Riscul Creditului. Gestiunea Riscului Creditului

CUPRINS

CAPITOLUL 1.

SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1 FUNCȚIILE ȘI ROLUL BĂNCILOR ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

1.2 BANCA CENTRALA ȘI FUNCȚIILE EI

1.3 BĂNCILE COMERCIALE

1.4 RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

CAPITOLUL 2

CREDITUL BANCAR

2.1.CREDITUL

2.2.CREDITUL BANCAR – CONCEPT, TRĂSĂTURI

2.3 IMPORTANȚĂ CREDITULUI BANCAR

2.4 RESURSELE DE CREDITARE

2.5 CATEGORII DE CREDITE

2.6 ACTIVITATEA PROPIRU-ZISĂ DE ACORDARE A CREDITELOR

Capitolul 3

Riscul creditului. Gestiunea riscului creditului

ANALIZA CREDITULUI

3.3 GARANȚIILE CREDITELOR

3.4 CAUZELE APARIȚIEI CREDITELOR NEPERFORMANTE

=== CAPITOLUL 1 ===

CAPITOLUL 1.

SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

1.1 FUNCȚIILE ȘI ROLUL BĂNCILOR ÎN PERIOADA DE TRANZIȚIE

În economia socialistă sistemul bancar a avut un rol pasiv. Banca Centrala de stat si băncile specializate erau elementele sistemului numit în literatura de specialitate monobancar. Băncile erau din punct de vedere funcțional entități contabile si administrative care țineau evidența fondurilor împrumutate întreprinderilor de stat în conformitate cu prevederile planului de finanțare , de cele mai multe ori fără nici-o legătură cu rentabilitatea , riscurile și costul oportunității proiectelor finanțate.

Problema principală în crearea unui sector financiar eficient și competitiv este asigurarea mobilizării economiilor interne și alocarea lor eficientă către cele mai rentabile utilizări. Îndeplinirea acestei funcții conferă instituțiilor financiare un rol central în impunerea disciplinei financiare la nivelul întreprinderilor.

Băncile vor influența în diferite moduri derularea procesului de privatizare. Din punct de vedere strict financiar , ele vor trebui să asigure nu numai capitalul necesar pentru ca sectorul privat să cumpere întreprinderile de stat, ci și creditarea întreprinderilor de stat ce se restructurează. În lipsa altor instituții financiare, băncile vor trebui să asigure și serviciul de consultanță pentru clienți, jucând un rol relativ important chiar în conducerea întreprinderilor cu probleme.

În practică, băncile rămân singurele instituții capabile să impună disciplina financiară asupra întreprinderilor de stat, forțându-le să respecte restricția bugetară. Astfel cele mai multe întreprinderi de stat nu-și vor asuma singure sarcina modernizării si a restructurării.

Un sistem financiar concurențial si eficient reprezintă și o condiție preliminară pentru dezvoltarea unei piețe de capital. Eforturile țărilor din zonă de a dezvolta fonduri de investiții, piețe de obligațiuni și acțiuni, nu pot avea succes în lipsa gamei complete de servicii oferite de bănci pentru asigurarea gestiunii portofoliilor de valori mobiliare, informarea clienților precum și pentru sprijinirea acestora în găsirea celei mai potrivite modalități de finanțare a proiectelor lor.

Sistemul financiar bancar în ansamblul său îndeplinește și alte funcții de o importanță maximă pentru economie și întreprinderi, îndeosebi în ceea ce privește mecanismele de transmitere a politicii monetare și sistemul de plăți.

Din 1990 și până în prezent sistemul financiar-bancar românesc a suferit transformări majore dar perioada de tranziție către o structură relativ stabilă nu este încheiată, date fiind procesele semnificative care au loc la nivelul băncilor comerciale. Din punct de vedere structural sistemul bancar românesc este organizat la două niveluri caracterizate prin funcții diferite – la primul etalon banca centrala care, conform statutului său, poate fi privită ca autoritate monetară și autoritate bancară; -la cel de-al doilea nivel se află băncile comerciale și celelalte instituții specializate de credit.

În afara sistemului bancar propriu-zis, dar tot în sfera relațiilor financiare, acționează alte instituții financiare cum ar fi societățile de asigurare, fonduri mutuale de plasament, casele de schimb valutar, casele de amanet precum și un număr nedeterminat dar relativ redus de persoane care oferă împrumuturi cu dobânzi ridicate.

Deși structura aceasta este relativ stabilă, în cadrul ei se produc în permanență modificări de ordin cantitativ și calitativ legate de apariția unor noi instituții și evoluția diferitelor componente.

Cea mai mare parte a fluxurilor legate de procesul de intermediere financiară se derulează în România prin intermediul băncilor comerciale , astfel că sistemul bancar reprezintă principalul element al sistemului financiar românesc.

