, cel mai mare afluent fiind Cigherul, afluent pe partea stânga (suprafață de 856 km²). Din dreptul localității Sebiș până la Ineu interfluviul drept devine foarte îngust (aproximativ 1,5 2 km despart bazinul Crișului Alb de bazinul Crișului Negru). De la Răpsig, Crișul Alb se deschide larg, confundându-se cu Câmpia Crișurilor. În această zonă se meandrează puternic și prezintă numeroase brațe părăsite.

Din totalul de 234 de km pe care Crișul Alb îi parcurge în România, 81 de km se află în câmpie, aici pata destul de redusă intensifică procesele de colmatare.

Viiturile sunt frecvente toamna și iarna, datorită influențelor oceanice și topirii devreme a zăpezilor dar și ploilor de vară.

Pe cursul mijlociu și superior al Crișului Alb s-au efectuat mai multe amenajări hidrotehnice pentru gospodărirea apelor cum ar fii: sisteme de îndiguire, desecări, rectificări de meandre care au scurtat cursul râului cu 40 km, canale de deviere de debite, etc.

Principalii afluenți din Depresiunea Zărandului ai Crișului Alb sunt: Valea Sebiș (sau Deznei), Chisindia și Canalul Morilor.

Valea Sebiș denumită și valea Deznei este penultimul afluent pe dreapta cu o lungime de aproximativ 30 km. Izvorul său este situat la o altitudine de 838 m în Munții Momei, iar suprafața de recepție a bazinului sau hidrografic este de 211 km². Panta medie a bazinului este de 21%0, iar altitudinea medie este de 431m. Are trei afluenți pe dreapta, Moneasa sau Boroaia, Negrișoara, Minezel și doi afluenți pe stânga, Valceaua și Las. Valea Sebișul este cel mai mai important afluenți ai Crișului având la postul hidrometric Sebiș cu un debit mediu de 2,62 m³.

Figura 66: Valea Moneasa ( p.h.. Rănușa)

*Arhivă personală

Canalul Morilor a fost construit în anul 1857, construit de către arhiducele József de Habsburg. Acesta prezintă 2,4 metri lățime, 92 km lungime și se desprinde din Crișul Alb în amonte de localitatea Buteni (printr-o priza de apă de 2,5 m3), în locul numit “La Zugău”. Trece prin două sisteme de sifonaj, unul peste Valea Hodiș în aproprierea localității Bârsa, altul pe sub Cigher și Canalul Matca, pentru a reveni în apropiere de granița de stat a României prin intermediul Canalului Ciohoș în Crișul Alb, aproape de localitatea Vărșand. Cursul său urmărește, în general, limita sudică a conului de dejecție al Crișului Alb, de unde adună o serie de ape, și are forma unui S alungit. Are pe cursul său 13 scăderi de 2 m (folosite în trecut de morile hidraulice de la Buteni, Bârsa, Aldești, Mânerău, Bocsig, Seleuș, Zărand). Importanța s-a constă în regularizarea debitului în cursul mijlociu al Crișului Alb, cât și asigurarea de apă pentru irigații și piscicultură.

Figura 67: Canalul Morilor (localitatea Bârsa)

*Arhivă personală

Cel de al doilea bazin hidrografic ce drenează Depresiunea Zărandului îl constituie Teuzul care este cel mai important influent de stânga al Crișului Negru, avându-ți izvoarele sub vârful Izoiu (1098 m), din Munții Codrului, aproximativ 750 metri altitudine. Forma bazinului este asimetrică, cea mai mare suprafață revenind revenind versantului drept. Pătrunde în bazinetul Susani-Ignești în amonte de localitatea Susani cu direcție de scurgere de la nord spre sud-vest, suferă o mică încleștare în aval de Ignești, după care cursul se curbează puternic, primind o orientare generală de la este spre vest, mai mult de două cincimi din lungimea totală a se desfășurându-se în depresiune. Aici pantele medii variază între 7 și 32 m/km, dar scad până la 0,6-0,1 m/km, în cursul inferior. În câmpia aluvială pătrunde la sud la de localitatea Prunișor, unde face un cot brusc spre nord-vest, urmărind aliniamentul liniei Prunișor-Cărand-Beliu. prezintă numeroase meandre și brațe părăsite colectând o serie de pâraie care drenează Dealurile Codrului.

Cei mai importanți afluenți sunt Valea Nouă și Valea Beliului.

Regimul scurgerii prezintă oscilații destul de mări: maximul apare în luna februarie, atingând 18,4% pentru că în lunile august, septembrie și octombrie să fie sub 2%. Debitul minim lunar la postul hidrometric Cermei a fost în septembrie 1961 de 0,001 m³/s. Viiturile sunt mai frecvențe în lunile februarie și martie, când topirile de zăpadă se suprapun perioadelor cu precipitații.

Valea Beliului își are izvorul de sub vârful Bisericii (876 m), din Munții Codrului, primind o serie de afluenți montani (Hășmașul, Urvișul și Botfeiul cu izvoare sub vârful Bălăteasa- 927m), în dreptul localității Beliu, debitul mediu al acestuia ajunge la 1,05 m³/s. Valea Beliului are un regim torențial, în timpul inundațiilor din 1970, debitul ajungând la 212 m³/s. Pentru a reduce debitul maxim al Teuzului în aval de Beliu, cursul văii a fost deviat spre canalul Beliu-Cermei-Tăut (definitivat în 1972), cu confluență directă în Crișul Negru.

Amenajări hidrotehnice:

Lacul de acumulare Tauț a fost executată în perioada comunistă între anii1968 – 1970.

a fost proiectată pentru apărarea împotriva inundațiilor, și pentru irigații. În prezent acumularea este utilizată pentru piscicultură și agreement (lacul a fost privatizat).

Având în vedere amenajarea complexă a bazinului Cigher prin executarea în aval a barajului Chier, pe timpul apelor mari se va urmări folosirea integrală a capacității de atenuare (cele două baraje reduc cu 50% volumul viiturii) pentru a obține în aval viitura de amplitudine redusă, pentru a îmbunătății condițiile de scurgere pe Crișul Alb în aval de confluența cu valea Cigher.

Debitele controlate evacuate prin golirile de fund prin manevrarea stavilelor la cele două baraje pot menține debitul din aval sub faza de inundație (conform planului de analiză și acoperire contra riscurilor al județului Arad).

