Rincipii ALE Pedagogiei Pastorale Aplicate In Mediul Rural
principii ale pedagogiei pastorale
aplicate in mediul rural
Cuprins
Introducere
Spre Dumnezeu prin educație religioasă
Omul – încoronare creației lui Dumnezeu
Misiunea Bisericii
Capitolul I
Principii didactice generale
Principiile didactice generale, regăsite și în pedagogia pastorală
Principii specifice educației religioase
Capitolul II
A învăța prin viu grai
Principiile pedagogice pastorale în opera hrisostomică
Actualitatea principiilor didactice din opera hrisostomică
Capitolul III
Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârșit
Factorii generali ai educației și rolul lor în dezvoltarea personalității
Ereditate
Mediul
Educația
Factori speciali ai educației religioase
Factori concreți ai educației religioase
Biserica
Școala
Profesorul
Elevul
Capitolul IV
Satul – cadrul de dezvoltarea și desăvârșire a vieții individuale și spirituale
Preotul – model de viață morală pentru păstoriți și parohie
Biserica si sat, religie si viața religioasă
Bibliografie selectivă
introducere
Preotul este păstorul. Turma trebuie condusă pe cale mântuirii. Lucrul acesta este cunoscut de la întemeierea Bisericii. Sfântul Petru îi povățuia pe preoți, spunându-le: ”Păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste” (I Petru 5,2).
Istoria Bisericii este plină de modele de păstori cu viață sfântă, care s-au făcut pildă convingătoare pentru credincioșii lor. Și, dacă e să concretizăm, în vremurile grele, când românii n-aveau conducători din neamul lor care să-i înțeleagă și să-i ajute, îl aveau pe preot. El le era părinte, învățător, conducător și povățuitor.
Metodele și mijloacele de pastorație erau cele tradiționale, moștenite de la sfinții părinți și de la păstorii cu experiențe. Folosindu-le, nu dăm greș.
Lumea în care trăim noi acum, însă, cunoaște mutații de neimaginat în trecut. Nu mai avem de a face cu o societate tradițională așezată, respectând anumite rânduieli unanim acceptate. Principiile creștine rămân aceleași. ”Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8), dar El trebuie făcut cunoscut oamenilor într-un grai și cu mijloace înțelese de ei.
(† A N D R E I, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Teologia Pastorală: o disciplină teologică tot mai importantă în vol. Arhimandrit Teofil Tia – Lector univ. dr., Elemente de PASTORALĂ MISIONARĂ pentru o societate post-ideologică )
Unul din marile neajunsuri ale acestui început de veac, de mileniu și de eră post-modernă este faptul că fărâmițează atenția individului și a societății în toate direcțiile. Nu se poate vorbi în lumea de azi de știință, ci de științe, fiecare din acestea având sectorul ei de preocupare și de interes, fiind finalizate, drept urmare, cu o cunoaștere sectorială parțială, doar a unui segment din complexa realitate în care trăim.
Trăim în universul specializărilor în care ne lipsește viziunea de ansamblu sau nu ne interesează, deoarece ni se pare că ne putem dispersa de ea. Lumea academică uită din păcate că toate aceste științe ne sunt de prisos dacă nu reușim să trecem dincolo de ele, să le transcendem, să depășim universul esențelor și să descoperim adevărata problemă, a destinului nostru etern.
Teologiei pastorale îi revine responsabilitatea sintezei, a extragerii numitorului comun, fiind preocupată de arta acțiunii păstorului în lumea de azi, expunând strategiile concretizării practice a vocației preoțești. (Teofil Tia)
Lucrarea de față pune în fața cititorului mijloacele de realizare, pedagogice, pastorale și morale, a transmiterii adevărurilor de credință. Luând ca pedagog suprem pe Domnul nostru Iisus Hristos, pedagogia pastorală, indiferent de mediul de transmitere, are cel mai de seamă model pedagogic.
Învățătura pastorală cuprinde în sine toate acelea, care povățuiește pe preot către purtarea și împlinirea teoretică și practică a misiunii păstorești, indiferent de mediu, atât urban cât și rural.
Prin voia Creatorului, numai omul a fost înzestrat cu suflet hărăzit veșniciei, cu rațiune, sentiment și voință, funcțiuni care pot fi educate ca atare, realizându-se limbajul articulat, gândirea logică, afectivitatea superioară și voința autonomă. Numai omul este persoană, purtând pecetea chipului lui Dumnezeu, Treime de Persoane. Iar educația este posibilă numai acolo unde se pot dezvolta relații personale reciproce. Trebuie precizat, însă, din capul locului, faptul că omul se modelează ca ființă umană doar în condițiile unui mediu corespunzător socializării și educației. (VASILE GORDON)
Conștienți, așadar, de acest privilegiu unic al actului creației acordat omului, trebuie să răspundem cu recunoștință și solicitudine chemării făcute de Dumnezeu spre desăvârșire, prin cele mai adecvate căi. Una dintre ele, de valoare fundamentală, este educația religios-morală. Elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o conduită etc. reprezintă principiul. (http://dexonline.ro/definitie/principiu )
În lumina Evangheliei, tot acest efort constituie actualizarea, în condițiile educației moderne, a poruncii de a-i învăța pe toți oamenii Calea spre Viață, prin Adevăr, pe care Domnul Iisus Hristos le-a dat-o Apostolilor.
spre dumnezeu, prin educația religioasă
”Deci, cel ce va strica una din aceste porunci, foarte mici, și va învăța așa pe oameni, foarte mic se va chema în Împărăție cerurilor, iar cel ce va face și va învăța, acesta mare se va chema în Împărăția cerurilor” (Matei V, 19)
Toată lumea este atârnătoare de Autorul ei. Lumea lucrurilor atârnă de Dumnezeu fără să știe. Noi, creștini, conștientizăm acest lucru.
