Riscul de Credit In Activitatea Bancara. Metode Moderne de Cuantificare a Acestuia

CUPRINS

1. Introducere pg. 1

2. Factorii generatori ai riscului de credit pg. 2

3. Analiza solvabilității solicitanților de credit pg. 7

4. Metode moderne de cuantificare a riscului de credit.Metodologia Credit Metrics pg. 21

5. Bibliografie pg. 26

=== Riscul de credit in activitatea bancara.Metode moderne de cuantificare a acestuia ===

CUPRINS

1. Introducere pg. 1

2. Factorii generatori ai riscului de credit pg. 2

3. Analiza solvabilității solicitanților de credit pg. 7

4. Metode moderne de cuantificare a riscului de credit.Metodologia Credit Metrics pg. 21

5. Bibliografie pg. 26

INTRODUCERE

Riscul este un factor fundamental al afacerilor, deoarece din nici o activitate nu se poate obține profit fara risc. De aceea orice societate comercială încearca să-și maximizeze profitul prin gestionarea riscului specific domeniului său de activitate și prin evitarea sau transferarea riscului pe care aceasta nu dorește să-l preia. Este evident că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe, cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare, care vizează, de fapt, minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Acest lucru rezultă din obiectivul principal al acestor politici, anume acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activivității bancare îl constituie obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

In alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. în acest caz, trebuie luată decizia întotdeauna având în vedere și cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare și pierderile potențiale mai mari. Insă minimizarea riscurilor nu trebuie să se transforme într-un obiectiv în sine.

Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților, care devin mai riguroși și mai conștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de serviciu. Nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activități frauduloase.

O gestiune eficace a riscurilor bancare iși va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Clienții doresc o bancă sigură, la fel și acționarii. Soliditatea unei bănci îi atrage pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu.

Insă așa cum clienții doresc să aibă încredere în banca cu care doresc să aibă relații financiare, așa și banca dorește să aibă încredere în clienții săi. Astfel în următoarele rânduri vom afla care sunt principalele cauze de apariție a riscului de credit, cum poate afla banca dacă cel care cere un credit este de încredere sau nu, și nu în ultimul rând o bună metodă de a cuantifica riscul.

Pe lângă acestea vom afla și cum se descurcă o societate comercială care dorește să achiziționeze un credit de la o bancă: la ce analize este supusă societatea și dacă banca este de acord să îi acorde creditul sau nu.

FACTORII GENERATORI AI

RISCULUI DE CREDIT

I. Premise ale apariției riscurilor bancare

Riscurile cu care se confruntă instituțiile bancare în activitatea lor sunt determinate de particularitățile specifice domeniului bancar, precum și de o serie de alte considerente prezentate în continuare.

Caracterul banilor, de instrument universal de schimb, de mijloc de măsură a valorii și de tezaurizare, pe de o parte, iar pe de altă parte, volatilitatea banilor, precum și sensibilitatea acestora față de fluctuațiile cu sens pozitiv sau negativ ce au loc în economie fac ca scopul activității băncilor, ca societăți comerciale independente, să fie acela de maximizare a profitului în condiții de minimizare a riscului.

Dublul rol al băncilor, de entități economice independente, ce au ca scop maximizarea profitului, pe de o parte, și de elemente ale sistemului bancar coordonat de Banca Centrală, având ca obiectiv implementarea politicii monetare a acesteia, pe de altă parte, implică o nouă dimensiune a riscului, în sensul că politicile duse de bănci în scopul realizării obiectului propriu de activitate pot să intre în contradicție cu măsurile de politică monetară impuse de Banca Centrală la un moment dat.

Subiecții participanți acoperă întreg spectrul socio-economic. Astfel, serviciile de intermediere și transfer asigurate de bănci se adresează tuturor categoriilor de participanți la activitatea economică, respectiv agenți economici și persoane fizice.

Diversitatea serviciilor și produselor bancare are ca sursă, la rândul ei, diversitatea clienților bancari ale căror necesități diferite de economisire, transfer și împrumut sunt satisfăcute de bănci prin promovarea de noi servicii și produse bancare. Diversitatea operațiunilor bancare, precum și diversitatea clienților presupun asumarea unor riscuri specifice de către bănci atât în ceea ce privește calitatea, oportunitatea și costurile serviciilor și produselor oferite, cât și în ceea ce privește selectarea clienților beneficiari ai acestor produse și servicii.

Spre deosebire de activitățile comerciale nebancare, relațiile clienților cu banca au un anumit grad de stabilitate în timp, aceste relații fiind dependente ca durată de scadența depozitelor și, respectiv, de termenele de creditare.

Fluxurile financiare ce pătrund și ies din bănci sunt de valori foarte mari, fiind constituite din sume diverse, ce au la bază o multitudine de documente justificative. Sistemul de evidență și control al existenței și mișcărilor de bani într-o bancă trebuie să asigure, pe de o parte, transparența operațiunilor și, pe de altă parte, o strictă urmărire până la nivel analitic a existenței și mișcărilor de bani. Riscurile decurg din faptul că volumul banilor existenți în contul resurselor și, respectiv, al plasamentelor este constituit din sumele relativ mici ale unei mase mari de clienți. De aici pornește acțiunea unei serii de factori a căror strictă menținere sub control este esențială pentru stabilitatea unei bănci la un moment dat, factori ce se referă la lichiditate, la echilibrul în timp al resurselor și plasamentelor pe diverse scadențe, la volumul total relativ stabil al fluctuațiilor de bani în cele două planuri bilanțiere.

