Risc Si Brand Corporativ

Managementul riscurilor reprezintă un obiectiv important al strategiei oricărei firme, cu atât mai mult în organizațiile complexe, cum sunt cele financiare, la care bonitatea este garanția propriei supraviețuiri într-o economie cu suișuri și recesiuni ciclice. Grija față de puterea brandului unei organizații trebuie să fie reflectată în plan managerial, inclusiv prin elaborarea și dezvoltarea unor metode de monitorizare și gestiune permanentă a fiecărei categorii de riscuri la care se expun în mod inevitabil corporațiile, în desfășurarea activității lor. Procesul de management al riscurilor în vederea consolidării eficienței brandului organizațiilor se circumscrie unei viziuni sistemice care presupune numeroși pași de proces, începând cu descifrarea profilului de risc al gamei de produse și servicii oferite clientelei. Complexitatea gamei de produse și servicii oferită de fiecare organizație în parte reclamă o abordare exhaustivă, de natură să minimizeze costurile totale, prin reducerea probabilității de producere a acelor fenomene adverse, în care se poate materializa riscul, indiferent de forma de manifestare a acestuia. Cum poate avea mai o mai mare grijă față de clienții săi o firmă, o organizație complexă, altfel decât lucrând zilnic la creșterea și consolidarea eficienței propriului brand? Brandul este cartea de vizită a firmelor și a produselor și serviciilor lor și tocmai din acest motiv, acționarii, managerii și fiecare salariat al unei companii trebuie să aibă mare grijă de ce anume reflectă și arată publicului această carte de vizită. În mod firesc, așa cum ne place să percepem într-o gândire și abordare pozitivă, brandul corporativ semnifică pentru receptorii săi calitate, clasă, marca ce face diferența dintre mediocru și renumele bine-meritat. Conotația semantică favorabilă a cuvântului brand se poate tranforma însă cu ușurință într-una negativă, dacă riscuri semnificative sunt lăsate să atace bonitatea sau credibilitatea unei corporații. Între aversul și reversul medaliei nu este decât un pas mic, poate fi de ajuns o singură greșeală pentru a discredita renumele unei corporații. Atunci când această greșeală se materializează, brandul nu mai înseamnă calitate, ci pată rușinoasă, stigmat, arsură cu fierul roșu pe blazonul organizațiilor neatente la managementul riscurilor. În concluzie, performanța brandului unei organizații este cu atat mai bună cu cât este mai bun managementul riscurilor care pot afecta organizația. Managementul riscurilor și performanța brandului confirmă principiul vaselor comunicante pe care l-am învățat la fizică. Vă amintiți experimentul cu vasele în formă de “U”, în care dacă puneam apă pe o parte a vasului, nivelul apei se ridica pe partea cealaltă și avea tendința de a rămâne mereu egal pe ambele parți ale vasului ? Așa se întâmplă și cu managementul riscului și performanța brandului. Cu cât mai mult (și mai bine) sunt gestionate riscurile care pot afecta organizația, cu atat mai mult și mai bine va fi percepută performanța brandului acelei organizații, atât de către mediul intern, cât și de clienții externi.

Sensul comun al cuvântului “risc” este posibilitatea ca cineva, persoană particulară ori companie, să ajungă într-o primejdie, să fie nevoie să înfrunte un necaz și să suporte o pagubă. În viața de zi cu zi, evenimentele care au potențial de transformare în riscuri efective sunt mai mult sau mai puțin previzibile, ele fiind percepute diferit de diverși subiecți. Optimiștii percep riscul ca un eveniment posibil, realiștii ca unul probabil, iar pesimiștii ca o certitudine. În domeniul afacerilor, noțiunea generică de “risc” ascunde însă un conglomerat tipologic care comportă o abordare complexă la nivelul fiecărei categorii de risc în parte, fără a se neglija latura interconexiunilor și determinărilor reciproce inerente și care, ignorate sau gestionate deficitar, tind să se amplifice. Riscurile reprezintă o componentă esențială a profilului oricărei organizații, identificarea, evaluarea, gestionarea și reducerea acestora trebuind să fie parte componentă a procesului de planificare strategică a activității, astfel încât să ofere conducerii executive de la toate nivelurile posibilitatea de a previziona și cuantifica consecințele potențiale determinate de producerea lor. Într-o economie afectată încă de disfuncționalități și dezechilibre structurale, care resimte la toate nivelurile efectele crizei economice, firmele și organizațiile economice, în general, prin natura activității desfășurate de fiecare în parte, trebuie să-și asume responsabilitatea managementului tuturor riscurilor specifice. Gestionarea lor de o manieră activă, preventivă și responsabilă, este menită în primul rând să diminueze efectele adverse asupra propriei activități, dar să evite și riscul sistemic, organizațiile economice (și cele financiare în principal) funcționând ca un adevărat centru nevralgic al economiei unei țări. Nu putem avea așteptări ca o economie să se simtă bine, în ansamblul său, dacă părțile organice ale sale suferă. Mai mult, suferința uneia dintre părțile ce formează organismul, se transmite și celorlalte prin contagiune economică. Ca și în cazul științei medicale, care cercetează permanernt noi căi și metode științifice de tratare a suferințelor oamenilor, științele economice fac eforturi permanente de a găsi căi eficiente de luptă cu principalii “viruși” ai domeniului economic, financiar, de afaceri, etc. Și aici ne referim, desigur la efectele negative pe care riscurile le au asupra agenților economici și sistemului economic, în general. Instrumentarul necesar managerului de risc trebuie folosit cu grija specialistului care dispune de o cultură economică solidă, pe care are obligația să o extindă și să vegheze la aplicarea ei atât la vârful piramidei, cât și la nivelul structurilor de bază ale economiei, pe fiecare linie de activitate. Desigur, în acest domeniu științific, ca și în celelalte, instrumentarul cu care se poate acționa este extrem de variat, dar ne propunem în paginile care vor urma să supunem atenției cititorilor acele instrumente și tehnici care pot conduce la îmbunătățirea și diversificarea elementelor cheie ale managementului riscurilor, acelea care se mențin valabile perioade mai îndelungate de timp, rămânând corecte și validate de sistemul economic atât în perioade de avânt, dar și în timp de criză financiară.

Din studiile noastre asupra unor firme care își desfășoară activitatea în România, managementul riscurilor se face în prezent de către cele mai multe dintre ele în mod centralizat, atât din punctul de vedere al administrării, cât și conceptual, ca mod de abordare. Tot mai multe organizații dintre cele care aplică un management al riscurilor efectiv, pe procese, au trecut la gestiunea centralizată a riscurilor, fiind coordonate de către o divizie sau un compartiment de management al riscurilor, care poartă responsabilitatea gestiunii unitare a riscurilor pentru întreaga entitate. Pentru organizațiile cu o structură administrativă evoluată, care sunt organizate pe linii de afaceri (engl. business-lines), responsabilitatea ditectă și nemijlocită a gestiunii unitare a riscurilor revine unui vicepreședinte de risc (CRO – Chief Risk Officer), care este în același timp și președinte al unui comitet de administrare a riscului, raportând direct comitetului de audit. CRO conduce nucleul de specialiști care analizează condițiile de producere a riscului în întreaga organizație și propune politicile pentru protecția împotriva riscului global, generat de ansamblul activităților desfășurate. Cel mai important rol al comitetului de administrare a riscului este acela de a elabora politici adecvate pentru administrarea fiecărei categorii de risc și a riscului agregat la care este supusă organizația, de către factorii endogeni și exogeni.

Conform regulilor de guvernanță corporativă, care se aplică în România tuturor firmelor ale căror instrumente financiare sunt tranzancționate pe piața reglementată, operată de Bursa de Valori București, ori de către orice bursă din Uniunea Europeană, organismele în care funcționează cu rol de supraveghere reprezentanții independenți ai acționarilor (Consiliile de Supraveghere sau de Administrație), aprobă politicile de risc. Pentru aplicarea politicilor generale și a celor specifice, directoratul companiilor elaborează norme și proceduri de limitare a riscurilor, care stabilesc limite de expunere și limite de risc în principalele domenii de activitate (limite de risc pe țări, pe industrii, pe contrapartide, pe tranzacții etc.). Adoptarea unor structuri clare și transparente de guvernanță corporativă cu responsabilități care stabilesc exact rolul fiecărui administrator dau forța necesară pentru identificarea și evaluarea timpurie a riscurilor. Testele și prognozele de risc care se fac centralizat la nivelul diviziei sau compartimentului de risc pentru întreaga organizație, trebuie adâncite și repetate periodic la nivelul fiecărui compartiment/echipă responsabil/ă de produs sau de proces. Funcționează în acest mod două paliere de gestiune și control a riscurilor, acestea trebuind să colaboreze și să schimbe permanent informații în realizarea scopului comun. Putem afirma astfel că managementul riscurilor într-o organizație începe de la președintele acesteia, se cunoaște și se implementează, fără excepție, de către fiecare angajat, până la omul care păzește poarta întreprinderii. Chiar dacă au roluri diferite, toți salariații trebuie să conștientizeze și să acționeze ca și când siguranța și interesele întregii organizații ar fi exclusiv în mâinile fiecăruia dintre ei. Acest lucru trebuie să se întâmple, deoarece consecințele negative ale producerii riscului pot afecta puternic imaginea unei organizații, indiferent de calea pe unde a pătruns sau locul unde a acționat riscul.

I.2.Abordarea procesuală a managementului riscurilor în scopul construirii unui brand de succes

Un prim pas de proces necesar pentru un management profesionist al riscurilor corporative este identificarea obiectivelor organizației, privită prin prisma apetitului la risc stabilit de acționari și a profilului de risc al acesteia. Al doilea pas procesual, apreciem că trebuie să fie stabilirea clară a politicilor de diminuare a riscurilor, acompaniate de ceea ce practica numește simulare pe baza celor mai nefavorabile scenarii (engl.”the worst case scenario”), sau în domeniul financiar-bancar, simulări de criză (engl.”crisis scenario”). Identificarea și evaluarea riscurilor impune în prealabil analiza tuturor produselor, serviciilor și piețelor, a tehnicilor de marketing și vânzare, pentru a putea descifra la nivel individual profilul de risc al fiecărei companii. Apoi, ca într-un puzzle construit de mai multe persoane, se pun împreună, se îmbină profilurile de risc individuale (imaginea parțială) formând profilul de risc general al organizației aprobat de acționari (dimensiunea riscului global). Dacă suma profilurilor de risc individuale depășește profilul de risc al global al organizației (grup, holding), în acest caz, organizația are valoare pozitivă, are capacitate de a se proteja de riscuri și de a face afaceri, constuind un brand performant, pe o temelie sigură.

În cadrul scenariilor cele mai pesimiste și a simulărilor de criză elaborate pentru principalele categorii de riscuri, tipuri de tranzacții, activități, linii de afaceri, se are în vedere faptul că un anumit risc poate genera expunere agregată, determinând amplificarea sau chiar apariția unor riscuri asociate.

Al treilea demers, care corespunde pasului de proces nr. 3 este în opinia noastră, crearea infrastructurii metodologice și a întregului instrumentar operațional necesar evaluării riscurilor, precondiție pentru atingerea optimului risc – profit. Metodologia din domeniul managementului riscului modern are în momentul de față două filoane principale: primul este așa-numitul “best-practice” internațional, deci cele mai bune și mai de succes abordări la nivel mondial, inclusiv prevederile Acordurilor Basel II și III în domeniul riscului, iar cea de-a doua sursă metodologică este cea impusă prin cadrul legislativ și normativ european și național, având în centrul său sistemul de norme și regulamente care reglementează domeniul gestiunii riscurilor. Prin suprapunerea acestor două planuri, specialiștii în administrarea riscurilor din fiecare companie elaborează, bazându-se și pe experiența uneori deloc de neglijat a acționarilor, propriile metodologii și instrumente de evaluare și gestiune a riscurilor. Acesta este motivul pentru care, până la un moment dat, au existat diferențe semnificative între nivelurile de conformare la standardele internaționale de management al riscurilor ale diferitelor companii care operează în România.

În acest punct al construcției logice, dorim să realizam propria prezentare a unei abordări pe care am numit-o “clasică”, adică general valabilă la nivel de principii și corect aplicabilă în esența sa (și nu neapărat la nivel de detalii) pe o perioadă mare de timp. Subliniem opinia personală cu privire la oportunitatea emiterii de către reglementatorii piețelor financiar-bancare, de capital și a asigurărilor și reasigurărilor a cadrului specific de administrare a riscurilor. Așa cum am precizat, considerăm necesară și benefică existența unor regulamente care aduc un plus de prudență și de siguranță sistemului de gestiune a riscurilor și pe această bază, întregului sistem economic național. Desigur, din punctul nostru de vedere, reglementările din domeniul administrării riscurilor aduc claritate, ordine și impun principiile prudențiale, foarte necesare unei bune administrări a activităților firmelor.

Continuând abordarea procesuală a gestiunii riscurilor corporative, apreciem că un alt pas necesar pentru atingerea performanței în domeniul managementului riscurilor îl constituie răspunsul la risc, sau tratarea riscurilor, care poate fi facilitat de proiectarea, realizarea și întreținerea unui sistem informațional pentru management (engl. „MIS”), cu performanțe și timpi de răspuns excelente. Calitatea și consistența informației este esențială pentru corectitudinea deciziilor managementului la cel mai înalt nivel. Un sistem informațional bine structurat al unei companii este unul de tip piramidal din punctul de vedere al cantității de informație procesată, cu un volum enorm de informație la bază, eterogen și dispersat, adresat și adresabil de către foarte mulți beneficiari. De la nivelul de bază, urcă spre vârf informația filtrată, sintetizată, concentrată pe câțiva indicatori cheie, care formează așa-zisul tablou de bord zilnic (engl. ”management dashboard”) al top-managementului, care nu are timpul necesar să intre în detalii. Din punctul de vedere al fluxurilor informaționale, acestea sunt cu dublu sens, atât de la baza piramidei spre vârf și de la vârf spre bază, formând verticala informațională. Informația circulă și pe orizontală, unde fluxurile informaționale sunt intense între diferite compartimente de pe același palier ierarhic, care trebuie să colaboreze între ele. Pentru că viteza de circulație a informației este în măsură să determine eficiența deciziilor managementului, iar protecția și confidențialitatea informației sunt vitale pentru o companie, sistemul informațional trebuie să fie acompaniat de un sistem informatic performant, care ar fi de dorit să funcționeze în timp real și după o arhitectură de tip centralizat, cu posibilități de actualizare permanentă la ultimele aplicații și tehnologii informatice. Afirmăm cu certitudine că ar fi de dorit ca sistemele IT&C ale companiilor să funcționeze în timp real, fiindcă din cercetările și evaluările noastre am constatat cu îngrijorare că nu toate companiile și nu toate instituțiile publice dispun de sisteme informatice rezonabil de performante. Lipsa de performanță a sistemelor informatice atrag slaba performanță a sistemelor informaționale și consecința este simțită atât de clientul extern, dar mai ales ce clientul extern, consumatorul final al produselor și serviciilor.

Alt demers obligatoriu, după opinia noastră, în asigurarea succesului unei politici coerente de management al riscurilor este reprezentat de monitorizarea raportărilor și controlul riscurilor, care pot certifica succesul parcurgerii pașilor descriși anterior. Sistemul de control al unei companii funcționează permanent și la toate nivelurile ierarhice, de la adunarea reprezentanților acționarilor, la structurile de conducere împuternicite cu supravegherea, către membrii însărcinați cu conducerea executivă și așa mai departe, pe fiecare palier de execuție există un responsabil cu monitorizarea și controlul operativ – preventiv, care aplică principiul celor două perechi de ochi și cel al evitării conflictelor de interese între cel controlat și controlor. Funcțiile sistemului de control intern ale unei entități care respectă principiile guvernanței corporatiste trebuie să fie independente una de cealaltă din punctul de vedere al modalității de organizare internă, din punctul de vedere al ierarhiilor de raportare, analiză și decizie, astfel încât să se asigure relevanța raportărilor și evitarea conflictelor de interese. Controlul ulterior al operațiunor și al tranzacțiilor se realizează de regulă prin sondaj, de către specialiștii din compartimentele de control intern sau ai funcției de conformitate, pe baza unui program relevant. Eficiența sistemului de control și gradul de conformitate cu standardele de management al riscurilor se realizează de către funcția de audit intern, care raportează direct Comitetului de Audit și Conformitate, format din reprezentanți ai acționarilor. Anual, firma de audit extern care realizează auditul financiar-contabil, exprimă o opinie autorizată și independentă asupra gradului de relevanță și fidelitate al situațiilor financiar-contabile, conform standardelor internaționale de contabilitate.

Ca o consecință firească a procesului de control, urmează măsuri de diminuare sau evitare a riscurilor, prin îndepărtarea cauzelor generatoare (reproiectarea fluxurilor sau activităților asociate producerii de riscuri, eliminarea unor produse considerate peste nivelul admis de risc, suspendarea limitelor de competență în derularea unor operațiuni etc.). Dacă managementul a apreciat corect cheltuielile și veniturile asociate riscurilor, această etapă poate avea consecințe favorabile asupra îmbunătățirii raportului cost/venituri, în caz contrar, putând fi eliminate produse sau introduse restricții care vor reduce veniturile în viitor. Optimizarea permanentă a proceselor operaționale și găsirea de noi metode de reducere a costului riscului au reprezentat, în opinia noastră, elementele cheie de supraviețuire a companiilor de succes în timpul crizei economice care a început în anul 2008 și, totodată, au fost factorii care au făcut diferența între firme din punctul de vedere al profiturilor realizate.

Exemplul pe care il vom da în cele ce urmează nu este deloc întâmplător ales, fiindcă ne vom raporta la unul dintre cele mai profitabile sectoare de activitate de dinainte de criză, respectiv la sectorul financiar-bancar. Considerăm relevant faptul că reducerea profiturilor în acest sector în ultimii ani este, printre altele, o consecință a scăderii profiturilor companiilor care sunt clienți ai băncilor. În susținerea acestei afirmații, arătăm că profiturile sistemului bancar românesc au scăzut în anul 2009 la 772 mil. lei (profit) de la 4.400 mil. lei cu un an înainte, adică s-au redus cu peste 82%. Aceasta a fost prima și cea mai vizibilă consecință a crizei economice asupra profitabilității sistemului bancar autohton. Rezultatele financiare au continuat să scadă an de an, ajungând la pierderi de – 497 mil. lei la finele anului 2013, și recordul negativ absolut de – 4,667 miliarde lei în anul 2014, ultimul an cu rezultate financiare auditate raportate până la data editării acestei lucrări. Constatăm că aproape jumătate dintre băncile care activau în România au încheiat exercițiul financiar pe pierdere, oglindind în acest fel situația la fel de tragică din economia reală, care confirmă că nu poți să găsești clienți săraci ai unor bănci bogate. Fără a avea pretenția unor previziuni de clarvăzător, putem deduce din trendul menționat și din analiza ratelor de rentabilitate înregistrate în sectoarele economice că sectorul bancar a fost și continuă să fie extrem de afectat la capitolul profitabilitate.

În Anexa nr.1 la prezenta lucrare facem o analiză a ratelor de rentabilitate a diferitelor sectoare de activitate ale economiei naționale în perioada 1995-2013. În acest fel, creionăm pe baza analizei rapoartelor anuale ale Băncii Reglementelor Internaționale (BRI), gradul de afectare a principalelor sectoare de activitate în țara noastră. Perioada acoperită de analiza BRI a fost 1995-2013 și a fost completată cu estimări și puncte de vedere ale analiștilor economici din cadrul Centrului Cercetare în Management și Leadership din cadrul Facultății de Management din SNSPA pentru perioada de timp care nu era acoperită de statistici oficiale la data publicării acestei lucrări. Concluzia nu este greu de sesizat: într-o economie în care rentabilitatea sectoarelor industrial, energetic, IT&C, servicii și utilități se află în scădere, într-un ritm moderat, constatăm că sectoarele financiar nebancar și cel bancar sunt afectate drastic.

Continuând expunerea noastră din perspectiva gestiunii riscurilor bancare, o etapă esențială a procesului de management integrat al riscurilor este, în opinia autorului, capacitatea specialiștilor unei companii de a opta corect sau a îmbina eficient metodele pe care le au la dispoziție: gestiunea riscului pe cale internă și respectiv transferul riscurilor, sau externalizarea lor, așa cum mai este cunoscut acest concept. (aici cateva randuri si slide 23 din Internalizarea sau externalizarea riscurilor ppt PPTuri cu prezentari/SNSPA Laur Fac)

I.3. Metode și instrumente moderne care susțin teoria și practica managementului riscurilor corporative

Construcția logică pe care dorim să o promovăm se bazează pe faptul că gestiunea internă sau păstrarea riscurilor și administrarea lor prin autoasigurare este funcțională în cazul riscurilor cu frecvență și amplitudine previzibile (posibil de bugetat) și atunci când din diverse motive, nu este disponibilă o asigurare generală de tip „BBB-Banker Blanket Bond” (în limba română este cunoscută ca “asigurarea bancară generală”). În acest caz, se elaborează de către comitetul de administrare a riscurilor și se aprobă de organele de conducere colectivă din companii, programe formale de finanțare a riscurilor pe baza estimărilor rezultate din programele de simulare ale scenariilor de risc. Aceste sume calculate anticipat, se pot acoperi la nevoie din fondul de risc, ori se pot amortiza prin trecerea direct pe cheltuieli și se suportă din capital. De regulă, autoasigurarea, care reprezintă de fapt o finanțare din surse interne a efectelor eventualei produceri a riscurilor, se face pentru anumite categorii de riscuri, utilizând la previzionarea fondurilor constituite în avans, propriile baze de date istorice, care trebuie ținute și analizate pe perioade de timp îndelungate, de regulă, cel puțin șapte ani. Transferul sau cedarea riscurilor către o instituție de specialitate, companie de asigurări și reasigurări, fond de garantare etc. este posibil de efectuat când expunerea la risc este imprevizibilă sau când efectul producerii riscurilor este foarte grav sub aspect financiar. Fiind vorba de pierderi potențiale foarte mari, de regulă, companiile prudente apelează la un broker de asigurări, care intermediază asigurarea cu un sindicat (pool) de asigurători și reasiguratori, care, la rândul lor, cedează mai departe o parte din riscul asigurat sub forma reasigurării și retrocesiunii, în acest fel dispersia riscului devenind acceptabilă. Nu de puține ori, la sindicalizarea riscurilor contribuie, sub bagheta unui broker recunoscut, câteva zeci de companii de asigurare și reasigurare din mai multe țări sau chiar de pe mai multe continente. Cele mai frecvente contracte de asigurări sunt cele care acoperă toate pe cele riscurile bancare, inclusiv de fraudă (asigurarea complexă de tip BBB), asociate cu cele de răspundere civilă de terță parte și cu acoperirea răspunderii profesionale a directorilor și ofițerilor seniori (D&O). Dincolo de siguranța și confortul pe care le capătă o companie în baza unui asemenea program complex de asigurări, o asemenea măsură poate constitui un mesaj pozitiv pentru proprii angajați, pentru clienți, pentru piețele financiare, deși, de regulă, asemenea asigurări au clauze dure de confidențialitate față de terți.

O metodă diferită de acoperire a riscurilor, în principal a celor de piață, pe care o vom dezvolta în această parte a lucrării, constă în operațiunile cu instrumente derivate: forward pe cursul de schimb, forward rate agreements (FRA), swap pe devize, swap pe rata dobânzii, futures pe cursul de schimb și futures pe rata dobânzii, care au început să fie tot mai des utilizate și în țara noastră în ultima perioadă de timp. Suntem de părere că riscul nu poate fi eliminat în totalitate, dar, limitarea sau acoperirea riscului de schimb valutar, presupune atât diversificarea portofoliului de active și pasive în valută, cât și utilizarea unor tehnici de reducere a riscului, care au fost dezvoltate pe piața derivatelor, prin utilizarea unor instrumente de hedging de compensare a riscului). Se cunoaște din practica bancară, că aceste instrumente de protecție la risc au fost foarte puțin cunoscute și utilizate înainte de apariția cadrului metodologic în România (motiv pentru care noționalul reprezinta sub 10% din volumul activelor bancare înainte de anul 2002). Au început să fie folosite mai mult, odată cu apariția normelor privind instrumentele financiare derivate, așa cum arată Treapăt (2011, pp. 39-40). Pe cale de consecință, autorii consideră că este o datorie a oricărui cercetător, cadru didactic, trainer freelancer, sau practician al domeniului managementului riscului valutar să promoveze, să informeze publicul larg despre aceste instrumente de protecție la risc:

– Hedgingul valutar se referă, după cum arată mai departe unii autori citați (Ciurlău, 2006) la strategia care încearcă să minimizeze expunerea la fluctuațiile cursului valutar, în acest fel minimizând nesiguranța unor tranzacții cu monedă străină și imprimând stabilitate veniturilor. Acest lucru se realizează practic prin utilizarea contractelor futures și options. Când un client realizează hedging pentru expunerea pe care o are (ratele de credit si dobânzile nerambursate), obiectivul este de a minimiza incertitudinea și nu de a maximiza profitul din speculații valutare. De aceea, o poziție de hedging nu va produce beneficii din mișcările favorabile ale cursului valutar, dar în schimb nu va expune pe clientul respectiv la pierderea potențială generată de o mișcare nefavorabilă a cursului;

– Contractele Forward sunt metode de acoperire valutară la termen, prin încheierea unui contract de vânzare-cumpărare a unei sume dintr-o valută, contra unei alte sume dintr-o altă valută, la o dată în viitor. În scopul acoperirii riscului valutar, mai toate băncile mari oferă posibilitatea de tranzacționare valutară la termen. În studiile de caz privind instrumentele derivate, contractul forward pe cursul de schimb reprezintă un instrument flexibil de tranzacționare, oferind clientului posibilitatea de a-și stabili propriile scadențe, nivelul sumelor tranzacționate și momentul intrării pe piața valutară.Tranzacționarea la termen pe piața valutară este posibilă atât prin punerea la dispoziție a unei linii de credit dedicată acestui produs, cât și prin constituirea de către compania interesată a unei garanții colaterale lichide, precum un depozit colateral menit să suporte eventuale pierderi generate de riscul de curs și care este pus la dispoziția clientului, la momentul decontării operațiunii la termen. Cursul de schimb (prețul contractului de schimb forward) se determină potrivit principiului parității dobânzilor, ajustând cursul spot cu diferența dintre ratele dobânzii valutelor care fac obiectul contractului. Această diferență, care reprezintă puncte forward sau SWAP, poate fi pozitivă (primă) sau negativă (discount);

– SWAP-ul implică efectuarea operațiunilor în același timp, fără modificări în cele două cursuri (spot și la termen), pentru că orice schimbare ar însemna o pierdere sau un câștig pentru bancă, în funcție de sensul schimbării. La începerea unei asemenea operațiuni, există un risc al diferenței de acoperire între operațiunile spot și cele la termen. Cotația care i se face clientului este una acoperitoare pentru bancă, marjele de siguranță fiind cotate mai larg. Pentru bancă, un SWAP este o formă de împrumut garantat, implicând un risc al creditului relativ mai redus decât împrumutarea de fonduri interne. Operațiunile SWAP sunt operațiuni la termen, care permit plasarea unor sume în devize aflate în exces, dar pot fi efectuate doar în legătură cu valutele cele mai importante care cotează atât spot, cât și la termen. Aceste operațiuni solicită băncii adoptarea unei conduite atente în selectarea clienților, fiind preferați cei cu lichiditate ridicată, care prezintă bonitate și performanțe financiare acceptabile, urmărind ca banca să-și stabilească limite de expunere pentru fiecare client;

– Un contract futures reprezintă un acord de a cumpăra sau de a vinde o sumă determinată dintr-o valută, la un preț stabilit în momentul încheierii contractului, dar cu executarea tranzacției la o dată ulterioară. Acest tip de contract se deosebește de contractul forward prin faptul că el este tranzacționat la bursă și nu negociat între cele două părți. Contractele futures pot fi cumpărate și vândute în orice moment, dar dacă există un contract care conține o rată de schimb în pierdere progresivă, atunci deținătorul contractului poate fi nevoit să constituie un colateral suplimentar, drept garanție a livrării fondurilor la scadență;

– Currency Options reprezintă un acord prin care vânzătorul (emitentul opțiunii) acordă cumpărătorului (deținătorul opțiunii) dreptul, dar nu și obligația, de a realiza o anumită tranzacție valutară în anumite condiții (termen de valabilitate, preț). În prezent, opțiunile valutare sunt disponibile în majoritatea monedelor din toate țările unde există și o piață valutară forward lichidă, care nu este restricționată de reglementările valutare. Există două tipuri de bază de opțiuni: CALL (de cumpărare) și PUT (de vânzare). Opțiunea CALL dă dreptul deținătorului, dar nu și obligația, de a cumpăra o valută contra alteia, la o anumită dată și la un anumit preț, în timp ce opțiunea PUT dă dreptul, dar nu și obligația, de a vinde o valută contra alteia, în aceleași condiții. Atât în cazul opțiunilor de cumpărare, cât și în cazul opțiunilor de vânzare, există două poziții distincte: de cumpărător (long) și de vânzător (short), cumpărătorul fiind cel care cumpără dreptul suplimentar de la vânzător, plătind o primă.

Pornind de la exemplul importatorilor, care suportă la rândul lor efectele riscului valutar în eventualitatea în care valuta de contract se apreciază în perioada dintre încheierea contractului și scadența acestuia, considerăm că și persoanele fizice vor trebui să fie mai hotărâte în negocierile cu băncile pentru a contracara măcar parțial efectele nedorite ale riscului valutar. Aceste potențiale pierderi pot fi contracarate sau, cel putin, atenuate prin aplicarea unor măsuri contractuale precum alegerea valutei de contract, și înscrierea în contract a unei clauze valutare sau a unei clauze de revizuire a prețurilor.

Considerăm că, printr-o gestiune profesionistă a riscurilor semnificative, orice companie care este preocupată de menținerea și întărirea brandului de firmă, poate și trebuie să comunice piețelor financiare, semnale pozitive importante asupra eficacității sale în gestiunea patrimoniului financiar, cu efecte de sinergie asupra tuturor stakeholderilor, fie ei acționari, parteneri, clienți interni și externi, care au investit încrederea lor în compania respectivă, precum și asupra mediului de afaceri, în general.

I.4. Consolidarea eficienței brandului corporativ prin gestiunea riscurilor pe baza

scenariilor de risc, a testelor de stres și a fondurilor de risc

Dezvoltarea actuală a economiei globalizată scoate în evidență rolul din ce în ce mai important al brandurilor în dezvoltarea piețelor financiare și a relațiilor comerciale interstatale. Acest aspect a fost sesizat de specialiști în marketing care consideră că mărcile/brandurile sunt cele mai valoroase active ale unei companii, iar în viitor va fi mai important să deții piețe decât organizații. Mărcile/brandurile care beneficiază de un management corespunzător al riscurilor prin metode moderne vor reuși să domine piețele globale. În acest context tratăm relația dintre metodele de administrare a riscurilor esențiale și sănătatea conceptului de brand corporativ.

Orice sistem de analiză și comensurare a riscurilor într-o companie trebuie să fie susținut de un program riguros de rezervă pentru testarea la stres (Treapăt, 2011, p. 55), care să-i permită acesteia o evaluare a comportamentului modelului implementat în condiții simulate de piață. Un model este proiectat să reflecte așa numiții „termeni normali de piață”. Pentru a avea o reprezentare cuprinzătoare a riscului pentru cerințele de capital, compania care ține la prestigiul brandului său va trebui să aibă în vedere introducerea unui program riguros de testare la stres, susținut de specialiștii săi interni sau de consultanți externi. Scenariile de testare la stres trebuie să acopere o gamă largă de situații care generează câștiguri sau pierderi excepționale. Aceste situații cuprind evenimente cu grad scăzut de probabilitate pentru toate tipurile de risc. În concordanță cu ipotezele pe care se bazează testele respective, acestea pot fi de două tipuri: teste de stres bazate pe scenarii istorice și teste de stres bazate pe scenarii ipotetice.

Dacă luăm, spre exemplu, riscul de piață, se pot efectua trei sau patru simulări bazate pe modificări paralele de rate ale dobânzii, simulări care trebuie raportate către CFO al firmei și către membrii conducerii executive, alături de diferite ipoteze privitoare la modificările de schimb valutar.

