Riscul de Solvabilitate cu Studiu de Caz Realizat la Banca Brd

CUPRINS

CAPITOLUL I : NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND RISCUL………………………………………2

1.1 Delimitări conceptuale ale noțiunii de risc……………………………………………………………………..2

1.2 Delimitări conceptuale ale noțiunii de risc în domeniul bancar…………………………………………3

1.3 Riscul de solvabilitate în actvitatea bancară……………………………………………………………………4

CAPITOLUL II : ANALIZA RISCULUI DE SOLVABILITATE………………………………….6

2.1 Indicatorii utilizați pentru analiza riscului de solvabilitate……………………………………………….6

2.2 Analiza indicatorului de solvabilitate la BRD- Groupe Société Générale………………………….11

CAPITOLUL III : METODE SI TEHNICI DE GESTIUNE A RISCULUI DE SOLVABILITATE……………………………………………………………………………………………………….16

3.1 Aspecte teoretice privind gestiunea riscului de solvabilitate……………………………………………16

3.1.1 Fondurile proprii………………………………………………………………………………………….17

3.1.2 Problema insolvabilității și prevenirea acesteia………………………………………………..17

3.1.3 Reglementări bancare……………………………………………………………………………………18

3.1.4 Titlurizarea………………………………………………………………………………………………….18

3.2 Metode de gestiune a riscului bancar la BRD………………………………………………………………..20

CAPITOLUL IV : POSIBILITAI DE PERFECTIONARE A RICULUI DE SOLVABILITATE………………………………………………………………………………………………………22

4.1 Normele prudențiale și consolidarea capitalurilor proprii……………………………………………….22

4.2 Acordurile Basel……………………………………………………………………………………………………….23

4.3 BNR în colaborare cu FMI…………………………………………………………………………………………25

Bibiliografie…………………………………………………………………………………………………………………..27

CAPITOLUL I : NOȚIUNI TEORETICE PRIVIND RISCUL

1.1 Delimitări conceptuale ale noțiunii de risc

Societatea contemporană este confruntată permanent cu o extraordinară diversitate de riscuri: riscuri naturale, riscuri profesionale, riscuri ce afectează sănătatea, riscuri ce deteriorează mediul înconjurător și au efecte negative asupra generațiilor viitoare etc., a căror acțiune este permanentă.

Una dintre numeroasele definiții date riscului arată ca acesta este o amenințare, o posibilitate de producerea a unui eveniment cauzator de pagube, caracterizat, pe de o parte, prin gravitatea consecințelor sale și, pe de alta parte, prin probabilitatea sa de producere.

O alta definitie a riscului este data de Maricica Stoica in lucrarea “Management bancar”, riscul reprezentand pentru aceasta un “angajament care poarta o incertitudine datorita probabilitatii de castig sau pierdere”. Etimologic, termenul provine din latina “re-secare”, care inseamna ruptura intr-un echilibru.

O alta abordare ar fi ca riscul este un pericol potential care poate afecta existenta, activitatea sau reputatia unei personae, organizatii/institutii sau unui sistem, si care se datoreaza actiunii sau lipsei de actiune din partea celor indreptatiti la aceasta. 

Utilizarea cuvantului RISC în cadrul activității economice este des întalnită. Riscul este folosit în cadrul conceptului de gestiune a unei activități al riscului ca exprimare a mai multor înțelesuri:

posibilitate de daună;

accident;

pericol;

incertitudine;

o proprietate sau o persoană expusă la un pericol;

daună potențială;

incertitudine referitoare la daunele potențiale;

posibilitate de caștig;

incertitudine referitoare la expunerea unei entități la mediul extern/ intern

1.2 Delimitări conceptuale ale noțiunii de risc în domeniul bancar

Este de știut faptul că orice organizație cu profil economic sau financiar desfășoară activități cu scopul de a obține profit. Spre exemplu băncile desfășoară activități de atragere de disponibilități și plasarea lor împreunǎ cu capitalurile proprii în afaceri profitabile, însă o astfel de activitate nu este lipsită de riscuri.

În opinia lui Ion Nitu, riscul bancar este o componentă importantă atat a managementului, cât și a strategiei unei bănci. Riscul bancar este un fenomen care poate apărea pe întregul parcurs al derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective, prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi și afectarea funcționalității băncii. Cel mai simplu spus, riscul bancar este probabilitatea ca într-o tranzacție să nu se obțină profitul așteptat și chiar să apară o pierdere. Acesta are două componente: incertitudinea privind producerea unui eveniment în viitor și expunerea la pierdere.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii instituției financiar-bancare respective, atât un impact sub forma unor pierderi direct suportate, cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, acționarilor, partenerilor și chiar asupra autorității centrale bancare. Riscul exprimă probabilitatea de producere a unui eveniment cu consecințe adverse pentru instituția bancară, iar expunerea la risc reprezintă valoarea actuală a tuturor pierderilor sau cheltuielilor suplimentare pe care le-ar suporta aceasta.

Riscul este generat de un număr mare de operațiuni și proceduri, trebuie privit ca un conglomerat sau un complex de riscuri interdependente deoarece acestea pot avea cauze comune și producerea unuia poate genera in lanț și alte riscuri.

