Riscul Bancar

CAPITOLUL I. RISCUL DE LICHIDITATE

1.1. Lichiditatea – o necesitate permanentă

Lichiditatea este posibilitatea de a asigura în orice moment efectuarea plăților cerute de creditorii săi. Aceasta înseamnă pentru bănci, plăți directe către clienți, în numerar, sau plăți dispuse de clienți în favoarea altor bănci către alte firme care au conturi deschise la alte bănci.

În mod obișnuit, prin operațiile curente, banca primește fluxuri de monedă centrală în mod automat, efect al serviciilor bancare desfășurate de clienți :

prin operațiunile de depuneri de numerar făcute de clienți pentru conturile lor, când acestea sunt preponderente față de solicitările clienților de numerar din conturi. In acest caz, are loc pentru clienți o conversiune a monedei fiduciare în moneda scripturală bancară. Pentru bancă efectul este de creștere a deținerilor de monedă efectivă.

prin cedarea către alte bănci sau către organele de reglementare valutară a deținerilor în valută aflate în conturile sale (sau ale clienților, când operațiunea se efectuează de regulă la solicitarea acestora). În acest caz are loc o alimentare a contului clientului, în timp ce banca înregistrează o creștere a depozitelor în monedă centrală.

prin soldul favorabil la compensarea plăților interbancare (sold care este determinat de volumul mai mare al încasărilor de la alte bănci pentru conturile clienților, față de plățile ordonate de clienții băncii către alte bănci). In toate aceste cazuri banca are asigurate premize favorabile pentru lichiditate.

În situațiile în care aceste condiții nu sunt îndeplinite, banca trebuie să apeleze la recreditare, respectiv să recurgă la formele obișnuite de recreditare în relațiile cu banca de emisiune sau să se angreneze ca solicitantă pe piața interbancară.

Aceste credite conjuncturale vor însemna pentru bancă costuri pe care aceasta trebuie să le acopere în condiții în care banca militează pentru profituri înalte și deci pentru minimizare a cheltuielilor.

Asigurarea lichidității este o problemă de conjunctură, iar riscul lipsei de lichiditate odată apărut, poate, de regulă, să fie rezolvat operativ solicitând însă băncii un efort de costuri uneori ridicate.

Deci problema lipsei de lichidități nu se pune în sensul că nu ar fi posibilă obținerea lichidității, ci a prețului ei, a costului de obținere a acestor lichidități. Rezultă că băncile trebuie să studieze permanent gradul lor de lichiditate folosind diferite procedee și să fie astfel în măsură să evite creșterile nejustificate de costuri, în condițiile în care lichiditatea nu este asigurată sau sub o altă expresie, să țină seama de costurile determinate de asigurarea lichidității atunci când alte interese (de regulă profiturile mari preconizate) împing banca să încalce cerințele lichidității.

Lipsa de lichiditate, deși este aparent un element de conjunctură, decurge dintr-o serie de corelații structurale ale resurselor și plasamentelor băncii.

În cadrul economiilor naționale ce nu au atins un nivel înalt de dezvoltare, managementul riscului de lichiditate rezida în principal în încrederea conferită de sistemul bancar. Importanța asigurării lichidității depășește limitele unei instituții individuale, deoarece înregistrarea unor deficite de lichiditate la nivelul unei singure bănci poate avea repercusiuni negative atât asupra întregului sistem bancar cât si asupra întregii economii naționale.

Prin natura lor, băncile în calitate de intermediari ai fondurilor temporar disponibile, acumulează aceste resurse pe termene de maturitate diferite și le contopesc în plasamente cu o structură proprie strategiei fiecărei instituții financiar-bancare. În același timp, băncile trebuie sa fie capabile să satisfacă integral și la termenele convenite angajamentele asumate față de clienții proprii. Intrările și ieșirile de fonduri ce afectează sistemul fiecărei bănci, nu vor respecta neapărat prognozele și previziunile fiecărei instituții, putând conduce la diferite variații cu o amplitudine incertă în prezent. Prin urmare fiecare bancă se va putea confrunta cu perioade în care înregistrează deficit de lichiditate curentă, ceea ce poate fi controlat prin intermediul propriilor politici de asigurare a fondurilor necesare și de management al riscului de lichiditate ce reprezintă elemente principale în cadrul strategiei globale de afaceri a fiecărei instituții.

Înțelegerea contextului managementului riscului de lichiditate implică examinarea atitudinii fiecărei bănci în ce privește modalitățile de finanțare planificare a lichidității și analizare a scenariilor alternative în acest domeniu.

Creșterea complexității activității și produselor bancare, în general a condus la adoptarea unui management cu puternice conotații prudențiale de către instituțiile cu rol de supraveghere bancară. Acestea tind să acorde o importanță din ce in ce mai mare atât corelării structurii maturității resurselor și plasamentelor bancare cât și cerințelor de asigurare a unui nivel corespunzător al activelor cu un înalt grad de lichiditate.

Astfel focalizarea analizei lichidității este ațintită către fluxurile previzionate de fonduri și durata reziduală a elementelor de active și pasiv, în detrimentul maturității contractuale.

Managementul riscului de lichiditate este asigurat de către specialiști bancari capabili să analizeze multiplele interdependențe între gestiunea lichidității, managementul ratelor de dobândă și riscul de credit, într-un mediu economic aflat în continuă schimbare.

Lichiditatea este necesară băncilor pentru compensarea fluctuațiilor previzionale și neașteptate, înregistrate în cadrul cashflow-ului. Aceasta reprezintă abilitatea instituției în asigurarea unei desfășurări normale a activității atât în condițiile reducerii depozitelor sau ieșirilor de resurse din sistem, cât și în cazul majorării portofoliului de credite prin alocarea suplimentară de fonduri. Potențialul asigurării lichidității poate fi cuantificat prin abilitatea unei bănci de asigurare de fonduri, fie prin majorarea resurselor atrase, fie prin convertirea în lichiditate a activelor, în timp foarte scurt și la costuri rezonabile.

Prețul asigurării lichidității pe care o instituție financiar – bancară îl consumă este dependent de condițiile de piață și de nivelul de risc al ratei dobânzii și de credit înglobate de activitatea băncii respective. Menținerea unor niveluri externe prea mari sau prea mici, ale lichidității, vor conduce fie la costuri superioare și înregistrarea unei profitabilități reduse, putând conduce chiar la pierderi financiare, fie poate determina întreruperea abruptă a activității instituției.

Prin urmare, în cadrul managementului riscului de lichiditate va trebui acordată o atenție deosebită următoarelor elemente:

cunoașterea structurii maturității fondurilor atrase – asigură un nivel superior al calității prognozelor privind fluxurile nete de fonduri

managementul riscului de lichiditate este un proces complex – datorită interconexiunilor cu alte riscuri aferente activității bancare

volatilitatea fondurilor atrase este dependentă si de structura clienților instituției, cunoașterea particularităților comportamentale a acestora putând constitui un atu al managementului lichidității.

Diversificarea surselor de fonduri și a maturității acestora poate conduce atât la evitarea dependenței de anumiți clienți, cât și la diminuarea riscului de pierderi de resurse importante în termen foarte scurt.

Conceptul de lichiditate reflectă capacitatea agentului economic de a face față în orice moment obligațiilor financiare pe termen scurt. Starea de lichiditate presupune posibilitatea de a acoperi necesitățile de plată cu elemente de activ, în mod oportun și economic, adică fără pierderi din operațiunile de transformare a activelor patrimoniale în disponibilități de plată.