Condițiile de apariție a riscurilor bancare sunt determinate de manifestarea unui complex de factori care depind de: evoluția generală a economiei, schimbări legate de organizarea băncii, luarea unor decizii financiare, condițiile politice și economice.

Evoluția generală a economiei determină schimbări ale indicatorilor macro-economici și anume: dinamica P.I.B. pe ansamblu și pe elemente structurale, evoluția ratei inflației și stabilitatea monetară. Se înțelege prin aceasta că băncile depind de starea economică a unei țări la un moment dat, datorită, pe de o parte, faptului că în amonte deciziile de politică monetară pe care le ia Banca Centrală sunt aplicate de către sau prin intermediul băncilor, iar pe de altă parte, în aval, băncile își atrag resursele și efectuează plasamentele din și în mediul nebancar, generator de rezultate la nivel macro-economic și, în același timp, scăderii investițiilor finanțate din credite bancare.

Inflația este cel mai sensibil manometru al stării de echilibru economic. O rată mare a inflației indică certe dezechilibre economice ce afectează acut rezultatele activității bancare pe termen scurt și determină o majorare pe termen mediu și lung a tuturor categoriilor de risc bancar.

Dependența ratelor reale ale dobânzii de rata inflației și implicațiile pe care dobânda le are atât asupra nivelurilor resurselor și plasamentelor unei bănci ce operează într-un mediu concurențial, cât și asupra profiturilor bancare determină existența unei relații de directă proporționalitate între nivelurile inflației și nivelul riscurilor bancare.

Schimburile legate de reglementările financiar-bancare, precum și de cele economice, influențează eficiența și siguranța bancară. Rezultatele economico-financiare evidențiate de P.I.B., care determină valori ale ratei inflației, generează modificări ale politicii monetare care au ca scop echilibrarea economiei și stabilitatea monetară.

Perturbările provocate de greșita organizare a băncii, de o pregătire necorespunzătoare sau de efectuarea unor operațiuni ineficiente sau nesupravegheate pot genera pierderi. Resursele umane sunt considerate un activ deosebit de important al unei entități economice. Calitatea, experiența și pregătirea corespunzătoare a personalului sunt condiții fundamentale pentru desfășurarea unei activități eficiente.

Luarea unor decizii financiare afectează în mod direct și implicit creditul, rata dobânzii, lichiditatea și capitalul propriu al băncii. Deciziile managerilor băncii sunt supuse unor riscuri ale căror surse provin atât din mediul economic nebancar, cât și din interiorul băncii. Dacă banca a avut pierderi în exercițiile anterioare, aceste pierderi vor fi aruncate asupra prețului de vânzare a resurselor financiare plasate în afacerea debitorului nou contractant. Un asemenea procedeu crează de la începutul relației, premisa nerambursării, printr-o vădită neputință a factorilor de decizie managerială de a restructura calitatea portofoliului de credite.

Majoritatea debitorilor sancționează raportul contractual prin neplata dobânzilor și a ratelor de credit, fiind necesar în acest caz restabilirea relației de încredere reciprocă, printr-o nouă negociere.

In forma sa extremă, riscul creditului provoacă pierderi băncii finanțatoare prin falimentul debitorului, în acest caz pierderile fiind definitive.

Un alt factor perturbator intern îl reprezintă corupția ofițerilor de credite la nivelul rețelei bancare, în cadrul unităților direct operative sau corupția managementului superior la nivelul centralei bancare.

Deținerea unei funcții înalte în managementul oricărei entități, inclusiv a unei societăți bancare, poate reprezenta o cale de îmbogățire rapidă care funcționează direct proporțional cu birocrația existentă.

Teoretic și practic, fenomenul poate fi extins de la prima treaptă până la cea mai de sus treaptă a piramidei, având astfel acțiune asupra Băncii Centrale, cât și asupra președintelui societății bancare, în creditarea preferențială a unui debitor. Deoarece în acest caz, relația contractuală este sabotată din start, neexistând o relație de încredere reciprocă, ci una de dominare a creditorului, dobânda nefiind impusă de acesta, în cele mai multe cazuri creditorul supralicitând fictiv o dobândă superioară pieței pentru justificarea acțiunii sale, el fiind conștient în sine de riscul creditului, care se va și produce într-un anumit interval de timp.

Pentru a evita fenomenul de corupție este necesară adoptarea unui cod deontologic al profesiei bancare: orice bancher dovedit a fi corupt, trebuie exclus pe viață din comunitatea bancară. In acest sens, în România, un rol esențial ar putea îndeplini și Asociația Română a Băncilor care poate constitui un Colegiu de Judecată asupra unor astfel de fapte.

Factorii perturbatori externi specifici acordului de credit ce determină nerespectarea promisiunilor liber consimțite rezidă din politica acelei organizații numită Stat, care tinde să se interpună în relația liberă a părților, acționând în sens invers principiului mâini invizibile.