1.2 BANCA CENTRALA ȘI FUNCȚIILE EI

O bancă centrală nu este produsul unei evoluții normale generate de dezvoltarea piețelor financiare. Ea a apărut ca urmare a unor favoruri guvernamentale, se bucură de anumite privilegii și are anumite responsabilității. În general această bancă apare ca un bancher al statului și al celorlalte bănci din sistem.

Sarcina principală a unei bănci centrale o reprezintă influențarea comportamentului sistemului într-un sens consistent cu scopurile politicii economice prin folosirea unor instrumente specifice, atât de piață (cum ar fi vânzările (cumpărările de titluri sau devize) cât și administrative (cum ar fi măsurile de control selectiv al creditelor) cu un impact imediat asupra piețelor financiare dar îndeosebi asupra celei monetare.

1.2.1 Funcția de bancher al statului

Motivul originar al înființării primelor bănci centrale a fost de a asigura finanțarea cheltuielilor publice. În perioada de început s-au manifestat și costurile indirecte ale acestei resurse, și cu timpul, s-a impus necesitatea asigurării unei finanțări care să nu afecteze puterea de cumpărare viitoare a monedei naționale. Ca urmare, în majoritatea țărilor, dreptul statului de a apela la banca centrală pentru credite este limitat prin lege. În SUA, de exemplu, Sistemul Rezervei Federale nu are voie să acorde Trezoreriei credite în mod direct, titlurile datoriei publice care apar în activul SRF fiind cumpărate pe piața secundară.

În România prin Legea Finanțelor (art 14) se interzice acoperirea cheltuielilor administrative centrale de stat prin recurgerea la emisiune monetară sau prin finanțare directă de către bănci.

În majoritatea statelor banca centrală deschide Trezoreriei o linie de credit pentru a-i asigura acesteia suficientă flexibilitate în gestiunea bugetară curentă. Finanțarea acesteia pe termen scurt este, de regulă, deschisă automat, excepție, făcând Germania. În această țară creditele sunt acordate sectorului public la discreția acestuia. Finanțarea pe termen scurt a Trezoreriei este plafonată în multe cazuri: în Italia la 14% din bugetul anual, în Franța se acordă două tranșe din care prima de 10.5 miliarde franci, în România 10% din bugetul anual, în Ungaria 3% din bugetul anual. La aceste linii de credit dobânda percepută este diferită, dar de regulă este egală cu rata oficială a dobânzii (rata de refinanțare sau taxa oficială a scontului) sau cu rata dobânzii de pe piața interbancara.

Excepții sunt Banca Italiei care creditează la 1%, Franța – prima tranșă gratuit, a doua la rata de refinanțare minimă, Banca Ungariei – 40% din rata de refinanțare și BNR care finanțează gratuit.

Finanțarea Trezoreriei se poate face și prin cumpărarea de titluri ale datoriei publice pe piața primară. Cele mai multe bănci centrale nu operează decât pe piața secundară, totuși Banca Italiei, Banca Angliei pot cumpăra titluri pe piața primară.

În majoritatea statelor, banca centrală este cea care se ocupă de plata dobânzii la împrumuturile de stat și răscumpărarea sau retragerea din circulație ;la scadență, a titlurilor datoriei publice, din fonduri bugetare dar prin rețeaua proprie de unități.

1.2.2 Funcția de casier al statului

Banca Centrală este responsabilă pentru executarea operațiilor de casă ale Trezoreriei și evidența contabilă a acestora. Conturile Trezoreriei sunt întotdeauna administrate de Banca Centrală.

În majoritatea țărilor contul curent al trezoreriei are sold creditor (în Italia soldul este în general debitor și acoperit prin credite ale băncii centrale). Pentru acest sold creditor în unele țări se bonifică dobândă (U.K., Franța, Italia, Elveția). Cel mai adesea ca și pentru celelalte depozite la banca centrală nu se bonifică dobânda (SUA, Belgia, Germania, Olanda). În unele din aceste țări acest fapt este compensat de faptul că disponibilitățile Trezoreriei în contul curent care depășesc un anumit plafon de casă sunt reinvestite în cadrul sistemului bancar. În România BNR nu va plăti dobânzi pentru disponibilități (Legea 34/1991 art 29).

Pentru serviciile prestate Trezoreriei în cele mai multe țări banca centrală nu percepe comisioane. Pentru toate operațiile efectuate pentru Trezoreria statului, BNR nu va percepe comisioane (Legea 34/1991 art 28).

