Riscuri Bancare In Creditare Pe Termen Scurt
CUPRINS
Introducere
Capitolul I. Riscurile bancare și managementul global al acestora……………………..1
1. Sistemul bancar din România……………………………………………………..1
1.1. Sistemul bancar românesc înainte de momentul 1989……………………1
1.2. Sistemul bancar în România – evoluție și transformări din
1990 prezent……………………………………………………………………………3
1.2.1 Banca Națională a României……………………………………………………………..3
1.2.2 Instituțiile de credit…………………………………………………………………………..4
1.2.3 Regimul juridic al băncilor străine……………………………………………………..5
1.2.4 Privatizarea în sectorul bancar………………………………………………………….6
1.2.5 Evoluția actorilor pe piața serviciilor bancare din 1990 până în prezent..7
2. Definirea riscurilor bancare………………………………………………………12
2.1 Cadrul general………………………………………………………………………..12
2.2 Definirea riscurilor bancare ……………………………………………………..13
3. Clasificarea riscurilor bancare…………………………………………………..16
4. Identificarea și evaluarea riscurilor…………………………………………….21
5. Politica de gestiune a riscurilor………………………………………………….23
Capitolul II. Creditarea pe termen scurt. Factoring…………………………………………29
Importanța economică a creditului……………………………………………29
Trăsăturile creditului bancar ……………………………………………………33
Resursele creditării ………………………………………………………………..36
Obiectul creditării pe termen scurt……………………………………………37
Principalele tipuri de credit pe termen scurt ………………………………40
Credite globale de exploatare ………………………………………………….41
5.2 Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credit)……..42
5.3 Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare………43
5.4 Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere……….43
Credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație ……43
Credite pentru prefinanțarea exporturilor …………………………………..44
Credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe
asupra străinătății…………………………………………………………………….45
Credite de scont ……………………………………………………………………..45
Credite pe documente de plată aflate în curs de încasare
(cecuri și ordine de plată) ………………………………………………………..47
5.9.1 Creditele pe cecuri remise spre încasare ………………………………………47
Creditele pe ordine de plată………………………………………………………..48
Credite pentru facilități de cont ………………………………………………49
Credite pe descoperit de cont (overdraft)………………………………….49
Credite de trezorerie pentru valuta vândută ………………………………50
Credite pentru echipament ……………………………………………………..50
Credite consorțiale (sindicalizate) pentru echipament ………………..50
Credite pentru mărfurile vândute cu plata în rate ………………………51
Finanțarea prin factoring …………………………………………………………51
6.1 Scurt istoric …………………………………………………………………………..51
6.1.1 Origini ………………………………………………………………………………………51
6.1.2 Dezvoltarea factoring-ului modern ………………………………………………52
6.2 Factoring: definiție și noțiuni de bază ……………………………………….52
Factoring – pachetul de servicii ……………………………………………….54
Finanțarea ………………………………………………………………………………54
Administrarea creanțelor ………………………………………………………….54
Colectarea creanțelor……………………………………………………………….54
Acoperirea riscului de neplată………………………………………………….. 55
Varietăți de factoring ……………………………………………………………..55
6.5 Avantajele și dezavantajele operațiunii de factoring……………………59
Capitolul III. Analiza riscului în creditarea pe termen scurt. Exemplificare la factoring……………………………………………………………………………………62
Definirea riscului de creditare…………………………………………………..62
1.1 Riscuri specifice creditării…………………………………………………………64
Riscul insolvabilității clientului sau pierderii de capital…………………..64
Riscul de lichiditate bancară…………………………………………………………65
Riscul ratei dobânzii…………………………………………………………………….65
2. Etapele urmărite în procesul de creditare……………………………………67
2.1 Analiza non-financiară……………………………………………………………..71
Analiza factorilor de risc din mediul extern…………………………………….71
Analiza factorilor de risc interni ai firmei………………………………………73
Analiza pieței………………………………………………………………………………75
2.2 Analiza bonității………………………………………………………………………76
2.3 Plafonul de acoperire a riscului de neplată…………………………………..82
2.4 Rambursarea creditelor pe termen scurt………………………………………83
3. Riscuri și expuneri în Factoring………………………………………………..84
4. Selecția și controlul clienților. ………………………………………………….88
Capitolul IV. Oferta de credite pe termen scurt a BRD. Analiza unui dosar de Factoring…………………………………………………………………………………..91
Oferta de credite pe termen scurt a BRD……………………………………91
Analiza unui dosar de Factoring……………………………………………….94
2.1 Prezentarea firmei…………………………………………………………………..94
2.2 Analiza situației economico-financiare a firmei………………………….95
Analiza sectorului economic………………………………………………………. 96
Analiza internă a firmei………………………………………………………………96
Analiza riscurilor………………………………………………………………….102
Concluziile analizei ……………………………………………………………..103
Concluzii………………………………………………………………………………………………………104
Bibliografie
Anexe
Bibliografie
Anghelache Constantin, „Comerț exterior : Finanțare și analiză financiar-bancară”, Editura Economică, București, 1999
Basno C. Dardac N. Floricel C., „Monedă Credit Bănci” – Editura Didactică și Pedagogică, București 1995
Berea Aurel, „Creditul bancar”, Editura Expert, București, 2003
Brendea C., Dăeanu V. E., Zamfirescu M., Ghiță M., „Riscul și performanța creditului bancar în România”, București, 2001
Dedu Vasile, „Gestiune bancară”, Ediția a II-a, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
Dedu Vasile, „Gestiune bancară” – Editura Didactică și Pedagogică, București 1996
Diaconescu Mariana, „Bănci – Sisteme de Plăți Riscuri”, Editura Economică, București, 1999
Georgescu-Goloșoiu Ligia, „Mijloace, modalități și instrumente de plată”, Editura ASE, București, 2003
Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, „Analiza și managementul riscului bancar-Evaluarea guvernanței corporatiste și a riscului financiar”, Editura IRECSON, București, 2004
Isaic-Maniu Irina
Johnson Frank P. and Johnson Richard D., Bank Management – Second edition, Colorado, State University, 1990, American Bankers Association
Kirițescu Costin C., Dobrescu Emilian M., „Băncile, mică enciclopedie”, Editura Expert, București 1998
Lloyd R., Muth H. M., Gerlach F. H., „Analiza creditului”, Editura Expert, București, 1998
Masoon Jaques, „Credite bancare pentru întreprinderi”, Editura RAO International Publishing Company SA, 1994
Mihai Ilie, „Tehnica și managementul operațiunilor bancare”, Editura Expert, București
Murray Andrew, „Analiza creditelor: Privire generală”, Coediție Capital și Editura Expert, București, 1998
Negruș Mariana, „Plăți și garanții internaționale”, Editura ALL, București, 1996
Niculescu M., „Diagnostic global strategic”, Editura Economică, București, 1997
Nițu Ion, „Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000
Petit-Dutailles G., „Le risque du credit bancaire”, Paris 1995
Popa Ioan, „Tranzacții de comerț exterior ”, Editura Economică, București, 2002
Răduț C. Radu, „Rolul și funcțiile creditului în activitatea economică”, Editura Lumina Lex, București, 2003
Robinson Steve, „The Financial Times” – Handbook of Financial Management; Pitman Publishing London 1995, Editura Teora București 1999
Rovența Mihaela, „Introducere în forfetare și factoring: Tehnici moderne de finanțare a activității de export”, Editura Economică, București, 2002
Roxin Luminița, „Gestiunea Riscurilor bancare”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997
Stancu Ion, „Gestiunea financiară a agenților economici”, Editura Economică, București, 1994
Stoica Maricica, „Management bancar”, Editura Economică, București, 1999
Târhoacă C., Rogojanu C., Gogoneață B., “Economia riscului și incertitudinii”
Trenca T. Ioan, „Metode și tehnici bancare”, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2003
Tudorache Dumitru, „Monedă, Bănci, Credit”, Editura Sylvi, București, 2001
Odobescu Emanuel, „Marketingul bancar național și internațional”, Ediția a II-a revizuită, Editura Sigma Promex, București, 1999
Pintea Al. Ruscanu Gh., „Băncile în economia românească”, Editura Economică, București, 1995
Turcu Ion, „Operațiuni și contracte bancare”, Editura Lumina Lex, București, 1999
Tudoriu Theodor, „Riscul de țară. Abordări teoretice și abordări metodologice comparate”, Editura Lucretius, București, 1998
*
* *
Hoppe H. H., „On Certainity and Incertainity”, The Review of Austrian Economics, vol. 10, nr.1/1997
Institutul Bancar Român – Centrul de formare și specializare bancară, „Analiza financiară și creditarea”, București 1992
Institutul Bancar Român, „Riscul în activitatea de creditare”, București, 1994
*
* *
* Legea bancară nr. 58/1998, privind activitatea bancară
* Legea nr. 15/1990, privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale
* Legea finanțelor publice locale nr. 189/1998
** Banca Națională a României; Normele nr. 3/1994 privind clasificarea creditelor și constituirea provizioanelor specifice de risc
** Banca Națională a României: Regulamentul nr. 3/1997, privind condițiile și modul de efectuare a refinanțării societăților bancare
** Banca Națională a României: Normele nr. 4/1994 privind solvabilitatea societăților bancare
** Banca Națională a României: Regulamentul nr. 4/1998 (republicat), privind regimul rezervelor minime obligatorii
** Banca Națională a României: Normele nr. 7/1999, privind fondurile proprii ale societăților bancare
** Banca Națională a României: Normele nr. 8/1999, privind limitarea riscului de credit
*
* *
*** www.brd.ro
*** http://www.bizcity.ro/?x=artnews&zid=5&resursa=stire&sid=18359
*** http://www.bnro.ro/Ro/Pubs/2005bl/2005bl01t.PDF
*** http://www.mises.org/journals/rae/pdf/rae10_1_3.pdf
=== Capitolul 1 ===
Capitolul I.
Riscurile bancare și managementul global al acestora
1. Sistemul bancar din România
1.1. Sistemul bancar românesc înainte de momentul 1989
Primele dovezi ale desfășurării unei activități bancare pe teritoriul României au fost descoperite între anii 1786-1855, reprezentând 55 de plăci de piatră, găsite într-o zonă de mine aurifere. Aceste plăci datau din perioada Daciei Traiane și le conțineau detalii referitoare la contractul privind înființarea unei instituții bancare. Clauzele principale se refereau la faptul ca băncile acordau împrumut în numerar și percepeau dobânzi.
In epoca modernă, primele încercări de creare a unei bănci au avut loc la începutul secolului al XIX-lea, Banca Națională a Moldovei fiind prima bancă înființată în țara noastră la 12-24 martie 1857, cu sediul central la Iași și sucursale la Galați și București.
În 1864 a fost fondată Casa de Depuneri și Consemnațiuni. Această instituție, a avut un rol foarte important până la crearea Băncii Naționale a României în 1880, întrucât a fost principala bancă de emisiune pe teritoriul Principatelor Unite.
În perioada următoare, au apărut tot felul de proiecte și încercări, mai ales din cercuri străine, în vederea organizării unei bănci de scont și circulație.
Creditul Funciar și celelalte instituții financiare, create prin forțe proprii, care prosperau, au intensificat discuțiile și pregătirile pentru înființarea unei bănci de emisiune.
Înființarea unei bănci de emisiune rămânea, în continuare, o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar și valutar, a greutăților politice din anii 1876-1877.
La 27 februarie 1880, Guvernul I. C. Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naționale care trebuia să ajute economia națională mai mult ca oricare altă instituție. La 17 aprilie 1880, proiectul, depus de ministrul de finanțe I. C. Brătianu, a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare a Băncii Naționale a României, care urma să-și înceapă activitatea la 1 iulie 1880.
Sediul principal al băncii s-a stabilit la București, cu obligația de a înființa sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și, în special, în fiecare capitală de județ. Capitalul Băncii s-a stabilit la 30 milioane lei, din care 10 milioane lei să se depună de stat și 20 milioane lei de particulari. Datorită urmăririi în permanență a mersului pieței, adaptându-se cu elasticitatea la cerințele acesteia, asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei țării, îngrijindu-se de garantarea și existența disponibilităților de fonduri în lei și în monedă străină, Banca Națională a contribuit, efectiv, la depășirea cu succes a perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia țării în acea perioadă.
Banca Națională a României este cea mai importantă bancă înființata în acea perioadă, care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naționale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern. Înființarea B.N.R. a creat premisele pentru apariția și altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc. Banca Națională a României s-a constituit ca importantă instituție destinată creditării activității economice și comerciale, scontării dar și operațiunilor cu alte instrumente financiare.
La 1 ianuarie 1901, Banca Națională devine instituție cu caracter privat, statul ieșind din asociație. La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. In această perioadă, unele case bancare sau asociații bancare, apărute anterior, dar care în contextul nou nu dispuneau de suficient capital financiar, și-au schimbat statutul juridic sau au fost absorbite de altele. In perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România ca rezultat al neutralității României. In această perioadă au apărut oportunități noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerțului a adus beneficii sistemului bancar.
Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activității economice, recesiunea cuprinzând întreaga Europă.
Treptat, țările din Europa au început să-și refacă economia, fenomen resimțit și în România. Rezultatele s-au regăsit și în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piață ăi – prin intermediul creditelor acordate de Banca Națională – au reușit sa ramburseze sumele în bani devalorizați.
După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat sa crească până la criza economică din perioada 1929-1933. Această depresiune a determinat falimentul multor bănci. Guvernul României din acea vreme, a trebuit să intervină contracarând efectele crizei economice, bancare și monetare. Guvernul a adoptat politici de conducere și control în vederea acordării ajutorului necesar revigorării sistemului bancar.
Politicile adoptate au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar, din cele 1204 bănci existente în 1934, circa 600 bănci au fost lichidate sau au fuzionat.
In anii '40 sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale : Banca Românească , Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română și Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operațiunilor bancare.
Până în 1947, sistemul bancar românesc cunoscuse o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale; personalul bancar era format de specialiști pregătiți în condiții de concurență și standarde profesionale foarte ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Națională.
După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietică (fosta U.R.S.S.).
Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de servicii și produse bancare.
In anul 1989 în România existau 4 bănci: Banca Națională a României, Banca Română de Comerț Exterior, Banca de Investiții și Banca Agricolă, la care se adaugă și C.E.C.-ul. După 1989, România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului de agenți economici privați.
1.2. Sistemul bancar în România – evoluție și transformări din 1990 – prezent
Începând cu anul 1990, sistemul bancar românesc a suferit restructurări majore in concordanță cu directivele Uniunii Europene, bazate pe modelul bancar vest-european. Aceste reforme s-au materializat în constituirea unui sistem bancar pe două nivele: Banca Națională a României, pe de o parte, și instituțiile de credit pe de altă parte.
Unul dintre elementele cheie ale reformei sistemului bancar din România a fost faptul că rolul pe care îl juca Banca Națională a României înainte de revoluție a evoluat spre unul mai tradițional, și anume acela de bancă centrală.
Un alt element important al reformei sistemului bancar a fost deschiderea acestuia din urmă pentru investitorii privați străini și/sau naționali, precum și privatizarea băncilor de stat. Astfel, marile bănci deținute de statul român devin bănci comerciale private cu capital român sau străin. Constituirea cadrului legislativ pentru privatizarea băncilor de stat a fost inițiată în 1997.
Astfel, potrivit legislației în vigoare, băncile comerciale își pot desfășura activitatea pe piață în condițiile liberei concurențe, acordând credite, constituind depozite și oferind o gama variată de alte servicii bancare.
1.2.1 Banca Națională a României
Începând cu 1990, Banca națională a României a fost restructurată pentru a deveni și a funcționa ca o bancă centrală modernă.
În conformitate cu legislația în vigoare, Banca Națională a României este o instituție publică autonomă, cu personalitate juridică, cu dreptul de a-ți deschide sucursale ți agenții. Principalul său obiectiv este acela de a asigura și de a menține stabilitatea prețurilor.
Principalele prerogative ale Băncii Naționale sunt:
stabilirea și implementarea politicii monetare și a politicii valutare
reglementarea și supervizarea activităților băncilor comerciale și a sistemului de plăți, astfel încât să se asigure stabilitatea financiară
emisiunea de bancnote ți monede pe teritoriul României
gestionarea rezervelor în valută ale României
Banca Națională a României este condusă de un Consiliu de Administrație, constituit din Guvernatorul Băncii Naționale a României (în calitate de președinte), un vice-președinte, doi guvernatori „deputați” și cinci membri (care nu sunt angajați ai Băncii Naționale).
Membrii Consiliului de Administrație al Băncii Naționale a României sunt aleși/numiți de către Parlament, pe baza propunerilor făcute de Comisiile specializate ale celor două camere ale Parlamentului. Administrarea executivă a Băncii Naționale revine în sarcina Guvernatorului, a vicepreședintelui și a celor doi guvernatori „deputați”.
In permanență, Banca Națională, cooperează cu Fondul Monetar internațional și consultanți specializați de la Banca Mondială, precum și cu alte organizații în vederea elaborării politicilor și procedurilor, care să guverneze activitatea acestei instituții.
1.2.2 Instituțiile de credit
Activitatea bancară este desfășurată de instituții autorizate potrivit legislației în vigoare. Astfel, pot fi autorizate în vederea desfășurării de activități bancare instituțiile de credit, persoane juridice naționale cât și filiale aparținând unor bănci străine.
Principalele activități care sunt vizate de această autorizare sunt:
constituirea de depozite;
acordarea de credite (credite de consum, credite ipotecare, credite de finanțare a tranzacțiilor comerciale, factoring. Forfetare etc)
acordarea de garanții
leasing financiar
servicii de transfer a banilor
emiterea și administrarea unor mijloace de plată cum ar fi: cărțile de credit, cec-urile de călătorie etc.
efectuarea de tranzacții pe cont propriu sau în contul clienților cu instrumente monetare, valută, instrumente financiare
consultanță financiară
alte activități
1.2.3 Regimul juridic al băncilor străine
Băncile străine, persoane juridice, își pot înființa, filiale, sucursale și reprezentanțe în România.
Filialele băncilor străine
Înființarea, gestionarea și lichidarea filialelor băncilor străine (persoane juridice) se realizează în conformitate cu legislația românească în vigoare, după ce băncile străine au primit licență/aprobare din partea BNR. Aceste filiale înființate în România sunt persoane juridice naționale, avizate de BNR și intra sub incidența legislației comerciale și bancare românești.
Sucursale ale băncilor străine
În general, o sucursală este o entitate fără personalitate juridică, care beneficiază de statutul juridic al companiei mamă. În România, sucursalele băncilor străine trebuie să obțină licență din partea BNR, intrând sub incidența legislației românești (comerciale și bancare) în vigoare, la fel ca și filialele.
Reprezentanțe ale băncilor străine
Înființarea de reprezentanțe în România este reglementată prin prevederi speciale. Astfel, aceste reprezentanțe pot fi constituite fără autorizarea BNR, doar prin exercitarea voinței companiei mamă. În termen de 15 zile de la constituirea reprezentanței, aceasta trebuie să notifice BNR și să-i furnizeze informațiile care să dovedească faptul că este în conformitate cu prevederile legale românești.
Criterii de acordare a autorizației de funcționare
Procedurile de acordare a autorizației de funcționare atât pentru băncile românești cât și pentru cele străine au în vedere aceleași criterii:
un minim de capital (9,2 mil EUR)
stabilitatea financiară a companiei mamă
o echipă manageriala puternică și profesionistă
prezentarea unui plan de afaceri pe trei ani
identificarea și prezentarea statutului acționarilor
1.2.4 Privatizarea în sectorul bancar
Băncile comerciale românești și-au început activitatea cu portofolii și pe domenii relativ specializate, ce reflectau concentrarea activității lor înainte de 1989 pe anumite sectoare ale economiei. Totuși, această specializare inițială s-a diminuat pe măsură ce instituțiile bancare au început să concureze una cu cealaltă și pe măsură ce au apărut și noi actori pe piața serviciilor bancare.
Procesul de privatizare a marilor bănci comerciale deținute de către stat a început în 1998 (legea 83/1997) și poate fi realizat prin mai multe metode:
creșterea ponderii în capital, prin aportul de capital privat în numerar, pe baza unei oferta publice sau a investitorilor privați
vânzarea stocului de acțiuni administrate de APAPS in schimbul plății în numerar către:
persoane fizice rezidente
persoane fizice nerezidente
persoane juridice private naționale
fonduri de investiții
persoane juridice străine cu capital majoritar privat
o combinație între cele două metode prezentate mai sus.
APAPS-ul este gestionarul acțiunilor deținute de către stat din capitalul instituțiilor bancare. Vânzarea acestor acțiuni se realizează în conformitate cu legile în vigoare (Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.88/1997, amendată și completată cu legea nr. 99/1999 și legea nr. 52/1994). In cazul companiilor la care statul este acționar majoritar se constituie o comisie de privatizare, care are rolul de superviza procesul de privatizare și de a asigura transparența acestuia. Astfel, procesul de privatizare se va realiza pe baza rapoartelor de evaluare și fezabilitate, ale unor companii specializate, în conformitate cu standardele internaționale.
Persoanele fizice sau juridice naționale sau străine, acționând direct sau prin intermediari, nu pot achiziționa mai mult de 20% din capitalul unor astfel de instituții bancare supuse privatizării, cu excepția instituțiilor bancare bine cunoscute, recunoscute la nivel internațional. Persoanele fizice sau juridice, naționale sau străine, care doresc sa cumpere mai mult de 5% din capitalul unei instituții bancare supuse privatizării, trebuie să obțină în prealabil o aprobare din partea Băncii Naționale.
1.2.5 Evoluția actorilor pe piața serviciilor bancare din 1990 până în prezent
După 1990, numărul instituțiilor bancare care își desfășurau activitatea pe piața serviciilor bancare din România a crescut în mod semnificativ, de la 7 la 30 de bănci la sfârșitul lui decembrie 2003.
Sectorul bancar românesc s-a confruntat cu probleme specifice unei economii în tranziție și procesul de reformă și restructurare a sectorului bancar nu a decurs lin, ca în majoritatea țărilor care treceau de la o economie de comandă la una de piață. Criza din anii 1998-2000 a dus la încetarea plăților a nouă instituții bancare (printre care și Bancorex) și s-a soldat cu o pierdere totală 4 miliarde USD, respectiv 10% din PIB-ul României. Situația existentă la acel moment a impus adoptarea unor măsuri care să permită accelerarea procesului de privatizare și restructurarea profundă a sistemului bancar:
inițierea procedurii de faliment/restructurare pentru Bancorex în iunie 1999, pentru a pune capăt mecanismului de susținere artificială de către stat a instituțiilor ineficiente
crearea AVAB- ului cu scopul de a gestiona activele neviabile ale băncilor aflate în proces de restructurare – acestei agenții i-au fost transferate 3 miliarde de USD provenind din creanțe neîncasabile de la Bancorex și Banca Agricolă
privatizarea mai multor instituții bancare, printre care BRD și Banc Post în primul trimestru al 1999 și a Băncii Agricole în aprilie 2001
instituirea unui fond de garantare a depozitelor, alimentat din contribuțiile băncilor comerciale, pentru a putea rambursa clienții băncilor aflate în situație de faliment și a recupera diverse creanțe
adoptarea unei politici de credit mai restrictive
Printre măsurile luate se numără și fuziunea prin absorbție dintre Bancorex și Banca Comercială Română, precum și inițierea procedurilor de faliment pentru diverse bănci private de dimensiuni mai mici.
In ceea ce privește procesul de restructurare a Bancorex, acesta a fost finalizat în urma fuziunii cu Banca Comercială Română, în octombrie 1999. Prevederile legale au permis BCR să preia de la Bancorex doar activele viabile, cele neviabile fiind transferate AVAB – ului.
În cadrul procesului de restructurare bancară, cazuri speciale le-au reprezentat:
Banca Comercială Unirea – care a devenit în 2002 Nova Bank, fiind în prealabil subiectul unei supervizări speciale din partea BNR, datorită unor probleme de lichiditate
Banca Turco – Română care a intrat în faliment în aprilie 2002, banca neputându-și onora obligațiile de plată
Banca Română de Scont, căreia BNR i-a retras licența de funcționare în urma unor încălcări flagrante ale reglementărilor activității bancare în februarie 2002
Banca Română de Investiții, care a fost lichidată în martie 2002
In cazul Băncii Agricole, privatizarea s-a realizat, în aprilie 2001, prin vânzarea a 99% din capitalul firmei consorțiului format din Raiffeisen Zentralbank și Fondul de Investiții Româno – American.
Aceste eforturi de restructurare a sistemului bancar au stat la baza ritmului rapid de dezvoltare ce s-a înregistrat în acest sector începând cu anul 2001. Potențialul pieței românești, a doua mare piață din Europa Centrală și de Est, după Polonia, în termeni de populație, precum și o reluare a creșterii economice în 2000 (+2%), în 2001 și 2002 (+ 5% pe an) au permis o puternică creștere a activelor bancare: +16% în 2001, +15% în 2002.
Sursă: BNR
Această conjunctură favorabilă a determinat atragerea pe piață a diverși investitori străini: greci, turci sau italieni. Cote de piață a băncilor străine în România a crescut astfel de la 38% în 2001 la 44% în 2002.
Pe piața serviciilor bancare își desfășoară activitatea în prezent 39 de instituții (în comparație cu 46 în 1998), dintre care 3 sunt publice (BCR, CEC-ul și Eximbank). Dintre cele 35 de instituții private, 23 sunt bănci comerciale private cu capital străin, 8 sunt sucursale ale unor bănci străine și 4 sunt bănci comerciale cu capital românesc. In ciuda acestei repartiții a pieței între diverși actori, 20% din aceștia controlează 96% din piață. De asemenea, la sfârșitul anului 2002, cele mai mari 3 bănci de pe piață posedau 53% din activele sistemului bancar.
Structura sistemului bancar românesc în funcție de natura acționariatului
Sursă: BNR
Dezvoltarea sistemului bancar a depins multă vreme de evoluția ratei de economisire în rândul populației, care în 1998 atingea doar 10% din PIB. Acest nivel al ratei de economisire era explicat prin scăderea puterii de cumpărare a populației (- 25% din 1996 până în 2001). De atunci, o dată cu relansarea economică și cu scăderea inflației (18% la sfârșitul lui 2002 în comparație cu 30% la sfârșitul lui 2001), rata de economisire a cunoscut o creștere semnificativă, ajungând la 17% în 2002, rămânând însă la un nivel net inferior în raport cu nivelurile atinse de acest indicator în celelalte țări ale Europei Centrale și de Est (26% în republica Cehă, 25% în Ungaria). Astfel, la începutul anului 2003 doar 36% din populația României dispunea de un cont bancar.