Testele de stres care se bazează pe scenarii istorice, presupun existența unor evenimente produse în anumite momente în timp, atunci când variațiile la nivelul factorului de risc au fost „anormale”, mai ales în privința mărimii lor. Avantajul pe care îl prezintă o astfel de tehnică este, în opinia noastră acela că mărimea și natura schimbărilor care se produc pe piață pot fi stabilite pe baza precedentelor istorice și nu pe baze complet arbitrare ori prin presupuneri. De asemenea, utilizarea experienței de pe piața internațională, precum și de pe piața românească duce la sporirea credibilității demersului din partea conducerii executive. Scenariile bazate pe șocurile economice externe simulează fluctuații anormale ale pieței externe, însoțite de corelații strânse între categoriile și factorii de risc, cum au fost prăbușirea bursei din Statele Unite în 1987, perturbările financiare din Asia din 1997 – 1998, criza monetară europeană din 1992, criza economică generalizată care a debutat în septembrie 2008 etc., în vreme ce evenimentele interne duc la perturbări pe piața internă, cum a fost liberalizarea pieței valutare românești, începând cu anul 1997. În Anexa nr. 2 sunt prezentate, cu titlu de exemplu, câteva evenimente istorice externe și românești care au perturbat piețele financiare.

Testele la stres bazate pe scenarii ipotetice au dezavantajul scenariilor istorice, respectiv acela că ar putea calcula o poziție de risc, care ar lua în calcul pierderile cauzate de șocurile produse în trecut și nu să prezică riscuri potențiale fără precedent. Ori, istoria recentă demonstrează că riscuri noi, fără precedent apar tot mai des. Scenariile ipotetice se bazează pe șocurile considerate a fi plauzibile într-un orizont previzibil datorită caracteristicilor specifice ale operațiunilor firmei, cadrului macroeconomic, crizelor externe potențiale etc. Aceste scenarii ar putea fi construite de către managerii de risc ai firmei, pe baza experienței istorice a acesteia, precum și pe baza schimbărilor viitoare anticipate pe piață, care sunt incerte, dar posibile. Scenariile la stres pot, deasemenea, să ia în calcul riscul apariției unui aflux considerabil de lichiditate pe piață în cazul unor astfel de șocuri. Ajustarea termenilor lichidității ar trebui să înglobeze premisa că, în urma șocurilor, compania nu ar putea să își gestioneze decât pozițiile pe termen scurt pe piață. Tabelul nr. I.1. care urmează, prezintă exemple de scenarii ipotetice.

Tabelul nr. I.1.

Scenarii ipotetice privind riscul de piață

Sursa: Tabelul a fost elaborat pe baza cercetărilor făcute de autor cu ocazia elaborării tezei de doctorat si publicate în lucrarea “ Managementul și asigurarea riscurilor bancare în România“

În opinia noastră, analiza scenariilor și a testelor de stres nu reușesc să includă toate posibilitățile care pot afecta entitatea analizată la un moment dat, însă acestea nu trebuie neglijate de managementul riscurilor, deoarece, în cele mai multe cazuri, trebuie și de regulă reușesc, să cuprindă cele mai nefavorabile incidente posibile, acelea cu impact foarte mare, pregătind din vreme conducerea entității să înfrunte mai bine evenimentele care vin.

Analiza fondurilor de risc, o altă metodă de măsurare a riscului companiilor, presupune asigurarea resurselor financiare cu scopul de a exista un anumit nivel de risc care poate fi atins în derularea afacerilor. Fondul de risc este o mărime care se stabilește prin metode specifice managementului riscurilor pentru a determinanivelul optim al solvabilității și riscului, fiind astfel vorba de corelarea capitalului cu nivelul de risc (apetitul la risc) pe care entitatea analizată este dispusă să îl accepte.

Capitalul ponderat la risc direct alocat reprezintă proporția din capitalul companiei necesar acoperirii expunerii directe la riscul de credit (în cazul în care compania a făcut plasamente directe). Capitalul ponderat la risc indirect alocat reprezintă acea parte a capitalului care nu este utilizată direct în activitatea de plasare directă de capital și este utilizată pentru infrastructura necesară susținerii activității de bază a companiei, cum ar fi activele fixe și numerarul. Capitalul „indirect” va fi alocat prin intermediul metodei pro-rata, determinată în baza cheltuielilor cu amortizarea lunară și repartizate la nivel de unitate de afaceri.

În ceea ce privește tehnicile de reducere/diminuare a riscului de credit, acestea se concretizează în măsuri de diminuarea expunerii prin utilizarea produselor derivate de credit. Această abordare este determinată de faptul că, în ultimul timp, piețele care au ca obiect de activitate transferul riscului de credit s-au dezvoltat și au devenit mult mai lichide și mai complexe. De asemenea, numărul furnizorilor de protecție împotriva riscului de credit a crescut, iar noi produse, cum ar fi produsele derivate de credit, au permis acoperirea/diminuarea riscurilor de credit și chiar să transferul acelor expuneri pe care nu mai doresc să le mențină în portofoliu.

O altă măsură necesară este identificarea tuturor formelor de riscuri de piață majore. Pentru a măsura rata internă de rentabilitate (RIR), se stabilește un set de factori de risc care corespund ratelor de dobândă în fiecare monedă în care firma are poziții bilanțiere sau extrabilanțiere importante și sensibile la rata dobânzii. Factorilor de risc le-au fost alocate puncte de pe curba de profitabilitate, care corespund unor segmente diferite de maturitate/restabilire a prețului. Date fiind caracteristicile speciale ale pieței românești, analiza RIR necesită o rafinare a punctelor de pe curba de profitabilitate pe termen scurt, astfel încât să se poată identifica volatilitatea profitabilității pe termen scurt. Sistemul de măsurare RIR înglobează factori separați de risc, cu scopul identificării mișcărilor dintre facilitățile cu marje de risc diferite, care sunt corelate de o manieră nu tocmai perfectă. Se utilizează un factor de marjă separat pentru a evalua mișcările marjei comparativ cu pozițiile lipsite de risc ale ratei zero.

Evaluarea riscului operațional la nivelul întregii companii trebuie să ia în considerare factorii importanți legați de mediul de afaceri, de controlul intern, conformitatea cu sistemul juridic în vigoare, elemente care pot conduce la modificarea profilului de risc operațional al oricărei firme. Fiecare factor luat în considerare pentru determinarea costurilor pentru acoperirea riscului operațional trebuie justificat prin potențialul de acțiune al acestuia ca sursă de risc, pe baza experienței și considerând opiniile profesionale emise de specialiștii de risc din domeniile de activitate vizate. Senzitivitatea estimărilor de risc la modificările intervenite în factorii considerați și la ponderea relativă a acestora trebuie să fie bine analizată. Cadrul de cuantificare a riscului trebuie să ia în considerare atât modificările la nivelul riscului datorate îmbunătățirii procedurilor de control, cât și potențialele creșteri ale nivelului riscului induse de creșterea complexității și/sau a volumului activității.

Cadrul de cuantificare a riscului trebuie să fie documentat și supus, ori de câte ori condițiile obiective o impun, dar cel puțin anual, unei revizuiri independente la nivelul companiei și examinării din partea Băncii Naționale a României sau Autorității de Supraveghere Financiară, după caz, dacă este vorba de instituții financiar-bancare, de asigurări-reasigurări, ori din aria piețelor de capital.

În vederea implementării unei gestiuni avansate a riscului operațional sunt necesare informații de risc pe o perioadă de cel puțin 3 ani, ceea ce impune oricărei firme să constituie și să actualizeze permanent baze de date care cuprind evenimentele de risc operațional produse în trecut.

În practică este avansată ideea conform căreia un nivel al capitalului bine dimensionat pe profilul de risc al companiei este un aspect foarte important al evaluării și gestionării riscului, însă, în opinia noastră, acesta nu reprezintă decât una dintre strategiile de apărare împotriva riscului. Practica a dovedit că simpla deținere a unor niveluri excesive de capital, în lipsa măsurilor de protecție la risc, poate afecta negativ performanța financiară a companiei și afectează competitivitatea acesteia, erodând astfel chiar baza de capital a companiei.

Bazându-ne pe aceste argumente, apreciem că majorarea capitalului unei firme nu duce prin ea însăși la diminuarea riscului, ci ea trebuie să fie introdusă într-o ecuație mult mai complexă de management al riscului, aceasta fiind doar dimensiunea cantitativă, financiară, deci cea mai costisitoare avută în vedere de acționariat.

Nu trebuie însă ignorate măsurile care țin de structura guvernanței corporative, de rolul și obligațiile Consiliului de Supraveghere, care prin deciziile luate asigură transparența, raportarea financiară, controlul intern și măsurile de evitare a conflictului de interese. În raportul anual, companiile vor prevedea un capitol dedicat guvernanței corporative în care vor fi descrise toate evenimentele relevante, legate de guvernanța corporativă, înregistrate in cursul anului financiar precedent. Comitetul de Audit și auditorul intern joacă un rol esențial în asistarea membrilor Consiliului de Supraveghere, cărora le vor pune la dispoziție în mod regulat, informații privind modificarea reglementărilor incidente proceselor de management al riscurilor în companie.

Despre importanța sistemului de control intern, cu componentele sale: sistemul de audit intern, conformitatea și managementul riscurilor, vom discuta pe parcursul acestei lucrări în ideea de a susține cu forța argumentelor că “brandul valoros cu control eficient se ține”, asta pentru a parafraza, desigur, un bine-cunoscut proverb românesc.

Prezentăm în Anexa nr.3 unele dintre cele mai importante atribuții ale Consiliului de Supraveghere (CS) /Consiliului de Administrație (CA) ale unei companii. Fără a aduce atingere principiilor de adoptare a deciziilor în cadrul CS/CA, componența unuei asemenea structuri de supraveghere va asigura un echilibru între membrii executivi si ne-executivi (și în mod deosebit administratorii ne-executivi independenți) astfel încât nicio persoană sau grup restrâns de persoane să nu poată domina, în general, procesul decizional al unei companii. Un număr suficient de membri ai CS/CA trebuie să fie administratori independenți, în sensul că aceștia nu au sau nu au avut recent, direct sau indirect, nicio relație de afaceri cu compania, de o asemenea importanță încât să influențeze obiectivitatea deciziilor. CS/CA are un număr de membri care garantează eficiența capacității sale de a supraveghea, analiza și evalua activitatea directorilor, precum și tratamentul echitabil al acționarilor. Structura acestor comitete trebuie să fie echilibrată, astfel încât să le dea acestora posibilitatea să ia decizii bine informate. Procesul de luare a deciziilor în afaceri va rămâne o responsabilitate colectivă a consiliului, care va fi ținut responsabil solidar pentru toate deciziile luate in exercitarea competentelor sale. CS/CA poartă responsabilitatea constituirii unor comitete consultative pentru examinarea unor arii de expertiză specifice, așa cum este și managementul riscurilor. În aducerea la îndeplinire a acestei responsabilități, consiliul va evalua independența membrilor săi ne-executivi, pentru a decide pe care dintre membrii săi îi va desemna în Comitetul de Risc, spre exemplu.

Criteriile de evaluare se vor baza pe analiza profundă a unor situații obiective, de fapt, pe care le prezentăm în Anexa nr. 4. Așa cum menționam mai devreme, există o serie de măsuri, nu neapărat financiare, care se pot și trebuie luate pentru a asigura un management profesionist al riscurilor într-o companie. Acestea țin în principal de competențele profesionale ale membrilor CS/CA, care își vor actualiza și își vor îmbunătăți cunoștințele despre activitatea firmei și cele mai bune practici de guvernanță corporativă, în scopul îndeplinirii rolului lor atât în cadrul CS/CA, cât și, acolo unde este cazul, în comitetele consultative.

I.5. Importanța politicilor promoționale si a comunicării în consolidarea valorii brandului corporativ

Suntem cu toții conștienți, fie chiar și numai la nivel intuitiv sau bazându-ne pe analize empirice că mesajele transmise la nivelul mixului promoțional, prin intermediul promovării vânzărilor, a publicității, a relațiilor publice, a comunicării prin eveniment, etc, poartă personalitatea și valorile mărcii produselor sau serviciilor organizației în cauză. Acest lucru a fost demonstrat în numeroase lucrări și cursuri de specialitate, însă unii autori (Șerbulescu, Bondrea, Gârdan, Geangu, 2006) sunt de părere că imaginea mărcii reprezintă liantul comun, elementul de unitate pentru fiecare din aceste tehnici de comunicare. În aceeași măsură, alături de conturarea precisă a imaginii de marcă se regăsește și comunicarea atributelor imaginii organizației în ansamblul său. Cele două dimensiuni se susțin și se completează reciproc, după cum respectivii specialiști citatați demonstrează în continuare. În secțiunea care urmează sunt tratate importanța și impactul politicilor promoționale asupra brandului corporativ.

Promovarea vânzărilor și impactul său asupra mărcii

Comunicarea referitoare la marcă se realizează la nivelul întregului mix promoțional al organizației prin intermediul tuturor activităților care presupun transmiterea către mediu a informațiilor vitale despre organizație. Importanța și rolul pe care îl are promovarea vânzărilor în raport cu comunicarea „despre” marcă derivă (așa cum se întâmplă și în cazul celorlalte tehnici de comunicare) din însăși specificul promovării vânzărilor, a obiectivelor și modalităților de atingere a acestora. Tehnicile specifice promovării vânzărilor vizează în special susținerea actului de vânzare-cumpărare, impulsionarea acestuia, transformarea sa într-un moment unic de comunicare personalizată cu consumatorul.În tandem cu utilizarea forțelor de vânzare dedicate unor promoții particulare, a materialelor promoționale speciale (mostre, degustari, accesorii, pachete de produse promoționale, s.a.) se are în vedere și comunicarea prin intermediul ambalajului, crearea de ambalaje speciale, adaptate unei promoții sau alteia, precum și toată gama de activități care sunt incluse în mod uzual în cadrul conceptului de merchandising (crearea ambianței propice actului de vânzare-cumpărare). Fiecare din aceste elemente va avea un aport particular la promovarea cu succes a elementelor specifice mărcii. Promovarea vânzărilor reprezintă ansamblul de tehnici, acțiuni și mijloace din politica promoțională, care au ca scop creșterea rapidă a vânzărilor, bazându-se pe acțiuni care oferă un avantaj concret și punctual potențialilor cumpărători interesați de un produs/marcă, dar aceste acțiuni sunt pe termen scurt. Cu toate că promovarea vânzărilor are un caracter local și efemer, ea își pune amprenta pe întreaga imagine a organizației, a mărcii și a produselor în favoarea cărora se realizează creșterea vânzărilor. Atunci când se decide asupra utilizării tehnicilor de promovare a vânzărilor pentru creșterea cunoașterii mărcii în rândul unui public cât mai numeros (prin atragerea celor care nu cunosc încă un produs deoarece nu sunt tentați să îl încerce fiind prea scump), sau pentru alte motive în ceea ce privește marca, ar fi bine să se utilizeze aceste tehnici cu mare grijă. Deoarece majoritatea tehnicilor se referă la oferirea de avantajeconcreteconsumatorilor (ca de exemplu reducerile de preț sub toate formele, primele și cadourile promoționale, jocurile și concursurile ș.a.), utilizate în exces și pe o perioadă prea mare de timp pot mai degrabă distruge o marcă decât să-i crească notorietatea.

Publicitatea și crearea imaginii de marcă

Constatăm cu toții zilnic cum publicitatea a devenit forma de promovare cu cel mai mare impact asupra publicului atât din perspectiva volumului de informații vehiculate cât și din perspectiva temporală, a expunerii repetate. Modalitățile atât de diverse la ora actuală de realizare a publicității, de codificare și transmitere a mesajelor publicitare folosesc cu maximum de eficiență potențialul comunicațional al mărcilor. Se poate spune fără îndoială că în prezent construirea și promovarea unei mărci de succes face indispensabilă utilizarea pe scară largă a tehnicilor publicitare. În același timp, fixarea unor obiective comunicaționale viabile pentru programele publicitare fără a se ține cont de la bun început de mesajele cele mai adecvate pentru transmiterea unui set de atribute anume a unei mărci nu poate fi posibilă. Impactul pe care publicitatea îl are în conturarea imaginii de marcă, este determinat în mare măsură de natura mesajului publicitar transmis. Publicitatea prin intermediul mecanismelor sale specifice are un cuvânt greu de spus în procesul de administrare a mărcilor, managementul mărcii este astăzi departe de a fi doar reclamă, promovare, vânzări, relații publice sau corporate affairs. În organizațiile de succes pe plan global care au în portofoliile lor mărcile cele mai performante, managementul mărcii nu mai este o simplă activitate anexă în departamentul de marketing sau cel de vânzări. El are dreptul de a se numi sistem și implică o metodologie, instrumente și cunoștințe care îl transformă într-una din principalele căi de punere în practică a modelului de management al afacerilor centrat pe marcă.

Utilizarea foțelor de vânzare în gestionarea mărcilor

Gestionarea cu succes a mărcilor nu poate fi realizată fără aportul hotărâtor al comunicării realizate prin intermediul forțelor de vânzare, mai ales în cazul firmelor prestatoare de servicii sau pe piața „business to bussines” în general. Ca tehnică de comunicare de natură promoțională, forța de vânzare ocupă o poziție semnificativă în cadrul opțiunilor pe care o organizație le poate face pentru a-și atinge obiectivele sale generale. Forța de vânzare este considerată ca fiind o componentă a sistemului comunicațional al organizației, tocmai datorită avantajelor oferite și anume, contactul direct cu consumatorii și adaptarea rapidă la nevoile acestora, interactivitatea relației vânzător-client, participarea activă a forței de vânzare până în momentul finalizării vânzării, asumarea rolului de consultant în procesul vânzării etc. Esențială din perspectiva utilizării forțelor de vânzare rămâne capacitatea foarte ridicată pe care acestea o au de a relaționa cu clientul, indiferent dacă vorbim de clienții persoane fizice sau clienții corporate. Ambianța comunicării directe cu clientul se va integra în suma de percepții pe care acesta la are despre marca respectivă, în fixarea acestor percepții sau îmbunătățirea nivelului de acceptare și de înțelegere a valorilor mărcii în cauză.

Comunicarea prin eveniment și rolul acesteia în crearea imaginii de marcă

Comunicarea prin eveniment reprezintă o componentă aparte a mixului promoțional deoarece are un grad de complexitate ridicat, presupune angreanarea unor resurse de multe ori importante ale firmei și implică îngemănarea mai multor canale de comunicare simultan. Impactul pe care tehnicile de comunicare prin eveniment îl au asupra construirii imaginii de marcă este determinat de combinarea într-un mod fericit a mai multor modalități de comunicare. În cadrul acțiunilor specifice comunicării prin eveniment se pot enumera: participarea la târguri și expoziții, organizarea și participarea la diverse evenimente, acțiuni comune cu alte organizații lansate cu ocazia desfășurării unor evenimente. Spre deosebire de alte tehnici promoționale, comunicarea prin eveniment, va contribui la conturarea clară a unui set de atribute ale imaginii organizației în ansamblul său. Dacă acest efort va fi corelat de la bun început cu cel de creare și a unei imagini de marcă adecvate, atunci succesul acesteia este asigurat. O marcă nu poate fi puternică, cu o imagine clară și distinctă pe piață decât dacă este corelată și cu o imagine la fel de puternică și clară a întregii organizații. Se poate observa cu ușurință un proces de transfer a valorilor mărcii în raport cu imaginea organizației și invers.

Relațiile publice și creșterea capitalului mărcii

În esență relațiile publice se referă la dezvoltarea unei comunicări directe între organizație și mediul său, între organizație și marea masă de consumatori, precum și în special „opinia publică” prezentă pe o piață particulară (națională sau globală). Din această perspectivă, la fel ca și în cazul comunicării prin eveniment, organizarea activității de relații publice îmbogățește substanțial imaginea de ansamblu a organizației, valențele sale instituționale. Activitățile de relații publice asigură o permanentă informare și comunicare eficientă cu publicul, creează o atitudine și o imagine pozitivă – atât în interiorul organizației, cât și în afara acesteia – asupra instituției și activității sale (față de clienți, furnizori, personal, presă, administrație, mediul economic, politic, social și cultural etc). Creșterea capitalului de imagine al mărcii este condiționată de gestionarea corectă a comunicării și prin intermediul relațiilor publice. Sublinierea unor valențe sociale ale mărcii, concordanța între valorile promovate de aceasta și valorile culturii de consum în care trebuie să se integreze pe piață sunt toate obiective de prim ordin pentru comunicarea prin intermediul relațiilor publice, după cum argumentează specialiști ai domeniului (Șerbulescu, Bondrea, Gârdan, Geangu, 2006).În esență, tehnicile marketingului direct vizează transmiterea de mesaje direct către clienți și analiza, gestionarea feeback-ului imediat al acestora. Instrumentele utilizate de către marketingul direct sunt în bună măsură similare celor specifice marketingului „tradițional”, similaritatea menținându-se și la nivelul noțiunilor și conceptelor de bază folosite. Concretizarea conceptelor, tehnicilor și instrumentelor specifice o reprezintă campaniile de marketing direct, proiectate și realizate în vederea atingerii unor obiective specifice.Elementele de referință pentru ansamblul campaniilor de marketing direct sunt utilizarea bazelor de date, comunicarea directă cu consumatorul și stimularea unui răspuns direct și imediat din partea acestuia.Tehnicile asociate comunicarii prin marketingul direct oferă o nouă perspectivă în crearea și livrarea unei imagini de marcă aparte. Organizația dispune prin intermediul marketingului direct de un instrument comunicațional cel puțin la fel de important ca și publicitatea, însă cu un efect potențat datorită vitezei de transmitere a informațiilor și targetării mult mai bune a mesajului. Canalele de comunicare directă permit conturarea mai rapidă și pregnantă a unei imagini de marcă puternice și solide, însă trebuie precizat că nu ar putea avea efecte pozitive de ansamblu decât printr-o corelare strânsă și eficace cu tehnicile de comunicare în masă specifice publicității capabile să creeze notorietate generală pentru marca în cauză.

I.6.Monitorizarea permanentă a riscurilor semnificative care pot afecta activitatea și performanțele corporațiilor și ale brandului corporativ

Schimbările de mediu economico-social vizează economia mondială în ansamblul ei și fiecare economie națională în parte. Pentru întreprinderea modernă, mediul extern la care își raportează activitatea are tendința extinderii spațiale. Nu este vorba însă numai de firmele care prin profilul, dimensiunile și amplasarea lor își finalizează activitatea pe piețe ale mai multor țări. Chiar și întreprinderile care își circumscriu activitatea în limitele pieței interne sau numai locale sunt expuse efectului unor mutații înregistrate pe o scară mult mai largă decât cea națională. Situația este explicabilă în condițiile creșterii interdependențelor dintre componentele economiei și, respectiv, pieței mondiale.

Mecanismele economiei de piață implică confruntarea și tendința de echilibrare a cererii cu oferta pe spații geografice din ce în ce mai largi, fluxurile peste granițe având drept obiect mărfuri, servicii, capitaluri, tehnologii, forță de muncă; mai mult chiar, se înregistrează un „export-import” de crize, de inflație, deflație și alte asemenea fenomene ale mecanismului de piață.

În condițiile actuale, desfășurarea accelerată a procesului globalizării ridică numeroase probleme de adaptare a firmei la condițiile mediului extern, caracterizat de o concurență acerbă. În acest sens, managementul se află în fața unor numeroase provocări legate de păstrarea sau obținerea performanței brandului printr-un management profesionist al riscurilor.

Monitorizarea permanentă a tuturor riscurilor efective și potențiale care pot afecta activitatea și performanțele firmei este un obiectiv prioritar, în special în contextul dezvoltării și accentuării concurenței. Acest obiectiv se realizează prin intermediul unui sistem de indicatori de risc, care cuantifică principalele categorii de riscuri, indicatorii fiind analizați în strânsă interdependență cu cei care exprimă eficiența/performanțele activității și ai brandului companiei. Drept urmare, administratorii firmelor, mai ales aceia care conduc companii cotate la bursă, acordă o importanță foarte mare mesajului pe care îl transmite în piață analiza bazată pe indicatori. Constatăm tot mai des că bonitatea unei companii este „evaluată” de mass-media și după imaginea transmisă pieței de indicatorii de risc, motiv pentru care unele dintre ele intră într-o o luptă crâncenă a rezultatelor obținute de ele însele, cu cele obținute de concurență, cu media pieței, cu propriile rezultate estimate și cu orice alte repere care ar putea să sporească apetitul investitorilor și să le crească valoarea bursieră. În literatură am găsit opinii ale unor specialiști (Georgescu, 2006), care trag semnale dure de avertizare cu privire la unele practici de-a dreptul periculoase, prin care unele persoane iresponsabile pot utiliza, este adevărat, doar pe termen scurt „ …trucuri pentru a face indicatorii să arate bine în raport cu standardele industriei.” De aceea, apreciem că, deși indicatorii sunt instrumente utile în managementul riscurilor, ca și în cazul altor metode analitice de analiză, ei trebuie evaluați, utilizați și judecați cu precauție, corelați cu multe alte informații, din cât mai multe surse independente, întrucât ei singuri nu oferă o imagine reală a situației prezente și mai ales, de perspectivă a unei companii sau a unei țări. Întrucât riscul, capitalul și profitabilitatea sunt în strânsă legătură, obiectivul vizat de un management al riscului competent nu este obținerea unui tablou frumos de indicatori (ca scop în sine), ci asigurarea unei profitabilități sustenabile pe termen lung a entității analizate.

Optimizarea relației risc-rentabilitate reprezintă un obiectiv care în practica economică este urmărit începând de la nivelul fiecărui produs, până la nivelul întregului portofoliu de produse și servicii al agenților economici, fiind făcute calcule pe fiecare punct de lucru, fabrică, regiune, pe linii de afaceri, astfel încât să fie stimulată performanța, dar și responsabilitatea individuală și de echipă.

Din sistemul complex de indicatori care se calculează și analizează în procesul de evaluare a corporațiilor, am selectat o parte, pe care am considerat-o ca fiind mai importantă pentru a ne forma o opinie cu privire la activitatea desfășurată de companii și o prezentăm în Anexa nr.5.

I.6.1. Indicatori de evaluare care pot pune în evidență performanța brandului corporativ în bănci

Dacă o firmă eșuează în demersurile sale economice, nu este în măsură să performeze și dă faliment, vor avea de pierdut acționarii care au investit în ea, salariații care rămân pe drumuri, creditorii neplătiți și eventual bugetul statului, care nu-și mai încasează impozitele. Cu totul altfel este, însă în cazul băncilor. Pe lângă riscurile comune, deja amintite, la bănci cel mai mare risc este și, ca atare, cea mai mare atenție trebuie acordată protejării depozitelor deponenților, ale clienților. Intermedierea specific bancară, atragerea de resurse de la deponenți și plasarea lor pe termene uneori medii și lungi implică din partea autorităților de supraveghere bancară internaționale și naționale o grijă extrem de mare pentru protejarea economiilor de riscul sistemic, de contagiune. În susținerea acestei idei, arătăm că la nivel european a fost creat Comitetul European pentru Risc Sistemic (CERS), care este un organism independent al Uniunii Europene cu sediul în Frankfurt pe Main. CERS este responsabil cu supravegherea macroprudențială a sistemului financiar în vederea prevenirii sau reducerii riscurilor sistemice la nivelul Uniunii Europene. Pe plan național, toată autoritatea în domeniul bancar este exercitată de Banca Națională a Romaniei. Integrarea europeană la nivel de norme și regulamente prudențiale este pusă în operă prin colaborarea BNR cu autoritățile europene.

Indicatorii de risc reglementați prin normele interne și internaționale sunt indicatorii de solvabilitate (ratele de adecvare a capitalului), care cuantifică riscul aferent întregii activități desfășurate de bancă prin intermediul activelor bilanțiere și extrabilanțiere.

În conformitate cu principiile supravegherii pe bază consolidată a instituțiilor de credit, calculul principalilor indicatori prudențiali se realizează atât la nivel de bancă, ca entitate distinctă, cât și consolidat la nivelul entităților din cadrul grupului, cuprinse în perimetrul de consolidare prudențială. Este necesară monitorizarea permanentă a următorilor indicatori: indicatorul de solvabilitate (rata de adecvare a capitalului, expunerile mari față de principalii clienți/debitori unici, expunerea față de grupul de persoane aflate în relații speciale, expunerea față de personalul propriu, expunerea din operațiunile efectuate în condiții de favoare. În scopul gestionării și monitorizării adecvate a expunerii la riscuri la nivelul grupului, indicatorii prudențiali pe care i-am amintit sunt exact aceia care asigură și o imagine fidelă a brandului corporativ. Aceștia trebuie să se încadreze în anumite limite stabilite de reglementatorii pieței financiar-bancare din România:

indicatorul de solvabilitate are stabilit un nivel minim de 8%, calculat ca raport între fondurile;

proprii și activele bilanțiere și elementele din afara bilanțului, ajustate în funcție de

risc;

expunerea mare față de un client care se constituie în debitor unic are un nivel maxim de 25% din fondurile proprii;

expunerea față de grupul de persoane și interese aflate în relații speciale la un nivel maxim de 25% din fondurile proprii;

expunerea față de ceilalți membri ai propriului grup de firme este stabilită la un nivel maxim de 20% din fondurile proprii;

expunerea față de personalul propriu la un nivel maxim de 25% din fondurile proprii;

valoarea cumulată a expunerilor mari nu poate depăși 800% din fondurile proprii.

Calculul indicatorilor prudențiali de risc la nivelul băncii, ca entitate distinctă, cât și consolidat la nivelul entităților din cadrul grupului, cuprinse în perimetrul de consolidare prudențială, se efectuează de direcția care se ocupă de managementul riscurilor în bancă. În acest sens, entitățile din grup cuprinse în perimetrul de consolidare prudențială vor transmite trimestrial informațiile necesare compartimentului care gestionează riscurile, în termen de cel mult 12 zile calendaristice de la sfârșitul perioadei pentru care se întocmesc. Datele utilizate pentru calculul indicatorilor prudențiali la nivelul entităților din cadrul grupului cuprinse în perimetrul de consolidare prudențială se determină și prelucrează de către acestea pe baza principiilor și metodelor stabilite de autoritatea de supraveghere bancară din România și reglementărilor interne ale băncii. Totodată, la nivel consolidat, valoarea deținerilor semnificative într-o entitate, alta decât o instituție de credit, instituție financiară, societate de asigurări ori societate prestatoare de servicii auxiliare sau conexe, nu poate depăși 15% din fondurile proprii. Valoarea totală a deținerilor semnificative într-o entitate, alta decât o instituție de credit, instituție financiară, societate de asigurări ori societate prestatoare de servicii auxiliare sau conexe, nu poate depăși 60% din fondurile proprii. Apreciem că monitorizarea pe bază consolidată, la nivel de grup financiar, a indicatorilor de risc este o necesitate, iar dacă această abordare prudențială ar fi fost avută în vedere de autoritatea de supraveghere și reglementare cu ceva mai mulți ani în urmă, unele evenimente neplăcute care s-au produs la nivelul sistemului bancar ar fi putut fi evitate.

Pe lângă indicatorul de solvabilitate, băncile mai calculează și indicatorul de rentabilitate ajustată la risc, cu ajutorul căruia se analizează profitabilitatea generată de clienți, produse, centre de profit și total bancă.

În Limba Engeză, Risc Adjusted Return on Capital (RAROC) descrie un indicator introdus în practica financiară la sfârșitul anilor ’70 de către Banker’s Trust (organizație bancară americană, achiziționată de Deutsche Bank în anul 1998), și care a fost ulterior dezvoltat în cadrul Acordurilor Basel.

Se pot utiliza două abordări RAROC, respectiv:

Abordarea RAROC standard:

Abordarea RAROC ajustată la costul capitalului:

e

Această a doua abordare este cunoscută și sub denumirea de „valoare economică adăugată – EVA”. Cele două abordări includ două concepte noi. În primul rând, este vorba de încorporarea costului capitalului, care se calculează ca produs dintre capitalul necesar și un coeficient. Coeficientul se stabilește în funcție de o rată fără risc corespunzătoare pieței, cum ar fi, de exemplu, rentabilitatea titlurilor de stat emise de Ministerul Finanțelor Publice, la care se poate adăuga o primă pentru riscurile financiare și de afaceri, sau în funcție de ROE (Rentabilitatea Capitalului sau Engl. Return On Equity) solicitată de acționari. Cel de-al doilea concept nou este dat de ajustarea rezultatelor financiare cu o cifră a pierderilor anticipate pentru riscul de credit. Pierderile anticipate reflectă un cost standard aferent desfășurării activității de creditare. Aceasta presupune că, pentru orice portofoliu dat, în care banca este expusă riscului de credit, un anumit procent al contrapartidelor nu își va îndeplini obligațiile, rezultând pierderi de o oarecare dimensiune, depinzând de nivelul recuperării. Din perspectiva gestionării riscurilor, cheltuielile cu provizioanele calculate ca parte a standardelor de contabilitate românești conțin atât pierderile anticipate cât și pe cele neanticipate. În acest sens, trebuie să se efectueze o ajustare pentru cheltuielile cu provizioanele, respectiv: ajustare pentru pierderi anticipate = (cheltuiala cu provizioanele – venituri din provizioane) – cifra calculată pentru pierderile anticipate.