1.2.3 Funcția de emisiune monetară

Băncile centrale dețin monopolul emisiunilor monetare încă din a doua jumătate a secolului XIX. De regulă , emisiunea se desfășoară în cadrul băncii centrale conform unor proceduri cu caracter mai degrabă tehnic. La monopolul emisiunii de bancnote s-au adăugat și alte funcții vizând elementele și funcționarea sistemului monetar, delegate de legislativ prin statutele băncii centrale (inclusiv în România):

stabilirea denumirii unității monetare.

stabilirea valorilor nominale, dimensiunilor, greutății și desenului semnelor monetare.

emisiunea de monedă divizionară.

1.2.4 Funcția de centru al politicii monetare

Este funcția prin care se susține o creștere economică neinflaționistă menținând piețe financiare ordonate. Pentru aceasta formularea și, mai ales, implementarea politicii monetare de către banca centrală este esențială.

Atât de importantă a devenit această funcție in prezent încât ea este considerată activitatea definitorie pentru profilul unei bănci centrale.

Trebuie totuși să subliniem că, dincolo de specificarea deosebită a politicii monetare, ea se interpretează în sfera politicii economice și trebuie să conducă la acțiuni integrate care să permită realizarea unor obiective strategice. În România BNR stabilește și conduce politica monetară și de credit, în cadrul politicii economice și financiare a statului, cu scopul de a menține stabilitatea monedei naționale. (Legea 34/1991 art 1).

1.2.5 Funcția de verigă centrală a sistemului bancar

De când privilegiul de emisiunii de bancnote a devenit un monopol, banca centrală a devenit diferită de celelalte bănci din sistem și, treptat, din concurența lor pe aceste piețe s-a transformat în susținătoare a sistemului bancar în ansamblul său. Banca centrală este în ansamblul său bancher al celorlalte bănci sau bancă a băncilor. Banca centrală are sarcina supravegherii lichidității economiei acționând ca un creditor în ultimă instanță.

Ponderea creditelor acordate băncilor din sistem in totalul activului băncii naționale diferă de la o țară la alta. În unele țări aceste credite ocupă ponderi semnificative (40% în Germania, 30% în Franța, 80% în U.K.) în timp ce la altele ponderile sunt mai reduse (10% în Japonia, 5% în Belgia, 5% în Italia, 15% în Olanda și Elveția). În România aceasta pondere este în scădere (80% în 1990 , 20% în 1991-1992 și 30-35% în 1993-1994). Modalitățile de realizare a acestor refinanțări sunt și ele diverse: reescontarea, avansuri lombard ,contracte de răscumpărare, licitații de refinanțare, linii de credit pe termen scurt.

De asemenea, în calitatea sa de centrul al sistemului bancar, banca centrală este abilitată să reglementeze comerțul de bancă și să controleze aplicarea acestor reglementări de către celelalte bănci, inclusiv străine. La noi (art 26,27 Legea 34/1991): BNR răspunde în exclusivitate pentru autorizarea și supravegherea tuturor entităților care operează ca societăți bancare în România și BNR va acționa ca împrumutător de ultimă instanță pentru societăți bancare aflate în dificultate de plată, în condițiile stabilite de aceasta.

Exercitarea acestei funcții de către banca centrală poate genera conflicte vis-à-vis de funcția de asigurare a echilibrului monetar.

conflictul de perspectivă – pe termen lung și la nivel macroeconomic pentru o politică monetară rațională; pe termen scurt și la nivel sectorial pentru credite în ultimă instanță. Ca regulator și responsabil al viabilității bancare, banca centrală tinde să susțină sectorul de care răspunde chiar în detrimentul întregii economii. Autoritatea monetară devine astfel, într-o oarecare măsură, captivă față de sectorul controlat;

conflictul de atitudine față de inovație; în măsura în care sistemul devine mai liber și mai flexibil, autoritatea monetară ar trebui să încurajeze inovarea. Pe de altă parte aceste inovații fregvente sunt destabilizatoare prin efectele lor asupra cererii și ofertei monetare. Ca urmare autoritatea s-ar putea opune inovării financiare pentru a nu altera efectul estimat al instrumentelor sale monetare.

Ca urmare o politică monetară, care să urmărească stabilitatea puterii de cumpărare pe termen lung, poate fi afectată negativ, dacă banca centrală este și autoritate bancară, pe următoarele căi:

cu un volum limitat de resurse se naște dilema opțiunii între domeniul prioritar și cel secundar.

perspectiva pe termen scurt impusă de reglementarea activității bancare poate genera ignorarea priorităților pe termen lung și poate avea ca rezultat o politică monetară destabilizatoare.

În acest context este demn de menționat opinia lui Cargill conform căreia preocuparea băncii centrale de a asigura reglementarea și supravegherea activității bancare are un cost de oportunitate din punct de vedere al resurselor care nu pot fii alocate funcțiilor de control monetar și creditor în ultimă instanță și, uneori, această preocupare poate intra în conflict cu aceste funcții de bază.