Aceasta creștere a nivelului ratei de economisire a determinat dezvoltarea recentă a pieței serviciilor bancare, dezvoltare ce rămâne destul de modestă datorită unor factori cum ar fi:
parte importantă a populației nu are acces la produsele și serviciile bancare (nivel de trai scăzut)
cultură a compensației și a trocului
obiceiuri de plată în numerar
existența unei economii subterane destul de importante
Astfel, pe măsură ce reglementările în domeniul pieței produselor și serviciilor bancare au devenit mai coerente, în concordanță cu mediile internaționale și pe măsură ce libera concurență a început să se manifeste, actorii necompetitivi au ieșit de pe această piață, piața începând să se stabilizeze.
Noile activități, care se bazează pe utilizarea informațiilor în timp real, cum ar fi tranzacțiile de pe piețele financiare și generarea de venituri prin comisioane, reprezintă în prezent surse importante pentru profitabilitatea unei bănci.
Printre factorii care ar putea explica scăderea numărului de actori de pe piață sondajul a scos în evidență fuziunile și achizițiile ca fiind principalul factor ce va determina o reducere a numărului de bănci pe piață. Continuarea procesului de privatizare, rămâne în opinia specialiștilor un factor de influență important în evoluția sistemului bancar.
Printre avantajele competitive ale unei bănci, specialiștii au identificat următoarele considerate a fi importante mai ales pe termen mediu:
Tehnologia
Personalul calificat
Mărimea băncii
Canalul de distribuție
Conducerea
Capitalul
Principalele bănci care acționează pe piața serviciilor bancare
Întrucât numărul actorilor pe piață este destul de mare, o clasificare a acestora este destul de importantă. Astfel la sfârșitul anului 2004, cele mai importante 10 bănci de pe piață erau următoarele:
La sfârșitul anului 2004, situația privind concurența pe piața bancară românească era următoarea:
De remarcat este faptul ca piața bancară este puternic concurențială, băncile intrând în sectorul serviciilor bancare pentru a crea un plus de valoare adăugată, a atrage și a fideliza clienții.
Astfel produsele bancare sunt însoțite astăzi de servicii de asigurare asociate cărților de credit și de debit, servicii de bancă la distanță prin Internet și prin telefon, servicii de transferuri și de schimb valutar, servicii de consultanță financiară, servicii de plată și încasare a facturilor. Așadar băncile încep să ofere servicii de înaltă calitate, care au la baza o tehnologie din ce în ce mai performantă, un personal calificat, toate menite să facă lucrurile cât mai simple pentru clienți
Totuși, chiar dacă piața bancară din România a cunoscut o creștere în ultimul timp, procesul de reformă este departe de a fi încheiat, piața bancară românească fiind destul de departe de cea a UE. Este necesar să se continue efortul de armonizare și asigurare a coerenței în cadrul sectorului bancar și să se finalizeze procesul de privatizare.
2. Definirea riscurilor bancare
2.1 Cadrul general
În ultimul deceniu, inovațiile rapide de pe piețele financiare și internaționalizarea fluxurilor financiare au modificat sectorul bancar, făcându-l aproape de nerecunoscut. Atât progresul tehnologic, cât și liberalizarea au oferit noi oportunități pentru bănci și instituțiile nebancare, exercitând presiuni sporite asupra acestora.
Creșterea piețelor financiare internaționale și o mai mare diversitate a instrumentelor financiare au permis băncilor un acces mai mare la finanțare. În același timp, piețele s-au extins și au apărut oportunități de dezvoltare a unor produse noi și de furnizare a unei game mai largi de servicii. Practica bancară tradițională, bazată pe constituirea de depozite și acordarea de credite, este astăzi doar o parte din activitatea tipică a băncilor, fiind adesea și cel mai puțin profitabilă.
Noile activități bazate pe informații, cum ar fi tranzacționarea pe piețele financiare și generarea veniturilor cu ajutorul comisioanelor, reprezintă acum sursele majore de profitabilitatea a băncilor. Inovația financiară a condus, de asemenea, la orientarea crescută către piață și la tranzacționarea activelor bancare, în special prin introducerea unor concepte de genul swap-ului de credite și vânzări. Acest proces a fost realizat utilizând active ca ipoteci, credite pentru automobile și credite de export drept suport pentru titlurile tranzacționabile, proces cunoscut sub numele de titularizare.
O primă motivație pentru inovație a constituit-o introducerea cerințelor de capital prudent, ceea ce a condus în schimb către o varietate de instrumente financiare „extrabilanțiere”. Înlocuitorii financiare de tipul garanțiilor sau acreditivelor, precum și instrumentele derivate, cum ar fi futures sau opțiunile, nu sunt întotdeauna evidențiate ca active sau datorii, deși expun banca la anumite riscuri. Unele instrumente sunt, din punct de vedere tehnic, foarte complicate și puțin înțelese de cei care nu sunt experți, în timp ce multe altele ridică probleme complexe în ceea ce privește măsurarea, gestionarea și controlul riscurilor. Mai mult decât atât, profiturile unor astfel de instrumente sunt mari și, întocmai piețelor financiare din care sunt derivate, ele sunt de asemenea și foarte volatile și, în acest fel, expun banca la grade noi sau mai ridicate de risc.
În prezent, există preocuparea generală că inovația financiară în sectorul bancar, în special în ceea ce privește instrumentele extrabilanțiere, poate avea ca efect concentrarea riscului și creșterea volatilității în cadrul întregului sistem bancar. Acest lucru este adevărat în special în cazul riscului valutar și riscului ratei dobânzii. Corelația dintre diferite tipuri de risc, atât în cadrul unei bănci individuale, cât și în interiorul sistemului bancar, privit în ansamblu, s-a accentuat și a devenit mai complexă. Internaționalizarea și liberalizarea au crescut posibilitățile de contagiere, după cum o demonstrează răspândirea crizelor financiare de la sfârșitul anilor ’90 din Thailanda către restul Asiei de Sud-Est, Asia de Est, Europa estică și America de Sud, dar și efectul pe care acestea l-au avut asupra sistemului bancar în restul lumii. Evoluția sistemelor bancare și a piețelor a creat, de asemenea, importante preocupări macroprudențiale și probleme legate de politica monetară.
Aceste probleme au crescut nevoia existenței unei funcții de măsurare, gestionare și control al riscului, complicând în același timp această funcție. Calitatea guvernanței corporatiste a băncilor a devenit un subiect mult dezbătut, iar abordarea față de reglementare și supraveghere s-a modificat dramatic. În cadrul unei bănci individuale, noul mediu bancar și volatilitatea crescută a pieței au necesitat o abordare integrată a activelor și datoriilor, precum și a tehnicilor de management al riscului.
2.2 Definirea Riscurilor bancare
Oamenii, instituțiile, societățile au fost întotdeauna confruntate cu probleme de risc și incertitudine.
Progresul societății contemporane ar fi fost posibil datorită asumării unor riscuri. În special, nu ar fi fost posibilă creșterea economică dacă certitudinea prima în fața riscului și incertitudinii. De aceea economiile libere contemporane utilizează într-o măsură mai mare modele cu condiții de risc și incertitudini decât economiile centralizate.
„Decizia în condiții de risc se descrie prin intermediul unei loterii care reprezintă rezultatele alegerii în funcție de stările mediului, precum și probabilitățile asociate rezultatelor posibile”. Conform acestei afirmații, orice decizie corespunde unei alegeri. Dacă în cazul certitudinii rezultatul alegerii are o singură valoare, în cazul riscului acesta depinde de condițiile mediului exterior deciziei. „Formalizarea în condiții de risc presupune identificarea stărilor relevante ale mediului, determinarea rezultatelor alegerii în funcție de stările mediului, precum și estimarea probabilităților asociate rezultatelor posibile”.
Piața financiară este extrem de volatilă datorită influenței unui număr mare de factori obiectivi și subiectivi. Dina această cauză, în lupta lor pentru maximizarea profitului, instituțiile de credit se confruntă în permanență cu tot felul de riscuri.
In literatura juridică, se insistă asupra necesității delimitării situațiilor de risc de cele care întră în domeniul răspunderii contractuale; culpa exclude riscul care rămâne localizat în sfera evenimentelor aflate în afara posibilităților de influențare a partenerilor contractuali. Această accepțiune limitează deci sfera riscurilor la aceste evenimente corespunzătoare derulării unei tranzacții; ea nu include pierderile cauzate unui partener de conduita culpabilă a celuilalt, și anume ceea ce este cunoscut sub denumirea de „risc de neplată”.
Ca urmare, riscurile reprezintă consecințele patrimoniale ale neexecutării sau executării tardive sau necorespunzătoare a unei obligații dintr-un contract comercial pentru care creditorul prejudiciat nu poate trage la răspundere pe debitor.
În general, riscul (industrial, comercial, bancar) poate fi definit ca fiind o întâmplare a cărei producere are o consecință nefavorabilă asupra subiectului economic. Riscul reprezintă posibilitatea de nerealizare a câștigului scontat sau de apariție a unei pierderi în tranzacțiile economice (de import, export, arbitraj, etc.), ca urmare a producerii unor evenimente sau fenomene cu impact asupra afacerilor societății comerciale.
Cu siguranță, riscurile fac obiectul unei mari atenții în cazul băncilor. Toate riscurile sunt definite „ca pierderi asociate unor evoluții adverse a rezultatelor”. O altă definiție vede riscul din perspectiva activităților bancare: „fenomen care apare pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi cu afectarea funcționalității băncii”. Important de menționat este faptul că orice modalitate de măsurare a riscurilor se sprijină pe aceste degradări și pe impactul lor asupra rezultatelor. Universul bancar se caracterizează prin multiple dimensiuni ale riscurilor ce afectează performanțele. Definirea riscurilor și performanțelor este un demers clasic, dar important, deoarece constituie punctul de plecare al gestionării riscurilor.
Cele mai multe definiții date riscului și managementului riscului se bazează pe funcția clasică a banilor și anume aceea de intermediere în domeniul riscurilor financiare prin diviziunea lor. Din acest punct de vedere, este privită de obicei problema pierderilor neașteptate din activul băncilor, pierderi cauzate de piață, de riscurile de credit sau lichiditate.
Riscul poate avea o influență considerabilă asupra unei instituții bancare atât o influență care se resimte în pierderile înregistrate, cât și o influență a căror efecte se resimt asupra clienților, personalului, partenerilor de afaceri și chiar asupra autorității băncii.
Este important de știut că riscul este generat de un număr mare de operațiuni și proceduri. Din această cauză riscul trebuie considerat un complex de riscuri, în sensul că producerea unui risc poate conduce la cauzarea altor riscuri. Ca o consecință, aceste operațiuni și proceduri pot genera în permanență o expunere a riscului.
Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confruntă băncile în realizarea operațiunilor curente și alături de riscurile specifice activității bancare clasice.
În general, riscul bancar reprezintă gradul de pierdere suferit de o bancă în cazul în care cealaltă parte contractuală (clientul acesteia) falimentează fără să poată să-și achite obligațiile față de bancă.
Având în vedere experiența acumulată în desfășurarea activităților, băncile sunt de acord că cea mai importantă cauză a pierderilor, a constituit-o concentrarea excesivă a riscului asupra unui client, industrie sau sector economic, țară.
Pierderile înregistrate de bănci apar datorită împrumuturilor excesive acordate unor clienți sau datorită angajării excesive în activități speculative apărând din expunerea unor cursuri valutare ridicate sau stabilirea necorespunzătoare a scadenței și a ratei dobânzii, expunerii generate fie de decizii tehnice necorespunzătoare apărute în schimburile de pe piață sau rezultatele unei tehnici a conducerii bancare necorespunzătoare.
În aceste condiții de accentuare a instabilității, reacția băncii față de fenomenele conjuncturale trebuie să se manifeste, pe de o parte prin creșterea preocupărilor pentru studierea acestora și previzionarea evoluției variabilelor pieței și, pe de altă parte, așa numitul management al riscului.
Este obligatoriu ca strategia băncii să cuprindă programe și proceduri privind managementul riscurilor bancare în vederea minimizării probabilității ca riscurile să afecteze expunerea potențială a băncii. Cele trei obiective ale managementului bancar sunt:
maximizarea profitabilității
minimizarea expunerii la risc
respectarea reglementărilor bancare
Nici unul dintre ele nu are influență majoră, dar, sarcina managementului bancar constă în stabilirea obiectivului central pentru fiecare perioadă.
Băncile sunt expuse, de asemenea, tuturor riscurilor cu care se confruntă clienții lor, riscuri cum ar fi cele legate de compromiterea culturilor agricole, pagube produse de factorii de mediu sau pierderi rezultate în urma lansării unui nou produs cu costuri de producție foarte ridicate.
3. Clasificarea riscurilor bancare
Cel mai adesea, riscurile bancare sunt analizate din două puncte de vedere sensibil diferite: punctul de vedere teoretic și cel practic.
Atunci când definesc riscul și gestiunea riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea cestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute din activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau lichiditate.
Alți autori se concentrează asupra unor pierderi – potențiale sau efective – cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai mulți practicieni abordează, abordează o singură grupă sau clasă de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune și doar foarte rar sunt analizate și mecanismele de transmisie/amplificare a riscului suportat de instituția financiară.
Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituției financiare atât sub forma pierderilor directe suportate cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clienților, personalului, partenerilor și chiar asupra autorităților bancare.
Practica bancară a relevat în timp existența unei diversități de riscuri. Importanța acestora diferă de la o perioadă la alta în funcție de starea economiei, transformările care au loc în societate, volatilitatea pieței financiare etc. De aceea, atât în teorie cât și în practică a devenit necesară studierea sistematică a riscurilor bancare, clasificarea lor după diferite criterii căpătând o importanță deosebită.
Volatilitatea pieței financiare accentuează necesitatea studiului riscurilor, cu atât mai mult cu cât fenomenul se face simțit tot mai puternic în economia României.
În viața băncilor, riscul este indus de nenumărate cauze, Cei mai mulți specialiști remarcă în cadrul acestor cauze, mai întâi natura activității instituției bancare ce se reflectă în numeroase forme ale riscurilor. Astfel, lucrarea „Riscurile bancare – cerințe prudențiale, monitorizare” elaborată de profesorii universitari Nicolae Dardac, Cezar Basno și Constantin Floricel relevă o primă modalitate de grupare a riscurilor bancare după ambivalența naturii instituției bancare, instituție care apare pe de o parte, ca și societate comercială pe baze lucrative, organizată și funcționând potrivit Legii nr. 31/1991 republicată, iar pe de altă parte, ca operator specific pe o piață cu caracteristici proprii inconfundabile, așa cum sunt stipulate în Legea nr. 58/1998 – legea bancară.
O instituție bancară, în calitatea sa de întreprindere cu caracter lucrativ, care se folosește de mijloacele adecvate și realizează acțiuni corespunzătoare, se poate confrunta cu următoarele riscuri:
1. Risc de organizare (cu privire la calitatea managementului). Managementul este considerat arta conducerii, ceea ce presupune alegerea de către manager a celor mai adecvate strategii de dezvoltare și reorganizare a activității. În cazul băncilor, obiectivele sunt multiple și interdependente, printre cele mai importante putând fi: maximizarea profitului, realizarea unei adecvate capitalizări a intermediarului financiar, minimizarea riscurilor bancare, încadrarea în normele de prudențialitate bancară și de derulare tehnică a tranzacțiilor. Pentru a contracara riscurile ce pot decurge din aceste obiective, băncile adoptă strategii care cuprind programe concrete în care se relevă căile și modalitățile de acțiune pentru realizarea scopurilor, dar și sursele de finanțare a acestor acțiuni. Calitatea managementului se va concretiza în modul cum este pusă în practică strategia adoptată de acționarii societății bancare, în respectarea acesteia, modificarea sa promptă și corectă în funcție de noile condiții care apar.
2. Riscul de nefuncționare denumit și risc de pană care are caracter material și a cărui producere afectează buna funcționare a exploatării bancare. Acest risc crește direct proporțional cu gradul de tehnicitate a echipamentelor specifice fiecărei unități bancare și poate acționa atât intrabancar, în cadrul aceleiași bănci, cât și interbancar, între două sau mai multe bănci.
3. Riscul mediului ambiental propriu băncii ca unitate economică ce decurge din ansamblul reglementărilor de ordin juridic sau fiscal printre care o nare importanță o are modificarea deductibilității unor elemente de cheltuieli sau alte aspecte de acest gen. În raport cu banca, acest risc este exterior fiind indus de centrele de putere legislativă sau judecătorească ce adoptă reglementările respective.
4. Riscul de parteneriat sau de contrapartidă care apare în cadrul relațiilor bilaterale bancă – deponenți sau bancă – debitori și rezultă din divergența de interese ale părților implicate. Ideea contrapartidei poate fi extinsă și la garantarea creditelor, întrucât garanția poate fi interpretată ca reprezentând, într-un anumit sens, contrar, un gen de contrapartidă a creditului.
Tipurile de risc de mai sus acționează simultan și se interferează. Astfel, activitatea comercială a băncilor trebuie să se desfășoare în condiții de monitorizare permanentă a riscurilor, astfel încât să poată fi minimizată expunerea la riscuri și să se obțină profit.
Un alt criteriu de clasificare a riscurilor decurge de activitatea de intermediar financiar pe care o au băncile. Aceste sunt riscuri care își au originea pe cealaltă fațetă a ambivalenței naturii instituției bancare, denumite și riscuri financiare. Principalele riscuri financiare sunt:
riscul de credit – ce relevă posibilitatea pierderilor determinate de încălcarea de către debitori a obligațiilor prevăzute în contractul de credit;
riscul de lichiditate – ce surprinde dificultățile la care se expune și pe care trebuie să le învingă o bancă pentru a procura resursele necesare pentru a face față propriilor angajamente la un moment dat;
riscul de dobândă – prin care se subliniază posibilitatea diminuării veniturilor bancare, și deci și a profiturilor, ca urmare a variației în timp a ratei dobânzii.
Una alt mod de grupare a riscurilor bancare recurge din natura expunerilor la risc, pe care și le asumă băncile în decursul activităților realizate sub aspect concret.
Expunerea la risc a unei instituții financiare, deși generată de același ansamblu de activități, poate fi privită din două puncte de vedere: ca expunere inerentă și sa expunere suplimentară (subiectivă). Astfel, banca se poate expune riscurilor, pe de o parte, din cauze sau stări obiective care-i sunt impuse și sunt de origine exogenă, iar pe de altă parte din cauze sau stări de origine endogenă pe care și le asumă în proporții mai mari sau mai mici, asupra cărora are drept de opțiune.
Din acest punct de vedere, riscurile bancare se pot clasifica astfel:
Riscuri pure, care se caracterizează prin faptul că decurg din expunerea generată de exploatarea bancară însăși ca potențial de produce evenimente cauzatoare de pierderi. La rândul lor, riscurile pure se pot împărți în riscuri fizice (distrugerea, avarierea clădirilor, mașinilor și materialelor diverse, a materialului în cursul transportului), riscuri financiare (pierderi de date, cecuri în curs de încasare, ), riscuri criminale și frauduloase (pătrunderea în fișierele informatice, utilizarea frauduloasă a mijloacelor de plată, furt, deturnare de fonduri), riscuri de răspundere (nerespectarea normelor privind deschiderea de conturi, pierderi de efecte în contul clienților).
Riscuri lucrative sau speculative, care sunt expresia expunerii pe care o generează demersurile făcute pentru a obține profit mai mare, în principal pe seama unei politici de creditare agresive sau prin pierderi la portofoliul de titluri sub incidența volatilității acestora.
Un alt criteriu care stă la baza clasificării riscurilor bancare este gama de operații bancare ce pot genera riscuri și forma acestor riscuri.
O altă clasificare a riscurilor bancare aparține Băncii Mondiale. Astfel, ele sunt încadrate în patru categorii:
– riscuri financiare,
– riscuri operaționale,
– riscuri ale afacerii
– riscuri ale apariției de evenimente.
Riscurile financiare, la rândul lor, cuprind două tipuri de riscuri:
Riscuri pure care includ riscul de lichiditate, riscul de credit și riscul de solvabilitate. Aceste riscuri pot avea ca efect o pierdere pentru bancă, dacă nu sunt corect gestionate.
Riscuri speculative, bazate pe arbitrajul financiar, pot avea rezultat un profit, în cazul în care arbitrajul este corect,
sau o pierdere, dacă arbitrajul este incorect. Principalele categorii de riscuri speculative sunt: riscul ratei dobânzii, riscul valutar, riscul prețului (sau poziției) pe piață.
Riscurile financiare sunt de asemenea supuse onor interdependențe complexe care pot spori în mod semnificativ profilul de risc general al băncii.
Riscurile operaționale sunt asociate organizării și funcționării sistemelor interne ale băncii, incluzând sisteme computerizate și alte tehnologii; acestea mai sunt asociate și conformității cu politicile și procedurile bancare precum și cu măsurile îndreptate împotriva managementului necorespunzător și fraudei.
Riscurile afacerii sunt asociate mediului în care activează o bancă, inclusiv preocupărilor macroeconomice și de politici, factorilor legali și de reglementare, precum și infrastructurii și sistemului de plăți existente la nivelul întregului sistem financiar.
Riscurile apariției de evenimente includ toate tipurile de riscuri exogene care, dacă s-ar materializa, ar putea pune în pericol operațiunile unei bănci sau ar putea dăuna condiției financiare și gradului de adecvare a capitalului respectivei bănci.
4. Identificarea și evaluarea riscurilor
În activitatea de conducere și supraveghere a riscului bancar, în literatura de specialitate se recomandă folosirea unei metodologii care include mai multe etape, respectiv, identificarea, asumarea și transferul riscului.
Unele riscuri sunt ușor de evidențiat, dar altele nu pot fi identificate, indiferent de măsurile de precauție luate până la declanșarea lor și provocarea de pierderi în activitățile respective. În aceste condiții, se recomandă o maximă atenție pentru identificarea oricărui risc posibil, în vederea limitării la maximum a riscurilor neidentificate.
Munca de identificare a riscurilor devine foarte importantă într-o societate bancară, în sensul că aceasta trebuie să pornească de la strategia pe care o va adopta.
Identificarea riscurilor și apoi analiza lor devin o doctrină importantă și absolut necesară o dată cu schimbările ce apar în activitatea băncii și riscurile rezultate. Astfel, orice nou produs sau serviciu presupune și o nouă procedură în depistarea și anticiparea noilor riscuri accidentale, pentru a se obține cele mai bune metode de tratare a acestora.
Riscul bancar poate fi provocat de cauze interne băncii sau externe acesteia, generate fiind de mediul concurențial. Metodologia utilizată în managementul riscului presupune dezvoltarea acțiunilor pe mai multe etape:
Identificarea și analiza riscului
Eliminarea și controlul riscului
Evaluarea și asumarea riscului
Finanțarea riscului prin acoperire (debitarea rezervelor generale sau specifice) sau prin transfer, ceea ce presupune asigurarea societății bancare.
Identificarea și analiza riscului devine o etapă din ce în ce mai importantă odată cu schimbările ce apar în activitatea băncii și în riscurile rezultate. Necesitatea unei astfel de analize a crescut și prin schimbările intervenite în serviciile și produsele bancare. Această etapă constă în determinarea riscurilor asociate fiecărui tip de produs sau serviciu bancar. Odată identificate riscurile asociate, este necesară elaborarea unor scenarii posibile pentru a putea determina frecvența și amplitudinea fiecărui tip de risc asociat. După ce riscurile au fost identificate pe fiecare tip de produs și serviciu bancar, este necesară schițarea unei imagini agregate a influenței factorilor de risc.
Metodologiile de identificare a riscurilor, precum și de evaluare a lor opt să asigure o estimare efectivă, eficientă, a profilului de risc pentru toate unitățile societății bancare, precum și ansamblul său.
După identificare riscurilor și localizarea lor, procesul continuă cu analiza obiectivă, care nu se întrerupe niciodată, aceasta constituind obiectul capitolului specific analizei de risc.
Pentru a stabili departamentele dintr-o bancă responsabile de expunerea la risc și care au sarcina de a face analiza tipurilor de risc, precum și a modului lor de tratare, sunt utilizate raportul de gestiune anual, diverse raportări contabile, organigrama băncii, toate acestea corelate.
Importante pentru depistarea riscurilor chiar înainte ca acestea să devină p realitate sunt comunicațiile permanente și deschise dintre compartimentele băncii, acest fapt oferind posibilitatea controlării riscului din momentul apariției li momentul descoperirii acestuia, prin analiza înregistrărilor financiare și contabile. Analiza înregistrării lor financiare și contabile poate să conducă la descoperirea riscului după apariția sa.
Pe măsură ce riscul este identificat se trece la eliminarea sau controlul riscului. Obiectul acestei etape este acela de a minimiza cheltuielile asociate fiecărui tip de risc identificat pe produse și servicii bancare. Managementul bancari trebuie să determine care sunt principalele tipuri de activități de control pe fiecare tip de risc în parte, cunoscând caracteristica și evoluția probabilă a acestora. Controlul riscului constituie o sarcină individuală ce se exercită în interiorul fiecărei bănci, prin departamente specializate care verifică dacă s-au constituit la timp și în forme legale garanțiile, dacă se respectă limitele contractului privind cuantumul dobânzii și durata rambursării, dar este și o sarcină a autorității monetare centrale care vine să se suprapună peste rațiunea individuală și să vegheze la realizarea acesteia corespunzător reglementărilor preventive și permisive adoptate.
Banca Centrală emite norme care reglementează expunerea la risc pentru toate celelalte bănci din sistem.
Deși bancherii sunt familiarizați cu asumarea riscurilor, în activitatea zilnică de acordare a creditelor, sunt reticenți atunci când se pune problema să-și asume parțial sau total riscurile accidentale, aceasta ca urmare a costurilor ridicate care le incumbă. De aceea, când vorbim de asumarea riscurilor, ne gândim la o asumare conștientă. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că ne putem întâlni și cu o asumare inconștientă a riscului, ceea ce înseamnă neluarea la cunoștință a riscului posibil.
O altă problemă abordată ar fi acțiunea de diminuare a riscurilor, evitarea lor, precum și influența factorilor de risc. Acțiunea adversă a unui factor de risc poate fi diminuată sau evitată în unele cazuri, prin cunoașterea și îndepărtarea cauzei care îl produce. În acest scop, este necesară reproiectarea activităților și a fluxurilor de operații sau chiar eliminarea acelor produse sau servicii bancare neprofitabile sau generatoare de risc.
Diminuarea influenței factorilor de risc sau evitarea acestora trebuie să aibă un efect benefic asupra costurilor totale ale băncii.
Ultima etapă a activității de conducere și supraveghere a riscului bancar o constituie transferul bancar. În practica bancară, există sistemul de transferare a riscului asigurărilor, polița de asigurare fiind considerată ca un mijloc de transferare a riscului.