În Anexa nr.6 am detaliat algoritmul de calcul al indicatorului RAROC, cu scopul de a explica cum se analizează profitabilitatea generată de clienți, produse, centre de profit, linii de afaceri și total bancă. Exemplele cifrice utilizate în Anexa 6 au căpătat contur în Graficul nr. I.1., ne creează o imagine clară asupra profitabilității pe fiecare linie de business a băncii unde am realizat cercetarea și ne ajută să identificăm sursele generatoare de venituri, respectiv, care este mai eficientă și care consumă resurse mai multe.

Pierderile anticipate reprezintă, pe termen lung (pe parcursul unui ciclu economic complet de cca.10 ani) rata medie anuală a pierderii pentru un portofoliu de tranzacții dat. Analizând diversele opinii privind subiectul analizat, ni se pare demn de reținut punctul de vedere formulat de firma Ernst &Young, care a recomandat utilizarea unei abordări bazate pe „etalon” cu scopul de a stabili suficient de precis pierderile anticipate, prin utilizarea unui set standard de indicatori stabiliți pe baza experienței altor bănci, cu ajustări pentru situația concretă a sistemului bancar din România, și anume:

Tabelul nr. I.2.

Etaloanele E & Y pentru pierderile anticipate, pe tip de portofoliu

și clasă de risc

Sursa: Firma de consultanță Ernst & Young.

Aceste etaloane au fost stabilite de către firma de consultanță Ernst & Young utilizând informațiile de la cinci clienți din Europa, care sunt reprezentative pentru 10 ani de date și de aceea acoperă un ciclu de afaceri complet – o cerință de importanță critică a Acordului de la Basel, privind stabilirea pierderilor anticipate. Acest lucru este important datorită lipsei de date istorice pentru multe din produsele băncilor românești, cum ar fi cardurile de credit și creditele ipotecare care au fost introduse relativ recent. Opinia noastră este că respectivele etaloane trebuie analizate, actualizate și îmbunătățite cel puțin anual de către specialiștii bancari, pentru a avea un instrument de lucru viabil în domeniul managementului riscului. Pentru reflectarea principalelor performanțe bancare pe baza profitului (brut sau net) raportat la principalele lui determinante, banca calculează indicatori de performanță bancară. Analiza profitabilității se realizează pe baza unui set de indicatori de măsurare a performanțelor bancare. Indicatorii rezultă din datele contabilității, care reflectă perioada de referință în cele mai sintetice expresii ale sale: bilanțul contabil și contul de profit și pierderi. Trebuie precizat că, în cuprinsul situației veniturilor, dobânzile încasate ce reprezintă venituri, precum și dobânzile plătite ce reprezintă cheltuieli, se determină ca solduri medii anuale, aplicându-se fiecăruia procentul de dobândă uzual. Pe baza bilanțului perioadei analizate și a contului de profit și pierderi se determină elementele necesare pentru exprimarea indicatorilor de profit, iar apoi se procedează la determinarea acestora. Principalii indicatori de performanță calculați pentru aprecierea eficienței unei bănci sunt:

Rata veniturilor din dobânzi :

Acest indicator arată gradul în care marja din dobândă degajată de bancă este superioară activelor purtătoare de dobândă. Nivelul considerat normal, în cadrul unui sistem bancar dezvoltat, se situează în intervalul 4 – 5%. Principalele plasamente bilanțiere ale unei bănci sunt creditele acordate clientelei, contul curent și depozitele la Banca Națională a României, disponibilitățile și depozitele la alte bănci. Pe un trend de reducere a dobânzilor, efectul este diminuarea marjei dobânzilor, situație ce influențează direct profitul înregistrat la această categorie de plasamente. În categoria pasive bilanțiere purtătoare de dobânzi, avem ca principale posturi depozitele în lei și valută atrase de la clientela nebancară, certificatele de depozit, conturile curente creditoare ale clienților, împrumuturile primite de la bănci. În urma unei detaliate analize întreprinse vis-a-vis de evoluția resurselor atrase de la clientela nebancară, pe baza datelor la care am avut acces, am concluzionat ca această evoluție a fost influențată, în principal, de următoarele elemente. În primul rând, s-a manifestat orientarea populației dinspre economiile bancare spre consum, concomitent cu creșterea volumului creditelor de consum acordate de băncile comerciale (acest fenomen s-a manifestat până la debutul crizei financiare în România, când trendul s-a inversat). În al doilea rând, evoluția fluctuantă a cursului de schimb al monedei naționale a încurajat dezvoltarea laturii speculative a economiilor bancare, fapt reflectat de creșterea volumului operațiunilor pe piața valutară. Și nu în ultimul rând, amintim scăderea ratei de economisire, ca urmare a nivelului redus al ratelor dobânzilor practicate la nivel de sistem bancar, fenomen care se suprapune peste erodarea capacității de economisire a marii mase a cetățenilor. În timp de criză economică, deși veniturile persoanelor fizice au fost drastic afectate, populația din România pare să răspundă prin economisire politicilor de creștere a deficitelor bugetare. Astfel, conform Institutului Național de Statistică, rata medie a economisirii în cazul unei familii de români, era la jumătatea anului 2009, de circa 280 lei pe lună, la un venit mediu total pe o gospodărie, de 2.338 lei/lună.

Cel de al doilea indicator pe care îl luăm în analiză este rata profitului, care se calculează după cum vom arăta mai departe:

Rata profitului :

Acest indicator, de regulă, ar trebui să aibă o valoare cuprinsă între 10 și 12 % și este principalul etalon în urmărirea reducerii costurilor și creșterii profitabilității bancare. Vom continua, în cele ce urmează, să prezentăm și alți indicatori de apreciere a eficienței bancare, formulele de calcul și pragurile de normalitate specifice fiecăruia.

Rata utilizării activelor :

.

Rata utilizării activelor arată gradul în care activele totale ale unei bănci produc venituri, iar nivelul optim se consideră a fi cuprins în intervalul 10-12%.

Rentabilitatea economică:

.

Rentabilitatea economică relevă gradul de eficiență al managementului de ansamblu al băncii și măsoară efectul capacității manageriale de a utiliza resursele financiare și reale ale băncii pentru a realiza profit, un nivel de 1-2% fiind considerat ca fiind optim. În general băncile mari au un nivel al acestui indicator în jur de 1% iar cele mici un nivel mai mare, între 2% si 3%.

Rentabilitatea financiară :

.

Rentabilitatea financiară exprimă valoarea acționariatului, respectiv gradul în care profitul băncii este distribuit sub formă de dividende acționarilor. Analiza ROE se realizează în funcție de sistemul bancar. Astfel, s-a constatat că băncile anglo-saxone înregistrează un nivel al ROE superior lui 20%, în timp ce băncile continentale au un ROE sub 20%. Băncile din țara noastră s-au aliniat la abordarea anglo-saxonă, având un ROE, în general, mai mare de 20%.

Ponderea costurilor operative în total active:

La nivelul băncilor europene, cea mai mare parte a costurilor operaționale (de funcționare) este reprezentată de cheltuielile cu personalul. Cheltuielile cu IT la nivelul unei instituții bancare trebuie menținute ridicate, dacă se dorește o funcționare optimă a sistemelor și programelor activității bancare, fără întreruperi și disfuncționalități dese și de o intensitate ridicată, care ar putea genera pierderi semnificative.

Levierul (indicele de multiplicare a capitalului) :

.

Indicele de multiplicare a capitalului arată de câte ori activele sunt mai mari față de capitalul propriu, indicând gradul de eficiență în utilizarea fondurilor împrumutate. Pentru băncile străine din țările cu economie de piață dezvoltată, acest indicator este de 20-30%, orice valoare a indicatorului sub acest interval prag sugerează faptul că este justificată necesitatea dezvoltării afacerilor băncii.

Profitul marginal:

Indică măsura în care profitul a fost realizat din veniturile operaționale.

.

Legăturile dintre indicatorii prezentați înainte mai relevă existența unui model de evaluare a performanțelor unei bănci, denumit de specialiști după indicatorul cel mai relevant, care este considerat a fi rentabilitatea activelor. Trebuie spus că nu atât legăturile matematice dintre indicatori sunt cele care definesc modelele de evaluare, cât substanța grupului de indicatori care, prin valorile lor corelate, definesc nivelul de performanță al unei bănci la un moment dat. De aceea, analiza activității unei bănci comerciale se efectuează în baza evidențierii nivelurilor indicatorilor din modelul ROA (sau modelul ROE după alți specialiști) și a derivatelor acestora. Astfel, indicatorii de mai sus se pot defalca pe elemente componente ale variabilelor luate în discuție, relevându-se impactul pe care, spre exemplu, fiecare element de activ, de capital, de venituri sau de cheltuială îl are asupra nivelului și calității profitului.

În opinia noastră, una dintre schimbările operaționale esențiale pentru băncile din România în vederea realizării ajustărilor necesare integrării în concertul financiar-bancar european, este modificarea conceptului de realizare a profitului pe baza acumulărilor cantitative (bazat pe creșterea numărului de operațiuni, creșterea atât a activelor producătoare de venituri, cât și a resurselor atrase de la clienți) și orientarea spre realizarea profitului prin urmărirea eficienței operațiunilor, a acumulării de active rentabile și depozite bancare. Este evident o problemă de management, dar implicația profitabilității asupra nivelului, structurii și calității operațiunilor bancare este fundamentală. Am constat cu ocazia studiilor efectuate, că în prezent, toate băncile din România își pun întrebarea dacă sucursalele lor sunt sau nu eficiente, deoarece important este acum aportul fiecărei sucursale la profitul general al băncii. Conceptul de profitabilitate are în mod necesar la bază unele informații financiar – contabile, dar nu elimină, spre exemplu, caracterul strategic al unei anumite sucursale (potențialul economic al zonei, relația de simbioză cu un anumit client important din zonă, motivația concurențială). Se discută și au început chiar să se aplice și în cadrul băncilor mari din România, anumite elemente de descentralizare decizională, cum ar fi creșterea plafoanelor de credite pentru subunități, libertatea de marketing sau strategia de atragere de noi clienți. Profitabilitatea se poate circumscrie, de asemenea, unei anumite activități sau unui anumit serviciu, oferit de către o bancă, putându-se vorbi despre o profitabilitate a unui domeniu al activității bancare, o profitabilitate a produselor și serviciilor ori chiar o profitabilitate a clienților.

Eficiența poate fi urmărită atât pe verticală, în variantă locală (ce are în vedere eficiența sucursalei pe termen scurt și strategiile de creștere a eficienței pe diverse termene), cât și pe orizontală, luându-se în considerare eficiența reală și potențială a unui anumit segment al activității băncii, toate aceste elemente conceptuale fiind incluse în varianta generală a strategiei băncii. În orice caz, conceptul de profitabilitate este legat nu numai de eficiența actuală a unei subunități bancare sau a unei activități ori serviciu oferit ci, mai degrabă, pornind de la un anumit nivel de eficiență prezentă, politica unei bănci privind profitabilitatea unui segment organizatoric sau operațional are în vedere perspectiva imediată sau de lungă durată. Pentru a determina eficiența activității unei bănci (luată în ansamblu sau la nivel de sucursală) opinăm că simpla elaborare a indicatorilor nu este de ajuns. Acești indicatori trebuie comparați, în opinia noastră, cu indicatori similari, pentru a se putea determina poziția reală a băncii din punctul de vedere al profitabilității. Din cele constatate de noi, se practică în general 3 tipuri de comparații: comparația cu indicatorii aceleiași bănci, în decursul anilor, comparația cu indicatorii medii ai altor bănci, în cadrul aceleiași perioade și comparația cu indicatorii planificați, atunci când banca își elaborează strategii pe diverse termene structurate în planuri ce vizează obținerea unor anumite niveluri ale profitului. Deducem de aici necesitatea asigurării unei concepții unitare, la nivelul sistemului bancar românesc, privind indicatorii de performanță și în același timp, asigurarea sistemului informațional necesar realizării comparațiilor.

Dacă am analizat sistemul de indicatori care măsoară eficiența sistemului bancar, în general, prin măsurarea eficienței fiecărei bănci în parte, în continuare vom analiza performanțele la nivelul unei unități teritoriale (sucursală locală). Și în acest caz avem de a face cu un model dezvoltat pe un sistem de indicatori specifici, model care are în centru indicatorul rentabilității activelor (ROA) și se completează cu alți indicatori ai profitabilității bancare, realizând astfel imaginea performanței băncii la un moment dat.

La nivelul fiecărei sucursale organizată ca centru de profit se determină periodic indicatorii de eficiență, care se compară cu realizările respective ale celorlalte unități ale băncii, cât și cu realizările perioadelor anterioare, putându-se astfel obține o imagine asupra poziției și evoluției unei unități a băncii la un moment dat. Instituirea sistemului de indicatori se corelează cu decizia strategică a băncii privind organizarea unităților bancare ca centre de profit, astfel încât evaluarea pe baza criteriilor de performanță să contribuie la analiza calitativă a rezultatelor obținute. Sistemul indicatorilor de eficiență aplicabil unităților bancare cuprinde:

Rentabilitatea activelor la nivelul unităților – indicator ce furnizează o informație globală asupra profitabilității acestora. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat și activele producătoare de venit (definite ca fiind plasamentele băncii în credite, la care se adaugă excedentul de resurse considerat plasament intrabancar și cota rezervei minime obligatorii). Rentabilitatea activelor reprezintă cea mai bună măsură a eficienței bancare. Tendința descrescătoare a acestui indicator arată că centrul de profit are dificultăți în realizarea veniturilor. O rată de creștere reflectă un efect pozitiv ca urmare a creșterii veniturilor din alte servicii decât cele de efectuare a plasamentelor (care implică un grad de risc mai mare).

Rentabilitatea resurselor atrase – indicator ce măsoară rentabilitatea globală, furnizând informații privind profitul calculat raportat la resursele atrase (inclusiv valoarea deficitului de resurse). O rată ridicată a indicatorului arată că resursele atrase de centrul de profit sunt mici, fapt ce limitează posibilitatea acestuia de a acorda credite în continuare, clienților săi.

Randamentul economic – indicator ilustrat de raportul dintre cheltuielile totale și veniturile totale calculate conform modelului de profitabilitate al băncii. Cu cât acest indicator înregistrează valori mai reduse cu atât eficiența centrului de profit este mai ridicată. Un factor de influență asupra acestui indicator îl reprezintă cheltuielile, altele decât cele bonificate la resursele atrase și care trebuie în mod riguros diminuate, astfel încât performanțele activității centrului de profit să se îmbunătățească de la o perioadă la alta.

Gradul de acoperire a plasamentelor cu resurse proprii – indicator ce reflectă măsura în care plasamentele în active producătoare de venituri, în special plasamentele în credite se realizează pe seama resurselor atrase sub forma de depozite la nivelul centrului de profit. Acest indicator are o latură cantitativă, dar și una calitativă care constă, în principal, în structura elementelor de activ și de pasiv ce influențează nivelul veniturilor și al cheltuielilor aferente acestora, analiza calitativă reliefând efortul făcut de centrul de profit pentru atragerea resurselor necesare acoperirii plasamentelor în credite.

Creditele restante în total credite – indicator ce reflectă gradul de rambursare a creditelor acordate în perioada de timp analizată. Analiza nivelului și tendințelor ratei acestui indicator conduce la identificarea riscului potențial al portofoliului de împrumuturi al centrului de profit. Astfel, o rată înaltă reflectă un risc ridicat și, deasemenea, o creștere a nivelului provizioanelor constituite de centrele de profit ca urmare a deteriorării serviciului datoriei în relația bancă-client, situație cu implicații directe asupra cheltuielilor și a profitului calculat. Acest indicator se determină ca raport între creditele restante și totalul creditelor acordate de către centrul de profit.

Gradul de încasare a dobânzii – indicator ce caracterizează capacitatea clienților băncii de a achita dobânzile aferente împrumuturilor contractate cu banca, în funcție de fluxul de lichidități (cash-flow), care reflectă situația intrărilor de lichidități (încasări) și a ieșirilor de lichidități (cheltuieli), în perioada raportată. Acest indicator reflectă, în același timp, modul în care sunt utilizate resursele existente la dispoziția centrelor de profit pentru care banca bonifică dobânzile corespunzătoare, dar nu încasează veniturile cuvenite la împrumuturile acordate. O consecință directă a înregistrării de către centrul de profit a unei rate mai mici de 100% o reprezintă constituirea de provizioane pentru dobânzile neîncasate, cu afectarea cheltuielilor și respectiv diminuarea corespunzătoare a profitului. Indicatorul se calculează ca raport între veniturile neîncasate, pe de o parte și veniturile din dobânzi, pe de altă parte.

Profitul pe salariat – indicator ce ilustrează volumul și eficiența activității centrului de profit, dimensionarea personalului în funcție de activitatea și complexitatea serviciilor oferite clienților precum și capacitatea managerială de utilizare a personalului, în funcție de gradul de dotare și informatizare al băncii. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare cu cât volumul de operațiuni și calitatea acestora sunt efectuate în numele clienților băncii, astfel încât veniturile obținute să fie maxime în raport cu gradul de utilizare a timpului de lucru de către salariații băncii. Menținerea unui număr de personal supradimensionat în raport cu volumul de activitate are un efect negativ pe termen mediu și lung, prin efectuarea de cheltuieli suplimentare, nejustificate în raport cu veniturile realizate și care au consecințe directe, nedorite, asupra profitului realizat. Indicatorul se calculează ca raport între profitul calculat și numărul mediu de personal angajat în cadrul centrului de profit, la data analizei.

Volumul resurselor pe salariat – indicator ce reflectă calitatea și siguranța serviciilor oferite de bancă, astfel încât clienții acesteia, persoane fizice și juridice, să devină interesați în derularea operațiunilor prin bancă. Prin îmbunătățirea continuă a relației bancă – client, apropierea cu precădere față de clienții mari care realizează atât activitate internă cât și exporturi, prin diversificarea produselor bancare oferite întreprinderilor mici și mijlocii, se creează posibilitatea atragerii de resurse acoperitoare pentru plasamentele efectuate de centrul de profit. Deasemenea, utilizarea eficientă a timpului de lucru creează posibilitatea atragerii de resurse cu dimensionarea corespunzătoare a personalului. În plus, acest indicator reflectă poziția ocupată de bancă în mediul concurențial, în funcție de zona de interes economic, cât și de operativitatea prestării serviciilor și siguranța resurselor atrase de la clienții băncii. Indicatorul este calculat ca raport între volumul resurselor atrase de centrul de profit și numărul mediu de personal.

Rata profitului – indicator ce reflectă valoarea veniturilor obținute pentru realizarea unei unități de profit, prezentând astfel gradul în care centrul de profit realizează dezideratul maximizării veniturilor în condițiile minimizării cheltuielilor. Acest indicator se calculează ca raport între veniturile totale și profitul calculat.

Rata rentabilității – indicator ce măsoară rezultatele managementului bancar, de optimizare a fluxurilor elementelor de activ în corelare cu volumul și structura resurselor atrase. Optimizarea raportului între venituri și costuri reprezintă un aspect esențial al managementului bancar, fiind sursa principală a creșterii pe criterii calitative a profitului. Orientarea actuală a centrelor de profit se manifestă în tendința de reducere a cheltuielilor, în special a celor cu funcționarea băncii (salarii și cheltuieli aferente acestora, impozite și taxe, amortizări de mijloace fixe, cheltuieli materiale, cu energia, apa, cheltuieli de birou, cheltuieli cu prelucrarea electronică a informațiilor, cheltuieli cu paza și protecția băncii etc.). Indicatorul se determină ca raport între profitul brut și valoarea cheltuielilor înregistrate de bancă pe o anumită perioadă. Valoarea indicatorului este cu atât mai mare cu cât o unitate de profit se obține cu un volum minim de cheltuieli.

Gradul de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioane și taxe – indicator ce reflectă măsura în care veniturile obținute din operațiunile efectuate de bancă în numele clienților acoperă cheltuielile proprii ale centrului de profit cu funcționarea băncii (în aceste cheltuieli incluzându-se cheltuielile generale și cele administrativ gospodărești). Dimensionarea cheltuielilor cu funcționarea băncii se efectuează în strictă corelare cu volumul de activitate, cu numărul optim de personal și cu gradul de funcționalitate și utilizare a spațiului în care se desfășoară activitatea bancară. Indicatorul se determină ca raport între comisioanele și taxele de servicii încasate și cheltuielile cu funcționarea băncii. O rată înaltă a gradului de acoperire a cheltuielilor de funcționare din comisioane și taxe încasate indică o bună organizare a activității și a fluxurilor bancare, precum și o poziție importantă deținută în sistemul concurențial bancar ca urmare a calității și diversității serviciilor oferite clienților băncii.

În opinia noastră, evaluarea activității unităților teritoriale bancare pe baza criteriilor de performanță puse în evidență în urma calculării setului de indicatori menționați de noi, poate contribui la analiza calitativă a rezultatelor activității fiecărui centru de profit, privind veniturile, cheltuielile și rezultatele obținute comparativ cu activitatea celorlalte centre de profit, ca și cu rezultatele obținute în trecut, asigurând în acest fel o concurență sănătoasă între sucursalele aceleiași bănci, ceea ce nu poate fi decât benefic. Obținerea unor rezultate cât mai bune de către bănci nu trebuie să devină un obiectiv în sine, iar noțiunea de profitabilitate și eficiență nu trebuie separată de buna gestiune a riscurilor bancare.

Nicicând nu a fost mai evident decât în ultimul an si jumătate că o buna gestiune a riscurilor aduce după sine costuri reduse pentru bănci. Băncile care au știut să realizeze o bună gestiune a riscurilor, atât în perioada de avânt economic, cât și după debutul crizei financiare, au menținut cheltuielile cu consitituirea provizionalor la niveluri relativ reduse sau suportabile și se numără acum printre cele mai eficiente și profitabile bănci. La fel de important pentru o bancă este să mențină un nivel adecvat al indicatorilor de lichiditate.

Monitorizarea permanentă a indicatorilor de lichiditate are drept scop aprecierea capacității băncii de a asigura, prin intermediul activelor lichide și a celor transformabile pe termen scurt în lichidități, efectuarea plăților solicitate de creditorii săi. Banca va calcula indicatorii de lichiditate, urmărind încadrarea permanentă a lor în limitele stabilite, precum și în orizontul de timp în legătura cu care se determină poziția lichidității.

Lichiditatea în funcție de total active (%) :

Acest indicator reflectă cât la sută din activul băncii este sau poate fi transformat în timp scurt în lichidități, fără costuri suplimentare, pentru a putea face față în orice moment plăților solicitate de creditorii băncii.

Lichiditatea în funcție de total depozite și disponibilități(%) :

Lichiditatea în funcție de total depozite și împrumuturi(%) :

Lichiditatea în funcție de depozitele la vedere (%):

.

Pe lângă indicatorii menționați, banca va compara valoarea activelor cu cea a pasivelor (bilanțiere și extrabilanțiere) grupate pe benzi de lichiditate, care, de regulă, sunt: de până la o lună, între o lună și trei luni, între 3 și 6 luni, între 6 și 12 luni, de 12 luni și peste 12 luni. În cadrul analizei indicatorului de lichiditate pe fiecare bandă de lichiditate, nivelul acestuia (L) trebuie să fie întotdeauna supraunitar, cu mențiunea că excedentul de lichiditate de la o bandă inferioară se poate reporta pentru banda imediat superioară. Extrem de sugestiv este, în opinia noastră, indicatorul de lichiditate imediată sau acidă, calculat ca raport între activele lichide și obligațiile imediate cuprinse în prima bandă de scadențe, de până la 30 de zile.

Buna gestiune a riscului este esențială și are un impact pozitiv asupra atingerii unor niveluri cât mai bune ale indicatorilor de eficiență bancară, garanție sau cel puțin condiție necesară pentru un brand corporativ eficient.

I.6.2. Metode de analiză și instrumente pentru administrarea riscurilor, specifice consolidării brandului corporativ în societățile de asigurare-reasigurare

Societățile de asigurare-reasigurare, ca și toate celelalte instituții financiare țin foarte mult la imaginea lor. La evaluarea brandului unei societăți de asigurări-reasigurări, orice analist folosește principiile fundamentale de analiză economico-financiară aplicabile oricărei instituții financiare, însă specificul operațiunilor de asigurări determină anumite modificări în aplicarea acestor concepte. Structura diferită a capitalului unei societăți de asigurări, precum și cunoașterea preciziei cu care sunt constituite și menținute rezervele, este fundamentală pentru evaluarea unui asigurător. La băncile și companiile de asigurări la care am efectuat documentarea și unde am avut șansa să ne ocupăm chiar de efectuarea analizelor pentru determinarea limitelor de risc, am constatat că, în cadrul analizelor tip scoring pentru evaluarea activității societăților de asigurări, se folosesc 3 tipuri de indicatori: ratele de solvabilitate, ratele de lichiditate și ratele de rentabilitate. Acestea sunt de fapt pilonii pe care se sprijină întreaga construcție a brandului unui asigurator.

La elaborarea materialului prezentat în această parte a lucrării noastre despre metodele de analiză tip scoring, efectuată pe baza formulelor de calcul a principalilor indicatori, un rol important l-au avut cercetările (Constantinescu, D.A., 2004) și activitățile practice efectuate la bănci comerciale din România, care, având relații de afaceri cu societăți de asigurare, utilizau metode de analiză tip scoring în calcularea expunerii la riscul de contrapartidă față de acestea. Pe de altă parte, extrem de importante au fost lucrările cu caracter teoretic și științific57 utilizate ca sursă de documentare (Văcărel, Bercea, 2007).

Metoda scoring prezintă o serie de particularități. În primul rând, este aplicată tuturor societăților de asigurare-reasigurare care transmit băncii situațiile financiare și solicită includerea lor în lista partenerilor de afaceri ai băncii. Este evident că o bancă nu ar avea acces la toate informațiile economico-financiare pe baza cărora să-și calculeze nivelul expunerilor la risc, dacă însăși companiile de asigurări nu ar fi de acord, ca pe baza unei înțelegeri privind păstrarea confidențialității, să furnizeze ele însele datele necesare calculării limitelor de risc prin metoda scoring.

Posibilitatea de a avea limita de risc acordată de o bancă importantă oferă șansa unei companii de asigurări să încheie mai multe afaceri cu banca respectivă și cu clienți ai acelei bănci. În al doilea rând, are drept finalitate împărțirea societăților de asigurare-reasigurare în clase de risc, de la A la D, clasa A fiind cea mai bună, iar clasa D având gradul de risc cel mai ridicat. În al treilea rând, metoda scoring este structurată pe cele două categorii de informații provenite în urma analizelor nefinanciare și financiare ale societăților de asigurare-reasigurare. Astfel, sursele de informații utilizate pentru analiza societăților de asigurare-reasigurare prin metoda scoring pot fi externe și interne. În categoria surselor de informații externe intră bilanțurile contabile ale societăților de asigurare-reasigurare, inclusiv anexele la bilanț, cu viza Autorității de Supraveghere Financiară (ASF) sau rapoartele anuale, după caz. În ceea ce privește categoria surselor de informații interne, putem enumera site-ul ASF, care furnizează informații actualizate în legătură cu societățile autorizate, structura acționariatului societăților de asigurare-reasigurare, diferite rapoarte și publicații ale unor organizații din domeniul asigurărilor.

Analiza aspectelor nefinanciare față de societățile de asigurări reprezintă un factor important în decizia finală de alocare a limitelor de expunere la risc. Aspectele urmărite de bancă în efectuarea acestor analize sunt cel puțin: structura acționariatului, volumul și structura capitalului social, istoricul societății, rețeaua de sucursale, calitatea managementului, cota de piață deținută, politica de reasigurare a societății.

În ceea ce privește structura acționariatului, se consideră că o societate de asigurare-reasigurare are un acționariat solid, dacă principalii acționari care decid strategia societății respective sunt companii internaționale cu bun renume pe piața asigurărilor, statul, SIF-urile, societăți bancare solide, instituțiile financiare sau fonduri de investiții cu standing financiar ridicat și acționariat de încredere etc.

Legat de volumul și structura capitalului social, normele privind limita minimă a capitalului social vărsat, respectiv a fondului de rezervă liberă vărsat al asigurătorilor, prevăd anumite limite minime pentru capitalul social, separat pentru activitatea de asigurări generale (exceptând asigurările obligatorii), pentru activitatea de asigurări generale propriu-zisă și pentru activitatea de asigurări de viață, în funcție de activitățile de asigurări desfășurate.

Cu cât o societate are un istoric mai îndelungat, cu atât experiența acumulată de aceasta în domeniul asigurărilor poate constitui un avantaj relativ față de concurență. O rețea de sucursale, dimensionată corespunzător în teritoriu și organizată pe baze de eficiență, constituie un atu pentru societatea respectivă. Pentru evaluarea calității managementului se au în vedere aspecte, precum pregătirea profesională, experiența în domeniul financiar-bancar, prestigiul, moralitatea conducerii, stabilitatea conducerii, capacitatea de a forma o echipă.

Următorul aspect al analizei nefinanciare are în vedere cota de piață deținută de societatea de asigurare-reasigurare pe piața asigurărilor în funcție de diferite criterii, cum sunt volumul primelor subscrise, totalul activelor, cuantumul rezervelor constituite la asigurări generale sau de viață, volumul primelor cedate în reasigurare, valoarea imobilizărilor corporale, volumul activelor circulante, profitul realizat, dimensiunea capitalului social și structura acestuia.

În ce privește politica de reasigurare a societății, se urmărește măsura în care aceasta apelează la reasigurarea proporțională și/sau la cea neproporțională, precum și ratingul societăților de reasigurări. Reasigurarea constituie o completare extrem de importantă a asigurării, deoarece ea face posibilă divizarea riscurilor inițial asumate de asigurator, redistribuirea lor între numeroase societăți specializate și dispersarea lor pe arii geografice întinse. În felul acesta, reasigurarea, alături de alți factori, creează cadrul necesar realizării stabilității rezultatelor financiare ale societăților de asigurări, cheia construirii și menținerii unui brand corporativ puternic și căutat de clienți.

Trecând la analiza financiară, aceasta se efectuează de managementul riscurilor, cu ajutorul informațiilor preluate din rapoartele oficiale ale societăților de asigurare, de pe site-urile companiilor de asigurare, de pe internet și din publicațiile de specialitate, pentru indicatorii: coeficientul de lichiditate, gradul de solvabilitate, dauna maximă posibilă, rezervele tehnice constituite, dispersia plasamentelor, rata daunei, costul activității de asigurare, rentabilitatea cheltuielilor (Rc), rentabilitatea capitalului (ROE), gradul de îndatorare, marja solvabilității.

Coeficientul de lichiditate (Cl), reprezintă raportul dintre activele lichide și obligațiile certe pe termen scurt ale asigurătorului față de asigurați. Prin active lichide se înțeleg titluri de stat, depozite bancare al căror plasament nu depășește 50% într-o singură bancă, dar nu mai mult de 20% într-o bancă aparținând aceluiași grup financiar sau care este acționar semnificativ la asigurătorul respectiv, disponibilități în conturi curente și în casierie. Obligațiile certe pe termen scurt ale asigurătorului față de asigurați sunt reprezentate de rezerva de daune și rezerva de daune neavizate. Cerința minimă privind coeficientul de lichiditate este de 50%.Gradul de solvabilitate al asigurătorului (Gs) reprezintă raportul dintre activul net sau marja de solvabilitate de care dispune asigurătorul și marja minimă de solvabilitate. La companiile unde am efectuat cercetarea am întâlnit diverse variante, dintre care cea pe care o considerăm mai reprezentativă, în opinia noastră, o prezentam mai jos:

Dacă Gs < 1: asigurător insolvabil;

Dacă Gs = 1: asigurător aflat în prag de insolvabilitate;

Dacă 1 < Gs < 1,5: asigurător pentru care există un risc ridicat de insolvabilitate;

Dacă 1,5 < Gs < 2: asigurător pentru care există un risc scăzut de insolvabilitate;

Dacă Gs > 2: asigurător pentru care nu există un risc probabil de insolvabilitate.

