Riscul de Credit. Analiza, Reglementare, Asigurare

LUCRARE DE LICENȚĂ

Riscul de credit:analiză, reglementare, asigurare

Cuprins

Cap.1 SISTEMUL BANCAR ÎN CADRUL ECONOMIEI

Rolul sistemului bancar în cadrul economiei

Banca și funcția sa de finanțare

Instituții ale sistemului bancar

Organizarea sistemului bancar in România

Cap2. RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

2.1 Noțiuni generale despre risc

2.2 Operațiuni supuse riscului

2.3 Clasificarea riscurilor

Cap3. RISCUL DE CREDIT – RISC MAJOR AL INSTITUȚIILOR DE CREDIT

3.1 Creditul bancar, purtător al riscului

3.2 Mecanismul creditări

3.3 Indicatori de analiză a riscului de creditare

3.4 Modelul scoring

Cap4. NORME PRIVIND RISCUL DE CREDIT

4.1 Gestionarea riscului de credit

4.2 Reglementări privind riscul de credit în România

4.3 Aspecte internaționale privind prevenirea riscului de credit

4.4 Determinarea necesarului de provizoane specifice riscului de credit

4.5 Asigurarea creditelor

4.6 Determinarea formelor de garanție a creditelor

4.6.1 Garanții reale

4.6.2 Garanții personale

4.6.3 Alte garanții

Concluzii

Bibliografie

Cap.1 SISTEMUL BANCAR

1.1 Rolul sistemului bancar in cadrul economiei

Economia de piață presupune existența unui sistem bancar care să asigure mobilizarea disponibilităților monetare ale economiei și orientarea lor spre desfășurarea unor activități economice eficiente.

Intr-o economie de piață, sistemul bancar îndeplinește funcția de atragere și concentrare a economiilor societății si de canalizare a acestora, printr-un proces obiectiv si imparțial de alocare a creditului, către cele mai eficiente investiții. În îndeplinirea acestei prime funcții, băncile, ca verigi de bază ale sistemului, urmăresc modul in care debitorii utilizează resursele împrumutate. Băncile asigură si facilitează efectuarea plăților, ofera servicii de gestionare a riscului si reprezintă principalul canal de transmisie în implementarea politicii monetare.

Prin activitatea de colectare de resurse financiare, concomitent cu plasarea lor pe piața prin intermediul creditelor, a operațiunilor de scont si a altor operațiuni pe piața financiară, băncile îndeplinesc rolul de intermediari între deținătorii de capitaluri si utilizatorii acestora.

In exercitarea acestei diversitati de operații, băncile acționează in numele lor, pe contul lor propriu, depunătorii si împrumutătorii neavând nici o legătură de drept între ei. Ne referim la faptul că băncile gestionează depozitele si mijloacele de plată din economie. Astfel, colectând depozitele, băncile au responsabilitatea gestioăarii eficiente a acestora cu maxim de randament, în beneficiul propriu și al depunătorilor.

În vederea realizării obiectivelor finale, Banca Centrală urmărește stabilirea valorii interne si externe a monedei naționale, concomitent cu punerea la dispoziția economiei naționale a cantității optime de monedă, necesară creșterii economice. Sistemul bancar, transformând resursele pe care mediul economic i le pune la dispoziție, se constituie subsistem al macrosistemului economico-social.

Sistemul bancar se afla într-o continuă interacțiune cu mediul economic, din care preia “intrări” sub diferite forme (resurse umane, resurse financiare, informații) pe care le prelucrează in vederea obținerii “ieșirilor” (produse si servicii bancare, informații financiar-bancare). Altfel spus, sistemul bancar este un sistem deschis. Ceea ce este specific sistemelor deschise (deci și sistemului bancar) este faptul că își reglează activitatea prin conexiune inversă (feedback), deci sunt capabile de autoreglare.

Structura organizatorico-funcțională

Două nivele de bază:

Centrala reprezintă nucleul instituției și are următoarele atribuții:

orientarea băncii ca sistem activ în structurile pieței;

desfășurarea și implementarea strategiilor de piață, a planurilor și programelor de activitate;

îndrumarea, coordonarea și controlul întregii activități derulate în instituție;

elaborarea metodologiei, normelor și regulamentelor și aplicarea unitară a acestora în instituția bancară

Rețeaua unităților teritoriale

Activitatea la nivelul centralei – organizată pe direcții de specialitate – corespunzător funcțiilor băncilor în economie, de exemplu:

creditarea clienților;

operațiuni de tezaur și casierie;

operațiuni de trezorerie;

probleme de informatică și comunicație;

relații internaționale și de corespondent bancar;

probleme juridice și resurse umane;

probleme administrative și investiții;

metodologie și audit intern.Rețeaua unităților teritoriale este reprezentată de ansamblul unităților operative dispersate în spațiu, prin intermediul cărora banca realizează gestiunea relațiilor cu clientela

– rețea internă de unități operative

– rețea externă – practic aproape inexistentă: se rezumă doar la unele agenții și reprezentanțe de funcționare în străinătate

Constituirea rețelei interne – două criterii fundamentale:

1. Împărțirea administrativă a țării

– entitate ce îndrumă, coordonează și controlează activitatea din raza unui județ

– unitate bancară operativă ce realizează operațiuni în mod nemijlocit cu clienții 2. Polarizarea vieții economico-sociale pe zone sau localități. POS (point of sales) în marile platforme industriale,în piețe en-gros și în marile întreprinderi.

CONGLOMERAT FINANCIAR

1. Activitățile din grup se desfășoară în principal în sectorul financiar

2. Raportul între activul bilanțier al entităților reglementate și al celor nereglementate din sectorul financiar, din cadrul grupului și totalul activului bilanțier al grupului este mai mare de 40%

3. Se determină importanța sectorului financiar, sectorul bancar și sectorul serviciilor de investiții financiare sunt considerate împreună

În afara instituțiilor de credit, coordonate și reglementate de BNR, există o serie de activități nereglementate

Societăți de leasing

Societăți de credit ipotecar

Societăți de microcreditare

Societăți de credit de consum

Societăți de factoring

Case de amanet

Case de ajutor reciproc

Case de schimb valutar

1.2 Banca și funcția sa de finanțare în economie

O bancă poate fi definită ca o instituție care mobilizează mijloace bănești disponibile, finanțează și creditează persoanele fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relațiile cu celelalte state, în scopul obținerii de profit.

Din definiție rezultă caracterul complex al rolului pe care banca îl are în economie, atât din punct de vedere al serviciilor pe care le efectuează, cât și din punct de vedere al relațiilor în spațiul geografic.

În principal, o bancă îndeplinește urmăoarele funcții:

Funcția de depozit constă în:

efectuarea de operațiuni de depozit la vedere și la termen, în cont, cu numerar și cu titluri, constând în atragerea resurselor bănești de la persoane fizice și juridice, în vederea păstrării și fructificării lor;

efectuarea de operațiuni de depozitare și trezorerie pentru obiecte de valoare aflate în proprietatea persoanelor fizice și juridice.

Funcția de investiții constă în:

acordarea de credite în lei și în valută persoanelor fizice și juridice din țară și străinătate;

participă în calitate de acționar la înființarea unor instituții bancare sau nebancare în țară și străinătate;

achiziționează active financiare în nume propriu.

Funcția comercială constă în:

realizarea de încasări și plăți, în valută și în lei, generate de activități de export, import, prestări de servicii și turism intern și internațional, operațiuni cu caracter financiar, necomercial și alte operațiuni legate de încasări și plați între persoane fizice și juridice din țară și străinătate;

cumpără și vinde, în și în străinătate, valută, efecte de comerț exprimate în lei și valută;

efectuează operații de scontare și rescontare a efectelor de comerț;

efectuează operații de schimb valutar și operații de arbitraj pe piețele monetare internaționale pe cont propriu sau în numele clienților;

acordă consultanță și asistență în probleme de gestiune financiară și evaluare;

Din punct de vedere organizatoric, banca poate fi tratată într-o tripla perspectivă:

perspectiva iererhică, subcoordonativă, prin care banca este structurată pe nivele iererhice, organizarea vizând atât conducerea băncii, cât și activitățile operaționale, executive, care asigură realizarea produselor și seviciilor băncii;

perspectiva funcțională, prin care banca este organizată conform funcțiunilor băncii, atributele conducerii fiind atașate diferențiat fiecărei funcțiuni (productivă, financiară, comercială, etc.);

perspectiva configurațională, prin care banca este organizată pe centre operaționale (centrala, sucursala, filiala, agenția, oficiu), în cadrul fiecărui centru realizându-se selectiv funcțiunile băncii și atributele conducerii, organizarea în această perspectivă generând rețeaua bancară.

În funcție de perspectiva organizatorică considerată, organigrama băncii poate evidenția prioritar o anumită categorie de relații:

Relațiile ierarhice, de subordonare, organizarea centrându-se pe activitatea de conducere caracterizată prin decizie, coordonare și control.Conducerea, administrarea și controlul băncii sunt realizate printr-o ierarhie subordonativă a organismelor de conducere, cărora le sunt atașați parametri specifici de conducere (atribuții, competențe, responsabilități), caracteristică fiind autoritatea de decizie.

Elementele organizatorice ale organigramei ierarhice sunt următoarele:

Adunarea generală a acționarilor;

Consiliul de Administrație;

Comitetul de direcție sau de conducere;

Președintele și vicepreședintele.

La nivelul conducerii băncii sunt constituite organisme specializate care asigură realizarea integrării și armonizării unor activități, orientate pe obiective specificare (Comitetul de risc, Comitetul de credit, Comisia de cenzori, Controlul intern, etc.).

Conducerea curentă a băncii este exercitată de președinte, vicepreședinte, dar și de șefii diviziilor, departamentelor și direcțiilor funcționale.

Relațiile funcționale, organizarea centrându-se pe activități specifice băncii, generatoare de produse și servicii, și în acest sens constituindu-se compartimente (birouri, servicii, direcții divizii, departamente) care realizează operațiuni bancare caracterizate prin omogenitate, interdependență și finalitate.

Compartimentele funcționale la nivelul centralei băncii au atribuții în domenii precum:

elaborarea și avizarea normelor metodologice;

îndrumarea și controlul centrelor (unităților) operaționale;

realizarea de studii, analize, evaluări, etc.

Relațiile configuraționale, organizarea concretizându-se în rețeaua teritorială a băncii, evidențiind o structură în rețea a băncii, în cadrul căreia subordonarea este însoțită de autonomie, autoritate de responsabilitate.

Structura rețelei de unități a băncii în profil teritorial (național și transnațional) este:

centrala

sucursala

filiala (subordonată fie sucursalei, fie centralei)

agenția (subordonată fie filialei, fie sucursalei)

Tipuri de bănci

Cunoscând diversitatea de bănci, care operează într-un sistem bancar modern și performant , este interesant de cunoscut care sunt criteriile conform cărora acestea sunt clasificate și tipurile în care sunt împarțite. Trebuie evidențiat faptul că fiecare criteriu de clasificare reflectă o anumită specializare.

În literatura de specialitate și în practica bancară internațională se întâlnesc, în principal, următoarele tipuri de bănci:

banca centrală – instituție bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere și organizare a relațiilor monetar-financiare ale unui stat, atât pe plan intern cât și în relațiile cu alte sisteme monetare;

băncile comerciale – denumire generica dată celorlalte bănci (altele decat banca centrală).

În principiu, băncile comețiind o structură în rețea a băncii, în cadrul căreia subordonarea este însoțită de autonomie, autoritate de responsabilitate.

Structura rețelei de unități a băncii în profil teritorial (național și transnațional) este:

centrala

sucursala

filiala (subordonată fie sucursalei, fie centralei)

agenția (subordonată fie filialei, fie sucursalei)

Tipuri de bănci

Cunoscând diversitatea de bănci, care operează într-un sistem bancar modern și performant , este interesant de cunoscut care sunt criteriile conform cărora acestea sunt clasificate și tipurile în care sunt împarțite. Trebuie evidențiat faptul că fiecare criteriu de clasificare reflectă o anumită specializare.

În literatura de specialitate și în practica bancară internațională se întâlnesc, în principal, următoarele tipuri de bănci:

banca centrală – instituție bancară aflată în fruntea aparatului bancar, cu rol de supraveghere și organizare a relațiilor monetar-financiare ale unui stat, atât pe plan intern cât și în relațiile cu alte sisteme monetare;

băncile comerciale – denumire generica dată celorlalte bănci (altele decat banca centrală).

În principiu, băncile comerciale își desfășoară activitatea atât pe plan intern cât și internațional. Activitatea lor este diversă și se axează, în principal, pe: atragerea depozitelor și acordarea de credite, acceptarea de depuneri de la alte bănci sau firme, operațiuni valutare pentru persoane fizice și juridice, plasamentul fondurilor și schimburilor comerciale.

Băncile comerciale sunt foarte diversificate, ele putând fi diferențiate după tipul operațiunilor sau sfera teritorială de cuprindere.

De aceea, adesea denumirea de bancă comercială este asociata unui termen care îi definește specificul. Astfel sunt bănci universale și bănci specializate.

bănci universale – sunt denumite acele bănci comerciale care efectuează toate operațiunile bancare și care nu își limitează activitatea doar la anumite sectoare.

bănci specializate – este denumirea generică pentru a desemna băncile comerciale sau instituțiile de tip bancar, care, de regulă, alături de operațuni bancare de bază, dezvoltă preponderent operațiuni bancare de un anumit tip sau un anumit domeniu.

In continuare, vor fi prezentate câteva tipuri de bănci comerciale specializate:

bănci agricole

bănci de investiții

bănci ipotecare

bănci de export-import

bănci de depozit

Fiecare sistem bancar național are particularitățile lui, în ceea ce privește denumirea băncilor, tipurile activităților cuprinse sub această denumire.

1.3 Instituții ale sistemului bancar

Banca Națională a României (BNR), înființată în anul 1880, este banca centrală a României.

Instituție publică independentă, cu sediul central în municipiul București, Banca Națională a României este unica instituție autorizată să emită însemne monetare, sub formă de bancnote și monede, ca mijloace legale de plată pe teritoriul României.

Conform prevederilor Legii nr. 312/2004 privind Statutul BNR, principalele atribuții ale BNR sunt: 

elaborarea și aplicarea politicii monetare și a politicii de curs de schimb; 

autorizarea, reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, promovarea și monitorizarea bunei funcționări a sistemelor de plăți pentru asigurarea stabilității financiare; 

emiterea bancnotelor și a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul României; 

stabilirea regimului valutar și supravegherea respectării acestuia; 

administrarea rezervelor internaționale ale României.

Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar a fost înființat în anul 1996, prin Ordonanța Guvernului nr. 39/1996, fiind constituit ca persoană juridică de drept public.Obiectivul principal al Fondului este garantarea rambursării depozitelor constituite la instituțiile de credit de către persoane fizice, persoane juridice ori entități fără personalitate juridică, potrivit condițiilor și limitelor stabilite prin legea de funcționare a Fondului, precum și desfășurarea activității ca administrator special, administrator interimar ori ca lichidator al instituțiilor de credit, în cazul desemnării sale în una din aceste calități.  

Biroul de Credit Înființat din inițiativa comunității bancare din România, Biroul de Credit este o societate pe acțiuni, care are ca membri fondatori 24 de bănci. În prezent, Biroul de Credit are ca acționari 27 de bănci. Devenit operațional în august 2004, Biroul de Credit administrează în prezent date negative și pozitive, provenite din surse bancare și non-bancare. Scopul creării Biroului de Credit a fost acela de a furniza participanților din sistemul bancar informații reale, actualizate, agregate și consistente referitoare la persoane fizice care au contractat credite de la bănci sau societăți financiare, au achiziționat un produs în sistem leasing, au fost asigurate împotriva riscului de neplată de o societate de asigurări.

