Riscul de Lichiditate

INTRODUCERE

Actualitatea temei de cercetare care este intitulata „Riscul de lichiditate” implica o motivatie speciala , constituind un element de curiozitate si totodata o provocare in legatura cu acest subiect , lichiditatea fiind un aspect important in mentinerea stabilitatii economice a tarii,precum si metodele de gestionare ale acestora pe viitorul apropiat.

In legatura cu domeniul vizat , putem afirma ca problemele de risc au existat intotdeauna pentru diverse societati precum : bancile , institutiile financiare , persoane fizice sau juridice si pot fi definite ca „pierderi asociate unor evolutii contrar rezultatelor asteptate”( in opinia lui Vasile Dedu).

Pe fondul confruntarii sistemului bancar romanesc de dupa ’90 , cu falimentul unor societati bancare , stabilitatea sistemului bancar este un concept ce necesita revizuire. In plus , perceptia generala asupra stabilitatii bancilor nu poate fi extrasa din contextual economic actual , precum : incetinirea cresterii economice , tensiuni pe pietele financiare internationale , deteriorarea increderii operatorilor din economie , cresterea aversiunii la risc a investitorilor , peste care se adauga si lichiditatea bancara au legaturi comune.

Sectorului bancar nu i se poate nega rolul de concept de baza al pietei financiare romanesti , dar nici caracteristica expunerii accentuate la risc.

Rolul vital pe care institutiile de credit il joaca in economie este unanim recunoscut, stabilitatea si forta sistemului bancar fiind considerate aspecte de interes public.

Este , de altfel , motivul pentru care societatile bancare sunt considerate institutii de interes public , alaturi de alte organizatii , precum : restul institutiilor de credit, societatile de asigurare-reasigurare , etc , pe care se aplica standardele internationale de raportare financiara.

Indeplinirea in conditii de siguranta si eficienta a functiilor bancilor – de finantare a afacerilor si de pastrare a economiilor clientilor – are la baza increderea publicului in societatile bancare. Premisa functionarii bancilor in economia nationala se fundamenteaza pe procesele de supraveghere prudentiala a acestora de catre autoritati nationale cum ar fi , in cazul tarii noastre , BNR.

Abordarea riscurilor bancare este indreptatita sa urmeze intrebari de genul : “Care sunt evenimentele generatoare de risc bancar ?” , “Pot fi riscurile bancare gestionate ? “ , “ Cum afecteaza riscurile bancare eficienta si stabilitatea sistemului bancar ? “.

Dincolo de teme si concepte specifice de risc , este constientizarea pericolelor pe care manifestarea riscurilor bancare le induce la nivelul sistemelor bancare. Insa , nu putem sa nu recunoastem ca , pe langa realitatile lumii bancare , normele internationale si legislatia bancara specifica statelor mentionate sunt reperele ce ofera un instrument fundamental de analiza a riscurilor bancare.

Aceasta tema pe care am ales-o , implicit studierea “Riscului de lichiditate” ce se incadreaza in categoria “riscurilor financiare” din perspectiva reglementarilor nationale , respectiv internationale va fi tratata cum se cuvine prin surprinderea teoriilor , tezelor si scolilor de gandire in domeniul riscurilor bancare si are menirea de a ilustra amestecul ambivalent al cercetarilor stiintifice si al realitatii bancare contemporane.

In cadrul temei de cercetare se vor folosi diverse publicatii , materiale ajutatoare de pe BNR , precum rapoartele de stabilitate financiara , prelucrarea datelor statistice , econometrice de pe INS , EUROSTAT in interpretarea analizei cantitative , precum si in vederea completarii notiunilor practice, cat si celor teoretice , vizand reglementarile in vigoare prin intermediul carora voi aduce pareri pertinente si originale in atingerea scopului vizat.

In incheiere , putem afirma ca "cel mai important lucru în afaceri este să cunoști riscul, pentru că doar cunoscându-l poți să-ți iei măsurile de protecție necesare".

CAPITOLUL I. TEORII FINANCIARE PRIVIND NATURA SI ORIGINEA RISCURILOR, PRECUM SI CONCEPTUL DE LICHIDITATE BANCARĂ

1.1 Cadrul general al gestiunii riscurilor în activitatea bancară

Din categoria factorilor exogeni care generează riscuri externe fac parte:

Piața bancară prezintă riscuri importante prin competitorii care pot apărea (înființarea unor bănci cu reputație internațională), disparea sau fuziona.