“Canalul Beliu-Cermei-Tăut, cu o lungime de 27 km, se dezvoltă pe direcția nord -sud în partea de nord a bazinului Teuzului. El intersectează văile Sartis Renisel-Călacea și Frunziș toate cu un regim de scurgere torențial, ceea ce face ca excedentul de apă să fie acumulat în acest canal și în cele trei poldere de pe malul drept. Debitul solid adunat periclitează însă funcționalitatea canalului. La acestea, tot în scopul regularizării scurgerii și al irigării terenurilor, din aval, au mai fost construite tronsoane de canale cum sunt: Canalul Călacea-Spineț și Canalul Dumbrava” (conform planului de analiză și acoperire contra riscurilor al județului Arad).

Tabel 37: Principalele acumulări de apă din Depresiunea Zărandului

*Sursa: ABA Crișuri

Figura 69: Amenajările hidrotehnice din Depresiunea Zărandului (Sursa: ABA Crișuri)

7.3 Regimul hidrologic.

Râurile din Depresiunea Zărandului au un regim pericarpatic vestic, cu o scurgere instabilă iarna, ajungând să egaleze scurgerea medie de primăvăra. Acest tip de scurgere prezintă ape mari de primăvăra și viituri la începutul verii (I. Ujvari, 1972).

Scurgerea apei este un fenomen hidric complex, care depinde de regimul climatic (precipitații, temperatură, evapotranspirație, vânt) și factorii fizici (solul, relieful, geologia, vegetația).

Sursele de alimentare. Râurile din Depresiunea Zărandului au o alimentare complex, fiind caracterizată prin surse subterane și surse de suprafață.

Alimentarea din apele subterane se face din acumulările din depozitele de la baza scoarței de alterare, care este vizibilă în perioadele secetoase și în iernile geroase.

Alimentarea pluvială este influențată de intensitatea și durata ploilor.Ploile torențiale dau o scurgere superficială bogată și ploile de durată numai după saturarea terenului cu apă.

Alimentarea nivală a râurilor are loc la sfârșitul iernii și începutul primăverii când se topește zăpada sau datorită creșterii temperaturii aerului peste 0 ºC.

Predominarea sursele de suprafață mixte (precipitații și zăpezi) în Depresiunea Zărandului duce la formarea debitelor maxime iar sursele subterane duce la formarea debitelor minime.

După natura surselor de alimentare, formarea scurgerii și regimul hidrologic al Crișului Alb, prezintă tipul vest-carpatic de categoria B (C. Diaconu, Râurile României).

Scurgerea medie. Scurgerea medie reprezintă elementul principal prin care se caracterizează regimul hidrologic al unui râu și se exprimă prin debitul mediu Qm (m³/s), care reprezintă cantitatea de apă transportată prin râu într-un anumit timp.

Prin analiza datelor de la posturile hidrometrice, a debitelor medii lunare, a Crișului Alb și a principalilor afluenți al acestuia, se observă că scurgerea medie prezintă variații de la o lună la alta și uneori valori extreme.

Aceste variații explică faptul că Depresiunea Zărandului se află într-o zonă cu un climat temperat-continental cu influențe oceanice.

Din interpretarea datelor hidrologice înregistrate la stațiile Gurahonț pe Crișul Alb respective Sebiș pe Valea Deznei, se observă debite medii lunare foarte scăzute în lunile august, septembrie și octombrie, urmând se crească treptat în lunile de iarnă, atingând un maxim în lunile de primăvăra.

Tabel 38: Variația lunară a scurgerii medii (m³/s) în perioada 1950-2003 în bazinul Crișului Alb.

*după Direcția Ape Crișuri – Oradea.

Grafic 8: Variația debitului mediu lunar multiannual la stația Gurahonț (1950-2003)

Grafic 9: Variația debitului mediu lunar multiannual la stația Gurahonț (1950-2003)

Scurgerea medie anotimpuală.

Primăvara, se înregistrează cele mai ridicate debite din bazin, datorită ploilor de primăvăra și topirea stratului de zăpadă care se topește în marti-aprilie, astfel terenul este favorizat fiind deja saturat cu apă. Scurgerea mare de primăvară determină de cele mai multe ori viituri și inundații.

Vara, deși cantitatea de precipitații este mai bogată decât primăvăra, scurgerea este scăzută evaporației și evapotranspirației ridicate, dar și infiltrațiile apei în sol.

Toamna, predomină alimentarea râurilor din sursele subterane, și de aceea se înregistrează debitele cele mai scăzute. Acest fapt este cauzat de prezența ploilor puține, evapotranspirația și evaporației, dar și infiltrarea apei în sol.

Iarna , deși precipitațiile cad în cantitate puțină, scurgerea este ridicată, datorită faptului că alături de precipitațiile solide, râurile din bazinul Crișului Alb beneficiază de ploi aduse de masele de aer din vest și sud-vest și de temperatură ușor pozitive care topesc stratul de zăpadă parțial sau total.

Scurgerea maxima

La stația hidrometrică Gurahonț debitele maxime înregistrare variază de la 54,8 m³/s în anul 1961 și 544 m³/s în anul 1995.

La stația hidrometrică Sebiș, pentru Valea Deznei, debitul maxim prezintă maxime ce variază de la 13,2 m³/s în anul 1992 și 181 m³/s în anul 1981.

Grafic 1: Variația debitului maxim al Crișului Alb la stația hidrometrică Gurahonț în perioada 1954-2000

Debitele maxime se înregistrează în perioada februarie-iunie și sunt de proveniență mixtă (ploi și topirea zăpezilor) sau pluvială.

Scurgerea minimă.

Scurgerea minimă se înregistrează pentru râurile din bazinul Crișului Alb, în perioada de sfârșit de vară și început de toamnă (august-septembrie).

Conform datelor hidrologice de la posturile hidrografice analizate, se observă că în perioada 1950-2000 valorile cele mai mici ale scurgerii minime s-au înregistrat în anii 1958, 1961, 1968, 1971, 1972, 1984, 1990, 1992 și 1994, însă recordul absolut îl are anul 1961.

În anul 1961 a fost obținut debitul de etiaj pentru toate posturile hidrometrice din bazinul Crișului Alb. Etiajul este  nivelul de referință al unui curs de apă, stabilit pe baza nivelurilor minime anuale pe o perioadă îndelungată de observație (C. Diaconu, Râurile României).