În legătură cu cea de-a doua funcție clasică a băncilor, cea de asigurare a unei derulări normale a plăților în cadrul economiei, banca centrală are, de asemenea, un rol important materializat prin prestarea unor servicii referitoare la circulația instrumentelor de plată (cecuri în principal) și la derularea compensărilor interbancare. În diferite state aceste servicii sunt asigurate exclusiv de banca centrală ca servicii publice sau în sistem mixt, existând și sisteme private.

1.2.6 Funcția de centru al politicii valutare

Băncile centrale sunt responsabile pentru asigurarea stabilității puterii de cumpărare a monedei naționale. Aceasta atât pe plan intern cât și pe plan extern. Stabilitatea pe plan extern presupune stabilitatea relativă a cursului valutar și echilibrarea dinamică a balanței de încasări și plăți externe. Controlul valutar este o sarcină a guvernului dar banca centrală cooperează în formularea și exercitarea acestuia. În România BNR stabilește și conduce politica valutară a statului, cooperând cu alte organisme ale acestuia. BNR va acționa ca agent al statului în aplicarea prevederilor oricărei legi vizând controlul valutar (Legea 34/1991 art 32).

Intervenția pe piața valutară, în toate țările, se desfășoară prin unități operaționale ale băncii centrale. În unele cazuri organisme separate sunt implicate în gestiunea rezervelor internaționale, dar ele îți realizează, de regulă, obiectivele folosind tot structurile operaționale ale băncii centrale. (Franța, Italia, Marea Britanie, SUA).

Un alt aspect al politicii valutare este cel referitor la exercitarea controlului valutar. Acesta poate fi exercitat de:

banca centrală printr-un departament special (România, Germania);

de către organisme independente (Belgia , Olanda);

în cooperare la nivel guvernamental.

1.2.7 Funcția de reprezentant al statului în relațiile financiare

Datorită poziției sale privilegiate și deoarece aparține sistemului instituțiilor publice dar, mai ales, pentru că operează ca un bancher al statului, banca centrală este abilitată prin statutul său să reprezinte statul în relațiile financiare internaționale și în organismele financiare internaționale (art 2,34 Legea 34/91).

1.3 BĂNCILE COMERCIALE

Peste tot în zonă – cu excepția Ungariei – s-a adoptat o politică structurală aliniată la tradițiile bancare europene, băncile fiind autorizate să funcționeze ca bănci comerciale universale. Ca urmare, în prezent, în cadrul sistemului bancar, singura diferențiere care se poate face este cea dintre băncile comerciale noi sau propriu-zise și băncile de stat, foarte specializate sau ministeriale.

În toate țările foste socialiste piața bancară a fost deschisă. Liberalizarea acestei piețe este considerată, și pe drept cuvânt, ca fiind o premisă a creșterii gradului de concurență în cadrul acestui sector. Cu toate acestea condițiile de acces pe piață sunt extrem de diferite de la o țară la alta, ceea ce se concretizează într-o repartiție extrem de variată a numărului de bănci. Astfel există țări în care se manifestă un fenomen de suprabancarizare, în timp ce altele pot fi caracterizate printr-o politică prudentă de acces pe piață.

Dintre toate țările în care suprabancarizare a devenit stânjenitoare, Bulgaria, Estonia și Polonia au implementat deja programe de consolidare a băncilor prin programe de achiziții și fuziuni asistate.

Politica BNR în acest domeniu a fost prezentată de guvernatorul Mugur Isărescu în 1993, într-un interviu acordat revistei The Banker: noi am rezistat tentației de a lăsa numărul de bănci să explodeze căci o bancă nu este un magazin; încercăm să stimulăm sectorul privat dar activitatea bancară reprezintă o preocupare publică specială.

La 31 dec. 1997 în România funcționau un număr de 42 de societăți bancare autorizate dintre care 9 sunt sucursale ale unor bănci străine.

Toate băncile românești au fost autorizate să funcționeze ca societăți pe acțiuni după 1990 dar nu toate sunt bănci noi. De fapt în 1990 au fost autorizate doar două instituții bancare complet noi (Mindbank și Bankcoop) celelalte fiind fostele bănci specializate de stat. În tabelul 1.1 este prezentată evoluția numărului de bănci în România:

Tabelul 1.1.Evolu\ia numărului de societăți bancare

1.3.1 GRADUL DE CONCENTRARE ÎN SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC

Analiza datelor din tabelul 1.2 arată că, din punct de vedere al concentrării teritoriale majoritatea băncilor au sediul în Bucure]ti (26 din 37) aici fiind stabilite și cele 9 sucursale ale băncilor străine. Toate cele patru bănci cu sediul în provincie sunt implantate în Transilvania, două la Cluj, una la Târgu Mureș, una la Arad și una la Brașov. Acest fapt denotă o preferință evidentă pentru capitală și, în măsura în care procesul de stabilire de noi bănci în București va continua, fără o dezvoltare proporțională a rețelelor teritoriale, este de așteptat ca BNR să devină mai conservatoare în eliberarea de noi autorizații pentru bănci cu o activitate concentrată pe zona capitalei. Până atunci însă această repartizare nu face decât să reflecte concentrarea demografică și economică ce caracterizează Bucureștiul. Totodată, apropierea de BNR facilitează exercitarea controlului operativ faptic al Departamentului de supraveghere și control bancar.

Tabelul 1.2 .Repartizarea societăților bancare

în funcție de sediu

Gradul de concentrare în sistemul bancar românesc poate fi apreciat și din punct de vedere a valorii capitalului social și activele bancare totale. Astfel primele 10 bănci (tabelul 1.3 și figura 1.1 ) concentrau peste 75% din totalul capitalului bancar în martie 1997.

Tabelul 1.3 Ierarhia primelor 10 bănci din punct de vedere al activelor bancare totale

Din punct de vedere al proprietății în (tabelul 1.4) se poate observa că deși băncile de stat devin încă o pondere mare atât a capitalului total cât și ca număr, aceasta este în prezent devansat de cea a băncilor cu capital mixt.

Tabelul 1.4.Structura sistemului bancar

din punct de vedere al proprietății

Gradul de concentrare în sistemul bancar este foarte ridicat, fapt ce are consecințe negative asupra concurenței interbancare și tarifării competitive a serviciilor prestate clienților. Deși lent, se manifestă totuși un proces de reducere a acestei concentrări, îndeosebi ca structură a capitalului bancar. Important va fi însă reducerea gradului de concentrare pe piața depozitelor și creditelor bancare.

1.4 RESTRUCTURAREA SISTEMULUI BANCAR ROMÂNESC

În contextul restructurării de ansamblu a sistemului economic românesc , și sectorul bancar este supus unui asemenea proces. În domeniul bancar procesul de restructurare a demarat prin organizarea la două niveluri (banca centrală și băncile universale) și introducerea treptată a normelor bancare. În prezent principalele probleme cu care se confruntă nu numai sistemul bancar românesc ci toate sistemele similare din fostele țări socialiste sunt: restructurarea bilanțurilor bancare prin absorbirea pierderilor și recapitalizarea băncilor, reducerea riscului moral în sistemul bancar, restructurare sistemului de plăți și reducerea riscului sistematic, completarea rețelei bancare de siguranță și privatizarea băncilor de stat.

1.4.1 Restructurarea portofoliilor bancare

Problem pierderilor la portofoliu de credite, pierderi cu o pondere relativ ridicată reprezintă principalul obstacol în calea instaurării unui sistem bancar modern în fostele țări socialiste. Persistența acestei probleme slăbește încrederea în sistemul bancar și complică mecanismele de transmitere ale politicii economice. Eforturile guvernelor de a rezolva problema nu au fost în general încununate de succes căci nu au fost atacate cauzele care o generează.

Curățarea portofoliilor de credite este un pas necesar dar reprezintă doar începutul procesului de restructurare a portofoliilor. Aceasta deoarece pierderile, considerate ca o moștenire a perioadei anterioare, au cunoscut cea mai mare creștere în general, după 1990, fapt ce reflectă recesiunea economică prelungită ce afectează zona. Dar mai important este faptul că pierderile sunt generate de probleme structurale grave care afectează atât sectorul economic cât și sectorul financiar. Acestea sunt:

riscul moral ridicat și selecția adversă manifestată de băncile de stat (predominante) fața de clienții lor din sectorul de stat;

lipsa sau insuficiența unui cadru legal care să impună execuția silită a debitorilor;

folosirea sistemului bancar de către guvern pentru realizarea unor obiective de ordin social;

slăbiciunea sistemului normativ și de control bancar;

Ponderea pierderilor la portofoliu de credite este semnificativă pentru băncile de stat. Aceste pierderi sunt echitabil repartizate între ele, în funcție de particularitățile portofoliilor: repartizarea teritorială (Polonia) sau sectorială (România, Bulgaria). Recesiunea care însoțește tranziția la economia de piață agravează dificultățile financiare ale întreprinderilor și riscurile asumate de bănci. Băncile private mici nu sunt afectate de pierderi moștenite; lor le lipsește mai ales ocazia de a da împrumuturi căci sunt puțin cunoscute. În plus le lipsesc și resursele primare și deci fondurile de împrumut căci ponderea lor pe piața creditelor este redusă, împrumuturile în străinătate inaccesibile iar accesul la refinanțarea băncii centrale este limitat. În România ele se bazează pe piața interbancară dar suferă, ca și în alte țări, de o criză de lichiditate.