Un exemplu îl întâlnim în cadrul politicii monetare antiinflaționiste adoptate de Banca Centrală, entitate a statului, ce stabilește creșterea ratei rezervei minime obligatorii, motivate la nivel global, de necesitatea inhibării creditului, prin blocarea unui necesar de resurse financiare de către societatea bancară în cont la Banca Centrală.

In acest fel banca respectivă poate utiliza doar o parte diminuată din totalul resurselor atrase de la deponenți pentru plasamente, ceea ce diminuează numărul și volumul de tranzacții încheiate de finanțator, și îl determină să-și orienteze creditele doar pe termen scurt, plătind în același timp o dobândă pasivă calculată la nivelul total al resurselor financiare atrase de la deponenți.

II. Consecințele producerii riscurilor bancare

Producerea riscurilor bancare, ca rezultat al unui management deficitar sau al impactului șocurilor reale monetare care perturbă evoluțiile macroeconomice anticipabile, determină reducerea profiturilor și a veniturilor acționarilor sau ieșirea din afaceri a băncii, fie prin preluarea ei de către o bancă mai puternică, fie prin faliment.

Riscul de credit s-a dovedit în decursul timpului ca fiind cel mai periculos dintre toate riscurile existente, indiferent de regiune. Un studiu al falimentelor bancare în Marea Britanie a demonstrat că din băncile care existau înainte de 1989, și care au intrat în faliment în perioada 1990-1997, în 95% din cazuri, creditele imobiliare au fost factorul dominant. Efecte negative similare s-au înregistrat în toată lumea. Valurile de distrugeri au implicat datoria țărilor din lumea a treia și supraexpunerea la unele segmente ale industriei energetice.

Agitația excesivă care însoțește aceste valuri evidențiază o slăbiciune fundamentală a activității bancare: un management inadecvat al portofoliului.

Riscul de credit este maxim în timpul și imediat după perioadele de recesiune, care nu sunt reprezentative pentru ciclul economic în ansamblu. Chiar luând în considerare acest lucru este evident că riscul de credit este cel mai periculos dintre toate riscurile bancare.

Pierderile din credite nu duc la falimentul băncii decât dacă deponenții se așteaptă ca guvernul să sprijine banca sau dacă aceasta are expunere mică pe piețele cu ridicata pentru nevoile sale de finanțare. O bancă poate avea destule pierderi pentru a ajunge la un capital negativ și totuși să opereze normal, întrucât investitorii cu amănuntul tind să fie mai puțin sensibili la calitatea creditului bancar. Atâta timp cât are fonduri, o bancă este viabilă. In mod cert, aceasta nu este o bază sănătoasă pentru strategii financiare pe termen lung, dar poate fi utilizată pentru a câștiga timp în perioade de criză.

Gestionarea adecvată a riscurilor constituie o componentă esențială a managementului bancar, fondată pe ideea relației bine definite a acestora cu veniturile, care face ca orice acțiune să fie menită să mărească simultan și o creștere a profitului de risc. Practic, succesul acestui proces multidimensional constă în încercarea de maximizare a veniturilor corespunzător nivelului agregat de risc pe care banca s-a decis să și-l asume.

ANALIZA SOLVABILITĂȚII

SOLICITANȚILOR DE CREDIT

Banca poate încheia tranzacții cu bunuri mobile și imobile necesare desfășurării activității și pentru folosința salariaților precum și tranzacții cu bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării creanțelor sale cu respectarea prevederilor legale în vigoare.

Pentru a vedea dacă un client poate avea credibilitate din punct de vedere al rambursării creditului, se va face o analiză.

Aceasta se realizeaza in doua etape:

analiza solvabilității personale

analiza solvabilității materiale

I. Analiza solvabilității personale

Aceasta constă în verificarea cerințelor juridice astfel încât debitorul să aibă capacitatea de a-și asuma obligațiile ce derivă dintr-un contract valabil de drept. Se analizează ablilitățile și angajarea conducătorilor de întreprindere, precum și calificarea profesională a personalului.

Se identifică riscurile de comportament cum ar fi:

– debitorii ar putea să prefere prelevarea profiturilor și consumarea lor în loc să le reinvestească

– primind creditul, debitorul se poate adresa și altor bănci garantând cu aceleași bunuri cu care a garantat creditul inițial

– după obținerea creditului, debitorul se poate lansa într-o investiție mult mai riscantă decât cea prezentată în proiectul de investiții descris în dosarul de credit.

Dacă proiectul evoluează favorabil, debitorul obține profit și își poate rambursa creditul. In caz contrar, rambursarea creditului va fi pusă în pericol.

Această analiză pune în evidență predispoziția debitorului către risc, înclinația sa către oportunism și hazard.

Banca face apel la informații externe provenind de la alte bănci din baza de date a Băncii Centrale, cum ar fi: centrala riscurilor bancare, incidențelor de plăți, anchete făcute în rândul clienților, furnizorilor și concurentilor debitori. Costurile dobândirii acestor informații se vor reflecta în rata de dobândă a creditului curent. Astfel, debitorul are interesul de a expune situația economică cât mai transparent, astfel încât să fie reduse cât mai mult costurile efectuate de către bancă.