Tabel 39: Debitul de etiaj înregistrat pe Crișul Alb în anul 1961

*Sursa: după Direcția Ape Crișuri – Oradea

7.4 Fenomene de risc.

Viiturile

Viiturile sunt momente de vârf în evoluția scurgerii apei unui râu. Acestea reprezintă creșterea foarte rapidă a nivelului apei și debitului râului până la atingerea unui punct maxim, după care urmează scăderea rapidă a nivelului și a debitului, dar nu la fel de rapidă ca și în cazul creșterii, până la nivelul normal de scurgere medii al râului. Reprezintă o urmare a scurgerii superficiale rezultată din ploi, din topirea zăpezilor sau ca urmare a unor accidente (ruperea unor baraje naturale sau antropice, supraalimentarea etc.). Cea mai importantă caracteristică a unei viituri este „vârful viiturii".

Condițiile fizico-geografice ale locului dar și cele socio-economice care favorizează formarea viiturilor sunt:

Clima: intensitatea precipitațiilor, evaporație, umiditate, temperatura aerului și a solului.

Relieful: acesta influențează scurgerea în general prin geodeclivitate, expoziția versanților gradul de fragmentare și densitate a reliefului.

Factorul geologic: litologic (compoziția și textura tipurilor de roci) sau structural (faliile ce întrerup continuitatea sau uniformitatea tipurilor de roci)

Solul: influențează infiltrația, scurgerea de suprafață și evaporația.

Vegetația: aceasta aduce modificări asupra regimului de umiditate al solului, dar și protejează împotriva eroziunii acestuia.

Activitatea antropică: sunt aduse modificări asupra albiilor prin rectificare, îndiguire, derivații, construirea de lacuri de acumulare, baraje de stingere a torenților, în special lucrări hidrotehnice.

Viiturile se mai pot produce și în cazul topirii rapide a zăpezii (viituri nivale), dar și a topirii zăpezii combinată cu precipitațiile abundente, numite în acest caz viituri pluvio-nivale, în schimb acestea sunt foarte puțin probabile.

De asemenea viiturile mai pot avea loc și datorită activităților antropice, astfel că ruperea unor diguri, ziduri ale unor lacuri de acumulare duc la apariția acestor evenimente.

Elementele caracteristice unei viituri sunt definite de următorii parametric principali:

Debitul de bază (Qb) este debitul în condiții normale de scurgere, care se înregistrează înainte și după producerea viituri;

Debitul de vârf (Qmax) este debitul maxim pe care poate să îl atingă o viitură;

Timpul de creștere (Tc) reprezintă durata (în ore) din momentul începerii viiturii până când se înregistrează debitul de vârf;

Timpul de descreștere (Td) reprezintă durata de retragere a apelor.Este de regulă mai mare decât timpul de creștere;

Timpul total al viiturii (Tt) reprezintă durata viituri, reprezintă numărul de ore în care debitul de apă a fost mai mare decât debitul de apă. Se exprimă:

(Td): Tt = Tc + Td

Volumul viituri (W) exprimă cantitatea de apă transportată în timpul viituri

(în m3).Se calculează cu ajutorul relației :

W = Qmax * Tt * ɣ * 3600

Unde: W=volumul maxim al viiturii ( în m3); Qmax = debitul de vârf ( în m3/s); Tt = timpul total (în ore); ɣ = coeficientul de formă a viiturii.

Stratul de apă scurs (h) reprezintă grosimea unui strat de apă (în mm) obținut prin repartizarea volumului de apă al viiturii pe suprafața bazinului (F, în km2) în amonte de secțiunea considerate:

h =

Coeficientul de formă a viiturii (ɣ) este definit ca raport între volumul viiturii și volumul echivalent suprafeței dreptunghiului circumscris viiturii (pe hidrograf).

Tabel 40: Principalele viituri de pe Crisul Alb, 1950-2000 (după Direcția Ape Crișuri – Oradea)

Tabel 41: Elemetele caracteristice medii ale undelor de viitura(monounde)

de pe Crisul Alb 1950-2000

*Sursa: după Direcția Ape Crișuri – Oradea

Tabel 42:Niveluri maxime inregistrate in anul 2005 pe Crisul Alb

*Sursa: după Direcția Ape Crișuri – Oradea

Hidrograful viituri de pe Râul Sebiș din noiembrie 2004

Râul :Sebiș Qb=4,90 m3/s

Stația Hidrometrică:Sebiș Qmax=54,5 m3/s

Anul:2004 Tc=24 h

Tabel 43: Viitura de pe R.Sebiș din noiembrie 2004 Figura 70: Hidrograful viiturii

*Sursa: după Direcția Ape Crișuri – Oradea

Inundațiile

Inundațiile reprezintă acoperirea cu apă a unui teritoriu ce în mod normal este emers. În general, cauzele producerii inundațiilor sunt reprezentate de precipitațiile lichide abundente și topirea bruscă a zăpezilor. Ca o cauză antropică de producere a inundațiilor putem menționa ruperea sau spargerea lacurilor de acumulare, lucru care ar determina inundarea zonelor situate în aval de acestea.

Ca și în cazul viiturilor, inundațiile sunt influențate de mai mulți factori cum ar fi:

Panta și dispunerea reliefului: în zonele înclinate apa se scurge, limitând astfel pagubele pe care le poate produce o inundație, în schimb zonele depresionare favorizează băltirea apelor, mărind pagubele produse.

Defrișările: acestea grăbesc scurgerea apelor pe versanți, acumularea acesteia în lunca inferioară, depășirea capacității de transport a albiei și revărsarea apelor în zonele învecinate

Umezeala solului: într-un sol deja saturat, apa nu se mai infiltrează, ajungându-se la acumularea acesteia, în timp ce în solul uscat o parte din apă se infiltrează limitându-se pagubele produse de inundație.

