Riscul de Credit la Brd Societe Generale

Cuprins

Cap. I. Concepte privind riscurile bancare.

Cap. II. Analizarea riscului ales pe baza unor indicatori

2.1 Indicatori ai riscului de creditare.

2.2 Analiza indicatorilor de risc la banca BRD Societe Generale.

Cap. III. Metode și tehnici de gestiune a riscului de credit

3.1 Cadrul teoretic privind metodele și tehnicile de gestiune a riscului de credit.

3.2 Metode și tehnici de gestiune a riscului aplicate de către banca BRD Societe Generale.

Cap. IV. Modalități de îmbunătățire a gestiuni riscului de creditare

Bibliografie

Cap. I Concepte privind riscurile bancare.

Riscurile în domeniul bancar sunt o parte integrantă în gestionarea activității bancare, și necesită o deosebită atenție în administrarea acestora. Obiectivul este acela de a identifica riscurile posibile, de a le minimaliza sau a le menține la un nivel acceptabil astfel încât eventualele probleme care ar surveni să nu afecteze activitatea acesteia. Prin gestionarea riscurilor înțelegem aceea parte a controlului intern care necesită o responsabilizare a personalului atât prin etica instituției cât și prin suportul autorităților, care să susțină și să adopte măsuri pentru asigurarea unui echilibru bancar. Bogdan Căpraru definește riscul bancar prin prisma „apariției unor evenimente care se pot ivi pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care pot provoca efecte negative asupra activității băncii.” Activitatea bancară este expusă mai multor riscuri dintre care putem enumera:

– riscul de credit;

– riscul ratei dobânzii;

– riscul de lichiditate;

– riscul (de schimb) valutar;

– riscul de piață,

– riscul de solvabilitate și alte riscuri.

Riscul de creditare este cel mai întalnit risc din domeniul bancar, deoarece obiectul de activitate al instituțiilor bancare presupune, atât partea de atragere a depozitelor, de mobilizare a resurselor cât și cea de redistribuire, prin acordarea de credite fiind și sursa principală de obținere a veniturilor prin dobânzile percepute. În procesul de acordare a creditelor accentul cade pe debitor (persoana fizică și/sau persoană juridică), deoarece există riscul, ca acesta să între în incapacitate de plată și să afecteze activitatea băncii, producându-i pierderi. O definiție pentru riscul de creditare este dată de Vasile Dedu care spune: „ riscul de creditare exprimă posibilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență, și pentru împrumutat, riscul de credit exprimă într-o formă mai largă, degradarea situației financiare a acestuia.” Riscul de credit constă în riscul insolvabilității debitorului și riscul imobilizării în cazul în care debitorul nu respectă angajamentul achitării la scadență. Pentru gestionarea acestui risc băncile numesc comitete de credit care analizează cererile de credit și acordă în urma evaluărilor împrumuturile solicitate de clienți. Ca aport la analizarea cererilor de credit ce implică evaluarea situației financiare a debitorului, banca are dreptul de a solicita garanții privind îndeplinirea obligației de rambursare a creditului. Alte forme de protejare care sunt menite să asigure banca în fața riscului de credit sunt: constituirea de provizioane, asigurarea creditelor la societățile de asigurare, titlurizarea creditelor, adecvarea capitalului pentru a oferi stabilitate și a prelua din eventualele pierderi.

Cap. II Analizarea riscului ales pe baza unor indicatori

2.1 Indicatori ai riscului de creditare

Pentru a evalua riscul de credit, băncile analizează modul în care evoluează în timp calitatea portofoliului de credite, pentru a determina efectele acestuia asupra profitului. Pentru a analiză băncile pot utiliza o serie de indicatori printre care putem aminti:

a) indicatorii de structură;

b) indicatorii de dinamică;

c) indicatorii relativi.

a) „Indicatorii de structură: sunt indicatorii care exprimă procentual structura activelor bancare, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Indicatorii de risc utilizați pentru determinarea structurii sunt:

credite totale raportate la total active;

– este de preferat ca ponderea creditelor în total active să fie cât mai mică, astfel încât activitatea de creditare să nu pericliteze activitatea băncii. Ca măsuri de sporire a securității și siguranței, băncile pot stabili plafoane de creditare sau praguri de alertă.

credite de calitatea medie raportate la creditele totale;

– acest indicator prezintă ponderea creditelor de calitate inferioară în totalul creditelor, și acestea cuprind; creditele în observație, creditele substandard și creditele îndoilenice.

pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite.