Băncile pot influența comportamentul debitorilor prin includerea în contractul de credit a unor clauze positive, adică se impun anumite obligații debitorului, sau clauze negative, ca impunerea de anumite interdicții. Dacă rezultatul final al analizei solvabilității este favorabil se trece la etapa urmatoare.

II. Analiza solvabilității materiale

Vizează capacitatea economică și financiară a debitorului de a-și rambursa datoria în măsura convenită de credit

Astfel, întreprinderea este solvabilă dacă în orice moment valoarea totală a patrimoniului său este mai mare ca datoriile. Se analizează activul net = T.A.- Datorii. Dacă A.N. < 0, redă informații despre starea de insolvabilitate a întreprinderii (T.A.<Dat.). Există situația în care A.N. > 0 datorită voinței acționarilor de a-și distribui dividendele, cele cuvenite în mod normal.

In raportul cu concluzia etapei anterioare (debitorul prezintă credibilitate) se asteaptă o mare obiectivitate a documentelor prezentate.

Această analiză se bazează pe determinarea indicatorilor financiari pe baza contului de rezultate, bilanțului și anexelor lor.

Statistic, s-a demonstrat că indicatorii cu cea mai mare capacitate de a previziona riscul de solvabilitate a unui debitor sunt:

Pnet

– rentabilitatea financiară = –––––– x 100

Capital

In afară de acești doi indicatori se mai calculează:

P brut

– rata activității economice = –––––-

Total active

Se analizează garanțiile care contribuie la creșterea solvabilității debitorului și la diminuarea gravității pierderii.

Garanția se consideră, în general, a fi legată de efectele reducerii riscului, dar în același timp ea este legată și de cauzele nerambursării, motivându-l pe debitor să evite să ajungă în această situație.

Dacă este vorba de un nou client cu care banca speră să stabilească o relație de durată, ea nu va lua în considerare numai riscul acestora printr-un contract, dar și veniturile potențiale din contractele de credit.

Pentru un client vechi cu solvabilitate anterioară ireproșabilă, banca va decide astfel încât să mențină relațiile de credit cu acesta în viitor.

III. Limitele examinării solvabilității

Decizia de acordare a creditului poate fi luată numai pe baza examinării solvabilității și permite evitarea riscurilor cele mai grave. Această analiză nu arată decât dacă riscul este acceptabil sau nu, fiind imposibilă o clasificare a debitorilor.

Dacă se ia în considerare întregul portofoliu de credite al băncii, un risc individual considerat acceptat poate fi respins dacă limita maximă a riscului total este depășită, sau invers, un risc individual prea mare poate fi acceptat deoarece contribuie la reducerea riscului total al portofoliului, ca urmare a diversificării. In condițiile în care riscul individual este considerat mare, banca poate refuza acest credit care i-ar aduce și venituri din dobânzi mai mari.

IV. Analiza financiară în procesul creditării

Analiza dosarului de creditare trebuie să conducă banca la atingerea următoarelor obiective:

să decidă dacă va finanța sau nu – în acest sens, din informațiile furnizate, analistul de credit trebuie să selecționeze pe cele care îi permit să aprecieze:

– capacitatea de rambursare a debitorului

– capacitatea întreprinderii de a absorbi șocuri pe perioada derulării contractului

– cum se va rambursa împrumutul și de către cine în situația apariției falimentului înainte de rambursarea împrumutului.

găsirea tipului de finanțare cel mai bine adaptată nevoilor debitorului (credit de trezorerie, investiții pe termen lung, linie de credit, tipurile de garanții solicitate și gradul lor de acoperire)

utilizarea informațiilor pentru a face o propunere comercială și personalizată nevoilor debitorului. Sursele de informații necesare în analiza dosarului de creditare sunt:

– documentele contabile ale debitorului -banca poate intra în posesia lor, fie direct de la debitor, fie recurgând la societăți specializate în vânzarea informațiilor financiare. Documentele contabile (bilanț, cont de rezultate și anexele lor) vor fi solicitate pe ultimii 3-5 ani, în cazul clienților noi, și pe ultimul an de activitate însoțite de previziunile anului în curs, pentru clienții vechi. Aceste date trebuiesc certificate de un contabil expert sau de o societate recunoscută de contabilitatea financiară.

– analizele economico-sectoriale – se analizează tipuri și servicii vândute și modul lor de producere, cine sunt clienții și furnizorii debitorului, vizibilitatea întreprinderii pe piață, oportunitățile, amenințările, gradul de concurență și cum se manifestă ea (preț, calitate)

Deci analiza riscului de credit se bazează pe o evaluare completă a mediului intern și extern al întreprinderii.