În ultimii 75 de ani, cele mai mari viituri (soldate cu inundații) din bazinul Crișului Alb s-au înregistrat în:

În toamna anului 1939, când au căzut cantități de precipitații mai mari față de media multianuală cu 104 1/km2;

În iarna anului 1966, când peste stratul de zăpadă cuprins între 20-70 cm au căzut în luna februarie ploi ce au depășit valorile medie multianuale de 31-42 mm;

În vara anului 1970 când în 24 de ore s-au înregistrat precipitații între 67 și 128 mm ce au generat o viitura importanta;

În luna iunie 1970 au fost inundate în bazinul Crișului Alb peste 40.000 ha și 903 gospodări, 51,9 km drumuri și șosele, 7,5 km de cale ferată, 87 de poduri și lucrări hidrotehnice avariate;

În vara anului 1974, datorită unor ploi foarte abundente (în iunie 142,6 mm peste media multianuală).

Figura 71: Harta inundaților istorice în Depresiunea Zărandului. (Sursa: ABA Crișuri)

Tabel 44: Zonele cu risc la inundații în Depresiunea Zărandului.

*Sursa: ABA Crișuri

Conform presei locale, în ultimii 15 ani cele mai importante inundații pe Crișul Alb, în Depresiunea Zărandului sunt:

Joi, 25 Februarie, 1999.

“În timp ce apele pluviale s-au retras în majoritatea localităților afectate de ploi, Crisurile Alb și Negru au crescut rapid în ultimele 24 de ore, amenințând cu noi inundații. Pe Crisul Alb, au fost depășite cotele de atenție la Gurahonț – cu 25 crn, Ineu – 172 cm,

Chișineu-Criș – 210 cm, Târnova – 15 cm. Pe Valea Cighier, în localitatea Chier este depășită limita de atenție cu 34 cm, iar la Cermei, pe Valea Teuzului, cu 40 cm.

Autoritățile sunt îngrijorate de rapiditatea cu care a crescut nivelul Crișului Alb, atingând cota de 982 de centimetri, cu 32 cm peste cota de inundații. Ieri, subprefectul Levente Bognar s-a deplasat la fata locului încă de dimineața, constatând că mai este puțin și apele vor inunda podul rutier din localitate. "Până acum. nu s-a luat măsură închiderii traificului rutier pe pod pentru ca se prevede o retragere a apelor, care poate să aibă loc în următoarele 24 de ore. Deocamdată, apele sunt în creștere" – ne-a declarat Levente Bognar.

Dispecerul șef din cadrul Exploatării Lucrărilor Hidrotehnice Arad, Liana Tuturiga, ne- a declarat că în bazinele superioare. ale Crisurilor cotele sunt staționare sau scad, însă sunt amenințate localilatile aflate în aval, unde apele cresc prin propagarea undei de viitura. Potrivit prognozei meteorologice, vremea va fi mai rece astăzi, față de ziua precedentă, existând posibilitatea căderii de precipitații mixte. Temperaturile minime vor fi cuprinse între -l și 8 grade.” (conform http://www.virtualarad.net/news/1999/va_n250299_ro.html)

7 aprilie 1999

“Inundațiile provocate de ploile din ultimele zile de topirea zăpezilor au afectat mai multe gospodării și drumuri din județul Arad și au determinat întreruperea alimentării cu energie electrică a 58 de localități. Astfel, locuitorii satelor de pe albia Crișurilor din 20 de localități arădene au fost luați prin surprindere, în noaptea de luni spre marți, de revărsarea apelor. Orașul Sebiș a izolat de ape încă din noaptea de luni. Pe Crișul Alb, la Gurahonț, cota de inundație a fost depășită cu 75 de cm. Pe canalul Cermei-Taut, la Berechiu, cota de atenție a fost de 149 de cm..

În dimineața de 7 aprilie, Sebișul a fost din nou asediat, de data această pericolul venind din partea apelor revărsate ale Crișului Alb. Nivelul maxim al viiturii s-a înregistrat în timpul nopții. După ce au inundate drumurile de legătură cu localitățile Bârsa și Buteni, apele au pătruns în oraș năvălind pe străzile Crișului, Vrancei, Dobrogei și în curțile locuitorilor zonei respective." (Conform http://www.virtualarad.net/news/1999/va_n070499_ro.html)

21 martie, 2005

“Datorită temperaturilor ridicate și a ploilor care au căzut în ultimele zile, cotele apelor râului Crisul Alb au depășit cota de atenție și au inundat peste 600 de ha teren agricol și mai multe gospodării din satul Dieci.

În urma viiturii care s-a produs în acesta dimineața în zonă localității Almaș, două drumuri județene au fost acoperite de ape care depășesc 60 de cm, izolând 4 sate de centru de comuna, Pescari, Dieci, Crocna.

Au fost distruse 10 podețe și 2 kilometri de șosea. De asemenea, linia ferată Arad-Brad a fost inundată în gara CFR Almaș.200 de familii din localitatea Crocna sunt complect izolate. Pentru acestea, primăria localității Almaș a pus la dispoziție un tractor pentru aprovizionarea cu apă și alimente.Din cele 600 de ha, 60 de ha sunt însămânțate cu grâu, 400 de ha sunt ogoare și 150 de plante furajere.Proprietarii terenurilor afectate nu vor primi despăgubiri deoarece nici unul nu are asigurare.Aceste terenuri sunt inundate în fiecare an datorită lipsei digului de protecție pentru construcția căruia ar fi nevoie de câteva miliarde de lei.

Multe familii din satul Dieci se confruntă cu lipsa apei potabile deoarece fântânile au fost inundate. Locuitorii din Dieci și Pescari trebuie să ocolească peste 30 de km pe la Gurahonț pentru a ajunge la o farmacie.Primăria Almaș a mobilizat o echipă de 10 oameni care lucrează non-stop la decolmatarea canalelor și podețelor.” (conform celor de la http://www.virtualarad.net/news/2005/va_n210305_ro.html)

10 aprilie 2000

“Ca un paradox, in primăvara anului 2000, orașul Sebiș era comparat cu Veneția . Valea Deznei, ieșită din matca pe strada Dornei, si-a revărsat puhoiul spre centrul orașului.

Persoanele de pe partea stânga a străzii Dornei s-au refugiat la vecinii de vis-a-vis cu tot cu bunuri, intrucât nivelul apei ajunsese în curții la circa 1 metru.