TransFonD

Ca urmare a eforturilor deosebite depuse atât de banca centrală, cât și de comunitatea bancară pentru o reformă structurală a sistemelor de plăți și decontări din România, în prezent România dispune de un sistem de plăți modern, la nivelul celor existente în Uniunea Europeană. Operatorul Sistemului Electronic de Plăți din România este TransFonD – Societatea de Transfer de Fonduri și Decontări, o companie privată fondată de comunitatea bancară din România, având ca acționari Banca Națională a României (33,33%) și 25 bănci comerciale (66,67%).

Principalele atribuții ale TransFond sunt:

administrarea și operarea sistemului SENT(casa automată de compensare);

administrarea tehnică și operarea sistemului ReGIS (sistemul de decontare pe bază brută în timp real), conform mandatului acordat de către Banca Națională a României;

operarea tehnică a sistemului SaFIR (sistemul de depozitare și decontare a operațiunilor cu titluri de stat);

asigurarea de servicii de suport pentru participanții la cele trei sisteme.

Institutul Bancar Român are ca principal obiectiv perfecționarea profesională, pregătirea și specializarea personalului bancar, în conformitate cu cerințele stabilite de instituțiile de credit și Banca Națională a României,  în cooperare cu Asociația Română a Băncilor și cu programele aprobate de Consiliul de Administrație.

Centrala Incidentelor de Plăți (CIP) este un centru de intermediere care gestionează informația specifică incidentelor de plăți atât din punct de vedere bancar (tragerea în descoperit de cont) cât și din punct de vedere social (pierdere/furt/distrugere).

Transmiterea informației la Centrala Incidentelor de Plăți se face pe cale electronică, prin utilizarea Rețelei de Comunicații Interbancare ce leagă centrala BNR cu centralele tuturor băncilor.

Baza de date a CIP este organizată în două fișiere:

Fișierul național de incidente de plăți (FNIP) care are trei componente:

Fișierul național de cecuri (FNC),

Fișierul național de cambii (FNCb),

Fișierul național de bilete la ordin (FNBO) și

Fișierul național al persoanelor cu risc (FNPR) care este alimentat automat din FNIP.

La CIP se raportează următoarele informații specifice incidentelor de plăți:

datele de identificare ale titularilor de cont (persoane fizice și persoane juridice rezidente): nume/denumire, cod numeric personal/cod unic de înregistrare;

incidentele de plată produse de titularii de cont la plata cecurilor, cambiilor și biletelor la ordin, care pot fi majore sau nu, în funcție de motivul/motivele pentru care se refuză plata;

informații despre instrumentele de plată pierdute, furate, distruse sau anulate.

Utilizatorii informațiilor din baza de date a Centralei Incidentelor de Plăți sunt:

persoanele declarante care pot interoga baza de date în nume propriu (la eliberarea formularelor de cecuri propriilor clienți, la acordarea de credite) sau în numele unei persoane fizice sau juridice

Banca Națională a României;

Mass-media, Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și Ministerul Internelor și Reformei Administrative cu unitățile lor teritoriale;

Centrala Riscurilor Bancare

Înființată în 2000 în cadrul Băncii Naționale a României, Centrala Riscurilor Bancare reprezintă o structură specializată în colectarea, stocarea și centralizarea informațiilor privind expunerea fiecărei instituții de credit din sistemul bancar românesc față de acei debitori care au beneficiat de credite si/sau angajamente al căror nivel cumulat depășește suma limită de raportare sau care înregistrează întârzieri în efectuarea plăților, precum si a informațiilor referitoare la fraudele cu carduri produse de către posesori.

Utilizatorii informațiilor existente în baza de date a Centralei Riscurilor Bancare sunt persoanele declarante – instituțiile de credit si societățile de credit ipotecar – și Banca Națională a României. Schimbul de informații de risc bancar se realizează electronic prin Rețeaua de Comunicații Interbancară.

Baza de date a Centralei Riscurilor Bancare este organizată în patru registre:

Registrul central al creditelor (RCC) conține informații de risc bancar raportate de persoanele declarante și este actualizat lunar;

Registrul creditelor restante (RCR) conține informații de risc bancar referitoare la abaterile de la graficele de rambursare din cel mult ultimii șapte ani și este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

Registrul grupurilor de debitori (RGD) conține informații despre grupurile de persoane fizice si/sau juridice care reprezintă un grup de debitori si este alimentat lunar de Registrul central al creditelor;

Registrul fraudelor cu carduri (RFC) conține informații despre fraudele cu carduri produse de către posesori raportate de persoanele declarante și este actualizat on-line.

Raportările efectuate de persoanele declarante conțin următoarele informații:

datele de identificare a debitorilor față de care persoana declarantă înregistrează o expunere mai mare sau egală cu limita de raportare (20.000 RON);

informații privind fiecare din creditele și angajamentele de care debitorul beneficiază: tipul creditului, termenul de acordare, tipul garanției, serviciul datoriei, data acordării și data scadenței, valuta în care s-a acordat creditul, comportamentul creditului, suma acordată, suma datorată utilizata si suma datorata neutilizată la momentul raportării, suma restantă;

informații privind grupurile de persoane fizice și/sau juridice care reprezintă un grup de debitori: denumire grup, cod grup, componența grup;

informații privind fraudele cu carduri produse de posesori: date identificare posesor card, tip card, valuta, data constatării fraudei, suma fraudată.

Pentru buna funcționare a sistemului bancar au fost introduse o serie de reglementări:

Legea 312/2004 privind statutul BNR

OUG 99/2006 aprobata prin Legea 227/2007 (modificata in 2009) privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului-înlocuiește Legea bancară 58/1998

– persoane juridice române

– sucursale din străinătate ale pers. jur. române

– instit. de credit din alte state pentru activitatea desfășurată în România

OUG 98/2006 privind supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților de asigurare și/sau reasigurare, a societăților de servicii de investiții financiare, și a societăților de adiministrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar

OUG 10/2004 privind procedura reorganizarii judiciare si a falimentului institutiilor de credit

Legea nr 93/2009 privind institutiile financiare nebancare – IFN

Banca Națională a României are competențe privind constatarea contravențiilor și aplicarea sancțiunilor prevăzute de Legea 535/2004 privind prevenirea și combaterea terorismului cu modificările și completările ulterioare. Pentru domeniul asupra căruia iși exercită atribuțiile de supraveghere, Banca Națională a României este autoritatea competentă să primească și să soluționeze înștiințări sau cereri formulate potrivit prevederilor Ordonanței de urgență 202/2008 privind punerea în aplicare a sancțiunilor internaționale.

Principalele sarcini ale BNR :

-asigură economia cu monedă primară;

-răspunde de reglementarea, organizarea și derularea circulației bănești în economie;

-elaborează și implementează politica monetară și de credit;

-instituie regimul valutar adecvat etapelor procesului de dezvoltare economică;

-exercită controlul de ansamblu asupra întregii activități bancare

– supravegherea bancară prudențială.

Sistemul bancar cuprinde următoarele instituții de credit:

Bănci

Alte instituții de credit – organizații cooperatiste de credit

Bănci de economisire și creditar în domeniul locativ

Bănci de credit ipotecar

Instituții emitente de monedă electronică

Principalel atribuții ale instituțiilor de credit sunt: susținerea financiară a agenților economici în scopul de a derula normal și eficient activitatea productivă; utilizarea cât mai eficientă a resurselor financiare aflate în circuitul economic și realizarea unui comerț cu bani benefic pentru economie și profitabil pentru fiecare instituție bancară.

Condiții pentru activitate

1.Autorizației de funcționare eliberată de BNR

2.Capitalul social minim în formă bănească vărsat integral în momentul subscrierii – minim de 5 milioane euro

3. Acțiunile pot fi numai nominative și pot da dreptul la un singur vot în AGA

4. Calitatea acționariatului – cababil să asigure dezvoltarea și stabilitatea instituției de credit – listă către BNR, transmisă anual

Operațiuni bancare :

atragere de depozite si de alte fonduri rambursabile;

contractare de credite, incluzand printre altele: credite de consum, credite ipotecare, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operatiuni de factoring, scontare;

leasing financiar;

servicii de transfer monetar – plăți;

emitere si administrare de mijloace de plata, cum ar fi: cărți de credit, cecuri de călătorie și emitere de moneda electronică;

emitere de garantii si asumare de angajamente;

dealer – cu instrumente ale pietei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; valuta; contracte futures si options; alte derivate;

intermediere de valori mobiliare si alte instrumente financiare;

acordare de consultanță cu privire la strategia de afaceri;

intermediere pe piata interbancară;

administrare de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta;

păstrare in custodie si administrare de valori mobiliare si alte instrumente financiare;

inchiriere de casete de siguranță.

Operațiuni bancare interzise:

gajarea propriilor acțiuni în contul datoriilor băncii;

operatiuni cu bunuri mobile si imobile, cu exceptia executărilor silite;

acordarea de credite sau furnizarea altor servicii clienților, condiționata de vânzarea sau cumpărarea acțiunilor băncii;

acordarea de credite garantate cu acțiunile emise de bancă sau altă instituție din grup;

primirea de depozite, titluri sau alte valori, cand banca se afla în stare de insolvență;

acordarea de credite condiționată de acceptarea de catre client de alte servicii care nu au legătura cu operațiunea de creditare respectivă;

Instituțiile de credit pot angaja și alte operațiuni precum operațiuni ne-financiare, în mandat sau comision, în special pntru alte entități din grup, administrarea patrimoniului constând în bunuri mobile și/sau imobile aflate în proprietatea acestora, prestarea de servicii pentru clienți (prelungire a op. bancare) – maxim 10% din veniturile instituției de credit Participațiile calificate (> 10%) în alte instituții de credit sau instituții financiare (prelungire a activității bancare) = max 15 % din fondurile sale proprii

Valoarea totală a participațiilor calificate = max 60 % din fondurile sale proprii

Pentu buna funcționare a întregului sistem bancar este necesară îndeplinirea unor obligații

Cont curent la BNR;

Păstrarea confidențialității bancare: fapte, date și informații referitoare la activitatea desfășurată;

Constituirea fondului de rezervă;

Menținerea nivelului adecvat al fondurilor proprii (adecvat la riscuri);

Constituirea rezervei generale pentru risc de credit – 2% asupra tuturor plasamentelor în credite existente la finele anului;

constituirea provizioanelor pentru riscul de credit și neplată a dobânzii, în urma clasificării portofoliului de credite;

1.4 Organizarea sistemului bancar in România

Începând din 1990, sistemul bancar a fost supus unui intens proces de restructurare, în vederea susținerii tranziției la economia de piața. Restructurarea și dezvoltarea sistemului bancar românesc este un proces amplu si complex desfășurat, în principal, pe două laturi: cea instituțională și cea funcțională.

Astfel, restructurarea instituțională a sistemului bancar a cuprins, pe de o parte, reorganizarea Băncii Naționale si transformarea acesteia într-o adevărată bancă centrală, iar pe de altă parte, dezvoltarea unei rețele de bănci comerciale. Acest lucru s-a realizat atât prin modernizarea si dezvoltarea băncilor existente, cât și prin înființarea de bănci noi cu capital de stat, privat sau mixt, dar și cu participare de capital străin.

Potrivit Legii 33/1991, activitatea bancară din România este organizată și se desfășoară prin:

Banca Națională a României (cu rol de bancă centrală);

Societăți bancare (constituite ca societăți comerciale).

Prin noua legislație bancară, Banca Națională a României a fost degrevata de toate activitățile specifice băncilor comerciale, acestea fiind preluate de o bancă nou înființată – Banca Comercială Română. Funcțiile Băncii Naționale, în prezent, constau în controlul emisiunii monetare și al creditului, supravegherea activitații bancare, politica valutară si administrarea rezervelor monetare internaționale.

Conform legislației, celelalte bănci sunt constituite ca societăți comerciale a căror activitate are ca obiective principale atragerea de fonduri de la public si agenții economici, acordarea de credite si efectuarea unei game largi de servicii bancare.

Deoarece un sistem bancar eficient necesită descentralizare si competiție, Banca Națională a căutat să stimuleze formarea unui sistem de bănci comerciale, de tip universal, care au primit dreptul să efectueze toată gama de operațiuni bancare și să opereze pe teritoriul țării, în condițiile respectării cadrului de supreaveghere bancară, impus de banca centrală.

Specializarea tradițională (sectorizare) pe criterii politice și economice și-a pierdut, în actualele condiții baza legală. Băncile nu mai sunt, în prezent, prin lege, să deruleze doar anumite tipuri de operațiuni, din vasta gamă de operațiuni bancare. Aceasta nu înseamna însă, că băncile nu pot opta pentru anumite operațiuni specializându-se în anumite domenii. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că, în acest caz, alegerea este a băncii, care, pe baza statutului propriu de funcționare își stabilește tipurile de operațiuni ce le va derula în funcție de evoluția pieței financiar-bancare și de strategia adoptată.

Deși legislația a deschis porțile competiției pentru sistemul financiar și a pus bazele unui sistem bancar orientat spre cerințele pieței, poziția deținută de băncile cu tradiție continuă să fie dominantă.

Dezvoltarea operațiunilor, a serviciilor și instrumentelor specifice vă permite, în timp, diversificarea activității bancare. Aceasta va conduce la accentuarea concurenței, vechea sectorizare fiind înlocuită de o reală specializare bancară care va depinde de natura și mărimea operațiunilor derulate, de categoria de clienți cărora fiecare bancă li se adresează și, nu în ultimul rând, de calitatea serviciilor oferite clienților.

Ca urmare a cadrului juridic creat, într-un timp scurt, alături de băncile existente au apărut bănci noi. Indiferent de originea fondurilor, băncile desfășoară aceeași gamă de servicii, atât pentru agenții economici de stat, cât și pentru cei privați. Se poate observa că băncile cu capital privat sprijină cu prioritate procesul privatizării. Băncile de stat au încă tendința să-și concentreze atenția asupra domeniilor în care au deținut monopolul operațiunilor bancare.

Băncile noi au posibilitatea derulării, înca de la început, a unei activități bancare moderne, informatizate și a atragerii celor mai profitabile companii nou înființate, în calitate de clienți. Nu în ultimul rând, au avut șansa de a decide, pe baza cadrului legal creat, al condițiilor concrete existente în economie și al studiilor de marketing efectuate, genul de operațiuni bancare cărora doresc să le acorde o atenție deosebită, în cadrul activității de ansamblu a băncii.

“Creditul este bun doar doua zile din viata : in ziua in care a fost aprobat si in ziua in care a fost rambursat. In restul timpului creditul este sub supraveghere, caci atunci se manifesta riscul” – Daniel Eyles

Cap2. RISCUL ÎN ACTIVITATEA BANCARĂ

2.1 Noțiuni generale despre risc

Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul economic, monetar și financiar-bancar sunt permanent supuse unei concurențe acerbe. Astăzi, băncile sunt văzute de specialiști ca fiind acele instituții care administrează riscul.

Riscul reprezintă măsură a neconcordanței dintre diferite rezultate posibile, mai mult sau mai puțin favorabile sau nefavorabile, într-o acțiune viitoare.

În materia dreptului comercial, riscul este un pericol ce planează asupra oricărei relații contractuale și, în general, asupra oricărei operații comerciale a cărei executare se prelungește în timp, susceptibil să genereze fortuit anumite inconveniente privind aducerea la îndeplinire de către debitor a obligațiilor contractualmente asumate față de creditor și a căror apariție determină inevitabil anumite pierderi pentru contractantul a cărui prestație nu se poate executa.

Exista multe modele de riscuri, printre care: riscul bancar, riscul comercial, riscul politic, riscul de fabricație, riscul industriei, riscul pieței, riscul concurenței, riscul utilizării produsului, riscul costurilor, riscul furnizorilor, riscul distribuitorilor, riscul vânzarilor, riscul tehnologiei, riscul legislativ, riscul de management, riscul de finanțare, riscul fluxului de numerar, etc.