Lichiditatea unei bănci se referă, de fapt, la lichiditatea activului acesteia raportată la scadentele datoriilor pe termen scurt. Din acest punct de vedere este necesară corelarea și actualizarea permanentă a gradului de imobilizare a elementelor de activ în raport cu exigibilitatea datoriilor ce se constituie ca resurse pentru bancă.

Un grad prea mare de imobilizare a activului (acordarea, de exemplu, de credite pe termen lung) în raport cu un grad mic de exigibilitate a datoriilor (datorii pe termen scurt) poate cauza dificultăți băncii, mai ales dacă luăm în considerare și aspectele extraeconomice care pot influența depunătorii. O bancă aflată în circumstanța prezentată anterior se confruntă cu riscul de lichiditate, iar la o decizie globală a depunătorilor de a-și retrage banii, situația băncii se poate complica foarte mult. La fel ar sta lucrurile și dacă, de exemplu, o bancă ar face investiții pentru activitatea proprie (construcții și amenajări de sedii etc.) având ca resursă disponibilitățile atrase pe termen scurt.

Apare, în consecință, necesitatea menținerii de către bancă a unui nivel minim de lichiditate, realizând o corelație permanentă între trezoreria activă și datoriile pe termen scurt. Din punct de vedere al posturilor de bilanț se impune corelația între depunerile la vedere ale clienților (ca elemente de pasiv) și depozitele la vedere ale băncii comerciale la Banca Națională a României, spre exemplu. Ca sume, banca comercială trebuie să mențină în stare lichidă doar cuantumul ce depășește soldul minim permanent al depozitelor la vedere, sold evaluat și confirmat statistic în timp („35% din resursele la vedere poate fi socotită resursă pe termen mediu și lung").

Se poate, de altfel, dimensiona un sold minim permanent aferent tuturor resurselor pe termen scurt (care pentru bancă se constituie și ca datorii), respectiv depunerile la vedere și la termen ce nu depășesc un an calendaristic, în contextul actual al economiei românești, în afară de capitalul propriu și împrumuturile pe termen lung, la băncile românești nu sunt constituite depozite ale persoanelor fizice sau juridice pe termene mai mari de un an. Pe de altă parte, datorită instabilității economiei, nici băncile nu încurajează depunerile de acest tip, ele bonificând dobânzi mai mari la depozitele de termene mai scurte. Din această cauză problema lichidității în domeniul bancar prezintă o importanță aparte. Datorită faptului că resursele atrase (exceptând capitalul propriu), și deci datoriile băncii sunt exprimate pe termen scurt (sub un an), se ajunge la o apropiere lichiditate-solvabilitate. Ca o caracteristică a activului bilanțier, lichiditatea este diferită în funcție de gradul de imobilizare a elementelor de activ. Astfel, imobilizările (clădiri) au o lichiditate foarte mică. De asemenea, creditele acordate au o lichiditate restrânsă în raport cu disponibilitățile din casieria băncii (numerarul) care prezintă o lichiditate perfectă. Pe de altă parte, se pune și problema randamentului plasamentelor randament care este invers proporțional cu lichiditatea. Astfel, numerarul din casierie are randament zero (el neaducând nici un venit) în timp ce plasamentele în credite, spre exemplu, prezintă un randament dimensionat la nivelul dobânzii active a băncii.

Se manifestă, astfel, relația de inversă proporționalitate între rentabilitate, respectiv profitabilitate, și lichiditate, pe de altă parte. Din acest punct de vedere, deși teza economică general valabilă este că întreprinzătorul urmărește în activitatea sa maximizarea profitului, uneori acesta este sacrificat în vederea asigurării lichidității și solvabilității agentului economic.

Este o condiție sine qua non a perpetuării activității economice, lipsa profitului (profit zero sau mai mic decât fusese prevăzut anterior) fiind un impediment minor în comparație cu un grad foarte scăzut al lichidității sau solvabilității, care ar putea pune agentul economic în stare de incapacitate de plată. În domeniul bancar, în țara noastră, astfel de acțiuni au avut loc pe fondul unor dobânzi foarte mari la creditele de refinanțare acordate de Banca Națională a României băncilor comerciale, în aceste condiții, băncile au preferat să se refinanțeze de la Banca Națională a României fie și cu o dobândă de 120% pentru a-și asigura lichiditatea și, deci, continuitatea activității. Conceptul de lichiditate își are originea în riscul de imobilizare. Acest risc apare pentru bancă atunci când ea este obligată să facă față retragerii depozitelor pe care le-a utilizat pentru a acorda credite. Din acest punct de vedere, banca trebuie – prin acțiunile sale – să-și creeze și mențină capacitatea de a face față retragerilor de depozite fără amânare, răspunzând necesităților întreprinzătorilor și particularilor.

Din cele expuse până acum, apare clar faptul că problematica lichidității este, uneori, mai importantă decât cea a profitabilității. Arta și profesionalismul bancherului se observă din felul în care acesta reușește să optimizeze mixajul lichiditate-performanță (randament) prin diversificarea portofoliului de plasamente ale băncii.

Banca Comercială Română și-a menținut în permanență un nivel foarte bun de lichiditate, monitorizând și cuantificând atent acest indicator. În urma intrării în vigoare a Normelor BNR nr. 1/2001 privind lichiditatea băncilor, B.C.R. și-a aliniat obiectivele sale strategice în ceea ce privește lichiditatea la reglementările impuse de banca centrală.

Pe fondul creșterii progresive a încrederii clientelei în sistemul bancar românesc, B.C.R. a adoptat și în anul 2003 o serie de măsuri menite să mărească independența financiară a băncii, prin reducerea ponderii resurselor atrase de la băncile comerciale partenere în total resurse, în paralel cu creșterea maturității resurselor atrase. Banca elaborează prognoze privind evoluția pe termen mediu a resurselor și plasamentelor și utilizează pârghiile monetare și de credit pentru a asigura un management al lichidității eficient, care să permită depășirea fără eforturi majore a unor situații conjuncturale nefavorabile.

1.2. Riscul în activitatea bancară

1.2.1. Riscul în general

În literatura de specialitate riscul este un subiect predilect, ceea ce demonstrează importanța dar și complexitatea lui în economie. În practică, instituțiile se confruntă cu o mare varietate de riscuri, atât interne, cât și externe, care datorită acestor aspecte, niciodată nu pot fi avute în vedere 100%.

Riscul este un eveniment nesigur sau un set de circumstanțe care, odată ce se manifestă, produc un efect (negativ) asupra obiectivelor propuse.

Riscul apare atunci când:

un eveniment se produce sigur, dar rezultatul acestuia e nesigur

efectul unui eveniment este cunoscut, dar apariția evenimentului este nesigură

atât evenimentul cât și efectul acestuia sunt incerte.

1.2.2. Riscul de lichiditate

Băncile trebuie să studieze permanent gradul de lichiditate, să-și asigure permanent starea lor de lichiditate. Lichiditatea bancară reprezintă capacitatea unei bănci de a face față, în orice moment, atât obligațiilor asumate în numele clienților, cat și în nume propriu. Factorul esențial de gestiune al lichidității și implicit al riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt îl reprezintă accesul oricărei bănci la diferite piețe de capital care permit ajustări rapide și la un cost minim al scadențarului activelor și pasivelor. În acest sens, băncile trebuie să dispună de rezerve suficiente, rezerve care în esență nu sunt altceva decât active ce pot fi utilizate ca mijloc de plată sau care pot fi transformate operativ în astfel de mijloace.