În fata autogarei Sebiș, învelișul asfaltic de pe carosabil a rămas pur și simplu răscolit ca după bombardament.Parcul si piata din centru a fost inundate de trunchiuri de copaci și lemne antrenate de curgerea apei.În yonele limitrofe Sebișului, situația a fost la fel de critică.În cartierul Prajești, viitura era atât de puternică încât un autobuz a fost aruncat de pe șosea.Autobuzul a rămas împotmolit iar călătorii au fost evacuați de către pompieri cu ajutorul frânghiilor.În final și autobuzul cu nr AR 1049, tractat de un TAB a fost adus și parcat în autogara Sebiș.

Circulația trenurilor a fost întreruptă pe traseul Sebiș – Brad din cauza apei care a acoperit liniile in stațiile Brad și Almaș. Drumurile comunale intre localitățile Revetis , Dieci și Almas au fost impracticabile din cauza apei, care, pe alocuri, avea înălțimea de un metru, iar in cătunul Cociuba, câteva gospodarii au fost inundate.

In cele șase zile de inundații au fost afectate peste 60 de localități, apele revărsate distrugând 165 de poduri si podețe, 14 km de diguri, rețele electrice.

0 cauza determinantă in formarea viiturilor o reprezintă topirea zăpezilor care, in bazinul Crișului Alb, se produce primăvara (primele manifestări apar in lunile februarie-martie), la care de cele mai multe ori se adaugă și cantități de precipitații dând un caracter mixt, pluvio-nival acestor viituri.Dacă pe râu mai ales in dreptul meandrelor există zăpoare, viitura poate fi mult mai intensă.” (conform http://www.virtualarad.net/news/2000/va_n100400_ro.html)

Figura: 74: Localitatea Sebiș, inundată (Sursa: http://www.virtualarad.net)

Concepte privind prevenirea, protecția și diminuarea efectelor inundațiilor (după Concepte privind apărarea împotriva inundațiilor în bazinul hidrografic Siret, UTCB, Aquaproiect, INHGA, Sesiunea de comunicări Ziua Apei, 2006)

Viiturile reprezintă procese naturale; intervenția umană în aceste procese trebuie redusă, compensată, iar în viitor anulată.

Strategia în domeniul viiturilor trebuie să se bazeze pe coordonarea acțiunilor în domeniul resurselor de apă și al utilizării terenului.

Utilizarea zonelor inundabile trebuie adaptată la pericolele naturale existențe (inundații, subinundare, eroziuni, depuneri).

Măsurile structurale rămân elemente importante de apărare orientate în special către protecția locuitorilor și a bunurilor de valoare economică ridicată .

Protecția prin măsuri structurale nu este absolută, generând un fals sentiment de securitate

Măsurile nestructurale de diminuare a efectelor inundațiilor (Fig. 2) tând să devină măsuri din ce în ce mai eficiențe pe termen lung.

Existența riscului rezidual (incluzând și accidențele la lucrările hidrotehnice).

Prognoză viiturilor și avertizările reprezintă o condiție pentru diminuarea efectelor inundațiilor. Eficacitatea lor depinde de nivelul de corectitudine al acestora și de măsurile de pregătire a populației și autorităților locale.

Sunt necesare măsurile de preparare (pregătirea) a tuturor celor ce pot avea de suferit din cauză viiturilor prin informare de bază continuă și acțiuni de simulare.

Strategia de apărare este bazată pe reținerea viiturilor în zonele de formare, înmagazinare locală (pe agenți) și numai după depășirea capacitații acestor sisteme să se facă transferul în aval (principiul solidarității: evitarea transferului inundațiilor din zonele amonte către cele aval)

Măsuri diferite în cazul viiturilor regionale, respectiv al viiturilor rapide.

Sisteme de compensare pentru victimele inundațiilor (subsidii de la stat, sisteme de asigurare private său de stat).

Figura 77 : Harta zonelor de risc la inundații în Depresiunea Zărandului.

*Sursa: ABA Crișuri

Capitolul 8. CONTRIBUȚII PERSONALE

Percepția riscurilor climatice și hidrologice de către oameni este determinată de numeroși factori, astfel că ele sunt resimțite diferit.

Prin fondul cultural, obiceiuri și tradiții, sunt determinate modul de gândire a oamenilor referitor la percepția riscurilor climatice și hidrologice

Dacă privim vârsta oamenilor, se poate spune că cei tinerii sunt predispuși la mai multe riscuri.Copii percep altfel riscurile, nu ca adulții mai profund.

În funcție de dezvoltarea socio-economică, locuitorii zonei percep în mod diferit dezastrele. Comunitățile sărace percep și resimt mai puternic riscurile. Producerea unui dezastru va duce la pierderea totală sau parțială a bunurilor sau a locuințelor lor. Dacă luăm în considerare familiile de etnii, în special rromii din zonă sau și din România, se poate observa că majoritatea au locuințe ce pot fi ușor distruse în urma unui dezastru deoarece, sunt amplasate în zone vulnerabile, nu țin cont de recomandările și avertizările autorităților.

Prin mass-media (ziare, teviziune, radio, etc.) se poate informa populația cu privire la diferite riscuri, modul în care trebuie să reacționeze.În ultima vreme, mass-media a ajuns să exagereze riscul sau amploarea unei catastrofe, se urmărește mai mult senzaționalul.

Depărtarea, creșterea distanței de la locul în care s-a produs un fenomen extrem la individ, determină diminuarea percepției amploarei riscurilor, ei urmărind doar să faca ratting.

Un alt factor ce determină percepția riscului în mod diferit este timpul.

Oamenii percep diferit un risc sau dezastru : înaintea producerii riscului (nu știu la ce să se aștepte), în timpul producerii riscului (sunt prinși la mijloc, acționează lent, și așteaptă autoritățile ca sa vină să îi salveze, cum s-ar spune « trăiesc pe propria lor piele ») și după producerea riscului, la puțin timp apare criza, oamenii sunt disperați.

Pentru a cunoaște pecepția locuitorilor din zonă cu privire la fenomenele climatice și hidrologice de risc, am considerat că cea mai bună metodă de observare, ar fi chestionarul. Acest chestionar ce se referă la modul de percepție a locuitorilor la riscul fenomenelor climatice și hidrologiceîn Depresiunea Zărandului..

Chestionarul aplicat cuprinde 100 de întrebări de opinie, închise și deschise, întrebări ce le-am adresat locuitorilor din localitățile: Ineu, Sebiș Dezna, Moneasa, Prunișor, Cărand, Gurahonț, Bârsa.Chestionarul s-a pe stradă, la rude și cunoștințe dar și Domnului Zacoi Gligor șef de stație la Gurahonț, și domnului șef de stație hidologică la Ineu, pentru a afla și părera specialiștilor.