Riscurile bancare specifice clasificate de BNR sunt:

Riscuri de credit

Riscuri de dobanda

Riscuri de lichiditate

Riscuri de solvabilitate

Riscuri valutare

Riscuri reziduale

Riscuri operationale

Riscuri de credit al contrapartidei

Riscuri de tara

1.3 Riscul de solvabilitate în actvitatea bancară

Riscul de solvabilitatea nu este un risc principal de analizat, desi acest risc este foarte important pentru funcționarea unei bănci intr-o economie în tranziție. Riscul solvabilitatii este consecinta manifestarii unuia sau mai multor riscuri bancare, pe care banca nu le-a prevenit

Riscul de solvabilitate este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea eventualelor pierderi. O astfel de situație apare atunci când banca își asumă riscuri prea mari în corelație cu dimensiunile capitalului propriu. Spunem că în acest caz nu există o adecvare a capitalului băncii.

Managementul bancar a fost mereu preocupat de adecvarea capitalului. Acest lucru fiind datorită semnificației legate de solvabilitatea băncii și de siguranța depozitelor. Băncile bine capitalizate sunt mai atractive pentru atragerea de resurse, fie acestea din depozite sau împrumuturi.

Definiția dată de către Dedu Vasile în lucrarea “Gestiune și audit bancar” este în concordanță cu părerile noastre privind riscul de solvabilitate, fiind o definiție clară și concisă, esența riscului regăsindu-se în ea.

Riscul de solvabilitate care este definit ca fiind riscul “de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru absorbția pierderilor eventuale”.

Acest risc depinde pe de-o parte, de fondurilor proprii disponibile, de posibilitățile proprii de a răspunde solicitanților, iar pe de altă parte, de marimea și gradul de risc al operațiunilor asumate. În funcție de acest risc, devine pregnantă necesitatea ca banca să aibă posibilitatea de acoprerire a lui, adică să aibă din start un capital corelat cu mărimea riscurilor asumate.

Pe de altă parte, riscul de insolvabilitate arată cât din valoarea fondurilor proprii ale băncii poate decădea înainte ca poziția creditorilor ei să fie pusă în pericol.

Insolvabilitatea poate fi definită ca fiind incapacitatea pe termen lung a societății bancare de a satisface angajamentele sale de plăți.Insolvabilitatea poate fi o prelungire în timp a crizei de lichiditate, un rezultat al proastei gestionări a acesteia.

Riscul insolvabilității se manifestă, cel mai adesea, în condițiile nerespectării de către clienții băncii a contractelor de credit în ceea ce privește rambursarea datoriilor la scadență, și are ca efect fie o pierdere definitivă de capital, fie o recuperare parțială și întârziată, în urma acționării juridice a debitorilor.

CAPITOLUL II : ANALIZA RISCULUI DE SOLVABILITATE

2.1 Indicatorii utilizați pentru analiza riscului de solvabilitate

Indicatorul de solvabilitate exprimă fondurile proprii ca proporție din totalul activelor și elementelor din afara bilanțului, nete de provizioane, ajustate in funcție de risc. El se poate calcula pe baza individuală sau pe bază consolidată în cazul instituțiilor de credit care sunt societăți-mamă.

BNR utilizează pentru evaluarea nivelului de capitalizare a instituțiilor de credit indicatorul de solvabilitate, ca singur indicator reglementat în prezent pentru acest scop, acesta oferă o imagine cu privire la stabilitatea băncii și la faptul că aceasta nu se află în pericolul unui faliment brusc.

Potrivit reglementărilor, Standardul minim bazat pe risc pentru adecvarea capitalului a fost stabilit prin Acordul de la Basel, care prevede ca băncile trebuie să aibă capitalul de rang I raportat la activele ponderate cu riscul de minim 4%, iar cel de rangul II de minim 8% . În prezent, majoritatea băncilor din țarile dezvoltate au indicele de adecvare a capitalului de cel puțin 10%, cele mai bine capitalizate ajungând la 12%.

Reglementările BNR prevăd un indice minim de 8%, acesta fiind calculat prin raportarea fondurilor proprii ale băncilor la activele (bilanțiere și extrabilanțiere) ponderate în funcție de risc.

În anul 1999 , România a stabilit un nivel corespunzător de solvabilitate de minim de 12%, stabilind astfel un nivel al capitalului mult mai prudent.

Comform aceleași norme nivelul unei expuneri mari nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu va putea depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.

Această importanță deosebită care se acordă capitalului bancar se datorează faptului că băncile sunt, de fapt intermediari pe piața financiară, și astfel nu-și folosesc decât într-o măsură foarte mică propriile resurse. Capitalul bancar joacă un rol important începând cu constituirea băncii și continuând cu perioada de funcționare până la lichidare.

Funcția esențială a băncii este aceea de a asigura publicul și autoritățile asupra stabilității băncii.