– valoarea acestui raport trebuie sa fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fi fost gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime servește și drept reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi.

b) Indicatorii de dinamică: sunt acei indicatori care „exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare, ex ante sau post factum.” Putem menționa doi indicatori care urmăresc evoluția în timp a expunerii la riscul de credit: dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite și dinamica activelor și, mai ales a creditelor totale.

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor

– la portofoliul de credite exprimă (ex ante) felul în care conducerea băncii anticipa evoluția expunerii la riscul de creditare; cu cât creșterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipa pierderi mai mari și că, deci, este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite.

dinamica activelor și, mai ales a creditelor totale

– sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta deoarece se presupune, în baza experienței, că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanțele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică și, în general, de ansamblul resurselor băncii și de modul lor de gestionare. O creștere accelerată a valorii reale a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel puțin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori în cadrul acelorași structuri și folosind aceleași resurse.

c) Indicatorii relativi: se mai numesc și indicatori de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, sunt important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc sursa de finanțare a acestei expuneri.

Deasemenea există 2 indicatori care pot fi utilizați:

profitul net reportat la pierderile la portofoliul de credite;

– profitul net este sursa principală de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singura destinație. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula și sub formă inversă, dar atunci este în mod evident subunitar. Important este ca resursele sa fie acoperitoare.

raportul dintre fondul de rezervă și pierderile înregistrate la credite;

– acest raport trebuie sa fie mai mare decât 1 pentru a putea aprecia că managementul este prudent.”

2.2 Analiza indicatorilor de risc la banca BRD Société Générale

BRD-Groupe Société Générale (“Banca” sau “BRD”) este o societate pe acțiuni înregistrată în România. Banca și-a început activitatea ca societate bancară cu capital de stat la sfârșitul anului 1990, prin preluarea patrimoniului fostei Bănci de Investiții. Banca are sediul central și sediul social în București, Blvd Ion Mihalache nr. 1-7. BRD împreună cu subsidiarele sale (“Grupul”) oferă o gamă largă de servicii bancare și financiare destinate persoanelor fizice și juridice, conform legislației în vigoare. Banca acceptă depozite și acordă credite și leasing, efectuează plăți prin transfer în România și străinătate, prestează servicii de schimb valutar și alte servicii financiare pentru clienți persoane fizice și juridice.

Societatea mamă este Société Générale S.A. (“Societatea mamă” sau “SG”).

Banca are 883 unități în țară (915 la 31 Decembrie 2012).

Numărul mediu de angajați ai Băncii în cursul anului 2013 a fost de 7,858 (8,123 la 2012), iar la sfârșitul anului de 7,754 (7,992 la 31 Decembrie 2012).

BRD-Groupe Société Générale este cotată la categoria I a Bursei de Valori București („BVB”) începând cu 15 ianuarie 2001.

Sursa: modificat de către autor.

Indicatori de structură:

credite totale raportate la total active;

– în anul 2012:

(31.477.629 / 47.924.059)*100 = 65,68 %

– în anul 2013:

(27.763.598 / 47.079.103)*100 = 58,97 %

Se observă o tendință de scădere în anul 2013 față de anul 2013, a ponderii creditelor bancare în total active, determinată de majorarea deprecierii creditelor, și scăderea portofoliului de credite bancare.

Indicatorii de dinamică:

dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor

Sursa: modificat de către autor.

Valoarea creditelor pentru care s-a constituit provizion specific este pentru bancă de 5.733.055 în anul 2013 față de 31 decembrie anul 2012 de 3.912.276 de lei. Creșterea provizioanelor la 31 decembrie 2013 comparativ cu 31 decembrie 2012 și cu 31 decembrie 2011 reflectă:

‐ creșterea ratei creditelor neperformante, ca urmare a procesului lent de redresare economică, în urma crizei prelungite și o îmbunatățire a procesului de identificare a creditelor problemă;

‐ eforturile băncii de a atinge un nivel solid de acoperire cu provizioane, în contextul diminuării valorii colateralului ca urmare a scăderii continue a pieței și a procedurilor de insolvență / incertitudini juridice;

‐ creșterea costului riscului pe segmentul IMM, spre deosebire de o evoluție în scădere pentru portofoliile mari: clienți și persoane fizice.

Cap. III Metode și tehnici de gestiune a riscului de credit la Banca BRD Societe Generale

3.1 Cadrul teoretic privind metodele și tehnicile de gestiune a riscului de credit.

Creditarea, sau operațiunile de creditare se fondează pe 2 principii fundamentale în administrarea și gestionarea riscurilor, acestea fiind:

– principiul prudenței;

– și principiul eficienței.