Dacă în urma analizei rapoartelor financiare și a controalelor efectuate, ASF constată că

asigurătorul se află în prag de insolvabilitate sau are un risc ridicat de insolvabilitate, care pune în pericol onorarea obligațiilor asumate față de asigurați, aceasta va solicita consiliului format din administratorii asigurătorului întocmirea și aplicarea unui plan de redresare financiară. Acest plan trebuie să prevadă, în principal, limitarea volumului de prime brute sau nete subscrise pe o anumită perioadă, astfel încât acestea să nu depășească anumite valori, interzicerea vânzării sau reînnoirii contractelor de asigurare de un anumit tip, interzicerea efectuării anumitor investiții, majorarea capitalului social vărsat, orice măsuri pe care le consideră necesare în vederea redresării.

În ceea ce privește mărimea rezervelor tehnice constituite, pentru activitatea de asigurări generale, asigurătorii au obligația să constituie și să mențină următoarele rezerve tehnice: rezerva de prime (Rp), rezerva de daune (Rd), rezerva de daune neavizate, rezerva pentru riscuri neexpirate (Rrn), rezerva de egalizare, rezerva de catastrofă.

Rezerva de prime (Rp), se calculează lunar prin însumarea cotelor părți din primele subscrise, aferente perioadelor neexpirate ale contractelor de asigurare, astfel încât diferența dintre volumul primelor nete subscrise și această rezervă să reflecte primele nete alocate părții din riscurile expirate la data calculării. Această rezervă se calculează pentru fiecare contract, iar suma rezultatelor astfel obținute reprezintă rezerva de prime totală:

Rp = (x:Pp) x Psn.

unde:

x – numărul de zile corespunzător perioadei neexpirate a contractului;

Pp – perioada contractului, exprimată în număr de zile;

Psn – primele nete subscrise pentru contractul respectiv.

Rezerva de daune (Rd) se creează și se administrează lunar, în baza estimărilor pentru avizările de daune primite de asigurător, astfel încât fondul creat să fie suficient pentru acoperirea plății acestor daune. Se constituie pentru daunele raportate și în curs de lichidare și se calculează pentru fiecare contract de asigurare la care s-a notificat producerea evenimentului asigurat, pornindu-se de la cheltuielile previzibile care vor fi efectuate în viitor pentru lichidarea acestor daune. În vederea calculării acestei rezerve, asigurătorii au obligația de a întocmi o evidență a daunelor raportate. Elementele care se iau în considerare în calculul rezervei de daune sunt: cheltuielile cu constatarea și evaluarea pagubei aferente serviciilor prestate de terțe persoane, valoarea estimată a despăgubirii cuvenite pentru dauna avizată, costurile de lichidare a daunei, aferente serviciilor prestate de terțe persoane și valoarea recuperărilor și a regreselor.

Rezerva de daune neavizate, se creează și se ajustează cel puțin la încheierea exercițiului financiar, dacă reglementările asigurătorului nu prevăd altfel, în baza estimărilor acestuia, a datelor statistice sau a calculelor actuariale pentru daunele întâmplate, dar neavizate.

Rezerva pentru riscuri neexpirate (Rrn), se calculează pe baza estimării daunelor ce vor apărea după închiderea exercițiului financiar, în cazul în care se constată că daunele estimate în viitor depășesc rezervele de prime constituite pentru un anumit tip de contract de asigurare:

Rrn = Dest – Rp

unde:

Dest – daunele estimate că vor apărea în perioadele viitoare;

Rp – rezerva de prime.

Rezerva de egalizare, se creează în anii cu rezultate tehnice favorabile, pentru constituirea surselor de acoperire a daunelor în anii în care rezultatele tehnice vor fi nefavorabile. Rezerva de egalizare are ca scop dispersia în următorii ani a rezultatelor favorabile obținute în anul financiar curent. Rezerva de egalizare se va calcula numai dacă rata daunei, aferentă tuturor claselor de asigurări practicate se situează sub 50%.

Rezerva de catastrofă, se constituie prin aplicarea lunar a unui procent de minim 5% asupra volumului de prime brute subscrise, aferente contractelor care acoperă riscuri catastrofale (cutremure de pământ cu magnitudinea mai mare de 6 grade pe scara Richter, inundații, furtună, uragan, alunecari de teren etc.), până când fondul de rezervă atinge cel puțin nivelul reținerii proprii sau 10% din acumularea răspunderilor asumate prin contractele ce acoperă riscuri catastrofale. Această rezervă este destinată acoperirii despăgubirilor aferente daunelor de natură catastrofală. Pentru urmărirea modului de calcul al acestei rezerve, asigurătorii vor ține o evidența separată a contractelor care acoperă riscul de catastrofă. Asigurătorii care practică asigurări prin care se acoperă riscuri catastrofale sunt obligați să aibă un program de reasigurare privind astfel de riscuri, din care să rezulte capacitatea lor de a le subscrie și reținerea netă, care trebuie să fie bine corelată cu puterea financiară curentă și de perspectivă.

Pentru activitatea de asigurări de viață, asigurătorii au obligația să constituie și să mențină rezerve tehnice (inclusiv rezerve matematice), care sa le permită acestora sa facă fata in orice moment obligațiilor pe care si le-au asumat prin contractele de asigurare.

Exact așa cum băncile își calculează limite de risc pentru a nu se expune în mod exagerat pe una sau câteva societăți de asigurare, tot așa și societățile de asigurare sunt interesate să nu depună toți banii sau cea mai mare parte a lor la o singură instituție financiară, sau să nu facă un singur plasament, care, dacă se va dovedi riscant, să-i pericliteze situația financiară a companiei și capacitatea de a-și onora obligațiile față de clienți. Pentru dispersia în funcție de risc a plasamentelor, la efectuarea plasamentelor activelor admise să reprezinte rezervele tehnice, asigurătorul trebuie să respecte următoarele reguli de dispersie, prezentate în tabelul de mai jos:

Tabelul nr. I.3.

Reguli de dispersie a plasamentelor activelor admise să reprezinte rezerve tehnice

Sursa: Informațiile prezentate în acest tabel au fost elaborate de autor pe baza analizei surselor

de informare din băncile și societățile de asigurări unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri,

rapoarte).

Rata daunei (Rd) se calculează separat, pe clase de asigurări și pe total asigurări generale,

după formula:

.

unde:

D – despăgubiri plătite;

P – prime nete încasate.

Cu cât rata daunei înregistrează valori sub 100 %, cu atât poate fi vorba de o situație financiară mai bună a societății de asigurare. La o rată a daunei mai mică de 50% rezultatele financiare ale societății pot fi foarte bune.

Deoarece societățile de asigurare-reasigurare mai efectuează pe lângă cheltuielile cu plata despăgubirilor, care sunt preponderente, și cheltuieli privind crearea rezervelor tehnice și constituirea și administrarea fondului de asigurare, este necesar ca pe lângă rata daunei, să se calculeze și indicatorul Costul activității de asigurare (Ca).

În mod normal, Ca < 100 % .

Rentabilitatea cheltuielilor (Rc) se calculează ca raport între profitul net și cheltuielile totale.

Rentabilitatea capitalului (ROE) reprezintă raportul între profitul net și capitalurile proprii ale societății, ceea ce exprimă mult despre cât de eficient este utilizat capitalul acționarilor.

Următorul indicator este Gradul de îndatorare (G), raportul dintre datorii și pasivul total.

Un alt indicator care se calculează la nivelul societăților de asigurare-reasigurare este Marja de solvabilitate (Ms), ce reprezintă suma cu care valoarea activelor depășește valoarea obligațiilor și care trebuie să fie mai mare decât valoarea stabilită prin normele privind limita minimă a marjei de solvabilitate a asigurătorilor.

Ms = Total active – Total obligații

În funcție de numărul de puncte obținute, calculate conform indicatorilor și modului de apreciere stabilit de ASF, societățile de asigurare-reasigurare sunt încadrate de către specialiștii din compartimentele cu responsabilități de management al riscurilor de contrapartidă, în patru clase de risc, după cum urmează:

Tabelul nr. I.4

Limita de expunere la risc maxim admisă, în funcție de categoria de risc

a societăților de asigurare – reasigurare

Sursa: Informațiile conținute pe coloana astfel indicată au un caracter de exemplu, însă au un grad de relevanță rezonabil în comparație cu sursele din companiile, băncile și societățile de asigurare unde a fost realizată cercetarea.

Metoda de calcul indicată, setul de indicatori și tehnica de management al riscurilor prezentate în această parte a lucrării pot fi instrumente valoroase de măsurare și calibrare a statusului brandului corporativ al oricărei companii de asigurare-reasigurare care își desfășoară activitatea pe piața românească. Odată în plus, se poate demonstra cum imaginea oricărei companii depinde în mod direct de felul cum managerii de risc știu să-și facă treaba.

Cap.I CAPITOLUL II – MĂSURI DE CONTROL ȘI GESTIONARE A RISCURILOR ÎN

ORGANIZAȚIILE FINANCIARE

controlului intern, garție a unui management eficace al riscurilor

II.1. Sisteme interne de control.

II.1.1. Importanța sistemelor de control intern

Toate companiile, indiferent de natura activității desfășurate, dar cu atât mai mult organizațiile financiare, care lucrează cu active financiare, trebuie să adopte tehnici și instrumente pentru prevenirea și gestionarea riscurilor. Acestea se stabilesc în concordanță cu strategiile generale, corelate cu nivelul fondurilor proprii și cu experiența deținută în administrarea riscurilor, precum și cu disponibilitatea de expunere la risc stabilită de reprezentanții acționarilor în structurile de supraveghere.

Este imperios necesar ca politicile privind prevenirea și administrarea riscurilor, corespunzătoare naturii, dimensiunii și complexității activităților desfășurate, să fie transpuse în mod clar și transparent în norme interne, proceduri, inclusiv în manuale și coduri de conduită, făcându-se distincție între standardele generale aplicabile întregului personal și regulile specifice, aplicabile anumitor categorii de personal. Un sistem adecvat de control intern are astfel un rol important în a asigura atât conformitatea cu legile și reglementările autorităților de supraveghere, cât și cu politicile, procedurile și normele interne, reducând riscul apariției unor pierderi neașteptate sau deteriorări ale reputației. Organizațiile financiare trebuie să dispună de un sistem de control intern asupra procesului de administrare a riscurilor, care implică analize independente și regulate și evaluări ale eficacității sistemului și, acolo unde se impune, asigurarea remedierii deficiențelor constatate. Rezultatele unor astfel de analize sunt comunicate în mod direct reprezentanților acționarilor numiți în structurile de supraveghere, de administrare a riscului și cele de audit și conformitate.

Controlul privind existența unor măsuri de prevenire și de identificare a riscurilor începe din primele acțiuni de proiecție strategică și trebuie realizat permanent pe tot parcursul existenței și funcționării unei organizațiile financiare, nefiind doar o procedură sau politică aplicabilă într-un anumit moment, ci mai degrabă un proces continuu, aplicabil la toate nivelurile.

Un sistem de control intern eficace reprezintă o componentă esențială pentru un bun management și, de asemenea, baza pentru o activitate sigură. Un sistem de control intern bine pus la punct ajută la realizarea obiectivelor propuse, la atingerea țintelor de profitabilitate pe termen lung și la menținerea unui sistem de raportări financiare și manageriale de încredere. Controlul intern este un proces în care sunt implicați reprezentanții acționarilor responsabili cu funcția de supraveghere, conducerea executivă și angajații de la toate nivelurile ierarhice. Reprezentanții acționarilor responsabili cu funcția de supraveghere au atribuția de a aproba politicile și procedurile de stabilire a competențelor și responsabilităților pe linia prevenirii și administrării diferitelor categorii de riscuri, în timp ce implementarea acestora revine conducătorilor executivi. De asemenea, aceștia din urmă au responsabilitatea de a asigura comunicarea politicilor și procedurilor pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscurilor personalului implicat în punerea lor în aplicare, menținerea limitelor corespunzătoare privind expunerea la riscuri, inclusiv pentru condiții de criză, în conformitate cu mărimea, complexitatea și situația financiară a organizației financiare precum și menținerea eficienței și eficacității sistemului de control. Organele cu funcție de supraveghere și conducerea executivă poartă responsabilitatea pentru implementarea unei culturi organizaționale a controlului în cadrul organizației financiare, iar fiecare persoană angajată trebuie să participe activ, executându-și rolul în cadrul acestui proces. Controlul intern este definit și reglementat de către Banca Națională a României prin regulamente specifice, ca fiind un proces continuu, destinat să furnizeze o asigurare rezonabilă pentru îndeplinirea obiectivelor de performanță, de informare și de conformitate. Pentru a asigura eficacitatea acestui proces de control intern, funcția de supraveghere trebuie să solicite executivului să implementeze și să mențină perfect operaționale funcțiile de control al riscurilor, de conformitate și de audit intern. Controlul intern include, de asemenea, organizarea contabilității, tratamentul informațiilor, evaluarea riscurilor și sistemele de măsurare a acestora.

Organizarea controlului intern, cu scopul realizării supravegherii pe bază consolidată, la nivelul entităților care fac parte din perimetrul de consolidare este structurată pe trei niveluri, și anume: primul nivel este activitatea zilnică de monitorizare efectuată de personalul responsabil pentru fiecare entitate cuprinsă în perimetrul său de consolidare, cel de al doilea este format din controlul intern, administrarea riscurilor și guvernanța corporativă iar al treilea este auditul intern. Controlul intern trebuie să funcționeze la toate nivelurile, ca un sistem integrat, ale cărui elemente componente funcționează în perfectă corelare. În opinia noastră, unele dintre cele mai importante elemente constitutive ale sistemului de control intern sunt implicarea personală a structurilor de conducere în funcția de control intern, punerea în practică a segregării responsabilităților, controlului dual și eliminarea conflictelor de interese. Un rol important îl are informarea și comunicarea, care pot sprijini activitatea de monitorizare și corectare a deficiențelor în stadii cât mai timpurii.

II.1.2. Obiectivele majore și principalele elemente ale sistemelor de control intern

În opinia noastră, obiectivele majore ale sistemului de control intern pot fi clasificate în obiective operaționale, obiective informaționale și obiective de conformitate, așa cum sugerează grafic Figura nr. II.1.

Figura nr. II.1.

Obiective majore ale sistemului de control intern

Sursa: Reprezentarea grafică aparține autorului

Vom încerca, în cele care urmează, să analizăm obiectivele sistemului de control intern, așa cum le percepem, prin intermediul rolului și al principalelor funcții pe care le îndeplinesc.

Obiectivele operaționale ale controlului intern privesc eficiența și eficacitatea cu care sunt folosite activele, precum și celelalte resurse ale organizației, în vederea protejării acesteia de eventuale pierderi ce pot fi produse de factori obiectivi sau subiectivi. Sistemul de control intern urmărește să se asigure că toți angajații depun eforturi în direcția atingerii obiectivelor propuse, eliminând costurile nedorite sau excesive sau apariția altor interese în detrimentul organizației.

Obiectivele informaționale au ca finalitate crearea unui sistem de raportări periodice, credibile și complete, necesare pentru procesul decizional. Acest sistem trebuie să cuprindă inclusiv toate declarațiile financiare, atât cele interne, cât și cele cerute de autorități. Informațiile primite de către reprezentanții acționarilor, conducerea executivă și autoritățile cu rol de supervizare, trebuie să fie fidele, complete și de calitate, astfel încât acestea să permită luarea celor mai bune decizii, în cunoștință de cauză.

Obiectivele de conformitate asigură un nivel rezonabil de certitudine că întreaga activitate se realizează în conformitate cu legile și reglementările în vigoare, precum și normele și procedurile interne. Aceste obiective trebuie atinse în vederea protejării imaginii și reputației.

Obiectivele sistemului de control pot fi atinse doar dacă sunt disponibile elementele esențiale care constituie acest sistem. Principalele elemente ale sistemului de control intern sunt, supervizarea permanentă a activității de către management, cultura de control, evaluarea corectă a riscului, activități eficace de control, inclusiv pentru prevenirea și combaterea riscurilor, informarea și comunicarea și procesul de monitorizare. Pornind de la regulile generale ale unui sistem de control eficace și eficient, vom încerca să dezvoltăm în continuare conținutul fiecărui element care constituie sistemul de control. Supervizarea de către management și cultura de control. Consiliul format din reprezentanții numiți de acționari să exercite funcția de supraveghere, este responsabil pentru activitatea de guvernare, ghidare și supervizare a conducerii executive, stabilește strategia și politicile majore ale organizației și aprobă structura organizatorică a acesteia. Funcția de supraveghere este responsabilă pentru implementarea și menținerea unui sistem de control adecvat. Membrii consiliului care exercită funcția de supraveghere trebuie să cunoască atât activitățile, cât și riscurile din organizație, la nivel de experți. Un consiliu de supraveghere activ este capabil să rezolve problemele ce ar putea diminua eficacitatea sistemului de control intern, cu ajutorul unor canale de comunicare eficace, precum și cu sprijinul unor funcții financiare, juridice și de audit intern capabile. Acest for, care exercită funcția de supraveghere, include în activitatea sa discuții periodice cu conducerea executivă asupra eficacității sistemului de control intern, analiza periodică a rapoartelor de evaluare asupra sistemului de control intern întocmite de către management, auditorii interni și auditorii externi, alături de monitorizarea periodică a activității managementului, a implementării recomandărilor auditorilor și a autorităților cu rol de supervizare, privitoare la îmbunătățirea sistemului de control intern.

Comitetul de Audit și Conformitate are un rol important prin sprijinul acordat Consiliului de Supraveghere în vederea îndeplinirii responsabilităților acestuia. Comitetul de Audit și Conformitate permite examinarea atentă a informațiilor și rapoartelor primite, fără a necesita prezența tuturor membrilor Consiliului de Supraveghere, asigurând în același timp atenția cuvenită fiecărei probleme întâlnite. Este responsabil, în principal, pentru monitorizarea procesului de întocmire a raportărilor financiare și testare a sistemului de control intern. Însă, existența Comitetului de Audit și Conformitate nu implică un transfer de responsabilitate din partea Consiliului de Supraveghere, acesta din urmă fiind singurul împuternicit legal să adopte decizii. De altfel, regula întâlnită în bănci este aceea că dintre membrii Consiliului de Supraveghere se numesc componenții Comitetului de Audit și Conformitate, ca urmare, responsabilitatea se menține la acest nivel înalt, ceea ce apreciem că este foarte potrivit cu importanța deciziilor.

După cum am punctat la începutul capitolului, conducerea executivă într-o organizație trebuie să poarte responsabilitatea implementării strategiilor aprobate de Consiliul de Supraveghere, a politicilor de control intern și a monitorizării sistemului de control intern. Conducerea executivă este responsabilă pentru implementarea măsurilor aprobate de Consiliul de Supraveghere, inclusiv a strategiei și a politicilor, precum și a unui sistem de control intern. Membrii conducerii executive la rândul lor deleagă directorilor din subordine responsabilitatea implementării unor sisteme de control intern specifice pentru fiecare activitate/funcție. O importanță deosebită o are supervizarea de către conducerea executivă a activităților de creare și implementare a procedurilor și normelor specifice mediului de control. Conformitatea cu sistemul de control intern este strâns legată de existența unei structuri organizatorice bine pusă la punct și cunoscută de întreaga organizație, ce conține linii bine definite de raportare și comunicare, cunoscându-se responsabilitățile și autoritatea fiecăruia. Alocarea responsabilităților trebuie să asigure că nu există lacune în sistemul de raportare și că sistemului de control intern cuprinde toate nivelurile și activitățile organizației. Conducerea executivă trebuie să asigure desfășurarea activității cu personal calificat, având experiența și aptitudinile tehnice necesare. Personalul trebuie remunerat corespunzător, iar periodic cunoștințele sale trebuie actualizate prin programe de pregătire. Conducerea executivă aplică politici de răsplătire și promovare a persoanelor cu comportament adecvat, în efortul de dezvoltare a sistemului de control intern, iar persoanele ce nu respectă mecanismele de control intern nu vor beneficia de aceste politici, din contră, ele fiind avertizate.

Un element esențial în cadrul unui sistem de control eficace este reprezentat de existența unei culturi puternice privind controlul intern. Este responsabilitatea Consiliului de Supraveghere și a conducerii executive pentru a promova importanța sistemului de control intern. O modalitate o reprezintă valorile etice pe care managementul le adoptă în relațiile de afaceri interne, cât și cu partenerii externi. Comportamentul și acțiunile adoptate de către membrii Consiliului de Supraveghere și ai conducerii executive impun standardele etice și de integritate specifice culturii controlului intern. Opinia noastră este că, un bun control intern este responsabilitatea fiecărei persoane din organizație, într-o măsură sau alta. Toți angajații produc informații necesare sistemului de control intern sau sunt implicați în activități de control intern. Tocmai de aceea promovăm ideea că în efortul de adoptare a valorilor etice, organizația trebuie să evite politicile și practicile care pot oferi beneficii pentru activități neadecvate. Astfel de politici sunt cele care pun accentul exclusiv pe nivelul de performanță ce trebuie atins sau alte rezultate operaționale, în special cele definite pe termen scurt, segregarea ineficientă a atribuțiilor sau alte controale ineficiente ce pot duce la o slabă gestionare a resurselor sau ascunderea unei performanțe slabe, norme ce prevăd penalități insignifiante sau ineficiente ca urmare a unui comportament neadecvat.

Opinăm că existența unei culturi asupra controlului intern nu poate asigura, ca unic element, atingerea obiectivelor propuse, dar lipsa unei asemenea culturi permite, cu o probabilitate ridicată, apariția unor erori nedetectate sau a unor activități neautorizate, care vor face rău organizațieiși reputației sale.

Evaluarea riscurilor este un alt element al sistemului de control pe care îl vom descrie în continuare. Din punctul de vedere al controlului intern, procesul de evaluare a riscurilor trebuie să identifice și să evalueze factorii interni și externi ce ar putea afecta negativ atingerea obiectivelor operaționale, informaționale și de conformitate, ceea ce implică analiza riscurilor de credit, de piață, de lichiditate și a celui operațional. Între conceptul de evaluare a riscurilor din punctul de vedere a controlului intern și cel de management al riscurilor există o diferență importantă. Managementul riscurilor presupune stabilirea țintelor și obiectivelor precum și identificarea, măsurarea și delimitarea limitelor de expunere la risc acceptate de bancă în vederea atingerii obiectivelor propuse. Sistemul de control intern intervine în vederea comunicării și implementării obiectivelor și politicilor, monitorizării limitelor de expunere și corectării eventualelor depășiri. Conceptul de management al riscurilor include evaluarea riscurilor și stabilirea obiectivelor operaționale, însă nu se limitează doar la acestea, fiind un concept complex.

O activitate de evaluare a riscurilor eficace trebuie să identifice și să analizeze, în opinia noastră, atât factorii interni, precum natura activității băncii, calitatea personalului, schimbările organizatorice etc., cât și factorii externi, precum schimbarea condițiilor economice, schimbări ale mediului bancar, evoluții tehnologice care ar putea afecta negativ atingerea obiectivelor. Acesta este motivul pentru care evaluarea riscurilor trebuie realizată pentru fiecare activitate și entitate din cadrul consolidat al grupului bancar. O evaluare a riscurilor eficace se adresează atât riscurilor măsurabile, cât și celor ce nu pot fi măsurate (riscul legal și reputațional).

Evaluarea riscurilor presupune identificarea riscurilor ce pot fi controlate de către bancă, precum și a celor ce nu pot fi controlate. În cazul riscurilor controlabile, banca trebuie să hotărască dacă acestea vor fi acceptate sau dacă vor fi limitate prin proceduri de control intern. În cazul riscurilor ce nu pot fi controlate, decizia se rezumă la două posibilități: acceptarea riscurilor ca atare, ceea ce nu este, în opinia noastră, o opțiune prudentă, fiindcă poate avea ca și consecință directă restrângerea activității băncii, situație ce nu poate fi acceptată din perspectiva acționarilor, sau cel mai probabil, cedarea riscurilor către societăți specializate în asigurarea și reasigurarea riscurilor.

Cu scopul de a menține un sistem de control intern eficace, conducerea executivă trebuie să evalueze în mod continuu riscurile ce ar putea afecta atingerea obiectivelor și să reacționeze în conformitate. De aici, necesitatea actualizării procedurilor de control intern în vederea limitării riscurilor noi apărute sau a riscurilor încă necontrolate. Spre exemplu, inovațiile financiare impun evaluarea de către bancă a instrumentelor financiare noi apărute, luând în considerare riscurile asociate. De cele mai multe ori, riscurile pot fi analizate prin prisma diverselor situații, economice sau de altă natură, ce pot afecta fluxurile de numerar și veniturile din tranzacțiile cu instrumente financiare. Analiza temeinică a problemelor ce pot apărea, pe baza evaluării scenariilor, duce la realizarea unui sistem de control intern eficient și eficace.

Activitățile de control sunt un alt element al sistemului de control intern, care trebuie să fie parte integrantă a operațiunilor zilnice ale unei bănci. Conducerea executivă trebuie să implementeze o structură de control corespunzătoare, independentă și obiectivă, pentru a asigura eficiența procesului de control intern și să definească procedurile de control pentru fiecare nivel. Acestea trebuie să includă rapoarte către top management, proceduri de control specifice diverselor entități sau compartimente din bancă, controale fizice, verificări periodice a încadrării în limitele de expunere, un sistem de autorizări și aprobări și un sistem de verificare și reconciliere. Conducerea executivă se asigură periodic că toate sectoarele de activitate ale băncii îndeplinesc procedurile și politicile prestabilite.

Activitățile de control sunt concepute și implementate pentru a controla riscurile pe care banca le-a identificat prin procesul de evaluare a riscului descris mai sus. Activitatea de control presupune parcurgerea a trei faze, respectiv stabilirea politicilor, compararea procedurilor existente cu politicile trasate și verificarea modului de respectare a politicilor. Activitățile de control privesc toate nivelurile ierarhice dintr-o bancă, incluzând atât conducerea executivă, cât și personalul de la ghișeu.

Pentru a facilita o mai bună înțelegere, vom da în cele ce urmează exemple de activități de control: Rapoarte către top-management, Consiliul de Supraveghere și conducerea executivă, care trebuie să solicite în mod frecvent raportări, pe baza cărora să evalueze progresul băncii și compararea performanțelor cu obiectivele propuse. De exemplu, conducerea executivă poate solicita situații cu rezultatele financiare obținute versus bugetul aprobat. Întrebările care rezultă din analiza acestor rapoarte și răspunsurile managementului de la nivelurile inferioare reprezintă o activitate de control care poate detecta probleme cum ar fi erori în raportările financiare sau activități frauduloase.

Controlul pe baza rapoartelor curente. Conducerea entităților sau a compartimentelor din bancă primește și analizează rapoarte de performanță sau rapoarte privind excepțiile, zilnic, săptămânal sau lunar. Această analiză funcțională are loc mai frecvent decât analiza la nivelul conducerii superioare și de obicei este mai detaliată. De exemplu, un director al departamentului care se ocupă de împrumuturi comerciale, poate să analizeze rapoarte săptămânale privind capitalul rambursat, dobânda aferentă portofoliului, în timp ce conducerea superioară a activității de creditare poate analiza aceste rapoarte lunar și în versiuni concise, care includ toată activitatea de împrumut. La fel ca în cazul rapoartelor pentru top-management, întrebările ce sunt generate din analiza rapoartelor reprezintă, în sine, o activitate de control.

Controlul fizic se referă în principal la restricționarea accesului la activele fizice, inclusiv valori mobiliare și alte active financiare. Activitățile de control includ limitarea accesului fizic, responsabilitatea comună și conjunctă a doi angajați asupra fiecărui activ și inventarierea periodică. Aici ne referim în primul rând la faptul că accesul la camera tezaurului se face prin introducerea, în același timp a două sau chiar trei chei distincte, care se află în responsabilitatea a trei persoane de pe ierarhii diferite. Cutiile de valori sunt un alt exemplu de același fel.

Respectarea limitelor de expunere la risc, are ca prim pas stabilirea unor limite de expunere la risc prudente, acțiune ce reprezintă o parte importantă a managementului de risc. Limita de risc reprezintă un instrument de gestionare a riscului de credit al băncii față de clienții strategici și importanți pentru bancă, prin care se urmărește limitarea riscului de credit, a pierderilor potențiale pe care banca le poate înregistra, ca urmare a expunerii sale față de acești clienți, ajutând la diversificarea profilului de risc. Drept urmare, un aspect important al controlului intern este reprezentat de verificarea periodică a respectării limitelor impuse și de dispunerea de măsuri pentru încadrare în aceste limite.

Procesul de aprobare și autorizare a tranzacțiilor peste o anumită limită valorică asigură managementul cu privire la faptul că anumite niveluri de conducere au luat la cunoștință de aceste tranzacții sau situații și de asemenea ajută la stabilirea responsabililor în cauză.

Procesul de verificare și reconciliere constă în verificarea în detaliu a tranzacțiilor și a activităților, precum și a rezultatelor provenite din modelele managementului de risc folosite de către bancă și reprezintă activități de control foarte importante. Prin reconcilierea periodică, spre exemplu compararea cash-flow-urilor cu înregistrările și declarațiile contabile, se pot găsi activități sau înregistrări ce trebuie corectate. De asemenea, rezultatele acestor verificări trebuie aduse la cunoștința persoanelor din conducere abilitate, în mod periodic.

Activitățile de control au eficiența dorită în momentul în care sunt percepute de către conducere și toți ceilalți angajați ca parte integrantă din activitatea zilnică a băncii. În cazul în care controalele sunt privite ca fiind suplimentare activității zilnice, ele vor fi percepute ca având o importanță limitată și de aceea vor fi trecute cu vederea în condițiile în care angajații vor fi presați de limite de timp pentru terminarea unei activități. Drept urmare, activitățile de control ce fac parte din operațiunile zilnice ale băncii permit adaptarea rapidă la condițiile impuse de schimbări, evitând costuri ce nu sunt necesare. În sprijinul adoptării unei politici de control adecvate de către bancă, conducerea executivă trebuie să se asigure că activitățile de control fac parte integrantă din funcționarea zilnică a băncii. Nu este suficient ca persoanele din conducerea executivă să stabilească politicile și procedurile adecvate pentru diversele activități și divizii din cadrul băncii. Ele trebuie să se asigure periodic de respectarea acestor politici și proceduri și de asemenea să stabilească dacă politicile și procedurile existente sunt de actualitate. În realizarea acestei funcții, în majoritatea cazurilor din bănci, sunt implicate compartimentele care se ocupă de activitățile de audit intern, managementul riscurilor, controlul operațiunilor, conformitate, controlul costurilor etc.

Urmărind de-a lungul timpului pierderile majore din sistemul bancar românesc cauzate de lipsa sau de ineficiența controlului intern, am putut constata că una din cauzele cele mai frecvent întâlnite este lipsa segregării atribuțiilor. Atribuirea unor responsabilități conflictuale (nerespectarea principiului celor patru ochi) unui angajat permite acestuia accesul la unele active de valoare și posibilitatea de manipulare a informațiilor financiare în interes personal sau pentru a ascunde eventualele pierderi suferite. În consecință, anumite sarcini din interiorul unei bănci trebuie împărțite între angajați, astfel încât riscul de a manipula informații financiare în interes propriu sau de a folosi activele băncii în scopuri personale să se reducă considerabil. Segregarea atribuțiilor nu se referă doar la cazurile în care un individ are profil de utilizator in aplicațiile informatice atât pentru Front-Office, cât și pentru Back-Office. Probleme serioase pot apărea și în cazurile în care, ținând cont de lipsa unui control adecvat, o persoană are responsabilități legate de aprobarea eliberării de fonduri și eliberarea propriu-zisă a fondurilor, administrarea conturilor clienților și administrarea conturilor proprii ale băncii, dreptul de a înregistra tranzacții atât în conturile destinate derulării operațiunilor bancare, cât și în conturile destinate operațiunilor derulate pe piața de capital, furnizarea unor informații privind soldurile și deținerile clienților asociată cu promovarea unor produse și servicii oferite acelorași clienți, evaluarea conformității documentației de credit și urmărirea derulării creditelor sau de oricare alte zone în care pot apărea conflicte de interes care nu sunt diminuate de alți factori. Zonele de potențial conflict trebuie identificate, limitate și monitorizate îndeaproape. De asemenea, periodic, trebuie verificate responsabilitățile și funcțiile angajaților cheie pentru a elimina posibilitatea ca aceștia să poată ascunde eventuale activități ilicite.