Pentru analiza acestui chestionarului, s-a luat în considerare doar întrebările cele mai importante.

Acest chestionar a fost aplicat la un număr de 100 de persoane, cu vârsta cuprinsă între 12 – 82 ani, dintre care 67 bărbați și 33 de femei. Persoanele cu vârsta cuprinsă între 21-40 ani, au fost cele mai dornice de a răspunde la chestionar.

Tabel 45

La întrebarea “Ați trecut prin / ați fost martorul unui dezastru/hazard natural?” Se observă ca majoritatea populației din zonă a fost martorul unui dezastru dar fara pagube vizibele (60 %), urmată de populația care a fost martorul uni dezastru natural, dar cu pagube material de data aceasta (22 %), iar un procentaj de 18 % nu a fost martor la niciun dezastru.

La întrebarea “Care credeți ca este hazardul / dezastrul natural care amenință cel mai mult regiunea în care locuiti?” Dintr-o serie de 18 denomene de risc, doar 11 au atras atenția. Un procentaj de 21 cred ca înghețul este dezastrul ce amenință cel mai mult zona, urmat de către ploile torențiale cu 12 %.

Figura 79: întrebarea “Care credeți că este hazardul / dezastrul natural care amenință cel mai mult regiunea în care locuiți?”

Pentru întrebarea “Dacă se anunță probabilitatea producerii unui dezastru natural pentru localitatea/regiunea în care locuiți sunteți dispus să părăsiți localitatea/regiunea?”, majoritatea locuitorilor au răspuns că numai la recomadarea autorităților (58 %), iar din propria initiative sunt dispuși să părăsescă locuința doar 27 %.

Întrebarea“Considerați că autoritățile locale fac tot ce ar trebui pentru prevenirea dezastrelor naturale în localitatea/regiunea dvs?” 66 % au răspuns că nu fac chiar nimic penru localitatea lor, 24 % cred autoritățile locale chiar fac ceva pentru localitatea loc, iar 10 % nu știu sau nu ai vrut să răspundă

Figura 81: Întrebarea“Considerași că autoritățile locale fac tot ce ar trebui pentru prevenirea dezastrelor naturale în localitatea/regiunea dvs?”

În urma analizării acestui chestionar am dedus concluzia că riscul cel mai reprezentativ pentru populația analizată este reprezentat de către îngheț, vijelii, grindină, depuneri de gheață și inundații. Din spusele localnicilor nu există niciun plan concret de acțiune în caz de producere a unor evenimente majore, cetățenii nu sunt informați din timp pentru a putea să se pregătească și nici nu au fost informați cum să se apere și să se pregătească.În concluzie, riscul predominant diferă în funcție de zona la care se face referire, cele mai predominante și cele care au cel mai mare impact sunt: înghețul, vijeliile, grindina, depunerile de gheață și inundațiile.

CONCLUZII

În lucrarea intitulată „Riscuri climatice și hidrologice în arealul geografic depresionar Zărăndean” a avut ca scop de a scoate în evidență principalele riscuri climatice și hidrologice din Depresiunea Zăranduluiși de a estima vulnerabilitatea lor față de acest teritoriu. Acest fapt a fost posibil, cu ajutorul unui fond de date destul de amplu, atât date climatice cât și date hidrologice. Analiza datelor și interpretarea lor, precum și fotografiile, observațiile și documentarea pe teren au presupus multă muncă, timp și concentrare. Precizez faptul că, deși nu sunt din această zonă, ci din București, m-am atașat foarte mult de această zonă fiind pentru mine o “ a doua casă”.

Depresiunea Zărandului, denumită și “Țara Zărandului”, dar numai compartimentul vestic, până la Gurahonț, se află situată pe firul râului Crișului Alb. Mărginită de o parte și de alta de Dealurile de Vest, este ca o “poartă” ce face legătura între Câmpia de Vest și Munții Apuseni. Relieful zonei este caracterizat prin altitudini relativ joase, de la aproximativ 480 m în sudul Depresiunii Gurahonț până la 90-110 m în lunca Crișului Alb. Spectaculos este faptul că aici apar o serie de măguri vulcanice (Usumal, Mocrea, Gălălău, Pleșa Sebișului) ce dă un aspect specific locului, ca niște “ciuperci” în mijlocul câmpiei.

Circulația generală a atmosferei are un rol foarte important în geneza riscurilor atât climatice cât și hidrologice. Depresiunea Zărandului aflându-se în vestul României, cea mai mare frecvență o are circulația vestică. Frecvența mare a maselor de aer vestice face ca iernile să fie mai blânde, cu temperaturi ridicate ( 0,5 ºC la Ineu și 0,2 ºC la Gurahonț) iar verile mai răcoroase (20,4 ºC la Ineu și 19,5 ºC la Gurahonț).

Relieful fiind cel mai important element a suprafeței activă, determină formarea riscurilor climatic și hidrologice prin altitudine, geodeclivitate și orientarea versanților. Altitudinea face ca temperaturile medii să fie mai mari în zonă de câmpie fața de zona deluroasă, fapt căruia se datorează gradientului pe vertical unde temperaturile scad cu 0,6 ºC la 100 m. Situația precipitaților este inversă, unde cantitățile medii de precipitații mai mari se înregistrează în zona deluroasă datorită mișcărilor convective mai intense. Geodeclivitatea determină scurgerea lichidă pe versanții dar și dar și radiația solară ce cade pe suprafața activă, iar orientarea versanților determină formarea topoclimatelor și microclimatelor, iar unde se deosebesc versanții umbriți de cei semiumbriți există diferențe termice diurne.

În ansamblu climatic Depresiunea Zărandului se caracterizează printr-o moderare a valorilor, favorabilă atât pentru agricultură și turism, cât și pentru organismul uman, fiind un bioclimat sedativ indiferent (de cruțarte).

Regimul termic, Depresiunea Zărandului se caracterizează printr-un caracter moderat ce pune în evidență temperaturile medii anuale, cuprinse între 10,0 ºC la Gurahonț și 10,7 ºC la Ineu.