Chiar dacă nu vrem, tot atârnăm, fiindcă spre deosebire de toată lumea lucrurilor, noi, oameni, aici în trup, încă nu avem înfățișarea definitivă. Noi suntem în lucru. Și de aici vine că simțim neajunsurile noastre, necunoscutele și tensiunile noastre spre desăvârșire.
Poziția omului în creație este unică, suntem făpturile lui Dumnezeu, omul e un rezultat al creației divine. Noi nu suntem numai lucruri ca să mergem în virtutea legilor necesității, noi mai suntem și niște ființe spirituale, înzestrate cu conștiință, și ca atare mergem în virtutea legilor libertății. Ca atare căutăm adevărul și ca atare Îl căutăm pe Dumnezeu.
http://www.ortodoxiatinerilor.ro/despre-durerilor-oamenilor/21055-omul-creatia-dumnezeu-creatia-proprie
Pentru orientarea noastră în lumea văzută ni s-a dat credința și un model – Iisus Hristos.
Noi suntem îndemnați să realizăm în noi această icoană divină: stilul de a fi a lui Hristos. Fără acest fel de a fi, care atârnă de toate deciziile noastre de fiecare zi, și de fiecare clipă, te constați un om fără sens, un om fără hrană în fața haosului care caută să te soarbă în tragedia neființei.
Pedagogia Creștină sau Tratat despre buna conducere, educarea și formarea pe care copiii trebuie să o primească de la părinți pioși și dascăli virtuoși ocupă un loc aparte în Biserica Ortodoxă, printr-o transmitere și consolidare a adevărurilor de credință mai ales a părinților atât din mediul urban cât și din cel rural.
Educația religioasă constituie un aspect important al misiunii Bisericii în lume. Activitatea învățătorească a Bisericii a fost rânduită de Însuși Mântuitorul Hristos, pentru ca oamenii să cunoască voia Lui și să o împlinească. Prin demersul educațional din cadrul orelor de religie, Biserica vine în ajutorul societății în ansamblul ei, promovând dragostea, prietenia, pacea, înțelegerea, întrajutorarea și cooperarea între semeni, toate acestea constituind principiile de bază ale credinței creștine. (http://mitropolia.md/revenind-la-educatia-religioasa/ )
Literatura teologică românească se arată în ultimii ani tot mai preocupată de conturarea unui nou model al educației Bisericii, prin recunoașterea și integrarea celor mai noi cercetări cu referire la acest domeniu. De asemenea, în mediul școlar, sunt consacrate spații tot mai importante rolului pe care religia – ca disciplină de învățământ – îl are în formarea integrală a omului.
În lumina Evangheliei, tot acest efort constituie actualizarea, în condițiile educației moderne, a poruncii de a-i învăța pe toți oamenii Calea spre Viață, prin Adevăr, pe care Domnul Iisus Hristos le-a dat-o Apostolilor. Una dintre problemele cu care s-a confruntat educația, încă de la J.J. Rousseau, a fost stabilirea momentului de început și a duratei educației religioase, chiar dacă, în mod evident, “trebuința religioasă constituie o căutare care se împlinește la fiecare etapă de vârstă, în funcție de particularitățile specifice”.
Religia – de le latinescul religio, derivat al verbului religare = a lega, sinonimul cu ebraicul berit = legătură, legământ – este legătura conștientă și liberă a omului cu Dumnezeu. Deși majoritatea cercetătorilor cred că din punct de vedere etimologic, cuvântul religie vine din latinescul religare = a lega, a lega din nou, așa cum afirmase Lactanțiu (Lactanțiu, după numele roman complet Lucius Caecilius Firmianus, c.240 – c.320, a fost un scriitor creștin, apologet de limbă latină), sunt însă unii care cred, asemenea lui Cicero (Marcus Tullius Cicero, n. 3 ianuarie 106 î.Hr. – d. 7 decembrie 43 î.Hr., a fost un filozof, politician, jurist, orator, teoritician politic, consul și constituționalist roman) că religia derivă de la cuvântul religere = a reciti, a medita, a reflecta, a cinsti, a venera; alți îl urmează pe poetul Virgiliu (Publius Vergilius Maro, cunoscut în limba română ca Virgiliu, n. 15 octombrie 70 î.Hr., Andes – d. 19 î.Hr., Brundisium/azi Brindisi, a fost un poet latin, autor al epopeii în versuri Aeneis, "Eneida", considerată epopeea națională a romanilor), care spune că religia vine de la cuvântul relinquere=a rămâne, a deosebi, a pune la o parte, a venera; în sfârșit , sunt unii care-l urmează pe Fericitul Augustin, care spune că religia vine de la cuvântul religere=a alege din nou. Alteori însă, Fericitul Augustin afirmă că religia derivă de la religare, la fel cum spunea Lactanțiu.