Primul principiu, cel al prudenței care definește sectorul bancar, în gestionarea acestuia în a urma cu grijă anumiți pași, care se materializează prin:

„- analiza viabilității și realismului afacerilor derulate de clientul solicitant;

– identificarea vocației la credit a clientului și posibilității de a genera venituri și lichidității pentru a rambursa creditul și plata dobânzilor și a comisioanelor;

– constituiri de garanții asiguratorii pentru acoperirea riscurilor;

– evaluarea capacității deplată a clientului. „

Principiul eficienței presupune „folosirea creditului în scopul solicitat sau pentru destinația pentru care acesta a fost aprobat de bancă.”

În România Legea privind activitatea bancară stabilește următoarele cerințe prudențiale, ca norme minime de reducere a expunerii la risc:

– împrumuturile acordate de o bancă unui singur debitor, nu pot depăși, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acestora; de asemenea sunt restricționate împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca: volumul creditelor care poate fi acordat de o bancă acționarilor săi este de 20% din fondurile proprii, iar în cazul în care clientul este acționar semnificativ posibilitatea de acordare a creditelor se restrânge la 20% pentru toți acționarii semnificativi la un loc;

– suma totală a împrumuturilor acordate debitorilor (expunerea maximă agregată) nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii; se consideră împrumut mare acela acordat unui debitor ale cărui angajamente totale față de bancă ating sau depășesc 10% din fondurile proprii ale societății bancare.

Metode de gestiune a riscului de credit:

Clasificarea activelor bancare – proces prin care se desemnează fiecărui activ un anumit grad de risc de credit, stabilit în funcție de probabilitatea executării obligațiilor de plată conform clauzelor contractuale, în categoria activelor în care trebuie clasificate încluzându-se creditele, creanțele pe termen scurt, investițiile, participațiile de capital propriu. Clasificarea creditelor, și implicit a clienților într-o anumită categorie de risc are drept scop identificarea creditelor care necesită o atentă urmărire și diferențierea ratelor de dobânzi, având în vedere două criterii, și anume serviciul datoriei (capacitatea clienților de a-și onora creditele la scadență) și inițierea de proceduri judiciare (măsuri împotriva clientului pentru recuperarea creanțelor).

Potrivit Normelor Băncii Naționale Române, serviciul datoriei este apreciat astfel:

– bun, în cazul în care ratele și dobânzile sunt plătite la scadență sau cu o întarziere maximă de 7 zile;

– slab, în situația în care ratele și dobânzile sunt plătite cu o întarziere de până la 30 de zile;

– necorespunzător, când ratele și dobânzile sunt plătite cu o întarziere de peste 30 de zile.

Încadrarea creditelor bancare în funcție de performanța financiară:

„- categoria A – în cazul în care performanțele financiare sunt foarte bune și permit la achitarea la scadență a dobânzii și a ratei;

– categoria B – în cazul în care performanțele financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;

– categoria C – în cazul care performanțele financiare sunt satisfăcătoare , dar au o evidentă tendință de înrăutățire;

– categoria D – în cazul în care performanța financiară este scăzută și cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte de timp;

– categoria E – în cazul în care performanțele financiare arată pierderi și există perspective clare că nu pot fi plătite nici ratele, nici dobânzile.”

Tabelul nr. 1 Clasificarea creditului in functie de serviciul datoriei coroborat cu performantele financiare:

Sursa: http://www.scrigroup.com/finante/Metode-si-tehnici-de-gestiune-33825.php

Modalități de finanțare a riscului de credit

Cerințe minime de capital. Pentru a preveni situații de faliment, instituțiilor de credit li se impune deținerea unor fonduri proprii minime considerate adecvate pentru riscurile pe care și le asumă fiecare bancă comercială în parte.

Conform legislației în vigoare (Regulamentul BNR-CNVM 13/18/2006), o instituție de credit trebuie să dispună de un nivel minim al fondurilor proprii care să țină cont de următoarele riscuri asumate în activitatea sa de o instituție de credit:

a) riscul de credit și riscul de diminuare a valorii creanței aferente întregii activități, cu excepția operațiunilor din portofoliul de tranzacționare – fondurile proprii minime aferente sunt determinate conform Regulamentelor BNR- CNVM nr. 14/19/2006, 15/10/2006 și 21/26/2006;

b) riscul asociat operațiunilor din portofoliul de tranzacționare, respectiv riscul de poziție, riscul de decontare și riscul de decontare al contrapartidei – fondurile proprii minime aferente sunt determinate conform Regulamentului BNR- CNVM nr. 22/27/2006;

c) riscul valutar și riscul de marfă – fondurile proprii minime aferente sunt determinate conform Regulamentului BNR- CNVM nr. 22/27/2006;

d) riscul operațional – fondurile proprii minime aferente sunt determinate conform Regulamentului BNR- CNVM nr. 24/29/2006.