Divizarea și transferul riscului se pot realiza și prin constituirea de consorții între mai multe bănci. Din punctul de vedere al evitării concentrării riscului, cu cât banca are mai mulți codebitori pentru aceeași creanță, cu atât scade importanța insolvabilității unuia dintre ei. Pe de altă parte, prin reglementări proprii sau ale băncii centrale, concentrarea riscului este evitată și prin limita impusă în acordarea de împrumuturi unui singur debitor.
De asemenea, finanțarea riscurilor poate avea și o altă abordare, aceea din perspectiva Self managementului, sau protecția din interiorul debitorului, prin controlul activității financiare a acestuia, în contextul unui parteneriat concretizat într-o convenție cadru.
Identificarea riscului presupune și o bună pregătire a celor care lucrează în toate departamentele băncii, atât pentru a cunoaște condițiile, evenimentele care pot conduce la apariția unor riscuri specifice, cât și metodele și tehnicile specifice pentru identificarea și monitorizarea fiecărui tip de risc.
Cunoașterea tuturor evenimentelor precedente din propria bancă sau alte bănci, care au condus la apariția unor riscuri cu repercusiuni grave asupra băncii, în general, sau asupra unor activități și servicii bancare, depinde în exclusivitate managementului fiecăruia.
5. Politica de gestiune a riscurilor
Managementul riscului trebuie înțeles în sens larg, ca o acțiune, iar în sens mai restrâns, în mod individualizat cu persoane responsabile cu supravegherea riscului. Problema poate fi interpretată și înțeleasă în funcție de mărimea băncii.
Multe bănci adoptă o strategie prin care, în fiecare departament își numește un manager al riscului dintre proprii angajați. În realitate, fiecare bancă, în funcție de dimensiune și specific își structurează propria organizare în domeniul managementului riscului, organizare care este de o maximă importanță pentru siguranța și viitorul său.
În domeniul financiar, riscul trebuie privit ca un conglomerat sau complex de riscuri, de cele mai multe ori interdependente, prin aceea că pot avea cauze comune sau că producerea unuia poate genera în lanț apariția altor riscuri. Rezultă astfel necesitatea gestiunii globale a riscurilor bancare la nivelul centralei băncii. Obiectivele privind gestiunea riscurilor bancare sunt înglobate în strategia băncii respective și în politicile specifice diferitelor domenii de activitate bancară li se regăsesc în structurile organizatorice ale instituțiilor bancare.
Liberalizarea și volatilitatea piețelor financiare, concurența sporită și diversificarea expun băncile la noi riscuri și provocări, necesitând inovarea continuă a modurilor de gestionare a unei activități și a riscurilor aferente, în scopul păstrării competitivității. Orientarea tot mai mare a băncilor către piață a necesitat, de asemenea, schimbări la nivelul abordării problemelor de reglementare și de supraveghere. Reponsabilitatea menținerii sistemului și piețelor bancare este acum redefinită, de la o țară la alta, ca un parteneriat între un număr de actori cheie care gestionează diferite dimensiuni ale riscurilor financiare și operaționale. Astfel, nivelul calitativ al managementului și, în special, procesul de management al riscurilor, reprezintă preocupările esențiale pentru garantarea siguranței și stabilității atât a băncilor individuale cât și a întregului sistem bancar.
Tabelul de mai jos ilustrează un parteneriat în managementul riscului, în care fiecare actor cheie are o răspundere clar definită pentru o anumită dimensiune a fiecărui domeniu de risc. Cei care activează în parteneriatul pentru managementul riscului pot fi prezentați pe scurt astfel:
Regulatorii și supraveghetorii bancari nu pot preveni falimentul băncilor. Rolul lor primordial este să acționeze în calitate de facilitatori în cadrul procesului de management al riscului, să accentueze și să monitorizeze cadrul legal în care este gestionat riscul. Creând un mediu sănătos și stabil, ei pot avea un rol crucial în influențarea celorlalți actori cheie
Acționarii se găsesc în poziția în care pot desemna persoanele responsabile cu procesul de guvernanță corporatistă, ei trebuind selectați cu atenție, pentru a exista garanția că nu intenționează să folosească banca doar în scopul finanțării propriilor întreprinderi sau a celor care dețin asociaților lor.
Cea din urmă responsabilitate pentru maniera în care este condusă o bancă revine consiliului de administrație (denumit uneori consiliul de supraveghere). Consiliul este cel care trebuie să stabilească direcția de strategie, să desemneze conducerea, să stabilească politicile operaționale și, cel mai important, să își asume răspunderea pentru garantarea bunei funcționări a băncii.
Conducerea executivă a unei bănci trebuie să respecte regulile de etică și competență, ceea ce înseamnă nu numai că managerii trebuie să se supună standardelor de etică, ci și că aceștia dețin competența și experiența necesare pentru a conduce banca. Datorită faptului că managementul este responsabil de implementarea politicilor stabilite de consiliu prin implicarea zilnică în conducerea băncii, este vital ca managerii să aibă cunoștințe temeinice cu privire la riscurile financiare ce sunt gestionate.
Comitetul de audit și auditorii interni trebuie priviți ca o extensie a funcției consiliului de politică în domeniul managementului riscului. Auditorii interni au desfășurat în mod tradițional o evaluare independentă a conformității băncii cu sistemele de control intern, practicile contabile și sistemele informaționale. Cei mai moderni auditori ar spune că sarcina lor constă în furnizarea de garanții cu privire la guvernanța corporatistă, sistemele de control și procesele de management al riscului din cadrul unei bănci. Deși comitetele de audit joacă un rol important în asistarea managementului la identificarea și tratarea domeniilor de risc, responsabilitatea primară în ceea ce privește managementul riscului nu poate cădea în sarcina lor, ci ar trebui mai degrabă integrată la toate nivelele de conducere.
Auditorii externi au ajuns să joace un rol evaluator în cadrul procesului de informare financiară bazată pe risc. Din moment ce supraveghetorii bancari nu pot și nici nu trebuie să repete munca prestată de auditorii externi, sunt necesare mecanisme adecvate de legătură între cele două părți, în special pe o bază trilaterală care să includă și managementul băncilor. Abordarea de audit trebuie să fie mai degrabă orientată către risc, decât bazată un audit tradiționalist al bilanțului și contului de profit și pierdere, Dependența prea mare de auditorii externi va slăbi parteneriatul, în special dacă va conduce la o slăbire a rolurilor de conducere și supraveghere.
Publicul/consumatorii, în calitate de participanți pe piață, trebuie să accepte responsabilitatea pentru propriile lor decizii de investiții. Pentru ca acest lucru să fie posibil, ei solicită o prezentare transparentă a informațiilor financiare, în cazul in care definiția publicului este lărgită pentru a putea include și mass-media financiară, analiștii financiari și agențiile de rating. Deponenții mărunți și lipsiți de complexitate ar avea nevoie, în mod normal, de o mai mare protecție decât o simplă prezentare transparentă.
Alegerea instituțiilor bancare de către clienți parteneri este motivată în primul rând de prețul principalelor servicii și produse bancare oferite, comparativ cel practicat de concurență , în așa fel încât acest preț care reprezintă o cheltuială financiară în gestiunea partenerului să nu afecteze sarcina de profit a acestuia, permițând reluarea ciclului de producție la parametri corespunzători. Prețul este asociat cu realizarea intereselor economice ale clientului.
Activitatea bancară prin riscurile asumate, dar și prin încrederea publicului, ce reprezintă o funcție variabilă motivată de factori psihologici și socio-economici, formează un domeniu generator de profituri sau pierderi. Greșeli manageriale, asumarea unor riscuri excesive, fraude, crize economice structurale sau conjuncturale, panica bancară, concurența neloială a statului prin emisiuni succesive și prelungite de titluri de stat cu dobânzi atractive, nediversificarea portofoliului de produse și servicii, creșterea rezervelor minime obligatorii în salturi succesive, rea-credința acționarilor, corupția politică etc. reprezintă perturbații care pot oricând transforma cea mai solidă instituție bancară într-un castel de nisip, lovit de fluxul retragerilor deponenților panicați de spaima pierderii economiilor.
În aceste condiții, alegerea băncii partenere de către persoanele fizice și firmele de afaceri trebuie să aibă în vedere următoarele:
Dobânda pasivă remunerată deponentului, funcție de gama produselor bancare utilizate de societatea bancară în cauză, să se încadreze în media dobânzilor pasive de pe piața bancară. Orice nivel superior al dobânzii pasive reprezintă un risc suplimentar pentru creditorul deponent, deoarece poate fi legat de o criză de lichiditate a băncii respective. Dobânzile scăzute practicate de unele bănci pot constitui un criteriu de selecție al clienților și ele trebuie corelate cu cerințele privind nivelul minim al deponenților în cont.
Gama creditelor aferente, condițiile de creditare și nivelul dobânzii active.
Avantajele implicite aferente pentru diferite tipuri de depozite (cont curent), deschiderea de linii de credit, oferirea de garanții bancare, periodicitatea remiterii extrasului de cont, gradul de dezvoltare a rețelei bancare.
Tarifele practicate la operațiunile
Posibilitatea scontării unor efecte de comerț.
Aprecierea globală asupra poziției de risc a băncii pe care o poate percepe clientul prin calculul unor indicatori de risc, având la bază rapoartele anuale financiare publicate de bancă, iar acolo unde este posibil consultarea bilanțului anual al instituției bancare respective.
Calitatea managementului și neimplicarea sa politică.
Capitalul social al respectivei instituții bancare.
La ora actuală, nu există un sistem unitar de management al riscului. Prin natura lor, băncile își obțin, adesea, profitul din desfășurarea activității în anumite segmente ale pieței. Capacitatea de ase proteja împotriva riscurilor excesive depinde de:
mărimea capitalului,
calitatea managementului
expertizele sale tehnice
expertiza personalului în segmentul de piață respectiv
Banca trebuie să aibă un sistem propriu de monitorizare și control al riscului.
Gestionarea riscurilor nu este altceva decât ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru a reuși. Acestea nu sunt stabile, fixe, ci într-o evoluție progresivă: se diversifică, capătă noi dimensiuni, devin mai precise și continuă să evolueze odată cu evoluția mediului. În universul bancar, este vorba de o mutație fundamentală, condusă într-o manieră ordonată și prudentă, dar care atinge toate aspectele activităților. În cadrul acestei mutații, care se produce astăzi într-un ritm accelerat, nu este surprinzător de constatat că gestionarea riscurilor joacă un rol esențial în strategia băncii și în ansamblul tehnicilor și modalităților de gestionare a riscurilor.
Riscurile bancare sunt multiple și multidimensionale și trebuiesc înregistrate și definite cât mai bine posibil în perspectiva măsurării, urmăririi și controlării lor.
În general, prudența băncii împotriva riscurilor poate fi efectuată prin:
managementul bancar care trebuie să fie conștient de riscurile dina afacerile băncii și să fie capabil să măsoare, monitorizeze și controleze astfel de riscuri
banca care trebuie să aibă politici clare, precum și procedee de măsurare și control al riscurilor
întocmirea de rapoarte periodice care trebuie analizate și verificate de controlul intern al băncii și de cenzorii acestora.
Băncile trebuie să dețină propriul lor sistem de monitorizare și control al riscurilor. În general, măsurile de prudență bancară utilizate de Banca Națională a României sunt cele prevăzute în Legea nr. 58/1998 – Legea bancară.
=== Capitolul 2 ===
Capitolul II. Creditarea pe termen scurt. Factoring
Importanța economică a creditului
Cum bine se știe, creditul, la modul general, este noțiune ce definește o relație cu caracter special, ce apare între un vânzător și partenerul său cumpărător, în cazul în care transferul de valoare, respectiv de mijloace bănești, are loc după ce s-a realizat transferul material de utilități, aceste două tipuri de transferuri fiind, de fapt, decalate în timp. Din punctul de vedere al teoriei, dar și cel al practicii, creditul presupune o dublă abordare.
În accepțiune juridică, creditul este perceput drept convenție ce intervine între un creditor și debitorul său, de regulă materializată într-un înscris (contract) referitoare la producerea, livrarea și plata contravalorii unor utilități.
În accepțiune economică, creditul exprimă relații ce se manifestă în cadrul mecanismului economic al unei țări prin intermediul cărora sunt mobilizate și apoi distribuite resurse de capital temporar disponibile, pentru a se satisface nevoile de finanțare ale întreprinzătorilor, generate de actele de comerț pe care aceștia le derulează, potrivit intereselor lor, fie ele cu caracter productiv sau neproductiv.
În economia de piață, creditul are un rol deosebit. Alături de finanțe, creditul este unul din motoarele principale ale întregului angrenaj economico-social. Necesitatea existenței și manifestării creditului în orice economie are un caracter obiectiv, acesta fiind, la rândul său, generat de caracterul obiectiv al reproducției micro și macro economice. Derularea procesului reproducției presupune în mod necesar existența și, în mod implicit, satisfacerea unor nevoi suplimentare de capital temporar, prin mobilizarea și apoi distribuirea unor resurse bănești devenite, la rândul lor, pentru moment, disponibile. Utilizarea rațională a creditului sporește puterea productivă a capitalului și asigură un volum mare de produse.
Ceea ce este caracteristic relațiilor de credit este faptul că ele definesc un transfer de valoare cu caracter rambursabil, pentru un orizont de timp limitat și cu obligația plății dobânzii, drept preț al capitalului împrumutat. Prin intermediul creditului, practic, sunt mobilizate capitalurile temporar disponibile din economie, metamorfozate într-un capital de împrumut, care apoi este dirijat, prin redistribuire, spre diferite sectoare de activitate, ramuri și subramuri, zone geografice și colectivități, cu scopul de a se satisface nevoile suplimentare de finanțare generate de derularea reproducției sociale.
Creditul specifica economiei de piață prezintă o tipologie extrem de diversificată, aceasta fiind o consecință firească a diversificării nevoilor de finanțare pe care le reclamă derularea actelor de comerț în economie. Un criteriu care stă la baza structurării creditelor este cel al calității creditorului care grupează două forme considerate fundamentale ale : creditul comercial și creditul bancar.
Realitățile din ultimii ani au pus în evidență unele mutații de ordin cantitativ în ce privește creditul în general și respectiv creditul bancar, în special, cele mai semnificative putând fi formulate astfel:
a crescut semnificativ ponderea, rolul și contribuția creditului bancar în detrimentul celui comercial la susținerea actelor de comerț, la dezvoltarea afacerilor și, în consecință, la realizarea reproducției sociale;
se constată o împletire mult mai strânsă a creditului comercial cu cel bancar, fenomen înlesnit de utilizarea unor metode și tehnici adecvate, precum scontarea cambiilor și biletelor la ordin, factoringul, forfetarea, creditarea pe documente remise spre încasare etc., care permit trecerea cu ușurință de la o formă de credit la alta;
se conturează tendința de creștere mai accentuată a contribuției creditului bancar la finanțarea proiectelor de investiții precum și pentru achiziționarea de imobile și bunuri de folosință îndelungată;
se apelează frecvent la manevrarea nivelului dobânzilor bancare pentru a favoriza sau, după caz, a restricționa accesul la creditul bancar, cu deosebire atunci când condițiile oferite de mediul economic se modifică, generând riscul;
se realizează o deplasare a creditului din sfera producției și circulației mărfurilor spre sfera bancară, fenomenul fiind generat de căutarea febrilă a unor plasamente sigure și cât mai eficiente, cu deosebire în contextul globalizării și o dată cu aceasta, o creștere a ponderii creditului destinat pentru scopuri speculative și pentru consum.
În acest cadru, un rol deosebit îl au băncile. În conformitate cu legea 58/1998 (Legea bancară – publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 23 martie 1998), banca „este persoana juridică autorizată să desfășoare, în principal, activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și pe cont propriu”.
Cu toate că activitatea băncilor comerciale a devenit foarte complexă, totuși esența acesteia este mijlocirea creditului și efectuarea plăților între agenții economici și-sau persoanele fizice.
Creditarea este o activitate de bază într-o bancă, activitate ce poate genera profituri importante pentru bancă, dacă este practicată corect, dar care poate duce și la pierderi importante.
Pentru a înțelege importanța acestei activități vom porni de la a preciza ce reprezintă creditul. Etimologic, conceptul de credit provine de la latinescul „creditum – creditare”, care înseamnă „a crede” sau „a avea încredere”. Însăși originea cuvântului pune accentul și pe latura psihologică a unei operațiuni de creditare, și anume pe încredere.
Prezentăm câteva definiții ale creditului atât din literatura de specialitate cât și pe baza legislației în vigoare:
„Creditul este operațiunea prin care se iau în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător.”
„Creditul, în general, reprezintă schimbul unei valori monetare prezente contra unei valori monetare viitoare.”
„Creditul este orice angajament de plată a unei sume de bani în schimbul dreptului la rambursarea sumei plătite, precum și la plata unei dobânzi sau a altor cheltuieli legate de această sumă, sau orice prelungire a scadenței unei datorii și orice angajament a unui titlu care încorporează o creanță sau a altui drept la plata unei sume de bani.”
O dată cu dezvoltarea economico-socială, rolul și importanța creditului în economie au crescut prin diversificarea funcțiilor pe care acesta le îndeplinește.
O primă funcție pe care creditul o îndeplinește este funcția distributivă prin mobilizarea resurselor bănești disponibile la un moment dat în economie (economii ale populației, surplusuri de capital al întreprinderilor) și redistribuirea acestora sub formă de împrumuturi către acele sectoare care au nevoie de finanțări. Mai mult, creditul crește productivitatea capitalului transformând capitalul inactiv în capital productiv. Asigurând transformarea economiilor în investiții, creditul este un important factor al creșterii economice.
În plus, printr-o analiză atentă a cererilor de credite se favorizează orientarea disponibilităților spre activitățile rentabile, asigurând o mai mare posibilitatea de adaptare la cerințele pieței interne și externe. Astfel, putem spune că, prin funcția sa distributivă, creditul participă la creșterea gradului de centralizare și concentrare a capitalului.
Prin intermediul băncii care verifică modul cum urmează a fi utilizată suma primită de către întreprinzător, creditul joacă un rol de diminuare a inițiativelor nerentabile. Orice întreprinzător care prezintă inițiative riguros fundamentate și însoțite de garanții reale poate să obțină un credit. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor mici, adesea promotoare de ale inovației ceea ce favorizează concurența.
O altă funcție a creditului este cea de emisiune monetară. Odată cu diversificarea tehnicii de plată (trată, virament, cec, etc.) s-a ajuns la diminuarea folosirii numerarului și în consecință la creșterea în proporții mari a monedei scripturale. Prin aceasta s-a realizat o importantă reducere a cheltuielilor de circulație a banilor.
Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului pe de o parte și creditarea stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie, alături de alți factori, la asigurarea stabilității prețurilor.
De asemenea, creditul, prin însăși natura sa, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea fondurilor.
Creditul a devenit o prezență indispensabilă și în viața populației odată cu creșterea importanței creditelor de consum și ipotecare precum și a posibilităților de plată în rate a unor bunuri de folosință îndelungată. Dar, un rol deosebit al creditului este acela avut în promovarea relațiilor comerciale internaționale, în special pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a operațiunilor de import-export.
Nu putem ignora nici importanța creditului în acoperirea deficitului bugetului de stat prin creditul public.
Trebuie specificat, de asemenea că utilizarea creditului nu trebuie dă fi abuzivă și să se realizeze în condiții de eficiență pentru a avea efecte benefice asupra actorilor economici și a economiei în general. Astfel, trebuie să se țină cont atât de condiții de ordin juridic, legal, instituțional, sau economic, cât și de condiții de ordin social-politic sau psihologic.
Trăsăturile creditului bancar
Creditul bancar este operațiunea prin care cel împrumutat (debitorul) ia în stăpânire imediată resurse (bani) în schimbul unei promisiuni – angajament de rambursare viitoare, însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează banca.
Creditul bancar are drept suport banii. Pentru o bancă, el constă în acordarea unui comerciant un anumit capital pentru o perioadă determinată de timp, în vederea realizării activității sale comerciale. De asemenea, banca urmărește valorificarea capitalurilor disponibile și obținerea de profit din diferența dintre dobânzile practicate în activitatea de economisire și cele practicare în activitatea de creditare.
Subiecții creditului:
cel care acordă creditul, numit și creditor (banca)
cel care primește creditul, numit și debitor (o întreprindere, populația, statul)
Acceptarea de către o bancă de a acorda credit unui client, reflectă, de fapt, punctul său de vedere cu privire la capacitatea de rambursare, prezentă și viitoare a acestuia. De aceea, o etapă importantă în acordarea de credite este aceea de a avea cât mai multe infirmații cu privire la persoana fizică sau juridică ce solicită creditul. Analiza de acordare a creditelor se face diferențiat de bancă, ținându-se cont de măsura în care își poate cunoaște clientul.
Analiza este diferită pentru un client nou față de cea pentru un client vechi, fidelizat. Dacă clientul este unul vechi, analiza se bazează pe comportamentul anterior al acestuia etalat în raporturile cu banca, referitor la creditele avute anterior, la serviciul datoriei, respectiv a modului în care acesta a respectat graficul de rambursare a ratelor și a efectuat plata dobânzilor. În cazul în care acesta a avut un comportament adecvat, orice înnoire a unui credit se va face luând în considerare, pe de o parte, comportamentul anterior, iar pe de altă parte, obiectivele planului său de afaceri.
Analiza noilor clienți este mai dificilă. În cazul în care solicitantul nu este un client permanent al băncii atunci este necesar să se obțină referințe satisfăcătoare despre integritatea sa morală, despre situația financiară a acestuia care trebuie să corespundă pretențiilor băncii pentru a se putea evita riscul.
Analiza se concentrează în principal asupra următoarelor probleme considerate mai importante:
domeniul de afaceri al firmei, obiectul său concret de activitate, relațiile cu partenerul din țară și străinătate;
situația financiară, modul de onorare a obligațiilor și de încasare a creanțelor;
calitatea managerului firmei;
performanțele prezente și cele viitoare, fluxurile prognozate ale firmei.
Cererea de creditare
Aspectele ce urmează a fi luate în considerare atunci când se analizează o cerere de credite sunt în principal următoarele:
competența legală a solicitantului;
destinația creditului;
suma solicitată, respectiv dimensiunea creditului;
perioada pentru care se solicită creditul;
variantele de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor prezentate de client;
expunerea la risc și marja de profit ce-i revine băncii în urma acordării acestui credit.
Competența legală a solicitantului
Aceasta se probează cu actele constitutive ale firmei, cu documente emise în baza hotărârilor asociaților prin care o persoană fizică este îndreptățită să angajeze societatea în relație cu banca
Destinația creditului
Aceasta trebuie bine definită atât de către client, cât și de bancă și consimțită de părți prin contractul de credit; se urmărește ca obiectul creditului să fie legal și să fie în legătură cu activitățile curente ale clientului.
Volumul creditului
Este esențial ca banca să cunoască și să definească un cuantum considerat normal al creditului, deoarece, astfel, se evită riscul de nerambursare, ce poate apărea în situația în care se solicită un credit prea mare. Pe de altă parte, acest credit nu poate fi diminuat sub nivelul minim, întrucât aceasta ar periclita din start derularea normală a activității clientului și i-ar împiedica dezvoltarea.
Pentru ca banca să se asigure de corecta dimensionare a volumului creditului, cererea clientului trebuie susținută și de un cash-flow prin care se surprind lichiditățile curente, veniturile și cheltuielile, precum și câștigul net prevăzut a se realiza. Prognoza trebuie să cuprindă toate sumele atrase de client, inclusiv creditul solicitat, precum și toate plățile ce vor include în mod necesar și dobânzile datorate băncii pentru acest credit.
Termenul de rambursare:
Termenul de rambursare reprezintă o trăsătură specifică creditului, care are o mare varietate: de la termene foarte scurte (24 h pentru piețele monetare) și până la termene de 30 de ani pentru construcții de locuințe. Rambursarea se face la o dată reciproc convenită, numită și scadență.
Astfel, termenul de rambursare poate fi:
scurt
mijlociu
lung
Durata de rambursare a creditului poate fi identificată cu ajutorul cash-flow-ului. O afacere de succes are de regulă nevoie de multe lichidități. Ca urmare, rambursarea creditului se recomandă să fie în rate cât mai mici, eșalonate fiind pe o perioadă cât mai mare, în contextul proiectării evoluției activității firmei în cadrul unor parametri economico-financiari considerați normali.
Dobânda
Una dintre modalitățile prin care banca obține profit este remunerarea creditului. Astfel, pentru timpul care va trece între primirea sumei și rambursarea sa, beneficiarul operațiunii va plăti o dobândă concretizată în suma plătită de către debitor creditorului său pentru creditul acordat pe un timp determinat. Dobânda se stabilește în convenția de credit, este negociabilă și depinde de tipul de credit. Rata dobânzii este prețul plătit pentru a dispune timp de un an de o anumită cantitate de monedă și depinde de mărimea absolută a dobânzii anuale plătite și de mărimea creditului acordat. O altă componentă de bază în veniturile băncii rezultate din operațiuni de creditare este reprezentată de comisioane. Ele sunt diversificate și sunt menite să „acopere” băncii o serie de costuri generate de activități complementare dar necesare creditării propriu-zise.
Tranzacția. Acordarea creditului
Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice, acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit la o altă bancă.
În ultimul timp s-au dezvoltat variate metode de acordare a creditului care să asigure mai multă flexibilitate acestei operațiuni cum ar fi sistemul cărților de credit, de overdraft (posibilitatea împrumutării până la de 3 ori mărimea salariului direct de pa card).
În vederea consimțirii tranzacției, banca trebuie să-și asigure o bună informare și documentare pentru prevenirea riscului.
Garantarea creditului
Perioada de grație (perioada scursă între momentul angajării creditului și începerea rambursării sale).
Resursele creditării
Resursele băncii pentru a asigura fondurile de creditare se împart în două categorii:
resurse proprii
resurse atrase
Resursele proprii
Ca orice societate, banca posedă un capital propriu constituit din capitalul subscris și beneficiile distribuite și înglobate în diferite fonduri de rezervă sau de risc. Dar, acest capital este neînsemnat în raport cu mărimea cifrei de afaceri reprezentând mai mult o garanție pentru deponenți.
Resursele atrase
Una din funcțiile importante ale unei bănci este aceea de a „capta” interesul persoanelor fizice și juridice prin atragerea de surse disponibile, în acest caz banca având titlul de împrumutat.
Atragerea de capital de către bănci trebuie să se realizeze în condiții de deplină siguranță și cu remunerarea corespunzătoare. Îndeplinirea acestor condiții determină dimensiunea volumului de plasamente la o bancă.
Resursele atrase se clasifică, la rândul lor, în funcție de originea acestora în:
Depozite (la vedere, la termen);
Solduri creditoare ale conturilor societăților comerciale;
Plasamente interbancare;
Refinanțare solicitată BNR;
Reescont la BNR;
Linii de creditare externă.