Religia deplină, adevărată se formează prin echilibru și armonie intre aspectul exterior și cel interior al religiei. Aspectul interior al religiei s-ar putea defini ca fiind trăirea sufletească a întregului cuprins al religiei. Sub aspect exterior, religia înseamnă suma atitudinilor și a actelor morale și de cult. Prin rațiune omul ajunge la cunoașterea religioasă, prin voință la creșterea puterii de îndeplinire a normelor morale, prin sentiment la sporirea căldurii sufletești în năzuința către Dumnezeu. (http://ro.scribd.com/doc/51882391/teologie-dogmatica#scribd )
Dezechilibrul intre aspectele religiei, cel interior și cel exterior se cade în misticism sau chietism bolnav, cât și în formalism sec. Evitându-se exagerările și deformările religioase se lărgește orizontul spiritual.
Fiind sădită în însăși inima omului, religia rămâne nedezlipită de om. Geografic și istoric, pretutindeni și totdeauna, prezența umană arată și prezența religioasă, firește sub diferite forme. Astfel mai ales in mediul rural vorbim de o relație mult mai strânsă cu creația lui Dumnezeu prin descoperirea naturală, a Creatorului prin ceea ce a creat.
Definirea termenului religie comportă mai multe abordări, dat fiind multiplele semnificații ale acestuia. Unele au în vedere aspecte cu trimitere la cultul divin, altele organizarea în cadrul social și relația cu lumea a unei credințe/unui set de idei religioase, precum și problematica legată de raportarea personală la divinitate. Privitor la acest ultim aspect, două definiții intră în aria de interes a cercetării noastre:
a. Religia constituie legătura liberă, conștientă și personală a omului cu Dumnezeu.
b. în cadrul sistemului de învățământ, religia reprezintă disciplina care, deopotrivă prin metode și prin conținut, se subordonează în mod explicit revelației divine și care are drept scop conducerea elevilor spre tutindeni și totdeauna, prezența umană arată și prezența religioasă, firește sub diferite forme. Astfel mai ales in mediul rural vorbim de o relație mult mai strânsă cu creația lui Dumnezeu prin descoperirea naturală, a Creatorului prin ceea ce a creat.
Definirea termenului religie comportă mai multe abordări, dat fiind multiplele semnificații ale acestuia. Unele au în vedere aspecte cu trimitere la cultul divin, altele organizarea în cadrul social și relația cu lumea a unei credințe/unui set de idei religioase, precum și problematica legată de raportarea personală la divinitate. Privitor la acest ultim aspect, două definiții intră în aria de interes a cercetării noastre:
a. Religia constituie legătura liberă, conștientă și personală a omului cu Dumnezeu.
b. în cadrul sistemului de învățământ, religia reprezintă disciplina care, deopotrivă prin metode și prin conținut, se subordonează în mod explicit revelației divine și care are drept scop conducerea elevilor spre cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu.
Analiza primei definiții conduce spre identificarea celor doi factori – Dumnezeu și omul – care stau la originea religiei, înțeleasă ca fenomen spiritual și universal absolut, unic și irepetabil, bazat pe predispoziția spre religiozitate, înnăscută în fiecare om. Aceasta se concretizează prin acte și atitudini morale, rituri, ceremonii și practici religioase, care o foarte mare parte dintre ele se desfășoară in exteriorul bisericii, adică în strânsă legătură cu natura, creația lui Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu față de fiecare om este privită nu numai prin prisma creației, ci și prin libertatea oferită persoanei umane de a rămâne într-o permanentă legătură de iubire cu El, care îi oferă fiecăruia dintre aspiranții la comuniunea cu Creatorul posibilitatea de a se perfecționa spiritual, de a se afla în armonie cu semenii și de a-și conduce viața după propriile idealuri.
Răspunsul omului la iubirea lui Dumnezeu este exprimat prin credința în existența Creatorului său, care i S-a revelat și i-a descoperit voia Sa, urmând ca împlinirea acesteia să-l facă pe om tot mai aproape de desăvârșire, de comuniunea cu El. Pentru om, existența religiei devine, astfel, dependentă de nivelul de înțelegere a existenței și lucrării lui Dumnezeu în lume, cunoașterea și iubirea Lui constituindu-se în idealul vieții umane, posibil de atins prin întruparea, jertfa și învierea Domnului Iisus Hristos.
Omul – încoronare creației lui Dumnezeu
Pentru abordarea lucrării de fată se impune stabilirea mai multor aspecte atât de ordin lexical cât și de ordin spiritual.