În ceea ce privește punctul a), fondurile proprii minime aferente riscul de credit și riscul de diminuare a valorii creanței aferente întregii activități, cu excepția operațiunilor din portofoliul de tranzacționare, reprezintă 8% din totalul valorilor ponderate la risc ale expunerilor.

Valoarea ponderată la risc se poate determina utilizând una din următoarele 3 abordări:

abordarea standard;

abordarea bazată pe modele de rating interne;

abordarea bazată pe modele de rating interne avansate.

Provizionarea. Pentru acoperirea pierderilor din credite, băncile își constituie provizioane, ca formă de asigurare împotriva riscului, care împreună cu rezervele generale pentru pierderi constituie baza de determinare a capacității unei bănci de a-și acoperi pierderile; în vederea determinării unui nivel adecvat al rezervelor trebuie luați în considerare următorii factori: calitatea politicilor de creditare, experiențele anterioare privind pierderile, majorarea volumului de credite, calitatea managementului în domeniul creditării, modalitățile de încasare și recuperare a creditelor, schimbările intervenite în mediul economic și de afaceri. Conform regulamentului nr. 5 din 8 martie 2012 emis de către BNR, în art. 20 „Utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la anularea provizioanelor specifice de risc de credit și se realizează prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor pentru care este îndeplinită una dintre următoarele condiții:

a) au fost epuizate posibilitățile legale de recuperare ori s-a împlinit termenul de prescripție;

b) au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit.”

Asigurarea creditelor – acoperă pierderile cauzate de creanțele restante, după ce, în prealabil, se monitorizează "rating"-ul creditelor clienților respectivi. Companiile profită de o evaluare de credit externalizată și de specialitate precum si de acoperirea asigurării, atunci când este necesar. Din punct de vedere economic, costul cu prima de asigurare este mare, însă pierderile sunt acoperite de către compania de asigurări, transferând astfel riscul asupra acesteia, care are ca scop acoperirea tuturor decalajelor între fluxurile garantate în avans și fluxurile obținute pe baza părților originale. Evident, cu cât șansele observării decalajelor ridicate sunt mai mari, cu atât mai costisitoare este asigurarea.

Titlurizarea creditelor. Posibilitatea băncilor de a-și revinde creanțele asigură o mare lichiditate activului bancar și diminuează expunerea lor la riscuri. Ieșirea acestor creanțe permite realizarea de economii ale fondurilor proprii, putând fi orientate spre alte destinații. în această ipostază, titlurizarea constituie un instrument de gestiune a bilanțului, permițând modularea în același timp a nivelului fondurilor proprii și a rentabilității lor. Titlurizarea creanțelor constă în cedarea către investitori a unui ansamblu de creanțe. Finalitatea titlurizării nu este „curățarea" bilanțului, deoarece activele titlurizate sunt în mod obligatoriu performante. Avantajul titlurizării, din perspectiva gestionări bilanțului, este acela de a fi un mijloc de economisire a fondurilor proprii. Dar lichidarea creanțelor pentru realizarea de economii de fonduri proprii prezintă un interes limitat dacă operațiunea implică sacrificiul rentabilității. Trebuie, în primul rând, verificat dacă impactul operațiunii asupra rezultatelor este favorabil. Ori, astăzi, titlurizarea are un impact direct asupra rentabilității. Ea nu este numai o sumă de economie a fondurilor proprii, ci constituie, de asemenea, un instrument de gestionare a rentabilității.

3.2 Metode și tehnici de gestiune a riscului aplicate de către banca BRD

Controlul riscurilor este realizat prin intermediul celor trei linii de apărare ce consolidează separarea sarcinilor între diversele funcții de control.

Prima linie de apărare este reprezentată de Supravegherea Permanentă, ce constituie responsabilitatea personalului operational și a managerilor. Supravegherea Permanentă este coordonată de către Direcția Control Permanent și Departamentul Risc.

Cea de-a doua linie de apărare este reprezentată de funcțiile cu rol de administrare a riscurilor ce sprijină funcțiile comercial / operaționale cu privire la îndeplinirea sarcinilor acestora. Funcțiile liniei a doua sunt reprezentate de Financiar (gestionarea activelor și pasivelor, administrarea capitalului, controlul financiar și supravegherea contabilă), Departamentul Risc (administrarea riscurilor de credit, de piață și operațional), Direcția Conformitate (administrarea riscului de conformitate și riscului reputațional) și Direcția Juridică (riscul legal). Acestea furnizează rapoarte către Comitetul de Direcție, Comitetul de Audit și autoritățile de reglementare.