Aceste analize sectoriale sunt furnizate de:

– serviciul de studii economice ale băncii

– organisme specializate, precum Comisia Națională de Statistică, Camerele de Comerț și Industrie, B.N.R., asociații profesionale, presa specializată

– informațiile complementare, precum informațiile deținute direct de la responsabilii întreprinderii, de la analiști în alte bănci

Banca analizează complex activitatea și situația solicitantului de credite. Această analiză cuprinde 4 etape:

analiza formală cuprinde analiza documentelor, a avizelor, a aprobărilor, cât și corelația dintre principalii indicatori, discuția cu reprezentanții firmei în vederea cunoașterii eventualilor factori de risc, cât și o vizită la sediul firmei

analiza tehnică urmărește dimensionarea optimă a obiectivului de investiții în funcție de limita nivelului de la care o investiție devine posibilă

Soluții constructive și oportunitatea lor

– contul antecalculat al proiectului

– dacă există condiții de începere și realizare a lucrărilor

– existența fondurilor proprii

– asigurarea punerii în funcțiune la termen

– dacă tehnologia aleasă asigură realizarea parametrilor proiectați

analiza financiară este etapa hotârâtoare în stabilirea capacității de rambursare pentru firma care împrumută

Această analiză cuprinde principalele laturi și indicatori ai activității financiare a firmei. In această etapă, banca urmarește:

– veniturile totale anuale pe toată durata de funcționare a proiectului în prețuri constante

– cheltuieli anuale totale pe toată durata de funcționare a proiectului în prețuri constante

– fluxul de numerar, cât și dobânda aferentă creditului pe perioada de creditare, și separate pe perioada de funcționare a proiectului

Banca urmărește în această etapă ca Rata Internă de Rentabilitate să fie mai mare ca Rata Dobânzii reale ce trebuie plătită băncii

analiza economică a obiectivului are în vedere rentabilitatea obiectivelor creditate la nivelul întregii economii naționale

In această etapă banca urmărește:

– să fie avute în vedere și alte avantaje, înafară de cele financiare (îmbunătățirea activității turistice, sociale, educative și combaterea poluării mediului)

– prețurile produselor exportabile să fie la nivelul celor internaționale

– încadrarea corectă a elementelor de venituri și cheltuirea eficientă a fondurilor de cheltuieli

– cursul intern de revenire al monedei naționale să fie mai mic decât cursul de schimb oficial. Dacă unii agenți economici nu au încheiat încă bilanțul, fiind la început de activitate, atât analiza economică, cât și cea financiară se fac pe baza activului și pasivului existente sau a celor estimate prin bugetul de venitri și cheltuieli.

V. Analiza bilanțului societății comerciale

Bilanțul unei întreprinderi reprezintă o fotografiere la un moment dat a patrimoniului său și a resurselor necesare pentru dobândirea acestuia. In această analiză trebuie identificați și creditorii întreprinderii, care pot fi:

– alte întreprinderi

– bănci și alte instituții financiare

– creditele obținute de pe piețele financiare prin emisiunea de obligațiuni

– furnizorii, precum și statul și alte organisme care pot acorda amânări la plata datoriilor fiscale și sociale

O atenție deosebită se acordă analizei lichidității, respectiv capacității întreprinderii de a face față tuturor plăților imediate. Pentru aceasta sunt analizate fluxurile de numerar și se urmărește corelarea intrărilor cu ieșirile. Regula urmărită este ca resursele stabile să acopere activul imobilizat. Diferența dintre resursele stabile și activele imobilizate constituie fondul de rulment al întreprinderii. Dacă FR > 0, întreprinderea dispune de o marjă de siguranță pentru a face față eventualelor riscuri. Dacă FR < 0, întreprinderea își finanțează o parte din activele pe termen lung, recurgând la resursele pe termen scurt. Astfel, se manifestă riscul de lichiditate, deoarece nu vor exista suficiente resurse pe termen scurt pentru acoperirea nevoilor curente de trezorerie. Astfel se pune în evidență necesitatea acordării unui credit de trezorerie.

VI. Sistemul ratelor financiare

Ratele financiare sunt comparate cu ale altor întreprinderi din aceeași ramură de activitate pentru a fi mai relevante.

Analiza ratelor financiare are ca scop identificarea cauzelor de insolvabilitate ale debitorului. Alegerea unei rate pertinente, pentru un debitor analizat, depinde de ramura de activitate din care face parte. Datele empirice au demonstrat că rate precum profitul net pe capital și cash-flow pe fonduri împrumutate au cea mai mare capacitate de a previziona riscul debitorului. Aceste rate sunt completate de alte rate precum:

rate de apreciere a profitabilității

P brut

marja brută a profitului = ––––––––- x 100

cifra de afaceri

Creșterea acestui raport arată o situație pozitivă pentru că ritmul de creștere al cheltuielilor variabile este depășit de cel al prețurilor de vânzare

ritmul de creștere al vânzărilor care trebuie urmărit comparativ cu cel al concurenților

ritmul de apreciere a lichidității

Active curente

lichiditatea curentă = ––––––- x 100

Pasive curente

perioada medie de încasare a creanțelor se măsoară în zile și se calculează după forma

Creanțe clienți

–––––– x 365 zile

Vânzări

Obligații față de furnizori

perioada medie de plată a furnizorilor = ––––––– x 365

Costul de producție

perioada de menținere a stocurilor oferă o imagine asupra vitezei de rotație a stocurilor

Cifra de afaceri

––––––– x 365

Active circulante

O valoare ridicată a acesteia indică menținerea unor stocuri uzate fizic sau moral, precum și o supradimensionare a acestora din diverse motive

alte rate financiare

gradul de acoperire al dobânzilor evidențiază capacitatea debitorului de a genera suficient profit pentru a-și acoperi cheltuielile cu dobânzile

Cheltuieli cu dobânzile

Ad = ––––––––––– x 100

Cifra de afaceri

gradul de îndatorare exprimă ponderea datoriilor în total bilanț

Datorii

–––––– x 100

Capital propriu

In general apreciază că există o relație directă între gradul de îndatorare și riscul întreprinderii.