2. Mediul economic prin starea generală a economiei, evoluția ratei inflației, a cursului de schimb, prin folosirea instrumentelor de politică bancară poate genera riscuri minore sau majore.

3. Mediul legislativ prin actele normative adoptate și modificate în legislația financiar bancară, în special și cea economică în general,determină riscuri cauzate de eficiența și siguranța sistemului bancar.

4. Mediul social determinat de schimbarea gusturilor consumatorilor care doresc produse și servicii prompte și de calitate pe măsura adaptabilității lor.

5. Mediul tehnologic manifestat prin disponibilitatea la noile tehnologii implică un nivel mai mare sau mai mic de risc.

6. Mediul politic prin situația politică actuală și de perspectivă

Datorită schimbării organismelor puterii, apelării la împrumuturi, mărimea serviciului datoriei externe determină apariția riscurilor.

Problemele de risc și incertitudine au fost întodeauna o provocare pentru oameni , instituții și societăți.

Cu toate acestea , în condițiile progresului societății contemporane , oamenii și-au asumat totuși aceste riscuri. Creșterea economiei nu ar fi fost posibilă dacă siguranța ar fi primat in fața riscului. De aceea , economiile libere contemporane utilizează într-o măsură mai mare modele cu condiții de risc și incertitudini spre deosebire de economiile centralizate.

In ceea ce privește băncile , riscurile fac obiectul unei atenții mai mari. Toate riscurile sunt definite ca pierderi asociate unor evoluții adverse a rezultatelor ( in categoria risc downside sau vers la bas). În această situație , toată măsurarea riscurilor se sprijină pe aceste degradări și impactul lor asupra rezultatelor. Sistemul bancar se caracterizează prin multiple dimensiuni ale riscurilor ce afectează performanțele. Riscul și performanța nu se pot disocia in sistemul bancar , iar această reflectare a riscurilor se prelungește in măsurarea performanțelor. În cadrul gestionării riscurilor și performanțelor , important este să cunoaștem din punct de vedere teoretic , semnificația acestora.

Riscul la modul general vorbind , reprezintă probabilitatea de producere a unor evenimente , in speță expunerea la risc care este sinonimă cu pierderi/cheltuieli.

Gestionarea riscurilor se face printr-o serie de instrumente , tehnici si dispozitive organizatorice necesare băncii pentru a-și atinge scopul. Modalitățile prin care pot fi evitate riscurile sunt într-o evoluție progresivă : ele evoluează , odată cu evoluția mediului , se diversifică și devin tot mai sigure. În universul bancar , s-au făcut schimbări fundamentale , într-o manieră ordonată și prudentă , care urmărește toate aspectele activităților. Astfel , in cadrul acestei schimbări care , astăzi se produce într-un ritm rapid , se constată că gestionarea riscurilor este o prioritate în strategia băncii și în ansamblul tehnicilor și modalităților de gestionare a riscurilor – gestiunea activelor si pasivelor fiind o necesitate.

Riscurile bancare sunt multiple și multimensionale și trebuie repertoriate și definite cat mai exact pentru a putea fi măsurate , urmărite și controlate. Demersul acesta este clasic , dar problemele sunt vitale , iar dinstincțiile dintre riscuri trebuie să fie clar formulate. Gestionarea riscurilor și gestionarea activelor si pasivelor se adresează mai întâi riscurilor cuantificabile. Este vorba în special de “riscurile financiare” (variația ratei dobânzii, asigurarea lichidității și finanțării operațiunilor , precum și riscurile pierderilor din operațiuni de piață) care apar pe piețele financiare și se concretizează în evoluții nefavorabile ale situației financiare sau rezultatelor instituției din cauza modificărilor înregistrate pe piețele financiare.

În cadrul riscurilor generale , un altul foarte important îl constituie riscul de credit ce constă în imposibilitatea clienților de a-și achita obligațiile față de bancă. Și acesta are un impact financiar important , dar nu toate riscurile se pretează la măsurători. De exemplu , riscurile operaționale și/sau tehnice care se referă la toate riscurile generate de disfuncționalități interne , cum ar fi sistemele informaționale sau procedurile interne și respectarea lor , pot avea și ele urmări foarte importante. Dar ele au în special un impact indirect din cauza naturii lor “non-financiare” , contribuind prin ameliorarea sistemelor de urmărire a operațiunilor și prin precizarea regulilor de respectare.