Cea de-a treia linie de apărare este reprezentată de controlul independent furnizat de către funcția de Audit Intern și Auditorul Extern. Funcția Audit Intern raportează către și funcționează sub mandatul Consiliului de Administrație. Principiile, procedurile și infrastructurile de administrare a riscurilor BRD și implementarea acestora sunt examinate și monitorizate în mod independent de către Auditul Intern. Banca este expusă la riscurile inerente activității sale de bază.

Riscul de credit reprezintă pierderea pe care ar suporta-o Grupul dacă un client sau o altă contrapartidă nu și-ar îndeplini obligațiile contractuale. Riscul de credit este implicit în produsele bancare tradiționale – credite, angajamente de creditare și alte datorii contingente, cum sunt acreditivele – dar și în contracte de tipul produselor derivate

Politica de credit a Grupului se bazează pe principiul că aprobarea oricărui angajament care presupune risc de credit trebuie să se bazeze pe o cunoaștere solidă a clientului și a afacerilor sale, o înțelegere a scopului și structurii tranzacției și a surselor de rambursare a datoriilor. Ca parte a Grupului Société Générale, BRD are o abordare de creditare pe baza fluxului de numerar, ceea ce înseamnă că banca se așteaptă ca datoria să fie rambursată în primul rând din fluxurile de numerar viitoare (pentru persoanele juridice) / venituri (persoane fizice) generate de client.

Banca evaluează calitatea portofoliului non retail, prin utilizarea sistemului de rating Société Générale, cu o scară de la 1 la 10 (de la 1 la 7 – expuneri în bonis, 8-10 – expuneri depreciate). Actualizarea ratingului implica o evaluare duală a clientului, calitativă și cantitativă, realizată într -un mod similar cu cea de la acordare. Contrapartidele de retail sunt evaluate la început, pe baza cartelelor de scor, și monitorizate cu ajutorul grilelor de scor.

Securizarea, sub formă de colateral (protecție finantață) sau garanție (protecție nefinanțată), este acceptată pentru a reduce riscul de credit și nu servește ca un substitut pentru capacitatea debitorului de a-și îndeplini obligațiile. Valorile mobiliare acceptate în sprijinul angajamentelor acordate includ în primul rând imobiliare, atât rezidențiale cât și comerciale, garanții emise de alte bănci și fonduri de garantare, echipamente și stocuri.

Grupul măsoara nivelul de concentrare a riscului de credit, prin stabilirea și stricta monitorizare de limite privind cantitatea de risc acceptat în relația cu un anumit debitor, sau grupuri de debitori, pentru segmente geografice și industriale, precum și la nivel de tip de produs / tranzacție.

Calitatea expunerilor persoane juridice este administrată utilizând un sistem de rating intern în care raționamentul profesional este un element cheie în procesul de evaluare. Sistemul de rating intern este bazat pe modele de rating care conțin atât criterii de evaluare cantitative cât și calitative relevante tipului și mărimii contrapartidei. Setul de modele interne este dezvoltat pe baza datelor istorice ale Grupului și folosirea ratingului este formalizată în norme și proceduri interne. Revizuirea ratingului este realizată cel puțin o dată pe an, sau de fiecare dată când apar aspecte noi semnificative care modifică bonitatea contrapartidei. Acest proces se concretizează în clasificarea expunerilor clienților în tipurile standard, sensibil și neperformant.

Detalierea pe baza rating-ului a expunerilor contrapartidelor BRD este bazată pe un sistem intern de rating, prezentat în echivalent rating Standard&Poors.

Tabel. nr.2 Analiza creanțelor asupra instituțiilor financiare:

Sursa: modificat de către autor.

Tabel nr.3 Analiza pe vechime a creditelor restante dar nedepreciate:

31 decembrie 2013

31 decembrie 2012

Sursa: modificate de către autor.

Riscul de credit este, în principal, riscul ca o contrapartidă să nu își îndeplinească obligațiile de plată față de bancă și/sau calitatea unui emitent sau a unei contrapartide să se înrăutățească. Gestionarea riscului de credit în cadrul băncii este integrată în procesul de management al riscului al BRD Société Générale. Câteva din principiile importante utilizate în managementul riscului de credit sunt:

‐ analiza de credit a clientului folosind standarde conservatoare de aprobare;

‐ portofoliu diversificat de credit la nivel de client, industrie, și concentrare la nivel de produs care este evaluat și gestionat conform apetitului la risc;

‐ procese bine formalizate pentru aprobările de credit, inclusiv un mecanism strict de competențe și limite de aprobare a creditelor; autoritatea de aprobare a creditului este desemnată persoanelor conform calificării, experienței și pregătirii acestora;