Acest lucru depinde de o serie de elemente, cum ar fi: notorietatea băncii, notațiile agențiilor de rating, talia, rentabilitatea și calitatea acționariatului.

În sens larg, conceptul de lichiditate se referă la capacitatea activelor de a fi transformate rapid și cu o cheltuială minimă, în monedă lichidă sub formă de numerar sau de disponibil în cont curent.

În sens mai restrâns, specializat, lichiditatea bancară reprezintă o problemă de gestiune a pasivelor și activelor bancare care au grade diferite de lichiditate. Lichiditatea bancară exprimă capacitatea unei bănci de a-și finanța operațiunile curente.

Economistul Edward A.McNelly definea lichiditatea ca „deținerea banilor în momentul în care banca are nevoie de aceștia”.

Riscul de lichiditate exprimă probabilitatea de încetare a plăților, care, pentru o investiție bancară, este in general legată de o imposibilitate de a se refinanța sau de condiții de refinanțare ce antrenează automat pierderi. Acest tip de risc este legat de structura bilanțului și este foarte sensibil la posibilele „dezechilibre”, cum este cazul creditelor pe termen mediu și lung finanțate prin depozite la vedere.

Riscul de lichiditate constă in probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile față de clienți, ca urmare a devierii proporției dintre creditele acordate pe termen lung și creditele pe termen scurt și a necorelării acestor active cu pasivele băncii, adică cu resursele. Printre cauzele care conduc la apariția riscului de lichiditate bancară pot fi menționate următoarele:

situația economiei reale;

influența mass-media;

indisciplina financiară a clienților;

dependența de piața financiară;

necorelarea intre scadențele depozitelor și a creditelor.

Se concretizează în probabilitatea încetării plăților datorită imposibilității băncilor de a se refinanța, de a-și procura în condiții normale fonduri de pe piața monetară. Cauza principală a apariției acestui risc o reprezintă asimetria bilanțului, structura dezechilibrată a acestuia, altfel spus finanțarea de credite din resurse extrem de volatile. Principalul efect antrenat de acest risc îl reprezintă creșterea costului împrumuturilor pe care banca în cauză trebuie să le contracteze pentru a-și onora obligațiile ajunse la scadență.

Riscul de lichiditate constă în probabilitatea ca banca să nu-și poată onora plățile, la un moment dat, față de clienți, datorită devierii proporției dintre plasamentele pe termen lung și a celor pe termen scurt și a necorelării cu structura pasivelor băncii.

Riscul de lichiditate are mai multe accepțiuni :

reprezintă riscul unei bănci ca veniturile și capitalul său să fie afectate, datorită incapacității de a-și onora la termen obligațiile fără a se confrunta cu pierderi acceptabile;

riscul de lichiditate include :

incapacitatea băncii de a-și finanța portofoliul de active pe maturitățile și la ratele de dobândă corespunzătoare;

incapacitatea băncii de a lichida poziția la momentul oportun și la un preț rezonabil;

riscul de lichiditate decurge din necorelarea maturităților dintre fluxurile de încasări și cele de plăți;

riscul de lichiditate decurge din necorelarea scadențelor cash-flow-urilor unui grup de active, pasive și instrumente extrabilanțiere;

riscul de lichiditate constă in pierderile potențiale de profit și/sau capital ca urmare a eșuării in respectarea obligațiilor asumate și derivă din insuficiența rezervelor comparativ cu nevoile de fonduri.

1.3. Analiza riscului de lichiditate

Riscul de lichiditate este considerat un risc major, dar el face obiectul unor accepțiuni precum: lichiditate extremă, „pernă de securitate" ce procură activele lichide, sau capacitatea de mobilizare a capitalului la un cost „normal".

Situația lichidității extreme antrenează eșecul unei instituții bancare. În acest sens, riscul de lichiditate poate fi fatal. O asemenea situație extremă își are originea în alte cauze (de exemplu: pierderi importante ce rezultă din slăbirea contrapartidelor sau din evoluțiile adverse ale piețelor) și pot provoca neliniștea instituției respective. Ele pot fi suficiente pentru a antrena retrageri masive de fonduri sau închiderea liniilor de credit obișnuite ale altor instituții, ceea ce generează o criză brutală a lichidității.

După o altă accepțiune curentă privind riscul de lichiditate, acesta este mai curând cel al dispunerii de lichidități bancare insuficiente, adică activele lichide disponibile nu par suficiente pentru a face față nevoilor neașteptate. În această optică, lichiditatea este mai curând „o pernă de securitate" pentru a face față dificultăților.

În fine, riscul de lichiditate exprimă eventualitatea dificultăților, temporare sau importante, de a accede la surse de fonduri pentru a face față nevoilor.

Lichiditatea arată în acest caz capacitatea instituției de a mări capitalurile la un cost rezonabil în permanență. Această capacitate depinde, in realitate, de doi factori distincți: lichiditatea pieței și lichiditatea instituției.

Riscul de lichiditate este cel mai important risc al pieței de capital și el constă în aceea că o bancă nu poate dispune de lichidități corespunzătoare pentru a acoperi obligațiile financiare la un moment dat. Riscul lichidității este cel mai ridicat când o bancă nu poate să anticipeze cererea de noi împrumuturi sau retragerile de depozite și când nu are acces la noi surse de numerar.

În cazul când plasamentele pe termen lung sunt mai mari decât resursele pe termen lung ale băncii, din această cauză băncile se confruntă cu două situații destul de neplăcute:

Să nu-și poată onora angajamentele pe termen scurt;

Să nu aibă resurse cu scadență mai mică, in timp ce plasamentele au scadență mare.

Prima situație denumită și risc de lichiditate imediată este determinată de retragerile masive și neașteptate ale creditorilor ei. O bancă care este confruntată cu riscul lichidității, poate fi forțată fie să împrumute fonduri de urgență la costuri excesive pentru a-și acoperi nevoile imediate de cash, fie să atragă deponenți, plătind în schimb dobânzi mai mari decât cele practicate pe piață.

Riscul de lichiditate imediată este un risc specific băncilor, arta de a conduce o bancă constă tocmai in a ști să gestionezi lichiditățile pentru a face față retragerilor, fără a afecta însă posibilitățile de a onora și solicitările de credite.

Autoritățile monetare veghează asupra acestui risc impunând băncilor să păstreze suficiente active lichide prin respectarea unui raport de lichiditate.

Interpretarea lichidității bancare pe baza situației fluxului de numerar (așa cum se practică în cazul firmelor), este problematică, aceasta reflectând invariabil faptul că banca reușește să iși procure suficient numerar din noile depozite sau din fondurile de pe piața monetară pentru finanțarea creșterii creditelor pe care le acordă. În schimb, această situație nu reflectă posibilitatea ca banca să fie obligată a plăti dobânzi mai mari pentru resursele atrase.

A doua situație, denumită risc de transformare, poate fi prevenită prin analiza:

resurselor și plasamentelor in funcție de exigibilitatea lor reală și nu juridică (de pildă, depozitele la vedere sunt, de regulă, mai stabile decât depozitele la termen, sau conturile debitoare ale clienților pe termen scurt sunt deseori mai imobilizate decât creditele cu scadență mai îndepărtată); și

inovațiilor financiare din ultimii ani ale băncii, astfel: mărind riscul de nelichiditate prin dezvoltarea angajamentelor de credit, micșorându-l prin dezvoltarea piețelor secundare de creanțe negociabile.

Transformarea resurselor cu scadență mică, în plasamente cu scadență mare pentru a putea face față crizei de lichiditate intr-un timp scurt și cu costuri scăzute este specifică managementului bancar .