Colectarea de pe piață a surplusului de disponibilități, de către băncile comerciale, este limitată de costul acesteia, de bonificarea unei anumite dobânzi și de reglementările de prudență bancară, respectiv asigurarea unei lichidități minime și a unei rezerve minime obligatorii.
Obiectul creditării pe termen scurt
Scopul constituirii resurselor unei bănci comerciale este de a efectua plasamente, atât din fondurile proprii, cât și din cele atrase.
Operațiunile de plasament sunt cele prin care se distribuie fondurile de care dispune banca sub diverse forme în scopul obținerii unei dobânzi. Ele sunt operațiuni active. Plasamentele pot fi în numerar sau în bani de credit. În acest din urmă caz, banca pune la dispoziția clientului, doar creditul prin semnătura dată, sau prin garanția ce o preia.
Acordarea creditelor oferă acum o suplețe mult mai mare decât tradiționalele deschideri de credit. Aceasta și datorită faptului că el (creditul) este acoperit de garanții care finanțează global nevoile agenților economici.
Deci creditele pe termen scurt sunt în general credite de exploatare. La noi se recurge în foarte mare măsura la aceste credite și datorită următorilor factori:
rentabilitatea multor agenți economici nu se ameliorează;
puterea pieței financiare este încă mică;
prețul bunurilor nu este ridicat;
volumul afacerilor nu crește rapid;
concurența bancară care face să se diminueze prețul creditului prin reducerea marjelor de dobândă;
agenții economici nu mențin îndatorarea lor la niveluri rezonabile;
prețul real al capitalului este foarte mare.
Trebuie să ținem seama că în perioada de inflație, băncile pot fi spoliate, iar agenții economici profita de inflație pentru a-și corija unele erori anterioare. Nivelul de echilibru în acordarea creditelor apare atunci când băncile sunt bine tratate de clienți, iar agentul economic împrumutat nu mai are dreptul la erori. Apare ideea de parteneriat între bancă și agentul economic (utilizatorul produselor și serviciilor bancare).
În viitor, agenții economici vor constrânge băncile să-și amelioreze randamentele, performanțele, calitatea produselor bancare. Din relațiile de parteneriat (în speță de creditare), părțile trebuie să-și coreleze interesele, profiturile într-un mod echilibrat.
Băncile acordă credite pe termen scurt în următoarele condiții (pentru solicitanți):
1. desfășoară activitate potrivit legii;
2. au deschise conturi la banca de la care solicită credite;
3. prezintă documentația de credite;
4. au calitatea de a-și asuma obligații în nume propriu sau în numele societății;
5. creditul să fie utilizat pentru realizarea de acțiuni specifice profilului, agentului economic;
6. agentul economic să desfășoare o activitate rentabilă, caracterizată printr-un nivel optim al indicatorilor înscriși în analiza financiară;
7. să facă dovada existenței capacității de rambursare a creditului;
8. să prezinte situația garanțiilor materiale solicitate de bancă;
9. să organizeze corect contabilitatea și să o țină la zi.
Băncile comerciale nu acordă credite pentru activități interzise de lege, pentru achitarea altor credite obținute pe baza unor date false, celor care au datorii față de bancă (din credite anterioare și dobânzi neachitate la scadență), celor care în mod sistematic nu își achită datoriile. Prudența bancară poate determina ca în perioadele de instabilitate economică, o bancă să nu acorde credite unor întregi sectoare.
În acordarea creditelor este importantă definirea clară a agentului economic împrumutat.
În general, nevoia de creditare apare din lipsa de fonduri proprii, pentru a face față în întregime cheltuielilor ocazionate de desfășurarea normală a activității complexe a unui agent economic. La orice întreprindere apar dezechilibre, disfuncționalități în cadrul trezoreriei, al gestiunii întreprinderii. De aceea, creditul de trezorerie ocupă o pondere însemnată în totalul creditelor bancare, fiind necesar când activul circulant din bilanț nu poate fi acoperit integral din încasări și din fondul de rulment. Orice agent economic deține active circulante importante, determinate, în primul rând, de activitatea de producție și în al doilea rând de creanțele asupra clientelei. La orice agent economic sursele de finanțare trebuie să fie suficiente pentru a face față nevoilor de acoperire a activului circulant.
Acordarea creditelor pe termen scurt se face pentru agenții economici în completarea fondurilor proprii, adică pentru acoperirea cheltuielilor de producție și desfacere, achiziționarea de produse și mărfuri în vederea cheltuielilor aferente producției din perioada următoare (producție neterminată), pentru unele nevoi temporare. Acordarea creditelor pe termen scurt se face pe obiecte, adică pentru: aprovizionare, salarii, reparații, produse în curs de încasare, depozitarea, prelucrarea și desfacerea produselor stocuri sezoniere.
Activitățile agenților economici sunt creditate în mod diferențiat În funcție de bănci, sector de activitate, termene, factori de risc etc. Majoritatea băncilor comerciale din România practica următoarele limite maxime de creditare:
până la 70% pentru creditele necesare acoperirii cheltuielilor de producție ale agenților economici din industrie, agricultura și prestări servicii;
până la 70% din vânzările agenților economici cu activitate de comerț;
până la 90% din valoarea stocurilor de produse constituite temporar și care au asigurată desfacerea pe bază de contracte ferme.
Procentele (limitele) de creditare pot fi modificate în cazuri justificate cu aprobarea Comitetului de credite din centrală. Pentru a fixa ponderea participării cu fonduri proprii, băncile au în vedere disponibilitățile la vedere ale agenților economici, depozitele, alte resurse proprii, valorile materiale realizate din producție proprie, valorile unor lucrări executate cu forțe proprii.
Acordarea efectivă a creditului, deci plata lui se face după semnarea contractului de credite și depunerea la bancă de către agentul economic, a întregii documentații de credite. În vederea plății creditului, serviciul creditare predă serviciului contabilitate un exemplar din contractul de credite la care anexează un grafic al acordării și rambursării creditului.
Eliberarea sumelor se face o singură dată sau eșalonat, după cum este specificat în contractul de credite.
Plățile din credite pot fi făcute în numerar (împrumutatului) sau virament către furnizorii beneficiarului de credite.
Plățile în numerar se fac pe baza ordinului de plată sau cecului pentru:
salarii și cheltuieli de deplasare;
plata produselor agricole achiziționate de la persoane fizice;
plata animalelor cumpărate de pe piața liberă;
plata altor bunuri cumpărate de la persoane fizice;
efectuarea altor plăți acceptate de bancă.
Plățile prin virament se operează în conturi numai cu consimțământul beneficiarilor de credite și anume, pe măsura efectuării cheltuielilor prevăzute în devizele obiectivelor creditate. Plata se face prin ordin de plată, cecuri din carnete cu valoare limitată, acreditive deschise, dispozitive de încasare.
Banca poate elibera scrisori de garanție din credite în favoarea furnizorilor pentru efectuarea unor plăți viitoare. În acest caz, sumele aferente sunt blocate în contul de împrumut.
Principalele tipuri de credit pe termen scurt
O clasificare amănunțită a creditelor acordate de către bănci pe termen scurt găsim in „Tehnica și managementul operațiunilor bancare” a lui Ilie Mihai:
Credite globale de exploatare
Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credit)
Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare
Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere
Credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație
Credite pentru prefinanțarea exporturilor
Credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății
Credite de scont
Credite pe documente de plată aflate în curs de încasare (cecuri și ordine de plată)
Factoring
Credite pentru facilități de cont
Credite pe descoperit de cont (overdraft)
Credite de trezorerie pentru valuta vândută
Credite pentru echipament
Credite consorțiale (sindicalizate) pentru echipament
Credite pentru mărfurile vândute cu plata în rate
Avantajele finanțării pe termen scurt pentru firme sunt nuanțate de Steve Robinson, care într-una din lucrările sale precizează că este vorba despre:
reduceri – se plătește doar un comision la semnarea acordului ce poate fi trecut pe costuri și dobânda calculată în funcție de numărul de zile cât s-au folosit banii băncii prin depășirea propriului cont;
rapiditate – se poate ajunge foarte repede la o înțelegere cu banca;
flexibilitate – „disponibilul” poate fi folosit până la limita stabilită sau poate rămâne nefolosit.
5.1 Credite globale de exploatare
Creditele globale de exploatare funcționează după sistemul revolving, și se acordă în limita uni nivel global de credit, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale clienților: aprovizionări cu materii prime și materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb, energie, combustibili, cheltuieli cu salariile și asimilatele acestora, impozite, taxe și alte cheltuieli de mărfuri, executării de lucrări de servicii care au consum și desfacere asigurată prin contracte și comenzi ferme de livrare la intern sau la extern.
Creditul de exploatare împreună cu sursele societății pentru finanțarea activității de producție formează capitalul global de exploatare.
Aceste tipuri de împrumuturi se acordă pe o perioadă de cel mult 180 de zile cu posibilitatea de prelungire, pa baza analizei trimestriale a fluxului de lichidități (cash-flow), pe noi perioade de 180 de zile fiecare, fără a se depăși însă 12 luni de la acordarea primului credit.
Fluxul de lichidități reflectă situația intrărilor de lichidități (încasări) și a ieșirilor de lichidități (plăți) într-o perioadă viitoare dată. Rezultatul final poate fi pozitiv (disponibilități) sau negativ (necesar de lichidități).
Analiza corectă a prognozei fluxului de lichidități presupune cunoașterea activității clientului, evoluția istorică a acestuia, ramura în care evoluează în scopul verificării viabilității și a posibilităților de realizare a ipotezelor care stau la baza prognozei.
5.2. Utilizări din deschideri de credite permanente (linii de credit)
Utilizările din deschideri de credite permanente constituie o modalitate de creditare a agenților economici, prin care banca, în baza unui contract de credit, se angajează pe o perioadă de timp să împrumute clientelei fondurile necesare, pe măsura nevoilor și în limita unui nivel global de credit, cu condiția ca soldul zilnic al creditului să nu depășească nivelul aprobat.
Liniile de credit pot fi acordate pentru creditarea producției sau desfacerii, a unor subactivități, proiecte, contracte etc. care prin natura lor se desfășoară și se evidențiază distinct în contabilitate.
Liniile de credit se acordă unor agenți economici care își desfășoară în integralitate operațiunile de încasări și plăți prin bancă, și care prin natura activității desfășurate realizează încasări și plăți ce au caracter de frecvență și au un serviciu bun al datoriei.
Termenul de acordare a liniilor e credit este de regulă 180 de zile, iar în cazul agenților economici cu standing financiar bun se pot acorda pe termen de 365 de zile.
Liniile de credit pot fi prelungite în mod repetat, la cererea clienților, pe noi perioade de creditare, dacă sunt îndeplinite condițiile avute în vedere la acordare.
Volumul utilizărilor din deschideri de credite permanente, în cazul creditării de ansamblu a activității curente, se determină în funcție de cifra de afaceri și durata medie de încasare a clienților, după formula:
x
=
Durata medie de încasare a clienților, exprimată în număr de zile, exprimă amânarea medie a plății acordată clienților, și se calculează utilizând următoarea formulă:
x
=
5.3 Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare
Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare se acordă clientelei pentru finanțarea operațiunilor cu caracter temporar pe baza documentației prezentate din care să rezulte situația stocurilor și cheltuielilor care fac obiectul creditării și cauzele economice care au determinat formarea stocurilor respective (primirea de la furnizori a unor materii prime și materiale în avans față de termenele din contracte, aprovizionări în loturi optime, întreruperea producției din motive justificate, lipsa mijloacelor de transport sau alte greutăți în expedierea produselor la intern sau la export etc.)
Fac obiectul acestei categorii de credite stocurile care au fost aprovizionate deja în perioada precedentă fără a fi achitate, stocurile care urmează a fi aprovizionate de agenții economici pe bază de contracte ferme cu desfacere asigurată, cât și cheltuielile temporare aferente acestor stocuri.
Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare se acordă pe termen de maxim 12 luni. Termenele de tragere ale creditelor se stabilesc cu agenții economici și se stipulează în contractele de credite. Dacă după expirarea acestui termen de tragere, creditul nu a fost în întregime consumat, banca poate acorda o perioadă suplimentară de inițiere a plăților, de până la 30 de zile.
5.4. Credite pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere
Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor sezoniere de materii prime și produse se acordă agenților economici care constituie astfel de stocuri pe baza cererilor și documentațiilor prezentate de aceștia.
Băncile nu creditează stocurile sezoniere pe perioade care să depășească intervalul dintre două sezoane (cicluri) de producție naturale.
În vederea acordării creditelor, banca analizează și verifică la fața locului existența stocurilor sezoniere, condițiile de păstrare, calitatea acestora, asigurarea desfacerii prin contracte și comenzi ferme. Rambursarea creditelor se face pe măsura livrării și valorificării stocurilor sezoniere.
5.5 Credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație
Produsele cu ciclu lung de producție sunt cele ale căror cicluri tehnologice de execuție, de la lansarea în fabricație până la obținerea produsului finit, durează mai mult de 12 luni. În această categorie se încadrează construcția și reparațiile de nave maritime și fluviale, aeronave, elicoptere, instalații și utilaje complexe.
Creditele de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație se acordă agenților economici care execută astfel de produse, pe bază de comenzi și contracte care necesită finanțarea și urmărirea distinctă.
Astfel de credite se pot acorda pe termene mai mari de 12 luni, fără a se depăși însă ciclurile tehnologice de execuție stabilite prin documentația tehnică.
Pentru a beneficia de credite de trezorerie pentru produse cu ciclu lung de fabricație prin contul separat de împrumut, agenții economici în cauză vor prezenta băncii documentația tehnologică din care să rezulte durata ciclului de fabricație.
Punerea la dispoziție a acestor credite se efectuează eșalonat în funcție de evoluția cheltuielilor cu producția în curs de fabricație aferentă produselor respective. Plafonul trimestrial de credite va acoperi necesitățile de finanțare la nivelul rezultat pentru ultima lună a trimestrului. Eventualele necesități suplimentare de finanțare care apar în cursul trimestrului vor putea fi acoperite prin plafoane de credite intratrimestriale.
5.6 Credite pentru prefinanțarea exporturilor
Creditele pentru prefinanțarea exporturilor au ca destinație satisfacerea necesităților curente sau excepționale ale clienților ocazionate de fabricarea produselor destinate exportului și se aprobă pe baza documentației prezentate de agenții economici, cu condiția existenței contractelor de export sau comenzilor ferme încheiate direct cu partenerii externi sau prin intermediul unor comisionari, care fac obiectul creditului solicitat, din care să rezulte: cantitatea și felul mărfii, condițiile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plată, prețul mărfii în valută la valoarea CIF sau FOB, după caz.
Creditele se pot acorda numai după prezentarea comunicării de la o societate bancară din țară sau străinătate, agreată, a deschiderii acreditivului de export irevocabil (scrisoare de garanție bancară, efecte de comerț avalizate de la alte societăți bancare agreate.).
Creditele de export se acordă pentru aprovizionări din producția internă (în lei) sau de import (în valută) cu materii prime și materiale, semifabricate, energie și alte cheltuieli ocazionate de realizarea producției destinate exportului cu desfacere asigurată, fără a depăși 12 luni de la acordare, cu excepția produselor cu ciclu lung de fabricație.
Acordarea creditelor pentru prefinanțarea exporturilor va fi condiționată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către EXIMBANK sau orice altă instituție specializată.
Asigurarea împotriva riscului de țară este obligatorie pentru contracte de export încheiate cu parteneri din alte țări.
5.7 Credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății
Credite pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății se acordă exportatorilor pentru desfășurarea corespunzătoare a activității curente pe perioada de la livrarea produselor și până la încasarea contravalorii lor de la partenerii externi, fără a depăși 12 luni de la acordarea creditului.
Acest credit se acordă pe baza documentației prezentate de agenții economici precum și a documentelor ce atestă livrarea mărfurilor la export (copii după declarația vamală, documentul de transport pe parcurs extern, alte documente).
Acordarea creditelor pentru exportul de produse garantate cu creanțe asupra străinătății este condiționată de asigurarea acestora împotriva riscului comercial de neplată, atunci când banca consideră necesar, pe toată perioada de creditare, de către EXIMBANK sau orice altă instituție specializată.
La acordarea creditului se vor cesiona efectele de comerț (cambii și bilete la ordin) sau a acreditivelor doveditoare ale existenței creanțelor exportatorilor asupra partenerilor din străinătate.
5.8 Credite de scont
Scontul reprezintă operațiunea prin care, în schimbul unui efect de comerț (cambie sau bilet la ordin), banca pune la dispoziția posesorului creanței, valoarea efectului, mai puțin agio (dobânda și comisioanele aferente), înainte de scadența efectului respectiv.
Cambia reprezintă, potrivit reglementarilor legale în vigoare, titlul de credit care pune în legătură trei persoane:
a) trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite cambia;
b) trasul, persoana indicată sau obligată de trăgător să plătească cambia
c) beneficiarul, persoana în favoarea căreia se emite cambia.
Biletul la ordin reprezintă, potrivit reglementărilor legale în vigoare, titlul de credit care pune în legătură două persoane:
a) trăgătorul, persoana (fizică sau juridică) care emite biletul la ordin și
b) beneficiarul, persoana în favoarea căreia a fost emis biletul la ordin
În cazul biletului la ordin, trăgătorul și trasul sunt una și aceeași persoană.
Cambia și biletul la ordin, ca titluri de credit, cuprind ca elemente definitorii obligația trasului de a plăti beneficiarului o anumită sumă de bani la o dată stabilită (scadență). În cazul în care posesorul legal al unei cambii sau bilet la ordin (beneficiarul sau ultimul giratar într-un șir neîntrerupt de giruri) dorește încasarea sumei înscrise în titlul de credit mai înainte de scadență, acesta poate gira titlul către o societate bancară, operațiune ce poartă denumirea de scontare.
Scontarea este o operațiune negociabilă, iar atunci când există cele mai mici dubii asupra certitudinii încasării sumei la scadență, banca are dreptul și obligația de a nu accepta operațiunea de scontare. În situația în care trasul (acceptantul) este client al altei societăți bancare din țară sau străinătate, titlul va putea fi admis la scont numai dacă este avalizat de societatea bancară ce-l deservește pe tras, sau dacă în favoarea trăgătorului există o scrisoare de garanție bancară emisă de o bancă agreată.
În vederea scontării, posesorul (beneficiarul) titlului îl va prezenta băncii, însoțit de o cerere de scontare care va cuprinde, pe lângă datele de identificare ale beneficiarului, denumirea trasului și banca acestuia, data emiterii titlului, suma, data scadenței, precum și mențiunea prin care beneficiarul se obligă să achite băncii dobânda și comisioanele aferente pentru serviciul prestat.
În vederea scontării, banca analizează situația economico-financiară a trasului (plătitorului) conform indicatorilor de analiza a bonității clienților. În cazul titlurilor pentru care, din analiza efectuată, rezultă că plătitorii au capacitate de plată la scadență a obligațiilor asumate prin acceptarea acestora, banca solicită beneficiarilor girarea lor în favoarea băncii potrivit Legii asupra cambiei și biletului la ordin.
Întrucât, conform art. 3, lit. g din Legea bancară nr. 58/1998, scontul este asimilat creditului, ca un angajament de achiziționare a unui titlu care încorporează o creanță, iar potrivit art. 56 alin. 1 din aceeași lege, toate operațiunile de credit și garanții trebuie consemnate în documente contractuale, băncile încheie cu beneficiarii titlurilor, contracte de scont (anexa nr. 14).
Expunerea băncii dintr-un credit de scont este atât față de tras (debitorul principal), cât și, pe cale de regres, față de clientul care a solicitat efectuarea operațiunii de scontare (beneficiarul titlului) și față de avalist, în cazul titlurilor avalizate.
Dobânda (taxa scontului) se calculează astfel:
în care:
Ds = dobânda cuvenită băncii;
Vn = valoarea nominală a titlului înscrisă la rubrica special rezervată pe fața titlului;
Dc = nivelul dobânzii aferente creditelor pe termen scurt;
Nz = număr zile calendaristice dintre data scontării și ziua scadenței, inclusiv
În vederea încasării la scadență a valorii titlurilor scontate, banca care a primit titlul la scont se va îngriji de remiterea acestuia la plată la banca trasului, pe circuit bancar, în timp util, astfel încât titlul să fie achitat în ziua plătibilă și să se recupereze astfel creditul acordat prin mecanismul scontării.
În conformitate cu reglementările internaționale și cu. Prevederile Legii nr. 58/1934 asupra cambiei și biletului la ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994 și a Normelor Cadru nr. 6/1994 ale Băncii Naționale a României, girantul răspunde față de giratar și față de posesorii titlului pentru acceptarea și plata titlului, în caz de neplată la scadență din partea debitorului.
În caz de neplată la scadență, banca, în calitate de giratar, se poate îndrepta pe cale de regres contra oricăruia dintre obligați și giranți, respectiv, către cel mai solvabil dintre aceștia. În eventualitatea refuzului de plată, banca care a scontat titlul se va îngriji de întreprinderea tuturor măsurilor prevăzute de lege privind dresarea în termen a protestului de neplată și de recuperare efectivă a sumei înscrise pe titlu de la debitorii principali (tras-acceptant, emitent-subscriitor) sau de la trăgător, giranți, avalist sau ceilalți obligați cambiali în condițiile legii.
Credite pe documente de plată aflate în curs de încasare (cecuri și ordine de plată)
5.9.1. Creditele pe cecuri remise spre încasare
Creditele pe cecuri remise spre încasare în lei se acordă pe baza cererilor de credite prezentate de agenții economici la care vor fi anexate borderourile, care fac dovada remiterii cecurilor la plata prin circuit bancar sau a depunerii cecurilor spre încasare de către beneficiari direct la băncile plătitorilor.
Nivelul creditelor pe cecuri remise spre încasare reprezintă, de regulă, 90% din valoarea nominală a acestora, diferența de 10% fiind destinată acoperirii dobânzii aferente. Ca o condiție prealabilă a acordării creditelor pe cecuri remise spre încasare banca va trebui să se asigure că cecurile respective îndeplinesc toate condițiile de formă și fond prevăzute de Legea nr. 59/1934 asupra cecului, modificată prin Legea nr. 83/1994 și Normele cadru nr. 7/1994 ale Băncii Naționale a României și vor ajunge la tras (banca plătitorului) în cadrul termenelor de prezentare la plată, așa cum sunt stabilite prin legea menționată, respectiv în termen de 8 zile dacă cecul este plătibil chiar în localitatea unde a fost emis și 15 zile dacă cecul este plătibil în altă localitate decât cea în care a fost emis.
O altă condiție prealabilă acordării creditelor pe cecuri remise spre încasare o constituie verificarea în baza de date a Centralei Incidentelor de Plăți dacă fila de cec respectivă nu a fost înscrisă ca pierdută, furată/distrusă/anulată.
Băncile acceptă, de regulă, să fie admise la creditare cecurile certificate, existând însă posibilitatea acordării de credite și pentru cecurile simple emise de agenții economici cu o bună reputație în ceea ce privește onorarea obligațiilor asumate.
Băncile nu admit acordarea de astfel de credite pentru agenții economici care au fost înregistrați în "Fișierul Național al Persoanelor cu Risc" din cadrul Centralei Incidentelor de Plăți.
La cererea clienților cu o reputație recunoscută în mediul de afaceri, care nu au mai înregistrat dificultăți în relațiile comerciale cu partenerii lor de afaceri, băncile pot acorda credite și pe cecuri postdatate, respectiv care au înscris la rubrica destinată ca dată a emiterii lor o dată ulterioară celei prezentării la plată.
5.9.2 Creditele pe ordine de plată
Creditele pe ordine de plată aflate în circuitul bancar în vederea decontării se pot acorda pe baza cererilor de credite depuse de clienții băncii, la care vor fi anexate exemplarele nr. 3 ale ordinelor de plată, centralizate într-un borderou.
Pentru a putea fi primite la banca în vederea analizei de creditare, ordinele de plată trebuie să fie întocmite cu respectarea tuturor cerințelor de formă și fond prevăzute de Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 8/1994, Normele – Cadru nr. 15/1994 și Normele Tehnice nr. 16/1994 privind ordinul de plată.
De asemenea, ordinele de plată trebuie să fie acceptate la plată de banca plătitorului, respectiv să poarte ștampila acesteia, numele în clar al salariatului care a efectuat verificarea și decontarea documentului, data decontării și semnătura salariatului băncii plătitoare. Băncile nu admit la creditare ordine de plată ai căror plătitori au fost înregistrați în "Fișierul Național al Persoanelor cu Risc", din cadrul Centralei Incidentelor de Plăți.
Acordarea creditelor pe ordine de plată se efectuează la 90% din valoarea nominală a documentelor admise la creditare, diferența de 10% fiind destinată acoperirii dobânzii aferente.
5.10 Credite pentru facilități de cont
Creditele pentru facilități de cont reprezintă credite pe perioade scurte și foarte scurte de timp, până la 30 zile calendaristice, acordate agenților economici care din anumite cauze justificate economic nu pot face temporar față plaților.
Această categorie de credite se poate acorda agenților economici cu standing financiar ridicat și serviciul datoriei bun.
Creditele pentru facilități de cont se acordă pentru acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidități ca urmare a întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.
Volumul creditului se determină pe baza analizei încasărilor medii zilnice din ultimele 3 luni, a posibilității eliminării cauzelor care au generat neîncasarea la termen a veniturilor și previziunii încasării creanțelor până la rambursarea creditului în termenul maxim de 30 zile de la data punerii la dispoziție a acestuia.
Nivelul creditului se va stabili în funcție de valoarea totală a mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate de client până la data solicitării creditului, cu condiții certe de încasare până la expirarea duratei de creditare, influențată cu obligațiile care urmează a se plăti în următoarele 30 zile de la aprobarea creditului, către salariați, bugetul de stat și bugetul asigurărilor sociale, către banca sau alte bănci (rate scadente și dobânzi datorate la credite), către furnizorii de materii prime, energie, gaze naturale etc.
5.11 Credite pe descoperit de cont (overdraft)
Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda de către bancă agenților economici solicitanți pe perioade de timp foarte scurte, care nu vor putea depăși, de regulă, 7 zile calendaristice, pentru achitarea unor obligații stringente privind aprovizionări cu materii prime, materiale, combustibili, energie, manopera, impozite, taxe curente și alte obligații curente.
Creditul pe descoperit de cont este un împrumut marginal, acordat în condiții deosebite, pentru care dobânda curentă percepută de bancă este mai mare decât dobânda de bază practicată la creditele pe termen scurt, acordate clienților.