În conformitate cu legislația bancară în vigoare,băncile sunt obligate să calculeze și să raporteze BNR nivelul indicatorilor de solvabilitate, care se determină astfel:

– indicatorul de solvabilitate 1, calculat ca un raport procentual între nivelul fondurilor proprii și expunerea netă(totalul activelor și elementelor din afara bilanțului, ponderateîn funcție de gradul lor de risc), indicator al cărui nivel minim este de 12%;

– indicatorul de solvabilitate 2, calculat ca un raport procentual între capitalul propriu și expunerea netă, indicator al cărui nivel minim este de 8%.

Fondurile proprii se determina prin însumarea capitalului propriu cu capitalul suplimentar.

Fondurile proprii ale unei societăți bancare sunt formate din urmatoarele categorii de capital:

capitalul propriu: capital social subscris și vărsat, prime legate de capital, rezerve legale, rezerve statutare, alte rezerve, fond de dezvoltare, fondul imobilizărilor corporale, rezultatul reportat reprezentând profite nerepartizat, rezultatul net al exercițiului(profit);

capitalul suplimentar: alte rezerve decât cele incluse în capitalul propriu, datoria subordonată, rezerva generală pentru riscul de credit, subvențiile pentru investiții, rezerve din reevaluarea patrimoniului.

Pentru calcularea fondurilor proprii se au în vedere următoarele restricții:

capitalul suplimentar va fi luat în calcul numai în proproție de cel mult 100% dincapitalul propriu(de bază);

datoria subordonată va fi luată în calcul într-o proporție de maximum 50% din capitalulpropriu și va trebui să fie în întregime vărsată, să aibă un termen de rambursare de cel puțin cinci ani și să nu existe posibilitatea rambursării anticipate a acesteia;

din totalul fondurilor proprii se vor deduce participațiile băncii la alte societăți bancare

Expunerea netă se calculează adunând expunerea neta din activele bilanțiere cu cea din elemente in afara bilanțului.

Expunerea neta din activele bilanțiere se determină ponderând activele băncii la valoarea netă in funcție de gradul lor de risc de credit.

Expunerea netă din elementele extrabilanțiere se calculează transformând in echivalent credit elementele în afara bilanțului in functie de gradul lor de transformare in credit și ponderate apoi în functie de gradul lor de risc de credit.

Conform Normei Băncii Naționale a României nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilității și expunerilor mari ale instituțiilor de credit, următoarele ponderi se vor aplica diferitelor categorii de active:

a) Pondere 0% : numerarul din casieriile unităților, titlurile de împrumut ale statului, creditele acordate statului și autorităților centrale ale statului și sume de primit de la stat, depozitele constituite la BNR și alte sume de primit de la acestea, titlurile de participare a băncii la capitalul altor societăți bancare, creditele subordonate acordate altor societăți bancare;

b) Pondere 20% : cecurile și alte elemente în curs de decontare, creditele acordate administrației locale a statului și organismelor guvernamentale, creditele acordate altor bănci și depozite constituite la acestea;

c) Pondere 50% : creditele ipotecare acordate persoanelor fizice și garantate cu ipotecă de prim rang, alte venituri de încasat;

d) Pondere 100% : credite acordate clienților nebancari, alte credite și creantțe decât cele menționate anterior, imobilizări corporale, titluri de participare la capitalul altor societăți nebancare.

Operațiunile extrabilanțiere desfășurare de bănci și procentul de echivalare în elemente bilanțiere sunt:

0%: titluri date în garanție;

20% : efecte comerciale acceptate la plată de către bancă de la clienți și care sunt analizate de alte bănci, acreditive documentare irevocabile deschise de bancă clienților și garantate cu mărfurile care fac obiectul tranzacției;

50% : facilități acordate clienților de emitere de obligațiuni, garanții, cauțiuni și avaluri date altor bănci, garanții date pentru clientelă, acreditive documentare irevocabile deschise de bancă clienților și negarantate cu mărfurile care fac obiectul tranzacției, convenții de vânzare-răscumpărare de active încheiate de bancă, pentru care opțiunea răscumpărării nu a fost ferm exprimată de bancă;

100% : convenții de vânzare-răscumpărare de active încheiate de bancă pentru care opțiunea răscumpărării a fost ferm exprimată de bancă, angajamente de plată în favoarea altor bănci și clientelei, angajamente îndoielnice, alte angajamente date, efecte comerciale acceptate la plată de către bancă de la clienți și neavalizate de alte bănci.

După transformarea lor în echivalentul unor sume bilanțiere, acestea se ponderează după risc, în funcție de natura angajamentului astfel:

0% pentru angajamente în favoarea băncii centrale, în favoarea statului sau a administrației centrale a statului

20% pentru angajamente în favoarea altor bănci, administrației locale a statului și organismelor guvernamentale;

100% : pentru angajamnte în favoarea clienților nebancari.

Indicatorii de solvabilitate pot fi de asemenea interpretați în funcție de anumite intervale între care se situează nivelul obținut la cei 2 indicatori, prezentati in tabelul nr.1, astfel:

Tabel nr.

Din tabelul de mai sus putem observa că fiecărui interval al celor 2 indicatori le corespunde un scor de rating. Acesta reprezintă modul de ierarhizare a instituțiilor de credit,celor mai bine capitalizate corespunzându-le scorul de rating 1 iar celor mai subcapitalizate scorul de rating 5.