Managementul bancar trebuie să rezolve trei aspecte ale riscului de lichiditate, și anume: să se protejeze împotriva riscului de lichiditate, să măsoare riscul de lichiditate și să gestioneze riscul de lichiditate.

1.4. Metode și tehnici de gestiune a Riscului de lichiditate

1.4.1. Tehnici și instrumente folosite pentru managementul riscului de lichiditate

Managementul lichidității reprezintă una dintre cele mai importante sarcini pentru conducerea unei bănci. O bancă este considerată lichidă dacă are asigurat accesul la fonduri care pot fi utilizate imediat, la un cost rezonabil, în momentul în care acestea sunt necesare.

Pentru toate băncile menținerea unui grad adecvat de lichiditate este importantă și pentru minimizarea riscului de lichiditate, datorat riscului de contagiune prin decontările interbancare.

În opinia lui Corneliu Bențe, pentru gestionarea corectă a lichidității banca folosește următoarele metode:

Achiziționarea de titluri (obligațiuni): emise cu o opțiune de cumpărare înainte de scadență la un preț fix, cunoscut dinainte. Aici se elimină riscul de piață la lichidarea titlului și se mărește lichidarea obligațiunilor.

Piața de capital: pentru acoperirea unor nevoi de lichiditate (mai ales pe termen lung), prin emisiuni proprii de obligațiuni, sau piața monetară în sens larg, pentru emisiunea de titluri pe termen scurt.

Rezerva minimă obligatorie: este constituită la BNR, atât pentru mijloacele în lei, cât și pentru cele în valută.

Problemele de care se lovește conducerea unei bănci în asigurarea lichidității provin din faptul că rareori cererea de lichiditate este egală cu oferta de lichiditate la un anumit moment în timp. Banca se află in permanență în exces sau deficit de lichiditate și trebuie să existe un echilibru intre lichiditate și profitabilitate. Cu cât mai mari vor fi fondurile menținute disponibile pentru a satisface necesarul de lichiditate, cu atât mai mică va fi profitabilitatea băncii.

În opinia lui Ion Nițu rezolvarea problemelor de lichiditate depinde și de costurile implicate efectiv sau potențiale. Aici se includ costul cu dobânda la fondurile împrumutate, costurile de tranzacție dar și costul de oportunitate sub forma câștigurilor viitoare la care se renunță atunci când se vând active productive pentru a obține lichiditate.

Din alt punct de vedere analizat de către Ion Nițu, managementul lichidității depinde de riscul variației dobânzilor și de riscul ca fondurile lichide să nu fie disponibile în volumul necesar băncii. Dacă ratele dobânzii cresc, valoarea activelor financiare pe care banca intenționează să le vândă pentru a obține lichidități va scădea, iar unele trebuie vândute în pierdere. În această situație, nu numai că banca va obține mai puține fonduri lichide, dar va pierde și din reducerea câștigurilor sale. Dacă împrumutătorii de lichidități consideră că banca își asumă riscuri mai multe ca înainte, banca va fi forțată să plătească dobânzi mai mari pentru împrumuturile de fonduri lichide, iar unii creditori vor refuza împrumutarea fondurilor lichide.

Managementul riscului de lichiditate se desfășoară după următoarele principii:

Informarea operativă a conducerii băncii asupra situației lichidității, prin

mai multe raportări ca de exemplu:

Situația zilnică a contului curent in lei la BNR și a numerarului existent în casieriile băncii

Situația zilnică a depozitelor interbancare atrase și plasate în lei

Situația zilnică a evoluției resurselor atrase de la clienții nebancari

Situația săptămânală a portofoliului de certificate de trezorerie

Situația zilnică a depozitelor in sume importante atrase de la persoane juridice

Situația zilnică a vânzărilor/cumpărărilor de valută efectuată de clienți

Situația dobânzilor în lei și valută practicate de celelalte bănci comerciale

Gestionarea lichidității printr-un sistem computerizat de scadențare în care sunt cuprinse încasările și plățile estimate pe baza prognozelor efectuate.

Urmărirea permanentă a structurii încasărilor și plăților

Realizarea unor simulări pe calculator ale evoluției contului curent al băncii deschis la BNR

Atragerea resurselor

Menținerea unui stoc de active lichide, atât în lei cât și în valută

Urmărirea permanentă a dobânzilor oferite de celelalte bănci și ajustarea când este necesar a dobânzilor instituției

Corectarea intrărilor/ieșirilor mari în lei sau valută

Realizarea unei politici adecvate de marketing pentru menținerea și obținerea de noi depozite interbancare necesare desfășurării activității atât pe piața monetară locală, cât și pe cea internațională, pentru a face față unor situații speciale.

Pentru a controla riscul de lichiditate, conducerea Băncii Comerciale Romane, de exemplu a impus anumite limite, prin intermediul unor reglementări interne corelate evident cu reglementările privind lichiditatea, impuse de banca centrală a băncilor comerciale.

Pentru lei:

Limita minimă a sumei investite in titluri de stat este de 20% din totalul activelor în lei

Limita minimă a sumei plasate pe piața interbancară, în contul de RMO la BNR și in cash este de 20% din totalul activelor în lei

Limita maximă a creditelor către persoanele juridice și fizice este de 55% din totalul activelor în lei.

Perioada maximă pentru plasamente interbancare este de 6 luni pentru maximum 20% din totalul depozitelor în lei

Diferența dintre plasamente și resurse trebuie să fie pozitivă în perioada 1- 7 zile pană la scadență

Pentru valută:

Limita minimă a sumei plasate pe piața interbancară, în contul de RMO la BNR și în cash este de 30% din totalul activelor în valută

Limita maximă a creditelor către persoanele juridice și fizice este de 50% din totalul activelor în valută.

Banca trebuie să mențină permanent o sumă de 10 milioane USD în depozite overnight și 10 milioane EUR în depozite tom-next

Perioada maximă pentru plasamente interbancare este de 3 luni, pentru maximum 10% din totalul depozitelor în valută

1.4.2. Gestiunea riscului de lichiditate

În mod practic, gestiunea riscului de lichiditate al unei bănci constă în:

cedarea, ipotecarea sau gajarea titlurilor de creanță din portofoliul băncii fără a suferi pierderi excesive.

găsirea unor resurse noi cu costuri mult inferioare randamentului mediu al investițiilor băncii.

Gestiunea riscului de lichiditate distinge:

gestiunea pe termen scurt: permite măsurarea cu precizie a riscului de lichiditate a băncii.

gestiune trezoreriei: permite determinarea unei structuri optime a activului băncii (banca să nu înregistreze pierderi).

gestiune pe termen lung: permite băncii să elaboreze politica ei de creditare.

Gestiunea riscului de lichiditate pe termen lung sau scurt are un scop bine determinat, acela de a găsi căi de acces pentru bancă pe diferite piețe, care să-i permită o ajustare rapidă a graficului de scadențe active-pasive cu minimum de cheltuieli.

1.5. Managementul relației bancă-clienți în contextul asigurării unei lichidități optime și al dezvoltării tehnologice

În domeniul managementului riscului de lichiditate, în ultima perioadă se remarcă o tendință pronunțată în abordarea managementului relației/parteneriatului de afaceri între bancă și clienți.

Cu cât această relație este mai profundă și de o mai mare intensitate, cu atât banca va avea de câștigat prin dezvoltarea armonioasă a afacerilor, a profitabilității și a capitalului de imagine ce se poate astfel acumula. Acest avantaj poate fi hotărâtor, în special în momentele incipiente ale unei crize, devansând cu mult orice realizare a băncii în orice alte sfere de activitate.