În general, riscul este definit ca probabilitatea de a se produce un anumit eveniment, considerat advers, care să afecteze subiectul respectivului risc Riscurile apar din lipsa sau insuficiența informațiilor sau cunoștintelor decidentului asupra viitoarelor modificari ale mediului sau unor parametrii proprii. În funcție de situația concretă, riscul poate fi considerat ca fiind: rezultatul unor decizii greșite (pericolul apariției pierderilor prin modificarea mediului) sau abaterea de la o valoare – scop prin una sau mai multe modificări ale parametrilor interni sau externi ai piețelor.

Trebuie observat că riscul cuprinde și acele modificari pozitive ale parametrilor pieței și nu doar cele negative. Aceste modificari pozitive reprezintă o șansă pentru decident, noțiune complementară celei de risc. Dezvoltarea oricărei afaceri este posibilă doar datorită asumării unor riscuri, ea neputând fi realizată dacă certitudinea primează în fața riscului.

Pe plan financiar, riscul reprezintă “expunerea condițiilor financiare ale băncii la mișcări adverse ale variabilelor pieței sau a celor interne, proprii”.

Riscul este un factor fundamental al afacerilor, deoarece din nici o activitate nu se poate obține profit fără risc. De aceea orice societate comercială încearca să-și maximizeze profitul prin gestionarea riscului specific domeniului său de activitate și prin evitarea sau transferarea riscului pe care aceasta nu dorește să-l preia. Este evident că o strategie bancară performantă trebuie să cuprindă atât programe cât și proceduri de gestionare a riscurilor bancare care vizează, de fapt, minimizarea probabilității producerii acestor riscuri și a expunerii potențiale a băncii. Acest lucru rezultă din obiectivul principal al acestor politici, anume acela de minimizare a pierderilor sau cheltuielilor suplimentare suportate de bancă, iar obiectivul central al activității bancare îl costituie obținerea unui profit cât mai mare pentru acționari.

Numai că nu întotdeauna aceste două obiective – general și sectorial – se află în concordanță. S-ar putea ca, în anumite situații, costul implementării și exploatării procedurilor care vizează gestiunea riscului să fie mai mare decât expunerea potențială la risc. Ceea ce înseamnă că aceste programe trebuie selectate în funcție de criterii de eficiență. În alte cazuri s-ar putea ca strategia băncii să implice asumarea unor riscuri sporite sau a unor riscuri noi. În acest caz trebuie luată decizia întotdeauna având în vedere și cheltuielile suplimentare necesare pentru asigurarea unei protecții corespunzătoare și pierderile potențiale mai mari. Însă minimizarea riscurilor nu trebuie să se transforme într-un obiectiv în sine. De altfel obiectivele managementului bancar sunt trei: maximizarea rentabilității, minimizarea expunerii la risc și respectarea reglementarilor bancare în vigoare.

Importanța gestiunii bancare nu se rezumă doar la minimizarea cheltuielilor. Preocuparea permanentă a conducerii pentru minimizarea expunerii la risc are efecte pozitive și asupra comportamentului salariaților care devin mai riguroși și mai coștiincioși în îndeplinirea sarcinilor de servici; nu este de neglijat nici efectul psihologic de descurajare a unor activități frauduloase. Existența unor programe adecvate pentru prevenirea și controlul riscurilor bancare contribuie și la impunerea instituției în cadrul comunității bancare, nu de puține ori existența unor astfel de programe condiționând admiterea sau participarea băncii respective la asociații interbancare sau obținerea de calificative superioare din partea autorităților bancare.

În sfârșit, o gestiune eficace a riscurilor bancare își va pune amprenta și asupra imaginii publice a băncii. Clienții doresc o bancă sigură, la fel și acționarii. Soliditatea unei bănci îi atrage pe deponenți în condițiile în care depozitele nu sunt asigurate în mod obligatoriu.

În concluzie, deoarece riscurile bancare sunt o sursă de cheltuieli neprevăzute, gestiunea lor adecvată poate stabiliza veniturile în timp. În același timp, consolidarea valorii acțiunilor bancare se poate realiza doar printr-o comunicare reală cu piețele financiare și implementarea unor programe adecvate de gestiune a riscurilor bancare. Toate băncile și instituțiile financiare trebuie să-ți îmbunătățească înțelegerea și practica gestiunii riscurilor bancare pentru a-și putea gestiona cu succes diferite game de produse. Dacă procesul de gestiune a riscurilor bancare și sistemul global de management sunt efective, atunci banca va avea succes. Băncile pot gestiona cu succes riscurile bancare dacă recunosc rolul strategic al gestiunii riscurilor, dacă folosesc paradicma de analiză și gestiune în vederea creșterii eficienței, dacă adoptă măsuri precise de adaptare a performanței la risc și, în fine, dacă vor crea mecanisme de raportare a performanței în funcție de risc, pentru a se asigura că investitorii înțeleg impactul gestiunii riscului asupra valorii firmei bancare.

2.2 Operatiuni supuse riscului

Operațiuni bancare:

Produse bancare-dobândă

Operațiunile active ale băncilor comerciale se referă la angajarea resurselor acestor instituții în vederea realizării funcțiilor statutare și a obținerii de profit. Operațiunile active pot fi grupate, în principal, în :

operațiuni de creditare a firmelor;

operațiuni de creditare a persoanelor fizice;

operațiuni de plasament

Prima categorie de operațiuni relevă o mare diversitate de tehnici de creditare, adoptate în întâmpinarea cerințelor întreprinderilor.

Creditarea cheltuielilor de exploatare ale întreprinderilor poate fi realizată în două moduri :

Creditarea creanțelor comerciale constă în preluarea de către bancă, contra monedă, a creanțelor comerciale pe care întreprinderile furnizoare le au asupra clienților lor. Dintre modalitățile de creditare în această manieră, cele mai importante sunt : scontarea, pensiunea, împrumutul pe efecte comerciale în gaj și lombardarea.

a-1 ) Scontarea – ca formă de bază a operațiunilor cambiale – este cea mai veche tehnică și este folosită ca atare. Ea reprezintă cesiunea cambiei către un alt beneficiar în schimbul valorii actuale a acesteia ( calculată ca valoare nominală din care este dedus scontul).

a-2 ) Pensiunea constă în preluarea de către bancă a cambiilor vândute de beneficiar, cu condiția răscumpărării lor de către acesta la termenele convenite. Operațiunile de acest tip se desfășoară frecvent în relația cu mari companii, dar, mai ales, între bănci. Efectele ce fac obiectul pensiunii rămân, de regulă, la beneficiar, iar banca cumpărătoare primește angajamentul de răscumpărare (emis de beneficiar) și borderoul efectelor respective.

a-3) Împrumutul pe efecte comerciale în gaj se acordă în cazurile în care banca apreciază pozitiv solvabilitatea beneficiarului de cambii, dar are rețineri cu privire la capacitatea de plată a celorlalți semnatari.

a-4) Lombardarea (împrumutul de gaj de efecte publice sau acțiuni). Extrem de utilizate în Germania și Marea Britanie, operațiunile de lombard se întâlnesc în cazul deținătorilor de titluri care au nevoi temporare de bani. Aceștia, preferând sa-și mențină titlurile în proprietate (pentru a obține în continuare dobânzile, cupoanele sau dividendele aferente), recurg la împrumuturi pe gaj și renunță astfel numai parțial la venitul realizat, prin plata dobânzilor pentru creditul de care beneficiază.

Creditele de trezorerie sunt acordate pe termen scurt (în general, până într-un an), având drept scop acoperirea necesităților monetare legate de ciclul de fabricație și de comercializare . Formele principale prin care se poate beneficia de aceste credite sunt avansul în cont curent și creditele specializate.

b-1) Avansurile în cont curent (predominante în S.U.A. și Marea Britanie) sunt acordate de bancă prin plata C.E.C.-urilor emise de titularii de cont și în cazul în care aceștia nu au disponibilități în cadrul unei limite convenite/confirmate (overdraft).

b-2) Creditele specializate (ce pot fi mobilizate prin recreditare) sunt destinate a acoperi o serie de necesități legate de desfășurarea producției, dintre ele distingându-se

Creditele de campanie, care au drept scop acoperirea cheltuielilor de fabricație și de stocare, pentru unități cu activitatea sezonieră din agricultură și alte domenii conexe (industria alimentară, îndeosebi), din industria de confecții

Creditele pentru stocuri, garantate prin warant, pentru acoperirea mărfurilor susceptibile de a fi gajate , aflate în curs de transportare și,în general, depozitate în docuri sau vămi.

Stimularea vânzării și achiziției bonurilor de tezaur de către bănci, prin oferte avantajoase făcute de Banca Centrală (Open – Market), constituie una din politicile monetare și de credit utilizată frecvent în ultimii ani.

Operațiunile pasive ale băncilor comerciale, ca operații de constituire a resurselor, au ca obiect principal: atragerea depozitelor , re-scontul împreună cu operațiunile similare și capitalul propriu.

Una din principalele funcții ale băncilor în general și ale băncilor comerciale în special este, după cum am mai precizat, constituirea și utilizarea depozitelor bancare. Prin dubla ipostază a depozitelor – cea de obligație a băncilor față de depunători și cea de creanță a acestora față de bancă – ni se prezintă esența acestora, și anume formă de existentă a banilor scripturali (bani de cont) ce exprimă mobilizarea capitalurilor și economiilor temporar disponibile.

Astfel, depozitele la vedere sunt caracterizate prin elasticitate, deoarece titularii pot dispune în orice moment utilizarea lor pentru plățile în cont sau chiar și le pot retrage.

Cu toate că reprezintă cea mai stabilă resursă a băncilor comerciale, nu trebuie abuzat de aceste depozite, ci trebuie operat de o manieră precaută, în măsură să prevină dificultățile generate de ritmuri și volume neprevăzute ale retragerilor din conturi. Depozitele la vedere prezintă mai multe forme de existență, însă contul curent rămâne expresia caracteristică a acestor depozite.

Depozitele la termen au ca principală formă de existență în cadrul băncilor comerciale – conturile de depozit de investiții , ce creează o bază sigură de fructificare în procesul de creditare, pe termene corelate cu natura și durata acestor resurse. De asemenea, băncile comerciale deschid clienților conturi de economii simple sau în anumite sisteme (scheme, programe), care să asigure regularitate în procesul de economisire.

Capitalul propriu și fondurile de rezervă constituie din profitul brut au un aport relativ redus în formarea resurselor de creditare a băncilor – intermediari prin definiție în reciclarea și valorificarea capitalurilor.

Servicii bancare – comision

Operațiuni de casă, primiri și eliberări de sume in numerar;

Operațiuni de transfer a sumelor bănești, plăți sau incasări la intern și la extern privind diverse instrumente de plată;

Credite prin semnătură, operațiuni de garantare pentru plata sau pentru bonitatea clienților;

Operațiuni de consultanță financiar-bancară;

Intermediere în plasamentul de valori mobiliare, servicii de angajare a clienților in sfera bursei de valori;

Servicii de asigurare;

Administrarea de proprietăți-administrarea hârtiilor de valoare și chiar administrarea patrimoniului în totalitate ( S.U.A.)

Operațiuni extrabilanțiere:

Scrisoarea de garanție bancară;

Acreditiv;

Credite prin semnătură-garantare, avalizare;

Riscurile asociate acestor operatiuni sunt asemeni celor care rezultă din acordarea creditelor.

2.3 Clasificarea riscurilor

A. În funcție de gradul de expunere la risc

a) riscuri pure – expunerea este generată de activitățile și procesele bancare cu potențial de a se produce evenimente care să se soldeze cu piederi. Astfel de evenimente pot fi fraudele în efectuarea unor plăți, accidentarea în cădere a unui client într-una din agențiile băncii ( ceea ce dă naștere unei răspunderi civile a băncii) sau degradarea mediului ambient de către active dobândite de bancă în urma exercitării unor drepturi de ipotecă ( încălcarea normelor de poluare,etc.).

riscuri lucrative (speculative) – expunerea este generată de încercarea de a obține profit mai mare. Această expunere poate genera și cheltuieli suplimentare și deci, potențial și pierderi. Cheltuielile suplimentare pot rezulta din credite nerambursate la scadență, pierderi la portofoliul de titluri sau o structură defectuoasă a activelor bancare.

B.In funcție de caracteristica bancară

B1. Riscuri financiare

►riscuri în sistemele de plăți

☻riscul de creditare – este asumat de toate băncile și poate genera probleme serioase dacă expunerea la risc este substanțială. Indicatorii tradiționali sunt mai puțin folosiți deoarece ei afectează negativ rentabilitatea băncii. Ei se pot dovedi utili în analize temporale ți comparații interbancare. Indicatorii obiectiv, monitorizați atent, pot semnala în avans apariția unor probleme pe parcursul procesului dacă limitele sunt depașite pentru mai mulți dintre ei.

☻riscul de lichiditate – indicatorii tradiționali ai riscului de lichiditate tind să se concentreze asupra lichidității activelor bancare.Indicatorii obiectiv urmăresc indeosebi evolutia corelată a activelor lichide și a pasivelor imediate. Din practică rezultă că cel mai bun este indicatorul derivat ce raportează diferența dintre activele lichide și împrumuturi (de pe piață și de la banca centrală) la o mărime care să reprezinte nevoile potențiale de lichiditate( de exemplu depozitele volatile).

►riscuri de piață

☻riscul ratei dobânzii – reprezintă riscul diminuării veniturilor bancare și deci și a profitului ca urmare a miscării ratei dobânzii. Riscul dobânzii îi afectează pe toți participanții la relațiile de credit, dar angajarea băncii deopotrivă și în calitate de debitor și în calitate de creditor determină o angajare extrem de riscantă a băncilor. Pe de alta parte băncile se angajează nu numai în operațiuni curente sau pe termen scurt, ci și în operațiuni pe termen lung, în condițiile în care nivelul dobânzii stabilit parcurge numeroase momente în care să aducă situații dezavantajoase pentru bănci.

☻riscul ratei de schimb – riscul de a înregistra pierderi decurgând din evoluția cursului de schimb. În epoca modernă, stabilirea cursului de schimb are la bază teoria parității puterii de cumpărare conform căreia un bun identic, produs oriunde, are același preț. Rezultă că modificările prețurilor interne vor determina modificări ale cursului de schimb.

►riscul de faliment – riscul de capital sau riscul de îndatorare exprimă probabilitatea ca fondurile proprii ale băncii să fie insuficiente pentru a acoperi pierderile rezultate din activitatea curentaă și ca aceste pierderi să afecteze în mod negativ plasamentele creditorilor băncii. Între toate aceste grupe de risc se exercită o interacțiune permanentă deoarece ele exprimă doar aspecte diferite ale aceluiași potențial de risc – operațiile bancare curente.

B2. Riscuri de prestare

►riscul operațional – exprimă probabilitatea ca banca să devină incapabilă să mai asigure servirea clienților într-un mod rentabil. În acest context sunt importante atât oferta de servicii cât și capacitatea conducerii de a evalua și controla cheltuielile generate de prestarea acestor servicii.

►riscul tehnologic – este asociat calității și structurii ofertei de produse financiare care au și ele un ciclu de viață propriu și tind să fie înlocuite de produse mai performante. Alegerea incorectă a momentului scoaterii de pe piață a unui produs sau a momentului introducerii unuia nou poate genera pierderi semnificative și există în permanență riscul ca momentul ales să nu fie cel mai adecvat din punctul de vedere al maximizării profitului bancar.

►riscul produsului nou – este asociat inovărilor în sfera produselor financiare. Exprimă probabilitatea cumulată a producerii mai multor evenimente adverse, precum: situarea cererii sub nivelul anticipat sau depașirea nivelului planificat al costurilor specifice, lipsa de profesionalism a echipei manageriale etc.

►riscul strategic – exprimă probabilitatea de a nu alege strategia optimă în condițiile date. Este inerent oricărei selecții de piețe, produse si zone geografice pe care o implică definirea strategiei băncii într-un mediu complex.

B3. Riscuri ambientale

►riscul de fraudă – este un risc de ordin intern și exprimă de fapt probabilitatea comiterii unor furturi sau a unor alte acte contrare intereselor băncii de către angajații acesteia.