Există două tipuri de strategii de eliminare a pierderilor și de curățare a bilanțului băncilor: centralizate sau descentralizate.

Abordarea descentralizată lasă restructurarea și suportarea pierderilor pe seama băncilor, de regulă, prin creare unei direcții specializate în cadrul fiecăreia. (Ungaria până în 1992)

Abordarea centralizată presupune transferul sau vânzarea pierderilor către o instituție centrală, publică, cu statut de bancă dar mai asemănătoare unui spital pentru credite neperfomante. O parte a portofoliului putred al băncilor va fi transferată acestei instituții care va prelua răspunderea încasării datoriilor. O variantă a acestei strategii o reprezintă vânzarea creanțelor neperfomante unor firme private, pe piață, mult sub valoarea lor nominală.

Din punct de vedere tehnic strategia centralizată poate fi implementată folosind următoarele soluții practice:

deprecierea creanțelor asupra întreprinderilor prin inflație datoriile fiind înscrise în bilanț la valoarea lor nominală; soluția prezintă două inconveniente:

nu e definitivă căci inflația trebuie să scadă;

compromite ajustări macroeconomice dacă inflația se menține mult timp la cote ridicate.

preschimbarea depozitelor publice în acțiuni ale statului. Are loc o recapitalizare care poate compensa creanțele nerecuperabile asupra întreprinderilor insolvabile dar poate duce la o criză de lichiditate. Se aplică în Polonia din1992 în cadrul pactului guvernamental pentru industrie.

crearea unei agenții independente pentru conversie sau consolidare finanțată prin emisiune de titluri de credit pe termen lung garantate de stat, agenție care să cumpere creanțele băncilor asupra întreprinderilor insolvabile. Aceste creanțe sunt apoi vândute pe piață finanțându-se lichidarea sau restructurarea acestor întreprinderi.

preluarea pierderilor de către buget. Este soluția cea mai simplă și cea mai rapidă dar ridică problema finanțării. În condițiile unei restricții bugetare dure, în majoritatea țărilor finanțarea s-a făcut prin emisiune de obligațiuni, în tranșe.

1.4.2 Recapitalizarea băncilor

Pentru minimizarea riscului de capital și crearea premiselor pentru o creștere sănătoasă a activelor bancare, recapitalizarea băncilor este o problemă esențială. Aceasta se pune atât pentru băncile private cât, mai ales, pentru băncile de stat. Prin talie și implicare directă a statului proprietar, băncile de stat ridică principalele probleme de recapitalizare.

Pentru realizarea recapitalizării se pot folosi două tehnici: finanțare directă de la buget sau finanțarea prin emisiuni de obligațiuni. Finanțarea directă este foarte simplă dar scumpă în aceeași măsură. Emisiunea de obligațiuni este o modalitate mai prudentă și mai ieftină; costurile se vor repartiza pe parcursul perioadei, cheltuielile imediate fiind doar pentru plata dobânzilor. Scadența trebuie să fie rezonabilă de cel puțin cinci ani, titlurile să fie negociabile și emise la nivelul dobânzii pe piață.

Din 1992, în România operează un comitet pentru recapitalizarea băncilor iar o injecție de capital pentru întărirea poziției financiare a băncilor de stat s-a efectuat încă din acel an.

1.4.3 Reducerea riscului moral în sistemul bancar

Dimensiunea riscurilor bancare în Europa de Est sunt multiple și pronunțate. Riscul afectează toate sistemele bancare reformate ca risc moral și risc sistemic.

Riscul moral se traduce în menținerea în funcțiune a unui număr de bănci insolvabile, după criterii contabile și economice obișnuite. Riscul sistemic este un risc tehnic, agravat de riscul moral, și se manifestă în cadrul sistemului de plăți; rezultă din anarhismul și lipsa modalităților de compensare și reglementare a datoriilor interbancare.

Riscul moral într-un sistem bancar poate fi definit ca fiind acea situație asimetrică în care o bancă îți păstrează pentru ea profituri mai mari decât rezultatele scontate într-o conjunctură favorabilă datorită faptului că nu suportă costul pierderilor într-o conjunctură nefavorabilă. Ca urmare banca este incitată să ofere împrumuturi pentru proiecte din ce în ce mai riscante la rate ale dobânzii din ce în ce mai mari; ea manifestă o preferință din ce în ce mai mare pentru risc și devine o amenințare pentru întregul sistem bancar.