VII. Analiza contului de rezultate

Contul de rezultate arată modul în care întreprinderea deține profitul, precum și modul său de repartizare. In această analiză se degajă 2 tipuri de fluxuri:

– fluxuri monetare rezultate din veniturile obținute și cheltuielile efectuate (cifra de afaceri, cheltuieli cu materiile prime și materiale, plata utilităților, a salariilor)

– fluxuri nemonetare reprezentate de amortizări și provizioane

Cele mai multe bănci utilizează programe informatice de analiză a principalilor indicatori, și în special a capacității de autofinantare (C.A.F). Capacitatea de autofinanțare arată capacitatea întreprinderii de a rambursa împrumutul.

C.A.F. se calculează astfel pornind de la E.B.E., astfel

EBE +

+ transfer cheltuieli din exploatare, financiare si excepționale

+ alte venituri de exploatare

+beneficii atribuite sau pierderi transferate

+ venituri financiare din participații

+ venituri din valori mobiliare

+ venituri din dobânzi și alte assimilate

+ diferențe favorabile de curs valutar

+ venituri din cesiunea valorilor mobiliare de plasament

+ venituri excepționale din operații de gestiune

– alte cheltuieli de exploatare

– pierderi sau beneficii transferate

– dobânzi și cheltuieli asimilate

– diferențe nefavorabile de curs valutar

– cheltuieli nete din cesiunea valorilor mobiliare

– cheltuieli excepționale din operațiuni de gestiune

– participări ale salariaților la profit

– impozite pe profit

– cheltuieli financiare din operațiuni de leasing

= C.A.F.

VIII. Analiza fluxului de numerar

Cash-flow-ul are la bază profitul contabil și se calculează deoarece profitul nu oferă suficiente garanții că debitorul va avea suficiente resurse pentru rambursarea creditului. Este important deoarece evidențiază capacitatea companiei de a genera lichidități.

Toate aceste analize urmăresc să evidențieze riscurile unei tranzacții. Astfel analistul de credit trebuie să surprindă acele amenințări care ar pune în pericol capacitatea debitorului de a-și onora obligațiunile de plată.

Riscul de credit al băncii este o însumare a tuturor riscurilor unui client sau unei tranzacții. Astfel enumerăm următoarele categorii de riscuri:

– riscul de piață care vizează în special concurența împrumutatului

– riscul de clientelă surprinde pericolul ca debitorul să nu-și realizeze o cifră de afaceri care să-i permită plata datoriei

– riscul de furnizori este determinat de dificultatea de a găsi furnizori și de ai menține

– riscul de nefinalizare a proiectului finanțat evaluează capacitatea întreprinderii de a finaliza investiția în termen și la parametrii stabiliți

– riscul acționariatului surprinde posibilitatea modificării structurii acționariatului și implicit modul în care aceasta ar putea influența activitatea întreprinderii

– riscul de preț se referă la posibilitatea de obținere a unui venit mai mic decât cele din momentul aprobării facilității de credit, periclitând capacitatea de rambursare a debitorului

– riscul valutar se manifestă în condițiile în care nu există o corelare între moneda în care s-a acordat creditul și moneda în care se încasează veniturile

IX. Reglementări privind limitarea riscului de credit în România

In România, reglementarea riscului bancar se realizează prin norme emise de B.N.R. și aplicabile tuturor băncilor ce-și desfășoară activitatea în România.

Creditele și plasamentele bancare se clasifică în următoarele categorii de risc:

– standard

– în observație

– substandard

– îndoielnic

– pierdere

Această clasificare se obține prin aplicarea unor criterii:

– performanțele economico-financiare ale debitorului, care reflectă potențialul economic și soliditatea unei enități economice. Aceste performanțe se obțin în urma analizei unor factori cantitativi (lichiditate, profitabilitate) și a unor factori calitativi (calitatea managementului, a acționariatului, a garanțiilor)

Categoriile de performanță sunt A, B, C, D, E

Scad performanțele

– serviciul datoriei debitorului, capacitatea debitorului de a-și onora obligațiile la scadență cu un anumit număr de zile de întârziere față de scadența stabilită

In România, serviciul datoriilor se împarte în

0-15 zile

16-30 zile

31-60 zile

61-90 zile

peste 90 zile

– inițierea de proceduri judiciare constând în hotărâri ale instanței privind începerea procedurii de faliment sau declanșarea procedurii de executare silită împotriva debitorului.

Dacă s-au inițiat astfel de proceduri, debitorul este clasat în categoria “Pierdere”, indiferent de celelalte 2 criterii.