2.2 Analiza indicatorului de solvabilitate la BRD- Groupe Société Générale

Pentru analiza indicatorului de solvabilitate vom utiliza datele din Situațiile financiare BRD din anul 2013 întocmite în conformitate cu Ordinul pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit nr. 13/2008, emis de BNR, cu modificările și completările ulterioare aduse de Ordinul BNR nr. 16/2009 și Ordinul BNR nr. 26/2010.

La 31 decembrie 2013 Bilanțul contabil al BRD se prezintă astfel:

Sursa : Situații financiare BRD 2013 https://www.brd.ro/despre-brd/investitori-si actionari/comunicare-financiara/rezultate-financiare

Calclu indicatorilor

Indicatorul de solvabilitate 1 pentru anul 2012 la BRD se calculează astfel:

IS1 2012 =

Capital propriu2012 = 5507082

Expunerea netă2012 = Elementele de activ ponderate în funcție de risc + Elementele extrabilantiere echivalate în elemente bilanțiere și ponderate după risc

Expunerea netă2012 = 990.281 * 0% + 8392575 * 0% + 368030 * 20% + 535915 * 50% + 31477629 * 100% + 4549005 * 100% + 157577 * 100% + 1066941 * 100% + 50130 * 100% + 76262 * 100% + 259714 * 100% = 37978821,5

IS1 2012 = == 14,5%

Indicatorul de solvabilitate 2 pentru anul 2012 la BRD se calculează astfel:

IS2 2012 =

Fonduri proprii2012 = Capital propriu + Capital suplimentar

Fonduri proprii2012 = 6399153

IS2 2012 = = = 16,84%

Indicatorul de solvabilitate 1 pentru anul 2013 la BRD se calculează astfel:

IS1 2013 =

Capital propriu2013 = 5160979

Expunerea netă2013 = Elementele de activ ponderate în funcție de risc + Elementele extrabilantiere echivalate în elemente bilanțiere și ponderate după risc

Expunerea netă2013 = 1101381 * 0% + 8678096 * 0% + 686945 * 20% + 754923 * 50% + 27763598 * 100% + 6499268 * 100% + 157460 * 100% + 958097 * 100% + 50130 * 100% + 81964* 100% + 152672 * 100% + 194569 * 100% =Expunerea netă2013 = 36372608,5

IS1 2013= = = 14,18%

Indicatorul de solvabilitate 2 pentru anul 2013 la BRD se calculează astfel:

IS2 2013 =

Fonduri proprii2013 = Capital propriu + Capital suplimentar

Fonduri proprii2013 = 5611306

IS2 2011= = = 15,42%

Interpretarea rezultatelor:

Ambii indicatori calculați în anul 2012 și 2013 au valori superioare celor impuse de reglementările BNR, IS1 ≥ 8% și IS2 ≥ 12%, se observă o tendință de ușoară scădere de la un an la altul, aspect nefavorabil din punct de vedere economic, deși tot se încadrează in standardele impuse. Valorile acestor indicatori indică faptul că BRD aplică prevederile Basel II, menținând un nivel peste limita admisă a acestor indicatori. Putem spune că banca ocupă o poziție stabilă pe piața bancară, nefiind în situația de a se confrunta cu o criză de lichidități sau faliment.

CAPITOLUL III: METODE SI TEHNICI DE GESTIUNE A RISCULUI DE SOLVABILITATE

3.1 Aspecte teoretice privind gestiunea riscului de solvabilitate

Gestionarea riscurilor nu este altceva decât ansamblul instrumentelor, tehnicilor și dispozitivelor organizatorice necesare băncii pentru a reuși.

Gestiunea riscului solvabilității ține de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece indiferent de eficacitatea acțiunilor întreprinse pentru a gestiona riscurile, apariția pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii.

Pricipalele tehnici de gestiune a riscului de solvabilitate sunt:

planificarea necesarului de capital;

analiza creșterii posibile;

politica de dividende;

capitalizarea în funcție de risc.

Analiza solvabilității are trei funcții importante:

♦ să contribuie la dezvoltarea instituției prin găsirea unor clienți solvabili;

♦ să evalueze cererile pentru noi credite;

♦ să ajute debitorii existenți să își mențină sau să își îmbunătățească solvabilitatea.

În prezent nu exista un sistem unitar de management al riscului. Capacitatea băncii de a se proteja împotriva riscurilor excesive depinde de: mărimea capitalului; calitatea managementului său bancar; expertizele sale tehnice; experiența personalului.

În mod deosebit , banca trebuie sa aiba un sistem propriu de monitorizare si control al riscului.

3.1.1 Fondurile proprii

Gestiunea acestui risc ține de mărimea fondurilor proprii ale băncii, deoarece, indiferent de eficacitatea acțiunilor interprinse pentru a gestiona riscurile, apariția pierderilor este posibilă mereu, de unde necesitatea măririi permanente a fondurilor proprii. Creșterea fonduriilor proprii se poate realiza fie prin emisiunea de acțiuni, fie prin prevelări din profit.