Aceste credite se acordă în limita unor plafoane stabilite pe client, pentru efectuarea unor plăți pe care solicitanții nu le-au previzionat și nu le-au luat în calcul la determinarea altor categorii de credite de care beneficiază.
Băncile acordă credite pentru descoperit de cont (overdraft) la cererea clienților care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:
au un standing financiar ridicat și un serviciu al datoriei bun față de bancă;
nu înregistrează datorii restante către buget și partenerii de afaceri;
nu au figurat niciodată în evidența Centralei Incidentelor de Plăți cu incidente de plăți majore.
Această categorie de credite este destinată, în principal, marilor companii (inter) naționale ți firmelor cu un prestigiu recunoscut în mediul de afaceri, al căror flux de lichidități (cash-flow) este cesionat în favoarea băncii.
Creditele pe descoperit de cont (overdraft) se pot acorda (trage) integral sau în tranșe, pe măsura apariției necesităților de plată pentru care au fost aprobate, pe baza acordului/contractului de credit în așteptare (stand-by) aprobat.
5.12 Credite de trezorerie pentru valuta vândută
Sunt prilejuite de operațiunile de vânzare a valutei pe piața la vedere (spot), realizate de clienți, operațiuni ce reprezintă o posibilă procurare a unor resurse financiare în lei, atunci când ordinul de vânzare a valutei a fost acceptat de bancă. Aceste credite se acordă numai după încasările valutare care nu au fost cesionate în totalitate pentru stingerea unor obligații de plată a clienților respectivi.
5.13 Credite pentru echipament
Aceste credite sunt acordate pentru acoperirea temporară a decalajului dintre resurse proprii și cheltuielile pentru finanțarea investițiilor productive. Creditarea se face pe total activitate de investiții sau pe obiective ori acțiuni de investiții. Au durata maximă de până la 12 luni.
5.14 Credite consorțiale (sindicalizate) pentru echipament
Au același scop și se acordă în același fel cu creditele pentru echipament. Specificul constă în aceea că, fiind vorba de sume foarte mari, pe poziția de creditare nu se află doar o singură bancă, ci mai multe care, împreună, constituie pe baza unor înțelegeri adecvate un consorțiu sau sindicat bancar.
Pentru băncile participante la consorțiu este avantajos mai ales pentru că se disipează cota efortului financiar, se diminuează cota de risc pe care și-o asumă fiecare și luate împreună au o capacitate mult sporită de a acționa preventiv și în caz extrem de a suporta consecințele care pot apărea.
5.15 Credite pentru mărfurile vândute cu plata în rate
Aceste credite sunt destinate acoperirii necesarului temporar de lichidități, pe perioada de timp cuprinsă între vânzarea bunurilor de folosință îndelungată către populație și încasarea ratelor datorate.
Perioada de acordare este de maxim 12 luni, se încadrează în caracteristica creditelor pe termen scurt.
Finanțarea prin factoring
6.1 Scurt istoric
6.1.1 Origini
Conceptul de factoring nu este nou, acesta găsindu-și originea în Roma antică unde meșteșugarii și comercianții bogați utilizau un agent sau un factor care să le administreze propriile vânzări de mărfuri. În Evul Mediu se înregistrează o intensificare a utilizării acestor agenți. Astfel, perioada de colonizare de către europeni din secolul al-XVI-lea a determinat exportatorii din țările mamă să apeleze la acești factori sau agenți pentru a-și promova comerțul. În special în SUA, creșterea rapidă a populației din secolul al-XIX-lea a dus la necesitatea unui volum mai mare de mărfuri europene accentul punându-se cu precădere pe textile.
Serviciile pe care acești factori le prestau includeau:
preluarea posesiei fizice a bunurilor;
depozitarea acestora;
găsirea cumpărătorilor și livrarea mărfii către aceștia;
colectarea plăților de la cumpărători.
Prețul acestor servicii era un comision care se deducea din suma plătită exportatorului.
În timp, bunăstarea acumulată de acești agenți/factori le-a permis să ajute exportatorii cu împrumuturi garantate de bunurile livrate acestora în regim de consignație. Garanția creditului era dreptul factorului de a-și recupera sumele avansate din vânzarea mărfurilor.
6.1.2 Dezvoltarea factoring-ului modern
USA
Dezvoltarea comunicațiilor și a transporturilor din a doua parte a secolului al-XIX-lea a permis exportatorilor să nu mai apeleze la factor pentru expedierea mărfii, depozitarea, marketingul și distribuția, ci să utilizeze proprii agenți pentru livrea mărfii. Au avut însă nevoie în continuare de factor pentru finanțare. Baza legală a acestui serviciu de finanțare s-a transformat din vânzarea bunurilor cum era în trecut în cesiunea acestora de la exportator către factor.
Europa
În Europa a fost larg utilizat sistemul de cesiune fără notificarea debitorilor ceea ce a adus numeroase prejudicii materiale factorilor. Astfel, prin simpla scontare a facturilor, factorii au crezut ca au aceleași drepturi cu cei care scontau cambii și bilete la ordin. Acest lucru a determinat trecerea la cesiunea tuturor încasărilor cu sau fără drept de regres, dar întotdeauna cu notificarea debitorilor.
Asia
Principala modalitate de plată utilizată până cel puțin la începutul anilor ‘80 a fost acreditivul. Dezvoltarea americană, revoluția modernă din comunicații și transporturi precum și creșterea competiției a determinat din ce in ce mai mulți cumpărători să inspecteze și să utilizeze produsele cerute înainte de a le plăti. Astfel factoring-ul internațional a devenit o necesitate, însă și factoring-ul intern înregistrează creșteri accentuate.
6.2 Factoring: definiție și noțiuni de bază
Dicționarul Oxford definește:
Factoring = procesul de vânzare a creanțelor deținute de producător asupra debitorilor săi către un Factor.
Factorul = o societate care cumpăra facturile unui producător de bunuri și servicii și preia responsabilitatea recuperării plăților datorate de către debitori.
Aceasta este o definiție în sens larg care nu precizează care sunt prestațiile factorului. Se pune firesc întrebarea dacă producătorul își vinde facturile pentru a beneficia de servicii de colectare a creanțelor, de administrare, de finanțare sau de acoperire a riscului de neplată a debitorilor?
In SUA, există o definiție mai completă, general acceptată:
Factoring-ul reprezintă un aranjament continuu în sistem de plăți negarantate între Factor și producătorul de bunuri / prestatorul de servicii, urmare a căruia Factorul oferă următoarele servicii legate de creanțele ce decurg din vânzarea bunurilor / serviciilor respective:
Finanțarea în avans în baza creanțelor cumpărate;
Administrarea creanțelor și asigurarea evidenței contabile corespunzătoare;
Recuperarea (colectarea sau încasarea) creanțelor cesionate;
Acoperirea riscului de plată a debitorilor.
Din punctul de vedere al INSTITUTULUI INTERNAȚIONAL PENTRU UNIFICAREA DREPTULUI PRIVAT ROMAN (UNIDROIT) contractul de factoring reprezintă un contract încheiat între 2 părți, vânzătorul și factorul, potrivit căruia:
vânzătorul cesionează factorului toate creanțele ce decurg din contractele de vânzare de bunuri/prestare de servicii dintre el și debitorii săi, altele decât cele necesare uzului lor personal;
factorul va asigura cel puțin 2 din următoarele servicii:
finanțarea vânzătorului;
administrarea registrului creanțele cesionate;
recuperarea creanțelor;
asigurarea împotriva riscului de neplată al debitorilor.
notificarea în scris a debitorilor în privința cesionarii creanțelor.
Ce este?
Factoring-ul reprezintă cumpărarea de facturi, acoperă perioada dintre facturare și încasare și permite afacerii să-și asigure lichiditățile necesare, îmbunătățind cash-flow-ul acesteia.
Factoring-ul este una dintre formele vechi de finanțare și a apărut ca rezultat al unui motiv simplu pentru care afacerile dau faliment: cash-flow neadecvat.
Deseori, afacerile au creșteri spectaculoase ale vânzărilor fără a avea puterea financiară necesară să acopere diferența de 30-120 de zile de la livrare și până la încasare. Apelând la factoring, pot să devină mai rentabile, respectiv să-și crească profitul. Astfel, rezolvându-și problema lichidității, afacerile au capitalul necesar pentru a-și finanța vânzările, reduce datoriile, să-și îmbunătățească relațiile cu vânzătorul și să se concentreze asupra aspectelor mai importante: producția și vânzarea acesteia.
Potrivit legii românești (OUG a Guvernului numărul 10/19.04.1997), factoring-ul este un contract încheiat între o parte denumită „aderent”, furnizoare de mărfuri sau prestatoare de servicii și o societate bancară sau o instituție financiară specializată, denumită „factor” prin care aceasta din urmă asigură finanțarea, urmărirea creanțelor și protecția riscurilor de credit, iar aderentul cedează factorului cu titlu de vânzare sau de gaj, creanțele născute din vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii pentru terți.
Factoring-ul prezintă următoarele caracteristici: este un contract comercial, consensual, sinalagmatic, cu titlu oneros și cu executare succesivă (vezi Anexa ) . De asemenea este un contract de adeziune la un ansamblu de clauze impuse de către factor și are caracter intuitu personae. El conține o clauză de exclusivitate în privința tuturor creanțelor clientului (de pildă în privința vânzărilor efectuate în anumite țări anume precizate în contract) și nu se referă numai asupra unei creanțe izolate cum se întâmplă în cazul cesiunii de creanță ori a operațiunii de scont.
În sfârșit, factoring-ul presupune o clientelă stabilă și creanțe născute pe termen scurt. El realizează o mobilizare a creanțelor pe termen scurt, fiind deci un instrument de finanțare pe termen scurt.
Factoring – pachetul de servicii
6.3.1 Finanțarea
Una din cauzele care determină necesarul de capital de lucru este creșterea nivelului creanțelor neîncasate. Prin contractul de factoring, Factorul se angajează să plătească vânzătorului un anumit procent din valoarea creanțelor sale, în general 80% din facturile acceptate la data prezentării iar restul după colectare și încasare. Astfel, clientul nu mai trebuie să aștepte scadența creanțelor ci beneficiază de capital activ care, utilizat eficient conduce la dezvoltarea societății și creșterea vânzărilor.
6.3.2 Administrarea creanțelor
Acest serviciu presupune preluarea creanțelor clientului în contabilitatea Factorului și urmărirea acestora la încasare. Presupune, de asemenea, punerea la dispoziția clientului de situații periodice în care se reflectă creanțele încă în sold.
6.3.3 Colectarea creanțelor
Una din problemele care le presupune sistemul de plată pe bază de simplu transfer bancar este că nu are un sistem automat de inițiere a plății cum este în cazul unei cambii sau bilet la ordin. Sistemul propus de Factor, vine să suplinească această lipsă și să atenționeze debitorii asupra obligației de plată fie prin scrisori, fie prin telefoane atunci când este necesar.
6.3.4 Acoperirea riscului de neplată
Daca cumpărătorul nu reușește să plătească la scadență pe alte motive decât nerespectarea contractului comercial de către vânzător, Factorul va despăgubi vânzătorul 100% pentru creanțele acoperite:
dacă debitorul devine insolvabil;
la 90 de zile de la data scadenței facturilor (pentru factoring-ul internațional), la 120 de zile pentru factoring-ul domestic; în momentul în care debitorul devine insolvabil.
Acest tip de factoring poarta denumirea de fără regres, cu alte cuvinte, factorul nu poate sa îi ceară vânzătorului contravaloarea facturilor neplătite de debitor.
La cerere, factorul pune la dispoziția aderentului o serie de servicii: preluarea administrației registrului contabil, acordă sprijin în gestiune, îndrumă aderentul în privința alegerii clienților, verifică bonitatea acestora, îi oferă informații despre piață, expediază facturile clienților și urmărește încasarea contravalorii.
Varietăți de factoring
Dacă operațiunea se realizează pe plan intern, factoring-ul poartă denumirea de factoring intern – “domestic factoring”.
Dacă operațiunea se realizează pe plan internațional, factoring-ul este:
factoring internațional de export;
factoring internațional de import.
Factoring internațional de export
Obiectul operațiunilor de factoring de export îl reprezintă finanțarea operativă a exporturilor agenților economici, respectiv cumpărarea imediată a până la 100% din valoarea creanțelor rezultate din exporturile efectuate.
Transferul creanțelor, care constituie baza operațiunii, îmbracă forma unei subrogații convenționale, preferabilă cesiunii, ale cărei condiții de formă îi anulează orice valoare practică pentru operațiuni de factoring.
Mecanismul factoring-ului internațional de export:
1.
2. 3. 6. 4.
5.
1. Aderentul – exportatorul – livrează marfa debitorului – importatorului – conform contractului comercial încheiat.
2. După livrarea mărfurilor, Aderentul – exportatorul – prezintă Factorului de Export – banca – pachetul de documente conform contractului comercial încheiat (factura, documentul de transport, comanda, declarația vamală etc.).
3. Factorul de Export – banca – plătește Aderentului 80% din valoarea facturii prezentate de acesta.
4. Debitorul – importatorul – plătește, la scadență, contravaloarea mărfii Factorului de Import.
5. Factorul de Import efectuează plata Factorului de Export.
6. După încasarea contravalorii creanțelor cumpărate, factorul de Export plătește aderentului diferența de 20% din valoarea creanțelor, reținută drept garanție.
Factorul de Export este reprezentat de banca sau societatea de factoring situată în țara vânzătorului (exportatorului) cu care vânzătorul a încheiat un contract de factoring.
Factorul de Import este reprezentat de banca sau societatea de factoring situată în țara debitorului (importatorului) cu care Factorul de Export are încheiat un acord de factoring.
Aderentul este furnizorul bunurilor și serviciilor (exportatorul) care a încheiat un contract de factoring de export cu Factorul de Export.
Debitorul este cumpărătorul bunurilor și serviciilor (importatorul).
Aderentul subrogă Factorul de Export în toate drepturile și acțiunile având legătură cu creanțele transferate.
Pe măsura livrărilor, cu o periodicitate convenită (săptămânal, lunar, etc) Aderentul remite Factorului de Export un borderou de cesionare în care sunt trecute facturile cedate. La primirea setului de documente Factorul verifică documentele justificative ce însoțesc creanțele transmise: cadrul juridic al prestațiilor, materialitatea, încadrarea în plafonul de creanțe acceptabile asupra debitorului în cauză.
După verificare, Factorul cumpără creanțele valabil acceptate, creditând contul curent al Aderentului cu valoarea totală a creanțelor în cauză și debitându-l cu sumele corespunzătoare remunerației sale (comisioane, dobânzi) și cu sumele destinate constituirii fondului de garanție (20% din valoarea totală a creanțelor). Fondul de garanție permite reglarea unor incidente comerciale cum ar fi: litigii, decontări directe, compensații.
Factorul de Export își asumă, pentru creanțele pe care le-a acceptat, riscul de neplată al debitorului final, ca și riscul de neplată la scadență, exceptând neplata datorată unor litigii tehnico-contractuale. El va asigura deci, pe riscul și cheltuiala sa, toate operațiunile de încasare și acoperire a creanțelor acceptate, pentru care a garantat încasarea. Existența acestei garanții justifică selecția prealabilă a debitorilor și controlului solvabilității Aderentului.
Dacă debitorul unei facturi nu plătește, Factorul nu se poate întoarce împotriva Aderentului decât în cazul când nerealizarea creanței s-ar datora faptului că Aderentul (exportatorul) nu și-a executat obligațiile sale comerciale, respectiv nu a livrat marfa contractată sau a livrat-o de o calitate necorespunzătoare.
Derularea operațiunilor de factoring dintre Factorul de Export și Factorul de Import are la bază un acord bilateral care se încheie între cele două părți – Interfactor Agreement – prin care cei doi corespondenți se angajează să-și ofere reciproc serviciile și sunt de acord ca derularea operațiunilor să se realizeze pe baza normelor internaționale de factoring.
Acordul bilateral împreună cu normele internaționale de factoring reprezintă o garanție contractuală dintre Factorul de Export și Factorul de Import prin care Factorul de Export care a primit de la vânzător creanțele subrogate acestuia, le subrogă la rândul său Factorului de Import.
Limitele de finanțare în cadrul cărora se pot efectua operațiuni, respectiv cumpărarea de creanțe, se stabilesc pe fiecare Factor de Import corespondent. Stabilirea limitelor de finanțare se face atât pe baza analizei acționarilor societăților de factoring cât și a societăților de factoring.
Factoring internațional de import
Obiectul operațiunilor de factoring de import îl constituie garantarea de către bancă, în favoarea exportatorilor străini, a plății la scadență a contravalorii importurilor efectuate de către debitori (importatori) și/sau, după caz, efectuarea de acțiuni de natură a-i determina pe importatori să efectueze plata datorată.
Beneficiarii operațiunilor de factoring internațional de import pot fi atât societăți comerciale legal constituite cât și regii autonome. Acestea trebuie să desfășoare activități de comerț internațional, atât operațiuni de import cât și operațiuni de export, respectiv să realizeze încasări valutare din exportul de mărfuri sau prestării de servicii.
Tranzacțiile comerciale admise în vederea derulării lor în sistem factoring de import sunt importurile de mărfuri și servicii pe bază de contract comercial ferm încheiat între părți. Sunt excluse tranzacțiile comerciale în contrapartidă, respectiv cliring, barter etc.
Solicitarea unei oferte de garantare a plății importurilor efectuate poate fi adresată, după caz, de către:
importator;
exportator;
o societate de factoring internațional.
Solicitantul trebuie să precizeze natura serviciilor pe care dorește să le angajeze, respectiv:
garantare;
finanțare;
încasare.
În acest sens el furnizează Factorului de Import următoarele informații privind fiecare exportator în parte:
numele și adresa completă a exportatorului;
natura produselor/serviciilor care fac obiectul tranzacției comerciale;
modalitatea și instrumentele de plată;
termenele de plată stipulate în contractul comercial;
condițiile de livrare;
valoarea totală, estimată, a exportului;
numărul de facturi;
Asumându-și riscul de credit Factorul de Import are responsabilitatea față de exportator/factorul de Export de a urmări și efectua plata creanțelor acceptate în cadrul liniei de garantare acordate.
Natura și întinderea drepturilor și obligațiilor reciproce dintre Factorul de Import și exportatorul/Factorul de Export sunt reglementate prin încheierea unui acord bilateral. Prin încheierea acestui acord Factorul de Import se obligă, în principal, să plătească exportatorului/Factorului de Export contravaloarea creanțelor în termen de 90 de zile de la data scadenței.
Factorul de Import are dreptul de a nu plăti contravaloarea facturilor neachitate în cazul existenței unor dispute provocate de către debitor (importator), privind:
neîndeplinirea condițiilor contractuale de către exportator;
returnarea mărfurilor necorespunzătoare din punct de vedere calitativ;
dacă se dovedește că exportatorul sau Factorul de Export dețineau informații care nu au fost aduse la cunoștința Factorului de Import, dacă prin încunostiințarea Factorului de Import, acesta ar fi refuzat acceptarea creanțelor;
dacă exportatorul/Factorul de Export încalcă prevederile acordului bilateral încheiat și, prin aceasta, prejudiciază factorul de Import în stabilirea riscului de credit sau împiedică încasarea plăților de la importator.
Finalizarea operațiunii de factoring internațional de import o reprezintă încasarea, la scadență, a contravalorii exporturilor de la importator și achitarea obligațiilor Factorului de Import față de exportator/Factor de Export, precum și încasarea comisioanelor și taxelor datorate de către aceștia Factorului de Import.
Factoringul este o rezolvare fericită a unui mare număr de probleme ale companiilor mici și mijlocii din sectoarele industriei și serviciilor ale căror vânzări au o dinamică accentuată, în creștere.
Avantajele și dezavantajele operațiunii de factoring
Avantajele si dezavantajele operațiunii de factoring pentru exportator
Avantaje:
protecție contra riscului de credit – în cazul factoring-ului fără regres;
permite acces rapid la capitalul de lucru;
nu este necesară evaluarea patrimoniului exportatorului;
mobilizarea creanțelor îi permite achitarea imediată a furnizorului și obținerea, în consecință, de discount-uri;
mobilizarea creanțelor prin factoring nu reprezintă o datorie (contabil);
comunicare ușoară cu factorul de export (localizat – de obicei – în țara exportatorului);
documentație simplă;
degrevarea de la activitățile privind încasările, permite exportatorului să se concentreze pe creșterea activității;
obținerea de la factorul de export de rapoarte privind numărul și volumul livrărilor, încasărilor și a întârzierilor acestora, etc.;
proceduri stricte ale factorului privind controlul creanțelor tranzacționate;
Dezavantaje:
mobilizarea creanțelor în procent de cel mult 80 %;
doar pentru creanțele plătibile la termen scurt;
operațiune cu regres, dacă factorul nu poate prelua riscurile aferente debitorului;
exportatorul poate avea obligații către importator peste nivelul plafonului de preluare a riscului de neîncasare stabilit de factor;
cheltuielile în sarcina exportatorului;
Avantajele și dezavantajele operațiunii de factoring pentru importator
Avantaje:
forma cea mai ieftină de finanțare a achizițiilor pe o perioadă scurtă (cheltuieli suportate de exportator);
spezele și comisioanele de transfer în interiorul unei țări (către factorul de import) sunt, de regulă, mai mici decât cele percepute pentru transferul inter-țări;
Dezavantaje:
în condiții de inflație, o depreciere a monedei locale față de moneda în care e reflectată datoria față de exportator se poate concretiza într-o cheltuială financiară;
Avantajele si dezavantajele operațiunii de factoring pentru factorul de export
Avantaje:
poate apela la serviciile mai multor factori în țara importatorului, dacă se dorește expunerea pe un singur factor sau factorul de import ales nu poate acoperi întregul necesar de plafon de credit al exportatorului;
operațiune de plasament cu risc redus (risc preluat de factorul de import sau operațiune cu regres asupra exportatorului);
încasarea de comisioane si speze;
Dezavantaje:
potențiale întârzieri la încasare pentru ca mai apare o verigă intermediară (factorul de import);
în cazul litigiilor comerciale, aprobarea factorului de import nu acoperă finanțarea aferentă livrărilor contestate;
Avantajele si dezavantajele operațiunii de factoring pentru factorul de import
Avantaje:
poate decide să nu aprobe plafoane aferente operațiunilor cu anumiți debitori;
încasare de comisioane;
Dezavantaje:
acoperind riscul de neplată, cu cât termenul de plată este mai îndepărtat, cu atât este necesar un plafon mai mare;
obligația efectuării plății în favoarea factorului de export dacă importatorul întârzie să efectueze plata la scadență.
=== Capitolul 3 ===
Capitolul III. Analiza riscului în creditarea pe termen scurt.
Exemplificare la factoring
Definirea riscului de creditare
Riscul în creditare reprezintă probabilitatea de a suferi o pierdere datorită încălcării obligațiilor debitorilor, prevăzute în contractul de credit. Pierderea constă în nerecuperarea sumelor avansate clientului, precum și a dobânzilor aferente.
Riscul de creditare mai este denumit și risc de insolvabilitate a debitorului sau risc de nerambursare. EI apare când împrumuturile nu sunt rambursate în volumul și la termenul stabilit.
Riscul de credit este în corelare cu riscul de reinvestire. Banca înregistrează pierderi nu numai datorită faptului că împrumutul și dobânzile aferente nu au fost rambursate în volumul și la termenul stabilit, ci și datorită faptului că nu a reinvestit la timp sumele pe care trebuie să le primească.
Astfel, dacă o bancă trebuie să încaseze o rată de credit și dobânda aferentă la data de 1 martie și le încasează abia pe 8 martie, banca pierde dobânda pe care ar fi obținut-o prin plasarea sumei respective pentru o săptămână. Pentru a reduce până la eliminare, riscul de credit banca trebuie să analizeze în amănunt activitatea clienților și să evalueze factorii care ar putea influența negativ derularea afacerii și pot induce pierderi în firmă, periclitând rambursarea ratelor creditului în volumul și la termenul stabilit. Pentru o bună analiză de risc a clientului, banca, prin ofițerul de credit, trebuie să realizeze o cât mai completă analiză non-financiară (calitativă) și o cât mai precisă analiză financiară.
În cadrul Legii privind activitatea bancară nr. 58/1998, cu modificările și completările ulterioare și a normelor de prudențialitate și de limitare a riscului de credit în activitatea bancară, emise de Banca Națională a României, sunt definiți o serie de termeni care sunt necesari pentru evaluarea riscului de credit.
Acești termeni se referă, în principal, la: capital propriu, fonduri proprii, expunere brută, expunere netă, expunere mare, un singur debitor, entitate de risc, grup, persoane aflate în relații speciale cu banca.
Principalele reglementări pentru diminuarea riscului de credit se referă la:
a) nivelul unei expuneri mari nu poate depăși 20 % din fondurile proprii ale băncii (de la 1 iulie 2004 expunerea față de un singur debitor crește la 25 % din fondurile proprii conform articolului 9 din Normele B.N.R. nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilității și expunerile mari ale instituțiilor de credit, publicate în Monitorul Oficial nr. 51 din 21 ianuarie 2004);
b) suma totală a expunerilor mari nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii, o expunere mare reprezintă ca valoare cel puțin 10 % din fondurile proprii ale băncii. Toate expunerile mari sunt raportate Băncii Naționale a României.
c) Regiile autonome pot contracta credite în proporție de cel mult 20 % din veniturile brute realizate în anul precedent sau pot emite titluri negociabile pe piață în aceeași limită pentru acoperirea cheltuielilor curente, atunci când mijloacele acestora sunt insuficiente în decursul unui an;
d) valoarea totală a împrumuturilor angajate de autoritățile administrației publice locale nu poate depăși 5 % din totalul veniturilor estimate a fi încasate de acestea pe durata anului fiscal în care se face împrumutul (venituri curente, venituri din capital și venituri cu destinație specială);
e) creditele (expunerea totală) pentru persoanele aflate în relații speciale cu banca nu vor putea depăși 20 % din fondurile proprii ale băncii, iar la acordarea lor se vor aplica prevederile Normelor Băncii Naționale a României privind limitarea riscului de credit al băncilor;
f) constituirea fondului pentru riscuri bancare generale, în limita a 1 % din soldul activelor purtătoare de riscuri specifice activității bancare, existent la sfârșitul anului, în scopul administrării și a riscului general de credit rezultat din ansamblul activității de creditare.
Totodată, conform Legii privind activitatea bancară articolul 24, litera d, băncile comerciale vor organiza funcționarea Comitetului de administrarea riscurilor ca organ de sinteză consultativ care urmărește permanent riscul și toate pozițiile de bilanț, în special riscul lichidității, riscul de credit, riscul ratei dobânzii, riscul de capital și riscul valutar.