►riscul economic – riscul economic este asociat evoluției mediului economic în care actionează banca și clienții acesteia. Exprimă probabilitatea diminuării performanței băncii ca urmare a unei evoluții adverse a condițiilor de mediu. Aceasta influențează calitatea plasamentelor, volatilitatea resurselor și potențialul de risc.

►riscul concurențial – exprimă probabilitatea reducerii profitului în condițiile modificării raporturilor de piață în defavoarea băncii. Este inerent activității bancare deoarece majoritatea produselor financiare oferite pe piață de o bancă sunt oferite și de alte instituții financiare.

►riscul legal – reflectă faptul că băncile trebuie să opereze în contextul stabilit de reglementările legale în vigoare chiar dacă acestea le crează un dezavantaj competitiv față de alte instituții financiare concurente.

C.În funțtie de alocarea lor în cadrul sistemului financiar

riscuri diversificabile – ajung să fie relativ nesemnificative atunci când sunt combinate suficient de multe poziții bilanțiere pentru ca legea numerelor mari să fie activată. Problema principală este că niciodată nu putem spune ce înseamnă "suficient de multe poziții", dar este demn de reținut faptul că putem reduce expunerea globală a unei bănci la un anume tip de risc, mărind suficient numarul operațiilor și partenerilor susceptibili a genera acel risc.

riscuri nediversificabile – rămân relativ semnificative ca expunere, chiar și după ce toate posibilitățile de a folosi legea numerelor mari au fost exploatate.

D. RISCUL SISTEMIC

În ceea ce o privește, banca centrală se ocupă mai puțin de riscurile individuale cu care se confruntă participanții la un sistem de decontări, dar este în cea mai mare masură preocupată de riscul sistemic. Riscul sistemic se referă la manifestarea unei crize financiare generalizate atunci când neîndeplinirea obligațiilor financiare de către o instituție bancară sau financiară ori problemele foarte grave de lichiditate ale acesteia determină manifestarea unor dificultăți similare la alte instituții, printr-o reacție în lanț propagată cu rapiditate în întregul sistem, din cauza conexiunilor foarte strânse care există între aceste instituții. Derularea evenimentelor, în această situație, se produce, de regulă, după următorul scenariu:

► un participant în cadrul unui sistem de decontări, fără a avea vreo importanță din care cauză, se confruntă cu probleme în onorarea obligațiilor sale financiare;

► dificultățile privind determinarea bonității financiare a acestui participant îi pot determina pe partenerii săi de tranzacții să își retragă fondurile fără preaviz și să nu mai dorească să încheie alte tranzacții cu acesta, respectiv, să platească fonduri pe seama sa sau să primească fonduri pe numele său;

► în aceste condiții, pentru a-ți crește nivelul lichidității, participantul respectiv poate fi forțat să își disponibilizeze, la prețuri nefavorabile, o parte din active, ceea ce înseamnă mai puțin decât ar fi valorat acestea dacă rămâneau în evidențele lui, fapt care determină creșterea pierderilor sale pe total și posibilitatea apariției stării de insolvabilitate;

► relațiile bănești care există între instituțiile financiar bancare și agenții economici pot accentua răspândirea acestor perturbări ale fluxurilor bănești normale astfel încât situația de criză de fonduri să fie resimțită și de către alți participanți care nu iau parte direct la operațiunile sistemului de decontări, dar care se văd puși în situația de a se confrunta, din acestă cauză, cu scăderea valorii activelor lor;

► creșterea incertitudinilor privind dimensiunile și distribuția expunerilor poate determina băncile să își limiteze serviciile de creditare pe care le efectuează pentru clienții lor sau și le furnizează unele altora, fapt care se poate manifesta chiar în momentul în care cererea preventivă de lichiditate are tendința de a crește. Drept rezultat, aceste tulburări, manifestate inițial numai în sistemul de plăți, se pot ramifica și influența negativ activitatea din întreaga economie.

Într-o economie de piață modernă, sistemele de plăți și decontări reprezintă rețelele care fac legătura între toate activitățile care se desfășoarș în sectorul financiar și în economia reală. De aceea funcționarea lor continuă și eficientă, fără manifestarea unor evenimente negative de genul celor descrise mai sus, depinde în mare măsură atât de capacitățile participanților de a-și aprecia corect posibilitățile pe care le au pentru derularea și finalizarea în bune condiții a tranzacțiilor convenite de comun acord, cât și de încrederea reciproca între parteneri.

Riscurile bancare sunt diverse și cu multiple dimensiuni; determinate de momente diferite la nivel intrabancar, interbancar și chiar internțional. Riscul bancar poate fi definit ca un fenomen care poate apărea pe parcursul derulării operațiunilor bancare și care provoacă efecte negative asupra activităților respective prin deteriorarea calității afacerilor, diminuarea profitului sau chiar înregistrarea de pierderi.

Atunci când definesc riscul și gestiune a riscului, cei mai mulți autori se concentrează asupra funcției clasice a băncilor, de intermediere în sfera riscurilor financiare prin diviziunea acestora; din acest punct de vedere este tratată îndeosebi problema unor pierderi neprevăzute la activele bancare, pierderi cauzate de riscuri de piață, de credit sau de lichiditate. Alți autori se concentrează asupra unor pierderi – potențiale sau efective – cauzate de riscuri cu totul aleatoare și necontrolabile, ca de exemplu frauda, incendiul sau catastrofele naturale. Cei mai mulți practicieni abordează, de regulă, o singură grupă sau o clasă de riscuri, cel mai adesea sub aspectul tehnicilor de gestiune și doar foarte rar sunt analizate și mecanismele de transmisie / amplificare a riscului suportat de instituția financiară.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii băncii sau instituției financiare în chestiune, atat un impact în sine (de regulă sub forma pirderilor directe suportate), cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clinetelei, personalului, partenerilor și chiar asupra autorității bancare.

Riscurile bancare sunt acele riscuri cu care se confruntă băncile in operațiunile lor curente și nu doar riscurile specifice activitații bancare clasice.

Riscul decurge din fiecare tranzactie luată în parte și se asociază oricarui proces generat de activitatea bancară.

Cap3. RISCUL DE CREDIT – RISC MAJOR AL INSTITUȚIILOR DE CREDIT

Creditul bancar

Pentru cea mai mare parte a băncilor universale creditul rămâne principala operațiune activă. Pierderile băncilor cauzate de falimentele debitorilor sunt o parte integrantă a activității de creditare. De aceea volumul de provizioane constituite de o bancă pentru portofoliul său de credite reprezintă o măsură a riscului asumat de aceasta.

Pentru lucrătorii care își destășoară activitatea în domeniul creditării, principalele obiective urmărite sunt: evaluarea cererilor de creditare, determinarea gradului de risc al unui credit și justificarea acordării creditului de către bancă, însușirea în acest sens va permite specialiștilor să ia decizii corecte m activitatea de acordare a creditelor. în economia de piață, creditul are un rol deosebit.

Riscul de creditare este cel mai important dintre cele de pe piața produsului, el datorându-se deprecierii valorii, ca o consecință a falimentului sau nerambursării împrumutului și se referă la profitabilitatea afacerii.

Riscul de credit poate fi definit ca riscul ca dobânda, creditul sau ambele să nu fie rambursate la scadență sau să fie rambursate parțial. Acest risc este specific băncilor a căror funcție importantă în economie este creditarea.

Riscul de credit este definit în normele de autorizare și de supraveghere prudențială ale BNR ca fiind „riscul înregistrării de pierderi sau ale nerealizării profiturilor estimate ca urmare a neîdeplinirii de către contrapartidă a obligațiilor contractuale.„

Riscul de credit reprezintă posibilitatea ca împrumutații sau emitenții de titluri să nu-și onoreze obligațiile la scadență.Pentru împrumutat ,riscul de credit exprimă într-o formă mai largă, degradarea situației financiare a acestuia.

Pe măsura dezvoltării economico-sociaie, rolul și ânportanța creditului în economia fiecărei țări au marcat o creștere considerabilă, având loc totodată, diversificarea funcțiilor îndeplinite de credit Riscul de creditare este cel mai înalt în termenii importanței pentru potențialele pierderi. Riscul de credit mai este numit și risc de insolvabilitate a debitorului și risc de nerambursare. Riscul de credit apare când împrumuturile nu sunt rambursate m volumul și la termenul stabilit între plasamentele băncilor, pe primul loc se situează creditele. Orice bancă își asumă, nrtr-o oarecare măsură, riscuri atunci când acordă credite și în mod cert, toate băncile înregistreză în mod curent pierderi la portofoliul de credite, atunci când unii dintre debitori nu își onorează obligațiile. Riscul de credit are este de asemenea riscul de scădere în rang a creditului. Câteva înrăutățiri nu sugerează nerambursarea, dar sporesc mijloacele probabilității de nerambursare.

Riscul de creditare este critic începând cu nerambursarea unui număr mic de clienți importanți care generează pierderi foarte mari, aceasta putând duce la insolvabilitate. Este normală monitorizarea directă a procedurilor clasice în bănci. Limitele sistemelor pun un plafon pe cantitatea împrumutată oricărui client și/sau clienți în interiorul băncii și/sau client în țara realizata. Examinarea acordării creditului este condusă de ofițerul de credite sau de comitetele de credit care vor ajunge la un acord minimal înainte ca decizia de risc sa fie luată. Distribuirea regulilor pe diverse nivele ale băncii prevede cine este responsabil pentru asemenea comitete. Centrala raportează clienților datoriile neplătite.Chiar asemenea proceduri aspre au existat încă de când banca a început să ofere împrumuturi, cuantificarea riscului de creditare crescând numărul problemelor. Riscul are doua dimensiuni: aceea de cantitate a riscului sau de cantitate care poate fi pierdută, plus aceea de calitate a riscului care este probabilitatea de nerambursare. Calitatea riscului este adesea evaluată de la un capăt la celălalt prin ratinguri. Aceste ratinguri sunt interne băncii și/ sau externe când ele provin de la agențiile de rating.

Măsurarea calității riscului va conduce, în final, la cuantificarea probabilității de nerambursare a clienților plus probabilitalea pentru orice recuperare subordonată evenimentului de nerambursare. Probabilitatea de nerambursare este evident nu ușor de cuantificat Datele statistice ale nerambursării din clasele de rating sau din industria bancară sunt ușor de găsit, dar ele nu pot fi ușor stabilite pentru a fi transmise clienților. Pierderile depind de orice garanție. Pe scurt, riscul de creditare, cei mai vechi dintre riscurile bancare, este rezultatul actual al unor riscuri multidimensionale. El verifică paradoxul ca cel mai familiar dintre toate riscurile rămâne totuși dificil de cuantificat.

Pierderile în momentul nerambursării depind de valoarea acestor instrumente și de lichiditatea lor. Dacă nerambursarea este total neașteptată, pierderea este valoarea de piață în timpul nerambursării. Dacă creditul nu se deplasează m sensul scăderii, este mcă posibil a vinde aceste instrumente pe piața cu discount Pentru o bancă, decizia de a accepta un risc de credit este foarte importantă deoarece banii care se riscă sunt atât ai deponenților, cât și ai proprietarilor (din capitalul propriu) și acest lucru necesită ca banca, prin intermediul conducerii și mspectorilor de credit, să ia toate măsurile necesare pentru a stabili și menține un risc al activelor considerat a fi bun ( risc minim)

Principalii factori care ar putea conduce la creșterea riscului de credit sunt:

neatenția în formularea normelor de creditare;

prezența unor condiții de creditare prea generoase;

nerespectarea de către personalul băncii a normelor interne de creditare;

concentrarea riscantă a creditelor pe anumite piețe;

slabul control exercitat asupra personalului;

Creditul bancar este o parte a operațiunilor active, pe lângă operațiuni pe piața monetară prin certificate de depozit (pe termen scurt), pe piața valutară, interbancară și pe piața de capital.

Apar forme noi de intermediere prin creșterea operațiunilor cu valori mobiliare, aproximativ 1/3 din active este deținut de portofoliile de tranzacționare și de plasament.

Principiile angajări resurselor:

Respectarea legalități (restricții);

Asigurarea lichidității;

Profitabilitatea;

Riscul (client – în principal);

Rezerve de capital;

Printre obiectivele unei bănci se numară:

Atingerea unei anumite cote de piață;

Definirea sectorului de activitate spre care se orientează politica de creditare a băncii;

Stabilirea categoriilor de credite și a altor servicii complementare pentru atragerea de noi clienți;

Stabilirea structurii clienților: cu capital de stat sau privat, persoanei fizice sau juridice, întreprinderi mari sau mici;

3.2 Mecanismul creditării

Clasificarea creditelor

A. După criteriul duratei de acordare a creditului:

Credit pe termen foarte scurt (câteva zile numit overnight);

Credit pe termen scurt până la un an;

Credit pe termen mediu 1-5 ani, pentru activități de export sau investiții;

Credit pe termen lung 5-20 de ani, pentru construcții de locuințe;

Credit pe termen foarte lung, peste 20 de ani, pentru investiții productive;

B. După modul de rambursare:

Credit neamortizabil, pentru care rambursarea se face integral la scadență;

Credit amortizabil, caz în care rambursarea se realizează eșalonat în rate de rambursat, ce cuprind o parte a creditului și o parte formată din dobândă;

C. Criteriul întinderii drepturilor creditorului:

Credit denunțabil, când creditorul poate solicita înainte de scadență rambursarea creditului, cu sau fară avizarea debitorului;

Credit nedenunțabil, caz în care creditorul nu are dreptul să ceară rambursarea înainte de scadență;

Credit legat, situație în care creditorul condiționează acordarea creditului de utilizarea sa în anumite scopuri;

D. După destinația creditului

Avans în cont curent – banca efectueaza plăți în favoarea clientului său (agentul economic), chiar dacă acesta nu are disponibil in cont (descoperire de cont);

Credit de trezorerie sau de casă;

Linie de credit – agentul economic are posibilitatea ca în limita liniei de credit să utilizeze doar o parte din resursele bănești împrumutate, creditul se ramburseaza zilnic;

Credite cu destinație specială, pentru stocuri de materii prime agricole;

Instrumente și tehnici utilizate în analiza riscului de creditare

Obiectivul principal al activității de creditare ,în cazul oricărei bănci ,îl reprezintă acordarea de credite în condiții de reducere la maximum a expunerii la riscuri și asigurare a unei profitabilități corespunzătoare riscului asumat.Pentru realizarea acestui obiectiv,banca trebuie să analizeze critic solicitările de credit și expunerea respectivă la risc,pentru a putea cuantifica nivelul de risc asumat.Riscul de credit trebuie evaluat prin comparație cu beneficiile pe care banca se așteaptă să le obțină din acordarea creditelor.Beneficiile directe reprezintă dobânzile și comisioanele încasate la creditul acordat.Beneficiile indirecte constau în inițierea sau menținerea unei relații cu clientul care poate oferi băncii depozite mai mari sau cere o varietate mai mare de servicii.

Astfel în practica bancară, modul de determinare a riscului individual de creditare poate diferi de la o bancă la alta, în funcție de importanța acordată diverselor caracteristici ale solicitanților de credite.

Evaluarea riscului de credit are dimensiuni calitative și cantitative. Dimensiunea calitativă a evaluării riscului este,în general,mai greu de estimat.Etapele în evaluarea calitativă a riscului se referă la obținerea de informații în legatură cu responsabilitatea financiară a clientului,determinarea scopului real pentru care acesta dorește creditul,identificarea riscului cu care se confrunta activitatea clientului,ținând cont de tendințele de evoluție a condițiilor economice în viitor și estimarea eforturilor reale pe care clientul le va face în vederea rambursării.

Dimensiunea cantitativă a evaluării riscului constă în analiza istoricului datelor financiare ale clientului și proiectarea viitoarelor rezultate financiare, pentru a evalua capacitatea clientului de a rambursa la timp creditul și capacitatea sa reală de a supraviețui în cazul apariției unor fenomene economice adverse.