Informarea și comunicarea la toate nivelurile și în ambele sensuri, sunt condițiile precedente necesare existenței unor informații adecvate și a unui sistem de comunicații eficient, și sunt esențiale pentru buna funcționare a sistemului de control intern. Din punctul de vedere al băncii, pentru ca informațiile să fie folositoare trebuie să fie relevante, din surse de încredere, prompte, accesibile și într-o formă standardizată. Procesul de informare cuprinde atât date interne cu caracter financiar, operațional și de conformitate, precum și date externe de piață cu privire la evenimentele și condițiile necesare pentru procesul decizional. Informațiile interne fac parte dintr-un proces de contabilizare a înregistrărilor ce trebuie să cuprindă procedurile de păstrare și duplicare al înregistrărilor.

Conducerea executivă trebuie să asigure existența unor canale de comunicare eficiente, astfel încât toți angajații să cunoască normele și procedurile cu privire la sarcinile și responsabilitățile ce le revin și orice informație importantă să ajungă la persoana potrivită. Fără un sistem de comunicare eficient informațiile sunt lipsite de importanță. Conducerea executivă trebuie să definească căi de comunicare eficiente, astfel încât informațiile necesare să ajungă la persoanele interesate. Aceste informații se referă atât la procedurile și normele operaționale ale băncii, cât și la rezultatele operaționale ale organizației. Structura organizatorică a băncii trebuie să permită o circulație a informațiilor pe toate direcțiile. O astfel de structură permite circulația informațiilor de jos în sus, astfel încât conducerea executivă și reprezentanții acționarilor să cunoască riscurile și rezultatele operaționale ale băncii. Circulația informațiilor de sus în jos asigură cunoașterea obiectivelor, strategiei și așteptărilor băncii, precum și a politicilor și normelor în vigoare, de către toți angajații. Acest sistem de comunicare este esențial pentru unificarea eforturilor depuse de fiecare angajat în vederea atingerii obiectivelor propuse la nivel de bancă. De asemenea, comunicarea pe orizontală este necesară pentru a transfera informațiile deținute de un compartiment către toate compartimentele interesate. Conducerea executivă trebuie să asigure existența unor sisteme informaționale adecvate, care să acopere întreg spectrul de activități bancare. Aceste sisteme, inclusiv cele care folosesc informația pe suport electronic, trebuie securizate și testate periodic. În cadrul sistemului informațional, instituțiile de credit trebuie să dispună de sisteme informatice a căror arhitectură să asigure un grad adecvat de securitate a informației, precum și de prevederi referitoare la organizarea și controlul intern al procesării informațiilor în formă electronică, pentru ca să fie posibilă obținerea de probe de audit. Monitorizarea sistemelor informatice va fi asigurată de o structură de personal independentă de cea care le utilizează. În vederea evitării apariției disfuncționalităților în cadrul activității și a eventualelor pierderi generate de acestea, riscurile implicate de utilizarea sistemelor informatice trebuie să fie eficient controlate și monitorizate. În acest scop, se vor efectua, în opinia noastră, cel puțin următoarele acțiuni:

Controale generale la nivelul întregului sistem informatic. Acestea se efectuează asupra infrastructurii hardware și de comunicații a sistemelor informatice, precum și asupra sistemelor de operare care asigură funcționarea acestora. Controalele au drept scop verificarea funcționării continue și corespunzătoare a acestora, incluzând, de asemenea, și verificarea existenței și aplicării unei strategii de informatizare, a procedurilor interne de salvare și restaurare a datelor, a politicilor de efectuare a achizițiilor, a procedurilor de dezvoltare a aplicațiilor informatice, a procedurilor de administrare și întreținere și a politicilor de securitate, vizând accesul fizic și logic la resursele sistemului informatic;

Controale la nivelul fiecărei aplicații informatice. Acestea reprezintă proceduri de validare și control incluse în codul aplicațiilor informatice utilizate, precum și proceduri manuale de verificare a modului de procesare a tranzacțiilor și efectuării operațiunilor. În vederea evitării pierderilor generate de întreruperea activității datorită unor factori externi ce nu pot fi controlați de către instituțiile de credit, acestea trebuie să elaboreze planuri alternative (de rezervă), care să le permită reluarea activității în cazul apariției unor situații neprevăzute. Replicarea sistemelor critice trebuie asigurată, fie prin existența unor sisteme de rezervă situate într-o altă locație aparținând instituției de credit (centru de back-up), fie prin intermediul unui furnizor extern de servicii. Centrul de recuperare operațională în caz de dezastru a fost creat pentru a diminua efectele producerii unor riscuri catastrofice care ar putea afecta grav sistemul informatic, acesta fiind capabil sa preia întreaga activitate centralizată a băncii, în cazul în care sistemul central prezintă defecțiuni sau a fost afectat de o calamitate naturală. Instituțiile de credit, care dispun, de asemenea, planuri alternative, pot recupera în orice moment o informație aflată în centralizatorul de la sediul central, chiar dacă aici serverul nu este funcțional, putând astfel menține fluxul de date din întreaga rețea. Transferul datelor este asigurat de două canale, terestru și prin satelit, ambele fiind furnizate de firme care operează pe piață, în condiții de cost, eficacitate și siguranță. Funcționarea planurilor alternative trebuie testată periodic prin simularea operațiunilor pe sistemele de rezervă, pentru a verifica disponibilitatea acestora. În acest scop, există firme specializate al căror obiect de activitate îl reprezintă testarea sistemelor informatice bancare, pentru a determina gradul de penetrare în sistem și rezistența la factori de influență, urmând ca în funcție de verdictul dat să se stabilească măsuri de îmbunătățire. În cadrul oricărei instituții de credit trebuie creat un plan de măsuri ce se aplică în cazul defecțiunilor echipamentelor tehnologice, accidentelor sau dezastrelor, acesta cuprinzând, în opinia noastră, cel puțin următoarele elemente: determinarea strategiilor de refacere a funcționalităților, efectuarea unor testări, instruirea personalului implicat, sprijin permanent din partea consultanților și furnizorilor, crearea unor eșantioane pentru exerciții, prin care să se testeze capacitatea de răspuns în cazul unor dezastre, integrarea proiectului de recuperare operațională cu celelalte proiecte de infrastructură (hard, soft, comunicații), de structura organizațională, de operațiuni, produse, servicii etc. Este necesară, în opinia noastră, și simularea unor dezastre naturale, în acest mod putând fi captate evenimentele care nu au fost prevăzute și, în consecință, actualizarea și rafinarea continuă a planului de recuperare în urma dezastrelor.

Procesul de monitorizare este o alta componentă a sistemului de control intern;

Eficiența mecanismelor de control intern ale băncii trebuie să fie continuu monitorizată de către conducerea executivă, pentru a veni în ajutorul realizării obiectivelor stabilite. Monitorizarea zonelor de risc cheie trebuie să facă parte din activitatea zilnică a băncii și trebuie să includă evaluări separate în funcție de necesități;

Având în vedere factorii interni și externi ce impun schimbări permanente ale mediului de afaceri bancar, sistemul de control intern trebuie în mod continuu monitorizat și îmbunătățit pentru a-și păstra eficiența. Monitorizarea poate fi realizată de către persoane din diferite zone ale băncii, persoane implicate în activitatea bancară propriu-zisă, angajați ai compartimentelor de control financiar/contabilitate, auditori interni. Din acest motiv, este important ca responsabilitățile fiecăruia în cadrul procesului de monitorizare a sistemului de control intern să fie specificate în mod clar de către conducerea executivă. Frecvența cu care se va face monitorizarea depinde atât de riscurile fiecărei zone, cât și de multitudinea schimbărilor survenite în mediul de activitate.

Monitorizarea continuă oferă avantajul detectării și corectării rapide a deficiențelor sistemului de control intern. Verificarea și autorizarea înregistrărilor contabile și a raportărilor ce conțin excepții reprezintă procese de monitorizare continuă. În general, evaluările periodice, separate, detectează problemele după apariția acestora, însă oferă o imagine cuprinzătoare asupra eficacității sistemului de control intern, în special asupra eficacității procesului de monitorizare. Evaluările pot lua forma unor auto-evaluări atunci când eficacitatea sistemului de control este analizată de către persoanele direct implicate în activitatea bancară. Rezultatele evaluării sunt verificate de către conducerea executivă. Toate rezultatele evaluării și verificările ulterioare trebuie în mod temeinic documentate și mai apoi raportate la timp nivelurilor ierarhice corespunzătoare.

Trebuie să existe un proces de audit eficient și cuprinzător, realizat de personal competent, bine pregătit, cu privire la sistemele de control intern. Funcția de audit intern, parte integrantă a procesului de monitorizare a sistemului de control intern, trebuie să se afle în subordinea directă a Consiliului de Supraveghere sau a Comitetului de Audit și Conformitate. Despre organizarea și desfășurarea activității de audit intern a instituțiilor de credit vom avea prilejul să aprofundăm în următoarea secțiune a lucrării. Raportând direct consiliului format din reprezentanți ai acționarilor, auditorii interni prezintă informații obiective asupra liniilor de activitate din bancă. Având în vedere importanța funcției, auditorii interni trebuie să fie competenți, bine pregătiți și cu o bună înțelegere a rolului și responsabilităților auditului intern. Frecvența și complexitatea misiunilor de audit intern depind de natura, complexitatea și riscurile activităților desfășurate de bancă. Deficiențele sistemului de control intern trebuie raportate imediat ce sunt identificate către persoanele responsabile reprezentând acționariatul. Odată raportate, conducerea executivă trebuie să ia măsuri prompte de remediere a celor constatate.

Auditorii interni trebuie să execute misiuni de follow-up și să informeze imediat conducerea executivă sau Consiliul de Supraveghere asupra deficiențelor necorectate. Pentru ca deficiențele să fie corectate în timp util, top-managementul este responsabil pentru adoptarea unui sistem de monitorizare a slăbiciunilor din sistemul de control intern și a acțiunilor corective. Periodic, Consiliul de Supraveghere și conducerea executivă trebuie să primească rapoarte cu privire la toate problemele de control intern identificate. Problemele ce sunt analizate individual par minore, dar privite în ansamblu pot dezvălui eventuale probleme majore ce pot afecta sistemul de control intern.

II.1.3. Organizarea și desfășurarea activității de audit intern

Auditul intern trebuie organizat ca o componentă a activității de monitorizare a sistemului de control intern și a evaluării gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii în funcție de riscurile la care companiile sunt expuse, în vederea asigurării unei evaluări independente a adecvării strategiilor, politicilor și procedurilor stabilite și a modului în care acestea sunt respectate.

Obiectivul auditului intern îl reprezintă îmbunătățirea activității firmei, iar acesta trebuie să acopere toate activitățile , inclusiv activitățile sediilor secundare din țară și din străinătate. Activitatea de audit este organizată astfel încât aceasta să contribuie la îndeplinirea obiectivelor asumate de acționari, prin prezentarea unei abordări sistematice și disciplinate de evaluare și îmbunătățire a eficienței sistemului de control intern, procesului de administrare a riscurilor și proceselor de conducere din cadrul firmei în cadrul unor angajamente de audit sau, după caz, prin furnizarea unor servicii de consultanță, potrivit statutului auditului intern.

Funcția de audit intern reprezintă o parte importantă a procesului de monitorizare continuă a sistemului de control intern datorită evaluării independente a politicilor și procedurilor existente, precum și a conformității cu acestea. Este deosebit de important ca funcția de audit intern să fie independentă de activitatea zilnică a băncii și să aibă acces la toate activitățile organizației, inclusiv cele din cadrul unităților teritoriale și subsidiare. Funcțiile de control și audit intern sunt complet separate, banca fiind interesată să prezinte o evaluare echilibrată și independentă a poziției sale pe piață, protejându-și în același timp acționarii și activele. Ca urmare, în timp ce controlul intern furnizează încredere în informațiile financiare utilizate în afaceri, verifică și raportează în legătură cu riscurile majore, auditul intern apare ca o activitate complexă ce sprijină banca în atingerea obiectivelor sale financiare, ameliorând eficiența proceselor de control, management al riscurilor și guvernanță corporativă, favorizând astfel analiza, evaluarea, raportarea și propunerea măsurilor adecvate de îmbunătățire. În acest sens, auditul intern include, în principal, activități precum:

evaluarea eficienței și a gradului de adecvare a sistemului de control intern, a modului de aplicare și a eficacității procedurilor de administrare a riscurilor și a metodologiilor de evaluare a riscurilor semnificative, a acurateței și credibilității înregistrărilor contabile și situațiilor financiare;

analizarea relevanței și integrității datelor furnizate de sistemele informaționale financiare și de gestiune, inclusiv de sistemul informatic;

evaluarea modului în care se asigură protejarea elementelor patrimoniale bilanțiere și extrabilanțiere și identificarea metodelor de prevenire a fraudelor și pierderilor de orice fel;

testarea operațiunilor bancare de activ si de pasiv, cât și a funcționării procedurilor specifice de control;

evaluarea modului în care sunt respectate dispozițiile cadrului legal, cerințele codurilor de conduită, precum și evaluarea modului în care sunt implementate politicile și procedurile instituției de credit;

testarea integrității, credibilității și, după caz, a oportunității raportărilor, inclusiv a celor destinate utilizatorilor externi.

Activitatea de audit intern poate fi externalizată de către bănci, însă numai cu aprobarea Consiliului de Supraveghere al instituțiilor de credit și cu avizul Comitetului de Audit și Conformitate și numai unui auditor financiar specializat în auditarea instituțiilor de credit.

Desfășurarea activității de audit intern se bazează pe o serie de principii fundamentale, pe care le considerăm importante pentru a fi în continuare enunțate și analizate. Astfel, principiile care guvernează auditul intern sunt: permanența, independența, obiectivitatea și imparțialitatea, integritatea și competența profesională și, nu în ultimul rând, confidențialitatea.

Permanența auditului intern. Auditul intern reprezintă o activitate cu caracter permanent, iar conducătorii băncilor sunt responsabili pentru asigurarea unei activități de audit intern adecvate, corespunzătoare dimensiunii și naturii operațiunilor lor;

Independența auditului intern. În cadrul unei instituții bancare trebuie să fie asigurată independența activității de audit intern față de activitățile auditate și de activitățile zilnice pe care le implică controlul intern. Din punctul de vedere funcțional, activitatea de audit intern este subordonată Consiliului de Supraveghere;

Obiectivitatea și imparțialitatea auditului intern. Pentru a fi evitat orice conflict de interese, auditorii interni trebuie să fie obiectivi și imparțiali. Orice situație de conflict de interese, de limitare a sferei de cuprindere a auditului sau prin care se prejudiciază obiectivitatea și imparțialitatea auditului intern, înaintea începerii sau în timpul desfășurării unui angajament de consultanță, trebuie adusă imediat la cunoștință conducerii instituției de credit;

Integritatea și competența profesională. Calitățile de care trebuie să dispună auditorii interni sunt corectitudinea, onestitatea și incoruptibilitatea, ei trebuind să respecte prevederile legale și ale codului privind conduita etică în activitatea de audit intern și să comunice informații potrivit cerințelor legale și ale profesiei. În ceea ce privește îndeplinirea responsabilităților individuale, instituția bancară se va asigura că aceștia sunt competenți din punctul de vedere profesional.  Ca urmare a rutinei și executării permanente a acelorași sarcini, în măsura posibilităților, trebuie asigurată rotirea auditorilor, desigur, cu condiția respectării principiului obiectivității și imparțialității. Este necesară această operațiune pentru a nu fi afectată capacitatea de evaluare critică a auditorilor interni;

Confidențialitatea. În activitatea pe care o desfășoară, se cere din partea auditorilor prudență în utilizarea informațiilor colectate și protejarea acestor informații. Aceștia nu trebuie să utilizeze informațiile colectate pentru obținerea unor avantaje personale sau în orice mod care ar fi contrar prevederilor legale ori în detrimentul obiectivelor instituției de credit.În vederea desfășurării de angajamente de audit, activitatea de audit intern presupune parcurgerea unor etape, și anume: planificarea activității de audit intern, examinarea și evaluarea informațiilor avute la dispoziție, comunicarea rezultatelor și monitorizarea implementării recomandărilor date. Angajamentul de audit constă în într-o examinare obiectivă a modului de realizare a administrării riscurilor, sistemului de control intern și proceselor de conducere ale instituțiilor de credit, în scopul furnizării unei asigurări rezonabile că acestea funcționează corespunzător și vor permite atingerea obiectivelor instituțiilor de credit, precum și în scopul formulării unor recomandări de îmbunătățire a activității acestora.

Coordonatorul activității de audit intern răspunde de dezvoltarea și menținerea unui program de asigurare a calității și îmbunătățire a activității de audit intern, prin care să se asigure că activitatea de audit intern se desfășoară pe baza unor norme solide de audit intern, transpuse în proceduri, precum și în conformitate cu codul privind conduita etică în activitatea de audit intern. Acesta răspunde și de monitorizarea și evaluarea eficienței programului de asigurare a calității acestei activități. Activitatea de audit intern desfășurată de auditorii interni din cadrul instituției de credit poate fi coordonată cu activitatea altor furnizori externi de servicii în domeniul auditului intern, pentru a minimiza eforturile necesare atingerii obiectivelor auditului intern.

  Coordonatorul activității de audit intern este responsabil pentru informarea, cel puțin anual, a Consiliului de Supraveghere al companiei și a Comitetului de Audit și Conformitate, asupra activității desfășurate în raport cu planul auditului intern și a principalelor recomandări aferente angajamentelor desfășurate. Planul de audit intern, la nivelul întrgii companii, se elaborează pentru o perioadă de trei ani și se semnează de coordonatorul activității de audit intern. Planul de audit este avizat de către Comitetul Executiv și Comitetul de Audit și Conformitate, fiind supus aprobării Consiliului de Supraveghere. Planurile de audit intern ale subsidiarelor și sediilor secundare sunt transmise pentru informare coordonatorului auditului intern la nivel de Grup, urmând a fi avizate de către Comitetul Executiv și aprobate de către Comitetul de Audit și Conformitate. Coordonatorul activității de audit intern prezintă și susține în ședințele Comitetului Executiv, Comitetului de Audit și Conformitate și ale Consiliului de Supraveghere rapoartele de audit. Șefii auditului intern la nivelul subsidiarelor transmit rapoartele de audit și sintezele acestora pentru informare coordonatorului auditului intern la nivel de Grup, pentru a fi analizate și la acest nivel.

În funcție de obiectivul urmărit, auditul intern poate utiliza una dintre următoarele forme de audit, specifice unui angajament de audit:

– audit financiar, având ca obiectiv verificarea credibilității sistemului contabil și informatic și a situațiilor financiare anuale;

– audit de conformitate, având ca obiectiv verificarea conformității cu legile, reglementările, politicile și procedurile de management al riscului;

– audit operațional, ce are ca obiectiv verificarea calității și adecvării sistemelor și procedurilor, analiza critică a structurii organizatorice, evaluarea adecvării metodelor și resurselor în raport cu obiectivele stabilite;

– audit al conducerii, ce are ca obiectiv evaluarea din punctul de vedere calitativ a modului în care este exercitată funcția de conducere pentru îndeplinirea obiectivelor instituției de credit;

– auditul performanței constituie o evaluare sau o examinare independentă a măsurii în care o activitate, un program sau o instituție funcționează în mod eficient și eficace, cu respectarea economicității.

Auditul performanței are ca scop oferirea de informații relevante privind maniera de implementare și consecințele activităților publice. În acest sens, realitățile economico-financiare din România și nu numai, au relevat faptul că, nu constituie o condiție suficientă ca fondurile să fie cheltuite conform prevederilor legale, ci acestea trebuie să fie utilizate și în condiții de economicitate, eficiență și eficacitate.

Bazându-ne pe cercetările efectuate la unele companii din sistemul românesc, precum și pe propria experiență în relația cu auditorii, am constatat că se acordă o atenție deosebită auditării modului în care sunt administrate riscurile, a felului în care funcționează sistemul de control dual în timp real (validarea de către o terță persoană a tranzacțiilor efectuate în cadrul operațiunilor curente), dar și auditării controalelor ulterioare efectuate pe baza rapoartelor care pun în evidență excepțiile. Auditul efectuat asupra sistemului de management al riscului trebuie să confere managementului executiv un grad rezonabil de siguranță cu privire la faptul că sistemele, modul de organizare și personalul acționează de o manieră care să poată proteja banca de acțiunea nefavorabilă a riscurilor externe și interne.

La companiile unde am studiat modul de realizare a auditului intern am constatat că, pentru fiecare angajament de audit este întocmit un raport de audit în cât mai scurt timp posibil, raport care va fi transmis conducerii structurii auditate și, într-o formă sumară, conducătorilor companiei. Raportul de audit prezintă scopul și întinderea angajamentului de audit, inclusiv perioada auditată, și cuprinde constatările și recomandările auditului intern, un plan de acțiuni pentru punerea în practică a acestora, în vederea îmbunătățirii activității, precum și răspunsurile structurii auditate pe marginea acestora. Raportul poate include și stadiul îndeplinirii recomandărilor aferente angajamentelor anterioare. În cazul în care anumite informații conținute în raportul de audit nu este oportun să fie cunoscute de toți beneficiarii unui astfel de raport, ele vor fi dezvăluite într-un raport separat, care va fi transmis Consiliului de Supraveghere al instituției de credit.

La implementarea recomandărilor sunt avute în vedere importanța recomandării făcute de auditul intern, responsabilitățile persoanelor implicate în remedierea deficiențelor raportate, termenul în care trebuie remediată deficiența, complexitatea măsurii de corectare și implicațiile asupra instituției de credit în cazul în care măsura de corectare eșuează. Auditul intern va urmări modul de implementare a recomandărilor sale și va raporta în acest sens, cel puțin semestrial, conducătorilor, Consiliului de Supraveghere și Comitetului de Audit și Conformitate.

Cu privire la acest aspect deosebit de important, am constatat că majoritatea companiilor au înțeles să își organizeze activitatea de audit intern ca pe o componentă a activității de monitorizare a sistemului de control intern și evaluare a gradului de adecvare a nivelului fondurilor proprii, în funcție de riscurile la care acestea sunt expuse. Managementul și organismele de supraveghere acordă rolul cuvenit auditului intern în vederea asigurării unei evaluări independente a adecvării politicilor și procedurilor stabilite și a modului în care acestea sunt respectate. Companiile își organizează activitatea de audit intern astfel încât aceasta să contribuie la îndeplinirea obiectivelor lor, prin eficientizarea sistemelor de control intern și a procesului de administrare a riscurilor, respectând în acest sens cadrul de reglementare.

II.2. Gestiunea riscurilor semnificative de credit, de piață, de lichiditate și operațional

Gestionarea riscurilor este o activitate complexă, multidirecțională și presupune parcurgerea mai multor etape, dintre care, unele pot fi succesive sau simultane și în opinia noastră, necesită următoarele demersuri specifice: înțelegerea fiecărui tip de risc, identificarea tuturor tipurilor de riscuri cu caracteristicile lor, evaluarea anticipată a riscurilor, definirea managementului riscului, determinarea limitelor de risc, stabilirea și implementarea procedurilor de management și control al riscurilor. Modul în care o companie tratează diferitele tipuri de risc și felul în care decide să le gestioneze reprezintă un criteriu important în stabilirea structurii organizatorice și a modului de a acționa pe piață, în relațiile cu clienții și cu concurența.

Există opinii pertinente (iar noi subscriem acestor idei), care susțin că riscurile pot fi evaluate, diminuate și administrate, dar niciodată eliminate cu desăvârșire dintr-o activitate. Gestiunea riscurilor se face atât la nivel de ansamblu al unei corporații, cât și la toate nivelurile organizatorice ale acesteia și trebuie să acopere toate activitățile, ținând totodată seama și de apariția oricăror noi activități. Opinăm, de asemenea, pentru luarea în considerare, în gestiunea riscurilor, a factorilor interni, precum complexitatea structurii organizatorice, natura activităților desfășurate, calitatea personalului și fluctuația acestuia, dar și a factorilor externi, precum condiții economice, schimbări legislative sau legate de mediul concurențial, progrese tehnologice etc.

Procesul de gestiune a riscurilor trebuie să includă identificarea atât a riscurilor care pot fi controlabile de către companie însăși, cât și a celor necontrolabile, sau care ar fi mult prea costisitor să fie gestionate „in-house”. În cazul riscurilor controlabile, companiile trebuie să decidă dacă își asumă aceste riscuri, măsura în care doresc să le reducă prin proceduri de administrare internă și control sau cedarea lor către “cumpărătorii de riscuri”, respectiv către societățile de asigurare-reasigurare. În cazul riscurilor necontrolabile, firmele trebuie să decidă dacă le acceptă sau dacă le elimină, ori reduc nivelul activităților afectate de riscurile respective. Pentru a putea decide în cunoștință de cauză, firmele trebuie să revizuiască activitățile de control pentru a identifica în mod preventiv orice riscuri noi sau care au atins pragul de la care acestea devin riscuri semnificative.

Pentru că este firesc să ne preocupe să aflăm ce se înțelege prin riscuri semnificative, adică riscuri cu impact însemnat asupra situației patrimoniale și/sau reputaționale a companiilor și cum pot le pot ele afecta, am identificat diverse modalități în care se realizează clasificarea riscurilor.

Cum prin natura activității lor, băncile se ocupă cu administrarea riscurilor, iar experiența anterioară a autorului în instituții finananciar-bancare este relevantă, am considerat bine-venit să analizăm modul în care aceste instituții financiare clasifică riscurile și mai departe, modul cum le administrează.

Spre exemplu, am întâlnit diverse tipologii ale riscurilor, prezentate în viziunea experților Greuning von & Bratanovic (2003) ai Consiliului Sectorului Financiar al Băncii Mondiale sau a Băncii Reglementelor Internaționale, modalitate pe care o prezentăm în Anexa nr. 7.

Opinia noastră este însă, că are mai mare relevanță pentru scopul lucrării de față să facem o prezentare a riscurilor așa cum sunt ele identificate de către Banca Națională a României, deoarece lucrarea se referă, pe ansamblu ei, la piața corporativă românească. Desigur, între modelele studiate, nu există diferențe de esență, pentru că, practica internațională și în primul rând ce a europeană, oferă pentru piața românească modele de raportare, cu luarea în considerare a aspectelor specifice țării noastre. Astfel, Banca Națională a României identifică 11 tipuri de riscuri și caracteristicile lor, pe care le-am grupat în Tabelul nr. II.1. după cum urmează:

Tabelul nr.II.1.

Riscurile semnificative identificate de Banca Națională a României

Un manager cu experiență va știi întotdeauna să păstreze în atenție obiectivele majore ale companiei sale, respectiv acelea de a analiza, selecta și rezolva cu prioritate din peisajul vast al riscurilor, pe cele care, prin frecvență și impact, pot determina efecte financiare și de imagine majore asupra firmei.

De asemenea, considerăm că servim mai bine scopului prezentei lucrări dacă ne vom concentra pe principalele categorii de riscuri bancare, care sunt foarte relevante, respectiv: riscul de credit (care are ca risc asociat riscul de țară și de transfer), riscul de piață (cu componentele sale, riscul de preț, valutar și al ratei dobânzii), riscul de lichiditate și riscul operațional (cu subdiviziunile sale, riscul juridic și reputațional).

II.2.1. Managementul riscului de credit

Într-o instituție financiar-bancară, mai mult ca la alte companii, brandul este foarte important, fiindcă de la o bancă oamenii nu doar cumpăra produse și servicii, dar le încredințează banii lor. Ei le oferă și le solicită toată încrederea (latinescul “credere” se traduce prin a crede/încredere). La alte firme clienții se duc, plătesc și pleacă cu un bun acasă. La bancă, deponenții se duc, plătesc comisioane și le mai lasă și toți banii pe care îi au. Desigur, este o abordare voit simplistă, tocmai pentru a atrage atenția că băncile ar face bine să aibă grijă de brandul lor, de blazonul lor. Nimeni nu-și dorește să-și încredințeze banii personali unei bănci riscante, care se aventurează în tranzacții care îi pun în pericol capitalul, indicatorii, chiar însăși existența ei.

Pentru a ilustra efectele aplicării măsurilor de gestiune a riscului de credite asupra brandului, am realizat un studiu de caz la Banca Comercială Omicron, bancă universală, din top 5 în România, cu o expunere echilibrată față de segmentele de clientelă corporate și retail, utilizând date din bilanțurile anilor 2006-2014. Potrivit analizei efectuate, am constatat că cererea de credite din piață, din perioada 2006-2008 (până în septembrie-octombrie 2008) a înregistrat o creștere consistentă a volumului de credite (mai ales corporate) în această primă perioada analizată, știut fiind că acea perioadă a fost una de boom pentru credite. Începând cu ultimul trimestru al anului 2008, cererea solvabilă de credite s-a prăbușit la niveluri de 15 – 25% din volumul aceluiași trimestru al anului anterior și au rămas la aceste minime, întregul an 2009. Această tendință de scădere s-a menținut și chiar s-a accentuat puternic în a doua perioadă analizată, (pe care o vom numi perioadă “post-debut” a crizei), respectiv 2010-2014. După debutul crizei financiare, în perioada 2008-2009 și ulterior debutului, în anii 2010-2014, lipsa cererii de creditare solvabilă s-a generalizat și a cuprins întregul sistem bancar românesc, care a fost serios afectat în ceea ce privește calitatea expunerilor pe credite, profitabilitatea, numărul salariaților si reteaua de unități.

Analiza pe care am realizat-o este foarte complexă și constă în monitorizarea pe o perioadă suficient de îndelungată pentru asigurarea relevanței analizelor, respectiv de 9 ani, a portofoliului de credite din multiple puncte de vedere: al scadențelor, al structurii creditelor corporate/retail și pe valute, al expunerii pe ramuri economice și nu în ultimul rând, al analizei calității portofoliului de împrumuturi. Această analiză exhaustivă, pe care o numim și multivalentă, este bazată pe indicatori care reflectă în egală măsură starea și evoluția băncii (care, fiind reprezentativă la nivelul sistemului bancar românesc, oferă reprezentativitate și la nivelul economiei naționale, în ansamblu. Din evidente motive de confidențialitate, numele băncii a fost schimbat).

Analizând în prezentul studiu de caz evoluția creditelor neguvernamentale totale, în lei și valută, acordate de o bancă de top 5 din Romania în perioada 2006-2014, constatăm că se evidențiază foarte clar doua trenduri diametral opuse și anume unul de creștere puternică, spectaculoasă a soldului creditelor între anii 2006 și trimestrul 4 al anului 2008, iar altul de scădere, care a debutat odată cu criza financiară și continuă și în prezent. Aceste doua trenduri diferite sunt puse în evidență de faptul că soldul total al creditelor a crescut cu 31,5% în 2008 comparativ cu 2006 și a scăzut cu 57,2% în 2014 comparativ cu 2009. Pe toată perioada analizată, respectiv la finele anului 2014, comparativ cu primul an al analizei, respectiv 2006, se observă o scădere cu 43,7% a creditelor în sume absolute, (așa cum rezultă din Tabelul nr. II.2 și din Graficul nr. II.1.), ceea ce pune în evidență faptul că tot câștigul (pe sold) acumulat în anii 2006-trimestrul 3 2008 a fost irosit în anii 2009-2014

Graficul nr. II.1

Situația creditelor corporate în lei și valută acordate de banca analizată (mil .RON)

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din

banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

Pe fondul extinderii activității de creditare către companii într-un ritm susținut, ponderea creditului în total active la Banca Omicron s-a majorat. Dacă la 31.12.2006, ponderea creditelor corporate în bilanț era de 45,4%, aceasta a crescut cu 3,5 p.p. respectiv, până la o pondere de 48,9%, la data de 31.12.2008, și cu 11,8 p.p. ajungând la data de 31.12.2012 la o pondere de 57,2%, și la 2014 la o pondere de 69%, așa cum se poate constata din Tabelul nr. II.2. Această primă creștere de 3,5 p.p. se explică prin faptul că Banca Omicron și-a propus prin strategie să obțină la data de 31.12.2008 o pondere echilibrată între soldul creditelor acordate clienților corporativi și cel al creditelor plasate în sectorul de retail (cca. 49% din total credite acordate în sectorul corporate și 51% în retail). Creșterea ulterioară, cu 11,8 p.p. către companii, se explică prin faptul că Banca Omicron și-a propus (schimbându-și strategia în perioada de criză) să obțină la data de 31.12.2012 o pondere mai mare a soldului creditelor acordate clienților corporativi comparativ cu soldul creditelor retail. Această schimbare strategică a apărut deoarece clienții corporativi prezintă un grad mai ridicat de încredere din punct de vedere al rambursării creditelor și aduc un câștig mai mare băncii datorită în principal, următoarelor aspecte: sumele împrumutate, volumul tranzacțiilor și rulajelor făcute, dar și capacitatea mai bună de plată. Volumul creditelor acordate acestora avea la finele anului 2012 o pondere de 57,20% și a continuat să crească până la nivelul de 69 % din total active. Este de remarcat faptul că ponderea creditelor corporate în total active a crescut continuu și din cauza reducerii drastice și într-un ritm accelerat al creditelor retail. Principalul motiv al scăderii permanente a creditelor retail a fost accesul tot mai greu al persoanelor fizice la credite și vânzarea de pachete importante de active îndoielnice către firmele de recuperare creanțe. Spre exemplu, în anul 2014, Banca Omicron a vândut unor firme de recuperare creanțe un pachet de credite retail din categoriile inferioare de calitate (îndoielnic și pierdere) în sumă de aproximativ 1.400 mil.RON. Aceste vânzări de pachete de credite nu s-au realizat în cazul creditelor acordate clienților corporate, al căror sold chiar dacă a scăzut, a făcut-o într-un ritm mai lent, de cca. 200-500 mil.RON/an.