‐ utilizarea unor criterii bine definite de acordare a creditelor pe tip de client, inclusiv cunoașterea aprofundată a debitorilor, precum și scopul și structura creditului, analiza aprofundată a surselor de rambursare și de diminuare a riscurilor prin intermediul cererilor pentru colaterale și garanții personale;

‐ creșterea suportului pentru IMM-uri, companii mari cât și pentru redresarea economică menținând în același timp practici sigure și solide de creditare;

‐ analizarea și aprobarea lansării de noi produse și activități generatoare de risc de către conducerea băncii;

‐ monitorizarea continuă a expunerilor, la nivel individual, respectiv la nivel de grup de expuneri, unde este cazul;

‐ monitorizarea și raportarea periodică, către conducerea băncii, a calității portofoliilor de credit;

‐ verificarea periodică independentă a activității de creditare, de către funcția de audit intern a băncii;

‐ identificarea și gestionarea creditelor neperformante și a diferitelor aspecte rezultate din aceasta activitate, utilizând indicatori obiectivi.

Calitatea expunerii persoanelor juridice este administrată utilizând un sistem de rating intern în care raționamentul profesional este un element cheie în procesul de evaluare. Sistemul de rating intern este bazat pe modele de rating care conțin atât criterii de evaluare cantitative cât și calitative relevante tipului și mărimii contrapartidei. Setul de modele interne este dezvoltat pe baza datelor istorice ale băncii și folosirea ratingului este formalizată în norme și proceduri interne.

Revizuirea ratingului este realizată cel puțin o dată pe an, sau de fiecare dată când apar aspecte noi semnificative care modifică bonitatea contrapartidei. Acest proces se concretizează în clasificarea expunerilor clienților în tipurile standard, sensibil și neperformant. Expunerea principală a băncii la riscul de credit este generată de angajamentele bilanțiere și extrabilanțiere ale clienților.

Riscul de credit corporate

Caracteristicile principale ale creditării clienților comerciali sunt următoarele:

‐ Proces de creditare desfășurat prin deciziile de risc de credit la nivel individual pentru a dezvolta creditarea ;

‐ Fiecare prelungire a unui credit sau schimbare materiala a unei facilități de creditare (cum ar fi deținătorul, structura colateralului sau clauze majore) pentru orice contrapartidă necesită aprobare la nivelul de autoritate adecvat ;

‐ Consolidarea expunerilor către un singur debitor: (consolidarea tuturor expunerilor directe și indirecte către o anumită contrapartida, mai întâi la nivelul României și apoi la nivel global SG);

‐ Utilizarea sistemului de rating intern (sistemul de rating intern al băncii este o versiune a sistemului de rating al SG, calibrat și ajustat la mediul economic local);

‐ Transferul expunerilor neperformante către un departament dedicat și independent de recuperare.

Riscul de credit retail

Creditarea persoanelor fizice și a anumitor întreprinderi mici și mijlocii este abordată într-un mod standardizat și industrial (produse concepute pe baza nevoilor identificate pe piață, modele automate de notare și procese de acordare, apetit de risc calibrat utilizând măsuri obiective, tehnici de monitorizare în timp util). Banca are unități dedicate și independente care sunt responsabile pentru administrarea expunerilor de credite neperformante.

Cap. IV Modalități de îmbunătățire a gestiuni

riscului de creditare

Este, desigur, evident că o strategie trebuie să cuprindă atât programe bancare performante, cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimalizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Susținem că este evident deoarece obiectivul principal al acestor politici este acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activității

bancare îl reprezintă obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari. Numai că nu întotdeauna aceste două obiective – cel general și cel sectorial – se află în concordanță. S-ar putea ca, în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscurilor să fie mai mare decât expunerea potențială la risc. Ceea ce nu înseamnă decât că și aceste programe trebuie selectate în funcție de criterii de eficiență. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi.

În acest caz decizia trebuie luată întotdeauna având în vedere și cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare și pierderile potențiale mai mari. Dar dacă decizia este de așa natură, atunci minimalizarea riscurilor bancare nu trebuie în niciun caz să se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel, obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementărilor bancare în vigoare. Dintre acestea niciunul nu are un primat absolut, una din sarcinile conducerii băncii fiind și aceea de a stabili obiectivul managerial central al fiecărei perioade. Importanța gestiunii riscurilor bancare nu se rezumă totuși doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului

salariaților, care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activități frauduloase. Existența unor programe adecvate pentru prevenirea și controlul riscurilor bancare contribuie și la impunerea instituției în cadrul comunității bancare, nu de puține ori experiența unor astfel de programe condiționând admiterea sau participarea băncii respective la asociații interbancare sau obținerea unor calificative superioare din partea autorității bancare. Și nu în cele din urmă, o gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Clienții doresc o bancă sigură și acționarii la fel. Soliditatea unei bănci îi atrage însă pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu. Dacă băncile nu sunt obligate să se asigure de răspunderea civilă față de deponenți, atunci interesul acestora pentru alegerea celor mai sigure instituții este diminuat; iar principalul criteriu devine rentabilitatea plasamentului. Poate să apară atunci o selecție adversă pentru care este foarte probabil ca băncile cu cele mai mari probleme, în lipsă de lichiditate, să acorde cele mai ridicate dobânzi. Pentru evitarea acestei selecții adverse, este preferabil ca asigurătorul să perceapă prime de asigurare diferențiate, mai ridicate pentru băncile cu o gestiune deficitară a riscurilor astfel încât să existe o penalizare explicită pentru acestea.

Având ca obiectiv principal întărirea rezilienței sectorului bancar european, cu condiția ca băncile să finanțeze în continuare activitatea economică, Reglementările Basel III – Noul acord privind cerințele de capital pentru instituțiile de credit CRD IV – sunt restrictive și ar putea determina scăderea interesului instituțiilor de credit privind finanțarea IMM-urilor. O provocare pentru sistemul bancar european și implicit pentru băncile din România o constituie implementarea prevederilor

Menținerea competitivității sectorului bancar este esențială. Este de importanță majoră ca decidenții de politici din Europa să calibreze implementarea europeană a acordului Basel III pentru a menține capacitatea de creditare a băncilor europene. Câteva state membre, între care și România, au susținut necesitatea amânării termenului de implementare. Poziția exprimată de Federația Bancară Europeană, din care face parte și Asociația Română a Băncilor, vizează stabilirea unei perioade rezonabile de timp între publicarea textului final și punerea în aplicare „în scopul de a permite băncilor să implementeze procedurile necesare pentru a se conforma cu noile norme“. Regulamentul de aplicare al CRD IV va fi de directă și unică aplicare de către toate băncile din țările din UE, în timp ce Directiva va fi transpusă în reglementare națională. Ținând cont de perioada de criză și post criză și în absența unei evaluări generale de impact la nivel european, comunitatea bancară europeană rămâne preocupată de consecințele creșterii semnificative a costului capitalului necesar. Basel III, ale cărui prevederi urmează să fie introduse prin pachetul legislativ CRD IV, reprezintă prioritatea zero pentru sistemul bancar, la nivelul Asociației Române a Băncilor fiind înființată Comisia Basel III, care se ocupă de implementarea acestui proiect, elaborarea de propuneri și solicitarea de clarificări care, în opinia comunității bancare, se impun.

Basel III stabilește, în principal, noi cerințe de capital pentru instituțiile de credit, unifică practicile europene de supraveghere și introduce managementul lichidității la nivel de grup. Propunerea de regulament impune băncilor să dețină un capital mai mare și de mai bună calitate, pentru a putea rezista singure încazul unor viitoare șocuri.

Noul Acord de capital este foarte restrictiv în ceea ce privește asumarea de riscuri de către bănci și există pericolul să scadă foarte mult apetitul băncilor pentru creditarea IMM-urilor. Asociația Română a Băncilor, alături de alte asociații bancare europene și de grupuri bancare, a efectuat demersuri la Parlamentul European și Comisia Europeană privind modificarea formei propunerii de reglementare.

La nivelul proiectului de regulament, Basel III solicită băncilor să aibă un nivel minim al rezervei de capital comun de 4,5% (față de 2% în cazul Basel II) și un nivel minim al capitalului de rangul 1 de 6% (față de 4% în cazul Basel II) pentru activele ponderate la risc, iar rata capitalului total 8%. Basel III mai introduce și rezerve suplimentare de capital, adică o rezervă obligatorie de conservare a capitalului de 2,5% și o rezervă de capital anticiclică facultativă. Aceasta permite autorităților naționale de reglementare să solicite un capital suplimentar de 2,5% în perioade de mare creștere a creditului.