Pentru limitarea riscului de credit, Comitetul de administrarea riscurilor acordă o atenție deosebită gestionării împrumuturilor mari, sistemului de urmărire și control al întregului portofoliu de credite, limitelor maxime de expunere pe ramuri, clienți, tipuri de credite, constituirii de provizioane, corelate cu calitatea în evoluție a creditelor acordate și cu dobânzile neîncasate.
1.1 Riscuri specifice creditării
Orice unitate bancară în activitatea sa, în general, În cea de creditare, în special, se confruntă cu următoarele tipuri de risc:
Riscul de contrapartidă, care cuprinde, la rândul său: riscul de client și riscul de țară;
Riscul pieței financiar-bancare, care include: riscul valutar, riscul ratei dobânzii, riscul de a nu primi dividende pentru plasamentele de capital în acțiuni;
Riscul de lichiditate, format din: riscul de nerambursare la scadență a creditelor acordare clienților, riscul de neplată a dobânzilor și comisioanelor cuvenite băncii și riscul de refinanțare (lipsa posibilităților de a atrage noi resurse de pe piață);
Riscul comportamental, ce are în componența sa: riscul administrativ, riscul de fraudă și riscul educațional. aferente comportamentului personalului bancar;
Riscul operațional. ce cuprinde, cum este și firesc, riscul aferent suportului informatic utilizat și riscul sistemului de telecomunicație.
În angajarea resurselor destinate creditării, băncile întâlnesc o serie de riscuri majore printre care, cele mai importante se consideră a fi:
riscul insolvabilității clientului sau pierderii de capital
riscul de lichiditate bancară
riscul ratei dobânzii.
Riscul insolvabilității și lipsei de lichidități, o dată apărut la clienții băncii, devin implicit un risc major în procesul de creditare.
Riscul insolvabilității clientului sau pierderii de capital
El se manifestă ca urmare a neîndeplinirii contractului de credite de către client. Această nerespectare a contractului poate provoca pentru bancă fie o pierdere de capital definitivă, fie, în cel mai bun caz, o recuperare parțială și târzie a împrumutului. În urma studiilor făcute s-a constatat ca riscul insolvabilității se cristalizează pe măsură ce dimensiunile creditelor acordate unui singur client sau grup ce operează împreună cresc.
Trebuie subliniat și faptul că o creștere necontrolată a ratei dobânzii conduce și ea și într-un mod sistematic la înmulțirea cazurilor de insolvabilitate a debitorilor băncii, deoarece creșterea obligațiilor acestora generează, de regulă, obligații ale beneficiarilor de credite neonorate la termen.
Din practica bancara rezultă că aspectul cel mai important îl constituie accentul care trebuie pus pe evaluarea riscului la acordarea creditelor și definirea intervalului de risc curent.
Riscul de credite este evaluat după o scară de cinci clase, aceasta ajutând mult în administrarea portofoliului de credite al oricărei bănci.
Unii specialiști, în urma cercetărilor făcute, consideră că acest sistem de evaluare a riscului de credit este mai puțin operant în faza de aprobare a creditelor. Utilizându-se această scară de evaluare a creditelor, după opinia lor toate s-ar include în situația de risc zero, (adică fără risc), ceea ce este mai puțin probabil, avându-se în vedere faptul că în oricare moment nivelul inflației este un factor de risc, întrucât atunci când acesta evoluează necontrolat poate cauza oricărui agent, client al băncii, un colaps economico-financiar.
Riscul de lichiditate bancară
El apare în cazul în care băncile nu au posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditorii săi. Acest tip de risc corespunde riscului de trezorerie care nu ridică întotdeauna problema de a realiza lichiditatea cerută, ci prețul care trebuie plătit pentru obținerea ei. Din acest motiv băncile, folosind diferite procedee specifice, trebuie să-și studieze permanent și să-și mențină un grad adecvat de lichiditate.
În consens cu acestea ele monitorizează cu rigurozitate portofoliul de credite, care, se știe, deține între 50 – 70% din activele unei bănci comerciale, constituind principala sursă de venituri li profit, suportul dezvoltării sale.
În măsura în care, ponderea creditelor neperforrnante crește, banca se confruntă implicit cu o diminuare a capacității clienților ei de a susține serviciul datoriei nu-și mai încasează curent creanțele (credite scadente și dobânzi), nu-și realizează returul resurselor plasate în credite și intră în dificultăți în privința lichidității sale. De aceea apare esențial pentru managementul unei bănci să mențină o lichiditate corespunzătoare portofoliului său de credite.
Riscul ratei dobânzii
Acest risc este posibil să apară destul de frecvent într-o piață emergentă. Ca urmare a creșterii ratei dobânzilor pasive pe piață, profiturile băncii sunt mult reduse, datorită costului mai ridicat al procurării resurselor de finanțare. Dacă aceste costuri ale procurării resurselor cresc mai repede decât câștigul din active (credite), atunci se va ajunge la situația înregistrării unor câștiguri negative, la scăderea valorii nete și chiar posibilitatea apariției pericolului insolvabilității băncii.
Curba ratei dobânzii este o reprezentare simplă, bidimensională a funcției: r = f(N), unde, r – rata dobânzii, iar N – termenul de maturitate.
Pot exista 3 cazuri, așa cum rezultă din reprezentarea grafică de mai jos:
r
N
Mai notăm că în evoluția ei rata dobânzii poate avea în timp următoarele configurații de bază, având implicații imediat asupra lichidității băncii:
I II III IV I
Caracteristicile celor 4 stadii pot fi sintetizate astfel:
Din practică s-a constatat ca în cazul în care curba ratei dobânzilor pe piață este ascendentă și banca menține un ecart (GAP) negativ, pentru a realiza profit din diferența dintre ratele pe termen scurt și cele pe termen lung, se expune în mod necesar la riscul creșterii ratei dobânzilor active.
Ecartul (GAP) este diferența dintre volumul activelor sensibile și volumul pasiv sensibile la dobânzi într-o perioada determinată de timp ( l lună, 1trimestru, 1 semestru, 1 an). În cazul unui:
GAP – pozitiv – când dobânzile active cresc se constată o creștere a venitului net din dobânzi, în timp ce o scădere a acestor dobânzi va conduce la scăderea venitului net din dobânzi.
GAP – negativ – la o creștere a dobânzilor active se va constata o scădere a venitului net din dobânzi, iar o scădere a acestor dobânzi va duce la creșterea venitului net din dobânzi.
Abilitatea băncii de a ajusta ecartul, împreuna cu prognoza momentului modificărilor și mai ales a vitezei de modificare a ratei dobânzilor, sunt elementele esențiale care trebuie să guverneze politica de management a activelor și pasivelor bancare, a lichidității și riscului de creditare.
2. Etapele urmărite în procesul de creditare
Managementul riscului de creditare este mult mai vast decât o simplă operație de împrumut. Acesta se extinde și cuprinde în sfera lui de preocupări aspecte de fond ce privesc trei faze, poate cele mai importante ale procesului creditării și anume:
Procesul luării deciziei de creditare
Această etapă cuprinde întâlniri, interviuri cu clientul, sfaturi profesionale, solicitarea propriu-zisă a clientului, furnizarea tuturor documentelor necesare, precum balanțe, rapoarte etc. Se realizează analiza dosarului de credit, care implică o combinație de pricepere, experiență tehnico-economică și financiară, precum și judecata rațională din partea celor ce participă la această analiză.
Decizia de a acorda sau nu creditul și comunicarea către client a acesteia este considerată de către unii "momentul negru" sau "momentul norocos", în funcție de calitatea creditului, dovedită ulterior.
Documentația de credite
Aprobarea și acordarea creditelor pe termen scurt se efectuează numai după prezentarea la bancă și analiza unei documentații riguroase de credite.
Pentru aprobarea unui credit, agentul economic trebuie să se adreseze băncii comerciale printr-o cerere de credite și care este însoțită de următoarele documente – în cazul creditelor pe termen scurt:
Ultimul bilanț contabil;
Balanța de verificare pe luna precedentă solicitării creditului;
Bugetul de venituri și cheltuieli pe anul curent;
Fluxul de încasări și plăți pe perioada de creditare;
Un centralizator al devizelor pe baza cărora au fost fundamentate veniturile și cheltuielile din buget;
Situația împrumuturilor și disponibilităților la alte bănci sau alți creditori și debitori;
Situația cantitativă și valorică a stocurilor;
Graficul de utilizare a stocurilor sau de vânzare a lor;
Hotărârea adunării generale sau aprobarea consiliului de administrație de a contracta creditul;
Copie de pe statutul agentului economic și de pe certificatul de înmatriculare în Registrul Comerțului (pentru clienții noi ai băncii).
Cererea de credite prezintă importanță pentru banca, ea cuprinzând multe informații în funcție de care se acordă creditul. (vezi Anexele nr.1 și nr.2 în cazul Factoring-ului)
Dosarul de credit va conține și o fișă prezentare a clientului (a furnizorului sau exportatorului în cazul factoring-ului) care va sta la baza aprobării creditului. (vezi Anexele nr. 3, 4)
Contractul de credit este actul cel mai important încheiat între bancă și agentul economic împrumutat. El este un înscris autentic și constituie titlu executoriu. (vezi Anexa nr. 5)
Contractul se încheie la bancă, după aprobarea acordării creditului de către comitetul de credite sau de direcție din centrală, acolo unde este cazul. Contractul este de drept încheiat, numai după ce a fost înregistrat în registrul de evidență a cererilor și contractului de credite.
Procesul vieții creditului
Are loc acordarea inițială, apoi monitorizarea și controlul permanent al creditului și, în final recuperarea lui. O importanță deosebit de mare o are soft-ul informatic utilizat în sistem, modul concret în care lucrătorii băncii înfăptuiesc gestiunea creditelor acordate.
Managementul portofoliului de credite
Portofoliul de credite a unei bănci se structurează pe diferite clase caracteristicile acestora devenind în ultimul timp, comune și compatibile cu cele de pe plan internațional.
Clasificarea creditelor trebuie realizată și analizată permanent, pe diferite trepte ierarhice, de la sucursale spre nivelele superioare, întrucât ea reflectă modul în care banca a reușit să fructifice pe piață "marfa" sa specifica – creditul.
Gestionarea corectă a portofoliului de credite, într-o bancă, conduce în mod implicit, fie la câștig, fie la pierdere.
Unele bănci americane au făcut progrese mari în aprofundarea managementului riscului de credit prin implementarea de programe informatice performante privind: clasificarea clienților pe mărimi, realizându-se astfel o segmentare a creditării;
programe de calculare automată a indicatorilor de performanță economico-finananciară a clienților
programe automate de luare a deciziei de creditare, inclusiv suma posibilă de credit eșalonarea ratelor și calculul preliminar al dobânzilor ce se cuvin.
Banca, în activitatea sa de creditare, întotdeauna, se expune unui anumit risc. Cel mai des întâlnit este acela în care cel ce împrumută să nu mai poată restitui creditul.
Din acest motiv, banca recurge la diferite metode de a preveni un astfel de risc, cum ar fi obținerea controlului asupra unor bunuri ale debitorului, care în cazul nerambursării creditului pot fi ușor transformate în lichidități menite, apoi, să acopere integral sau parțial paguba suferită de bancă.
Aceste metode de prevenire a riscurilor uzitate de bancă pot crea atât avantaje, cât și dezavantaje pentru cel ce recurge la credit și în egală măsură și pentru bancă.
Printre avantajele care se pot crea pentru bancă, în urma prevenirii riscului prin aceste metode, se numără:
probabilitate mai mare de a recupera sumele împrumutate
reducere a pierderilor din credite neperformante, ceea ce înseamnă un profit mai mult decât consistent.
Dezavantajele ce pot apărea pentru bancă sunt: consumul de timp pentru procesul de prevenire a riscului, o documentație mai consistentă, complicată, care uneori determină clientul să renunțe la serviciile de creditare ale unei bănci și să meargă la concurență, personal suplimentar cu costurile aferente, caracterul birocratic mai accentuat al acestor operațiuni.
Avantajele pentru client pot fi obținerea unei rate mai mici a dobânzii pentru credite, în cazul în care clientul prezintă certitudinea posibilității de rambursare.
Dezavantajul pentru client poate să pară ca o amenințare, toate aceste metode de prevenire a riscului presupunând un cost ridicat, ce trebuie plătit de către el. Managementul procesului de creditare se mai confruntă și cu alte probleme, cum sunt:
creditele pierdute sunt întâmplări care nu depind, întotdeauna de sistemul creditare;
riscul de credite este dependent de situația economică a țării, care uneori este greu de prevăzut;
rezervele și evaluarea corectă nu pot fi planificate.
Soluțiile ce pot fi folosite de bănci pentru rezolvarea, dar mai ales pentru prevenirea problemelor prezentate mai sus sunt:
gruparea portofoliului de credite pe anumite segmente cărora să li se acorde un anumit procent al riscului și o anumită dobândă;
calcularea prin metode statistice a probabilității de a apărea credite pierdute, cele care sunt așteptate și cele neașteptate, pentru fiecare segment;
crearea unor rezerve și provizioane pentru acoperirea unor credite pierdute, într-un anumit număr de ani;
specializarea unor compartimente din bănci și a personalului în operațiuni de urmărire și recuperare a creanțelor aflate în dificultate.
În fundamentarea deciziei de creditare, dar și în aprecierea riscului de faliment, pe lângă analiza financiara bazată pe indicatori financiari selectivi, de tipul celor prezentați mai sus, deosebit de utilă este și analiza non.-financiară, folosită din ce în ce mai mult și în practica bancară din țara noastră. Ea are în vedere acele aspecte ce nu pot fi surprinse cu ajutorul indicatorilor valorici, dar care pot contribui în verificarea credibilității unui client. Sunt vizate informațiile ce privesc activitatea desfășurată de client, proprietarii (acționarii), managementul, piața pe care se acționează, clienții și furnizorii, participațiile cu capital la alte societăți, proiectele de investiții, strategiile aplicate, aspectele juridice ale constituirii și funcționării firmei auditul intern și extern, etc. În acest scop, în practică sunt folosite diferite metode, precum "punctajul A, a lui Argenti", "semnalele de alarma ale firmei Dun & Bradstreet" sau metoda S.W.O.T.
În final, toate informațiile obținute sunt grupate pe componentele analizei, fiind relevați factorii interni și externi ce influențează bunul mers al activități și puse în valoare punctele tari, punctele slabe. posibilitățile viitoare, amenințările. Rezultatele analizei factorilor externi este concentrată și pe considerațiile de ordin politic și al legislației, pe cele economice (cererea de produse, canalele de distribuție, gusturile și moda, nivelul preturilor, venitul consumatorilor, nivelul exporturilor și importurilor, curs valutar, taxe și impozite, tarife vamale etc.), cele sociale și nu în ultimul rând pe cele privind utilizarea de tehnologii eficiente și de protecție a mediului.
2. 1 Analiza non-financiară
Din această analiză trebuie să rezulte factorii de risc care pot influența negativ activitatea firmei. Această analiză de risc trebuie să cuprindă:
Analiza factorilor de risc din mediul extern
Analiza factorilor de risc interni ai firmei
Analiza pieței
Analiza factorilor de risc din mediul extern
Riscul care este generat de mediul extern decurge fie din mediul social, fie din cel economic sau cel tehnologic.
Mediul social
Principalele elemente care trebuie urmărite în această analiză sunt:
aspectele demografice privind populația:
evoluția demografică;
schimbări demografice în structura pe vârste a populației;
distribuția veniturilor în rândul populației;
gradul de ocupare al populației.
schimbări în stilul de viață al populației;
atitudinea față de afaceri;
valori culturale ale zonei.
Creșterea sau scăderea populației poate influența cererea de produse și servicii.
În această perioadă țara noastră se confruntă cu o scădere demografică accentuată ce poate afecta negativ nivelul cererii. Acest aspect trebuie studiat în plan regional, o importanță deosebită având și structura pe vârste a populației.
Distribuirea veniturilor în rândul populației poate avea un efect asupra cererii de produse și servicii. Astfel, o discrepanța mare între venituri poate afecta cererea, iar o distribuție mai echilibrată are un efect benefic pentru dezvoltarea afacerilor.
Mediul tehnologic
Mediul tehnologic influențează dezvoltarea firmelor. Unele ramuri industriale sunt influențate mai mult de gradul de dezvoltare tehnologică: echipament de telecomunicații, calculatoare, componente electronice, industria aeronavelor și altele. Altele, cum ar fi industria lemnului, a mobilei sunt influențate mai puțin.
Pentru o firma, dezvoltarea tehnologică are efect în:
sfera producției, prin scăderea costurilor, apariția unor produse și servicii noi;
creșterea calității produselor și serviciilor, ceea ce poate diferenția o firmă pe piață față de competitori;
administrarea mai eficientă prin echipamentele performante: PC-uri, linii internet, alte linii de comunicare.
Mediul economic
Stadiul actual și de viitor al economiei poate influența dezvoltarea unei firme. Câțiva dintre factorii macroeconomici care își pun amprenta asupra unei afaceri sunt:
stadiul ciclului economic: recesiune, refacere, “boom”;
tendința evoluției inflației: influențează prețul produselor și serviciilor, costul finanțării;
politica monetară;
politica fiscală;
balanța de plăți.
Recesiunea de cele mai multe ori duce la un nivel înalt al ratei șomajului, care influențează negativ cererea de produse și servicii. În acest context, firmele care produc și comercializează produse cu cerere inelastică pot avea o bună cifră de afaceri. Firmele care produc și comercializează produse de lux se vor confrunta cu o scădere a vânzărilor.
În perioadele de “boom” economic, crește venitul populației, șomajul scade, cererea fiind mai mare permițând o creștere a vânzărilor.
În cazul unei inflații ridicate, valoarea efectivă a banilor scade. Firmele care vând pe credit vor constata că banii încasați după o anumită perioadă de timp sunt “mai puțini” în termeni reali, ceea ce afectează costurile de aprovizionare și de salarii, conducând la micșorarea profiturilor.
Acest lucru conduce la reducerea fondului de salarizare, șomaj și deci la micșorarea cererii pentru produse și servicii.
Într-o economie cu rata scăzută a inflației, afacerile sunt mult mai stabile, firmele controlându-și mai ușor costurile. Acest lucru are un impact pozitiv asupra stabilității salariilor ducând la creșterea cererii de produse și servicii.
Exporturile sunt, de asemenea, stimulate în condițiile unei rate scăzute a inflației, către țări cu o rată a inflației mare, care vor importa bunuri mai ieftine decât pe piața internă.
Politica monetară a unei țări este implementată de banca centrală.
Există doi indicatori importanți de politică monetară care influențează desfășurarea afacerilor: rata inflației și cursul de schimb valutar.
Un sistem fiscal stufos cu valori ridicate ale taxelor și impozitelor va reduce profiturile firmelor și veniturile populației, ceea ce va conduce la diminuarea investițiilor și a cererii de produse și servicii.
Deficitul de cont curent al balanței de plăți are un impact negativ asupra economiei, deoarece sunt mai puține fonduri disponibile pentru investiții. De asemenea, soldul balanței de plăți poate influența rata dobânzii și cursul valutar.
Un sold pozitiv al balanței de plăți va duce la scăderea ratei dobânzii, deoarece va fi o cerere de împrumut mai mică.
De asemenea, va duce la aprecierea monedei naționale, ceea ce este bine pentru cei care călătoresc în străinătate, dar poate avea un impact negativ asupra exporturilor.
2.1.2 Analiza factorilor de risc interni ai firmei
Ciclul de viață al produsului
Toate firmele trebuie să cunoască care este stadiul produsului lor, în cadrul ciclului de viață.
Există 4 stadii:
stadiul de început, când produsul este introdus și testat pe piață. Promovarea și reclama sunt foarte importante pentru a atrage atenția clienților. Politica prețurilor poate fi duală: prețuri mai pentru recuperarea costurilor de penetrare a pieței; prețuri mici pentru a câștiga un segment al pieței (nu mai mici decât atingerea pragului de rentabilitate);
stadiul de creștere, în care clienții sunt “convinși” de calitatea produsului și vânzările cresc. Producția crește, de asemenea ca răspuns al creșterii vânzărilor. Datorită economiilor de scară și a competiției, prețurile se stabilizează sau chiar scad. Reclama și promovarea produsului este importantă pentru susținerea creșterii vânzărilor;
stadiul de maturitate este perioada cu vânzări maxime, profitabilitate mare și fluxuri monetare importante. Produsul este foarte bine cunoscut pe piață;
stadiul declinului, când vânzările scad dintr-o dată (ex: industria modei) sau scad treptat (industria tutunului). Cauzele scăderii vânzărilor pot fi:
necesitatea produsului dispare;
apariția unui produs mai bun sau mai ieftin;
clienții s-au săturat de produs.
După o scădere importantă a vânzărilor, produsul este scos de pe piață.
Pentru a evita riscul scăderii vânzărilor și, implicit, a profitabilității firmei, produsul trebuie reînnoit în stadiul de maturitate. Fie produsul existent este îmbunătățit sau se propune pieței un produs nou, care să-l înlocuiască.
Firma trebuie să cunoască în permanență stadiul de dezvoltare în care se află produsele sale, pentru a propune noi produse în momentul în care cele anterioare ajung la stadiul de maturitate, evitând astfel scăderile de vânzări ce pot duce la o lipsă de lichiditate și, mai grav, la faliment.
Tehnologia folosită
O tehnologie modernă conduce la costuri mai mici, ceea ce înseamnă posibilitatea de a stabili prețuri mai atractive și un avantaj față de concurență.
Capacitatea managerială
Echipa de management este foarte importantă pentru realizarea obiectivelor firmei.
În cazul IMM, întreprinzătorul trebuie să aibă anumite calități personale, îndemânări și competențe pentru a reuși să conducă firma cu succes.
Managementul trebuie să stabilească obiectivele pe termen scurt și lung, în funcție de resursele pe care le are la dispoziție. În acest sens, gândirea strategica și capacitatea de intuiție sunt foarte importante, precum și transpunerea strategiilor în planuri de afaceri realiste pentru fiecare perioadă de activitate a firmei.
2.1.3 Analiza pieței
Clienții sunt foarte importanți pentru orice tip de afacere. Abilitatea de a identifica și de a satisface nevoile clienților este cheia reușitei pentru afaceri.
“Clientul are întotdeauna dreptate” înseamnă că atât managementul, cât și tot personalul unei firme trebuie să acorde prioritate maximă necesităților și cererilor care vin din partea clienților.
Este foarte important pentru o firmă să elaboreze un plan de marketing din punct de vedere al clienților, produselor, prețurilor, canalelor de distribuție și al competiției.
Un astfel de plan trebuie să cuprindă informații despre:
PIAȚĂ
dimensiunile pieței și structura demografică pe vârste, sexe, profesiuni;
segmentul de piață pe care îl deține firma în comparație cu segmentul de piață deținut de concurență, precum și tendința de evoluție;
localizarea regională a clienților;
posibilități de segmentare a pieței;
posibilități de penetrare pe noi piețe, pentru produsele existente.
PRODUS
analiza punctelor forte și slabe ale produselor sau serviciilor oferite de firmă, în comparație cu cele ale concurenței;
testarea pe piață a noi produse sau servicii și evaluarea fiabilității acestora;
cercetarea pieței în vederea oferirii de pachete de produse sau servicii;
posibilitatea de a reconfigura sau de a transforma produsele și serviciile existente.
PROMOVARE ȘI RECLAMA
selectarea canalelor optime de promovare a produselor și analiza eficienței actualelor programe de promovare și reclama;
evaluarea tehnicilor și practicilor de vânzare și a sistemului de motivare vizând vânzările;
compararea cu programele de promovare ale concurenței.
PREȚ
compararea cu prețurile practicate de concurență;
efectul schimbărilor de preț asupra cererii de produse și servicii.
DISTRIBUȚIE
analiza costurilor de transport;
eficiența canalelor de distribuție.
2.2 Analiza bonității
În stabilirea riscului operațiunii, Factorul de Import verifică bonitatea importatorului pe baza analizei indicatorilor de performanță financiară. Se determină și se cuantifică următorii indicatori:
1. Solvabilitatea patrimonială
Rata solvabilității patrimoniale = x 100
Acest indicator arată gradul în care capitalul social vărsat asigură acoperirea creanțelor și împrumuturilor. O solvabilitate bună este atunci când indicatorul este cuprins între 40% și 60%, limita minimă fiind 30%.
Gradul de îndatorare
Gradul de îndatorare = x 100
Indicatorul este optim atunci când rezultatele obținute sunt până la 50%. O valoare relativă apropiată de zero a indicatorului arată că importatorul are datorii minime sau acestea sunt inexistente și activele patrimoniale sunt acoperite cu sursele sale.
3. Lichiditatea totală
Nivelul optim al indicatorului este atunci când este mai mare de 100%.
Lichiditatea imediată
Li = x 100
Ajută la elaborarea unor judecăți cu privire la capacitatea agentului economic de a-și onora obligațiile bănești devenite scadente, pe seama lichidităților rezultate din gestiunea cotidiană a activelor sale, a disponibilităților imediate.
Disponibilitățile luate în calcul sunt formate din încasările în numerar, disponibilitățile din contul bancar și cecurile primite spre încasare, disponibilități pe care americanii le numesc „near money”.
Nivelul optim al indicatorului este atunci când acesta tinde către 100%.
5. Rentabilitatea
Rata rentabilității financiare = x 100
Arată rentabilitatea capitalului social. Un nivel bun al rentabilității este peste 10%.
6. Gradul de acoperire a cheltuielilor din venituri
Gradul de acoperire a cheltuielilor cu venituri = x 100
Arată proporția în care cheltuielile sunt acoperite cu veniturile obținute din vânzări. Nivelul bun al indicatorului este peste 120%.
7. Fluxul de încasări și plăți în valută
Alți indicatori urmăriți în analiza financiară
O etapă extrem de importantă pentru efectuarea analizei economico-financiare a clientului o constituie verificarea prealabila a documentelor prezentate de solicitant, pentru a proba legalitatea acestora și a constitui o platformă de plecare în aprecierea bonității clientului și apoi, în negocierea termenilor în care urmează a se efectua creditarea.
În acest scop, moderatorul de credite și consilierul juridic al unității operative a băncii comerciale verifică, din punct de vedere formal și legal, dacă documentele prezentate de client sunt actuale, complete și autentice și dacă acestea conțin informațiile necesare efectuării unei analize obiective și competente, iar atunci când aceștia apreciază că este necesar, au obligația de a solicita completarea și/sau corectarea lor.