În ceea ce privește ponderea creditelor corporate acordate în lei, față de cele acordate în valută, constatăm că raportul era în favoarea celor în valută, care reprezentau cca. 56% din total la 31.12.2008, iar cele în lei reprezentau la aceeași dată, cca. 44%. În ultimul an din perioada analizată, la data de 31.12.2014, raportul este total schimbat în favoarea celor în lei cu o pondere de cca.66,5% comparativ cu soldul creditelor în valută care reprezintă cca.33,5% din total. Din analiza acestor ponderi, rezultă că factorii de decizie au elaborat o strategie de risc care să permită băncii o expunere echilibrată, atât față de riscul sectorial cât și față de cel valutar, premise foarte sănătoase pentru traversarea cu bine a unor evenimente perturbatoare neprevăzute, așa cum s-a dovedit a fi criza financiară, încă în desfășurare în perioada analizată. Astfel, se observă în Graficul nr.II.2 că ponderea relativă a creditelor acordate în lei a tot crescut an de an începând cu anul 2009, când a fost de 35%, ajungând în anul 2014 la peste 2/3 din totalul creditelor acordate. Această schimbare radicală de strategie a Băncii Omicron a scăzut semnificativ expunerea băncii și respectiv riscul pe valute care nu reprezentau în mod curent cash-flowul clienților săi. În opinia noastră, înăsprirea condițiilor de creditare a avut ca efect, susținerea clienților care respectau condițiile de eligibilitate, în a contracta un credit în moneda în care aceștia își realizează veniturile, ca urmare a volatilității cursului de schimb. De exemplu, cei care au contractat un credit în franci elvețieni au fost puși în situația de a plăti rate lunare duble față de perioada de dinaintea crizei, unii din clienți înregistrând restanțe mari pe care nu au mai putut să le ramburseze. Dacă înainte de debutul crizei financiare raportul CHF/RON era de aproximativ 2CHF pentru un RON, odată cu ridicarea de către Banca Centrală a Elveției a plafonului maximal de sprijin pentru moneda locală și exportul elvețian, povara celor împrumutați în moneda elvețiană s-a dublat, cursul ajungând peste noapte la 4,2 RON/CHF.

Tabelul nr.II.2.

Ponderea creditelor în total active la Banca Omicron (mil. RON)

Sursa: Informațiile prezentate în acest tabel au fost elaborate pe baza analizei surselor de

informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile

etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a

urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

În ce privește managementul riscului de creditare, analizat pe tipuri de expuneri, corporate și retail, situația a fost destul de complicată pe parcursul acestor 9 ani analizați. Este bine-cunoscut faptul că la modul general, de principiu, riscul indus de agenții economici, de companii, este mai mare decât cel al clienților retail, datorită în primul rând marimii expunerii individuale, în sume efective. Clienții corporate concentrează risc de credit mult mai mare, în timp de expunerea față de cei de tip retail este mult disipată, atomizată pe un număr mare de împrumutați, cu expuneri individuale mici. În pofida acestor principia de ordin statistic, strategia Băncii Omicron a fost influențată de realitățile economice din timpul crizei, care a lăsat foarte mulți clienți retail fără sursele de rambursare a creditelor, adică fără venituri constante. În aceste condiții, Omicron Bank a aplicat o strategie clară de schimbare a ponderii dintre creditele retail (care erau majoritare în anul 2008, cu 51%) și creditele corporate a căror pondere a fost mărită an de an din 2009. Banca s-a încadrat în linia generală a sistemului bancar românesc, de reducere treptată a expunerilor pe credite, scăzând anual soldul creditelor acordate atât companiilor, dar mai ales populației. În acest fel, a scăzut anual și activul total al băncii, dar ponderea relativă deținută de cele două tipuri de credite s-a răsturnat, conform cu noua strategie adoptată. Creditele retail au pierdut teren an de an, atât în sume absolute, așa cum se vede din Graficul nr. II.1 , cât și în ponderi relative, prin comparare cu creditele corporate față de total activ (a se vedea Graficul nr. II.2.). Deși au pornit cu un avans de peste 51% la momentul declanșării crizei, creditele acordate populației au fost diminuate drastic, până la sub o treime din total credite la finele anului 2014. Motivul pentru care banca a aplicat această strategie de întoarcere a fost lipsa sustenabilității cu venituri certe a unei mari părți din populația României, șomajul și scăderile de salarii la unele categorii sociale, etc.

Graficul nr.II.2.

Situația creditelor retail/corporate acordate de banca Omicron

în perioada 31.12.2006 – 31.12.2014

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

Graficul nr.II.3.

Situația procentelor creditelor retail/corporate acordate de banca Omicron

în perioada 31.12.2006-31.12.2014

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

Analiza riscului de credite sub aspectul maturității creditelor. Cercetarea efectuată asupra modului în care factorii macroeconomici au influențat cererea de credite la banca analizată a condus la concluziile că: în prima perioada analizată, dinamica creditelor pe termen mediu și lung (+ 48% la finele anului 2008, față de anul 2006) a devansat cu 41 p.p. creșterea creditelor pe termen scurt (+ 7% la finele anului 2008, față de anul 2006). Acest lucru se traduce în apetitul mare al companiilor spre investiții și al băncilor spre creditarea pe termen mediu și lung în perioada respectivă. Nici creșterea cu 7% a creditelor pe termen scurt nu este lipsită de importanță. În a doua perioadă analizată, creditele pe termen scurt au avut o prăbușire semnificativă imediat după debutul crizei economice, ele fiind aproape stopate la multe bănci în ce privește noile acordări, drept pentru care soldul a scăzut cu peste 55% față de anul 2008, astfel încât la finele perioadei analizate, în 2014, soldul lor era de numai un sfert față de momentul de început al crizei, așa cum se poate observa în Graficele nr. II.4. și II.5. Dacă analizăm ponderea creditelor acordate pe termen mediu și lung, deci cu scop de investiții sau cumpărari de case, observăm că și acestea au scăzut imediat după debutul crizei cu cca. 50% față de anul 2008, dar acest nivel redus la aproximativ jumătate din soldul creditelor s-a menținut relativ neschimbat, sau cu mici variații, adică se poate spune că acest tip de credite nu a încetat să existe. Conform cu propriile noastre analize, cererea pentru credite pe termen mediu și lung a venit în principal din partea companiilor care activează în domeniul industriei, comerțului, transportului, construcțiilor, care au avut un oarecare apetit pentru investiții și dezvoltare.

Graficul nr.II.4.

Situația creditelor corporate pe scadențe, în perioada 31.12.2006 – 31.12.2014

(mil .RON)

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din

banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate

din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului

analizat.

Graficul nr. II.5.

Ponderea creditelor corporate pe scadențe, în perioada 31.12.2006 – 31.12.2014

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

În opinia noastră, din punct de vedere macroeconomic, creșterea mai mare în perioada 2006-2008 a creditelor pe termen mediu și lung se datorează nevoilor tot mai mari de finanțare a investițiilor într-o economie în plin proces de dezvoltare, în care creșterea economică trebuie susținută în mod firesc atât din surse de finanțare guvernamentale, dar și din credite bancare. Ori, în perioada analizată, Banca Omicron a știut să valorifice oportunitățile de finanțare care au existat în piață, preferând să plaseze resursele atrase de la clientelă cu predilecție în credite pe termen mediu și lung acordate clienților corporativi, întrucât situația resurselor atrase de la clientelă pe termen mediu, precum și creditele subordonate primite de la banca-mamă cu clauză de reînnoire pe termen lung i-au permis Băncii Omicron această politică. În condițiile în care creditarea capitalului de lucru a crescut cu 7% în 3 ani, în aceeași perioadă finanțarea investițiilor a crescut cu 48% la Banca Omicron, ceea ce în opinia noastră ne indică cu certitudine că politica de plasamente în credite a acestei bănci avea drept țintă principală clienții corporate din domeniul industrial, pe care banca îi susținea, în principal, cu credite de investiții. În ceea ce privește perioada 2009-2014, se observă că pe fondul unei relative mențineri a soldului creditelor pe termen mediu și lung în plaja de 3.900-4.900 mil. RON, greutatea specifică a acestora în totalul creditelor acordate după debutul crizei a crescut de la 67% la peste 80% în 2014, pe fondul înăspririi condițiilor de creditare, a prudenței companiilor de a se îndatora pe termen lung, dar și a retragerii marilor investitori din România. Această tendință arată limpede orientarea predilectă a Băncii Omicron către creditarea strategică pe termen mediu și lung, posibilă în principal datorită unei griji speciale acordată managementului riscurilor, care i-a permis un brand sănătos și recunoscut în piață.

Aprofundând analiza pentru a vedea către care sectoare de activitate s-au îndreptat cu predilecție creditele, s-a desprins concluzia că banca respectivă a orientat între 1/3 și 2/3 din creditele sale corporative către industrie și construcții , în timp ce alte sectoare ale economiei au fost finanțate în proporții mai mici (comerț, în jur de 10-12%, transporturi, în jur de 2-3%, alte ramuri ale economiei 1,5-2%), așa cum se poate observa din Tabelul nr. II.3. și Graficele nr. II.6. și II.7.

Tabelul nr. II.3

Creditele corporate, pe ramuri ale economiei

(mil .RON)

Sursa: Informațiile prezentate în acest tabel au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din

banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării

confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

Graficul nr. II.6.

Creditele corporate, pe ramuri ale economiei naționale

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din

banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt

modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței

fenomenului analizat.

Graficul nr.II.7.

Creditele corporate, pe ramuri ale economiei naționale, în anul 2014

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

Criza a afectat majoritatea ramurilor economiei, înregistrându-se scăderi ale volumului creditelor în toate sectoarele datorită temperării consumului, conform Tabelului nr.II.3. Dacă analizăm evoluția creditelor corporate pe ramuri ale economiei ca pondere deținută în total, se observă o îndreptare cu preponderență a creditelor în sectorul industrial, care de altfel a întrecut sectorul construcțiilor ca pondere în PIB în 2012-2014, conform INSSE. Investițiile concretizate în lucrări noi de construcții au scăzut an de an. Constatăm că singurul sector care a crescut considerabil este industria, iar administrația publică și construcțiile au înregistrat scăderi în perioada 2009-2014, în timp ce restul ramurilor și-au menținut ponderile sau au înregistrat o creștere/scădere ușoară a ponderilor deținute, după cum se poate observa în Graficele nr. II.6 și II.7.

În opinia noastră, scăderea ponderii creditelor acordate companiilor care activează în construcții

este cauzată de criza financiară care a debutat în România la finele anului 2008, în ultimul trimestru, și

care a afectat sectorul imobiliar și implicit această ramură a economiei. Sectoarele productive care au fost afectate într-o măsură mai mare de criză, sunt cele care au o perioadă de dezvoltare mai amplă, precum și acest sector al construcțiilor, care prezintă o influență semnificativă asupra întregii economii. După perioada de boom, în care prețurile locuințelor erau la un nivel maxim, iar cursul valutar în creștere, evident și ratele populației mai mari, mulți clienți s-au aflat în incapacitate de plată iar banca a început executarea silită, intrând în posesia unor active toxice. Acest lucru a afectat sectorul construcțiilor, întrucât prețurile imobilelor erau în scădere, multe companii înregistrând pierderi iar altele dispărând de pe piață. Exact ca într-un joc de domino, prăbușirea prețului la case, a afectat (pe lângă debitorii care și-au pierdut proprietățile, fiind afectați direct) și piața imobiliară în ansamblul ei, dar și piața bancară, care s-a trezit peste noapte fără garanțiile materiale imobiliare care erau colaterale la împrumuturile acordate. Ipotecile practic nu au dispărut fizic, ele există, însă ceea ce nu mai există este valoarea lor de piață. Din acest motiv, creditele au rămas practic descoperite și o nouă valoare (reală) trebuie adusă în locul colateralului devalorizat. Pentru a identifica cele mai bune măsuri de management al riscurilor, conducerea Băncii Omicron a analizat situația sistemului bancar românesc la începutul anului 2015 și a constatat că sub aspectul solvabilității, acesta era la un nivel confortabil, de 17%, substanțial peste nivelul cerut de normele internaționale în domeniu. Privind însă acest nivel mare al indicatorului de solvabilitate, putem cu ușuruință înțelege de ce sistemul bancar suferă la capitolul profitabilitate (pierderea sistemului bancar a depășit echivalentul a 1 mild.Euro), deoarece banii trebuie îndreptați către economie, către cei care produc valoare adăugată și nu lăsați să stea fără mișcare pentru a determina niveluri mari ale indicatorilor de bonitate. Din analiza indicatorilor agregați la nivelul sistemului bancar se constată că lichiditatea din punct de vedere al concordanței maturităților activelor cu pasivele este corespunzătoare. Gradul de acoperire cu provizioane de risc a creditelor neperformante (în Limba Engleză cunoscut ca NPL) este de 70%, calculat ca medie a întregului sistem, ceea ce nu este rău, întrucât piața nu mai recunoaște valorile imobiliarelor. Indicatorul NPL calculat în primul trimestru al anului 2015 este de 13,9%, cu mult mai bun decât cu un an în urmă, când depășea nivelul de 22%. La acest nivel de NPL, se poate estima că pierderea potențială din credite nerecuperate se poate situa sub 5% pe total portofoliu. Partea cea mai sensibilă a acestor analize este că din totalul portofoliilor nesănătoase de credite, aproximativ 2/3 sunt expuneri aferente unor clienți aflați în insolvență, iar de la aceștia rata de recuperare cash se situează în cel mai bun caz la 10%. Într-o piață insensibilă la valoarea intrinsecă reală a garanțiilor imobiliare, rata de recuperare este însă cu mult sub 10%, de aceea, băncile trebuie să pună bani reali (din provizioane) în locul garanțiilor lipsite de valoare.

Figura nr. II.2.

Evoluția ponderii creditelor corporate acordate de Banca Omicron pe ramuri ale economiei,

în perioada 2006-2014.

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

Managementul calitatii portofoliului de credite. Unul dintre cei mai relevanți indicatori ai calității portofoliului de credite, care pun în evidență riscul potențial de pierdere din activitatea de creditare, la banca analizată este ponderea creditelor neperformante în total credite acordate clienților (cunoscut în Limba Engleză ca NPL/Total Loans(%)). În perioada analizată, trendul acestui indicator a urmat cu fidelitate evoluția pe care a înregistrat-o marea majoritate a băncilor din sistemul bancar românesc, în sensul că indicatorul credite neperformante a cunoscut o ușoară scădere (îmbunătățirea calității portofoliului de credite) în anul 2007, față de anul anterior, nivelul creditelor neperformante acordate clienților corporate, diminuându-se de la 2,8% la 1,8%, pentru ca apoi să crească semnificativ la finele anului 2008, datorită deteriorării de ansamblu a capacității de rambursare a clienților, începând cu trimestrul al patrulea al anului 2008, când criza financiară și-a făcut simțite efectele și în România. Din Tabelul nr. II.4. și Graficul nr. II. 8 care urmează, se poate observa că trendul inițial favorabil (reducerea cu 1 p.p. a ponderii creditelor neperformante în total credite, în anul 2007, față de 2006) a fost întrerupt în anul 2008 când, datorită primelor semne de incapacitate de plată a datoriilor înregistrate de clienții băncilor, provizioanele au început să crească simțitor, începând cu trimestrul al 4-lea din anul 2008. În cazul băncii unde am efectuat studiul de caz, ponderea creditelor acordate clienților corporate încadrate la categoriile îndoielnic și pierdere a crescut la finele anului 2008 cu 2,2 p.p. față de anul precedent, ajungând la 4 % din soldul creditelor corporate. Acest nivel, rezonabil încă, ilustrează riscul în creștere, determinat de neîncasarea creditelor scadente și a dobânzilor aferente, datorită deteriorării de ansamblu a situației economice, începând din trimestrul 4 al anului 2008, situație dificilă ce a generat întârzieri semnificative în plata datoriilor la majoritatea agenților economici. Acest blocaj economic în lanț s-a răspândit rapid, ducând spre finele anului 2008 și mai ales în prima jumătate a anului 2009 la incapacitate generalizată de plată pentru companiile care vindeau pe credit comercial (datorită neîncasării la timp a facturilor emise). Acest fenomen de blocaj economic aproape generalizat a început să creeze arierate (plăți neefectuate în lanț) și să afecteze în mod simțitor situațiile financiare ale băncilor, care s-au văzut nevoite să-și curețe bilanțurile de clienții rău-platnici, fie prin vânzarea de creanțe cu discount, fie prin executarea garanțiilor colaterale, acolo unde acest lucru este posibil și se consideră a fi ultima soluție de recuperare a creanțelor sau a unei părți din acestea. Începutul celei mai nefaste relații între clienți și bănci a fost octombrie 2008 și durează deja de 6 -7 ani. Comparativ cu anul 2008, în anul 2009 s-a înregistrat o creștere semnificativă a ponderii creditelor acordate clienților corporate încadrați la categoriile îndoielnic și pierdere și anume cu 6,5 p.p. În anii următori, creșterea acestei ponderi nu a mai fost atât de semnificativă, dar a fost continuă an de an, ajungând în anul 2012 la 17,60% din totalul creditelor corporate și atingând cel mai înalt nivel, de 20% în anul 2013. Aceste înrăutățiri succesive ale calității portofoliului de credite conduc la creșterea nivelului provizioanelor care reduc rata profitului băncii. În opinia noastră, declinul indicatorului care măsoară calitatea portofolilui de credite este datorat situației economice în care se află țara noastră. Falimentul cunoscutei instituții Lehman Brothers, care a fost declarat în 2008 datorită crizei de pe piața creditelor din SUA și ale cărei active au fost preluate de alte bănci, a provocat un colaps în sistemul financiar mondial. Rata șomajului a crescut, precum și datoria publică și peste 200 bănci au dat faliment. Multe piețe de acțiuni nu au reușit să-și acopere pierderea cauzată de prăbușirea băncii Lehman Brothers ale cărei acțiuni au scăzut cu până la 90% pe măsură ce panica se răspândea. Ca un efect de domino, multe sectoare au fost afectate la nivel internațional inclusiv România. Deoarece consumul a scăzut, multe companii nu și-au putut redresa activitatea, au dat faliment sau și-au restrâns activitatea. Numărul restanțelor înregistrate de acestea la bănci a crescut conform Tabelului nr. II.4. Banca a înăsprit astfel condițiie de creditare, care au redus accesul la credite, scumpirea costurilor finanțărilor concretizându-se în dobânzi mai mari, care au condus la scăderea soldului creditelor acordate și la înregistrarea de credite neperformante. Prin urmare, principalele cauze ale acestei evoluții nefavorabile sunt cererea redusă, pe fondul creșterii dobânzilor, a temerilor privind veniturile viitoare incerte și a reducerii puterii de cumpărare dar și oferta scăzută, în condițiile în care băncile au devenit mai reticente privind creditarea mediului privat, ca urmare a supraîndatorării acestuia.

Tabelul nr.II.4.

Evoluția creditelor corporate (performante/neperformante) la Banca Omicron,

în perioada 2006 – 2014 (mil.RON)

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din

banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt

modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței

fenomenului analizat.

Graficul nr.II.8.

Evoluția ponderii creditelor corporate neperformante în total credite corporate,

în perioada 2006 – 2014 în procente și în sume absolute (mil.RON)

20.00%

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

În finalul studiului de caz efectuat la Banca Omicron, am considerat necesar să extindem analiza calității portofoliului de credite și asupra plasamentelor băncii în sectorul de retail, pentru a putea analiza mai bine și a înțelege dacă tendința care s-a manifestat în cazul creditelor corporate se menține sau nu și în cazul creditelor de retail. Astfel, am evidențiat în tabelul și reprezentarea grafică ce vor urma, evoluția pe aceeași perioadă de timp (anii 2006-2014) a soldului creditelor acordate clienților retail, precum și ponderea pe care au înregistrat-o în această perioadă creditele neperformante, imagine a problemelor cu care se confruntă unii clienți în a-și achita la scadență ratele de credit și dobânzile aferente.

Tabelul nr. II.5.

Evoluția creditelor retail (performante/neperformante) la Banca Omicron,

în perioada 2006 – 2014 (mil .RON)

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din

banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate

din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului

analizat.

Graficul nr.II.9.

Evoluția ponderii creditelor retail neperformante în total credite retail,

în perioada 2006 – 2014, în procente și în sume absolute (mil .RON)

Sursa: Informațiile prezentate în acest grafic au fost elaborate pe baza analizei surselor de informare din banca unde s-a făcut cercetarea (norme, proceduri, rapoarte, bilanțuri contabile etc). Cifrele sunt modificate din motivul păstrării confidențialității informațiilor, însă autorul a urmărit menținerea tendinței fenomenului analizat.

Din Graficul nr. II.9. rezultă că trendul pe care l-au urmat creditele neperformante este aproximativ același și în cazul creditelor acordate clienților retail, ca și în cazul celor corporate. După o îmbunătățire inițială a calității portofoliului de împrumuturi retail, care a evoluat de la un nivel de 2,6% credite neperformante în total credite acordate sectorului de retail în anul 2006, la un nivel de 1,4% în anul 2007 (adică o îmbunătățire cu 1,2 p.p., ceea ce la soldul creditelor neperformante reprezenta o reducere cu 139,1 mii lei). A urmat ca și în cazul creditelor corporate o creștere substanțială a creditelor îndoielnice și pierdere în cursul anului 2008 și ulterior debutului crizei, în perioada 2009-2013. În anul 2009 creșterea a fost foarte mare, de 6,7 p.p. continuând cu ritmuri anuale de 1,8 p.p., în 2010, 1,5 p.p. în 2011, 1,4. p.p. în 2012, față de anii anteriori.

În rândurile specialiștilor au existat opinii pertinente conform cărora creditele de consum trebuie acordate pe perioade de maximum 5-7 ani, desi în goana după cota de piață, unele bănci s-au aventurat să dea credite și pe 20 ani. Băncile care au dat astfel de credite pe perioade foarte mari, au avut cele mai multe credite neperformante. Opinăm că implementarea unei civilizații a creditului este un act de normalitate, drept urmare, în actualul Regulament BNR, creditele de consum nu mai pot fi acordate pe mai mult de 5 ani.

Despre cauzele generale care au determinat acest fenomen am explicat când am analizat evoluția creditelor neperformante la clienții corporate, însă în acest moment considerăm că este necesar ca la analiza respectivă să adăugăm un argument în plus. Motivul care se suprapune peste cauzele deja descrise și conduc împreună la întârzieri din ce în ce mai mari la achitarea ratelor de credit și a dobânzilor către bănci de către clienții persoane fizice, este apariția fenomenului de incapacitate de plată și chiar de insolvență personală. Ori, după cum a rezultat din analizele făcute la Banca Omicron, dacă în cazul unor firme intrate în insolvență gradul de recuperare a creditelor restante nu atinge 10%, fiind nevoie de un nivel de provizionare de cca. 90% a expunerilor pe aceste companii, pentru a putea spera la o recuperare rezonabilă, la persoanele fizice situația este și mai gravă. În cazurile de declarare a insolvenței pesonale, este limpede că banca nu va mai recupera nimic, de aceea un management prudent al riscurilor cere să se privizioneze integral aceste expuneri. Un motiv suficient pentru a înțelege de ce Banca Omicron a trecut în anul 2014 la o strategie agresivă de vânzare a acestor portofolii de credite retail către companii specializate în gestiunea insolvenței și recuperarea de creanțe. Orice altă strategie, sau și mai grav, lipsa unei strategii de management al riscurilor, ar fi periclitat serios brandul acestei bănci.

Cauza principală a incapacității de plată în rândurile persoanelor fizice este pierderea de către tot mai multe familii a surselor de venit, a unuia sau a mai multor membri ai familiei, urmare a reducerilor substanțiale a salariilor, ori chiar a pierderii locurilor de muncă. Criza economică a afectat din ce în ce mai puternic România, începând cu lunile septembrie-octombrie 2008 și culminând cu trimestrele I și II ale anului 2009, când recesiunea economică a dus la închiderea multor companii, în principal private și mai ales din rândul întreprinderilor mici și mijlocii. Acest fenomen îngrijorător a condus pe cale de consecință la o creștere foarte mare a ratei șomajului, care a ajuns la nivelul de 8-9% în cursul anului 2009. Efectul imediat al acestui flagel a fost creșterea puternică a datoriilor față de bănci, mai ales la creditele de consum fără ipotecă. Acestea au crescut la Banca Omicron în anul 2008, față de anul anterior cu 508,2 mil. lei, adică cu 3,4 p.p. (de la 1,4% din soldul creditelor retail în anul 2007, la 4,8% din acesta, în anul 2008). Acest fenomen negativ a alimentat, pe întreaga perioadă a anului 2009, neîncrederea reciprocă dintre clienți și bănci, clienții reducând puternic cererea de credite (datorită temerilor că pot rămâne fără venituri, sursa rambursării creditelor bancare), iar băncile devenind din ce în ce mai selective cu puținii clienți care mai solicitau credite.

Ponderea creditelor neperformante în total credite reprezintă un indicator deosebit de important pentru managementul oricărei bănci, deoarece oferă o imagine concludentă asupra calității sistemului de management al riscului de creditare, ca rezultantă a unui cumul de factori, dintre care amintim calitatea analizei documentațiilor de credit, calitatea procesului de administrare a creditului după acordare și, nu în ultimul rând, calitatea relației client-bancă. În acest fel, considerăm că am furnizat suficiente argumente în sprijinul ideii că brandul oricărei companii depinde în mod direct de arta și știința gestiunii riscurilor care o poate afecta.

Ceea ce am constatat din studiul de caz pe care l-am documentat la Banca Omicron, este că riscul de creditare reprezintă cu certitudine unul dintre cele mai periculoase riscuri care planează asupra băncilor, că nivelul cu care acest risc poate afecta situația financiară a unei bănci este dependent de mai mulți factori. Dintre factorii endogeni, menționăm: calitatea personalului care efectuează analiza cererilor de credite și a specialiștilor care iau decizia de acordare sau respingere a lor, calitatea normelor și procedurilor interne în domeniul creditării și a managementului riscului de credite, viabilitatea politicii de creditare etc. Însă, dincolo de toate aceste cerințe interne, pe care presupunem că o bancă ar reuși să le îndeplinească, dorim să subliniem că întotdeauna, în activitatea de creditare, pot să apară factori perturbatori neprevăzuți, care influențează puternic sau chiar decisiv soarta unei bănci. Nu ne referim aici în mod special la factorii exogeni care pot afecta unele bănci, cum ar fi riscurile operaționale manifestate prin pierderi datorate jafului, fraudei, căderii sistemelor informatice sau phishing-ului. Aceste evenimente, chiar dacă nu pot fi prevăzute cu exactitate, pot fi presupuse, evaluate și bugetate corespunzător, prin măsuri de acoperire a efectelor prin gestiune internă sau cedare în asigurare. Aspectul constatat, cu ocazia acestui studiu de caz, este că mediul economic general influențează dramatic soarta agenților economici care activează într-o economie, influențează, de asemenea, salariații acestor agenți economici, familiile acestora și pe cale de consecință efectele se fac simțite prin fenomenul de cascadare, inclusiv asupra băncilor care au creditat. Când efectele pe care mediul economic le resimte sunt nefavorabile, aceste simptome se fac simțite asupra tuturor, iar magnitudinea consecințelor este foarte de greu de prevăzut și mai ales de evitat. Scopul acestui studiu de caz este tocmai acela de a analiza din cât mai multe unghiuri cum (re)acționează managerii de risc dintr-o bancă universală la consecințele economice induse de criza financiară și cum strategiile de management al riscurilor pot influența direct calitatea brandului de firmă.

II.2.2. Managementul riscului de piață

Riscul de piață exprimă posibilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi sau să nu-și realizeze profitul propus din cauza fluctuațiilor nefavorabile ale prețurilor pe piață. Când spunem preț, ne referim, desigur și la cursul valutar și rata dobânzii, care reprezintă prețul banilor. Pe plan internațional, ultimii 30 de ani au adus creșteri constante ale expunerilor globale la riscul de piață. În România, riscul de piață și-a făcut simțită prezența prin efectele sale abia după 1990, odată cu liberalizarea piețelor: monetară, financiară, valutară, cu apariția piețelor de capital și a celei bursiere, a unor produse financiare noi, și anume derivativele.

Riscul de piață afectează majoritatea operațiunilor comerciale, din bilanț și din afara bilanțului, tranzacțiile efectuate în numele clienților, dar și în numele și pe contul propriu, nu puțini fiind factorii care au favorizat agravarea acestui risc: liberalizarea piețelor, cu consecințe imediate, creșterea concurenței dar și a volatilității, extinderea folosirii noilor tehnologii, a noilor produse, inflația mare, variațiile mari de curs valutar, cadrul legislativ și normativ învechit, incomplet și nealiniat la practicile financiare care, devansându-l, au rămas nereglementate etc. Factorii enumerați nu neapărat cu titlu exhaustiv, au acționat sistemic și intercorelat, creând presiune pe costuri, în general, și pe marjele de dobândă, în mod special, ducând în timp la reducerea treptată a acestora și la crearea unei dependențe a valorii activelor și pasivelor de ratele de pe piață, dar și de diversificarea surselor alternative de venituri. Expunerea la un astfel de risc poate lua naștere ca rezultat al luării de către o firmă, în mod deliberat, a unor poziții speculative (tranzacționare în nume propriu), sau pot decurge din activitățile de creator de piață pentru clientelă (dealing). Modificarea condițiilor de pe piețele financiare poate afecta firma prin principalele trei canale de transmisie interdependente, dar gestionate separat: variația tendinței de evoluție și a nivelului ratelor de dobândă, variația cursului valutar și deci a valorii în moneda națională a diferitelor active și pasive exprimate în unități monetare străine și variația cursului activelor financiare, care poate afecta valoarea de piață a portofoliului de titluri și valoarea titlurilor emise (obligațiuni sau acțiuni). Piețele s-au dezvoltat și odată cu procesul de globalizare, au început să fie intens utilizate instrumentele financiare derivate, fie în scopuri de protecție la reacțiile adverse ale evoluției piețe, fie în scopuri pur speculative, în încercarea de a obține avantaje în funcție de condițiile existente pe piață. În opinia noastră, însăși utilizarea acestor instrumente financiare au indus riscuri suplimentare la nivelurile micro, la nivel sistemic și apoi, până la generalizarea crizei, nu a mai fost decât un pas. Aceste tipuri de risc de piață sunt reprezentate în Figura nr. 2.3.:

Figura nr. 2.3.

Tipuri de riscuri de piață

Sursa: Reprezentarea grafică a fost elaborată de autor.