Noile cerințe de capital de reglementare în condiții de continuitate a activității – capital comun de rangul 1 și capital de rangul 1 – ar fi puse în aplicare treptat în perioada 2013-2015. Noile ajustări prudențiale ar fi, de asemenea, introduse treptat, într-un ritm de 20% pe an începând din 2014, pentru a atinge 100% în 2018. Un impact semnificativ, nu doar din punct de vedere al efortului privind implementarea cerințelor de raportare, ci mai ales asupra modelului de business al băncilor îl au prevederile privind managementul lichidității. Sunt favorizate depozitele retail, considerate a fi mai stabile, precum și resursele pe termen mediu și lung. De asemenea, un portofoliu important de active lichide este solicitat pentru a face față unui scenariu de criză severă. Pentru a respecta aceste prevederi, băncile vor fi nevoite să-și adapteze sistemele și produsele în mod corespunzător, implicând costuri suplimentare importante. Concluzionând, Basel III reprezintă mai mult decât încă un set de reglementări, prevederile sale afectând și testând în mod fundamental capacitatea de a produce profit a industriei bancare.

Motivația introducerii Basel III se bazează pe următoarele considerente:

– efectele negative ale crizelor bancare. Literatura economică arată că rezultatul crizelor bancare se materializează în pierderi ale producției economice egale cu aproximativ 60% din PIB, în perioada de precriză.

– frecvența crizelor bancare. Din 1985, au existat peste 30 de crize bancare în statele membre ale Comitetului de la Basel, ceea ce corespunde unei probabilități de 5% ca un stat membru să se confrunte cu o criză într-un an dat.

– beneficiile Basel III depășesc costurile implementării, deoarece un sistem bancar stabil este piatra de temelie a dezvoltării durabile, cu efecte benefice pe termen lung.

Diferența majoră față de precedentele acorduri este reprezentată de sfera de acoperire mult extinsă, măsurile fiind deopotrivă microprudențiale (vizează riscurile individuale ale băncilor) și macroprudențiale (vizează ansamblul sistemului bancar). La nivel microprudențial, măsurile au în vedere (BNR, 2011, p. 124):

– consolidarea calității bazei de capital prin majorarea cerinței minime de capitaluri proprii (acțiuni ordinare, rezultat financiar reportat și rezerve) și a cerinței minime de fonduri proprii de nivel 1 (capitaluri proprii și instrumente hibride), precum și prin reconsiderarea criteriilor de eligibilitate pentru instrumentele avute în vedere la determinarea fondurilor proprii de nivel 1;

– creșterea exigențelor pentru acoperirea riscurilor, accentul major fiind pus pe riscurile evidențiate în perioada crizei: expunerile din portofoliul de tranzacționare (trading book), riscul de credit al contrapartidei (CCR), expuneri securitizate și poziții din securitizare;

– limitarea efectului de pârghie ca măsura adițională față de cerințele de capital calculate în funcție de risc;

– prevederea unor standarde internaționale de lichiditate, care să asigure pe termen scurt (30 de zile) rezistența la șocuri/crize de lichiditate.

La nivel macroprudențial, măsurile prezintă caracter anti-ciclic și au în vedere (BNR, 2011, p. 124):

– introducerea unui amortizor de capital anticiclic, pentru protejarea sistemului financiar de riscurile sistemice asociate creșterii nesustenabile a creditului (reprezintă 2,5 % peste cerințele minime de capital-fonduri proprii de nivel 1 formate din acțiuni ordinare, rezultat reportat și rezerve), cât și a unui amortizor fix de conservare a capitalului cu rolul de a acoperi pierderile în cazul în care banca se confruntă cu probleme de ordin financiar (variază într-un interval care atinge ca valoare maximă 2,5 % în funcție de faza ciclului economic). Amortizorului de capital anticiclic este direct proporțional cu riscul sistemic și se calculează conform relației credit/ PIB;

– calcularea unui efect de pârghie, scopul fiind limitarea nivelului datoriei la nivelul sistemului bancar în perioadele de boom; băncile de importanță sistemică, preocupările fiind orientate spre reducerea probabilității și impactului falimentului acestora, reducerea costurilor intervenției sectorului public și impunerea unor condiții de concurență egale prin diminuarea avantajului competitiv pe care îl dețin aceste bănci în sfera finanțării. Comitetul are în vedere și alte cerințe suplimentare în vederea absorbirii pierderilor, precum și eventuala introducere de taxe suplimentare de capital (capital surcharges) pentru aceste bănci.

Bibliografie

Corneliu Bențe – Gestiunea modernă a riscurilor bancare în contextul dezvoltării pieței asigurării creditului, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2011

Bogdan Căpraru – Activitatea bancară. Sisteme, operațiuni și practici, Editura, C. H. Beck, București, 2000.

Vasile Dedu – Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008.

Daniela Haranguș – Băncile și managementul operațiunilor bancare, Editura Art Press, Universitatea din Oradea, 2006

Articole

http://www.scrigroup.com/finante/Metode-si-tehnici-de-gestiune-33825.php

http://www.arb.ro/aparitii-media/reglementarile-basel-iii-prioritatea-zero-pentru-sistemul-bancar.html