Cunoașterea în detaliu a comportamentului clienților și a modului de reacție în diferite situații reprezintă un deziderat al fiecărei instituții ce este direct dependentă de clienții săi. Această cunoaștere ar permite o bună estimare realizată în cadrul analizelor de lichiditate și a simulărilor efectuate.

Managementul relației bancă – client presupune efectuarea de studii și cercetări de piață în rândul clienților actuali, cât și în rândul celor potențiali, investiție a căror rezultate nu pot fi cuantificabile imediat, dar care oferă un grad informațional în ce privește comportamentul clienților și implicit o imagine asupra activității de ansamblu a băncii.

În piețele financiar-bancare internaționale se utilizează des asemenea cercetări, concluziile rezultate putând fi extrapolate, într-o anumită măsură, și pentru clienții băncilor ce activează în piața internă, avându-se în vedere tendințele înregistrate în sectorul bancar european în ultima perioadă.

Majoritatea instituțiilor financiar-bancare europene abordează dezvoltarea managementului relației cu clienții ca o modalitate de sporire a veniturilor viitoare, a bazei de clienți și a vânzărilor încrucișate de produse bancare și de asigurări. S-a observat că în cazul instituțiilor ce nu dețin o infrastructură adecvată dezvoltării managementului relației cu clienții, nu se acordă suficientă atenție acestui tip special de management.

Există o provocare considerabilă cu care se confruntă băncile, relevată de studio, din moment ce majoritatea instituțiilor consideră că clienții lor au devenit mai puțin loiali, iar acei clienți ce au ales să utilizeze canalele electronice de furnizare a serviciilor și produselor bancare vor fi și mai puțin loiali, datorită creșterii concurenței în domeniu și a diversificării opțiunilor de fructificare a fondurilor, la randamente diferite ce se pot compara în funcție de ofertele diverselor bănci.

Un management eficient al relației cu clienții ar trebui să realizeze următoarele:

Îmbunătățirea cunoștințelor bancare ale clienților

Cunoștințele acumulate să conducă la îmbunătățirea activității acestora și la utilizarea cu o mai mare frecvență a serviciilor și produselor băncii

O mai bună interpretare a deciziei de investire, ceea ce ar permite facilitarea oportunităților de vânzare încrucișată a diverselor tipuri de produse

Îmbinarea canalelor de distribuție bancară astfel încât clientul să beneficieze de servicii și produse de calitate

Asigurarea flexibilității în opțiunile clientului

Maximizarea loialității față de bancă astfel încât să utilizeze o perioadă cât mai îndelungată produselor și serviciilor acesteia

Există și păreri ale unor instituții financiar – bancar europene conform cărora implementarea unui management eficient al relației cu clienții implică din ce în ce mai mari cheltuieli, iar obiectivele propuse a fi atinse se modifică permanent. Fiecare instituție consideră drept extreme de importante atât menținerea bazei de clienți, cât și vânzările încrucișate ce ar permite sporirea veniturilor instituției.

Aplicarea unui model de asigurare a acestui tip management ar necesita:

Segmentarea pieței

Utilizarea acestei segmentări în vederea oferirii unui mix de produse și servicii care să asigure satisfacția clienților și dezvoltarea relației cu aceștia

Realizarea unor oferte corespunzătoare și printr-un canal de comunicare acceptat de client

Fructificarea oportunităților în momentul în care apar

Pentru asigurarea unei diferențieri a serviciilor adecvate fiecărui client în parte este necesar ca instituțiile să poată cuantifica profitabilitatea fiecărui client. În acest mod banca va putea identifica soluții cu privire la modul în care să abordeze un client în funcție de valoarea actuală și potențială a acestuia. Inabilitatea de a monitoriza fiecare client În funcție de canalele de distribuție a serviciilor utilizate sau de a analiza tranzacțiile ar putea constitui o problemă stringentă, ce nu ar permite previzionarea comportamentului clientului, atât de necesară stimulărilor evoluției lichidității băncii, în special în situații de criză.

Se remarcă în prezent două elemente asupra cărora băncile europene își concentrează atenția în vederea consolidării bazei de clienți: brand-ul instituției și cunoașterea clienților. Noile apariții în arena financiar – bancară și fuziunile/achizițiile au determinat băncile să pună în prim-planul relației cu clienții imaginea brand-ului de care dispun și care poate conduce la creșterea încrederii și a loialității clienților.

Al doilea element important îl constituie identificarea necesităților clienților printr-o mai bună cunoaștere a caracteristicilor acestora. Dacă imaginea poate determina clienții să ia contact cu o bancă, numai cunoașterea necesităților acestora și asigurarea unor servicii cât se poate de personalizate acestora îi va determina să desfășoare în continuare operațiunile prin acea bancă.

1.6. Propuneri și modalități de perfecționare a gestiunii riscului de lichiditate

Una dintre condițiile principale necesare pentru managementul eficient al riscurilor bancare consta în stabilirea de structuri organizatorice adecvate, bazate pe o concepție clară din punct de vedere al răspunderii, responsabilităților, monitorizării și controlului în domeniu.

Ca în orice afacere, într-o bancă, managementul riscului este în primul rând responsabilitatea consiliului de administrație și, implicit, a comitetului de direcție, care reprezintă managementul executiv. Obiectivul fundamental al consiliului de administrație vizează tratarea riscurilor într-o manieră care să întărească veniturile acționarilor, concomitent cu minimizarea potențialelor daune, având în vedere în același timp protejarea intereselor c1ientilor și personalului propriu.

În egală măsură, consiliul trebuie să se preocupe de asigurarea unui plan operațional de supraviețuire și refacere în cazul producerii unor pagube, indiferent de precauțiile luate. Responsabilitatea pentru managementul zilnic al riscurilor rămâne în sarcina echipei executive.

Managementul riscurilor într-o bancă este, în primul rând, responsabilitatea conducerii sale superioare și a conducerii executive, care trebuie să îndeplinească directivele conducerii de la vârf.

Conducerea superioară a băncii are ca prim deziderat maximizarea valorii acționarilor", dar, în același timp, trebuie să aibă în vedere cerințele c1ientilor, salariaților și societății în coordonarea managementului riscurilor'. Pentru a realiza acest deziderat, conducerea băncii trebuie să-și stabilească obiective clare în domeniul gestionarii riscurilor.

Pentru a urmări riscul de lichiditate, riscul ratei dobânzii și riscul de preț în cadrul băncii funcționează un comitet de gestionare a activelor și pasivelor.

Menținerea unei structuri “granulare” a portofoliului de plasamente presupune realizarea unui echilibru optim al activelor după gradul lor de risc. Pe de altă parte, băncile trebuie să urmărească diversificarea resurselor atrase, în general, și a sistemului de depozite.