Riscul ratei dobânzii este în relație cu pozițiile aferente titlurilor cu venit fix și derivatele acestora (de exemplu: contractele futures tranzacționate la bursă, contractele cu rata la termen, contractele swap și opțiunile. Factorii de risc aflați în legătură cu riscul ratei dobânzii sunt estimați în fiecare monedă în care compania are poziții senzitive la rata dobânzii în bilanț și în afara bilanțului. Factorii de risc se referă la senzitivitatea agregată de piață a portofoliului, acolo unde pozițiile scurte și lungi pe diferite instrumente pot fi compensate. Este știut faptul că, un jucător pe o piață monetar-valutară se află în “poziție lungă” atunci când activele cu dobândă fixă sunt mai mari ca pasivele cu dobândă fixă. Această poziție este favorabilă deținătorului activelor în perioadele de reducere a dobânzilor, întrucât beneficiază de nivelul fix al dobânzilor la active (mai mari) într-o perioadă în care dobânzile acestora scad. Poziția este “scurtă” atunci când activele cu dobândă fixă sunt mai mici decât pasivele de același fel și este în avantajul deținătorului în perioadele de creștere a dobânzilor, întrucât nivelul dobânzii bonificată la resurse rămâne fix la un nivel inferior trendului din piață. Obiectivul oricărei companii în ceea ce privește prevenirea riscului de variație a dobânzii este obținerea unei marje cât mai mari între nivelul mediu al dobânzilor pasive și cel al dobânzilor active și menținerea acestei marje pe o perioadă cât mai mare de timp, deci în condiții de volatilitate minimă a pieței.

Riscul vizează, în mod evident, operațiunile în devize străine, efectuate în nume propriu sau la ordinul clienților, expunerea fiind direct proporțională cu diferența dintre activele și pasivele în valută din aceeași grupă de scadențe și are trei componente. Prima componentă este expunerea datorată tranzacțiilor efectuate cu active și pasive senzitive la acest risc. Cea de a doua este reprezentată de expunerea asociată operațiunilor de conversie dintr-o valută în alta, iar ultima, de expunerea economică ce preia influența fluctuațiilor cursurilor valutare asupra valorii firmei și se calculează ca valoare actualizată a tuturor veniturilor obținute în toate valutele de operare.

Riscul acțiunilor reprezintă probabilitatea ca o companie să înregistreze pierderi sau să nu-și realizeze câștigurile estimate, ca urmare a modificărilor neprevăzute în piață ale prețurilor activelor financiare deținute. Această categorie de risc se referă la deținerea pozițiilor din registrul de tranzacționare aferente acțiunilor sau instrumentelor cu comportament asemănător ( de exemplu titlurile convertibile) și derivatele acestora, cum sunt Futures și Swap pe acțiuni individuale sau pe indici de acțiuni. În mod similar, riscul legat de acțiuni este calculat pentru riscul specific al deținerii unui titlu și pentru poziția pe piață în ansamblu. Pentru instrumentele derivate, riscul este evaluat prin convertirea derivatului într-o poziție noțională de acțiuni pe instrumentul de bază. Prețurile de echilibru sunt cele care reglează piața în baza raportului cererii și ofertei, iar când acest raport se dezechilibrează, prețurile activelor financiare înregistrează variații semnificative, care exprimă volatilitatea prețului. Pentru un portofoliu complex și diversificat de active financiare, efectul variațiilor unor titluri poate fi compensat, cel puțin parțial, de variații în sens invers ale altor dețineri, ceea ce pe ansamblul unei companii care gestionează profesionist activele și pasivele, poate duce nu numai la evitarea pierderilor, dar trebuie să conducă la profit.

Putem astfel aprecia că sursele riscului de piață sunt variațiile de preț ale portofoliului financiar, ale instrumentelor de capital propriu, ale ecartului dobânzilor și cursului valutelor pe care o companie le poate deține. De aceea, componentele sale majore sunt riscul aferent poziției la acțiuni, riscul aferent mărfurilor, riscul ratei dobânzii și riscul valutar. Fiecare componentă de risc include un aspect privind riscul de piață general și unul privind riscul specific, care-și au originea în structura de portofoliu. Pe lângă instrumentele standard, riscul de piață se aplică și diverselor instrumente derivate, cum ar fi: opțiunile, derivatele pe acțiuni sau cele valutare și pe rata dobânzii.

Prezența marilor investitori instituționali, cum ar fi băncile, fondurile de pensii, companiile de asigurare sau fondurile de investiții, a avut, de asemenea, un impact asupra structurii piețelor și asupra riscului de piață. Investitorii instituționali își ajustează portofoliile de investiții cu lichiditate stabilă și de tranzacționare de mari dimensiuni, prin intermediul unor tranzacții de valoare mare, iar pe piețe cu prețuri în creștere, achizițiile de valoare mare tind să împingă prețurile în sus. Din contră, piețele cu tendințe descendente devin mai „nervoase”, atunci când sunt vândute pachete mari de dimensiune instituțională. În ultimă instanță, aceasta conduce la lărgirea amplitudinii varianței prețurilor și implicit, la un risc de piață mai mare.

Expunerea din ce în ce mai mare la riscul de piață se datorează tendinței de diversificare a activității către activitățile de creare a pieței și de tranzacționare în nume propriu, prin care investitorii pun deoparte „capital de risc” pentru activități cu asumarea riscului în mod deliberat. Portofoliul de tranzacționare în nume propriu trebuie să se distingă de portofoliul de investiții cu lichiditate stabilă.

După ce se cunosc sursele riscului de piață, trebuie analizate căile și motivele de contaminare cu acești factori de risc și anume: variația tendinței de evoluție și a nivelului ratelor dobânzilor, variația cursului valutar, deci a valorii în monedă națională a activelor și pasivelor externe și variația prețului activelor financiare, care afectează valoarea de piață a portofoliului comercial de titluri și a celor emise (acțiuni, obligațiuni).

Evaluarea impactului asupra activității unei companii sau măsurarea riscului de piață constă în determinarea volatilității rezultatelor sau valorilor de piață, prin utilizarea uneia sau unora din următoarele metode:

-metoda variației procentuale a prețului activelor financiare, care prin mărimea sa indică volatilitatea;

-metoda variației standard sau a abaterii medii pătratice, care pune în evidență o modificare standard în plus sau minus, în jurul variației medii a prețului activului financiar;

-metoda corelațiilor, care se bazează pe un set de indicatori calculați prin extrapolarea unei tendințe istorice cunoscute;

-metoda simulărilor, constă în stabilirea unui nivel maxim acceptat al pierderilor și simularea tuturor situațiilor posibile pe portofoliul existent, cu luarea în calcul a diverselor grade de volatilitate;

-metoda scenariilor, constă în alegerea din simulările efectuate, a unor scenarii cât mai probabil de realizat, calculându-se o volatilitate pentru toate scenariile și o valoare optimă pentru un anumit scenariu.

Dată fiind implicarea din ce în ce mai mare a unor companii în activitățile de investiții și tranzacționare, precum și volatilitatea ridicată a mediului de piață, evaluarea la timp și exactă a riscului de piață este o necesitate, inclusiv evaluarea riscurilor aferente portofoliilor de investiții cu lichiditate stabilă și de tranzacționare, precum și a pozițiilor bilanțiere și extrabilanțiere. O abordare simplistă a evaluării riscului de piață tratează fiecare piață la care compania este expusă ca o entitate separată și nu ia în calcul relațiile care pot exista între diferite piețe. De aceea, fiecare risc este evaluat individual. O abordare mai comprehensivă privește evaluarea riscului dintr-o perspectivă consolidată, care ia în considerare relația dintre piețe și faptul că fluctuația unei piețe poate avea impact asupra altor câteva. De exemplu, fluctuația cursului de schimb poate afecta și prețul obligațiunilor emise într-o anumită monedă.

Capacitatea de a evalua în mod sistematic riscul și de a gestiona eficient poziția deschisă netă este crucială. Metodele variază de la calcularea poziției deschise nete (senzitivitatea factorului piață) la valoarea la risc și alte estimări mai complexe ale riscului. Odată ce sunt luate în considerare tranzacțiile la termen și nedecontate, o poziție proiectată este determinată la valoarea contabilă, convertită în valoarea de piață și apoi prezentată în raport cu un numitor comun reprezentând poziția echivalentă pe piața „cash”. Această metodologie aparține tipului static de instrumente de evaluare a riscului de piață cunoscute drept instrumente standard sau bazate pe tabele. Pe baza poziției deschise nete se poate estima câștigul potențial sau capitalul la risc prin înmulțirea poziției deschise nete (senzitivitatea factorului risc de piață) cu volatilitatea prețului. Această estimare oferă o valoare la risc simplă sub forma unui singur factor, totuși, nu se ia în considerare corelația dintre poziții.

Riscul se bazează pe evenimente probabiliste și este evident că niciun singur instrument de evaluare nu poate surprinde natura cu multiple fațete a riscului de piață. Chiar și cele mai simple aspecte ale managementului riscului de piață pot prezenta o problemă în situații din viața reală – în special atunci când companiilenu au sisteme de portofoliu adecvate. La un minim absolut, marcarea la piață este o măsură ce trebuie luată pentru protejarea capitalului. Atât portofoliul de investiții cu lichiditate stabilă, cât și registrul de tranzacționare trebuie marcate la piață zilnic, pentru a se asigura că valoarea reală a pozițiilor este menținută. Procesul de marcare la piață recunoaște, în mod explicit, câștigurile și pierderile la valoarea de piață, care fie sunt înregistrate direct în contul de profit și pierdere, fie trebuie contabilizate într-un cont de capital/rezerve. Deși procesul este teoretic simplu, marcarea la piață poate fi dificilă pe piețele superficiale sau cărora le lipsește lichiditatea. Deși majoritatea companiilorcuantifică riscurile de piață prin identificarea pierderilor istorice experimentate de diverse instrumente și piețe, cele care activează în mediile de piață volatile sau nelichide, adesea fără beneficiul tehnologiei avansate, se confruntă cu problema transformării acestei analize complexe într-o soluție funcțională ce poate fi aplicată eficient activității lor zilnice.

O problemă întâlnită de analiști și organele de supraveghere este aceea a companiilor care evită în mod deliberat sau amână recunoașterea pierderilor. O astfel de practică este transferul activelor de investiții de calitate scăzută de la o instituție la alta (sau la categoria investiții permanente „păstrate până la scadență”). Transferul între instituții poate fi realizat prin cumpărări și vânzări simultane sau prin swap-urile de active cu alți jucători sau instituții financiare bancare și non-bancare. De exemplu, swap-ul de obligațiuni presupune vânzarea și cumpărarea simultană a titlului cu un preț peste valoarea de piață (depreciată). Standardul de contabilitate IAS 39 a închis această portiță, deoarece titlul trebuie totuși prezentat la valoarea justă (dacă nu este păstrat până la scadență).

Infrastructura subdezvoltată de pe piața secundară ar putea, totodată, spori riscul și complica evaluarea acestuia. De exemplu, pe anumite piețe decontarea are loc la câteva zile sau săptămâni după încheierea tranzacției. Această perioadă îndelungată de decontare face necesară o evaluare exactă a riscului partenerului – adică, riscul ca în cadrul perioadei de decontare, plata aferentă poziției să fi fost efectuată, iar partenerul să nu efectueze livrarea. În anumite țări, piețele de instrumente financiare nu sunt lichide, dând naștere, în mod potențial, unei volatilități a prețului pieței mult mai mari și implicit unei expuneri mai mari la risc. Această dezvoltare extinsă a instrumentelor derivate a permis acoperirea riscului pozițiilor deschise în maniere din ce în ce mai complexe. Totuși, deoarece lichiditatea pieței este o precondiție crucială pentru utilizarea acestor instrumente, a crescut preocuparea privind evaluarea și eficiența operațiunilor de acoperire a riscului, prin metode tot mai sofisticate, pe care le vom analiza in cele ce urmează.

Valoarea la risc (VAR). Cele mai multe dintre marile companii multinaționale care sunt actori cheie, cu mari expuneri la riscul de piață, au pus la punct indici de risc complecși și instrumente pentru evaluarea impactului riscului asupra activității, care se pot aplica pe piețe diferite. Deși aranjamentele specifice pot să difere, aceste modele de evaluare internă a riscului se înscriu, de regulă, într-un cadru conceptual comun. Tipic, aceste modele evaluează expunerea agregată la riscul de piață și, dat fiind un nivel de probabilitate, ele estimează suma pe care compania ar pierde-o dacă ar deține anumite active pentru o anumită perioadă de timp. Întrucât astfel de modele bazate pe VAR acoperă o serie de riscuri de piață, compania poate să-și „acordeze” structura portofoliului său, alegând dintr-o serie de opțiuni pentru diversificarea portofoliului, în vederea reducerii riscului la care este expusă și/sau cerințelor de capital asociate.

Datele introduse în modelul bazat pe VAR cuprind date despre pozițiile firmelor și prețurile, volatilitatea și factorii de risc ale acestora, cum ar fi durata activelor. Datele trebuie să fie suficient de comprehensive pentru a surprinde toate riscurile inerente. Riscurile acoperite de model trebuie să includă toate pozițiile de dobândă, curs valutar, acțiuni, mărfuri și opțiuni din portofoliul deținătorului. Parametrii de evaluare cuprind perioada de deținere, orizontul de timp istoric pe care sunt supuși observației, prețurile factorilor de risc și intervalul de încredere care permite judecarea prudentă a nivelului optim de protecție (adică, care identifică pierderile maxime acceptabile). Perioada de observare va fi aleasă astfel încât să surprindă condițiile de piață care sunt relevante pentru strategia de management al riscului. De regulă, modelele interne combină modificarea potențială a valorii fiecărei poziții care ar rezulta din variațiile specifice ale factorilor de risc de bază, cu probabilitatea apariției acestor variații. Modificările valorice sunt cumulate la nivelul segmentelor registrului de tranzacționare și/sau pentru toate activitățile și piețele. Valoarea VAR poate fi calculată, folosind una dintr-o serie de metodologii:

– Metoda simulării istorice calculează modificarea ipotetică a valorii portofoliului curent, pe baza variațiilor istorice ale factorilor de risc (la un nivel de încredere de 99%, s-ar putea lua cea mai scăzută valoare din 100 de observații zilnice și aplica rentabilitatea respectivă portofoliului curent, pentru a determina pierderea maximă pentru ziua următoare);

– Metodologia delta-normal sau a varianței/covarianței este metodologia cel mai larg utilizată de managerii de portofoliu. Aceasta presupune că distribuția rentabilității activelor este normală și că rentabilitățile sunt succesiv independente (adică nu sunt influențate de rentabilitatea zilei precedente). Pentru a calcula modificarea potențială a valorii portofoliului curent, se calculează media și deviația standard a rentabilităților activelor, în vederea obținerii unei combinații de senzitivități la factorii de risc ale pozițiilor individuale din matricea covarianței, reprezentând volatilitățile factorilor de risc și corelațiile între active;

– Metoda simulării Monte Carlo construiește distribuția portofoliului curent, utilizând un eșantion mare de combinații aleatorii de scenarii de preț, ale căror probabilități sunt, de regulă, bazate pe experiența istorică. Această abordare este mai flexibilă decât celelalte două metodologii și nu se bazează pe ipoteze privind normalitatea rentabilitățior, dar numărul scenariilor crește rapid o dată cu complexitatea portofoliului și factorii de risc aferenți. Reglementatorii piețelor au stabilit anumite standarde calitative pentru modelele interne, atunci când sunt folosite în contextul adecvării capitalului. Standardele cantitative cuprind un interval de încredere cu un singur capăt, de 99%, o perioadă de deținere de 10 zile de tranzacționare și o perioadă de observație istorică de minim un an, dacă volatilitatea recentă a prețurilor a fost mare. Totuși, o perioadă de observație mai scurtă va genera o valoare mai mare decât orizontul acoperind o perioadă mai mare, dar în genere mai puțin volatilă. Numerele VAR trebuie cumulate printr-o simplă însumare pe categoriile de factori de risc, luând în considerare corelațiile încrucișate din cadrul fiecărei categorii.

VAR trebuie să fie calculată zilnic, iar cerințele de capital legate de riscul de piață, îndeplinite zilnic. Cerințele de capital sunt exprimate valoric ca maximul dintre VAR aferent zilei precedente și media indicatorilor VAR zilnici pe ultimele 60 de zile lucrătoare. Aceasta se înmulțește apoi cu un factor adițional de multiplicare „k” (care are o valoare minimă de 3,0) desemnat de autoritățile naționale de supraveghere și aflat în legătură cu calitatea sistemului de gestionare a riscului.

Organele de supraveghere vor majora „k” cu un factor între 0,0 și 1,0, în funcție de numărul de ori cu care a fost depășit VAR proiectat, așa cum reiese din testarea inversă a modelului intern. Întrucât acest factor „plus” se află în legătură cu aplicarea ex-post a modelului intern, această măsură probabil va introduce și prevederea ca firmele să stabilească și să utilizeze, în mod regulat, un „program de rutină și riguros” de teste de stres pentru identificarea evenimentelor sau influențelor care pot avea un impact negativ asupra poziției.

Testarea la stres. Scopul testării la stres este de a identifica evenimentele sau influențele care ar putea da naștere unei pierderi. Testele de stres trebuie să aibă o natură atât calitativă, cât și cantitativă. Criteriile cantitative trebuie să identifice scenarii de stres plauzibile care ar putea să apară în mediul de piață specific. Criteriile calitative trebuie să se concentreze pe două aspecte cheie ale testării la stres: evaluarea capacității de a putea absorbi pierderi mari și identificarea măsurilor pe care le poate lua firma pentru a reduce riscul și a conserva capitalul.

Este aproape imposibil să se elaboreze un scenariu standard de testare la stres care să aibă un impact consecvent asupra tuturor companiilor. De aceea, metodologia testării la stres, de regulă, presupune o serie de etape, printre care:

– Revizuirea informațiilor asupra celor mai mari pierderi efective înregistrate în cursul unei perioade anume, în comparație cu nivelul pierderilor estimate de sistemul intern de evaluare a riscului . O astfel de revizuire oferă informații asupra gradului pierderilor „de vârf” acoperit de o anumită estimare a VAR;

– Simularea scenariilor de stres extreme, inclusiv testarea portofoliului curent față de perioadele precedente cu tulburări semnificative. O astfel de testare trebuie să încorporeze atât variațiile mari de preț, cât și reducerile mari la nivelul lichidității, care sunt, de regulă, asociate cu aceste evenimente;

– Evaluarea gradului de senzitivitate a expunerii unei companii la riscul de piață, față de modificarea prezumțiilor privind volatilitățile și corelațiile. Cu alte cuvinte, poziția curentă a firmei trebuie comparată cu valorile extreme din intervalul istoric al variațiilor pentru volatilități și corelații;

– Rularea scenariilor de test specifice companiei, care surprind caracteristicile portofoliului de tranzacționare în condițiile cele mai adverse.

Rezultatele testelor de stres trebuie revizuite periodic de comitetul care administrează riscul și de conducerea superioară și trebuie reflectate, după cum este necesar, în modificările privitoare la politicile de gestionare a riscului specific și limitele la expunere. Dacă testele de stres relevă o anumită vulnerabilitate, compania trebuie imediat să ia măsuri în ceea ce privește situațiile și riscurile care dau naștere vulnerabilității respective. Scenariile de test la stres și rezultatele testării sunt de regulă supuse unei atenții supervizorii.

În mod normal, complexitatea testelor la stres reflectă complexitatea expunerilor la riscul de piață și mediile de piață respective ale unei firme, în funcție de domeniul de activitate. Pe baza unei analize relativ simple se poate evalua impactul asupra capitalului dacă s-ar materializa volatilitatea așteptată a prețului de piață. Conducerea ar putea atunci determina riscurile și ar putea lua decizii privind pozițiile deschise de pe piețele financiare ale instrumentelor purtătoare de dobândă, ale acțiunilor și/sau valutelor. Un alt aspect interesant al acestei analize este acela că autoritățile monetare ar putea-o utiliza pentru a determina efectele unei ajustări a ratei dobânzii asupra contului de profit și pierdere.

Estimările generate în acest fel pot fi utilizate și pentru evaluarea portofoliilor și drept instrument de management. De exemplu, estimările pot fi comparate cu profitul efectiv obținut sau pierderea înregistrată în cursul perioadei aflate sub observație. Compararea impactului efectiv asupra profiturilor cu profiturile raportate permite, în plus, evaluarea calității managementului riscului de piață.

Prin natura sa, riscul de piață cere o atenție managerială constantă și o analiză adecvată. În opinia noastră, managerii prudenți trebuie să fie conștienți de modul exact în care expunerile băncii la riscul de piață se corelează cu capitalul acesteia. Politicile privind managementul riscului de piață trebuie în mod specific să prevadă obiectivele companiei și instrucțiunile de politică aferente, care au fost stabilite pentru a proteja capitalul de impactul negativ al fluctuațiilor de preț nefavorabile, pe piață. În mod normal, politicile trebuie să fie formulate în funcție de restricțiile prevăzute de cadrul legal și prudențial aplicabil. Deși politicile privind managementul riscului de piață pot varia de la o firmă la alta, există anumite tehnici de gestiune prezente în mod tipic la toate .

Marcarea la piață se referă la (re)evaluarea portofoliilor unei firme pentru a reflecta variația prețurilor activelor datorată fluctuațiilor prețului pe piață. Această politică cere ca activul să fie (re)evaluat la valoarea de piață a activului în conformitate cu Standardele Internaționale de Contabilitate. Volumul și natura activităților în care se angajează o firmădetermină, în general, frecvența prudentă a evaluării. Se consideră prudent ca firmasă-și (re)evalueze pozițiile aferente portofoliului de investiții cu lichiditate stabilă cel puțin lunar. Întrucât activele din portofoliul de tranzacționare sunt vândute și cumpărate în mod continuu, pozițiile referitoare la portofoliul de tranzacționare al firmei trebuie evaluate și marcate la piață cel puțin o dată pe zi. Rapoartele întocmite în cadrul acestui proces trebuie transmise și revizuite de managerii superiori ai compartimentului de trezorerie, responsabili cu managementul investițiilor, activelor/datoriilor și riscurilor băncii.

Alte aspecte care, în opinia noastră, ar trebui abordate de politicile privind marcarea la piață sunt responsabilitatea evaluării și metoda utilizată de bancă pentru a determina noul preț (de piață) al activului. Politica privind managementul riscului trebuie să stipuleze că prețurile se determină (ca și marcarea la piață) de angajați independenți de respectivul dealer sau trader și managerii acestuia. Politica de management al riscului de piață trebuie, de asemenea, să includă cerințe privind vânzarea stop-pierdere sau consultarea, care au legătură cu o limită predeterminată de expunere la pierdere (buget de risc). Limita de expunere stop-pierdere trebuie determinată cu privire la structura de capital a companieiși trendurile câștigurilor, precum și la profilul general de risc. Atunci când pierderile la pozițiile unei companii ating un nivel neacceptabil, pozițiile trebuie să fie automat închise sau trebuie inițiate consultări cu specialiștii în managementul riscului sau ai comitetului pentru administrarea activelor și pasivelor, în vederea stabilirii sau reconfirmării strategiei de stopare a pierderilor.

Disponibilitatea tehnologiei informatice avansate din ultimii ani a fost indispensabilă la dezvoltarea multor instrumente noi. Tehnologia a îmbunătățit calitatea și accesul la informație, și aceasta la rândul ei a sporit eficiența și lichiditatea piețelor secundare conexe. Modelarea și tehnicile analitice, susținute cu informații oportune și exacte și care sunt consecvente pe plan intern, oferă suportul tehnic necesar pentru efectuarea tranzacțiilor și luarea deciziilor. În plus, programele computerizate complexe au permis procesarea și evaluarea riscului tranzacțiilor în mod simultan, oferind conducerii și angajaților firmeiinformațiile necesare pentru a înțelege în timp real natura exactă a riscului și valoarea pozițiilor deschise.

Această capacitate tehnologică a permis firmelorsă se angajeze în tranzacționare, adică să-și asume poziții pentru instrumente financiare, inclusiv pozițiile pentru produse derivate și instrumente extrabilanțiere. Investitorii își asumă aceste poziții cu intenția de a profita pe termen scurt de pe urma diferențelor efective sau anticipate între prețurile de cumpărare și cele de vânzare, sau de pe urma altor variații de preț sau rata dobânzii. Acest mod de lucru este posibil prin registrul de tranzacționare, care poate, de asemenea, să includă poziții care rezultă din tranzacții de brokeraj sau creare a pieței, precum și anumite instrumente luate pentru a acoperi riscul inerent anumitor activități de tranzacționare.

Traderii trebuie să utilizeze o formă de analiză tehnică pentru a profita de fluctuațiile pieței și de oportunitățile oferite de acestea. O analiză fundamentală a claselor de titluri și a comportamentului pieței este și ea necesară pentru ca traderul să poată anticipa variațiile de preț și să poziționeze portofoliul corespunzător. Analiza ex-post este și ea importantă pentru înțelegerea modului în care fluctuațiile pieței au afectat rezultatul. Datorită naturii registrului de tranzacționare aflat într-o rapidă schimbare și complexității managementului riscului, firmele trebuie să dispună de sisteme de evaluare și gestionare a riscului de piață care să fie sănătoase din punct de vedere conceptual și implementate cu o înaltă integritate.

Managementul riscului de variație a ratei dobânzii. Obiectivul oricărei companii în ceea ce privește prevenirea riscului de variație a ratei dobânzii este obținerea unei marje cât mai mari între nivelul mediu al dobânzilor pasive și cel al dobânzilor active și menținerea acestei marje pe o perioadă cât mai mare de timp, deci în condiții de volatilitate minimă a pieței.

Senzitivitatea unei companii la variația dobânzii pe piață, este ilustrată de variația marjei, sub influența a cel puțin două categorii de factori: interni, respectiv cei ce țin de structura bilanțului, calitatea activelor, exigibilitatea creanțelor, gestiunea maturităților etc. și factori externi, ce țin, în principal, de condițiile economice generale, stabilitatea politică și socială ș.a.m.d. Dacă cei dintâi factori țin de organizarea internă și de profesionalismul managementului, fiind în puterea acestora să-i influențeze, factorii externi țin de macroclimatul general al pieței, după cum am demonstrat în studiul de caz cu privire la gestiunea riscului de credit .

Indicatorii riscului de variație al ratei dobânzii sunt ecartul (gap-ul) și indicele de senzitivitate. Primul se calculează ca diferență între activele și pasivele sensibile la un moment dat la variația de dobândă, iar cel de-al doilea prin raportarea acelorași elemente. Ca urmare, strategia de imunizare a la riscul de variație al dobânzii se materializează în a avea în orice moment un ecart (gap) nul și un indice egal cu 1.

Efectele modificărilor neprevăzute a dobânzilor se fac simțite asupra elementelor bilanțiere cu dobândă fixă, care nu pot fi aliniate la piață, iar mărimea acestora dau practic expunerea la risc, sau așa-numita poziție a băncii la variația marjei, care poate fi lungă, scurtă sau neutră.

Putem afirma că ne aflăm în poziție lungă atunci când activele cu dobândă fixă sunt mai mari ca pasivele cu dobândă fixă. Această poziție este favorabilă în perioadele de reducere a dobânzilor, întrucât beneficiem de nivelul fix al dobânzilor la active (mai mari) într-o perioadă în care dobânzile acestora scad.

Poziția este scurtă atunci când activele cu dobândă fixă sunt mai mici decât pasivele de același fel și este în avantajul deținătorului poziției în perioadele de creștere a dobânzilor, întrucât nivelul dobânzii bonificată la resurse rămâne fix la un nivel inferior trendului din piață.

Poziția neutră este teoretic ideală, în cazul egalității între activele și pasivele cu dobândă fixă, însă nu imunizează 100% deținătorul poziției și nu dă posibilitatea trezorierilor să speculeze variația ratei.

O altă modalitate de gestiune a riscului de variație a dobânzii, care are la bază anticiparea tendințelor și imunizarea prin modificarea (adecvarea) periodică a activelor și pasivelor, este gestiunea gap-ului.

În forma sa clasică, gestiunea gap-urilor presupune calculul periodic (de regulă lunar sau trimestrial) a indicatorului pe baza datelor din bilanț sau balanța de verificare, anticiparea evoluției nivelului ratei dobânzii pe piață și adaptarea corespunzătoare a structurii elementelor de activ și pasiv în funcție de gradul de sensibilitate (dobânzi fixe sau variabile).

Activele și pasivele senzitive la rata dobânzii se încadrează pe benzi de scadențe (până la 1 lună, între 1-3 luni, 3-6 luni, 6-12 luni și peste 12 luni), în funcție de durata rămasă de scurs până la data restabilirii ratelor de dobândă și/sau a scadenței, după următoarele reguli:

-în cazul instrumentelor cu rata dobânzii fixă pe întreaga durată de viață, se încadrează fiecare cash-flow în bandă de scadență corespunzătoare;

-în cazul instrumentelor cu rata dobânzii variabilă, suma tuturor cash-flow-rilor aferente se încadrează în banda de până la 1 lună, pe motiv că acestea se pot modifica oricând;

-în cazul instrumentelor cu rata dobânzii variabilă indicativă, legate de LIBOR, EURIBOR, BUBOR sau dobânda de referință a Băncii Naționale a României, suma cash-flow-rilor se încadrează ulterior primei date de restabilire a dobânzii suport, în banda corespunzătoare.

Conform acestei metode, se poate evalua prin simulări, influența modificării ratei dobânzii (în general cu 1%) asupra veniturilor nete din dobânzi. Această influență se cuantifică pe diverse orizonturi de timp.

Gestiunea gap-urilor grupate este cea de-a doua metodă, bazată pe gruparea activelor și pasivelor în sensibile și insensibile la variația de dobândă, într-o matrice în care se intersectează scadențele cu fiecare element al portofoliului supus analizei.

Gestiunea dinamică a gap-urilor se bazează pe prognoza modificărilor dobânzilor în timp, recalculându-se cu ajutorul unor programe automate de calculator, portofoliul pentru fiecare ipoteză dinamică de lucru.

Metoda simulărilor permite analiza influențelor surselor de incertitudine asupra unor parametrii ai gestiunii riscului ratei dobânzii prin determinarea valorii parametrilor și a volatilității acestora.

În practică, măsurile utilizate pentru reducerea riscului de variație a ratelor dobânzilor sunt utilizarea, pe cât posibil, a ratelor revizuibile de dobândă și folosirea operațiilor în afara bilanțului, prin acoperirea decalajelor de scadențe prin swap sau contracte la termen cu opțiuni.

Managementul riscului valutar. Riscul valutar reprezintă posibilitatea ca o variație adversă a cursului de schimb să producă pierderi sau nerealizarea profiturilor scontate, unei companii expusă la această categorie a riscului de piață. Riscul vizează, în mod evident, operațiunile care se efectuează în devize străine, expunerea fiind direct proporțională cu diferența dintre activele și pasivele în valută din aceeași grupă de scadențe și are trei componente:

-expunerea datorată tranzacțiilor efectuate cu active și pasive senzitive la acest risc;

-expunerea asociată operațiunilor de conversie dintr-o valută în alta;

-expunerea economică preia influența fluctuațiilor cursurilor valutare asupra valorii companiei, care se calculează ca valoare actualizată a tuturor veniturilor obținute în toate valutele de operare.

Indicatorii de apreciere ai riscului valutar sunt poziția valutară individuală și poziția valutară globală (totală).

Poziția valutară individuală se calculează pentru fiecare deviză în parte și se consideră:

-poziție lungă, atunci când activele într-o anumită valută sunt mai mari decât pasivele în aceeași valută și evoluează favorabil când cursul este în creștere;

-poziție scurtă, atunci când activele în valută sunt mai mici decât pasivele în

aceeași valută și evoluează favorabil când cursul scade.

Poziția valutară globală sau totală se calculează ca sold net al creanțelor în valută față de pasivele în valută, ambele convertite în valuta de referință pentru comparabilitate. Acest indicator valutar global se folosește mai mult în scop statistic, relevanța operațională fiind limitată de generalitatea informației oferite.

Expunerea la riscul valutar se măsoară prin amploarea poziției valutare individuale, gestionată separat pe fiecare valută în parte.

În practica de zi cu zi, se calculează și monitorizează zilnic următorii indicatori:

– poziția valutară pe fiecare deviză, care reprezintă soldul net al patrimoniului în deviza respectivă, provenind din operațiuni bilanțiere și din afara bilanțului contabil;

– poziția valutară bilanțieră pe fiecare deviză, care este reprezentată de suma evidențiată în soldul creditor sau debitor al contului 3721 – “Poziție de schimb”, deschis pe deviza în cauză;

– poziția valutară extrabilanțieră pe fiecare deviză, care este reprezentată de suma evidențiată în soldul creditor sau debitor al contului 9361 – “Poziție de schimb”, deschis pe deviza în cauză;

– poziția valutară individuală, care reprezintă poziția valutară lungă sau poziția valutară scurtă pe fiecare deviză în parte, în echivalent Lei;

– poziția valutară individuală ajustată, care reprezintă poziția valutară individuală ajustată cu echivalentul în lei actualizat al capitalului social subscris și vărsat în devize și al primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcție de diferențele de curs valutar aferente disponibilităților în devize reprezentând aport la capitalul social și prime de emisiune plătite în devize;

– poziția valutară totală, care reprezintă valoarea cea mai mare, în modul, dintre totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi și totalul pozițiilor valutare individuale ajustate scurte.