Mecanismul creditării, este unul foarte complex, ce presupune o serie de etape succesive:

Analiza istoricului firmei și performanța pe baza situatiilor financiare;

Analiza previzionată a firmei;

Negocierea creditelor;

Garantarea creditelor;

Costul creditelor DAE;

Scadența:

Controlul creditelor;

Secretul profesional în activitatea bancară;

Principiile analizei riscului de creditare

Întreaga analiză a riscului de creditare este realizată în scopul evaluării bonității clientului, a posibilitășii sale reale de rambursare a creditului la scadență. Aceasta presupune organizarea analizei clientului pe baza unor principii care să asigure luarea în considerare a tuturor aspectelor financiare sau nefinanciare care au impact asupra clientului,a activității sale ,a profitului sau ,a capacității sale de rabursare.Aceste principii sunt cunoscute sub denumirea de cei sase C ai creditului:-Caracterul,Capacitatea,Cash-ul(numerarul),Colateralul,Condițiile și Controlul.Pentru a acorda creditul,banca trebuie să fie satisfăcută de toate aceste aspecte principii.

● Caracterul – în analiza caracterului clientului,banca va dori să se convingă de bunele intenții în utilizarea creditului și în rambursarea acestuia.

● Capacitatea – banca trebuie să verifice capacitatea legală, legitimitatea clientului de a cere credit, dacă are competența legală de a cere un credit și statutul juridic care să ofere legalitate semnăturii sale pe un contract de credit.

● Cash – acest aspect se referă la întrebarea cheie legată de orice credit: are clientul posibilitatea de a genera suficient cash,sub formă de venituri sau fluxuri de numerar, pentru a rambursa împrumutul? În general există practic trei surse de fonduri pe care un agent economic le poate utiliza la rambursarea unui credit:

fluxul de cash(numerar) din activitatea curentă = sursa principală de rambursare;

vânzarea unor active;

emisiunea de titluri de capital sau de credit.

● Colateralul – în evaluarea colateralului, banca trebuie să analizeze activele clientului, nu numai pentru a estima posibilitatea de realizare a eventualei garanții pe care clientul o va oferi în schimbul creditului ,ci mai ales pentru a estima capacitatea acestor active de a susține în continuare activitatea clientului, posibilitatea acestuia de a obține produse și, implicit vânzări și profit, utilizând activele pe care le are la dispoziție.

● Controlul – ultimul factor esențial în evaluarea bonității clientului este controlul, verificarea impactului unei modificări în legislația care afectează activitatea clientului. Controlul presupune, de asemenea,și asigurarea faptului că împrumutul acordat satisface standardele băncii și ale autorităților reglementative în ceea ce privește calitatea creditului.

Etape ale activități de creditare:

Discuții informale purtate între ofițerul de credite și client;

Documentația creditului;

Analiza economico-financiară;

Analiza solicitări creditului;

Adoptarea deciziei de creditare și acordarea creditului

Urmărirea derulări creditului;

Pentru a analiza toate aspectele prezentate mai sus,banca trebuie să realizeze o analiză financiară a activității clientului(bazată pe raportările sale financiare) și o analiă nefinanciară (care să vizeze aspectele legate de organizare ,management, marketing ),având la dispoziție informații cât mai multe,din surse autorizate.

O schema

Sursele de informații necesare analizei riscului de creditare

Rezumând sursele de informații pe care le au băncile la dispoziție, putem enumera:

► Situațiile financiare (bilanțul, contul de profit și pierdere, situația fluxului de fonduri). Analistul de credite solicită societăților comerciale bilanțul anual și contul de rezultate, însoțite de anexele lor care permit o mai bună înțelegere a operațiilor financiare.

Dacă nu există un istoric al relației cu banca sunt solicitate stările financiare de pe ultimi patru sau cinci ani de activitate. În cazul în care societatea este un client fidel al băncii se vor solicita doar documentele pentru anul contabil încheiat, precum și previziunile pentru anul în curs.

Este recomandat ca documentele contabile să fie acceptate doar în cazul în care sunt certificate de un expert contabil, sau de o societate cu activitate recunoscută de audit financiar și contabil.

► Analizele economice și sectoriale – pentru a evalua calitatea potențialului debitor, analistul de credit trebuie să se asigure că înțelege bine modul său de funcționare :

▪ tipul de produse și servicii vândute precum și modul lor de producere ;

▪ ciclul de fabricație, cine sunt clienții și furnizorii ;

▪ perceperea societății pe piață, oportunitățile și amenințările ;

▪ nivelul concurenței ;

▪ factorii de influiență ai competitivității ;

▪ talia critică

Observăm că analiza riscului de credit nu se rezumă doar la calculul unor rate și indicatori, ci este o evaluare completă a mediului intern și extern a întreprinderii.Calculele financiare nu au nici un sens dacă nu există criterii care să permită analiza calității lor.

Analizele sectoriale sunt furnizate de :

▪ serviciile de studii economice ale băncilor ;

▪ organisme specializate : camerele de comerț și industrie, banca centrală, asociații profesionale ;

▪ presa specializată.

► Informații complementare – recurgerea la acest tip de informații este justificată de faptul că obiectivul în analiza dosarului de creditare este reducerea riscului cât mai mult posibil.

În permanență trebuie căutat să existe un ehilibru între riscul nerambursării și profitul aferent portofoliului de credite, ceea ce va certifica existența unui management sănătos prestat de bancher în domeniul creditării clientelei sale.

Capacitatea de onorare a datoriei față de bancă a agenților economici care au beneficiat de credite se apreciază astfel:

bună, dacă ratele si dobânzile sunt platite la scadență sau cu o întarziere de cel mult 7 zile

slabă, dacă ratele și dobânzile sunt platite cu o întarziere de 8-30 de zile

necorespunzătoare, dacă ratele si dobânzile sunt plătite cu o întarziere de peste 30 de zile.

3.3 Indicatori de analiză a riscului de creditare

Indicatorii de structură sau de pondere exprimă procentual, la un moment dat, structura activelor bancare sau a portofoliului de credite. Trebuie să amintim că din punctul de vedere al băncii risc de creditare nu prezintă doar operația de creditare propriu-zisă; plasamantele in titluri de credit (intre operațiile bilațiere), acordarea de garanții (in afara bilanțului) și participarea însăși a băncii la sistemul interbancar de decontări sunt purtătoare, și ele, de risc de creditare. Ca indicatori de risc monitorizați se pot folosi următorii:

credite totale raportate la total active; cu cât ponderea creditelor în total active este mai ridicată, cu atât activitatea bancară este percepută ca fiind mai riscantă; prin politica de creditare se pot stabili un plafon al acestei măsuri și/sau praguri de alertă. Dacă valoarea portofoliului de valori mobiliare este semnificativă, atunci trebuie calculat și raportul dintre creanțele totale asupra debitorilor (credite acordate + titluri de credit în portofoliu) și activele totale;

credite de calitate medie raportate la creditele totale; este un indicator care exprima direct ponderea creditelor de calitate inferioară în total credite. Creditele de calitate medie cuprind creditele în observatie + creditele substandard și cele îndoielnice (conform normelor BNR). Pentru portofoliul de obligațiuni se poate construi un indicator similar in funcție de calificativele titlurilor din portofoliu (cele internaționale), așa cum sunt ele acordate de agențiile de evaluare recunoscute (Moddy's sau Standard & Poor's);

pierderi la portofoliul de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de credite; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare. Această mărime servește și ca reper pentru stabilirea rezervelor la portofoliul de credite din care sunt acoperite aceste pierderi. Analog se poate calcula valoarea raportului pierderi la portofoliul de titluri de credite raportate la valoarea totală a portofoliului de titluri de credit.

volumul creditelor restante raportat la volumul total al creditelor acordate; ideal ar fi ca valoarea acestui raport să fie cât mai mică.

volumul creditelor neperformante în totalul creditelor acordate; valoarea acestui raport trebuie să fie cât mai mică pentru ca portofoliul să fie gestionat eficient din punct de vedere al riscului de creditare și pentru a evita pierderile.

ponderea rezervelor constituite pentru pierderi din credite în volumul total al creditelor; rezervele sunt constituite în funcție de gradul de risc al creditelor acordate

ponderea provizioanelor constituite pentru pierderi din credite în volumul total al creditelor; în cazul deteriorării portofoliului de credite, ca urmare a creșterilor succesive ale dobânzilor la credite și a deteriorării monedei naționale, această pondere crește.

Indicatorii de dinamică exprimă evoluția în timp a unor indicatori valorici a căror mărime este corelată cu evoluția riscului de creditare ex ante sau post factum.

Dinamica fondului de rezervă pentru acoperirea pierderilor la portofoliul de credite exprimă felul în care conducerea băncii anticipa evoluția expunerii la riscul de creditare: cu cât creșterea rezervelor planificate pentru care se constituie provizioane este mai mare, cu atât se poate presupune că banca anticipă pierderi mai mari și că, deci, este de așteptat o scădere a calității portofoliului de credite. Această informație trebuie interpretată în contextul dat de dinamica portofoliului de credite însuși căci, dacă cei doi parametrii cresc în același ritm, atunci nu poate fi vorba de o creștere a expunerii la risc. În funcție de reglementările legale privind constituirea și finanțarea fondului de rezervă pentru pierderi din creditare, se poate ca banca să folosească o politică diferită de finanțare a fondului pentru obținerea unor avantaje fiscale; și atunci este clar că dinamica pronunțată a indicatorului nu poate semnifica o creștere a expunerii la risc. Indicatorul este mai ales de uz extern, fiind folosit la nivelul întregului sistem bancar ca un semnal de alarmă pentru terți și larg mediatizat de presa de specialitate.

Dinamica activelor și a creditelor totale, sunt interpretate ca indicatori ai riscului de creditare atunci când exprimă o creștere accelerată. Aceasta deoarece se presupune că fiecare instituție bancară are o capacitate limitată de a gestiona corect un portofoliu de un anumit volum. Această capacitate este limitată de performanțele personalului, de cadrul politicii de creditare, de structura organizatorică, de ansamblul resurselor băncii și de modul lor de gestionare. O creștere accelerată (de exemplu de 50% într-un an) a valorii reale (în prețuri constante) a portofoliului de credite sau a activelor totale nu poate fi gestionată convenabil sau cel putin comparabil cu nivelul de performanță din anii anteriori din cadrul acelorași structuri și folosind aceleași resurse. Pe de alta parte, adecvarea însăși a acestor resurse și structuri la presiunea exercitată de volumul sporit de activitate reprezintă un factor perturbator până la restabilirea unui nivel rezonabil de echilibru între capacitățile bancare de prelucrare a informației și volumul acesteia. Capacitatea deficitară de prelucrare a informatiei este un factor de risc căci sunt (ne) șanse mai mari de strecurare a unor erori (în cadrul unor proceduri clasice de tratament).

Indicatorii relativi, de corelare a activelor bancare cu capitalul și fondurile bancare, sunt important de urmărit deoarece dau o expresie cantitativă a raportului dintre expunerea la risc și sursa de finanțare a acestei expuneri. Se pot folosi ca indicatori:

profitul net raportat la pierderile la portofoliul de credit; profitul net este sursa principală de finanțare a pierderilor, dar acoperirea acestora nu este singur sa destinație. Calculat în această formă, indicatorul este cel mai adesea supraunitar. El se poate calcula și sub formă inversă, dar atunci este în mod evident subunitar. Important este ca resursele să fie acoperitoare. Oricum evoluția raportului poate fi extrem de semnificativă.

Raportul dintre fondul de rezervă și pierderile înregistrate la portofoliul de credite. Acest raport trebuie să fie mai mare de 1 pentru a putea aprecia că managementulul este prudent.

Valoarea acestor indicatori ne permite să apreciem calitatea portofoliului de credite și evoluția acestuia. Pentru uz intern, deoarece datele sunt accesibile fără restricții, toți acești indicatori se pot calcula și deci pot fi interpretați in mod corelat, analizați și folosiți pentru a fundamenta politica de credit. În afara băncii, majoritatea acestor indicatori pot fi calculați cu o relativă întârziere pe baza datelor din bilanțul și repartizarea profitului publicate de bănci. Ei pot fi folosiți pentru a se aprecia calitatea managementului bancar de către operatorii de pe piețele financiare și de autoritatea bancară.

Indicatori de prudențialitate în sistemul bancar – martie 2009

3.4 Modelul Scoring si principiul aplicarii in analiza riscului bancar

Până acum câteva decenii, decizia de a acorda sau nu un credit era luată pe baza cunoștințelor personale, astfel ca expertiza se bazează pe experiența și aprecierea analistului. Succesul sau eșecul

într-o astfel de acțiune ar depinde de cât de bine creditorul își cunoaște potențialul client și încrederea pe care o are în acesta. Una dintre consecințele sale este că notarea aceleiași întreprinderi de către doi analiști poate fi diferită. Pentru a minimaliza acest risc și pentru a menține calitatea, precum și omogenitatea de notare în rândul analiștilor, instituțiile au stabilit, în general, ghiduri de notare, indicând, de exemplu, demersul de urmat și principalele criterii de examinare.

Credit scoring reprezintă procesul de modelare a deciziei de acordare a unui credit. Acest proces este destașurat de bănci sau alte instituții financiare și implică metode statistice cum sunt analiza discriminantă sau a seriilor cronologice. Bazat pe analiza statistică a datelor istorice, anumite variabile financiare sunt considerate a fi importante în procesul de evaluare a stabilității financiare și puterii solicitantului de credit.Aceste informații sunt sintetizate și se folosește un sistem de punctaje sau calificative în vederea acceptării sau respingerii cererii de creditare.Motivația acordării creditelor pe baza metodei scorurilor constă în identificarea avantajelor si dezavantajelor legate de riscurile implicate în aceasta.

In concluzie, ideal a fi să se acorde credite doar persoanelor ce vor aduce profit companiei.

Deoarece procesul luării deciziilor în astfel de condiții nu poate fi automatizat, el este un proces lent si nu poate fi aplicat miilor si chiar milioanelor de tranzacții zilnice. Viteza luării deciziilor este foarte importantă deoarece întârzierea cu o zi a luării deciziei finale îl poate face pe solicitantul creditului să se orienteze spre alte bănci.Obiectivul important al analizei de cuantificare a riscului creditului îl constituie cunoașterea evoluției clientului din perioadele trecute și prognozarea performanțelor viitoare ale acestuia, în vederea unei previzionări a viabilității lui. O preocupare permanentă pentru asigurarea unui control eficient al riscului de credit va fi monitorizarea volumului creditelor, a structurii și calității acestuia, evidențiindu-se în dinamică și cauzalitatea creditelor restante.Scoring-ul este legat în primul rând de acordarea creditului unui agent economic sau de analiza stabilității financiare a firmelor. Această metodă nu presupune elaborarea unui clasament final al solicitanților de credit. Rating-ul este adesea asociat, iar uneori confundat cu noțiunea de scoring. Sistemul de rating bancar utilizat de BNR este supus unui proces continuu de perfecționare impus de o multitudine de factori, cei mai mulți fiind legați de modul în care evoluează economia națională, piața bancară în special, precum și de modificările aduse reglementărilor bancare în vederea armonizării legislației naționale cu standardele internaționale.

În România clasificarea clienților se face ținând seama de evaluarea performanțelor financiare ale clienților, de serviciul datoriei și inițiera de proceduri judiciare.

În conformitate cu acestea, evaluarea performanțelor financiare se face de către fiecare societate bancară și creditele vor fi incluse în una din următoarele categorii:

categoria A: perfomanțe foarte bune, care permit achitarea la scadență a datoriei, cu menținerea acestor performanțe;

categoria B: perfomanțe bune, dar fără certitudine pe o perspectivă medie;

categoria C: perfomanțe financiare satisfăcătoare, cu tendință de înrăutățire;

categoria D: perfomanțe financiare scăzute și ciclice;

categoria E: pierderi și incapacitatea rambursării.