În mod natural, este imposibil de acoperit toate pierderile viitoare. Nițu Ion clasifică pierderile în 3 categorii:

a) pierderea medie sau speranța de pierdere, în sens statistic se aplică la riscul de credit și reprezintă pierderea statistică medie, cu atât mai probabilă cu cât numărul operațiunilor este mai ridicat;

b) pierderea neașteptată sau maximală este o pierdere suplimentară definită printr-un prag de încredere sau prag de toleranță.

c) pierderea anormală sau excepțională este pierderea ce depășește pierderea maximă. Probabilitatea ca acesta să apară este aproape nulă însă dacă intervine este fatal.

3.1.2 Problema insolvabilității și prevenirea acesteia

Problema insolvabilității și prevenirea acesteia constituie o preocupare care se manifestă la nivelul întregului sistem bancar.

Mai mulți economiști occidentali (Modigliane, Hester, Hodgman) au pus în evidență prin studiile lor așa-numitele determinante ale insolvabilității. Ei au arătat că riscul insolvabilității este direct proporțional cu masa creditelor acordate și rata dobânzii și invers proporțional cu oferta de credite. S-a demonstrat că o dată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, prin faptul că în rândul debitorilor apar tot mai multe persoane potențial insolvabile.

3.1.3 Reglementări bancare

În orice țară, sistemul instituțional bancar, impune reguli care să imprime băncilor un comportament de echilibru și să reducă efectele insolvabilității Aceste reglementări sunt:

obligația băncilor de a constitui un capital minim ;

prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor (norma Cooke de minim 8%) ;

stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor care limitează, în funcție de fondurile proprii ale băncilor, dimensiunea creditelor ce pot fi acordate unui singur debitor, astfel încât falimentul unuia dintre clienți să nu afecteze esențial starea de lichiditate a băncii ;

Revenind la ideea de mai sus unde vorbeam de norma Cooke, o bancă poate acționa prin una din următoarele trei căi pentru a se conforma normei Cooke în cazul în care se află sub 8%:

creșterea capitalului până la nivelul adecvat care se poate face prin emisiune suplimentară de acțiuni, repartizarea profitului în favoare băncii și mai puțin în a acționarilor sau prin operațiuni mai complicate si fuziuni cu bănci mai bine capitalizate;

diminuarea activului în contextul micșorării bilanțului dar cu menținerea constantă a fondurilor propri;

modificarea structurii activului în contextul unui bilanț constant.

3.1.4 Titlurizarea

Titularizarea este o metoda de gestiune a riscului de solvabilitate și reprezintă operațiunea prin care banca cedează către investitori, reprezentați de Fondul Comun de Creanțe, o parte din creanțele sale, in special rezultate in urma procesului de creditare, in schimbul unor disponibilități bănești.

Fenomenul de titlurizare aduce importante transformări, dar și avantaje în domeniul bancar. Posibilitatea băncilor de a-și revinde creanțele asigură o mare lichiditate activului bancar și diminuează expunerea lor la riscuri. Ieșirea acestor creanțe permite realizarea de economii a fondurilor proprii, putând fi orientate spre alte destinații.

Motivațiile titlurizării se referă în principal la ameliorarea solvabilității, la diversificarea surselor de finanțare, la o concentrare a activității asupra prestărilor de servicii și, în anumite condiții, la o creștere a rentabilității fondurilor proprii.

Avantajul titlurizării îl constituie mijlocul de economisire a fondurilor proprii însă lichidarea creanțelor pentru realizarea economiilor fondurilor proprii prezintă interes limitat dacă operațiunea are în vedere sacrificiul rentabilității.

Mecanismele titularizarii:

Creanțele cedate și transformate in titluri sunt purtătoare de fluxuri bănești susceptibile de a remunera investitorii. Creanțele cedate devin proprietatea Fondului, insa banca le administrează până la scadență, urmărind rambursările si plata dobânzilor.

In urma titlurizării, banca resimte doua influențe. In primul rând ea inregistrează o modificare a lichidității, rezultată din schimbarea unor active cu lichiditate scazută (creditele) pe alte active foarte lichide. Prin titlurizare banca nu realizează o curățire a bilanțului prin vânzarea unor creanțe cu probleme .

A doua influență apare la nivelul gestiunii fondurilor proprii. Titlurizarea creanțelor bancare reprezintă un mijloc de a economisii fonduri proprii pentru a face față cerințelor reglementărilor prudențiale. In condițiile in care fondurile proprii inregistrează un nivel necorespunzător, banca trebuie sa realizeze o majorare a acestora sau o reducere a angajării sale. Prin titlurizare banca menține nivelul fondurilor proprii si al activului bilantier prin o modificare de structura a acestuia din urmă.

Categoriile de active care pot face obiectul titlurizarii sunt:

creditele ipotecare;

creditele de consum;

împrumuturile pe cărți de credit;

împrumuturi acordate întreprinderilor;

creanțele asupra clientelei;

creditele de finanțare a infrastructurilor și proiectelor de investiții.