Regimul precipitațiilor sunt cuprinse între 550-600 mm la Ineu și 650-700 mm la Gurahonț. Precipitațiile medii multianuale cresc ca valoare de la vestul depresiunii către est din cauza repartiției altitudinale, conform unei trepte.

Hidrografia este reprezentată de două bazine hidrografice.Primul bazin hidrografic este cel al Crișului Alb, ce drenează aproape toată Depresiunea Zărandului cu principalii lui afluenți Valea Deznei, Chisindia, Cigher și Canalul Morilor. Iar al doilea bazin hidrografic, este reprezentat de către Teuz, afluent al Crișului Negru ce drenează toată partea de nord-vest a depresiunii, iar principalii afluenți ai Teuzului sunt Valea Nouă și Valea Beliului.

Vegetația, solurile, suprafețele acvatice modifică radiația solară și aduc modificări ale elementelor climatice (temperatura, precipitațiile, umezeala relativă vântul) și determină topoclimaturi și microclimaturi.

Activitatea antropică au adus modificări ale mediului geografic, a topoclimatelor și microclimatelor și automat la modificarea parametrilor riscurilor climatice și hidrologice.

Înghețul și bruma sunt fenomene de risc de iarnă normale pentru Depresiunea Zărandului. Înghețul se produce în a doua jumătate a lunii octombrie pentru primul îngheț și a doua jumătate a lunii aprilie pentru ultimul îngheț. Vulnerabilitatea Depresiunii la riscurile de îngheț și brumă este în scădere din cauza creșterii temperaturilor în sezonul rece. Vulnerabilitatea Depresiunii Zărandului este foarte mică sau mică.

Depunerile de gheață prezintă o frecvență mai redusă decât în zona exterioară. Depresiunea Zărandului are un caracter de adăpost din cauza configurației reliefului, măgurile vulcanice din arealul depresionar sunt un obstacol în calea maselor de aer calde și umede dinspre vest.

Viscolul este un fenomen de risc care se produce cu o frecvență foarte mică. În timpul viscolului durata, cantitatea de zăpadă și grosimea stratului de zăpadă au valori foarte mici în Depresiunea Zărandului.

Ceața în arealul depresionar Zărăndean se produce mai frecvent în perioada rece a anului, în special în luna decembrie și ianuarie. Ceața are o frecvență și o durată mai mare în zona deluroasă și montană decât la câmpie. Vulnerabilitatea la ceață este mai mică în vest decât în vestul depresiunii.

Orajele au un număr mediu de zile mai mare decât în estul țării datorită circulației vestică.Numărul de zile cu oraje crește odată cu altitudinea. Orajele se produc în perioada aprilie-octombrie.

În Depresiunea Zărandului, grindina are un număr mediu de zile mai mic decât în zonele exterioare. Sezonul favorabil grindinei este perioada aprilie-septembrie. Vulnerabilitatea la grindină este mică.

Vijelia, este un fenomen de risc cu o frecvență mai mică în Depresiunea Zărandului față de exteriorul depresiunii. Vijeliile se produc în intervalul mai-august. Principalul aspect de risc al vijeliilor îl reprezintă viteza vântului ce poate depășii 20 m/s.

Ploile torențiale se produc în lunile iunie și iulie. Cantitățile medii de precipitații căzute în Depresiunea Zărandului în timpul ploilor torențiale sunt cuprinse între 30-35 mm. Frecvența și intensitatea ploilor torențiale crește din vestul depresiunii spre est, datorită altitudinilor ce descresc. Vulnerabilitatea ploilor torențiale este mare.

Seceta și uscăciunea are o vulnerabilitate redusă pe tot întregul Depresiunii Zărandului. Anul 2000 a fost cel mai secetos an din toată perioada analizată (1970-2006).

Stratul de zăpadă, inversiunile termice, valurile de căldură au o frecvență și o vulnerabilitate mai redusă. Stratul de zăpada este asociat înghețului, și are o vulnerabilitate foarte mică. Inversiunile termice se poduce în Depresiunea Gurahonț și sunt asociate maselor de aer ce se cantonează în depresiune, iarna ele produc înghețuri, vare ele reprezintă adevărate riscuri, din cauza temperaturilor ridicate ce stagnează în depresiune. Valurile de căldura sunt influențate de masele de aer tropicale, cum ar fii cele continentale tropicale și maritime tropicale, și are o vulnerabilitate ce scade odată cu înaintarea spre vestul depresiunii.

Viiturile și inundațiile sunt generate în special de către ploile torențiale sau topirii stratului de zăpadă.În timpul anului se înregistrează viituri în toate anotimpurile. Cele mai multe viituri se produc în februarie și martie, iar cele mai puține în septembrie, dar sunt nesemnificative. Inundațiile se produc din cauza debitului prea mare ce curge pe râu în timpul unei viituri. Ultimele inundații semnificative au fost pe Crișul Alb în anii 1999 și 2005 și pe râul Dezna în anul 2000.

Cunoașterea caracteristicilor riscurilor climatice și hidrologice are o deosebită importanță atât pentru dezvoltarea economică a regiuni, din punct de vedere agricol, turistic (Depresiunea Zărandului are un potențial turistic ridicat, dar din păcate nevalorificat) și industrial, cât și pentru protejarea sănătății și buna stare a locuitorilor din zonă.

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu D., Bogdan O., (2008), Clima României, Editura Academiei Române, București.

Bogdan Octavia, Niculescu Elena, (1999), Riscurile climatice din România, Editura Sega Internațional, București.

Bogdan Octavia, Marinică I. (2007), Hazarde meteo-climatice în zona temperată. Factori genetici și vulnerabilitate cu aplicație la România, Editura Lucian Blaga, Sibiu.

Bojan Dorina, (2009), Hazarde climatice din culoarul depresionar al Crișului Alb, Facultatea de Geografie, din Oradea, Oradea, teză de dortorat

Ciulache, S., (1971), Topoclimatologie și Microclimatologie, Centrul de multiplicare al Universității din București, București.

Ciulache S., Ionac N.,(1995), Fenomene atmosferice de risc și catastrofe climatice, Editura Științifică, București.

Ciulache S., Ionac Nicoleta, (2003), Dicționar de Meteorologie și Climatologie, Editura “Ars Docendi”,București.