Serviciul datoriei poate fi apreciat ca:

bun: rambursări după scadențar, cu în întărziere maximă de 7 zile;

slab:întârzieri la scadențar de până la 30 zile;

necorespunzător: întârzieri la scadențar peste 30 zile;

În funcție de aceste două criterii, creditele se clasifică în cele cinci categorii astfel:

Sursa.BNR.Norme

“Categoria A” – societățile încadrate în această clasă de risc au un standing financiar de cel mai înalt nivel. Astfel de clienți nu au probleme în ceea ce privește oferirea unor garanții (contragaranții) puternice. în vederea obținerii unui eventual credit bancar.Pentru furnizorii firmei nu există neregularități ale termenelor de plată și, la aceste firme, este puțin probabilă apariția unor eventuale pierderi.

“Categoria B” – societățile încadrate în această clasă de risc au standing financiar foarte bun și sunt capabile să ofere garanții (contragaranții) puternice. In ceea ce privește situația plăților către furnizori, aceasta decurge normal; apariția unor probleme minore legate de acest aspect nu este imposibilă dar se poate rezolva foarte ușor și cu un efort financiar minim.

“Categoria C” – societățile încadrate în această clasă de risc au un standing financiar relativ bun dar este posibilă apariția unor probleme legate de încasări. La rândul lor. acestea conduc la apariția unor neregularități în cadrul graficului de desfășurare a plăților furnizorilor, dar care pot fi rezolvate fără a se apela la reeșalonări sau la amânări ale termenelor scadente de plată. Astfel de societăți pot avea probleme legate de oferirea de garanții și contragaranții puternice și nu se întrevăd pierderi care ridice probleme firmei.

“Categoria D” – societățile încadrate în această clasă de risc au serioase probleme legate de încasări de la beneficiari, fapt ce conduce, ca și la societățile din grupa a IlI-a, la blocaje financiare generate de incapacitatea de plată la termenul stabilit a furnizorilor, dar care se rezolvă prin implementarea unui nou grafic de termene de plată (reeșalonări). La aceste societăți apar pierderi; sunt expuse retrogradării spre clasa inferioară de risc.

“Categoria E” – în această clasă sunt incluse societățile care prezintă serioase probleme legate de fluxurile financiare. Probabilitatea apariției unor neregularități de plată este foarte mare iar rezolvarea acestei situații se face, de regulă, prin apelarea Ia reeșalonări sau prin plata unor dobânzi de penalizare. Cu mici excepții, toate societățile încadrate în această clasă au mari probleme în constituirea unor garanții puternice.

Cap4. MĂSURI DE PREVENIRE A RISCULUI DE CREDIT

4.1 Gestionarea riscului de credit

Astăzi, în situația când băncile își axează activitatea pe probleme ce țin de dezvoltarea businessului, necesitatea de capitalizare, dezvoltarea infrastructurii, securizarea activelor sale, lansarea produselor bancare inovaționale și desigur crearea unui sistem de management corporativ ce ar răspunde cerințelor actuale, apar întrebări privind eficientizarea mecanismelor de luare a deciziilor. Aceste mecanisme trebuie să permită managemtului băncii să evalueze care sunt riscurile și în ce mărime poate să și-le asume banca, să evalueze dacă riscurile asumate justifică profitabilitatea tranzacțiilor încheiate de bancă.

În vederea îmbunătățiri gestiunii riscului de credit băncile ar trebui să-și perfecționeze sistemele de identificare, evaluare, control, monitorizare și dirijare a acestui risc, să își actualizeze permanent metodele de analiză, care permit reducerea sau prevenirea influenței factorului de risc.Totodată considerăm că banca ar trebui să asigure soluțiionarea eficientă a următoarelor sarcini:

▪ optimizarea raportului dintre posibilitățile potențiale și riscuri cu mărimea capitalului și ritmurile de creștere a băncii;

▪ realizarea unei abordări complexe și de sistem privind evaluarea și dirijarea riscurilor;

▪ coordonarea riscurilor cu potențialele posibilități de obținere a unor rezultate înalte;

▪ integrarea procesului de evaluare și dirijare a riscurilor în cadrul procesului de luare a deciziilor;

▪ îmbunătățirea managementului băncii prin perfecționarea continuă a structurii de control.

Dirijarea riscului de credit trebuie să includă principi riguroase prestabilite privind aprecierea bonității clienților/beneficiarilor potențiali de credite, un process eficient de control al calității creditelor conforme cu normele metodologice privind creditarea. O altă modalitate propusă de noi în vederea diminuării riscului de credit este abordarea unei strategi care să includă :

revizuirea normelor și procedurilor de gestionare a creditelor restante și neperformante;

formarea unei culture solide de creditare în cadrul organizației;

perfecționarea profesională a personalului implicat în activitatea de creditare prin furnizarea unor cursuri de pregătire;

abordarea unei strategi bazate pe profitabilitatea produselor oferite clienților în detrimental celei bazate pe volume.

Un alt lucru pe care ar trebui să îl facă băncile pentru o mai bună gestionare a riscului de credit este să obțină o diversificare a expunerilor din punctul de vedere geografic al principalelor industrii în care activează firmele și al maturității creditelor acordate.

Gestiunea riscurilor bancare cuprinde 3 etape:

Identificarea riscului: imaginea agregată a riscurilor și a influenței factorilor de risc: rapoarte de gestiune, raportări contabile, organigrama, comunicarea între compartimente;

Controlul și eliminarea riscului, în condiții de minimizarea a cheltuielilor asociate

Transferul riscurilor: derivate, asigurări

Evaluarea riscurilor

RAROC – Risc Ajusted Return an Capital = cost mediu al riscului și determinarea randamentului asupra fondurilor proprii;

RAROC = venit brut din exploatare – prima de risc/capital propriu

VAR – Value at Risk – evaluarea fondurilor proprii necesare acoperirii riscului de pierderi potențiale

Cea mai cunoscută metodă de măsurarea a riscului de piață- probabilitatea de pierdere din cauza evoluției negative a valorii de piață a pozițiilor din portofoliul băncilor

VaR se calculează zilnic pentru toate pozițiile deținute pe piață, iar cota de capital pentru acoperirea riscului de piață este valoarea cea mai mare dintre valoarea zilei respective și de trei ori media valorii zilnice, din ultimele 60 de zile

Standard – norma Cooke: raportul de solvabilitate, preluat de Comisia Europeană – 1991 și Congresul American (Improvement Act -1991)

Rating bancar: CAAMPL

– adecvarea capitalului C

– calitatea acționariatului A

– calitatea activelor A

– management M

– profitabilitate P

– lichiditate L

4.2 Reglementări privind riscul de credit în România

În România reglementarea riscului de credit este realizată în baza normelor metodologice privind aplicarea regulamentului BNR, bazat pe Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.25 din 18 martie 2009 privind instituțile de credit și adecvarea capitalului care modifică și completează OUG nr. 99/2006

Creditele și plasamentele sunt clasificate în 5 categorii: standard, în oservație, substandard, îndoielnic, pierdere.

Această clasificare se realizează aplicând simultan criteriile:

serviciul datoriei – capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întârzâiere la plată de la data scadenței;

performanța financiară – reflectă potențialul economic și a solidității financiare a unei entități economice obținută în urma analizei unui ansamblu de factori cantitativi și calitativi. Categoriile de performanță sunt notate de la A la E în ordinea descrescătoare a calității acesteia.

Inițierea de proceduri juridice – hotărârea de către instanță a începerii procedurii de faliment sau declanșarea procedurii de executare silită față de persoane fizice sau juridic

Pe baza acestei clasificări,banca procedează la constituirea provizioanelor specifice pentru riscul de credit, aplicând următorii coeficienți de provizionare:

Pe lângă obligativitatea constituirii de provizioane specifice pentru riscul de credit, BNR impune următoarele limite creditării unui singur debitor, și a împrumuturilor mar acordate.

Expunerea maximă față de un debitor

Normele românești stabilesc că împrumuturile acordate de o societate bancară unui singur debitor nu pot depăși, cumulate, 20% din fondurile proprii ale acesteia.

Se consideră un singur debitor orice persoană sau un grup de persoane fizice sau juridice care beneficiază de împrumuturi și garanții acordate de aceeași societate bancară și care sunt legate economic între ele, în sensul că:

-una dintre persoane exercită asupra celorlalte, direct sau indirect, putere de control;

-nivelul cumulat al împrumuturilor acordate reprezintă un singur risc de credit pentru societatea bancară,întrucât persoanele sunt legate într-o asemenea măsură încât,dacă una dintre ele va întâmpina dificultăți de rambursare,alta sau celelalte vor întâmpina dificultăți similare.

De asemenea,sunt restricționate împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca.De exemplu ,volumul creditelor care pot fi acordate de o bancă acționarilor săi nu poate depăși 20% din fondurile proprii.Când clientul este acționar semnificativ (deține mai mult de 5% din capitalul băncii),restricția se accentuează,dreptul restrangându-se la 20 % din fondurile proprii pentru toți acționarii semnificativi la un loc.În aceste condiții,posibilitatea băncii de a intra în relații bancare cu astfel de clienți este mult mai redusă. Acești acționari sunt obligați să meargă,pentru satisfacerea propriilor nevoi la alte bănci.

Expunerea maximă agregată

Potrivit reglementărilor prudențiale ale B.N.R suma totală a împrumuturilor mari acordate debitorilor nu poate depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale societății bancare.

Un împrumut este considerat mare atunci când suma împrumuturilor acordate unui singur debitor ,inclusiv a giranților și a altor angajamente asumate în numele acestuia depășește 10% din fondurile proprii ale societății bancare.

Împrumuturile mari pot fi acordate numai pe baza unei decizii luate în unanimitate de către Comitetul de direcție,iar suma acestora trebuie comunicată Băncii Naționale a României.

La stabilirea împrumuturilor mari ,ca și la expunerea maximă pentru un debitor,nu se iau în calcul împrumuturile garantate de bugetul de stat și împrumuturile acordate altei societăți bancare sau garantate de altă bancă. Această regulă se aplică oricăror acordări de noi credite, indiferent de suma,care acumulate cu angajamentele provenite din perioada anterioară, depășesc limita de 10% din fondurile proprii ale băncii.

4.3 Aspecte internaționale privind prevenirea riscului de credit

Metode și tehnici de gestiune a riscului de credit

Locul și rolul băncilor în economie este strâns legat de calitatea lor de intermediari principali în relația economii-investiții, relație hotărâtoare în creșterea economică.Provocarea majoră pentru bănci o reprezintă reducerea riscurilor.

Riscul poate avea un impact considerabil asupra valorii instituției financiar-bancare respective, atât un impact sub forma unor pierderi direct suportate, cât și un impact indus cauzat de efectele asupra clientelei, personalului, acționarilor, partenerilor și chiar asupra autorității centrale bancare.

Pentru riscurilor, conducerea băncilor trebuie să dispună de metode și tehnici de analiză a acestuia.În domeniul bancar riscul trebuie privit ca un conglomerat sau un complex de riscuri interdependente deoarece acestea pot avea cauze comune și producerea unuia poate genera în lanț și alte riscuri.

Băncile gestionează riscul de creditare prin:

▪ decizi echilibrate de creditare, prin care riscul de creditare este corect apreciat;

▪ asigurarea unor debitori diverși astfel încât pierderile să nu fie concentrate în timp;

▪ cumpărarea de garanți de la terțe părți (transferarea riscului de la creditor).

În asumarea unui risc acceptabil, precum și a unei datorii acceptabile, este important să se înțeleagă modul în care acest risc poate fi micșorat la maximum. Aceasta presupune utilizarea unui sistem de investigare a tuturor componentelor de risc, care pot fi împărțite în două categorii:

● riscul tranzacției – se referă la diferite aspecte funcționale ale riscului afacerii;

● riscul de credit – se referă la profitabilitatea afacerii.

Cele două categorii de risc se află într-o strânsă legătură și ele trebuie să fie cunoscute pentru aprecierea riscului de ansamblu pe care îl implică acel credit.

În condițiile utilizări de către instituțile de credit a unor tehnici sofisticate de evaluare și gestionare a riscurilor, regulile simple și statice ale acordului Basel I au devenit în ultimii ani din ce în ce mai puțin relevante.

Drept urmare s-a impus crearea unui cadru de adecvare a fondurilor proprii mult mai sensibile la riscuri, în măsură să ofere instituților de credit stimulente în ceea ce privește perfecționarea tehnicilor de evaluare și management al riscurilor. Acest cadru este oferit în prezent prin acordul Basel II, care va contribui la întărirea stabilității financiare și prin creștere, alături de alți factori, a gradului de analiză și evaluare internă a riscurilor.

Acordul Basel II oferă instituțiilor de credit posibilitatea de a utiliza mai multe abordări în ce privește evaluarea riscurilor, în general, a riscului de credit în particular. Instituțiile de credit trebuie să furnizeze proprile lor estimări privind probabilitatea de nerambursare,utilizând atât estimările făcute de autoritatea de supraveghere pentru celelalte componente ale riscului de credit, cât și funcțiile de ponderare stabilite de Basel II, în scopul determinării cerinței de capital.

Gestiunea riscului de credit consta în utilizarea unor tehnici prin care banca poate să diminueze (elimine) pierderile sau poate să salveze creditul.

În vederea diminuării sau eliminării pierderilor, bancile monitorizează calitatea portofoliului de credit printr-un audit period (revizuire ) în funcție de notarea internă a creditului care a fost făcută cu ocazia instrumentării dosarului de credit.

Revizuirea creditelor pe lângă faptul ca reduce pierderile, permite atingerea și a altor probleme cum ar fi:

asigură aplicarea uniformă a documentației de creditare

verificarea ca politica de credit, normele bancii si reglementările bancare să fie respectate

informarea managementului băncii despre situația generală a portofoliului de credite

monitorizarea ofițerilor de credite care sunt răspunzători de evoulția nefavorabilă a creditelor, în cazul când nu au luat nici o măsură.

Unele indicii, cum ar fi: plăți întarziate ale ratelor și dobânzilor, schimbarea managementului, acțiuni legale împotriva clientului, deteriorarea relațiilor cu partenerii de afaceri sau cu personalul, unele evenimente – furturi, dezastre naturale, sunt motive care arată că creditul a devenit un credit problema. În acest caz, ofițerul de credite trebuie să intervină pentru a preveni deteriorarea și să micșoreze pierdera potentială.

Soluția preferata pentru un credit problema este renegocierea planului de acțiune cu clientul, pentru a încerca de a salva atât banca, cat și pe client de pierderile posibile. Operațiunea de salvare a creditului constă în recuperarea unor creanțe de către bancă prin preluarea acestora de către o altă întreprindere care finanțează cumpărarea creanțelor.

Operațiunea este deosebit de avantajoasă pentru bancă, deoarece, pe lângă faptul că “scapă” de creanțele problemă, le recuperează la valoarea lor contabilă (nu la valoarea de piață, care ar fi putut fi cu mult sub valoarea contabilă).

O altă tehnică de salvare a creditului constă în vânzarea creanțelor de către bancă unei bănci trusty care se ocupă cu forfetarea creanțelor, tranformându-le în bani în schimbul unui comision. Operațiunea permite recuperarea parțială a creanțelor de către bancă, partea nerecuperată urmând a fi suportată de bancă din provizioanele pe care și le-a constituit.