După ce Dumnezeu a făcut cerurile și pământul (Fac. 1, 1), El nu a părăsit lumea, lăsând-o să se descurce singură, ci El continuă să fie prezent în viețile făpturilor Sale omenești și în purtarea de grijă față de creația Sa. Dumnezeu nu se aseamănă cu un meșter ceasornicar care a întocmit lumea, a întors-o (ca pe un ceas) și apoi o lasă să meargă singură; Dumnezeu este Tatăl iubitor care poartă de grijă pentru ceea ce El a creat. Permanenta purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru creația Sa și oamenii Săi (poporul Său) este numită, în termeni doctrinali, providența Sa.
Omul este o ființă educabilă în decursul întregii sale vieți, în sensul că reacțiile sale la influențe ce se exercită asupra lui din partea societății căreia îi aparține sau a unor persoane anume au consecințe pe planul informării și formării.
Din darul și voia lui Dumnezeu omul este singura ființă educabilă din întreaga creație. Animalele, chiar cele cu un grad sporit de inteligență și instincte (delfinii, câinii etc.) nu se educă (nu se pot educa!) ci se dresează. Iar diferența dintre educație și dresaj este incomensurabilă: în timp ce omul educat devine cu timpul un creator original, animalul supus dresajului nu poate depăși niciodată stadiul de imitator. De ce? Prin voia Creatorului, numai omul a fost înzestrat cu suflet hărăzit veșniciei, cu rațiune, sentiment și voință, funcțiuni care pot fi educate ca atare, realizându-se limbajul articulat, gândirea logică, afectivitatea superioară și voința autonomă. Numai omul este persoană, purtând pecetea chipului lui Dumnezeu, Treime de Persoane. Iar educația este posibilă numai acolo unde se pot dezvolta relații personale reciproce. Trebuie precizat, însă, din capul locului, faptul că omul se modelează ca ființă umană doar în condițiile unui mediu corespunzător socializării și educației.
Conștienți, așadar, de acest privilegiu unic al actului creației acordat omului, trebuie să răspundem cu recunoștință și solicitudine chemării făcute de Dumnezeu spre desăvârșire, prin cele mai adecvate căi. Una dintre ele, de valoare fundamentală, este educația religios-morală.
Elementul fundamental, ideea, legea de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o conduită etc. reprezintă principiul. Alegându-i pe cei doisprezece Apostoli și cei șaptezeci de ucenici, Mântuitorul i-a pregătit pe aceștia pentru a exercita întreita slujire în Biserică, în calitate de urmași ai Săi: vestirea cuvântului Evangheliei, săvârșirea lucrărilor sfinte și conducerea credincioșilor la mântuire. Iar după Pogorârea Sfântului Duh, când a fost inaugurată Biserica, Apostoli fiind conștienți de misiunea lor, spre a satisface nevoile celor ce se botezau și intrau în Biserică, al căror număr sporea în continuu, au împărțit puterea preoțească și altora, hirotonind episcopi, preoți și diaconi, spre ai lăsa pe aceștia ca urmași în slujirea apostolească. Astfel în Biserică dintru început au existat: cler și popor, ierarhie bisericească și mireni. Toate acestea s-au realizat pe baza poruncilor, legilor lăsate de Dumnezeu.
Între toate făpturile create de Dumnezeu, omul are un loc, are o menire aparte și bine stabilită. El este o făptură rațională, cu voință liberă, putând astfel să se deschidă iubirii lui dumnezeu sau să o refuze. Dumnezeu voiește ca toți oameni să se mântuiască, să ajungă a moșteni Împărăția cerurilor, însă Dumnezeu este atât de delicat și grijuliu, încât nu dorește să încalce nicidecum voința noastră liberă.
Dumnezeu este față de noi un Părinte îndelung-răbdător, mult milostiv, plin de iubire și bunătate. De fiecare dintre noi are Dumnezeu atât de multă grijă, încât nici un fir de păr din capul nostru nu se mișcă fără voia lui. Dacă noi ne propune un scop bun și ne dorim din toată inima să-l împlinim, Dumnezeu vine cu harul Său și ne ajută. El ne ușurează găsirea mijloacelor și depășirea greutăților și ne menține râvna și entuziasmul în desfășurarea acțiunii faptelor noastre. Iar dacă ne îndreptăm spre o faptă rea, Dumnezeu ne luminează mintea spre a
înțelege urmările faptei noastre și ne ajută să încetăm a o săvârși. Însă Dumnezeu nu anulează niciodată libertatea noastră, pentru că în virtutea libertății cu care am fost înzestrați vom de răspuns la Judecată de faptele noastre.
Întâlnim foarte frecvent următorii termeni: catehet, catehumen, cateheză, catehetică. Catehetul este cel care învață pe altul, învățătorul sau dascălul; catehumenul este cel care învață de la altul, ucenicul, elevul; cateheza este, în general vorbind, lucrarea didactică a Bisericii, fie că este vorba catehizarea în biserică, în cadrul cultului divin, fie că este vorba de ora de religie.
De aceea, trebuie să înțelegem că toate le lucrează Dumnezeu spre folosul și mântuirea noastră, deși de multe ori ni se pare să suferințele semenilor noștri sau ale noastre, nenorocirile, cataclismele, războaiele sunt fără sens și inutile. În toate treburile să căutăm a vedea mâna lui Dumnezeu Proniatorul, Care neîncetat ne oferă prilejuri pentru a lucra fapte bune și a ne mântui.