Ciulache, S., Ionac Nicoleta., (2007), Esențial în meteorologie și climatologie, Editura Universitară, București.

Cotet P., (1957) Depresiunea Zărandului – observații geomorfologice, Probleme de Geografie, Editura Academiei, vol IV, București.

Grecu Florina, (2008), Hazarde și riscuri naturale, geologice și geomorfologice, Editura Universitară, București.

Ielenicz, M., Pătru Ileana, (2005), Geografia fizică a României, Editura Universitară, București.

Mahara Gh., (1977) Câmpia Crișurilor. Studiu fizico-geografic. Cercetări în geografia României, Editura științifică și Enciclopedică, București.

Murărescu M., (2008), Universitatea Valahia din Târgoviște, note de curs,

Oancea C. M., (2002), Depresiunea Zărandului, Editura Vasile Goldis University Press, Arad.

Patko R.,(2007),Valea Crișului Alb-Studiu de Ecologie și hidrologie, Universitatea Din Bucuresti,Bucuresti, teză de doctorat

Păltineanu, C., Lungu, M., Mihăilescu, I., (2008), Riscuri climatice și hidrologice, Editura Universitară, București.

Pișota I, Zaharia Liliana, Diaconu D., (2010), Hidrologie, Editura Universitară, București.

Tișcovschi A., Diaconu D., (2005), Prelucrarea și reprezentarea datelor climatologice și hidrologice, Editura Universitară, București

TUDORAN P, (1983), Tara Zărandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, București.

UJVARI I, (1972), Geografia apelor României, Editura Stiințifică, București.

Văduva Iulica., (2008), Clima României, Editura Fundației de Mâine, București.

*** Anuare hidrologice. Arhiva Direcția Ape Crișuri Oradea

***Atlasul cadastrului apelor din România, București, 1992.

***Atlasul climatologic al RSR, București 1966.

***Anuare climatice.Adiministrația Națională de Meteorologie

***Geografia României, vol I și III, Editura Academiei RSR, 1983.

***Râurile României. Monografie hidrologică, București, 1975.

***Posea Gr., Badea L. – Harta României cu unitățile de relief.

*** Harta solurilor, editie 1978, ICPA.

*** Harta vegetației a României din atlasul RSR, 1973

***EVALUAREA PRELIMINARĂ A RISCULUI LA INUNDAȚII, Adiministrația bazinală Crișuri (Sursa:http://www.rowater.ro/EPRI%20Rapoarte/RO8_ABA_Crisuri_PFRA_Report.pdf)

Homepage

http://earth.unibuc.ro/

http://www.rowater.ro/

http://www.virtualarad.net/

Primăria Sebiș 2021

http://primariaineu.ro/

BIBLIOGRAFIE

Bălteanu D., Bogdan O., (2008), Clima României, Editura Academiei Române, București.

Bogdan Octavia, Niculescu Elena, (1999), Riscurile climatice din România, Editura Sega Internațional, București.

Bogdan Octavia, Marinică I. (2007), Hazarde meteo-climatice în zona temperată. Factori genetici și vulnerabilitate cu aplicație la România, Editura Lucian Blaga, Sibiu.

Bojan Dorina, (2009), Hazarde climatice din culoarul depresionar al Crișului Alb, Facultatea de Geografie, din Oradea, Oradea, teză de dortorat

Ciulache, S., (1971), Topoclimatologie și Microclimatologie, Centrul de multiplicare al Universității din București, București.

Ciulache S., Ionac N.,(1995), Fenomene atmosferice de risc și catastrofe climatice, Editura Științifică, București.

Ciulache S., Ionac Nicoleta, (2003), Dicționar de Meteorologie și Climatologie, Editura “Ars Docendi”,București.

Ciulache, S., Ionac Nicoleta., (2007), Esențial în meteorologie și climatologie, Editura Universitară, București.

Cotet P., (1957) Depresiunea Zărandului – observații geomorfologice, Probleme de Geografie, Editura Academiei, vol IV, București.

Grecu Florina, (2008), Hazarde și riscuri naturale, geologice și geomorfologice, Editura Universitară, București.

Ielenicz, M., Pătru Ileana, (2005), Geografia fizică a României, Editura Universitară, București.

Mahara Gh., (1977) Câmpia Crișurilor. Studiu fizico-geografic. Cercetări în geografia României, Editura științifică și Enciclopedică, București.

Murărescu M., (2008), Universitatea Valahia din Târgoviște, note de curs,

Oancea C. M., (2002), Depresiunea Zărandului, Editura Vasile Goldis University Press, Arad.

Patko R.,(2007),Valea Crișului Alb-Studiu de Ecologie și hidrologie, Universitatea Din Bucuresti,Bucuresti, teză de doctorat

Păltineanu, C., Lungu, M., Mihăilescu, I., (2008), Riscuri climatice și hidrologice, Editura Universitară, București.

Pișota I, Zaharia Liliana, Diaconu D., (2010), Hidrologie, Editura Universitară, București.

Tișcovschi A., Diaconu D., (2005), Prelucrarea și reprezentarea datelor climatologice și hidrologice, Editura Universitară, București

TUDORAN P, (1983), Tara Zărandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, București.

UJVARI I, (1972), Geografia apelor României, Editura Stiințifică, București.

Văduva Iulica., (2008), Clima României, Editura Fundației de Mâine, București.

*** Anuare hidrologice. Arhiva Direcția Ape Crișuri Oradea

***Atlasul cadastrului apelor din România, București, 1992.

***Atlasul climatologic al RSR, București 1966.

***Anuare climatice.Adiministrația Națională de Meteorologie

***Geografia României, vol I și III, Editura Academiei RSR, 1983.

***Râurile României. Monografie hidrologică, București, 1975.

***Posea Gr., Badea L. – Harta României cu unitățile de relief.

*** Harta solurilor, editie 1978, ICPA.

*** Harta vegetației a României din atlasul RSR, 1973

***EVALUAREA PRELIMINARĂ A RISCULUI LA INUNDAȚII, Adiministrația bazinală Crișuri (Sursa:http://www.rowater.ro/EPRI%20Rapoarte/RO8_ABA_Crisuri_PFRA_Report.pdf)

Homepage

http://earth.unibuc.ro/

http://www.rowater.ro/

http://www.virtualarad.net/

Primăria Sebiș 2021

http://primariaineu.ro/