BASEL 1 și BASEL 2 – principii

Nu exista risc fara câștig:câștigurile sunt pentru cei ce își asumă riscuri

Diversificare: mai multe riscuri vor aduce câștiguri mai consistente

Transparență: riscul trebuie înțeles

Experiență: riscul se măsoară de oameni, și nu de modele matematice

Află tot ce nu știi: pune subsemnul întrebării presupunerile pe care le faci

Comunicare: riscul trebuie mediatizat

Disciplină: o abordare bine întocmită este mai bună decât o strategie în mișcare

Bunul simț: e mai bine să ai dreptate aproximativ decât să greșești cu certitudine

Câștigul reprezintă numai jumătate din ecuație: deciziile trebuie să se bazeze pe posibilitățile de câștig

Comitetul de la Basel

Comitet de supraveghere bancară

Organism internațional-reprezentanți din principalele țări industrializate: Belgia, Canada, Franța, Germania, Italia, Japonia, Luxemburg, Olanda, Suedia, Elveția, Anglia, SUA

Întruniri la 3 luni la sediul Băncii Reglementelor Internaționale de la Basel

Deși se referă la băncile cu activitate internațională, se urmărește aplicarea și de către celelalte bănci

Basel I reprezintă un cadru insuficient de flexibil pentru a surprinde întreg spectrul profilului de risc al instituțiilor de credit, deoarece:

–  utilizează un număr relativ restrâns al ponderilor de risc de credit pentru expunerile băncilor (0%, 20%, 50% și 100%);

–  instrumentele de diminuare a riscului de credit sunt insuficient dezvoltate (nu se recunosc ca diminuatoare de risc de credit garanțiile oferite de administrații locale;

– nu prevede modalități și proceduri complexe de supraveghere a instituțiilor de credit;

Obiectivul principal al Basel II (Directiva nr. 12 din 2000 a CE, revizuită și actualizată):  îl reprezintă asigurarea unui cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, adecvat profilului de risc al instituțiilor de credit și crearea premiselor pentru stabilitatea sistemului financiar.

Basel II – structută complexă dezvoltată pe 3 piloni

Pilonul 1

Cerințe minime de capital

Abordare cantitativă a cerințelor prudențiale

Reguli flexibile și avansate de determinare a cerințelor minime de capital pentru: •  Riscul de credit:

•  Riscul de piață

•  Riscul operațional

Pilonul 2

Supravegherea procesului de adecvare a capitalului

Abordare calitativă a cerințelor prudențiale

Rol activ al autorității de supraveghere în evaluarea procedurilor interne ale băncilor privind adecvarea capitalului la profilul de risc

 Verificarea procedurilor interne ale băncilor privind managementul riscului de către autoritatea de supraveghere

Posibilitatea impunerii cerinței ca instituțiile de credit să mențină capital în exces față de nivelul minim indicat de Pilonul 1

 Implementarea unor mecanisme de intervenție timpurie a BNR

Pilonul 3

Disciplina de piață

Instrument necesar în supravegherea prudențială

Cerințe de raportare mai detaliate către BNR și, ca noutate, către public, referitoare la: – structura acționariatului

– expunerile la risc

– adecvarea capitaluluila profilul de risc

Consecințe non-tehnice ale BASEL II

Influența structurii acționariatului de cătere autoritatea de reglementare-licența de funcționare

Pentru ca o persoană să devină acționar principal este necesară abrobarea explicită a băncii centrale

Consiliu de Administrație-experimentat, ca responsabil final pentru conducerea activității băncii ) 60 % din băncile care au falimentat aveau CA fără cunoștințe în domeniul bancar)- cele două modele

Implementarea Codului Integrității și a Codului de guvernare corporativă-evitarea

4.4 Determinarea necesarului de provizioane specifice riscului de credit

Pentru determinarea necesarului de provizioane specifice riscului de credit, aferent unui credit sau plasament, se vor parcurge urmatoarele etape:

► determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit, astfel:

● prin deducerea din expunerea instituției de credit față de debitori a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale Băncii Naționale a României nr. 12/2002 pentru aplicarea prezentului regulament, în cazul unui credit clasificat în categoria “standard”, “în observație”, “substandard”, “îndoielnic” și “pierdere”, în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile;

● prin deducerea din expunerea instituției financiare nebancare față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale Băncii Naționale a României nr. 12/2002 pentru aplicarea prezentului regulament, cu modificările și completările ulterioare, în cazul unui credit clasificat în categoria “standard”, în observație”, “substandard”, “îndoielnic”;

● prin luarea în considerare a întregii expuneri, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria “pierdere”, în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia;

● prin luarea în considerare a întregii expuneri a instituției financiare nebancare față de entitatea de risc, indiferent de garanții, în cazul unui credit clasificat în categoria “pierdere”;

►aplicarea coeficientului de provizionare asupra bazei de calcul obținute; corespondența dintre categoriile de clasificare și coeficienții de provizionare

Tipurile de garanții ce urmează să fie luate în considerare la determinarea bazei de calcul pentru provizioanele specifice de risc de credit,precum și modul de ajustare a acestor garanții sunt prevăzute de normele metodologice ale Băncii Naționale a României nr.12/2002 pentru aplicarea prezentului regulament.

Constituirea ,regularizarea și utilizarea provizioanelor

Constituirea de provizioane specifice de risc de credit se referă la crearea acestora și se va realiza prin includerea pe cheltuieli a sumei reprezentând nivelul necesarului de provizioane specifice de risc de credit.

Regularizarea provizioanelor specifice de risc de credit se referă la modificarea nivelului existent al acestora în vederea restabilirii egalității între nivelul existent și cel al necesarului și se va realiza prin includerea pe cheltuieli sau prin reluarea pe venituri a sumei reprezentând diferența dintre nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit și nivelul necesarului.

Utilizarea provizioanelor specifice de risc se referă la anularea provizioanelor specifice de risc și se va realiza prin reluarea pe venituri a sumei reprezentand nivelul existent în sold al provizioanelor specifice de risc de credit aferente creditelor și/sau plasamentelor pentru care este îndeplinită una din condițiile următoare:

-au fost epuizate posibilitățile legale de recuperare sau s-a împlinit termenul de prescripție;

-au fost transferate drepturile contractuale aferente respectivului credit/plasament.

Împrumutatorii vor constitui și/sau vor regulariza lunar provizioanele specifice de risc de credit aferente creditelor și,dupa caz,plasamentelor evidențiate în sold la finele lunii respective,prin includerea pe cheltuieli și/sau prin reluarea pe venituri,indiferent de rezultatul financiar înregistrat al perioadei.

Împrumutatorii vor constitui,vor regulariza și vor utiliza provizioanele specifice de risc de credit,utilizând moneda de exprimare a creditelor și/sau a plasamentelor pe care le corectează.

Analiza portofoliului de credite și constituirea de provizioane

Este o etapă în gestionarea riscului de credit care urmează procesului de acordare a creditelor și vizează constituirea de resurse pentru acoperirea pierderilor care apar la portofoliul de credite. Vom prezenta în continuare stabilirea nivelului cerut (de normele reglementare) al provizioanelor pentru riscul de credit.

Se procedează mai întâi la o clasificare a creditelor în cinci categorii, iar pentru fiecare categorie este normat un nivel de provizionare:

Clasificarea creditelor are în vedere trei criterii :

1) serviciul datoriei

capacitatea debitorului de a-și onora datoria la scadență, exprimată ca număr de zile de întârzire de plată de la scadență;

există cinci intervale de timp în funcție de care se apreciază serviciul datoriei (0-15 zile, 16-30 zile, 31-60 zile, 61-90 zile, minimum 91 de zile)

2) performanța financiară

categoriile de performanță financiară vor fi notate de la A la E, în ordinea descrescătoare a calității acesteia.

în cazul clientelei din sectorul instituțiilor de credit performanța financiară va fi încadrată în categoria A.

evaluarea performanței financiare a unei entități economice din afara sectorului instituțiilor de credit se realizeaza pe bază de punctaj atribuit unor factori cantitativi și calitativi. Factorii cantitativi se vor referi în principal la următorii indicatori, acolo unde aceștia pot fi determinați: lichiditate, solvabilitate, profitabilitate și risc, inclusiv riscul valutar. Factorii calitativi se vor referi cel puțin la aspecte legate de modul de administrare a entității economice analizate, de calitatea acționariatului, de garanțiile primite (altele decât cele care sunt acceptate la diminuarea expunerii față de debitor), de condițiile de piață în care aceasta își desfășoară activitatea.

în cazul persoanelor fizice performanța financiară va fi încadrată în categorii de la A la E, potrivit criteriilor stabilite de instituțiile de credit prin norme interne. Performanța financiară a persoanelor fizice nu va putea fi încadrată în categoria A decât dacă, pentru oricare dintre împrumuturile luate, persoanele respective dispun de venituri certe cu caracter de permanență, exprimate în aceeași monedă cu cea a împrumutului, al căror nivel, în urma deducerii tuturor celorlalte obligații de plată (indiferent de moneda de exprimare), să permită rambursarea la termen a fiecărei rate (principal și dobândă). În orice altă situație în care nu este îndeplinită condiția de mai sus, performanța financiară va fi încadrată cel mult în categoria B. Prin monedă de exprimare se înțelege moneda în funcție de care se determină sumele de încasat reprezentând venituri și sumele de plătit reprezentând împrumuturi și/sau alte obligații de plată.

în cazul în care băncile se găsesc în imposibilitate de a evalua performanța financiară a unui client, persoană juridică, în afara celor din sectorul instituțiilor de credit, aceasta va fi încadrată direct în categoria E.

3) inițierea de proceduri judiciare

Cel puțin una dintre următoarele măsuri luate în scopul recuperarii creanțelor:

darea de către instanță a hotarârii de deschidere a procedurii falimentului;

declanșarea procedurii de executare silită față de persoanele fizice sau juridice.

Din combinarea celor trei criterii rezultă clasificarea creditelor conform principiului declasării prin contaminare. Creditele acordate unui debitor și/sau plasamentele constituite la acesta se încadrează într-o singură categorie de clasificare, pe baza principiului declasării prin contaminare, respectiv prin luarea în considerare a celei mai slabe dintre categoriile individuale de clasificare.

Determinarea necesarului de provizioane specifice de risc de credit

Baza de calcul se determina prin deducerea din expunerea băncii față de debitor a garanțiilor acceptate a fi luate în considerare conform Normelor metodologice ale BNR nr. 12/2002, în cazul unui credit clasificat în categoria "standard", "în observație", "substandard", "îndoielnic" și "pierdere", în situația în care nu s-au inițiat proceduri judiciare și în situația în care toate sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei de cel mult 90 de zile.

În cazul unui credit clasificat în categoria "pierdere", în situația în care s-au inițiat proceduri judiciare sau în situația în care cel puțin una dintre sumele respectivului credit înregistrează un serviciu al datoriei mai mare de 90 de zile, precum și în cazul unui plasament, indiferent de categoria de clasificare aferentă acestuia, se ia în considerare întreaga expunere, indiferent de garanții.În final, se aplica coeficientul de provizioane asupra bazei de calcul obținute.

Bãncile sunt obligate conform legii bancare sa repartizeze din profitul contabil determinat înainte de deducerea impozitului pe profit, sumele destinate constituirii fondului pentru riscuri bancare generale, în limita a 1% din soldul activelor purtãtoare de riscuri specifice activitãþii bancare, în mãsura în care sumele respective se regãsesc în profitul net. Aceste fonduri pot acoperi pierderile la portofoliul de credite în cazul unei provizionări necorespunzătoare.

4.5 Asigurarea creditelor

Pentru a limita riscul de credit, institutiile de credit apeleaza la asigurarea creditelor. Beneficiarii finali ai acestui tip de asigurare sunt institutiile de credit si in mod deosebit bancile comerciale, bancile de economii (CEC) sau societatile financiare care sunt interesate sa-si asigure capitalul imprumutat. Riscul asigurat se refera exclusiv la pierderile financiare pe care asiguratul le-ar suferi ca urmare a incapacitatii de plata si/sau insolvabilitatii certe si dovedite prin acte ale debitorilor sai, persoane juridice sau fizice.Prevenirea riscului vizează două aspecte: divizarea riscului și constituirea garanțiilor.

Divizarea riscului are ca obiect disiparea riscurilor, astfel încât legea probabilităților să reducă posibilitatea înregistrării unor pierderi mari din partea băncii.

Divizarea riscurilor se face mai întâi între particulari și întreptrinderi, băncile fixându-și plafoane de credite.

Diversificarea domeniilor în care acționează banca permite menținerea riscului de credit în limite controlabile. Pe de altă parte, anumite întreprinderi de mari proporții au nevoi mari de credite, pe care o singură bancă nu poate să le satisfacă.

În România până în 1989 funcționau trei bănci specializate: Banca Română de Comerț Exterior, Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, Banca de Investiții, care erau organizate și funcționau pe baza propriului statut, aprobat prin Decret. După 1989, cele 3 bănci specializate au fost transformate în bănci comerciale cu capital de stat, având dreptul de a efectua întreaga gamă de operațiuni specifice activității bancare: atragere de resurse, acordarea de credite, efectuarea de plăți și încasări, precum și alte servicii bancare.

Constatăm, că băncile cu capital de stat dețin o poziție dominantă în sistemul bancar, deoarece politica de creditare a acestora a fost influențată de Executiv prin:

acordarea de credite de către bănci în procesul de compensare globală ;

acordarea de credite preferențiale pentru agriculură;

creditarea preferențială a sectorului energetic.

Acoperirea creditelor neperformante și a dobânzilor restante de către băncile de stat s-a făcut în principal prin surse de la bugetul de stat.

Constituirea garanțiilor și a clauzelor contractuale Deși constituirea garanțiilor. în favoarea băncilor nu este obligatorie în uzanțele bancare din țările dezvoltate, în sistemul bancar românesc garanția constituie condiția de bază în acordarea creditelor, acestea fiind constituite înainte de acordarea creditelor, existând 2 categorii: reale și personale.

Clauzele contractuale asigură o protecție suplimentară a împrumutatorului prin fixarea unor praguri în respectarea unor indicatori(precum rata de îndatorare) sau prin limitarea tuturor operațiunilor contrapartidei (debitorului)care fragilizează situația sa financiară(precum noi datorii sau angajări în alte activități).

Garanțiile și clauzele contractuale modulează riscul de contrapartidă și acoperă pierderile.O recuperare este încă posibilă la „expunerea„ netă de garanții.

Pentru garantarea portofoliului de instrumente de piață , o modalitate curentă este cea a sistemelor de „colaterale„(sub formă de lichidități sau titluri).

Fără estimarea cea mai bună a acestor parametri este imposibilă măsurarea pierderilor survenite prin riscul de creditare.

În mod practic, garanțiile nu trebuie să fie privite decât ca o siguranță subsidiară, decizia de a acorda creditul trebuie să fie luată în funcție de posibilitatea de rambursare a creditului, care rezultă din analiza afacerii pe care o bancă o creditează.

4.6 Determinarea formelor de garanție a creditelor

Necesitatea garantării creditelor decurge din existența riscului împrumutului. Deci banca trebuie să se asigure că agenții economici care trebuie să se împrumute au capacitatea restituirii creditelor și oferă posibilitatea recuperării acestora și a dobânzilor aferente, când nu își achită aceste obligații.

Posibilitățile de rambursare sunt determinate pe baza analizei financiare și economice, a altor indicatori, date, studii, avizări. Se pune accent pe indicatorii economico-financiari și pe proiecte de investiții prezentate la bancă și pentru care se solicită credite. Studiul de fezabilitate trebuie să constituie și de data aceasta documetul principal. Se deduce din afirmația de mai sus, că existentă și determinarea exactă a garanțiilor este mai importantă în cazul creditelor pe termen lung.

În practica internațională și cea românescă există trei tipuri principale de garanții pentru credite și anume: – garanții reale

– garanții personale

– alte garanții.

Garanțiile constituie deci un privilegiu pentru bancă în raport cu alți creditori. Garanțiile pentru credite sunt asiguratorii și sunt oferite, atât de agenții economici care împrumută, cât și de alte persoane juridice sau fizice, care devin în acest fel garanți.

Garanția este așa de importantă încât există și o clasificare a creditelor acordate de băncile comerciale. Astfel, există creditul garantat sau acoperit și creditul negarantat cu valori materiale. Creditul negarantat poate fi individual, când se acordă unei persoane fizice fără nici o obligație sau formalitate, creditul cu gir personal, pentru fiecare operațiune și creditul prin scont de polițe. În acest din urmă caz, mai multe persoane prin obligații luate anterior, garantează rambursarea la scadență.