Evaluarea soluției de titlurizarea

Titlurizarea oferă o serie de avantaje financiare care se rezumă la scăderea costului de refinanțare a creanțelor titlurizate. Toți factorii care concură la scăderea costului de refinanțare sporesc avantajul financiar al titlurizării.

Parametrii cheie ce permit scăderea costului de finanțare prin titlurizare sunt următorii:

riscul creanțelor originale;

marjele la titluri de notări diferite;

economiile de fonduri realizabile;

montajul(ponderea relativă a tranșelor emise sau costul de asigurare a fluxurilor);

cheltuielile directe ale operațiunii și cheltuieli de gestiune.

3.2 Metode de gestiune a riscului bancar la BRD

În BRD, Consiliul de Administrație stabilește orientările strategice în materie de gestiune a riscurilor.

Însă responsabilitatea implementării corecte a policitii de risc,este a tuturor angajaților băncii.

Departamentul Control Central al Riscurilor coordonează gestiunea riscurilor și este direct responsabil de monitorizarea și managementul riscurilor de credit (risc de contrapartidă, risc de țară, risc de concentrare, risc rezidual) și de piață.

Alte departamente, precum cel Financiar (atenți la riscul structural și de lichiditate), Control Permanent (riscuri operaționale), Juridic și Conformitate, sunt de asemenea implicate în gestiunea riscurilor, iar direcțiile comerciale sunt responsabile pentru cunoașterea clientelei (KYC) și evoluția creditelor, în portofoliile pe care le gestionează.

Activitatea de gestiune a riscurilor in BRD se bazează pe următoarele axe strategice:

■ o implicare mai puternică a managementului în sistemul de gestiune a riscului și în promovarea culturii de risc, în cadrul organizației, începând cu membrii Consiliului de Administrație și până la echipele operaționale;

■ reguli și proceduri interne clar definite;

■ supraveghere continuă, de către o structură independentă, în scopul monitorizării riscurilor și aplicării regulamentelor și procedurilor.

Departamentul de Risc a trecut printr-un proces de transformare a axelor principale (echipe, politici, procese și instrumente), cu scopul:

■ întăririi activităților cheie transversale de risc (provizionare, evaluarea garanțiilor, modelarea parametrilor de risc de credit, gestiunea datelor) și valorificării sinergiilor dintre ele;

■ implementării unei abordări unitare în asumarea riscurilor de credit, aferente segmentului corporate și îmbunătățirii proceselor de monitorizare și raportare..

În plus, pașii făcuți în direcția îmbunătățirii evaluării și măsurării riscurilor, s-au reflectat într-o ajustare pozitivă a stocului de provizioane, ca rezultat al:

■ creșterii volumului de credite neperformante, din cauza unei reveniri lente a economiei și fiabilizării identificării defaultului;

■ eforturilor băncii de a obține o acoperire solidă cu provizioane, în contextul scăderii valorii de piață a garanțiilor și creșterii impactului negativ, pe care îl au insolvențele.

CAPITOLUL IV : POSIBILITAI DE PERFECTIONARE A RICULUI DE SOLVABILITATE

4.1 Normele prudențiale și consolidarea capitalurilor proprii

Nițu Ion consideră că „viciul de fond al standardelor de reglementare constă în tendința promovării unor măsuri procustiene care, in mod natural, intră în dezacord cu nevoile efective de capitalizare specifice mediilor de afaceri fundamental conjucturale. Pentru băncile care operează în țările cu economii în tranziție, impactul influențelor externe centrului lor de decizie face extrem de dificilă cuantificarea prospectivă a riscurilor, astfel încât, din prudență, ele pot opta pentru consolidarea capitalurilor proprii care să compenseze imprecizia estimărilor.

În vederea evitării, prevenirii și diminuării acțiunii cauzelor care determină riscul de solvabilitate, considerăm necesară aplicarea și respectarea normelor prudențiale referitoare la:

asigurarea unui nivel minim al capitalului;

analiza riguroasă, pe principii științifice a dobânzilor băncii;

asigurarea garantării creditelor;

calculul și analiza ratei de acoperire a riscului.

impunerea în procesul de supraveghere prudențială a unui prag de minim 10 la sută pentru indicatorul de solvabilitate (față de nivelul de minim de 8 la sută, reglementat la nivel național și european), în cazul instituțiilor de credit considerate a avea un profil de risc ridicat,în scopul întăririi capacității sistemului bancar de a face față șocurilor endogene precum și a celor exogene generate de cadrul macroeconomic internațional dificil

introducerea filtrelor prudențiale, inclusiv la nivel individual, odată cu implementarea de către bănci a noilor standarde contabile IFRS ca bază a contabilității, având ca efect majorarea suplimentară a capacității fondurilor proprii de a absorbi pierderile din activitatea bancară și menținerea unor niveluri prudente ale indicatorului de solvabilitate.

Trecerea la IFRS poate genera un impact asupra determinării cerințelor de capital pentru riscul de credit potrivit abordării standard, în sensul creșterii atât a nivelului fondurilor proprii, cât și a valorii nete a activelor ponderate la risc, în princpial prin eliberarea de provizioane.