Dacă omul nu ar fi ființă rațională, el nu ar putea înțelege nimic din ceea ce este religios, iar dacă omul nu ar avea suflet spiritul și nemuritor, deosebit de trup și neconfundabil cu acesta, pentru el nu ar putea exista religie, adică legătura cu spiritul absolut.
Dumnezeu a rânduit ca omul să fie conștient de menirea și rolul lui, astfel înzestrarea omului nu a fost un lucru accidental, ci gândit din vecie de Creator.
Educația creștină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca instituție divino-umană, instituție fundamentală a societății, mai veche decât chiar cea a statului. Biserica se caracterizează prin viabilitate veșnică, pentru că veșnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată pe "piatra credinței", Însuși Mântuitorul ne încredințează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de "porțile iadului" (Matei 16).
Misiunea Bisericii
Biserica înseamnă pentru noi mântuire, dar și formarea (educarea) de caractere creștine, apte să contribuie, moral și material, la propășirea neamului. Când spunem "mântuire", înțelegem deodată pregătirea sufletelor pentru viața veșnică, dar și educarea lor pentru o viețuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în Biserică! ,,Cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!’’ (Sf. Ciprian). Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii și bătrâni, bogați și săraci, buni și răi.
Din punct de vedere educațional-creștin, Biserica este factor esențial prin tezaurul ei: doctrina, morala, disciplina canonică și cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educație religioasă, întrucât doctrina, morala și disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creștinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc și cuvinte de învățătură, predici și cateheze.
Cultul însuși are o funcție didactică, deodată cu cea harismatică, sfințitoare. Participând la slujbe, credinciosul își sfințește viața, dar își luminează și credința, în același timp. "Cultul" devine "ortodoxie" ,,Când începe educația copilului în Biserică?’’ – înainte de a se naște! Căci mamele creștine, din clipa în care știu că au zămislit prunc în pântece, vor apela la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi și împărtăși periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putință la sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naștere, se vor spovedi din nou și se vor împărtăși, pentru a fi întru totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naștere, se cunoaște, Biserica are câteva rânduieli pentru mame și nou-născuți, de mare frumusețe și adâncă semnificație liturgică. De acum, se desfășoară în mod firesc etapele integrării și creșterii pruncului în Biserică, prin cele trei Taine, numite "de inițiere", Botezul, Mirungerea, Împărtășania, cărora se asociază, bineînțeles, celelalte slujbe și rugăciuni. Această asistență duhovnicească înseamnă, de fapt, și educație creștină, atât pentru mamă cât și pentru prunc. Educația va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spațiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc. (http://religiecalarasi.blogspot.ro/2012/07/valente-si-implicatii-eclesiale.html )
Educația religioasă invită la reflecție, la autocunoaștere, la o convertire la lumea valorilor. Valorile religioase au darul de a aduce comuniunea între oameni, de a solidariza membrii unei comunități.
Ultimii ani au dovedit că prezența religiei în școală este necesară nu numai pentru Biserică, ci și pentru societatea românească în ansamblul ei, care a câștigat prin acest act de dreptate atât accesul la propria-i spiritualitate, cât și un instrument esențial în procesul de educare al tinerei generații. Pentru spațiul românesc, credința creștină a acționat ca un factor de coagulare și de perpetuare al neamului. A fi inițiat religios, însemnă și a fi educat, înseamnă a avea capacitatea de a spori și continua educația. (http://peperonity.com/sites/metodica/29379375 )
Principiile didactice sunt normele generale pe care se întemeiază procesul de învățământ, asigurând condițiile necesare îndeplinirii scopurilor și obiectivelor pe care le urmărește în desfășurarea sa.
Pedagogia pastorală este strâns legată de „profesorul bisericii”, care este preotul. Realitățile religioase ale României de azi ne arată că rolul profesorului de religie este unul foarte important. Dată fiind supradimensionarea parohiilor citadine, profesorul suplinește, în fapt, ceea ce preotul nu mai poate realiza: educarea religioasă a tinerilor sub o formă constantă. Această funcție quasi-sacerdotală a profesorului de religie impune exigențe în formarea profesorului însuși, în modul în care el se autoevaluează și se perfecționează permanent. Apreciem că se impune o orientare eclesiologică a predării religiei în școală. (http://religiecalarasi.blogspot.ro/2012/07/valente-si-implicatii-eclesiale.html )
Pedagogia (gr. pais, paidos – „copil” și agoge – „conducere”, „educație” ) este știință a educației, ansamblul de cunoștințe științifice verificate în practică și organizate sistematic despre fenomenul educației; totalitate a legilor, principiilor, metodelor, mijloacelor, procedeelor și tehnicilor de lucru pentru realizarea educației; teorie a acțiunilor prin care se formează ideile, convingerile, deprinderile, modurile de a simții, trăi și munci ale oamenilor.
Educația este o activitate practică de formare a omului, iar pedagogia este reflectarea asupra acestei practici. Nivelul teoretic de cunoaștere, de explicare și înțelegere a acestor practici, elaborarea de legi și principii conduc activitatea practică de formare a omului. Educația creștinilor se face numai prin și în duhul Sfintei Scripturi, atât de preot, cât și de profesorul de religie în școală.