4.6.1 Garanții reale

Garanția reală reprezintă un activ acordat de către un debitor unui creditor (în cazul nostru banca ce a acordat împrumutul), astfel încat datoria să fie însoțită de o anumită siguranță. Deci o garanție reală este întotdeuna un element de activ mobiliar sau imobiliar. Garanția reală constă în rezervarea unor bunuri individualizate în scopul garantării creditului. Garanțiile reale cuprind ipotecile și gajurile. Pentru a nu fi contestate, garanțiile reale trebuie să îndeplinească anumite condiții:

renunțarea debitorului și punerea gajului în posesia creditorului (băncii) sau a unei terțe persoane convenite de cele două părți;

este necesar să se încheie un contract, care să expliciteze creditul și să precizeze garanțiile consimțite;

garanțiile reale impun o responsabilitate din partea celor care le păstrează; ei raspund de conservarea bunurilor ipotecate sau luate în gaj;

bunurile ce constituie garanții, nu se pot elibera decât cu acordul creditorului;

garanțiile să nu fie luate în perioadele periculoase ale unei țări (criză economică, inflație galopantă, război);

banca trebuie sa fie conștientă de faptul că gajul său poate fi preluat de către un alt creditor privilegiat (bugetul statului).

Banca mai poate fi afectată și de grija puterii politice de a ajuta să supraviețuiască agenți economici cu dificultăți. Este clar că în acest caz se micșorează drepturile creditorilor beneficiari de ipoteci sau gaj. Este ceea ce se întamplă în țara noastră în această perioadă.

Din această cauză, banca trebuie să acorde credite nu numai în funcție de valoarea gajului, ci să se aibă în vedere și justificările economice și financiare. Acestea din urmă pot descoperi riscuri serioase, care atrag după ele dificultăți majore. Ca urmare, nu este eficient ca o bancă să acorde credite pe gaj, cu unele excepții, cum ar fi avansul pe mărfuri, credite acordate societăților de comerț exterior, credite pe perioade foarte scurte. Creditele care cer o garanție reală necesită o depunere în gaj a unor active. Vorbind de creditele pe termen scurt, gajul cuprinde active circulante (avansurile pe titluri, avansuri pe marfă și avansul pe piață).

Avansul pe titluri este mai puțin folosit, întrucât agenții economici nu au interesul să dețină în portofoliul lor, titluri cu negociere curentă. Totuși unii agenți economici pătrund pe piață și procură titluri de valoare în scopul realizării unui profit maxim. Aceste titluri pot constitui garanție pentru creditele acordate în scopul satisfacerii nevoilor de fonduri de rulment ale agentului economic.

Avansul pe marfă este un credit ce se acordă pentru industrie și comerț. Pentru acest credit sunt luate în considerație mărfuri, care sunt constituite în gaj la bancă. Avansul pe piață este o alta formă de creditare a producției și are în vedere un activ circulant (producția neterminată, produse finite). Băncile manifestă o oarecare prudență pentru astfel de creditări. Se apelează la adjudecări și licitații și pentru ele se eliberează cauțiuni și garanții.

Gajul este un accesoriu al contractului de credite. Prin el se remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului. Aceste bunuri trebuie să facă obiectul vânzării-cumpărării, deci să fie cuprinse în circuitul civil. Gajul este de două feluri și anume: cu deposedare și fără deposedare.

Gajul cu deposedare se mai numește și amanet și presupune depunerea bunului mobil la bancă. Obiectele gajului cu deposedare pot fi reprezentate de bunuri de volum mic și valoare mare (metale prețioase, opere de artă, bijuterii).

Gajul fără deposedare se aplică numai asupra produselor solului, materiilor prime industriale, produselor în curs de fabricație sau deja fabricate și aflate în depozit.

Pentru ca aceste produse să poată fi luate în garanție, se cere îndeplinirea urmatoarelor condiții:

să existe posibilitatea reală de obținere a lor;

să se afle la agenții economici sau în depozit;

să existe o piață sigură de valorificare a produselor.

Gajarea se face în ambele cazuri printr-un contract încheiat separat de contractul de credite, între bancă și agentul economic ce solicită împrumutul.

Ipoteca reprezintă o garanție, care nu presupune deposedarea celui ce o prezintă în vederea obținerii creditului. Cel care constituie ipoteca poate fi debitorul sau un garant. Drept obiect al ipotecii se pot lua în considerație numai bunurile imobile actuale, nu și cele viitoare. Aceste bunuri trebuie să fie incluse în circuitul civil și sunt formate din terenuri și clădiri de orice fel.

Bunurile ipotecate pot fi luate în garanție numai la valoarea de asigurare, când ele aparțin persoanelor fizice, sau numai la valoarea de înregistrare în contabilitate daca aparțin agenților economici. Persoanele fizice pot cere reevaluarea bunurilor ipotecate, dacă consideră că valoarea reală a acestora este mai mare decât cea de asigurare.

Bunurile imobile trebuie să îndeplinească următoarele condiții pentru a putea fi luate în considerație la garanție:

să poate fi vândute-cumpărate;

să permită amenajări și adaptări;

să fie asigurate;

să existe un înscris la notariat prin care să se specifice valoarea bunului garantat;

cel ce constituie ipoteca să aibă deplină capacitate de exercițiu asupra bunului ipotecat.

Ipoteca trebuie înscrisă în registrul special de transcripțiuni și inscripțiuni sau în cartea funciară de la Judecătorie. Stingerea ipotecii are loc, în general odata cu plata ultimei rate scadente la creditul garantat din ea.

4.6.2 Garanții personale

Garanțiile personale reprezintă aranjamentele agenților economici și persoane fizice prin care aceștia se obligă să suporte datoriile debitorilor către bancă pentru creditele acordate. Acest tip de garanție mai poartă denumirea de cauțiune și este valabil dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

să existe un contract separat prin care o persoană fizică sau juridică se obligă să garanteze obligațiile agentului economic împrumutat cu întregul său patrimoniu;

cel ce garantează să aibă deplină capacitate (să aibă 18 ani dacă este persoană fizică, sau să fie legal constituită în cazul persoanei juridice);

garantul să fie solvabil;

garantul să domicilieze sau să aibă sediul în județul unde funcționează banca ce acordă creditul;

patrimoniul ce se constituie garanție să nu fie afectat de alte datorii sau obligații.

Cauțiunea sau garanția personală poate fi materializată și prin scrisoarea de garanție bancară. Aceasta este garanția dată de o bancă în favoarea unui agent economic sau persoane fizice care contractează un credit bancar. Scrisoarea de garanție bancară poate avea o diversitate de forme, dar trebuie să cuprindă următoarele elemente obligatorii:

sa precizeze clar suma creditului pentru care se emite garantia;

titularul creditului;

beneficiarul garantiei;

termenul de valabilitate a garantiei (care nu poate fi mai mic decat termenul de rambursare a creditului);

sa fie datata si semnata de banca ce emite scrisoarea (de persoanele ce angajeaza si reprezinta, patrimonial, banca).

4.6.3 Alte garanții

Gajul general este un gaj comun la dispoziția tuturor creditorilor, aceștia având o poziție egală față de bunurile debitorului împotriva căruia se derulează executarea silită. De acest gaj nu conferă băncii privilegiu de a-și recupera singură datoriile (ca în cazul garanțiilor reale), ceea ce înseamnă că riscurile ei sunt mult mai mari.

Gajul general cuprinde întreg patrimoniul debitorului, deci atât bunurile mobile, cât și cele imobile. El reprezintă o garanție prin efectul legii (chiar dacă nu s-a încheiat un înscris separat).

Depozitele în lei și valută – este vorba numai de disponibilitățile bănești constituite în depozite distincte, create special în scopul garanției creditelor. Aceste depozite se constituie pe baza unor contracte de gaj cu deposedare.

Concluzii si remarci

Obiectivul fundamental al băncilor îl reprezintă maximizarea profitului în condiții de minimizare a riscurilor. Scopul final al activității bancare este obținerea de profit, dar există un risc concretizat în toate neajunsurile ce rezultă din operațiile pe care banca le desfășoară.

Băncile trebuie să manifeste prudență în acordarea creditelor, să preîntâmpine apariția riscurilor, iar în cazul producerii lor să utilizeze acele instrumente care asigură acoperirea pagubelor.

Băncii Naționale a României îi revine angajamentul de a implementa prevederile Acordului de Capital de la Basel II, care are rolul de a asigura un cadru mai flexibil pentru stabilirea cerințelor de capital, adecvarea profilului de risc al instituțiilor de credit, crearea premiselor pentru stabilitatea sectorului financiar prin întărirea strategiilor de solvabilitate și a perspectivelor macroeconomice în supraveghere și dezvoltarea unui sistem de management al riscului.

Implementarea Noului Acord nu este lipsită de riscuri, reprezentate, în principal, de lipsa specialiștilor în management de risc bancar, raportul dintre costurile și beneficiile implementării, concentrarea pieței bancare și consolidarea poziției, și așa puternice, a băncilor mari.

Propun să se pună un mai mare accent pe limitarea riscurilor. Fiecare bancă, în funcție de calitatea mediului economic și de evoluția parametrilor săi proprii, asigură limitarea riscurilor în două moduri: global și analitic, astfel:

limitarea creditări unui singur debitor: împrumuturile acordate de o societate bancară nu pot depăși ca sumă 20% din fonurile proprii ale acesteia;

limitarea împrumuturilor mari acordate (cele care depășesc 10% din fondurile proprii): suma totala a expunerilor mari nu trebuie să depășească de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii;

fixând o limită proprie, internă a angajamentul său global în operații riscante (dar rentabile). Să-și stabilească o limită maximă (75%) pentru ponderea activitătilor (plasamentelor) riscante în total active;

limitarea împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca: suma totală a acestor credite nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii;

fixând plafoane de credite pe debitor, grup de debitori, sector de activitate sau zonă geografică pentru a preveni ca modificări semnificative ale situației economice a acestor grupe să-i afecteze negativ expunerea la risc;

constituirea provizioanelor de risc pe baza calități creditelor și a performanței economico-sociale a împrumutatului;

asigurarea unei lichidități care să permită efectuarea plăților solicitate de titularii deponenți în orice moment;

asigurarea unui grad de sensibilitate cât mai mic al băncii la variațiile ratei dobânzi; diferența între activele și pasivele sensibile să fie cât mai mică, dar făra a minimiza profiturile băncii;

separarea responsabilităților la nivelul băncii pentru a preveni practici neautorizate sau frauduloase;

construirea de planuri alternative necesare pentru a asigura funcționarea băncii în cazul unor crize;

Foarte utile se pot dovedi și limitele interne stabilite pe baza unor scenarii de criză, limite greu de definit în momentul în care criza se produce; preferabil este ca banca să fie pregatită pentru eventualitatea producerii unei crize, oricât de improbabilă ar părea aceasta într-un context dat.

Se mai pot stabili plafoane de tip <<stop-loss>> care definesc riscurile maxime referitor la pierderile constatate sau la provizioanele constituite.

Riscul de creditare se include în tipul de risc financiar, care privește structura finanțării afacerii. Acest risc financiar are un mare grad de dependență de capacitatea clientului de a realiza performante și îndeosebi profit, întrucât acesta este cel din care se rambursează datoria.

Datorită stării actuale a economiei, cred că este necesar să se acorde o atenție sporită circumstanțelor în care firma a obținut un rezultat (profit sau pierdere), deoarece se poate întâmpla ca o firmă care a obținut rezultate bune la un moment dat, să le fi obținut în urma unor speculații. Pe perioada acordării creditului, firma poate să nu mai găsească momente prielnice speculațiilor și atunci poate nu va avea de unde sa-și achite datoriile fața de bancă.

Firește că aceste situații se vor întâlni într-un procent mic, dar dacă ele pot fi depistate, de ce să nu se mai acorde analizei câteva minute în plus, iar băncii câteva unități la profit?

Pentru o mai bună funcționare, din punct de vedere operațional și administrativ, trebuie să se aibă în vedere :

asigurarea existenței specialiștilor în management de risc bancar;

controlul și urmărirea calității clienților;

analiza atentă a garanției, atât din punct de vedere al valori, cât și al lichidități acesteia, deoarece ea reprezintă sursa de rambursare de ultimă instanță;

În concluzie, îndeplinirea acestor propuneri, și în general a prevederilor Acordului Basel II, de către întreg sistemul bancar românesc va fi în avantajul consumatorilor, al mediului de afaceri și al economiei, prin stabilitatea financiară pe care o conferă.

Bibliografie

Daniela Zapodeanu, “Moneda si credit”, Editura Universitatii din Oradea 2005

Corneliu Bente, “Gestiunea si contabilitatea institutiilor de credit”, Ed. Universitatii din Oradea

Ioan Trenca, “Metode si tehnici bancare”, Editura “Casa Cartii de Stiinta”, Cluj-Napoca 2004

Ion Nițu, ‘’Managementul riscului bancar’’, Ed.Expert,nov 2000

Vasile Dedu, ‘’Gestiunea și auditul bancar’’, Editura pentru Științe Naționale, Ediția a III-a, 2001

Maricica Stoica, ‘’Managementul bancar’’, Ed.Economică,1999

Dardac N., Vascu Teodora, ’’Monedă și credit vol. 2’’, Ed. ASE, București, 2002

Iulia Iuga, ’’Managementul riscului de credit în perspectiva acordului Basel II’’, Universitatea ,,1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Iuga I., Roșca T., ‘’Monedă și credit’’, Ed. Riscoprint, Cluj Napoca, 2005

Luminița Roxin, ’’Gestiunea riscurilor bancare’’, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1997

Basno C., Dardac N., ’’Management bancar’’, editura Economică, București 2002

Teodor Roșca, ‘’Monedă si credit’’, Edirura Altip, Alba-Iulia 2001

Lucian C.Ionescu, ‘’Băncile și operațiunile bancare’’, editura Economică

Regulamentul BNR nr. 18/2009

Norme metodologice BNR 12/2002

www.bnr.ro

www.ase.ro

www.inkbroker.ro

http://standard.money.ro

http://definitii.obb.ro

Cambridge Advanced Learner’s Dictionary

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului aprobată, completată și modificată prin OUG nr. 25 din 18 martie 2009

Bibliografie

Daniela Zapodeanu, “Moneda si credit”, Editura Universitatii din Oradea 2005

Corneliu Bente, “Gestiunea si contabilitatea institutiilor de credit”, Ed. Universitatii din Oradea

Ioan Trenca, “Metode si tehnici bancare”, Editura “Casa Cartii de Stiinta”, Cluj-Napoca 2004

Ion Nițu, ‘’Managementul riscului bancar’’, Ed.Expert,nov 2000

Vasile Dedu, ‘’Gestiunea și auditul bancar’’, Editura pentru Științe Naționale, Ediția a III-a, 2001

Maricica Stoica, ‘’Managementul bancar’’, Ed.Economică,1999

Dardac N., Vascu Teodora, ’’Monedă și credit vol. 2’’, Ed. ASE, București, 2002

Iulia Iuga, ’’Managementul riscului de credit în perspectiva acordului Basel II’’, Universitatea ,,1 Decembrie 1918”, Alba Iulia

Iuga I., Roșca T., ‘’Monedă și credit’’, Ed. Riscoprint, Cluj Napoca, 2005

Luminița Roxin, ’’Gestiunea riscurilor bancare’’, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1997

Basno C., Dardac N., ’’Management bancar’’, editura Economică, București 2002

Teodor Roșca, ‘’Monedă si credit’’, Edirura Altip, Alba-Iulia 2001

Lucian C.Ionescu, ‘’Băncile și operațiunile bancare’’, editura Economică

Regulamentul BNR nr. 18/2009

Norme metodologice BNR 12/2002

www.bnr.ro

www.ase.ro

www.inkbroker.ro

http://standard.money.ro

http://definitii.obb.ro

Cambridge Advanced Learner’s Dictionary

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr.99 din 6 decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului aprobată, completată și modificată prin OUG nr. 25 din 18 martie 2009