In funcție de categoria de risc în care au fost încadrați debitorii, banca procedeaza la constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit, folosind următorii coeficienți de provizionare aprobați de B.N.R.

Coeficienții de provizionare pentru:

Standard ->0 %

In observație ->5 %

Substandard ->20 %

Indoielnic ->50 %

Pierdere ->100 %

Acești coeficienți se aplică la o bază de calcul determinată prin deducerea din expunerea băncii față de client a garanțiilor acceptate de către B.N.R.

Această deducere se aplică doar dacă nu s-au inițiat proceduri judiciare, iar serviciul datoriei este mai mic de 90 de zile.

Provizion = coeficient de provizionare x Baza de calcul

Baza de calcul = Credit (1 – Coeficient de deducere)

Coeficienții de deducere acceptați de B.N.R. sunt:

100 % pentru:

-> garanții irevocabile și exprese din partea Băncilor Centrale și autorităților centrale de stat, precum și titluri emise de acestea

-> credite garantate cu depozite colaterale plasate la aceeași bancă

80 % pentru:

– garanții irevocabile și exprese din partea altor bănci comerciale și din partea autorităților locale de stat, precum și garantarea cu titluri emise de acestea (certificate de depozit, obligațiuni municipale)

50 % pentru:

-> garanții sub forma ipotecilor în favoarea băncii de rang superior față de ipotecile instituite în favoarea altor creditori

Se aplică principiul declasării prin contaminare în cazul în care se acordă mai multe credite aceluiași debitor, alegându-se categoriile de risc cu riscul cel mai mare.

Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane, B.N.R. impune următoarele reguli în procesul de acordare a creditelor:

creditul maxim acordat unui singur debitor să nu depășească 25 % din fondurile proprii.

Un singur debitor desemnează o persoană sau un grup de persoane, fizice sau juridice, care sunt legate economic între ele.

o bancă nu va înregistra față de personalul propriu o expunere mai mare din fondurile proprii

valoarea cumulată a expunerilor mari să nu depășească de mai mult de 10 % din fondurile proprii. Se consideră expunere mare cea care depășește 10 % din fondurile proprii.

METODE MODERNE DE CUANTIFICARE

A RISCULUI DE CREDIT. METODOLOGIA

CREDIT METRICS

Riscul de credit a devenit principala provocare în managementul de risc. Pe plan internațional, instituțiile bancare acordă tot mai multe credite expuse riscului decât în România. Astfel, a apărut nevoia unei analize de cuantificare a riscului de creditare la nivelul portofoliului băncii. O astfel de analiză se poate obține cu ajutorul unui instrument de analiză ce poartă denumirea de Sistemul Credit Metrics.

Acesta a fost fundamentat și dezvoltat pentru prima oară de către J.P.Morgan în 1997, devenind în prezent unul dintre cele mai utilizate modele de management a riscului de credit.

Credit Metrics se bazează pe rating și pe calcului Value-at-Risk (VaR).Axioma acestui model constă în determinarea pierderilor maxime potențiale la care este expus un creditor în situația în care calitatea portofoliului său de credite scade și poate determina o tranziție către niveluri inferioare de rating.

I. Caracteristici

– poate fi considerat un model de piață deoarece la baza estimării pierderilor potențiale stă distribuția la scadență a valorilor marcate la piață

– nu are ca scop numai determinarea unor pierderi medii potențiale, ci ia în calcul gradul de volatilitate a valorilor la scadență ale titlurilor de credit

– este un model de evaluare a riscului de portofoliu și nu doar a riscului individual de credit

II. Obiective:

– elaborarea unui standard de cuantificare a riscului care să permită compararea acestora – promovarea unor instrumente competitive de cuantificare a riscului de credit (VaR și rating-ul)

– determinarea capitalului adecvat la expunerile asumate de bancă

– completarea metodelor clasice (mai puțin flexibile) utilizate în analiza riscului creditului

III. Utilitate

Credit Metrics caracterizează debitorii printr-un risc specific în funcție de capitalizarea bursieră. Prin încadrarea debitorilor pe sectoare economice și țări sunt realizate corelații între agenți diferiți pe baza sensibilității lor la aceiași factori de risc.

Prin noutatea abordării, considerăm că modelul Credit Metrics a devenit o adevarată alternativă în managementul riscului de creditare la nivelul instituțiilor financiare.

Avantajul major al utilizării modelului Credit Metrics rezidă în faptul că permite cunoașterea în orice moment a expunerii băncilor față de riscuri prin calculul valorii la risc. Aplicarea Credit Metrics este deja o realitate în țările dezvoltate, care au dezvoltat variante calibrate realităților locale.

IV. Metodologie

Fiecare pas din metodologia Credit Metrics este prezentat în figura următoare:

Expuneri Valoarea la risc datorată creditului Corelări

Pașii principali ai metodologiei sunt:

– estimarea expunerii creditelor într-o bază comparabilă

– calcularea volatilității valorii datorată schimbărilor în calitatea creditului

– estimarea corelațiilor între calitatea creditelor și calcularea riscului portofoliului

Estimarea expunerii creditelor într-o bază comparabilă

Expunerile datorate creditului se modifică în directă legatură cu creșterea sau scăderea calității unui credit. Calitatea unui credit este dată de categoria de rating în care este încadrat debitorul respectiv.