Mai mult decât atât, societatea noastră riscă să devină o societate marcată de o individualizare exacerbată, individualizare care poate genera atitudini și mentalități profund necreștine. Auzim din ce în ce mai mult sintagme de genul: fiecare se descurcă cum poate, important este să știi să te descurci, dacă nu știi să-ți impui punctul de vedere alții vor profita de tine etc.
Societatea nostră riscă să scape de sub control anumite fenomene sociale și morale cum ar fi: asumarea responsabilității atât pentru tineri cât și pentru maturi, egoismul, indiferența și mai ales corupția. Societatea este intr-o schimbare profundă. Orice schimbare presupune o comparare între un înainte si un ”după”. Comparația atinge și identificarea circumstanțelor care au favorizat procesul, a cauzelor ce l-au produs. Urmările actelor mai puțin benefice aproapelui au repercursiuni negative nu doar în plan economic, ci mai ales în plan spiritual. (http://peperonity.com/sites/metodica/29379364%28p2%29 )
Mihai Eminescu, poetul nostru național, „Omul deplin al culturii românești”, analizând cu un secol în urmă dificultățile de atunci ale României de a se articula culturii și civilizației găsea că răul principal adus de un sistem bolnav societății românești constă, mai ales, în degradarea morală a populației, cu efectele sale secundare: instituții devitalizate, parazitism social, etc.
Aici intervine educația religioasă sau readucerea, anamneza informaților necesare cu privire la aproapele nostru, la partenerul nostru de mântuire.
Capitolul I
Principii didactice generale
Educația, în înțelesul ei de bază, presupune atât o parte programatică cât și una normativă, ea realizându-se atât prin cunoașterea teoretică, dar mai ales prin aplicarea teoriei studiate și învățate în viața de zi cu zi.
La baza normativității activității didactice se află principiul didactic. În evoluția Pedagogiei ca știință a educației, conceptul de principiu didactic și-a mai modificat înțelesul, însă schimbarea nu a fost niciodată fundamentală, ci doar formală, principiile didactice rămânând întotdeauna aceleași, fiind doar îmbunătățite și primind alte denumiri.
Principiile didactice se referă la acele norme orientative, teze generale cu caracter director, care pot imprima procesului educativ un sens funcțional, asigurând, prin aceasta, o premisă a succesului în atingerea obiectivelor propuse. Principiul exprimă constanța procedurală, elementul de continuitate care poate fi regăsit în mai multe situații de predare-învățare; el este o expresie a legității procesului educativ, a faptului că în perimetrul paideic se pot regăsi sau identifica raporturi esențiale, necesare, generale, relativ constante, reiterabile ce se cer a fi cunoscute și exploatate de actorii implicați.
(http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593 )
Atât în școală cât și în Biserică, acolo unde se cunosc și se respectă principiile de bază ale educației, deodată, desigur, cu aplicarea corectă a metodelor și mijloacelor de predare-învățare, finalitatea actului catehetic este optimă. Și, dimpotrivă, când nu se cunoaște metodologia, sau nu se instrumentează corespunzător, rezultatele sunt slabe, catastrofale chiar. S-ar putea obiecta de către unii preoți și profesori, care dau mai puțină importanță principiilor și metodelor pedagogice, că se descurcă foarte bine și fără ele, căci se sprijină, în schimb, pe experiența practică, pe flerul personal, pe observarea directă a realităților etc. Răspundem că în asemenea cazuri este vorba de o falsă strategie didactică. Toți marii pedagogi, clerici sau mireni, mai ales din ultimele două sute de ani, nu doar că au cunoscut și aplicat cu cea mai mare conștiinciozitate metodologia didactică, dar fiecare s-a străduit s-o îmbunătățească și s-o adapteze mereu la realitățile cotidiene. În schimb, "pedagogii" care au ignorat legile misiunii învățătorești, n-au depășit niciodată stadiul mediocrității. La fel se întâmplă cu cei asemenea lor de azi, iar lipsa de eficiență și slaba lor prestanță la catedră și la amvon se răsfrânge, din păcate, negativ asupra elevilor și credincioșilor, victime sigure ale ignoranței și confuziilor de tot felul. În asemenea cazuri nefericite se creează, de fapt, un cerc vicios: catehetul are impresia (uneori chiar se preface) că predă, ucenicii se prefac că ascultă și înțeleg, cultivându-se, astfel, o relație mincinoasă, a cărei urmare este eșecul sigur.( VASILE GORDON)
Impunându-se ca un reflex al complexității activității didactice, principiile didactice au totodată menirea de a-l instrumentaliza pe profesor cu un cumul normativ, pentru a evita în acest fel alunecarea pe panta improvizației și a unei desfășurări spontane, neroditoare. Recurgând la reguli prefixate, profesorul poate rezolva sarcini dificile, noi.