La analiza cererii de acordare a creditului se vor avea în vedere, printre altele, o serie de aspecte, dintre care cele mai importante sunt următoarele:
verificarea justificării creditului și a duratei de creditare solicitate;
verificarea apartenenței solicitantului de credit la un grup de persoane fizice și/sau juridice și determinarea expunerii băncii față de acest grup;
perspectiva societății, rentabilitatea și riscul afacerii (determinarea printre altele inclusiv a pragului de rentabilitate al acesteia);
volumul obligațiilor față de terți (furnizori, bănci, bugetul statului și al asigurărilor sociale, salariați, alți creditori), modul de onorare al acestora;
posibilitățile de aprovizionare și de desfacere (existența contractelor/comenzilor, a eventualelor dependențe comerciale, restricții economice, fiscale, de mediu s.a.);
existența unor resurse financiare excedentare prin care se poate suporta riscul deprecierii cursului de schimb valutar (pentru creditele în valuta solicitate), dacă este cazul;
capacitatea managerială a clientului (experiența, caracterul, integritatea, comportamentul persoanelor din conducerea societății), expunerea la risc, comportamentul în perioade de criza etc.
În contextul analizei financiare, fiecărui indicator i se asociază un coeficient de importanță care va corespunde unui anumit procent al dobânzii de bază practicat de banca, aferent creditului ce urmează a fi acordat. De pildă, în cazul unei bănci comerciale ce urmează să promoveze în piață o dobândă de bază de 40% pe an, prevăzuta a fi practicată, să zicem, în perioada ianuarie – martie a anului de gestiune următor, alocarea coeficienților ar putea să se realizeze astfel:
– pentru indicatorii de lichiditate – 5 puncte
– pentru indicatorii de gestiune – 8 puncte
din care:
– rotația activelor circulante – 2 puncte
– rotația stocurilor – 3 puncte
– rotația creanțelor – 1,5 puncte
– rotația furnizorilor – 1,5 puncte
– pentru indicatori de profitabilitate – 12 puncte
din care:
– marja profitului brut – 6 puncte
– marja profitului net – 6 puncte
– pentru indicatori de solvabilitate – 10 puncte
din care:
– gradul de îndatorare – 5,5 puncte
– acoperirea datoriei – 4,5 puncte
– pentru indicatori de trezorerie (flux de numerar) – 5 puncte
– cash-flow
Total: 40 de puncte
Un alt algoritm, abordat de unele bănci, după care se poate face calculul pentru verificarea bonității clientului, în baza datelor din balanța de verificare a exercițiului din luna precedentă solicitării creditului, necesită aflarea valorilor pentru următorii indicatori:
lichiditate patrimonială (active circulante / datorii curente)
solvabilitate patrimonială ([capitalul propriu* 100] / total pasiv);
rata profitului brut ([profitul brut*l00] / cifra de afaceri);
rata rentabilității financiare ([profit net* 100] / capitalul propriu);
gradul de îndatorare (datorii curente / total activ).
În baza acestui calcul, în pasul doi, se realizează un punctaj, conform tabelului de mai jos, încadrarea pe intervale făcându-se funcție de nivelul înregistrat al indicatorilor de performanța amintită, astfel:
Ca urmare a însumării punctelor atribuite, funcție de punctajul total obținut și de intervalele valorice prestabilite prin norme, clientul băncii, și implicit creditul, este apoi încadrat în una din următoarele categorii de performanță:
Clienții care prin punctajul calculat după relațiile matematice precizate mai sus, intră în primele două categorii, respectiv standard și în observație au avantajul unui acces mult mai facil la obținerea creditului, mai ales daca sunt îndeplinite și celelalte condiții cerute prin normele de creditare ale băncii comerciale în cauză.
Întrucât dobânda practicată de bănci cuprinde în ea și o măsură a riscului de creditare este recomandabil ca ea să fie diferențiată în raport de situația financiară a clientului-debitor și, respectiv, a categoriei de risc în care se încadrează creditul în discuție. În acest context, este util a se opera cu un instrument de lucru adecvat, care să permită corelarea dintre dobânda practicată și riscul la care se expune banca prin acordarea creditului. Se pleacă de la o dobândă considerată de bază, la care se adaugă o marjă de risc exprimată în puncte procentuale, ce crește pe măsură ce creditul devine mai riscant.
Un alt sistem împarte agenții economici în funcție de performanța economico-financiară în următoarele grupe:
În cazul în care punctajul obținut de un client se apropie de minimul sau maximul unei grupe de performanță, acesta se poate ajusta, fie în sensul diminuării, fie în cel al majorării, în funcție de unii factori subiectivi ce pot fi luați în considerare, și anume:
modificări în situația economico-financiară, până la data analizei, cu referire la capitalul social, prin emisiune de acțiuni, asocieri, fuziuni;
finalizări de investiții cu posibilități de exploatare a capacităților de producție și desfacerea produselor pe piața existentă sau noi piețe, cu deosebire la export;
reorganizarea / restructurarea activității, prin schimbarea surselor de aprovizionare sau a piețelor de desfacere, a înnoirilor de ordin tehnologic;
bonitatea managementului (competența, realizări de excepție, moralitate, poziție socială, etc.);
alți factori ai căror influentă se poate cuantifica și justifica în mod explicit.
De precizat că influența factorilor subiectivi, o dată cuantificată nu poate depăși limita categoriei imediat superioare, în cazul unei evoluții presupuse pozitive, respectiv, a celei inferioare, în caz contrar.
2.3 Plafonul de acoperire a riscului de neplată
În urma analizei bonității debitorilor, băncile externe/societățile de factoring corespondente stabilesc limitele maxime la care se pot expune pentru debitorii din țara proprie. (De menționat că există societăți de factoring care acoperă riscul de credit pentru debitori din țări învecinate).
Plafoanele comunicate pot acoperi:
o singură comandă /o tranzacție (utilizată mai ales în America)
o multitudine (utilizată mai ales în Europa) – clasica linie revolving în baza căreia lucrează și banca.
Uneori plafonul aprobat poate să nu fie suficient și să nu acopere toate creanțele. De aceea, este foarte important să se stabilească care sunt facturile / părțile de facturi aprobate (pentru care se acoperă riscul de neplată) și care nu (depășesc limita și se preiau doar spre colectare).
Precizăm că indiferent de statutul facturii (aprobată sau nu) Factorul de Import depune aceleași eforturi de colectare.
Facturile intră în plafon în ordinea emiterii și ies la încasare, eliberând astfel plafon pentru următoarea factură.
Orice cumpărare de facturi consumă plafon și orice încasare eliberează plafon.
2.4 Rambursarea creditelor pe termen scurt
Rambursarea creditelor pe termen scurt se face în mod eșalonat, pe o perioadă de până la 12luni, iar, uneori, chiar până la doi ani. Rambursarea se face în cadrul termenelor maxime aprobate pentru rambursare. Banca ține seama, de posibilitățile reale ale beneficiarilor de a rambursa credite (de exemplu, de perioada de realizare a veniturilor sau de constituire a resurselor, pentru investiții).
Deci, sumele de rambursare și termenele se stabilesc prin negociere între bancă și agentul economic. Aceste sume se trec în graficul de rambursare a creditelor. Rambursarea se face din sumele încasate de agentul economic pentru produsele, serviciile și lucrările sale, din despăgubiri, din orice alte încasări.
Încasarea ratelor scadente se poate face prin:
înregistrarea directă în conturile de credite a încasărilor de împrumutat;
depunerea în numerar la casieriile băncii a sumelor datorate;
virarea din conturile de disponibilități pe bază de dispoziție de plată întocmită de împrumutat, a sumelor pe care acesta la rambursează anticipat;
încasarea ratelor neachitate din orice disponibilități existente în conturile agenților economici împrumutați sau din orice încasări ale acestora.
Ratele rămase nerambursate se trec la restanță în ziua următoare datei scadenței. Trecerea la restanță înseamnă și diminuarea limitei de creditare, cât și înștiințarea a clientului.
În termen de 30 de zile pot începe procedurile de valorificare a garanțiilor prin executări stabilite. Daca apar restanțe noi, se suspendă creditarea.
Se poate prelungi termenul de rambursare cu maximum 60 de zile. În acest caz se procedează la reeșalonarea rambursării.
La creditele restante, banca percepe o dobândă majorată până la recuperarea creditelor restante. Aceasta se face din orice încasări realizate de agentul economic împrumutat sau din orice disponibilități din contul acestuia. Recuperarea creditelor se face prin debitarea automată a contului agentului economic împrumutat. Această operațiune se execută de compartimentele de specialitate ale băncii.
Recuperarea se poate realiza și prin executare silită, ceea ce vizează bunurile mobile proprietate a agenților economici, cât și garanțiile, deci bunurile imobile. Executarea silită se face prin faliment, prin procedura juridică de faliment.
3. Riscuri și expuneri în Factoring
Pe lângă riscul general de firmă, riscurile în factoring provin din două surse:
riscul debitor – este un risc direct, ce provine din incapacitatea de plată a debitorului.
riscul aderent – un risc indirect, în eventualitatea unor litigii comerciale, tehnice sau fraudă; provine din imposibilitatea exercitării dreptului de regres al factorului de export.
Riscul general de firmă – din insuficiența fondurilor proprii se naște, printre altele, practicarea operațiunilor comerciale pe credit inter-firme în scopul finanțării exploatării curente. De aici decurge importanța posturilor clienți în bilanțul firmelor, expunându-le pe acestea în plus la faimoasele “efecte domino” sau “bulgăre de zăpada” ale clienților neplătiți.
Daca acest climat general de insecuritate în universul firmelor poate incita la căutarea de protecție a factoring-ului, el forțează factorii, în schimb, să fie selectivi în asumarea de riscuri pe firme: debitori sau aderenți.
Riscul debitor – factorul trebuie să-și asume riscurile în cea mai convenabilă manieră, păstrându-și propria rentabilitate economică, mai ales că operațiunile de factoring sunt, prin natura lor, repetitive și remunerate prin comisioane unitare mici.
Importanța volumului operațiunilor apare astfel ca esențială pentru divizarea riscurilor, tot așa cum ținerea sub control a « riscului debitor » constituie o componentă majoră a activității de factoring.
Analizând cele mai frecvente cauze de faliment ale firmelor pot fi identificați anumiți factori dominanți, mai exact situații de criză care sunt punctul de plecare în stabilirea unor indicatori de risc.
factori dominanți – principalele cauze:
slab control al încasării debitorilor;
stocuri supranormative;
grad de îndatorare prea mare;
cheltuieli mari cu personalul, etc.;
diversitatea relativă a situațiilor de criză – rezultă din combinarea mai multor situații citate mai jos :
criza de creștere – creștere prea rapidă pentru rentabilitatea degajată sau pentru fondurile proprii existente;
criza de gestiune
comercială – rezultând dintr-o proastă derulare a vânzărilor;
financiară – rezultat al unei neconcordanțe între credite și nevoile de exploatare sau de investiție;
criza de rentabilitate – scăderea marjelor;
Aceste crize sfârșesc prin a se manifesta în criza de trezorerie (nu e cauza dificultăților firmei ci reprezintă rezultanta dificultăților firmei).
indicatori de risc – atât cantitativi cât și calitativi. Trebuie să servească la punerea în evidență a :
datelor financiare și contabile;
datelor calitative si economice
În ceea ce privește partajul riscului, factorul îl poate gestiona împreună cu propriul său aderent, prevăzând contractual cu acesta că o parte a « riscului debitor » va fi lăsată în sarcina sa, mijlocindu-i în schimb avantaje tarifare.
Riscul aderent – unele dintre riscurile debitoare sunt valabile și pentru aderent. In acest caz, riscurile pentru factor sunt teoretic marginale, factorul nefiind, în principiu în poziția unui bancher nefăcând altceva decât să cumpere creanțe ale debitorilor. El poate fi total disproporționat atingând uneori 100% din valoarea efectelor nescadente scontate, oricare ar fi dimensiunile aderentului sau poate fi necunoscută, căci factorul nu-l poate nici determina precis întotdeauna, nici preveni căci el ține de aderent. Ori acesta este responsabil față de factor, de realitatea și exigibilitatea creanțelor.
Privitor la calitatea creanțelor transmise, factorul poate fi expus atât la riscuri intrinseci, cât și la riscuri extrinseci.
Riscuri intrinseci – se nasc din acțiunea aderentului și au ca numitor comun atingerea dreptului de reacoperire a creanțelor pe care îl exercită factorul fata de debitori.
Creanțe non-exigibile – facturi false, eronat întocmite, anticipate (neexigibile, decât ulterior la livrarea efectiva) sau litigioase;
Creanțe compensate;
Plăți și cesiuni multiple de creanțe.
Riscuri extrinseci – în acoperirea creanțelor, factorul poate intra în conflict cu terțe părți, care pot revendica o atribuire a sumelor datorate (subcumpărător, subantreprenor față de antreprenorul principal – aderent al unui factor, etc.).
Spre deosebire de riscul debitor, inițiativa riscului aderent nu aparține factorului, ci depinde de aderent. Preventiv, factorul trebuie să aibă grijă de a administra cu discernământ funcționarea contractelor și a relațiilor cu aderenții săi, dar el trebuie de asemenea să-și implice în mod direct aderenții în instituirea unor garanții specifice.
Gestiunea relațiilor – o bună cunoaștere a activității aderentului și apoi o gestiune clarvăzătoare a operațiunilor cotidiene legate de funcționarea contractului sunt elementele esențiale ale controlului riscului aderent, comportament ce nu vine în contradicție cu spiritul de parteneriat ce guvernează relațiile între aderent și factor. În funcție de vechimea relațiilor, de tipologia clientelei și de modul de facturare, anumite garanții pot fi create pentru a contribui la această rigoare de gestiune necesară.
Factorul cere frecvent, ca anumite facturi să fie însoțite de acte justificative ca: bon de comanda, bon de livrare și, în general, de orice act demonstrând fie realitatea comenzii, fie executarea prestației facturate. Este validată astfel calitatea creanțelor remise factorului, dar această cerință are si un alt merit, acela de a-l proteja pe aderent contra propriilor săi clienți ce ar putea ridica pretexte de a refuza plata, cu atât mai puține în acest caz cu cât factorul și aderentul posedă documente demonstrând exigibilitatea facturilor.
Garanții specifice – majoritatea factorilor cer în contract constituirea unui fond de garanție. Acesta nu va proceda eficient contra unei fraude voluntare, dar poate acoperi micile incidente de funcționare ori un incident notabil izolat.
În factoring, angajarea garanțiilor personale a managerilor are o semnificație particulară ce o face cât se poate de adecvată. Ea este strict legată de responsabilitatea profesională a managerului care atestă astfel caracterul sigur și exigibil al creanțelor pe care le facturează și le transmite factorului. Garanția confirmă doar acest lucru și nu poate niciodată invoca evenimente exterioare – cum ar fi un client neplătit ca în domeniul bancar – unde managerul nu are nici o responsabilitate. În plus, este justificat faptul că acest tip de garantare nu este, în general, limitat ca sumă din moment ce, cu toate că domeniul său de aplicare este bine determinat, suma garanției nu poate fi stabilită a priori.
Operațiunile de factoring de export se derulează pe baza garanției Factorului de Import privind solvabilitatea debitorului, garanție acordată prin aprobarea limitei de finanțare. În consecință, riscul debitor este preluat de Factorul de Import și se transferă asupra acestuia din urmă.
Prin contractul de factoring încheiat, ADERENTUL cesionează factorului de export toate creanțele pe care le are asupra debitorilor acceptați și subrogă factorul de export în toate drepturile cu privire la creanțele respective. La rândul său, factorul de export cesionează creanțele și își transferă drepturile asupra acestora Factorului de Import.
Expunerea la risc
Expunerea reprezintă orice angajament asumat de bancă față de un singur debitor, indiferent dacă este efectiv sau parțial, evidențiat în bilanțul contabil sau în afara bilanțului, incluzând fără a se limita la acestea:
credite
efecte de comerț scontate
investiții în acțiuni și alte valori mobiliare
efecte de comerț avalizate
garanții emise
acreditive deschise sau confirmate
În activitatea de creditare, pentru preîntâmpinarea riscului, se iau în considerare următoarele noțiuni:
expunere brută – activele băncii la valoarea netă (respectiv, după deducerea elementelor de pasiv rectificative) și elemente în afara bilanțului;
expunere netă – expunerea netă din active bilanțiere și elemente în afara bilanțului;
expunere netă din active bilanțiere – activele băncii la valoarea netă (respectiv după deducerea elementelor de pasiv rectificative), ponderate în funcție de gradul lor de risc de credit, corespunzător unor criterii de încadrare;
în afara bilanțului – elementele în afara bilanțului, transformate în echivalent credit în funcție de gradul lor de risc de transformare în credit, corespunzător unor criterii de încadrare, ponderate în funcție de gradul lor de risc de credit;
expunere mare – expunere față de un singur debitor, a cărei valoare reprezintă cel puțin 10% din fondurile proprii ale băncii;
entitate de risc – orice persoană care concentrează risc de credit.
În cadrul operațiunilor de factoring de export:
Expunerea directă a factorului de export este pe Factorul de Import corespondent (banca sau societate financiară); Expunerea directă este egală cu 100% din valoarea creanțelor aprobate de Factorul de Import.
Expunerea indirectă este pe clientul – exportator. Expunerea indirectă este egală cu 100% din valoarea creanțelor finanțate din total aprobate.
4. Selecția și controlul clienților
Selecția clienților
Selecția clienților presupune analiza afacerii, înțelegerea în profunzime a tuturor aspectelor pe care le presupune aceasta, în vederea luării deciziei privind posibilitatea sau nu de derulare de operațiuni de factoring. Principalele activități care nu sunt recomandate a se derula în regim de factoring, în special pentru societățile aflate la începutul activității, sunt:
construcții;
reparații de nave;
producția de ustensile și accesorii de pescuit;
producția de bijuterii, blănuri și alte obiecte de lux;
producția de cosmetice;
sfera serviciilor (cu excepția serviciilor de transport internațional de mărfuri și a acelor servicii care permit confirmarea scrisă de către beneficiar că serviciul a fost prestat și corespunde cerințelor acestuia, precum și că va fi onorat la plata la scadență, în totalitate).
La analiza vânzătorului trebuie avute în vedere următoarele:
Managementul societății – onest, capabil, experimentat (vechimea în funcție, calificarea, experiența în ramură, este o activitate dependentă de o singură persoană sau nu, moralitatea acestuia)
Situația financiară – pentru a vedea dacă societatea este capabilă să-și realizeze în continuare activitatea cel puțin în condițiile în care s-a derulat până în prezent;
Perspective de dezvoltare;
Volumul vânzărilor – esențial în stabilirea comisionului și în final a profitabilității afacerii pentru factor;
Factorabilitatea afacerii – se vor excepta activități care permit:
emiterea de facturi înainte de livrarea mărfii sau efectuarea serviciului (prefacturare);
emiterea de facturi pentru marfa parțial livrată, dar care acoperă și loturi de mărfuri ce urmează a se livra;
emiterea de facturi pe faze de execuție ale unui anumit proiect a cărui nefinalizare atrage nulitatea tuturor facturilor anterioare;
emiterea de facturi în baza unor contracte care interzic transferul/cesiunea/subrogarea acestora;
emiterea de facturi de compensare pentru marfa importată;
emitere de facturi a căror plată are loc numai dacă marfa este vândută de către importator (plata condiționată de vânzare);
emiterea de facturi post datate (permit emiterea lor la o dată anterioară și prelungesc termenul de creditare al debitorului fără a mai fi necesară modificarea contractului economic);
reduceri din contravaloarea facturii ca și garanții de bună execuție (în special în construcții) care se vor returna la expirarea perioadei de garanție;
garanții pentru produse pe perioade lungi (2-5 ani);
emitere de facturi pentru mostre, deoarece acestea nu vor fi plătite dacă partenerul nu comandă marfa respectivă;
plăți în avans sau la livrare;
facturi restante sau a căror perioadă de încasare depășește 180 de zile;
vânzări prin comisionar, dacă deținătorul dreptului de proprietate al mărfii/serviciului nu poate fi identificat și nu există relații strânse de colaborare între producător și comisionar;
Dispersia riscului pe debitori (pe plan internațional se practică 25% și chiar 20%).
Controlul clienților
O etapă importantă în micșorarea riscurilor pe care le presupune activitatea de factoring este controlul permanent al clienților.
Control se va realiza prin vizite periodice la sediul clientului. În funcție de riscul atribuit fiecărui client, vizitele vor fi mai dese sau mai rare, însă trebuie să aibă loc cel puțin o dată pe trimestru. Orice neregulă constatată va fi adusă de îndată la cunoștința conducerii.
În cadrul operațiunii de control a clienților trebuie să se țină seama de semnalele de avertisment ce pot apărea:
creșterea duratei de încasare a creanțelor;
creșterea numărului de facturi stornate (peste 5% din cifra de afaceri);
creșterea valorică, dar și numerică a deducerilor din contravaloarea facturilor;
creșterea numărului de facturi/părți de facturi aflate în litigiu;
înrăutățirea fără posibilitatea redresării a situației financiare a Aderentului;
plăți cuvenite Factorului, dar făcute de debitori direct în favoarea Aderentului;
Controlul presupune:
verificarea documentelor care atestă livrarea;
verificarea listei debitorilor cu cea a furnizorilor pentru depistarea compensărilor;
verificarea situației economico-financiare a Aderentului.
De asemenea, este deosebit de important să se acorde o atenție sporită conducerii societății, atât în procesul de analiză cât și în procesul de control. Moralitatea, experiența, profesionalismul sunt elemente cheie care definesc managementul unei afaceri și sunt esențiale în procesul de selectare și menținere a clienților băncii.
Se va ține seamă se următoarele aspecte esențiale bunei desfășurări a contractului:
Societățile care oferă servicii de factoring ar trebui să țină cont nu doar de profitabilitatea unui potențial client ci și de "factorabilitatea" afacerii , respectiv posibilitatea acesteia de a fi derulata în regim de factoring. Se consideră că ar fi mai bine să i se explice de la început clientului că afacerea lui nu este potrivită pentru factoring.
De aceea criteriile de factorabilitate trebuie însușite de către salariații care lucrează cu clientela și cei de la marketing pentru a putea identifica afacerile care nu se pretează factoring-ului.
Să administrezi prin factoring o afacere slabă este costisitor, consumă mult timp, presupune o mare solicitare a personalului cheie care în consecință neglijează alte aspecte vitale ale afacerii.
Pre-facturarea este un pas facil pentru un om de afaceri de a rezolva problema unei lichidități scăzute. În cele mai multe cazuri începe la scară redusă cu cele mai bune intenții și totală cunoștință de cauză.
Decizia trebuie luată independent, fără influențe sau recomandări din afară.
=== Capitolul 4 ===
Capitolul IV. Oferta de credite pe termen scurt a BRD.
Analiza unui dosar de Factoring
Oferta de credite pe termen scurt a BRD
BRD – Groupe Société Générale este cea mai importantă bancă privată și a doua bancă din România, având a doua capitalizare bursieră la Bursa de Valori București (1,8 miliarde € la februarie 2005). Acționarul principal al BRD este Société Générale, unul dintre cele mai mari grupuri bancare din zona euro.
Pentru marii săi clienți corporativi, români sau străini, și pentru investitorii instituționali, BRD – Groupe Société Générale oferă o gamă de produse de piață și finanțări complexe, precum și servicii de bancă de investiții (privatizări, fuziuni – achiziții, emisiuni de acțiuni, etc.) bazându-se pe echipe specializate și pe rețeaua grupului Société Générale prezentă în lumea întreagă (75 țări).
În ceea ce privește finanțarea activității curente a unei întreprinderi, BRD oferă o serie de credite pentru:
Finanțarea creanțelor din activitatea internă
Gestiunea activității interne constituie un set de servicii de finanțare, gestionare și încasare a creanțelor comerciale, analiza de bonitate a clienților firmei și preluarea riscului de neplată al acestora.
Finanțarea creanțelor din activitatea de export
Gestiunea exporturilor constituie un ansamblu coerent de operațiuni care includ verificarea solvabilității cumpărătorului, urmărirea procesului de încasare a veniturilor, asigurarea împotriva riscului de neplată, finanțarea creanțelor provenite din export.
Oferta BRD de credite pe termen scurt cuprinde:
Descoperit de cont temporar
Se acordă pentru decalajul intervenit între încasări și plăți, datorate întârzierilor în încasarea mărfurilor livrate, lucrărilor executate sau serviciilor prestate.
Tipuri de descoperit de cont:
Descoperit tehnic de cont legat de circuitul de decontare a viramentelor locale și internaționale (prin baza încasărilor prin ordine de plată în Lei confirmate de către banca emitentă sau a mesajelor SWIFT)
Descoperit de cont în baza unor creanțe comerciale (cecuri, bilete la ordin sau facturi acceptate la plată)
Perioada este de la 1 zi la 30 de zile.
Descoperit de cont autorizat
Destinat finanțării situației globale a trezoreriei care este prin natura ei fluctuantă și uneori insuficientă pentru a acoperi singură nevoile legate de desfășurarea activității curente.
Se acordă pentru completarea necesarului de capital circulant, asigurând, împreună cu celelalte fonduri proprii și atrase, acoperirea tuturor cheltuielilor pentru aprovizionare, producție, desfacere.
Durata de acordare a creditului este de până la 12 luni, iar pentru produsele cu ciclu lung de fabricație, aceasta poate depăși 12 luni.
Nivelul creditului nu poate depăși 80% din necesarul de capital de lucru, ajustat cu fondurile atrase de la alte bănci.
Credite de trezorerie
Sunt destinate finanțării operațiunilor precis identificate și circumscrise în timp care nu pot fi acoperite prin formule de mobilizare creanțe-client.
Acest credit se acordă pentru efectuarea cheltuielilor care intervin în crearea de stocuri pentru funcționarea activităților cu necesități sezoniere de aprovizionare, producție, transport și desfacere sau pentru convertirea creanțelor cu scadență la termen în disponibilul la bancă (în cazul creditului de scont).
Tipuri de credite de trezorerie:
Credite pe contract
Scontarea creanțelor materializate în efecte de comerț avalizate sau documente depuse în cadrul unui acreditiv de export, irevocabil
Creditul sezonier (finanțarea unor stocuri sau nevoi sezoniere pentru activități ciclice)
Perioada de creditare este de maxim 12 luni.
Scontarea acreditivelor irevocabile cu plata la termen, a efectelor de comerț în valută avalizate bancar
Reprezintă o modalitate de finanțare pe termen scurt, prin care banca plătește în avans valoarea netă (valoarea nominală minus scont) a creanțelor materializate în acreditive sau efecte de comerț în valută.
Factoring-ul de export oferă:
Finanțarea creanțelor din exporturi
Eliminarea riscului de neîncasare a exporturilor
Urmărirea încasării creanțelor din export
Repatrierea valutei
Factoring-ul intern propune:
Finanțarea activității
Optimizarea gestiunii încasării facturilor
Protecția împotriva riscului de neplată al clienților
Economisirea de timp pentru dezvoltarea afacerii
Credite pentru export
Se acordă pentru stimularea producției pentru export și încasarea producției livrate. Asigură împreună cu celelalte fonduri acoperirea cheltuielilor de aprovizionare, producție și desfacere aferente producției destinate exportului, precum și încasarea contravalorii produselor exportate și a cheltuielilor ocazionate de export.