Pentru credite, valoarea la orizontul de risc este dată de valoarea prezentă a fluxurilor de venituri viitoare. Aceste fluxuri de venituri viitoare sunt alcătuite din dobânzile rămase de încasat și din suma scadentă.

Pentru a actualiza fluxurile de venituri viitoare, se pot utiliza ratele de discount caracteristice pentru fiecare categorie de rating, care vor depinde de plaja creditelor pentru categoria respectiv. Aceste rate de discount sunt calculate pornind de la sfârșitul orizontului de risc.

Calcularea volatilității valorii datorată schimbărilor în calitatea creditului

Pentru calcularea individuală a volatilității valorii expunerii creditului trebuie parcurși următorii pași:

– estimarea probabilității de migrare la un credit de altă calitate

– estimarea schimbărilor în valoare datorate migrării către un credit de altă calitate

– calcularea distribuției valorii creditului sau a volatilității valorii, datorată schimbărilor în calitatea creditului.

Estimarea probabilității de migrare la un credit de altă calitate

Credit Metrics recunoaște riscul ca fiind datorat nu numai neplății, ci și schimbărilor în valoare, cauzate de creșteri sau scăderi ale calității creditului. Astfel, este necesar să calculăm la orizontul de risc, atât probabilitatea de neplată, cât și probabilitatea de migrare la un credit de altă calitate

Estimarea schimbărilor în valoare datorate migrării către un credit de altă calitate

Având dată probabilitatea migrării creditului de la un rating inițial la alt rating pe orizontul de timp, creditele trebuie reevaluate pentru fiecare stare posibilă a calității creditului.

Reevaluarea în caz de neplată presupune garantarea creditului. Aceste garanții nu se ridică la nivelul creditului, ci la un procent din acesta, în funcție de clasa de care aparține garanția.

Reevlauarea creditului la orizontul de risc în cazul în care creditul a migrat la o altă categorie de rating, se realizează prin reevaluarea fluxurilor de venituri viitoare la orizontul de risc. In această reevaluare se utilizează o rată de discount luată de pe piață

Calcularea distribuției valorii creditului sau a volatilității valorii, datorată schimbărilor în calitatea creditului

Avem toate informațiile necesare pentru a estima volatilitatea valorii datorată schimbărilor în calitatea creditelor pentru expuneri individuale. Aceasta reprezintă probabilitatea tuturor rezultatelor posibile, toate creșterile și scăderile în calitate plus neplata, si distribuția valorii în fiecare rezultat. După cum se știe, există o incertitudine în jurul ratei de recuperare în caz de neplată.

Estimarea corelațiilor între calitatea creditelor și calcularea riscului portofoliului

Valoarea portofoliului în fiecare din stările posibile, se obține prin adăugarea valorii creditelor individuale în funcție de starea corespunzătoare. Pentru obținerea distribuției valorii portofoliului este necesară estimarea probabilităților de apariție a acestor stări posibile ale calității creditului.

Acest lucru ar fi simplu dacă încadrările în categoriile de rating ale debitorilor ar fi independente între ele. In acest caz, probabilitatea condiționată, probabilitatea ca un debitor să se afle într-o categorie de rating la sfârșitul orizontului de risc, având date încadrările celorlalți debitori, este rezultatul produsului dintre probabilitățile individuale.

Din păcate, studiile sugerează că este incorect. Situarea în categorii de rating a diferiților debitori nu este independentă. Acest lucru se datorează în parte faptului că ambii debitori sunt afectați de aceiași factori economici.

V. Avantaje și limitări

Credit Metrics este un instrument folositor și sensibil pentru evaluarea schimbărilor în valoarea portofoliului.

Avantaje

– model de piață util pentru determinarea valorii actuale a capitalului necesar pentru acoperirea iscului de credit

– metodologie de determinare a riscului de creditare simplă

– rezultat relativ stabil în timp

– estimare cu grad ridicat de exactitate a evoluției probabilităților de migrație sau faliment datorită existenței unui registru istoric

Limitări

– presupunerea că firmele din cadrul unei categorii de rating au aceeași probabilitate de neplată și de tranziție la alte categorii

– ratele dobânzii sunt presupuse a fi valori deterministe și, totuși modelul este insenzitiv la riscul pieței și la schimbările survenite în mediul economic

– modelul aproximează corelația între calitatea creditelor și aceasta ar putea conduce la o estimare imprecisă.

BIBLIOGRAFIE

Cosmin Brendea, Marius Zamfirescu, Riscul și performanțele creditului bancar în România, București, 2001

Aurel Ocavian Berea, Emilia Cornelia Stoica, Creditul bancar-coordonate actuale și perspective- Editura Expert 2003, București

Stelian Stancu, Analiza riscului de creditare la nivel de bancă. Modelul CreditMetrics, Studii și cercetări de calcul economic și cibernetica economică, 2005 , Bucuresti

Ion Nițu, Managementul riscului bancar, Editura Expert, 2000, București

www.brd.ro