Principalele obiective ale unui sistem bun de management al riscurilor vizează:

stabilirea unei definiții comun acceptate a "riscului" și a tipurilor de risc, care să determine elaborarea unei "hărți" a riscurilor băncii;

evaluarea cuprinzătoare și continuă a surselor existente și potențiale de riscuri interne și externe;

stabilirea unor responsabilități clare în domeniul managementului riscurilor și a sistemului de raportare, pentru a evita confuziile, suprapunerea eforturilor sau pierderea din vedere a unor aspecte importante;

asigurarea unei transparente, a unui sistem cuprinzător de informare a conducerii și a unui sistem de monitorizare și raportare, care să prezinte, să analizeze și să comunice expunerile efective, câștigurile și pierderile care trebuie cunoscute și stocate pentru referiri viitoare;

elaborarea unui sistem de măsurare a performanței financiare, care să ia în considerare pierderea prevăzută, pierderea neprevăzută, alocarea de capital pe fiecare risc, acolo unde este posibil, și veniturile ajustate pentru fiecare risc;

definirea și utilizarea principiilor de diversificare a riscurilor și de management al portofoliului;

elaborarea unui sistem de c1asificare a creditelor pe baza ratei anticipate de neperformanță;

stabilirea prețurilor produselor și serviciilor, luând în considerare toate elementele de mai sus;

identificarea inclinației/tolerantei în asumarea riscurilor și stabilirea limitelor de expunere în concordanță;

elaborarea unui cadru conceptual consistent, în cadrul căruia să se stabilească obiectivele și să se evalueze performanțele unităților de activitate, produselor relațiilor cu c1ientii și salariații;

analizarea permanentă a realizărilor și eșecurilor sistemului de management al riscurilor și ajustarea în conformitate a instrumentelor de control;

stabilirea unui control independent de management al riscurilor, separat de inițierea și derularea activității;

asigurarea unui nivel profesional. și specializat al cunoștințelor salariaților în domeniul neutralizării și controlului diferitelor tipuri de riscuri bancare;

menținerea unui grad adecvat de lichiditate de către toate băncile;

menținerea la același nivel a nevoilor de finanțare viitoare și a noilor producții;

stabilirea unor rații sau plafoane de finanțare periodice;

plafonarea refinanțărilor necesare pe unul sau mai multe orizonturi fixate;

– finanțarea angajamentelor pe toată durata lor de viață, cu resurse pe termene comparabile, pentru minimalizarea nevoilor de lichiditate prezente și viitoare.

CAPITOLUL II. STUDIUL RISCULUI BANCAR

Studiul își propune să cuantifice impactul producerii unui incident operațional asupra sistemului de plăț, iprecum și să evalueze capacitatea acestuia de a absorbi un șoc de lichiditate.

Riscul operațional tinde să crească în importanță pe măsură ce sistemele de plăți și economia se dezvoltă, iar riscurile economic și legal se reduc. Sistemele de back-up și planurile de rezervă pentru asigurarea funcționării sistemului de plăți determină o probabilitate redusă de apariție a unor incidente operaționale cu impact semnificativ asupra funcționării sistemului de plăți, dar caracterul imprevizibil al acestora impune o monitorizare atentă.

Studiul folosește date pentru perioada septembrie – decembrie 2013, iar rez,ultatele indică o reducere a lichidității începând cu luna octombrie 2013 și o capacitate ridicată a sistemului de plăți de a absorbi un șoc de lichiditate de intensitate medie determinat de un incident operațional.

Doar un singur participant este de importanță sistemică, iar afectarea acestuia de un incident operațional de intensitate ridicată ar putea genera un șoc de lichiditate în sistemului de plăți cu impact negativ semnificativ, precum imposibilitatea decontării tuturor ordinelor de plată, creșterea ratelor de dobândă pe piața interbancară și restrângerea creditării interbancare.

Turbulențele financiare internaționale au determinat restrângerea lichidității la nivel global și creșterea aversiunii față de risc a participanților din sistemul financiar. Creșterea riscului de credit perceput la nivelul instituțiilor de credit poate adânci deficitul de lichiditate și poate genera disfuncționalități ale piețelor monetare prin constituirea de rezerve în exces și prin contracția creditării interbancare. Sistemul financiar din România a beneficiat până în anul 2013 de un surplus de lichiditate, generat în principal de fluxuri ale investitorilor nerezidenți, ce a permis funcționarea cu riscuri scăzute a sistemelor de plăți. Reversul gradului ridicat de integrare a sistemului financiar intern cu cel european și internațional s-a manifestat printr-o vulnerabilitate ridicată față de șocurile externe de lichiditate.

Grafic 1. Evoluția zilnică a valorii plăților pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Notă: Graficul cuprinde valorile maxime, mediane și minime zilnice ale indicatorului. Observația se aplică și pentru celelalte grafice din analiză cu structură asemănătoare (Grafic 2, 9-12)

Grafic 2. Evoluția zilnică a numărului de plăți pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Tranzacțiile realizate între 1 septembrie – 31 decembrie 2008 au înregistrat valoarea maximă în luna octombrie pe fondul tensiunilor ridicate din piața monetară ce au impus intervenții semnificative ale băncii centrale. Aceasta pe de o parte a injectat lichiditate prin acordarea de credite lombard, iar pe de altă parte a și atras depozite de la instituțiile de credit ce dispuneau de rezerve, dar manifestau aversiune față de plasarea acestora pe piața interbancară. Volatilitatea tranzacțiilor (ca valoare și număr) a fost mai ridicată în luna decembrie, dar poate fi asimilată unei evoluții normale, fiind cauzată de sărbătorile de iarnă (Grafic 1 și 2).

Pornind de la evoluția sistemului de plăți pe parcursul unei zile, se poate determina un anumit model comportamental al participanților legat de preferințele acestora pentru inițierea plăților. Astfel, se observă că ordinele de plată de dimensiuni reduse sunt introduse în sistem la începutul zilei, în timp ce plățile de valoare mai mare se efectuează la sfârșitul zilei de operare (Grafic 3). Este posibil ca participanții să utilizeze această strategie pentru a-și diminua riscul de lichiditate și costurile atragerii de resurse de pe piața interbancară. Plățile de la începutul zilei se fac în baza resurselor inițiale, iar pentru plățile de valoare medie și mare, participanții iau în calcul și încasările din timpul zilei respective pentru a minimiza atragerea de finanțare ce presupune costuri. Amânarea plăților implică însă risc reputațional, de aceea băncile trebuie să găsească un echilibru între reducerea costurilor și eficiența serviciilor oferite clienților.

Grafic 3. Evoluția medie cumulată a valorii și numărului de tranzacții pe parcursul unei zile

Grafic 4. Ponderea cumulată a participanților la sistemul de plăți (fără BNR și Trezoreria Statului)

Primii 4 participanți din sistem în funcție de valoarea plăților efectuate dețin 50 la sută din cota de piață, iar primii 12 participanți au totalizat aproximativ 90 la sută din suma tranzacționată (Grafic 4). Ierarhia participanților la sistemul de plăți diferă de cea a sistemului bancar în condițiile în care bănci comerciale, filiale ale unor grupuri financiare internaționale importante, sunt foarte active pe piața interbancară fără a deține active însemnate.

La nivel internațional, restrângerea lichidității și pierderile înregistrate de bănci au condus la creșterea puternică a riscului de credit la nivelul sistemului financiar, iar creșterea riscului de credit a determinat din nou o restrângere a lichidității. Spirala astfel creată a determinat destabilizarea sectorului bancar global, cu efecte negative și asupra piețelor financiare emergente corelate cu piețele internaționale, inclusiv asupra pieței financiare românești.

În scopul testării creșterii presiunii pe resurse și a riscului de credit receptat la nivelul participanților din sistemul de plăți, în perioada 13 – 31 octombrie 2013, considerăm trei perioade de observare: 22 septembrie – 10 octombrie (1), 13 – 31 octombrie (2) și 3 – 21 noiembrie (3). Perioadele 1 și 3 nu sunt caracterizate de dezechilibre ale lichidității în sistemul de plăți. Pentru a observa dacă s-au manifestat tensiuni în sistemul de plăți în perioada 2, cuantificăm volatilitatea soldurilor conturilor pentru primii 8 participanți (instituții de credit) din sistem în funcție de volumul tranzacțiilor (totalizează aproximativ 80% din totalul tranzacțiilor).