Pentru o serie de bănci supraviețuirea în ciuda insolvabilității lor se datorează aplicării doctrinei too big to fail . Implicit statul oferă garanția sa tuturor băncilor publice, astfel că plățile interbancare și obligațiunile față de deponenți se onorează. Cu alte cuvinte statul acoperă pierderile instituției insolvabile justificând măsurile luate ca necesare în contextul procesului de restructurare și reformare a sistemului bancar.

O altă grupă de bănci sunt cele aflate în stare de încetare a plăților, mai ales cele private, de talie mică. Acestea nu au reușit să se impună pe piața depozitelor și a creditelor și nu au realizat nici o diversificare corespunzătoare a portofoliului lor. Oricum refuzul falimentelor acestor bănci sub argumentul că falimentul uneia va însemna falimentul tuturor prin contagiune și deci eliminarea de pe piață a sectorului privat nu este corect. Soluția o reprezintă instaurarea unor condiții de concurență egală, prin extinderea garanției statului și la depozitele băncilor private sau suprimarea ei și pentru cele publice cu instaurarea unui sistem autonom de asigurare a depozitelor bancare.

Astfel pentru băncile private soluția creării propriului sistem de asigurare mutuală pare mai echitabilă decât cea a fuziunilor-achiziții dirijate de stat. Celelalte bănci private ar cere atunci lichidarea băncilor cu fonduri proprii negative și ar despăgubi pe deponenți. Falimentul este calea cea mai curată de reglare a numărului de bănci în sector, nu concentrarea.

De fapt, falimentul este rezultatul unei slabe rentabilități. Achiziția unei instituții nerentabile de către una rentabilă poate degrada și rezultatele cumpărătorului.

1.4.5 Riscul sistemic și restructurarea sistemului de plăți

Riscul sistemic apare odată ce o bancă refuză să țină cont de consecințele comportamentului său asupra altor membrii ai sistemului bancar. În special este cazul operațiilor de creditare prin care banca impune (datorită riscului pe care și-l asumă) un risc suplimentar tuturor băncilor față de care este debitoare în sistemul interbancar de plăți.

Restructurarea sistemului de plăți presupune mai întâi trecerea de la un sistem bazat încă pe folosirea pe scară largă a numerarului la unul bazat pe transferuri interbancare.

În al doilea rând este necesară introducerea unor sisteme sigure și rapide pentru transferul în aceeași zi al creanțelor de valoare mare. În al treilea rând este necesară formularea și implementarea unui set de reguli și principii care să guverneze derularea plăților prin circuit.

Pentru realizarea tuturor acestor obiective esențiale este necesar, alături de implicarea hotărâtă a băncilor, și încrederea clienților în capacitatea băncilor de a asigura servicii de plăți sigure și rapide.

Gestiunea riscurilor in sistemul de plăți. Funcționarea unui sistem de plăți este riscantă. Principalele forme de risc ce pot afecta buna funcționare a sistemului de plăți sunt:

riscul de lichiditate: probabilitatea ca un participant să nu poată încheia o tranzacție la timp din lipsă de mijloace de plată.

riscul de credit: probabilitatea nerecuperării unor creanțe asupra unor participanți la sistemul de plați.

Atenția autorităților se concentrează asupra sistemului de transfer al fondurilor interbancare căci acolo se atinge cel mai ridicat grad de concentrare a riscurilor care, în anumite condiții pot genera risc sistemic. Obiectivul fundamental al politicii în domeniul gestiunii riscurilor în sistemul de plăți trebuie să fie asigurarea unei protecții adecvate împotriva riscului sistemic.

Riscul sistemic este deosebit de acut în sistemele de plăți bazate pe compensare reciprocă. În acest context încetarea, suspendarea plăților de către o instituție bancară poate antrena o reacție în lanț în sistemul bancar. Banca centrală este cea care trebuie să dezvolte politici corespunzătoare pentru a reglementa astfel de situații. În practică există câteva alternative:

garantarea finalizării plății de către banca centrală. O astfel de garanție face ca testul de solvabilitate să fie practic inexistent în sistem deoarece băncile se vor angaja cu ușurință în relații riscante cu alte bănci. Pe de altă parte fără astfel de garanții dezvoltarea sistemului de plăți și a pieței monetare poate fi serios afectată.

aplicarea unor norme vizând expunerea individuală a fiecărei bănci: limita asupra pozițiilor (bi-multi-laterale) precum și vărsarea unor garanții;

soluție mixtă care nu implică obligatoriu banca centrală drept garantă pentru finalizarea tuturor plăților; ea trebuie însă să stabilească, cel puțin la nivelul său, care sunt condițiile de asigurare a lichidității băncilor în contextul participării acestora la sistemul de plăți. De asemenea este necesar să existe un cadru legal prin care să se asigure respectarea compensărilor reciproce, în caz de faliment bancar.