Primul gânditor modern care a formulat și a teoretizat principiile didactice este pedagogul ceh Comenius, care în monumentala sa lucrare Didactica Magna a redat principiile didactice care stau la baza principiilor actuale ale învățământului. Pentru o imagine mai concretă în această privință redăm câteva principii ce se regăsesc în opera lui Comenius:
– educația se va începe timpuriu, înainte ca mintea să fie coruptă;
– se va proceda de la general la special;
– se va proceda de la ușor la greu;
– nimeni nu va fi supraîncărcat cu prea multă materie;
– totul se va preda intuitiv;
– totul se va preda pentru utilizare prezentă;
– cunoștințele se vor așeza pe o bază solidă;
– tot ce succedă se va baza pe ceea ce precedă;
– totul va fi organizat pe măsura minții, a memoriei și a limbii;
– toate se vor consolida prin exerciții continue;
– tot ce este unit laolaltă se va preda împreună;
– tot ce se învață trebuie predat așa cum este și cum a apărut, adică prin prezentarea cauzelor;
– tot ce se oferă cunoașterii se va oferi mai întâi în general și apoi în părțile sale;
– la fiecare lucru ne vom opri atât timp cât este necesar spre a fi înțeles;
– executarea se învață executând;
– exercițiul va începe cu elemente iar nu cu lucruri complicate etc.
Ca funcții, principiile didactice pot orienta traseul educativ despre obiectivele propuse, normează practica educativă prin obligativitatea de a fi respectate anumite reguli, prescrie tratamente și moduri de relaționare specifice și reglează activitatea didactică pentru obținerea de rezultate mai bune și performanțe.
Există mai multe clasificări ale principiilor didactice, însă clasificarea admisă de comunitatea pedagogilor împarte principiile didactice în principii cu caracter general, principii care se impun cu dominanță asupra conținutului învățământului și principii care acționează asupra metodologiei didactice și a formelor de organizare a activităților.
Principiile cu caracter general sunt principiul integrării organice a teoriei cu practica și principiul luării în considerație a particularităților de vârstă și individuale.
Principiile ce se impun asupra conținutului învățământului sunt principiul accesibilității cunoștințelor și deprinderilor și principiul sistematizării și continuității în învățare iar din ultima categorie a principiilor fac parte principiul corelației dintre senzorial și rațional, dintre concret și abstract sau principiul intuiției, principiul însușirii conștiente și active a cunoștințelor și principiul însușirii temeinice a cunoștințelor și abilităților. ((http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593 Carmen Maria Bolocan)
Lucrarea de față nu are ca scop o înșiruire a teoriei cu privire la tot ceea ce înseamnă o „pedagogie” a creștinului din mediul rural, însă se pretează să amintim pe scurt principiile didactice generale, care sunt în strânsă legătură cu educația religioasă.
Principiile didactice generale, regăsite și în pedagogia pastorală
1. Principiul intuiției: indică faptul că accesul în lumea credinței trece prin simțuri, cunoașterea concretă, senzorială, fiind baza abstractizării și generalizării cunoștințelor. Psihopedagogic vorbind, intuiția vizează influența directă a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre.
Mântuitorul a expus învățătura Sa atât prin vorbirea directă, dar și prin parabole, care reprezentau imagini luate din lume, și fără pildă nu le grăia nimic (Matei 13). Adevărurile de credință transmise sunt suprasensibile, iar pentru a fi înțelese trebuie făcute accesibile cu ajutorul materialului intuitiv (hărți, planșe, fotografii, desene, etc.). (http://religiecalarasi.blogspot.ro/2012/07/principiile-didactice.html )
Principiul îmbinării teoriei cu practica (nici măcar nu este numit – se preia doar definiția)
Acest principiu se referă la faptul că tot ceea ce se însușește în activitatea didactică se cere a fi valorificat în activitățile ulterioare. Prin aceasta, se accentuează faptul că tot ceea ce se învață în perspectiva unei aplicații concrete se însușește mult mai repede și mai temeinic, având o motivație puternică. (http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593 )
Cunoașterea umană se realizează prin întreținerea unui dialog permanent între concretul senzorial și raportarea rațional-intelectivă la realitate. Ea se face atât inductiv, prin simțuri – de la concret la abstract, cât și deductiv, prin intelect – de la abstract la concret. În procesul educației, profesorul trebuie să știe să le folosească și să le exploateze pe amândouă. Nu întotdeauna cunoașterea intuitivă are prioritate, existând cazuri în care cunoașterea deductivă se impune, având eficiență mai mare.
Plecând de la anumite realități, elevul poate ajunge la generalizări și abstractizări. Trecerea în abstract se face prin desprinderea de date intuitive, prin îndepărtarea de materialitate, de planul concret și de individualitatea obiectelor. Profesorul trebuie să intuiască momentul optim de trecere de la gândirea obiectuală la cea abstractă și invers.
Pentru eficiența respectării acestui principiu există o serie de norme recomandate de profesorii Bunescu și Giurgea, și anume: folosirea rațională a materialului didactic, selectarea materialului potrivit funcției pe care o îndeplinește intuiția, dozarea raportului dintre cuvânt și intuiție, solicitarea intensă a creștinului în efectuarea unor activități variate de observare, selectare, analiză, sinteză, comparație, verbalizare, dirijarea atentă a observației elevilor spre ceea ce este constant în cunoaștere. (http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593 )
În planul concret al învățământului acest principiu se concretizează prin realizarea permanentă de conexiuni între cunoștințe și prin punerea elevilor în situații faptice, prin experimentarea unor acțiuni reale sau posibile, prin trăirea unor stări, prin prelungirea lui „a ști” în „a ști să faci”, „a ști să fii” și „a ști să fii și să devii”.