Consolidarea capitalului băncii se poate face prin:

• creșterea veniturilor proprii din operațiunile bancare;

• menținerea unei structuri „granulare” a portofoliului de plasamente, ce presupune realizarea unui echilibru optim al activelor după gradul de risc;

Băncile trebuie să acorde o deosebită atenție tuturor problemelor legate de adecvarea capitalului. Consiliul de Administrație al unei bănci are responsabilitatea de a proiecta cerințele de capital pentru a determina dacă creșterea curentă și capitalul reținut sunt durabile,pentru a restabili politici solide, sisteme și proceduri eficiente de gestionare a riscului, pentru o organizare eficientă și pentru a furniza resurse adecvate în scopul atragerii și păstrării cadrului necesar profesional.

În acest sens, a apărut Acordul de la Basel,in 1988, privind problemele de capital.

4.2 Acordurile Basel

Acordul de la Basel, a apărut în 1988, privind problemele de capital.

Basel I, care se baza pe alcătuirea ponderată în funcție de risc a activelor băncii și expunerile extrabilanțiere, a fost perfecționat prin implementarea Basel II care are ca și obiective:

asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital adecvat profilului de risc al instituțiilor de credit;

consolidarea premiselor pentru stabilirea sistemului financiar;

transpunerea în legislația primară și secundară a noilor cerințe prudențiale;

dezvoltarea mijloacelor de supraveghere prudențială adecvate noului context;

dezvoltarea sistemelor de management al riscului la nivelul instituțiilor de credit.

Propunerile Basel-ui II pentru îmbunătățirea managementului riscului bancar se structurează pe 3 piloni:

1) Pilonul 1.Cerința de adecvare a capitalului: – pentru evaluarea nivelului necesar de capital sunt folosite diferite abordări în funcție de 3 componente de risc: riscul de credit, riscul operațional și riscul de piață.

Din punct de vedere al riscului de credit, propunerea este ca ponderea activelor bancare să se bazeze in cea mai mare parte pe evaluările făcute de agenții externe de rating.

Cerința de adecvare a capitalului pentru riscul de piață a rămas identică cu prevederile Basel-ului I.

Riscul operațional a fost definit de Comitetul de la Basel pentru supravegherea bancară ca fiind riscul pierderii rezultate de pe urma proceselor interne, a personalului sau a sistemelor neadecvate sau falimentare, sau de pe urma evenimentelor externe.

2) Pilonul 2. Analiza de supraveghere: – este o componentă de bază a cadrului de adecvare a capitalului, este reprezentat de analiza de supraveghere. Se așteaptă ca indicatorii minimi de adecvare a capitalului să fie depășiți de bănci. Rolul supraveghetorilor în evaluarea poziției unei bănci este de a revizui evaluările interne cu privire la adecvarea capitalului, de a garanta că poziția băncii este în acord cu profilul și strategia de risc și de a permite intervenția organelor de supraveghere în cazul în care capitalul băncii nu oferă o preotecție suficientă în fața riscului.

3) Pilonul 3. Disciplina de piață – se intenționează să se ofere băncilor o motivație puternică pentru a-și conduce activitatea într-un mod eficient, sigur și sănătos. Pentru ca disciplina de piață să aibă efectul scontat, este nevoie de informații oportune și credibile, care să le permită participanților să facă evaluări ale riscurilor bine fundamentate, inclusiv evaluarea adecvării capitalului deținut drept protecție împotriva pierderilor și a expunerilor la risc ce pot determina apariția pierderilor.

Basel II este o reformă esențială care îmbunătățește stabilitatea financiară. Ea trebuie să permită o mai bună apreciere a riscurilor asumate de către întreprinderile financiare printr-o mai bună analiză a angajamentelor acestora.

În ceea ce privește viitorul, datorită crizei economice recente, se dorește implementarea unui nou acord, Basel III, menit să reducă riscurile și să crească stabilitatea sistemului bancar.

Reglementările Basel III privind capitalul băncilor, care vor intra în vigoare din 2013, sunt restrictive si ar putea determina scăderea interesului instituțiilor de credit privind finanțarea IMM-urilor, astfel că trebuie reanalizate. Modificările presupun cerințe minime mai stricte privind adecvarea capitalului de rezervă la activele ponderate la risc, scopul noilor reguli fiind o mai bună pregătire a sectorului bancar.

Implementarea Basel III va impune băncilor să constituie rezerve de capital comun de 4,5% din activele ponderate la risc (față de 2% sub incidenta Basel II) și o rată a rezervelor de capital de rang intâi de 6% (de la 4%). În plus, noile reguli presupun constituirea unei rezerve obligatorii de conservare de 2,5%. Totodată, băncile ar putea fi obligate să constituie rezerve suplimentare de capital de 2,5% în perioade de creștere susținută a creditării, la discreția autorităților naționale.