Poziția valutară pe fiecare deviză se calculează zilnic ca sumă algebrică a poziției valutare bilanțiere și a poziției valutare extrabilanțiere pentru valuta respectivă, putând fi lungă atunci când rezultatul acesteia este pozitiv și scurtă atunci când acesta este negativ.

În scopul determinării pozițiilor valutare pe fiecare deviză, soldurile creditoare ale conturilor menționate mai sus (reprezentând creanțe) se iau în considerare cu semnul (+), iar soldurile debitoare ale acestora (care reflectă datorii) vor fi luate în calcul cu semnul (-).

În scopul determinării poziției valutare totale, sumele reprezentând poziții valutare individuale ajustate lungi vor fi considerate cu semnul (+), iar sumele reprezentând poziții valutare individuale ajustate scurte se vor lua în calcul cu semnul (-). În consecință, poziția valutară totală poate fi lungă atunci când totalul pozițiilor valutare individuale ajustate lungi este mai mare, decât totalul pozițiilor valutare individuale ajustate scurte, și scurtă în situația inversă. Poziția valutară individuală aferentă devizei în care a fost subscris și vărsat capitalul social în valută este ajustată cu echivalentul în lei actualizat al capitalului social subscris și vărsat în devize și al primelor de emisiune plătite în devize, calculat în funcție de diferențele de curs valutar aferente disponibilităților în deviza respectivă, reprezentând aport la capitalul social și prime de emisiune plătite în devize, poziție care se ia în considerare cu semnul (-).

Managementul riscului de variație a prețului activelor financiare reprezintă probabilitatea ca o firmă să înregistreze pierderi sau să nu-și realizeze câștigurile estimate, ca urmare a modificărilor neprevăzute în piață ale prețurilor activelor financiare deținute. Prețurile de echilibru sunt cele care reglează piața în baza raportului cererii și ofertei, iar când acest raport se dezechilibrează, prețurile activelor financiare înregistrează variații semnificative care exprimă volatilitatea prețului. Pentru o gestiune corespunzătoare a volatilității prețurilor trebuie analizați factorii care generează și alimentează aceasta instabilitate și căutate remedii pentru încadrarea variațiilor într-o plajă de acceptabilitate, dincolo de care expunerea la risc trebuie în mod necesar acoperită prin procedee specifice. Acești factori perturbatori ai prețurilor activelor financiare pot fi:

– generali, care țin de modificările de politică macroeconomică, de starea de ansamblu a economiei, caracterizată de creșterea economică, evoluția PIB, indicele de creștere a prețurilor, evoluția ratei dobânzilor și a cursului de schimb etc;

– specifici, care se regăsesc numai la anumite titluri, datorită unor situații sau conjuncturi care fac prețurile acestora să varieze în raport cu alte titluri.

De aceea, pentru un portofoliu complex și diversificat de active financiare, efectul variațiilor unor titluri poate fi compensat cel puțin parțial de variații în sens invers ale altor dețineri, ceea ce pe ansamblul unei care gestionează profesionist activele și pasivele poate duce nu numai la evitarea pierderilor, dar trebuie sa conducă la profit.

Dintre măsurile de prevenire și gestionare a riscului variației prețului activelor financiare, cea mai utilizată este tehnica de grupare a volatilităților. Această tehnică se bazează pe obținerea de informații statistice referitoare la deviația standard anterioară, care prin extrapolare cu ajutorul unui model și a tehnicilor de simulare, calculează deviația standard prezentă și anticipată. Valorile înregistrate ale volatilității sunt grupate, pentru a reuși analize pertinente ale modificărilor prețurilor într-o direcție sau alta.

II.2.3. Managementul riscului de lichiditate. O definiție simplă a lichidității, dar care în același timp sintetizează foarte de bine rolul acesteia, este, în opinia noastră, următoarea: deținerea banilor și posibilitatea de a uza de ei în momentul în care avem nevoie de aceștia. La baza definiției putem identifica principalele funcții ale lichidității, care, în opinia noastră, se pot prezenta după cum urmează:

asigurarea desfășurării în condiții normale a activității, oferirea unei certitudini corect fundamentată că există suficiente fonduri disponibile. Lipsa unei lichidități suficiente, chiar pe o perioadă scurtă, odată cunoscută de opinia publică, poate genera colapsul unui brand, fie el al unei companii sau chiar al unei țări (a se vedea cazul recent al falimentului declarat al Greciei);

asigurarea capacității de îndeplinire a tuturor angajamentelor asumate, atât față de clienți, alți parteneri de afaceri și acționari, prin returnarea obligațiilor la cererea acestora, chiar dacă resursele sunt plasate;

evitarea lichidării forțate a anumitor active cu un grad ridicat de lichiditate, ca urmare a necesităților de asigurare de fonduri pe termen foarte scurt. În general, aceste operațiuni la care companiile pot recurge în cazuri speciale, sunt generatoare de pierderi datorită activelor vândute;

asigurarea independenței față de fondurile volatile la rate de dobândă ridicate pe care piața le-ar percepe în cazul apariției unor sincope în asigurarea lichidității. În acest sens, este necesară consolidarea surselor atrase și diversificarea structurii maturității resurselor în funcție de scadențele plasamentelor;

evitarea utilizării fondurilor oferite de către împrumutătorii marginali și cei de ultimă instanță, deoarece, în primul rând sunt mult mai scumpe și, nu în ultimul rând, accesarea acestor fonduri poate conduce la deteriorarea imaginii publice, cu efecte negative asupra activității de ansamblu și desigur, a brandului.

Fiecare companie se poate confrunta cu perioade în care înregistrează un anumit deficit de lichiditate curentă, situație ce poate fi controlată prin intermediul unor politici proprii de asigurare a fondurilor necesare și a unui management riguros al riscului de lichiditate. Pentru a putea fi înțeles contextul managementului riscului de lichiditate, este necesară examinarea atitudinii fiecărei companii în ceea ce privește modalitățile de finanțare, planificarea lichidității și analizarea scenariilor alternative. Lichiditatea reprezintă o necesitate permanentă pentru compensarea fluctuațiilor neașteptate, înregistrate în cazul cash-flow-ului. Aceasta reprezintă capacitatea companiei de a-și desfășura în mod normal activitatea, atât în condițiile reducerii de prețuri la produsele și serviciile vândute, cât și în cazul majorării costului resurselor de finanțare. Potențialul asigurării lichidității poate fi cuantificat prin abilitatea de a asigura fondurile necesare, fie prin majorarea resurselor atrase, fie prin convertirea în lichiditate a activelor, într-un timp foarte scurt și în condițiile unor costuri rezonabile.

Costurile asigurării lichidității sunt dependente de condițiile de piață și de nivelul de risc de dobândă și de credit, înglobate în activitatea firmei. Menținerea unor niveluri marginale, adică prea mari sau prea mici ale lichidității, poate conduce fie la costuri superioare și înregistrarea unei profitabilități reduse sau chiar pierderi financiare, fie poate determina întreruperea subită a activității. Evitarea unor asemenea situații poate și trebuie avută în vedere de către specialiștii trezorieri ai firmelor, prin acțiuni proactive, cum sunt analiza și cunoașterea particularităților structurale și comportamentale ale pieței. Diversitatea clienților de la care sunt obținute veniturile este de dorit să fie cât mai mare, pentru a se evita situația de a deveni captiv unui număr mic de clienți. Se pare că actuala perioadă de criză ne învață că nu trebuie să devenim dependenți de anumite categorii de clienți, întrucât situația specifică de la un moment dat le poate influența decisiv comportamentul. Resursele volatile este de dorit să fie evitate pe cât posibil, iar structura pe maturități și pe valute a resurselor financiare trebuie să determine structura cheltuielilor și a investițiilor și nu invers.

II.2.4. Gestiunea riscului operațional

Abordarea proactivă a riscului operațional implică trei abordări diferite în ceea ce privește măsurarea și administrarea acestei categorii de risc, cu grade de sofisticare crescătoare, pentru constituirea rezervelor financiare necesare acoperirii pierderilor ca urmare a manifestării acestui risc. Reprezentanții acționarilor dintr-o companie sunt pe deplin responsabili pentru stabilirea și menținerea unui sistem de control intern adecvat și eficient care să stabilească niveluri acceptabile pentru riscurile operaționale, suficiente pentru asigurarea măsurilor necesare a fi luate de către conducători pentru identificarea, evaluarea, monitorizarea și controlul riscurilor respective. Rezervele de capital privind acoperirea riscurilor operaționale se referă la acoperirea pierderilor neașteptate aferente acestor riscuri, pierderile așteptate fiind acoperite prin constituirea de provizioane specifice de risc sau prin tehnica asigurărilor. O caracteristică foarte importantă a rezervelor financiare aferente acestei categorii de risc este faptul că pentru acestea nu există o limită minimă sub care nu au voie să scadă. Rămâne astfel la latitudinea fiecărei firme să își dimensioneze fondurile în funcție de trăsăturile lor specifice și apetitul pentru risc al fiecăreia și vom încerca să arătăm în cele ce urmează și cum trebuie procedat.

O soluție este, în opinia noastră, abordarea indicatorului de bază. Această abordare utilizează un singur indicator al riscului operațional pentru întreaga activitate a companiei. Calculul rezervei de capital se face prin aplicarea unei cote de 15% asupra indicatorului relevant, care se determină ca medie aritmetică a rezultatelor brute anuale ale activității, înregistrate în ultimele trei exerciții financiare încheiate, astfel:

,

unde:

K = rezerva de capital pentru acoperirea riscului operațional;

GI1, GI2 și GI3 = veniturile brute (Gross Income) obținute în ultimii trei ani;

= 15%, cotă reprezentând o estimare a mediei acestui indicator la nivelul sistemului țărilor G10;

n = 1, 2 sau 3 și reprezintă numărul de ani, din ultimii trei, pentru care profitul brut este strict pozitiv.

Rezultatul brut al activității se determină ca sumă algebrică a următoarelor elemente: dobânzile de primit și venituri asimilate, inclusiv cele aferente cu venit fix, dobânzile de plătit și cheltuieli asimilate, veniturile din acțiuni și alte titluri cu venit variabil, veniturile din comisioane și cheltuielile cu comisioanele, profitul sau pierderea brută din operațiuni financiare, alte venituri din exploatare. Se are în vedere că elementele de natura veniturilor și a profiturilor intră în calcul cu semnul plus, iar cele de natura cheltuielilor și a pierderilor cu semnul minus. Elementele ce intră în calculul rezultatului brut sunt determinate pe baza datelor din contul de profit și pierdere la data de 31 decembrie, cu respectarea principiului auditării prealabile. În situația în care se înregistrează un rezultat brut anual al activității negativ sau egal cu zero, acesta nu este luat în considerare la calcularea indicatorului relevant.

Metoda care se aplică în astfel de cazuri este cea de raportare a sumei valorilor pozitive ale rezultatului brut al activității la numărul anilor în care s-a înregistrat valori mai mari decât zero. Înainte de începerea determinării efective a rezultatului brut, trebuie ca fiecare companie care aplică acest tip de abordare, să respecte următoarele reguli:

Calculul rezultatului brut anual al activității se realizează înainte de deducerea provizioanelor și a altor cheltuieli de exploatare, altele decât cele anterior stabilite, precum cheltuieli cu activitățile externalizate către terțe părți, în cazurile în care terța parte nu este sociatetea-mamă sau filială a companiei;

Nu se includ în calcul profiturile sau pierderile rezultate din vânzarea elementelor neincluse în portofoliul de tranzacționare, veniturile extraordinare și veniturile din asigurări;

Sumele reprezentând ajustări asupra valorii elementelor incluse în portofoliul de tranzacționare pot fi incluse în rezultatul brut anual al activității, în cazul în care ele se găsesc în contul de profit și pierdere.

O a doua soluție o reprezintă abordarea standardizată, care poate fi utilizată de către companii numai cu aprobarea prealabilă a organismelor responsabile cu respectarea prudențialității, pe piețele financiare, monetare, de capital, a asigurărilor, după caz. Din studierea cerințelor procedurale în domeniu, rezultă că, instituțiile care au optat pentru această metodă, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe specifice:

Să dispună de un sistem bine documentat de identificare, evaluare și administrare a riscului operațional cu responsabilități clare și bine delimitate. Acest sistem trebuie validat intern și supus unei examinări independente în mod regulat, cel puțin o dată pe an;

Să asigure identificarea expunerilor la riscul operațional și monitorizarea informațiilor și a datelor relevante referitoare la această categorie de risc specific, inclusiv a celor privind pierderile semnificative;

Să asigure integrarea sistemului de evaluare a riscului operațional în procesele de administrare a riscului existente la nivelul instituției;

Să implementeze un sistem de raportare internă care să asigure în mod periodic, cel puțin anual, furnizarea de rapoarte privind riscul operațional către structurile și persoanele relevante din cadrul entității. Este necesar ca instituțiile să dispună de proceduri pentru adoptarea de măsuri adecvate, pe care informațiile cuprinse în rapoarte le impun.

Etapele determinării rezervelor financiare și fondurilor proprii necesare acoperirii riscului operațional prin aplicarea abordării standardizate le vom descrie în cele ce urmează.

Prima etapă este gruparea activității pe următoarele linii de business, și anume: finanțare, tranzacționare și vânzări, brokeraj de retail, activitate comercială, activitate de retail, operațiuni, servicii de agent, administrarea activelor. Toate activitățile trebuie încadrate pe cele 8 linii, în concordanță cu categoriile pentru riscul de credit și riscul de piață. Conducerea executivă răspunde de implementarea politicii de încadrare a activităților pe linii de afaceri, politică ce este supusă aprobării administratorilor. Cea de-a doua etapă vizează calculul, pentru fiecare linie de business, a rezultatelor brute anuale ale activității, aferente ultimelor 3 exerciții financiare încheiate. Urmează determinarea cerinței de capital aferentă fiecărei linii de activitate, pentru fiecare din cele trei exerciții financiare, prin aplicarea asupra rezultatului brut al activității a unei cote de risc corespunzătoare. În final, se face determinarea cerinței de capital aferente fiecăruia dintre cele trei exerciții financiare, prin însumarea cerințelor de capital aferente fiecărei linii de activitate în respectivul exercițiu. Dacă într-unul dintre cele trei exerciții financiare, pentru o linie de activitate se determină o cerință de capital negativă ca urmare a înregistrării unor rezultate brute anuale ale activității negative, atunci această cerință de capital poate fi dedusă din cerința de capital aferentă respectivului exercițiu financiar. Cerința totală de capital poate fi calculată astfel:

, unde:

K = cerința de capital pentru acoperirea riscului operațional;

sunt veniturile brute (Gross Income), obținute în anul i (din ultimii trei ani),

din linia de afaceri j;

j este procentul fixat, asociat liniei de afaceri j, ca în Tabelul II.6.

Tabelul II.6. Liniile de afaceri pentru calcularea cerinței de capital pentru riscul operațional

Metodologia de determinare a cerinței de capital necesară acoperirii riscului operațional prin abordarea standard alternativă este aceeași cu cea prevăzută pentru abordarea standard. Face excepție faptul că în cazul liniilor de activitate comercială și activitate de retail, rezultatul brut anual al activității este înlocuit cu un indicator alternativ de venit normalizat, egal cu 0,035 din volumul mediu anual al activelor intangibile corespunzătoare acestor linii de business, calculat pe baza datelor aferente ultimelor trei exerciții financiare încheiate. Entitățile care au obținut aprobarea de a utiliza abordarea standard alternativă trebuie să îndeplinească în permanență cerințele specifice, detaliate în cadrul abordării standardizate.

Continuând analiza cu abordarea avansată de evaluare, arătăm că, metodele interne avansate de măsurare cer entităților analizate să utilizeze informațiile de care dispun, privitoare la posibile pierderi, pentru a estima valoarea capitalului la risc. Acestea pot determina cerința de capital pentru acoperirea riscului operațional numai după ce a fost obținută aprobarea prealabilă pentru utilizarea modelului intern, din partea organelor de supraveghere naționale. Potrivit prevederilor referitoare la implementarea abordării avansate de evaluare, entitățile analizate trebuie să îndeplinească anumite standarde calitative și cantitative înainte de a li se permite abordarea avansată pentru evaluarea riscului operațional. Astfel, sub aspect calitativ acestea trebuie să dispună de un sistem de administrare a riscului operațional, să urmărească sistematic datele relevante legate de riscul operațional, inclusiv pierderile materiale din domeniu, să dispună de raportări regulate asupra expunerilor la riscul operațional și de proceduri de implementare a măsurilor de remediere care se impun. În cadrul sistemului de cuantificare a riscului operațional, compania asigură derularea adecvată a proceselor de validare internă, precum și transparența și accesibilitatea proceselor și fluxurilor de date asociate cu sistemul de cuantificare a riscului.

Sub aspect cantitativ, sistemul intern trebuie să estimeze în mod rezonabil atât pierderile neașteptate, cât și pe cele așteptate, bazându-se pe utilizarea datelor interne, a celor externe, a analizelor de scenarii și a factorilor ce reflectă mediul de afaceri și sistemul de control intern. Utilizarea celor 4 elemente necesită ca entitățile analizate să dispună de o abordare documentată cu privire la ponderea utilizării fiecăruia în ansamblul sistemului de cuantificare a riscului operațional. Cuantificarea trebuie să surprindă și evenimentele de risc cu frecvență și impact negativ potențial major și trebuie, în același timp, să fie consecventă pe plan intern și să evite luarea în considerare de mai multe ori a rezultatelor pozitive ale evaluărilor calitative sau a tehnicilor de diminuare a riscului, care au fost deja recunoscute.

Cuantificările de risc operațional generate de entitățile analizate trebuie să se bazeze pe o perioadă de observație istorică de cel puțin 5 ani, iar în cazul în care se aplică pentru prima dată abordarea avansată de evaluare a riscului operațional, se poate accepta o perioadă de observație istorică de minim 3 ani. Entitățile analizate trebuie să aibă capacitatea de a repartiza datele istorice interne privind pierderile din riscul operațional, conform unor criterii obiective și documentate, pe linii de activitate și pe categorii de evenimente de pierdere. Datele interne privind pierderile trebuie să fie complete, în sensul acoperirii tuturor activităților și expunerilor semnificative asociate tuturor subsistemelor și locațiilor geografice. Acestea trebuie să poată demonstra că orice excluderi ale unor activități sau expuneri, luate atât individual cât și în combinație, nu au impact semnificativ asupra estimărilor de risc în ansamblu.

În situația în care există motive care să indice că expuneri la pierderi cu frecvență redusă, dar cu impact negativ potențial major, trebuie incluse date externe relevante. Trebuie, de asemenea, implementat un proces sistematic pentru stabilirea situațiilor pentru care se impune utilizarea de date externe și a metodologiilor de includere a acestor date în sistemul de cuantificare a riscului operațional. Condițiile și practicile cu privire la utilizarea de date externe trebuie documentate, revizuite cu regularitate, și supuse periodic unei examinări independente. În vederea evaluării expunerii la evenimente cu impact negativ major, trebuie utilizate, în combinație cu date externe, analize de scenarii construite pe baza opiniilor exprimate de experți. Evaluările astfel realizate trebuie validate și revizuite în timp, prin compararea cu pierderile înregistrate efectiv, pentru a asigura verosimilitatea acestora.

Putem astfel observa că metodologia de evaluare a riscului operațional nu este simplă, trebuie să ia în considerare factorii importanți legați de mediul de afaceri și de controlul intern, care pot conduce la modificarea profilului de risc operațional. Fiecare factor luat în considerare pentru determinarea rezervelor financiare pentru acoperirea riscului operațional trebuie justificat prin potențialul de acțiune al acestuia ca sursă de risc, pe baza experienței și considerând opiniile profesionale emise din domeniile de activitate vizate. Senzitivitatea estimărilor de risc la modificările intervenite în factorii considerați și la ponderea relativă a acestora trebuie să fie bine analizată. Cadrul de cuantificare a riscului trebuie să ia în considerare atât modificările la nivelul riscului datorate îmbunătățirii procedurilor de control, cât și potențialele creșteri ale nivelului riscului induse de creșterea complexității și/sau a volumului activității.

După ce am parcurs metodele de evaluare a rezervelor de capital care trebuie să aibă ca destinație acoperirea ricului operațional, cred că putem fi de acord cu ideea conform căreia un nivel al capitalului bine dimensionat, în funcție de profilul de risc al companiei analizate reprezintă un aspect foarte important al dimensionării și gestionării riscului, însă, în opinia noastră, acesta nu reprezintă decât unul dintre instrumentele de apărare împotriva riscului. Practica a dovedit că simpla deținere a unor niveluri mari de capital, în lipsa măsurilor permanente de protecție la risc, poate afecta negativ performanța financiară a unei companii și îi afectează competitivitatea. Mai simplu spus, banii, prin ei înșiși nu aduc în toate cazurile liniștea și nici protecția împotriva riscurilor, ei acționează ca o protecție de ultimă necesitate, la care se va apela numai după ce toate celelalte măsuri preventive au fost aplicate.

Bibliografie selectivă

Ciurlău, L. (2006)– Managementul riscului valutar prin intermediul tehnicilor de hedging, Revista Finanțe-

Provocările viitorului, nr.5/2006, F.Ș.E. Craiova

Constantinescu, D.A.(2004) – Tratat de asigurări, Vol. I și II, București, Editura Economică

Dănilă, N., Anghel, L.C., Dănilă, M.I.(2002) – Managementul lichidității bancare, București, Ed.

Economică

Georgescu, F. (2006) – Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar

românesc – studiu prezentat la Conferința FINMEDIA „Managementul riscului în perspectiva

Basel II, ediția a 3-a, București, pag 12-13.

Herring,R., Diebold, F.X., Doherty,N.A.(2010)-The Known, the Unknown, and the Unknowable in

Financial Risk Management:Measurement and Theory Advancing Practice, Princeton

University Press

McNally, E.A. (1996) – Economic Development Institute of the World Bank – Basic Topics in Sound

Management, Edi Working Papers, Regulatory Reform and Private Enterprise Division

Șerbulescu, L., Bondrea A., Gârdan D., Geangu, I. (2006)- Managementul mărcii și imaginii de

marcă, București, Editura Fundației „România de Mâine”

Treapăt, L.M.(2004) – Produsele derivate de credit: instrumente financiare utilizate pentru diminuarea/

transferul riscului, București, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări, nr. 5 /2004, pag. 54-57.

Treapăt, L.M.(2013) – Manual de studii de caz și bune practici bancare, București, Editura Smart Books

van Greuning, H.,Brajovic Bratanovic, S.(2003) – Analiza și managementul riscului bancar: evaluarea

guvernanței corporatiste și a riscului financiar, București, Editura Irecson

Văcărel, I.,Bercea, F.(2007) – Asigurări și reasigurări, ediția a IV-a, București, Editura Expert

Regulamentul BNR Nr. 18/17.09.2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit,

procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a

activităților acestora, publicat în M.O. nr. 630/23.09.2009.

Banca Reglementelor Internaționale – Risk Management Guidelines for Derivates Basel Committee on

Banking Supervision, Basel, iulie 1994

Anexa nr.1

Anexa nr. 2

Exemple de evenimente istorice externe perturbatoare

Exemple de evenimente perturbatoare în România

Anexa nr 3.

Principalele responsabilități ale CS/CA într-o companie:

a) examinarea și aprobarea planului strategic, operațional și financiar al societății, precum și a structurii corporative a grupului, după caz;

b) evaluarea adecvării structurii organizaționale, administrative și contabile a sediului central al entității și a subsidiarelor, cu relevanța strategică asupra activității acestora;

c) evaluarea performanței generale a societății și compararea periodică a rezultatelor realizate cu cele planificate;

d) examinarea și aprobarea în prealabil a contractelor încheiate de companie și subsidiarele acesteia, cu impact semnificativ asupra profitabilității, activelor și pasivelor sau situației financiare a societății;

e) evaluarea, cel putin odata pe an, a mărimii, componenței și performanței CS/CA și a comitetelor sale legal prevăzute a funcționa, după caz;

f) introducerea informațiilor relevante în capitolul privind guvernanța corporativă din raportul anual al companiei, referitoare la aplicarea prevederilor codului de guvernanță și în mod deosebit privind numărul de ședinte ale CS/CA și, după caz, ale comitetelor consultative ținute în anul financiar respectiv, precum și informații privind procentajul participării la ședințe a fiecărui membru CS/CA.

Anexa nr. 4.

Criteriile de evaluare a membrilor ne-executivi ai CS/CA:

a) un administrator ne-executiv sau membru al Consiliului de Supraveghere (CS) nu este un director al societății sau al unei societăți controlate de aceasta și nu a îndeplinit o asemenea poziție în ultimii cinci ani;

b) nu este un salariat al societății sau al unei societati controlate de aceasta și nu a avut un astfel de raport de muncă în ultimii cinci ani;

c) nu primește și nu a primit de la societate ori de la o societate controlată de aceasta o remunerație suplimentară sau alte avantaje, altele decat cele care corespund calității sale de administrator ne-executiv sau membru al Consiliului de Supraveghere;

d) nu este și nu reprezintă în vreun fel un acționar semnificativ al societății;

e) nu are și nu a avut în ultimul exercițiu financiar relații de afaceri cu societatea sau cu o societate controlată de aceasta, fie direct sau ca asociat, acționar, administrator, director sau salariat al unei societăți aflate într-o asemenea relație cu societatea. Relațiile de afaceri includ, fară a se limita la poziția de: furnizor semnificativ de bunuri sau servicii (inclusiv servicii financiare, legale, de consultanță, etc.) și/sau client important al societății sau al organizațiilor care primesc contribuții semnificative de la societate sau grupul acesteia, dupa caz;

f) nu este și nu a fost în ultimii trei ani asociat sau salariat al auditorului financiar prezent

sau trecut al societății sau al unei societăți controlate de aceasta;

g) nu este administrator/director în altă societate în care un administrator/director al societății este administrator ne-executiv sau membru al Consiliului de Supraveghere și nu are legături semnificative cu administratorii/directorii societății datorită poziției deținută în alte societăți sau entități;

h) nu a fost membru ne-executiv al CA sau CS al societății pe o perioadă mai mare de trei mandate;

i) nu este membru al familiei apropiate, soț/soție sau rudă ori afin până la gradul al IV-lea inclusiv a unuia dintre membrii CA sau directori ai societății sau ai persoanelor la care se refera lit. a)-h) de mai sus.

Bibliografie selectivă

Ciurlău, L. (2006)– Managementul riscului valutar prin intermediul tehnicilor de hedging, Revista Finanțe-

Provocările viitorului, nr.5/2006, F.Ș.E. Craiova

Constantinescu, D.A.(2004) – Tratat de asigurări, Vol. I și II, București, Editura Economică

Dănilă, N., Anghel, L.C., Dănilă, M.I.(2002) – Managementul lichidității bancare, București, Ed.

Economică

Georgescu, F. (2006) – Stadiul pregătirii pentru aplicarea reglementărilor Basel II în sistemul bancar

românesc – studiu prezentat la Conferința FINMEDIA „Managementul riscului în perspectiva

Basel II, ediția a 3-a, București, pag 12-13.

Herring,R., Diebold, F.X., Doherty,N.A.(2010)-The Known, the Unknown, and the Unknowable in

Financial Risk Management:Measurement and Theory Advancing Practice, Princeton

University Press

McNally, E.A. (1996) – Economic Development Institute of the World Bank – Basic Topics in Sound

Management, Edi Working Papers, Regulatory Reform and Private Enterprise Division

Șerbulescu, L., Bondrea A., Gârdan D., Geangu, I. (2006)- Managementul mărcii și imaginii de

marcă, București, Editura Fundației „România de Mâine”

Treapăt, L.M.(2004) – Produsele derivate de credit: instrumente financiare utilizate pentru diminuarea/

transferul riscului, București, Revista Finanțe, Bănci, Asigurări, nr. 5 /2004, pag. 54-57.

Treapăt, L.M.(2013) – Manual de studii de caz și bune practici bancare, București, Editura Smart Books

van Greuning, H.,Brajovic Bratanovic, S.(2003) – Analiza și managementul riscului bancar: evaluarea

guvernanței corporatiste și a riscului financiar, București, Editura Irecson

Văcărel, I.,Bercea, F.(2007) – Asigurări și reasigurări, ediția a IV-a, București, Editura Expert

Regulamentul BNR Nr. 18/17.09.2009 privind cadrul de administrare a activității instituțiilor de credit,

procesul intern de evaluare a adecvării capitalului la riscuri și condițiile de externalizare a

activităților acestora, publicat în M.O. nr. 630/23.09.2009.

Banca Reglementelor Internaționale – Risk Management Guidelines for Derivates Basel Committee on

Banking Supervision, Basel, iulie 1994

Anexa nr.1

Anexa nr. 2

Exemple de evenimente istorice externe perturbatoare

Exemple de evenimente perturbatoare în România

Anexa nr 3.

Principalele responsabilități ale CS/CA într-o companie:

a) examinarea și aprobarea planului strategic, operațional și financiar al societății, precum și a structurii corporative a grupului, după caz;

b) evaluarea adecvării structurii organizaționale, administrative și contabile a sediului central al entității și a subsidiarelor, cu relevanța strategică asupra activității acestora;

c) evaluarea performanței generale a societății și compararea periodică a rezultatelor realizate cu cele planificate;

d) examinarea și aprobarea în prealabil a contractelor încheiate de companie și subsidiarele acesteia, cu impact semnificativ asupra profitabilității, activelor și pasivelor sau situației financiare a societății;

e) evaluarea, cel putin odata pe an, a mărimii, componenței și performanței CS/CA și a comitetelor sale legal prevăzute a funcționa, după caz;

f) introducerea informațiilor relevante în capitolul privind guvernanța corporativă din raportul anual al companiei, referitoare la aplicarea prevederilor codului de guvernanță și în mod deosebit privind numărul de ședinte ale CS/CA și, după caz, ale comitetelor consultative ținute în anul financiar respectiv, precum și informații privind procentajul participării la ședințe a fiecărui membru CS/CA.

Anexa nr. 4.

Criteriile de evaluare a membrilor ne-executivi ai CS/CA:

a) un administrator ne-executiv sau membru al Consiliului de Supraveghere (CS) nu este un director al societății sau al unei societăți controlate de aceasta și nu a îndeplinit o asemenea poziție în ultimii cinci ani;

b) nu este un salariat al societății sau al unei societati controlate de aceasta și nu a avut un astfel de raport de muncă în ultimii cinci ani;

c) nu primește și nu a primit de la societate ori de la o societate controlată de aceasta o remunerație suplimentară sau alte avantaje, altele decat cele care corespund calității sale de administrator ne-executiv sau membru al Consiliului de Supraveghere;

d) nu este și nu reprezintă în vreun fel un acționar semnificativ al societății;

e) nu are și nu a avut în ultimul exercițiu financiar relații de afaceri cu societatea sau cu o societate controlată de aceasta, fie direct sau ca asociat, acționar, administrator, director sau salariat al unei societăți aflate într-o asemenea relație cu societatea. Relațiile de afaceri includ, fară a se limita la poziția de: furnizor semnificativ de bunuri sau servicii (inclusiv servicii financiare, legale, de consultanță, etc.) și/sau client important al societății sau al organizațiilor care primesc contribuții semnificative de la societate sau grupul acesteia, dupa caz;

f) nu este și nu a fost în ultimii trei ani asociat sau salariat al auditorului financiar prezent

sau trecut al societății sau al unei societăți controlate de aceasta;

g) nu este administrator/director în altă societate în care un administrator/director al societății este administrator ne-executiv sau membru al Consiliului de Supraveghere și nu are legături semnificative cu administratorii/directorii societății datorită poziției deținută în alte societăți sau entități;

h) nu a fost membru ne-executiv al CA sau CS al societății pe o perioadă mai mare de trei mandate;

i) nu este membru al familiei apropiate, soț/soție sau rudă ori afin până la gradul al IV-lea inclusiv a unuia dintre membrii CA sau directori ai societății sau ai persoanelor la care se refera lit. a)-h) de mai sus.