De asemenea, pentru a stabili dacă s-a manifestat sau nu o creștere a tranzacțiilor între cei 8 participanți în perioada 2, în detrimentul celorlalți participanți, analizăm tranzacțiile bilaterale între aceștia pentru cele 3 perioade considerate. În condiții de incertitudine ridicată, participanții cu un volum mai mic de tranzacții ar putea fi percepuți ca riscanți, iar fluxurile de lichiditate către aceștia s-ar putea diminua.

Grafic 5. Volatilitatea soldurilor conturilor pentru principalii 8 participanți din sistemul de plăți în perioada 22 septembrie – 21 noiembrie 2008

Volatilitatea soldurilor conturilor pe parcursul zilei este mai ridicată în perioada 2 comparativ cu perioadele 1 și 3 pentru majoritatea participanților importanți din sistemul de plăți (Grafic 5). Creșterea generalizată conduce la concluzia existenței unor tensiuni la nivelul resurselor financiare, care s-au manifestat însă temporar. Injecțiile de lichiditate ale băncii centrale s-au resimțit repede la nivelul sistemului de plăți, reducând presiunile pe resurse. De remarcat este faptul că începând din această perioadă, banca centrală devine creditor net al sistemului bancar din punct de vedere al operațiunilor de piață, după mai mulți ani caracterizați de lichiditate în exces.

Scenariul 1

Pe baza lichidității disponibile la începutul zilei de operare a fiecărui participant la sistemul de plăți (instituții de credit și Trezoreria Statului) și a ordinelor de plată pe care aceștia le introduc în sistem, simulatorul a replicat funcționarea sistemului de plăți. Simulatorul aplică metoda FIFO („first in first out") la efectuarea plăților și execută automat, la sfârșitul zilei, toate plățile neefectuate, aceste plăți neputând fi amânate (reportate) pentru ziua următoare.

Scenariul implică un șoc de lichiditate de intensitate medie, iar ipotezele sunt următoarele:

participanții la sistemul de plăți pot utiliza numai resursele disponibile în cont la începutul zilei de operare și sumele pe care le încasează de la ceilalți participanți;

plățile de valoare mare nu pot fi fragmentate, efectuarea acestora fiind permisă doar atunci când participantul inițiator al plății dispune de întreaga sumă;

banca centrală nu poate fi expusă riscului de lichiditate, având drept de emisiune monetară.

Prin acest scenariu dorim să determinăm dacă participanții la sistemul de plăți au avut lichidități suficiente, iar în caz contrar să identificăm în ce măsură aceștia au apelat la resurse suplimentare și care a fost impactul deficitului de lichiditate asupra funcționării sistemului de plăți.

Lichiditatea utilizată reprezintă resursele financiare efectiv folosite de participanții la sistem pentru efectuarea plăților. Acestea sunt mult inferioare valorii totale a tranzacțiilor deoarece reciclarea resurselor în sistem permite efectuarea de mai multe tranzacții cu același volum de lichidități. Capacitatea de reciclare a resurselor financiare este un indicator al eficienței funcționării sistemului de plăți din perspectiva reducerii costurilor cu atragerea de lichiditate sau a costurilor de oportunitate cu deținerea de lichidități, dar o valoare ridicată a gradului de reciclare a resurselor poate antrena vulnerabilități în cazul unei restrângeri bruște a lichidității. Reducerea costurilor participanților are justificare economică și poate aduce beneficii, inclusiv clienților, prin reducerea costurilor de tranzacționare, însă balansarea riscurilor și a beneficiilor impune prudență.

Grafic 6. Evoluția zilnică a lichidității utilizate pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Grafic 7. Grad de utilizare a lichidității pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Notă: Gradul de utilizare a lichidității disponibile a fost calculat ca raport între lichiditatea utilizată și soldul la începutul zilei al conturilor participanților deschise la BNR

În sistemul de plăți , gradul de reciclare a resurselor a fost scăzut, datorită lichidității în exces și a nivelului important al rezervelor minime obligatorii depuse în conturile de la banca centrală, dar începând cu luna octombrie 2013 participanții activează într-un mediu cu mai puține resurse financiare. Gradul de utilizare a resurselor a fost volatil în perioada septembrie – decembrie 2013 (Grafic 6 și 7) ca urmare a turbulențelor financiare internaționale, a injecțiilor de lichiditate efectuate de banca centrală și a creșterii deficitului bugetar, dar apreciem că indicele de utilizare a resurselor se va stabiliza pe termen mediu, însă la un nivel superior celui de dinaintea lunii octombrie 2013. Considerăm că această evoluție a indicatorului va avea efecte benefice asupra sistemului de plăți, deoarece va impune o administrare mai riguroasă a resurselor financiare disponibile.

Pentru a cuantifica impactul șocului indus de ipotezele scenariului, utilizăm drept indicatori dimensiunea cozilor de așteptare (valori maxime zilnice și evoluție pe parcursul zilei cu frecvența de 10 minute), numărul de participanți cu deficite temporare de lichiditate și soldurile minime ale conturilor participanților.

Grafic 8. Valori maxime zilnice ale ordinelor de plată în coada de așteptare pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Grafic 9. Valori maxime zilnice ale numărului de participanți cu ordine de plată în coada de așteptare pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Restrângerea lichidității în luna octombrie 2008 și injecțiile semnificative ale băncii centrale în lunile octombrie – noiembrie 2008 sunt surprinse în rezultatele scenariului. Valoarea cozilor de așteptare a fost importantă în octombrie și decembrie 2008 (Grafic 8), dar impactul a fost resimțit de un număr scăzut de participanți (Grafic 9).

Impactul este resimțit în a doua parte a zilei, când se efectuează majoritatea plăților de valori mari și crește presiunea pe resurse financiare. Producerea incidentului operațional în prima parte a zilei și remedierea lui în timp scurt nu afectează sistemul de plăți, dar pot apărea tensiuni dacă incidentul are loc în a doua parte a zilei. Impactul este mai accentuat în perioada 13 – 31 octombrie 2008, când în sistemul de plăți se manifesta deja o restrângere a lichidității. Până la finalul zile, sistemul de plăți absoarbe integral tensiunea indusă de ipotezele scenariului, respectiv valoarea cozilor de așteptare ajunge la zero, deci sistemul prezintă rezistență la respectivele constrângeri (Grafic 10).

Evoluția soldului minim total al conturilor participanților pe parcursul zilei reflectă restrângerea lichidității din luna octombrie 2008 și plățile mari cu caracter sezonier efectuate în luna decembrie în apropierea sărbătorilor de iarnă (Grafic 11).

Grafic 10. Propagarea șocului în sistemul de plăți pe parcursul zilei (valori medii pentru intervale de 10 minute)

Grafic 11. Soldul minim total pe parcursul zilei pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Scenariul 2

Acest scenariu implică un șoc de lichiditate de intensitate ridicată, cu următoarele caracteristici:

un incident operațional ce afectează sistemul IT al celui mai important participant la sistemul de plăți, din perspectiva volumului de plăți (excluzând banca centrală și Trezoreria Statului), acesta fiind incapabil să mai introducă ordine de plată în sistem;

ceilalți participanți la sistem nu observă incidentul și continuă să efectueze plăți către banca afectată de evenimentul operațional, dar nu pot beneficia de încasări de fonduri de la respectivul participant;

banca centrală nu poate fi expusă riscului de lichiditate, având drept de emisiune monetară.