O alta problemă importantă a gestiunii “cantitative” a riscurilor se situează la nivelul prețurilor deciziei. Funcția gestionării riscurilor este de a ajuta la măsurarea efectelor cuantificabile ale acestora. Riscul nu se reduce la măsurările sale. Gestionarea riscurilor întâmpină momente când calitatea și oportunitatea noilor riscuri sunt evaluate. Prețul riscului rămâne o problemă de judecată.

Domeniul riscurilor bancare este vast și “schimbător” și nu poate fi judecat într-o manieră exhaustivă. Anumite aspecte sunt tratate cu superficialitate și în ciuda importanței sale, acest domeniu este tratat uneori prea simplist , alteori prea “științific” , ceea ce duce uneori la confuzii. Contribuțiile existente pot fi legate de trei orientări.

O primă orientare se limitează exclusiv la instrumentele și conceptele de bază , așa cum ele operează. Instrumentele și conceptele de bază sunt obligatorii , dar lasă în urmă numeroase dificultăți puse in discuție și limitele lor.

O a doua orientare este mai științifică ; ea pune in evidență și prezintă în detaliu toate complexitățile riscurilor financiare și ale gestionării lor. Ea constituie baza modelărilor , un efort necesar pentru măsurarea corectă și analiza lor , insă acestea par a fi , mai degrabă pur teoretice și dau uneori impresia că , făcând o analiză perfect riguroasă , toată gestionarea riscurilor este predispusă la erori de apreciere destul de importante.

A treia orientare se concentrează asupra instrumentelor bancare , care administrează riscurile , contractele la termen , contractele SWAP , optiunile , toate instumentele ce permit controlarea riscurilor.

Există mai multe riscuri , mai multe obiective și nu un obiectiv optimal , mai multe măsurători pentru fiecare risc , mai multe instrumente de gestionare a riscurilor. În concluzie , exista mai multe maniere de administrare a lor. Această multitudine implică un fenomen complex , ce explică faptul ca gestionarea riscurilor este un fenomen particular fiecărei bănci. Băncile își asumă conștient riscurile si planifică efectele evoluțiilor adverse ale evenimentelor viitoare.

Riscurile și performanțele bancare – măsurarea lor , obiectivele , funcțiile și particularitățile gestionării acestora

Măsurile riscurilor și ale performanțelor se înscriu într-un cadru contabil , reprezentat prin cele două părți consacrate ale bilanțului , contul de rezultate și măsurările performanțelor asociate.

Bilanțul comportă patru nivele , cu excepția conturilor în afara bilanțului :

trezorerie și sectorul interbancar;

clientela;

operațiuni cu titluri ;

termen lung : imobilizări în activ și capitaluri permanente în pasiv.

Astfel , riscurile diferă după părțile din bilanț , pe piață sau in afara bilanțului.

Activitățile bancare

La băncile comerciale , metodele clasice de gestiune pe bază de bilanț se aplică la bilanțul ”clientelei” ca și cel ”interbancar”. Operațiunile de intermediere clasice sunt : colectarea resurselor și a creditelor. Cele două părți ale bilanțului nu sunt perfect echilibrate , pentru că echilibrul acestora depinde de capacitatea de colectare a resurselor sau de politica de creditare. Însă , deficitele generate de operațiunile de intermediere sunt compensate prin operațiuni de finanțare ( cum ar fi fondurile proprii și datoriile pe termen lung și mediu). Deci gestiunea activ-pasiv constă în definirea politicii de finanțare așa încât riscurile globale ale bilanțului să respecte obiectivele și limitele alese.

Activitățile de piață

1.1. Considerații generale asupra lichidității bancare

Riscul de lichiditate reprezintă posibilitatea neonorării de către bancă a plăților catre clientii sai, determinată de necorelarea resurselor pe termen lung ale băncii cu plasamentele pe termen lung ale acestora.