Valoarea creditului se dimensionează în limita a 70 % din valoarea costurilor de producție pentru produsele de export sau valoarea produselor livrate la export și cheltuielile ocazionate de transport și desfacere.
Se acordă pe o durată de maximum 12 luni în funcție de durata ciclului de producție sau de livrare a mărfurilor și data scadenței prevăzute în contractul de export.
2. Analiza unui dosar de Factoring
BRD Groupe Société Générale a derulat operațiuni de factoring intern și internațional de peste 87 milioane euro, în primele șase luni din 2005.
BRD – Groupe Société Générale și-a diversificat oferta de factoring, în 2004, în așa fel încât aceasta să răspundă cât mai bine nevoilor companiilor din România. Lansarea, la începutul anului trecut a factoring-ului intern, este unul dintre elementele care au făcut posibilă obținerea rezultatelor din prima jumătate a anului 2005.
Pachetul "Factoring" oferit de BRD cuprinde servicii integrate atât pentru operațiunile de factoring intern, cât și pentru cele de export, respectiv finanțarea creanțelor, administrarea și gestiunea acestora și, după caz, preluarea riscului de insolvabilitate.
BRD Groupe Société Générale oferă, începând din acest an, și operațiunile de Factoring de Import, fiind în prezent singura instituție bancară din România care pune la dispoziția societăților de factoring și băncilor din străinătate servicii complete de factoring, constând în serviciul de colectare locală a creanțelor și, după caz, în preluarea riscului de neplată al importatorilor români.
Operațiunile de factoring de import permit firmelor importatoare să beneficieze de negocierea unor termene de plată mai lungi cu furnizorii externi pe baza asigurării furnizată de BRD – Groupe Société Générale. În egală măsură, firmele își pot reduce costurile aferente plăților efectuate în cadrul contractelor de import prin transformarea plăților externe în plăți interne în baza cesiunii creanțelor. De asemenea, importatorii pot negocia renunțarea la modalități de plată de tipul acreditivului, al scrisorii de garanție, oferind în schimb asigurarea de neplată acordată de BRD- Groupe Société Générale.
BRD – Groupe Société Générale a fost prima bancă din România care a devenit, în 1993, membru al organizației Factors Chain International (FCI – cea mai importantă organizație de profil din lume). În octombrie 2004, banca a fost acceptată ca membru cu drepturi depline al FCI.
2.1 Prezentarea firmei
„SC INSTCOM SA” are ca obiect de activitate instalarea și întreținerea rețelelor de telecomunicații în special pentru societățile mari. Deși relativ nou înființată, societatea a arătat semnele unei creșteri promițătoare atât pe piața internă cât și pe piețele internaționale datorită societăților cu care colaborează în întreaga lume.
„SC INSTCOM SA” deține o pondere de cca. 15% din piața locală în ceea ce privește instalarea și întreținerea rețelelor de telecomunicații.
Societatea este deținută și condusă de doi foarte activi și experimentați întreprinzători.
Remarcăm o evoluție pozitivă a colaborării între cu bancă și SC INSTCOM SA, firma demonstrând permanent seriozitate. Beneficiază de următoarele produse bancare : descoperit de cont, MultiX, Stejar, factoring intern, iar pe parcursul derulării activității prin BRD a solicitat și i s-au aprobat scontări, credite de scont, credite pentru descoperit de cont temporar și pentru investiții, înregistrând permanent un serviciu al datoriei BUN. Societatea este în relație cu banca începând cu 2000, de-a lungul timpului îmbunătățindu-și rating-ul acordat de la client de categoria B la client de categoria A, fiind un client important al băncii.
2.2 Analiza situației economico-financiare a firmei
Obiectul analizei îl constituie solicitarea finanțării contractului comercial nr.89/10.05.2005 încheiat cu SC COM SRL, în sistem factoring – cu regres. Acesta are ca obiect vânzarea-cumpărarea de anvelope și piese auto.
Surse de rambursare
Aprobarea limitei de finanțare solicitată de client va determina finanțarea facturilor emise de către acesta, sumele avansate de bancă în acest scop urmând a fi recuperate de la debitor (S.C. COM SRL) prin înscrierea pe facturile finanțate a mențiunii subrogatorii.
Garanții obținute (calitatea garanțiilor – stabilitate în timp și lichiditate)
Acest tip de finanțare nu implică constituirea unor garanții în adevăratul înțeles al cuvântului, însă, faptul că ambii parteneri (S.C. INSTCOM SA și S.C. COM SRL) sunt clienți ai băncii diminuează semnificativ riscul acestei tranzacții. De asemenea, factoring-ul solicitat fiind cu regres, nu implică preluarea de către BRD a riscului de neplată datorită insolvabilității clienților.
În vederea stabilirii unei relații cât mai realiste și pentru a prevedea riscurile cu care se confruntă banca se urmăresc câteva aspecte:
urmărirea fluxurilor de încasări ale societății (încasarea clienților fără a se înregistra întârzieri mari)
urmărirea fluxurilor de plăți pentru activitatea de exploatare, pentru achitarea corespunzătoare a furnizorilor, precum și a obligațiilor cu salariile și către bugete.
monitorizarea permanentă a activității clientului în vederea corelării reale a volumului de activitate cu necesarul de finanțare de către bancă a capitalului de lucru
Analiza sectorului economic
Sectorul economic în care își desfășoară activitatea societatea este dinamic, fiind unul dintre sectoarele din economia româneasca unde s-au înregistrat creșteri reale. Pe lângă marile unități ce comercializează combustibili (PECO, OMV), firmele mici și mijlocii private apărute ocupă un mare segment de piață. Creșterea semnificativă a numărului mijloacelor de transport din trafic a condus, chiar în condițiile numeroaselor suplimentari ale prețului combustibililor, la existența permanentă a unei piețe stabile de desfacere a acestor produse. Același lucru putem afirma și despre piesele auto, acumulatori, anvelope, unitatea analizată având asigurată desfacerea în special către diverse firme care au in patrimoniu parcuri auto.
Analiza internă a firmei
Aprecierea situației financiare
Unitatea prezintă o situație financiară stabilă, datorită abilității echipei manageriale de a-și onora obligațiile curente. Nu figurează în evidențele unității furnizori mai vechi de 30 zile iar datoriile către personalul propriu, bugete și fonduri speciale sunt curente; stocurile sunt controlate riguros (nu există stocuri fără mișcare, aprovizionarea cu mărfuri se realizează în concordanță cu necesarul determinat în special de cererea clientelei, fără a se crea suprastocuri); colectarea clienților se face destul de rapid astfel încât se evită blocajele financiare.
Aprecierea comercială și perspectivele:
Activitatea desfășurată de unitatea analizată este din punct de vedere comercial una de perspectivă, neestimându-se perioade de întrerupere a acesteia din motive de legislație sau schimbări sectoriale masive.
Analiza SWOT (puncte tari, puncte slabe, oportunități și amenințări)
Puncte tari:
Management bun
Experiență în domeniul de activitate din partea conducerii și a personalului de execuție
Dotare tehnică corespunzătoare
Bună organizare internă și calitatea superioară a produselor
Prețuri acceptabile comparativ cu cele practicate de concurență
Gestionarea corespunzătoare a fondurilor firmei, neînregistrându-se gol de mijloace circulante
Reputația bună a clientului în mediul de afaceri în care activează
Desfășurarea activității în baza contractelor economice perfectate cu diverși beneficiari.
Puncte slabe:
Surse proprii insuficente pentru finanțarea activității
Lipsa imobilelor proprii cu care să se garanteze angajamentele solicitate de client, unitatea fiind nevoită să apeleze în acest scop la alte societăți comerciale, în schimbul unor comisioane însemnate.
Amenințări:
Concurența, care este acerbă în domeniul de activitate al clientului.
Oportunități:
Consolidarea poziției pe piață
Analiza financiară
Cifra de afaceri și rentabilitatea
Analiza economico-financiară a activității s-a efectuat pentru perioada 2001-01.05.2005, rezultând următoarele:
trendul pozitiv al activității comerciale, în special în anul 2003 când veniturile au crescut cu 90% față de 2002. Anul financiar 2004 a adus o sensibilă creștere reală a cifrei de afaceri față de 2003, iar în anul curent asistăm la o dinamizare a activității, concretizată în înregistrarea unei cifre de afaceri în creștere cu 134 % față de cea aferentă perioadei similare a anului 2004, luată în analiza comparativă. Acesta evoluție pozitivă a fost determinată îndeosebi de continuarea relațiilor comerciale cu clienții tradiționali și încheierea de noi contracte cu alte unități beneficiare ale produselor comercializate de SC INSTCOM SA. Bunul mers al activității firmei analizate este dependent de modul în care se derulează activitatea acestor colaboratori, iar în momentul de față se poate observa nu numai că se menține cererea clientelei în ceea ce privește achiziționarea de combustibili , anvelope, piese auto și accesorii, dar aceasta este în creștere atât ca volum cât și ca diversitate.
cheltuielile din exploatare au urmat pe parcursul perioadei analizate curba ascendentă a veniturilor, urmărindu-se obținerea de profituri din activitatea de bază. Ponderea majoritara (91%) este alocată cheltuielilor cu mărfurile. Mai sunt cuprinse cheltuielile cu personalul (aferente unui număr de 6 salariați), cu serviciile efectuate de terți si cele materiale
profit din exploatare a fost obținut pe toată perioada analizată, în aprilie 2004 se observă evidențierea unei valori care asigură obținerea unei rentabilități de 7,67 %
activitatea financiară s-a finalizat permanent cu pierdere, veniturile financiare (discounturile acordate de furnizori) neacoperind cheltuielile cu dobânzile bancare și alte cheltuieli de natură financiară. La data analizei pierderea financiara a fost de 3.771 mil. lei, cheltuielile financiare în creștere față de noiembrie 2003 fiind rezultatul unei valori mai mari a creditelor contractate
în perioada 2001 –2003 s-au obținut profituri nete de 958 mil. lei, 2.142 mil. lei, respectiv 2.438 mil. lei, iar la data analizei valoarea de 7.170 mil. lei a determinat o rentabilitate în funcție de cifra de afaceri de 3,86%.
(%)
(lei)
Structura financiară și lichiditatea întreprinderii
ACTIVUL :
Active imobilizate – 6.510 mil. lei, în creștere față de decembrie 2003 cu aproape 23%, ca urmare a achiziționării în cursul anului curent a unor mijloace de transport în valoare de cca. 3.100 mil. lei.
Stocuri – 3.344 mil.lei – în totalitate formate din mărfurile aflate în gestiunea unității la finele lunii noiembrie 2004. Se remarcă în perioada de analiză o viteza de rotație foarte bună (3 zile).
Clienți – 24.563 mil. lei, din care 23.551 mil. lei valoare curentă. Nu există creanțe cu vechimi mai mari de 60 zile iar creșterea importantă a valorii sumelor datorate de clienți la data de 30.11.2004 față de perioadele anterioare este rezultatul amplorii activității desfășurate reflectată în sporirea veniturilor.
Disponibilități bănești în conturi bancare și casierie – 5.239 mil. lei, din care 4.149 mil. lei reprezintă valoarea facturilor neîncasate de la ARL SA Cluj și finanțate prin factoring.
In activul unității este cuprinsă și valoarea de 1.600 mil. lei și reprezintă cheltuielile efectuate în avans, aferente contractelor de leasing în derulare.
EVOLUȚIA CAPITALURILOR PROPRII
capitaluri proprii – 12.909 mil. lei – evoluția crescătoare a acestora în perioada analizată fiind influențată de rezultatele nete obținute (în general profitul a fost repartizat la rezervele unității).
STRUCTURA ÎNDATORĂRII:
Datoriile pe termen scurt ale firmei sunt în valoare de 26.898 mil. lei și prezintă următoarea structură:
împrumuturi și datorii asimilate – 10.127 mil. lei – soldul la data analizei aferent descoperitului de cont contractat de unitatea analizată
furnizori – 13.194 mil. lei – din care 310 mil. lei valoare aferentă furnizorilor din imobilizări.
scadența în curs – 127 mil. lei – sumă de achitat, conform contractelor de leasing în derulare, în anul curent (luna decembrie 2004).
alte datorii pe termen scurt – 3.450 mil. lei – din care 2.587 mil. lei reprezintă valoarea aporturilor proprii ale asociaților firmei, lăsate temporar la dispoziția unității precum și dividendele de achitat acestora. Restul datoriilor (față de personal, bugete și fonduri speciale) sunt în totalitate curente.
SERVICIUL TOTAL AL DATORIEI pe TM și TL (cuprinde datorii la alte bănci, leasing, buget, terțe persoane):
In pasivul unității sunt reflectate și datoriile pe termen mediu (2.800 mil. lei) – sumele de achitat furnizorilor de mijloace fixe – în sistem leasing, începând cu ianuarie 2005 până la scadența finală.
Urmărirea evoluției indicatorilor financiari în cadrul perioadei analizate scoate în evidență îmbunătățirea calității acestora la noiembrie 2004, comparativ cu finele anului 2003. S-a înregistrat o lichiditate ridicată (128%) și o bună solvabilitate (56%), iar gradul de îndatorare a scăzut față de decembrie 2003 (de la 77,6 % la 69,7%).
Categoria de performanță avută în vedere la acordarea angajamentului este cea determinată potrivit instrucțiunii ‘clasificarea creditelor, constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc’, pe baza bilanțului contabil întocmit la data de 30.06.2004, rezultând încadrarea în categoria A de performanță, cu un total de 72 puncte (44 puncte – factori calitativi; 28 puncte – factori cantitativi).
Analiza fluxurilor financiare
Întrucât obiectul analizei îl reprezintă finanțarea prin factoring intern cu regres a relațiilor clientului cu S.C. COM SRL, sunt relevante fluxurile comerciale și financiare pe această relație, care vor fi urmărite la nivelul Direcției Factoring, prin prezentarea facturilor spre finanțare de către furnizor și finanțarea efectivă a acestora de către bancă.
Angajamente extrabalanțiere (conturi de gestiune)
Clientul are înregistrată în evidența extrabilanțieră o SGB pentru plăți furnizori, în valoare de 40.000 Euro (plătibilă în lei).
Indicatori economico-financiari
Indicatori de lichiditate
Lichiditatea totală = 128,25%
Lichiditatea imediată = 128,09%
Indicatori de îndatorare
Solvabilitatea = 56,0%
Gradul de îndatorare = 69,7%
Gradul de acoperire a cheltuielilor prin venituri
Gradul de acoperire a cheltuielilor prin Cifra de Afaceri = 104,56%
În urma analizei, se constată că SC INSTCOM SA și-a îmbunătățit de la o perioadă la alta calitatea indicatorilor financiari datorită creșterii veniturilor, a scăderii gradului de îndatorare, a obținerii unei lichidități superioare, a practicării unui management de calitate, bazat pe seriozitate, respect față de clienți, față de parteneri, responsabilitate în administrarea firmei.
Creșterea activității determină existența în orice moment a surselor de finanțare a activității, neîncasarea la timp a mărfurilor livrate perturbând procesul comercial prin stoparea aprovizionării și desfacerii cantităților planificate de mărfuri. Prin finanțarea și administrarea de către bancă a creanțelor comerciale certe deținute de SC INSTCOM SA asupra SC COM SRL, se vor asigura clientului disponibilitățile bănești, iar banca nu va prelua riscul de neplată datorită insolvabilității clienților.
2.3 Analiza riscurilor
Considerăm că posibilitatea înrăutățirii calității contrapartidei este destul de mică, pornind de la analiza riscurilor ce pot interveni :
riscul de piață – este redus, unitatea analizată și-a consolidat poziția pe piață în zona unde activează. Sectorul de activitate în care activează clientul este viabil, creșterea însemnată în ultimii ani a numărului de autoturisme fiind însoțită de o cerere a clientelei (în ceea ce privește combustibilii, piesele auto, anvelopele) tot mai intensă.
riscul de credit – este mic, pe fiecare factură va fi înscrisă de către furnizorul mărfurilor ‘mențiunea subrogatorie’ ce conține notificarea privind subrogarea facturilor către BRD și instrucțiunea de plată în contul BRD. Totodată, contractul de factoring va fi cu regres împotriva aderentului, banca nepreluând riscul de neplată determinată de insolvabilitatea clientului.
riscul operațional – contrapartida este credibilă, derulând operațiuni comerciale bine definite prin contractele ferme încheiate cu partenerii de afaceri, echipa de conducere a firmei este formată din specialiști care până în prezent au dat dovadă de competență, profesionalism și seriozitate în afaceri.
4. risc de reputație – contrapartida este suficient de cunoscută, având o reputație foarte bună pe piață.
Concluziile analizei
Se aprobă finanțarea în sistem factoring a contractului de vânzare–cumpărare anvelope și piese auto încheiat cu SC COM SRL pe baza datelor:
cifra de afaceri estimată a se realiza în relația cu beneficiarul intern pe baza acestui contract
periodicitatea livrărilor – lunar se va efectua între o livrare și două livrări, numărul total al acestora fiind de 19 în decursul unui an
valoarea fiecărei livrări –1.000 mil. lei
termenul mediu de încasare – 90 zile de la data livrării
numărul estimat de facturi pentru anul în curs – 19 facturi
valuta facturilor – ROL
Pe perioada derulării contractului va fi realizată o intensă relație de control care să ducă la anticiparea posibilelor probleme sau chiar la evitarea acestora. Foarte importantă în această perioadă este colaborarea cu clientul care va sigura o mai bună garanție derulării contractului. De asemenea, la cererea clientului se pot întocmi acțiuni de verificarea a creanțelor cesionate pentru a verifica buna întocmire a registrului debitorilor precum și capacitatea acestora de plată. Este important de urmărit relația clientului cu debitorii săi precum și gradul de concentrare al activității sale față de numărul de debitori.
=== Concluzii ===
Concluzii
Un deziderat important în cadrul realizării performanțelor bancare îl are gestionarea riscurilor având ca principal obiectiv asigurarea perenității băncii, prin evaluarea riscurilor care se traduc mai devreme sau mai târziu în costuri.
Gestionarea riscurilor trebuie să facă legătura între gestionarea globală și gestionarea internă. Este vorba de o gestiune “verticală” de a lungul ierarhiei instituției. De sus în jos constă în traducerea obiectivelor și limitelor globale ale riscurilor în semnale adresate responsabililor operaționali. De jos în sus constă în consolidarea rezultatelor și riscurilor rezultate din operațiuni, urmărirea realizărilor și compararea cu obiectivele propuse.
Așa cum am văzut în cadrul prezentului capitol, banca este supusă riscurilor
riscuri proprii fiecărei bănci (risc operațional, risc tehnologic, risc al produselor noi, risc de resurse umane);
riscuri determinate de relații de parteneriat cu creditorii săi, cât și cu debitorii săi, principalele categorii fiind: riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul de variație a ratei dobânzii.
În vederea prevenirii riscurilor bancare, băncile trebuie să respecte o serie de reglementări. În general, aceste reglementări privind desfășurarea activității bancare au un mesaj de protecție față de risc cu rezonanță multilaterală.
Astfel, stabilitatea economiei privită in ansamblul său are ca principal pilon de susținere stabilitatea sistemului bancar, respectiv funcționarea normală a băncilor în toate atribuțiile lor importante în vederea evitării dereglărilor din activitatea unei bănci, care poate reprezenta un pericol de contagiune și pentru celelalte bănci care activează în cadrul economiei.
Creșterea continuă a riscurilor bancare în epoca contemporană, concomitent cu intensificarea relațiilor de colaborare a condus la internaționalizarea reglementărilor în sensul elaborării unor norme naționale potrivit principiilor acceptate de mai multe țări, de genul grupurilor internaționale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaționale de la Basel sau aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene în sistemul Uniunii Economice Europene.
Ca și bază a activității bancare, creditarea reprezintă riscul cel mai important cu care se confruntă o bancă. Privind în amănunt, creditarea pe termen scurt trebuie să se realizeze prin respectarea tuturor măsurilor de reducere a expunerii la risc. După cum am văzut, cele mai importante riscuri în acest caz sunt cel de insolvabilitate a clientului, cel de rată a dobânzii și de lichiditate. Un prim pas în gestiunea acestora îl reprezintă chiar analiza agenților economici.
Analiza situației economico-financiare urmărește analiza corelației indicatorilor financiari calculați pe baza documentelor oferite băncii de către agentul economic. Se analizează atât factorii interni firmei care ar putea duce la perturbări în activitatea întreprinderii, cât și factorii de mediu, perspectivele firmei în condițiile pieței.
Specific factoring-ului este multitudinea de servicii pe care banca le poate oferi clientului său, depășind abordarea clasică a unei operațiuni de creditare. Astfel, cu cât o activitate este mai complexă cu atât ea mai atrage mai multe riscuri. În acest caz, banca se confruntă, pe lângă riscul specific relației cu o întreprindere, și cu riscul relațiilor de afaceri ale acesteia. Astfel, debitorul se poate confrunta la rândul său cu imposibilitatea respectării clauzelor contractuale stabilite, sau pot apărea litigii care pot afecta operațiunea de recuperare a fondurilor de către bancă. În acest sens, băncile vin să susțină activitatea clienților lor, oferindu-le servicii de gestiune a creanțelor, de consultanță financiară, de analiză a partenerilor de afaceri.
Introducere
Oamenii, societatea și activitățile lor evoluează într-o matrice de riscuri, mai mult sau mai puțin cunoscute, simțite, evaluate, iar rezultatul final al oricărei activități reflectă în forme concrete sau intuibile insuficienta cunoaștere a riscurilor, modul în care acestea au fost evaluate și gestionate.
În cadrul procesului decizional, o importanță deosebită o constituie distincția dintre risc și incertitudine. Astfel, H. H. Hoppe în studiul său despre certitudine și incertitudine considera „certitudinea absolută drept o situație decizională în care evoluția viitoare a evenimentelor, consecințele unei decizii pot fi prevăzute cu exactitate, neexistând erori sau evenimente neașteptate”. La polul opus „incertitudinea absolută reprezintă situația decizională în care decidentul nu poate anticipa evoluțiile și/sau propriile sale acțiuni viitoare nici ale altora”. În condiții de certitudine efectele oricărei decizii sunt cunoscute în momentul actului, în timp ce incertitudinea pentru managerul bancar reprezintă: informații necorespunzătoare cantitativ, calitativ, incomplete care limitează predictibilitatea consecințelor, îndeosebi a celor financiare, incapacitatea identificării unor probleme sau situații de criză, experiență și abilități cognitive limitate alea staff-ului bancar.
Cu siguranță, riscurile fac obiectul unei mari atenții și în domeniul bancar. Acest univers se caracterizează prin multiple dimensiuni ale riscurilor ce afectează performanțele. Cum cuplul risc-performanță este indisociabil în universul bancar, gestionarea riscurilor se va reflecta în măsurarea rezultatelor. Astfel, soluția nu este evitarea riscului ci gestionarea lui, competențele evaluându-se în funcție de performanța acesteia.
Definirea riscurilor și performanțelor este un demers clasic dar important, deoarece constituie punctul de plecare al gestionării riscurilor. Aceasta nu reprezintă altceva decât ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru a reuși. Acestea nu sunt stabile, fixe, ci într-o continuă evoluție: se diversifică, capătă noi dimensiuni în funcție de evoluția mediului.
Sistemul bancar are un rol complex, foarte important în economie, atât din punctul de vedere al serviciilor pe care le efectuează, cât și din punctul de vedere al relațiilor în spațiul geografic. Din câte se știe, băncile investesc resurse împrumutate. Recuperarea cu întârziere a resurselor investite provoacă o serie de dezechilibre la nivelul băncii care pot îmbrăca diferite forme și se pot alimenta reciproc. Astfel, asumarea riscurilor este legată de funcția de bază pe care o au băncile în economie, și anume cea de investiții.
Activitatea de creditare reprezintă principala sursă de profit și principalul izvor de risc pentru bancă. Acordarea de credite, avalizarea sau scontarea titlurilor de credit, acordarea scrisorilor de garanție înseamnă asumarea de către bancă a riscului de credit, adică a imposibilității celor creditați să achite la scadență total sau parțial angajamentele asumate. Băncile, prin activitatea pe care o desfășoară caută în permanență un echilibru între eficiență – lichiditate – risc.
Acceptarea riscului de credit de către bănci este un proces inevitabil deoarece nu se poate spune despre o afacere că este sigură sută la sută. Riscul asumat în procesul de creditare însumează o serie de alte riscuri pornind de la natura afacerii si caracteristicile sectorului de activitate căruia îi aparține, a calității contractantului, a nivelului dobânzii și a caracteristicilor garanției. Cunoașterea și evaluarea tuturor componentelor riscului din activitatea de creditare dă posibilitatea comparării riscului asumat cu profitul așteptat, contribuind astfel la decizia de acordare sau nu a creditului.
Pentru prevenirea și limitarea riscurilor din activitatea de creditare, băncile și-au construit sisteme proprii de investigare și evaluare a tuturor elementelor care pot induce riscuri.
Creditele acordate de bănci pe termen scurt, chiar dacă nu însumează cea mai mare parte a volumului de capital investit, sunt cele care însoțesc activitatea curentă a oricărei întreprinderi.
Lipsa temporară de lichiditate, dificultăți de trezorerie dar și riscul de neîncasare a creanțelor sunt probleme care pot afecta desfășurarea activității unei societăți. Acestea au determinat băncile să-și diversifice oferta pentru întreprinderi. Unul dintre serviciile relativ noi pe piața bancară românească este factoring-ul, produs financiar complex care combină simultan mai multe servicii: creditarea, asumarea riscului de neplată, servicii de urmărire și încasarea a creanțelor, dar și evidența contabilă a creanțelor. Acest serviciu vine să ușureze activitatea întreprinderii, dar aduce o serie de riscuri băncii. Aceasta trebuie să preia pe lângă riscurile clientelei și pe cele ale debitorilor acestora.
Ca în cazul oricărei creditări, și operațiunea de factoring urmează mai multe etape. Prin derularea acestora, banca urmărește să adune cât mai multe informații despre compania contractantă cât și despre domeniul său de activitate. De asemenea, urmărește să afle cât mai multe detalii și despre partenerii de afaceri ai clientului. Foarte importantă este analiza economico-financiară a întreprinderii care stă la baza oricărui proces de creditare. După analiza tuturor informațiilor, analistul de credit va stabili aprobarea sau nu a contractului de credit. O astfel de operațiune urmărește criterii bine stabilite menite să reducă cât mai mult riscul la care se supune instituția bancară.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Riscuri Bancare In Creditare Pe Termen Scurt (ID: 130470)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.