Scenariul urmărește să cuantifice impactul stopării infuziei de lichiditate de către principalul participant la sistem asupra cozilor de așteptare și a ordinelor de plată nedecontate. Nu au fost incluse în scenariu tranzacțiile Trezoreriei Statului și ale băncii centrale.

Rezultatele scenariului nu indică doar o creștere a impactului ca urmare a unui șoc sever de lichiditate, dar și o rezistență mai slabă a sistemului de plăți în luna septembrie 2013, ce nu este surprinsă de șocul de lichiditate de intensitate medie (Scenariul 1).

Grafic 12. Valori maxime zilnice pentru ordinele de plată aflate în coada de așteptare pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Grafic 13. Valoarea ordinelor de plată nedecontate la sfârșitul zilei pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2012

Valorile medii mai mari pentru cozile de așteptare din luna septembrie 2008 (Grafic 12) surprind o anumită tensiune în sistemul de plăți, ce se va accelera și va deveni vizibilă în luna octombrie 2013. Falimentul băncii de investiții Lehman Brothers din luna septembrie 2013 a determinat o undă de șoc în întregul sistem financiar global, iar gradul de integrare ridicat al sectorului financiar autohton cu cel european a făcut ca șocul să fie resimțit în scurt timp și în România.

Datorită intensității ridicate a șocului de lichiditate indus de scenariul 2, sistemul nu a putut să îl absoarbă integral, astfel încât la sfârșitul zilei au rămas ordine de plată nedecontate. Acestea au avut o evoluție similară cu cea a cozilor de așteptare, cu valoarea maximă în luna septembrie 2013 (Grafic 13).

Pentru a determina participanții de importanță sistemică, am extins analiza pentru primii 3 participanți (instituții de credit) în funcție de valoarea tranzacțiilor și am urmărit propagarea șocului în sistemul de plăți pe parcursul zilei, precum și dimensiunea (absolută și relativă) a impactului asupra cozilor de așteptare și a ordinelor de plată nedecontate.

Modul de propagare a șocului este similar cu cel din Scenariul 1. În prima parte a zilei, impactul este aproape inexistent, dar crește apoi puternic în intensitate. Producerea incidentului operațional la începutul zilei și remedierea lui rapidă nu afectează sistemul de plăți. Probleme pot apărea dacă incidentul operațional se manifestă în a doua parte a zilei.

Grafic 14. Propagarea șocului în sistemul de plăți pe parcursul zilei pentru primii 3 participanți în perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013 (valori medii pentru intervale de 10 minute)

Grafic 15. Propagarea șocului în sistemul de plăți pe parcursul zilei pentru primii 3 participanți în perioada 13 – 31 octombrie 2013 (valori medii pentru intervale de 10 minute)

Sistemul nu poate absorbi integral șocul de lichiditate în cazul în care incidentul operațional afectează direct unul dintre primii 3 participanți din sistem, dar amplitudinea impactului depinde de ponderea participanților în sistemul de plăți. Asemănător scenariului 1, impactul crește în perioada 13 – 31 octombrie 2013 datorită tensiunilor deja existente în sistem, iar dimensiunea impactului este direct proporțională cu ponderea participantului în sistemul de plăți (Grafic 14 și 15).

Rezultatele indică primul participant drept singurul potențial generator de instabilitate în sistemul de plăți. Ceilalți participanți au un impact mult redus, manifestat printr-o valoare mai mică a cozilor de așteptare, dar și printr-o sensibilitate mult diminuată a impactului la condițiile de lichiditate din sistem la momentul producerii incidentului operațional. Valoarea cozilor de așteptare generată de participanții 2 și 3 este aproximativ egală pentru perioadele septembrie – decembrie 2013 și 13 – 31 octombrie 2013.

Grafic 16. Impactul relativ al ordinelor de plată neintroduse în sistem asupra dimensiunii cozilor de așteptare și a plăților nedecontate pentru primii 3 participanți din sistem pentru perioada 1 septembrie – 31 decembrie 2013

Dimensiunea relativă a impactului este, de asemenea, direct proporțională cu ponderea participantului în sistemul de plăți. O restrângere severă a lichidității injectate în sistem se transpune într-o proporție ridicată în cozi de așteptare și în ordine de plată nedecontate, dar pe măsură ce atenuăm șocul, impactul relativ se reduce în intensitate (Grafic 16). Nier, Yang, Yorulmazer și Alentorn (2013) au dezvoltat analiza pe gradul de concentrare al sistemului bancar și au concluzionat că în cazul în care un participant major înregistrează disfuncționalități, un sistem este cu atât mai expus unui risc sistemic generat prin contagiune, cu cât gradul de concentrare e mai ridicat. Concluzia se menține independent de dimensiunea șocului.

CONCLUZII

Criza financiară globală s-a resimțit și la nivelul sistemului de plăți, dar cu o intensitate redusă. Lichiditatea a scăzut semnificativ în perioada 13 – 31 octombrie 2013, când falimentul băncii de investiții Lehman Brothers a determinat contracția puternică a piețelor monetare globale, dar a fost stabilizată prin injecții ale băncii centrale, ce a devenit din acel moment creditor net al sistemului bancar din punct de vedere al operațiunilor de piață.

Producerea unui incident operațional, chiar și unul sever, în prima parte a zilei și remedierea rapidă a acestuia nu afectează lichiditatea sistemului de plăți deoarece participanții efectuează în principal tranzacții de valori mici pentru care dispun de resursele necesare. Se pot manifesta însă tensiuni la nivelul lichidității în sistem, dacă incidentul operațional se produce în a doua parte a zilei. Atunci ar avea loc o creștere a valorii cozilor de așteptare, iar în funcție de intensitatea șocului, pot exista ordine de plată nedecontate la finalul zilei. Chiar dacă șocul este absorbit integral, participanții sunt expuși la mărirea costurilor cu atragerea de finanțare, iar rata dobânzii pe piața interbancară poate crește.

Capacitatea participanților de a administra lichiditatea este limitată de incertitudinea privind comportamentul celorlalți participanți. Sistemul tinde către un punct de echilibru, în care participanții eliberează cantitatea de lichiditate necesară pentru a satisface nevoile clienților și a nu transmite semnale celorlalți participanți privind existența unor probleme de lichiditate. Tendința de a constitui rezerve de lichiditate și de a amâna plăți în așteptarea unor încasări se justifică prin asimetria informației și reducerea pe cât posibil a costurilor, prin urmare posibilitatea ca participanții să-și schimbe comportamentul este limitată.

Ipostaza băncii centrale de împrumutător de ultimă instanță, ce poate chiar extinde lista activelor acceptate drept colateral în cazul restrângerii puternice a lichidității în sistemul bancar, conduce la reducerea către zero a riscului de nedecontare a ordinelor de plată. Actuala criză financiară globală demonstrează însă că nu este atât de important volumul de lichiditate din sistem, cât modul în care aceasta circulă în cadrul sistemului. Injecțiile băncii centrale permit efectuarea tranzacțiilor, dar dezechilibrele la nivelul funcționării sistemului pot antrena restrângeri ale creditării interbancare și creșteri semnificative a ratelor de dobândă, cu impact negativ direct asupra economiei reale.

Studiul urmărește propagarea șocului de lichiditate în sistemul de plăți din perspectiva producerii unui incident operațional și nu a unei crize financiare sau economice. Analiza indicatorilor de lichiditate și a alocării acesteia la nivelul sistemului de plăți testează capacitatea de absorbție a șocului de lichiditate, direct corelată cu starea sistemului de plăți la momentul producerii incidentului operațional.