1.4.6 Privatizarea băncilor

Privatizarea reprezintă modalitatea cea mai rapidă de a induce modificări de comportament și strategie, asigurând astfel băncilor independență față de guvern și sectorul public.

Principala condiție a demarării procesului de privatizare o reprezintă asanarea bilanțului care presupune restructurarea sau falimentul unui număr relativ mare de clienți importanți. Dacă restructurarea portofoliilor nu este însă însoțită și de o modificare a practicilor manageriale, este de așteptat ca aceleași politici de creditare să fie aplicate și problemele să apară din nou.

O a doua condiție o reprezintă existența unei voințe politice ferme, căci prin dividende și impozit pe profit (în mod direct) precum și prin capacitatea de a influența politica de creditare (în mod indirect) băncile de stat sunt un important instrument în mâna guvernului.

Există mai multe strategii de privatizare aplicabile în sectorul bancar, nici una însă general valabilă. Alegerea strategiei de privatizare și implementarea acesteia depind de obiectivele guvernului și de realitățile pieței. Dacă viteza este obiectivul prioritar, atunci băncile trebuiesc incluse în programul de privatizare în masă. Dacă alte obiective au prioritate (procurarea unor venituri pentru buget, obținerea de experiență și capital, îmbunătățirea culturii manageriale) atunci alte strategii trebuie avute în vedere (vânzări de partcipații, majorări de capital prin emisiuni de acțiuni, etc..).

Dat fiind gradul de subdezvoltare a piețelor de capital în zonă, privatizarea prin ofertă publică poate fi considerată o soluție utopică. Alături de privatizarea în masă, singura strategie viabilă și radicală o reprezintă vânzarea parțială sau integrală a capitalului către un investitor sau grup de investitori. Emisiunea de acțiuni suplimentare este un proces cu o durată relativ ridicată și costuri pe măsură prin care nu se poate procura decât un volum cu totul redus de fonduri (în România vezi experiența Agrobank).

În acest context privatizarea parțială a băncilor este un concept foarte popular în Europa de Est în ultimii doi-trei ani: privatizarea cuplată cu păstrarea unei participații a statului (golden share). Deși politic problema pare a fi soluționată, trebuie rezolvate o serie de detalii tehnice care pot afecta serios natura procesului și finalitatea acestuia: natura investitorilor și ponderea statului.

Dacă statul își păstrează o participație la capitalul bancar, care să fie ponderea acesteia: majoritară sau minoritară. O pondere majoritară nu rezolvă decât problema injecției de fonduri, presupunând că se vor găsi investitori care să participe în asemenea condiții. O pondere minoritară ar asigura încasarea în continuare a unor dividende ce pot fi estimate ca importante fără a se permite însă influențarea strategiei băncilor de către guvern. Pentru a maximiza efectele în plan managerial ale privatizării băncilor, este esențial ca ponderea capitalului de stat să fie minimă, urmând eventual ca ea să fie redusă la zero.

În ceea ce privește natura investitorilor, cel mai probabil este ca aceștia să reprezinte un grup (deși nici ipoteza unui singur investitor nu trebuie ignorată complet) date fiind riscurile de țară relativ mari în estul Europei. Cel mai probabil, grupul de investitori interesat de privatizarea băncilor va fi reprezentat de investitori străini, având în vedere disponibilitatea limitată a resurselor interne de capital .

Soluția unui investitor strategic străin are multe avantaje pentru privatizarea bancară între care:

injecția suplimentară semnificativă de capital;

reducerea costurilor bugetare ale recapitalizării băncilor;

transfer de expertiză tehnică și managerială.

În ciuda acestor avantaje multiple, soluția este privită cu multă reticență căci rolul capitalului străin în privatizare – a băncilor în special – este o problemă sensibilă și controversată, de natură preponderent politică. Chiar țările care au acceptat această soluție tind să impună limite participării capitalului străin (25% Ungaria, 20-25% Polonia). Pe de altă parte însă puține bănci din occident consideră astfel de participanții ca opțiuni strategice căci sunt confruntate cu propriile lor probleme de capitalizare și rentabilitate, mai ales băncile mari. Aceste probleme au tăiat din apetitul de diversificare/implementare internațională a acestor bănci. În plus băncile sunt mai greu de vândut decât alte societăți comerciale deoarece sunt strâns legate de imaginea pe care țara o are pentru investitorii străini. Aceștia trebuie să aibă încredere în politica macroeconomică, calitatea reglementărilor, stabilitatea politică și creșterea economică viitoare. Pe lângă toate acestea, impunerea unei limite (care poate defini și o participare minoritară) nu este de natură să stimuleze investiții străine în acest domeniu