Se impun două aspecte în analiza lichidității:

riscul de lichiditate imediată, când banca nu-și poate onora angajamentele pe termen scurt datorită retragerilor masive și neprevăzute ale clienților, ceea ce poate forța banca să accepte împrumuturi sau depozite cu dobânzi ridicate , deci cu costuri mari , pentru a depăși situația;

riscul de lichiditate de transformare, când banca dispune de resurse cu scadență scurta , in timp ce plasamentele au scadență lungă. Aceasta reclamă din partea băncii o analiză a resurselor si plasamentelor, funcție de stabilitate , de exigibilitate , de costurile angajate , precum si o evaluare a impactului de risc al inovațiilor financiare.

Managementul riscului de lichiditate implica trei aspecte : măsurarea riscului , protejarea împotriva riscului , gestionarea riscului.

1.2 Măsurarea riscului de lichiditate

Metodele utilizate se centrează pe graficul ratelor scadente, diferențierea constând în modul de calcul al indicelui de lichiditate.

Graficul de rate scadente clasifică, in cadrul unui tabel, activele si pasivele după durata rămasă până la scadența finală, in clase de scadențe.

Construcția tabelului ia în considerare operațiile extrabilanț, care au caracter incert, activele si pasivele care nu au scadență(de exemplu, depozitele la vedere), decalajul dintre scadența juridică si cea practică, în final, pe baza experienței băncii, realizându-se compararea dintre volumul pasivelor si cel al activelor pe clase de scadență și, deci decalajele succesive.

Pe baza tabelului se determină indicii de lichiditate prin 3 metode:

metoda decalajelor succesive, pentru fiecare clasă de scadență ca diferență între active si pasive, evidențiind discordanțele dintre intrări si ieșiri de fonduri pe perioade;

metoda decalajului cumulat, prin cumularea atât a activelor , cat si a pasivelor pe clase de scadențe, cât și a decalajelor, pe întregul orizont de timp considerat, determinându-se decalajul cumulat maxim, minim și mediu. Indicele se calculează pentru fiecare perioadă cumulată;

metoda numerelor constă în ponderea activelor si pasivelor fiecărei clase de scadență cu numărul mediu al fiecărei clase, calculându-se raportul dintre suma pasivelor ponderate și suma activelor ponderate.

Indicii de lichiditate prin cele trei metode se determină astfel :

ILS = Pi – Ai

ILC = ∑ Pi – ∑ Ai , unde i=1->r; i=1->r.

ILn = ∑ Pi * zi / ∑ Ai * zi , unde z= N * Z / 365 * 100.

N*Z = numărul mediu de zile al fiecărei clase

ILn trebuie sa fie subunitar (<1) pentru ca banca să aibă o poziție de lichiditate bună.

i = clasa de scadență

A = active

P = pasive

D = decalaje

z = ponderea numărului mediu de zile al fiecărei clase într-un an.

1.3 Protejarea împotriva riscului de lichiditate

Protejarea se realizeaza prin tehnici ce pot reduce riscul de lichiditate, prin acțiunea asupra resurselor sau plasamentelor băncilor.

Tehnici vizând resursele

atragerea de depozite de la populație, în volum mare și la costuri acceptabile, tehnica accesibilă îndeosebi băncilor mari, care dispun de o răspândire teritorială mai extinsă;

realizarea unor depozite stabile, prin promovarea unor produse bancare atractive ( depozite la termen, certificate de depozit) care diminuează profitul băncii, însă diminuează si riscul de lichiditate și permit băncii sa facă investiții pe termen lung, generatoare de profit mai mare;

creșterea fondurilor proprii, prin majorarea capitalului social, ceea ce determina consolidarea puterii financiare a băncii;

refinanțarea, prin cedarea, gajarea sau concesionarea unor titluri de creanțe pe care banca le deține, în schimbul lichidității de care are nevoie, sau apelarea la credite de refinanțare din partea Băncii Centrale.

Tehnici vizând plasamentele

Acestea se referă exclusiv la gestiunea trezoreriei, prin asigurarea continuă a echilibrului între lichiditate și plasamente:

urmărirea și prevederea zilnică a ieșirilor și intrărilor de fonduri și, deci, a soldului net zilnic al băncii și menținerea unui sold creditor prin realizarea unor operațiuni bancare în avans;

acoperirea deficitelor și plasarea excedentelor prin împrumuturi pe piața interbancară în cazul diferențelor sau prin plasamente pe această piață și stingerea în avans a unor obligații ale băncii.