4.3 BNR în colaborare cu FMI

BNR efectuează regulat exerciții de testare la stres a solvabilității, conform unei metodologii dezvoltate în colaborare cu FMI. Scopul acestor exerciții este acela de a evalua impactul unei potențiale modificări adverse a cadrului macroeconomic asupra solvabilității sistemului bancar (pe opt trimestre) privit atât în ansamblul său, cât și la nivelul fiecărei instituții de credit, folosind ca factori de risc variabile precum creșterea economică, cursul de schimb, rata dobânzii, respectiv rata inflației. Ca regulă generală se urmărește ca un nivel adecvat al capitalului și limite ridicate de lichiditate să aducă fiecare bancă în situația de a avea suficiente resurse în perioadele de criză/stres, fără a crea efecte negative de spirală asupra restului sistemului bancar sau financiar.

Ultimul exercițiu de testare la stres a solvabilității sistemului bancar a avut în vedere un scenariuadvers pe un orizont de 2 ani (T2 2012 – T1 2014) și care ia în calcul o nouă perioadă derecesiune (o creștere economică de -1,5 la sută în fiecare din cei doi ani analizați), o deprecieresemnificativă și persistentă a monedei naționale (cu o medie anuală de aproximativ 14 la sută)și un climat macroeconomic caracterizat de o deteriorare a condițiilor de finanțare al instituțiilorde credit.

Conform scenariului menționat,profitul înregistrat de instituțiile de credit ar fi afectat de cheltuielile ridicate aferente ajustărilorde valoare ,precum și de diminuarea semnificativă a veniturilor nete din dobânzi. Rezultatele testuluiconfirmă o bună capitalizare a instituțiilor de credit, care le conferă capacitatea acoperirii pierderilor neașteptate generate de materializarea scenariului de risc, indicatorul de solvabilitate la nivel agregatdiminuându-se cu aproximativ 2,4 puncte procentuale (până la 12,2 la sută).

Un aspect cu impact negativ asupra rezultatelor obținute este declinul profitului operațional,pe fondul diminuării veniturilor nete din dobânzi ca rezultat al ajustării accentuate a ratelor dedobândă activă în condițiile unei creșteri modeste a volumului de credite.

Având in vedere faptul că scenariile de stress-test pot crește rezistența băncilor și a sistemului financiar în general la crizele financiare,consider că efectuarea periodică a unor scenarii de stress-test trebuie să facă parte din cultura de risc și de managment a unei bănci, deoarece furnizează informații folositoare în procesele de planificare a capitalurilor și ale expunerii la risc.

Bibiliografie

Nițu Ion, “Managementul riscului bancar”, Editura Expert, București, 2000

Dedu Vasile, “Gestiune și audit bancar-editia a II-a”, Editura Economica,București,2008,

Dedu Vasile, "Gestiune bancară – ediția a II-a", Editura Didactică și Pedagogică, București 1999

Cezar Basno,Nicolae Dardac „Management bancar” Editura Economică, București, 2000

Cocriș Vasile, Chirleșan Dan, “Managementul bancar și analiza de risc în activitatea de creditare. Teorie și cazuri practice.”, Editura Universității Al. Ioan Cuza, Iași, 2007

Hennie van Greuning, Sonja Brajovic Bratanovic, “Analiza și managementul riscului bancar: evaluarea guvernanței corporatiste și a riscului financiar”, Casa de Editură Irecson, București, 2003

Bențe Corneliu,“Gestiunea și contabilitatea instituțiilor de credit. Suport de curs”, Oradea, 2012

Bențe Corneliu, “Gestiunea modernă a riscurilor bancare în contextul dezvoltării pieței asigurării creditului”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Maricica Stoica „Management bancar” Editura Economica, Bucuresti,1999

Costică Ionela, Sorin Adrian Lăzărescu, “Politici și tehnici bancare”, curs digital disponibil la http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=359&idb=6

Curs "Măsurarea și analiza statistică a riscului în România" de Lect.univ.drd.Irina ISAIC-MANIU

Site-uri internet utilizate pentru cercetare si informare:

Sistemul bancar din România – pilon de bază al sistemului financiar http://www.bnro.ro/Sistemul-bancar-din-Romania–pilon-de-baza-al-sistemului-financiar-7333.aspx

Norma 12/2003 privind supravegherea solvabilității și expunerilor mari ale instituțiilor de credit http://legestart.ro/Norma-12-2003-supravegherea-solvabilitatii-expunerilor-mari-ale-institutiilor-credit-%28MjE4Mjk-%29.htm

Raport BNR asupra stabilității financiare 2013 http://www.bnr.ro/PublicationDocuments.aspx?icid=6711

Situații financiare BRD 2013 https://www.brd.ro/despre-brd/investitori-si actionari/comunicare-financiara/rezultate-financiare

http://www.ilincagorobet.ase.md/modules/mydownloads/singlefile.php?lid=7

www.bnro.ro/files/d/Noutati/Prezentari%20si%20interviuri/R20060222FG.pdf

http://steconomice.uoradea.ro/leonardo2/1basel.pdf

http://www.wall-street.ro/articol/Finante-Banci/118079/ghetea-acordul-basel-iii-ar-putea-duce-la-scaderea-apetitului-bancilor-pentru-finantarea-imm-urilor.html

www.ocenomica.uab.ro

http://www.adrcentru.ro/Detaliu.aspx?t=Risc

http://conspecte.com/Asigurari/riscul-concept-componente-si-clasificare.html