Prin aceste operațiuni, trezoreria asigură atât rezervele minime obligatorii, cât și respectarea ratei de lichiditate ceruta de autoritatea bancară.

1.4 Gestionarea riscului de lichiditate

Practic, gestiunea constă în:

cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanțe din portofoliul băncii, cu pierderi minime;

colectarea unor resurse noi cu costuri marginale inferioare randamentului mediu al investițiilor băncii.

Gestiunea riscului de lichiditate permite trei abordări:

gestiunea riscului pe termen scurt;

gestiunea trezoreriei;

gestiunea pe termen lung.

Gestiunea pe termen scurt semnifică de fapt acțiunea de protejare, dezvoltată anterior, esențial fiind accesul băncii pe piețele financiare care să-i permită ajustarea rapidă a graficului de scadențe active – pasive cu minimum de cheltuieli.

Gestiunea trezoreriei trebuie să asigure determinarea unei structuri optime a activului băncii, în așa fel încât prin asumarea riscului de lichiditate banca să nu înregistreze pierderi. Gestiunea consideră trezoreria ca un centru de profit, activele si pasivele deținute în monedă sau în valută fiind gestionate conform normelor impuse de autoritatea monetară, echilibrul trezoreriei si echilibrul financiar global al băncii fiind interdependente.

Maximizarea profitului bancar depinde de evoluția dobânzilor , de structura activelor băncii(raportul dintre disponibilități , adica lichidități si creditele din portofoliu), de costurile generate de asumarea riscurilor de lichiditate.

Dacă se notează Rl = L/C , rata de lichiditate L = disponibilități , iar C = credite , creșterea dobânzilor incită la creșterea volumului creditelor, deci la diminuarea lui Rl , ceea ce implică asumarea unor riscuri de lichiditate cu costurile aferente. În acest sens, structura activelor băncii(L/C) va fi optimă, atunci când profitul aferent fiecărui leu suplimentar va fi egal cu costul plătit de bancă pentru gestiunea riscurilor de lichiditate.

Cu cât Rl este mai mare, cu atât trezoreria este mai solidă, dar și profitul mai mic. Diminuarea lui Rl, deci asumarea riscurilor de lichiditate, poate însă majora profitul băncii.

Gestiunea pe termen lung permite băncii să-și elaboreze politica de creditare, lichiditatea fiind un factor de constrângere pentru activitatea de creditare.

În acest sens, banca își fixează plafoane pe diferite categorii de active și pasive, în funcție de caracterul acestora: lichide și nelichide , stabile și volatile, în funcție de politica de creditare pe care vrea să o promoveze.

Pentru exemplificare , notăm astfel :

Al = active lichide (numerar,titluri de valoare,împrumuturi interbancare,etc);

Pv = pasive volatile ( disponibilități, depozite la vedere, împrumuturi pe piața interbancară pe termen scurt).

Pot apărea următoarele situații:

Al – Pv > 1 , banca dispune de lichiditate excesivă care îi poate permite finanțarea unor împrumuturi neprevăzute apelând, eventual, și la depozite, pe care nu le-a prevăzut, dar care pot fi mobilizate.

Daca nu ar fi avut exces de lichiditate, pentru a-și acoperi împrumuturile neprevăzute, banca ar fi trebuit să apeleze la piața interbancară.

Al – Pv < 1 , banca este în criză de lichiditate, trebuind să apeleze la împrumuturi pe piața interbancară, la operațiuni cu titluri de valoare, etc.

CAPITOLUL II – METODOLOGIA FOLOSITA IN DETERMINAREA ANALIZEI CANTITATIVE IN CADRUL UNUI MODEL ECONOMETRIC

1.1 Metodologia utilizată, în general, de către econometrie pentru analiza unui fenomen economic se poate încadra de-a lungul următoarelor linii:

identificarea teoriei economice care explică fenomenul respectiv;

specificarea modelului teoretic în format matematic;

specificarea modelului econometric;

obținerea datelor corespunzătoare;

estimarea parametrilor modelului econometric;

testarea statistică a ipotezelor propuse de teoria economică;

previzionarea variabilelor din cadrul modelului econometric;

utilizarea modelului econometric pentru fundamentarea deciziilor de

politică economică.