2. Principiul accesibilității (al respectării particularităților de vârstă și individuale ale creștinilor / principiul psihologic) cere ca, catehetul (care trebuie să fie un bun psiholog) să adapteze conținutul învățării la gradul de dezvoltare psiho-fizică a celor care primesc învățătura, luând în considerare particularitățile de vârstă și sex, nivelul pregătirii anterioare, starea de sănătate, capacitățile intelectuale, mediul familial, etc. Se cere ca predarea cunoștințelor să fie realizată într-o modalitate accesibilă (gradat, de la cunoscut la necunoscut, de la concret la abstract, de la particular la general, de la simplu la complex), ținându-se cont de faptul că primitorii se raportează în mod diferit la conținuturile predate de preot sau profesor (pentru unii, cum sunt elevi ora de religie este primul loc de întâlnire cu Dumnezeu; nu toți elevii sunt atrași în aceeași măsură de aspecte identice) și de faptul că fiecare dintre oameni au ritmuri diferite de înțelegere și însușire a cunoștințelor; preotul sau profesorul nu trebuie să depășească capacitățile reale de înțelegere ale creștinilor (pentru a preveni învățarea mecanică), dar nici să nu le subestimeze aceste capacități (pentru a preveni dezinteresul și plictiseala acestora).
Acest principiu recomandă ca în procesul educației să se pornească de la datele persoanei de educat, de la natura sa interioară și să nu se depășească limitele pe care le îngăduie vârsta și caracteristicile individuale.
Firea umană își are un mers firesc care trebuie cunoscut și respectat. Nu ne putem juca sau nu putem face experimente cu mintea și sufletul copiilor. Toată educația dată elevilor va fi raportată în permanență cu psihicul lor. În procesul învățării elevul primește maximum din ceea ce el poate să asimileze la un moment dat și care îi permite dezvoltarea psihică în perspectivă.
Pentru respectarea particularităților individuale trebuie să se aplice anumite procedee. Între aceste procedee putem enumera: acțiunile individualizate ce se desfășoară pe fondul activităților frontale, recomandarea unor bibliografii suplimentare anumitor creștini și prescrierea diferențiată a temelor , prin activități pe grupe de nivel și prin activități speciale. http://www.revistateologica.ro/articol.php?r=38&a=3593
3. Principiul învățării active și conștiente cere ca transmiterea cunoștințelor să trezească activitatea sufletească a ascultătorilor, astfel încât ei să asimileze cunoștințele participând cu rațiunea, voința și sentimentul, pentru înțelegerea și învățarea lor conștientă. Învățarea activă și conștientă trebuie să-i conducă la dorința de a învăța mai mult, de a studia, de a cerceta singuri, din plăcerea de a ști cât mai multe lucruri necesare pentru mântuire. Învățarea conștientă trebuie să-i conducă deci la învățarea proprie. Învățarea religiei se realizează conștient și activ mai ales atunci când preotul sau profesorul de religie se străduiește ca fiecare întâlnire cu creștinii și elevii să se transforme într-o sărbătoare, într-o bucurie a întâlnirii cu Dumnezeu.
4. Principiul sistematizării și continuității cunoștințelor trebuie respectat la activitatea concretă de transmitere și însușire a cunoștințelor. Pentru a putea fi predate sistematic și continuu, cunoștințele vor fi integrate într-un sistem, astfel încât noile cunoștințe să fie învățate prin raportarea și integrarea lor la experiența și cunoștințele anterioare ale primitorilor. Pentru că materia de studiu nu poate fi predată și înțeleasă în mod global, apare necesitatea divizării ei într-o succesiune de secvențe logice și accesibile pe plan informațional, care vor asigura un învățământ coerent și fără goluri în cadrul conținutului religios. Preotul sau profesorul va urmări ca învățarea să se facă ritmic și să fie continuată de evaluare, pentru a se forma deprinderi de muncă independentă și pentru a se evita învățarea în salturi, apariția lacunelor în pregătirea lor și a carențelor în dezvoltarea personalității religios-morale.
Acest principiu se poate referi fie pe plan extins la un sistem de învățământ coerent și deschis, fie pe plan restrâns la nivelul proceselor didactice propriu-zise, prin predarea coerentă și continuă de către profesor sau învățător.
Sistematizarea în procesul de învățare se referă la faptul că tot ceea ce se predă la un moment dat trebuie să aibă legătură cu ceea ce s-a însușit până în momentul respectiv. Pentru aceasta profesorul trebuie să utilizeze strategii coerente de punere în formă a informațiilor, scheme, planuri, va aloca momente sau chiar lecții întregi sistematizării cunoștințelor, pentru că doar așa informațiile vor fi înțelese și stocate în memoria elevului.
De asemenea, este de dorit să fie evitată, pe cât posibil, transmiterea informațiilor secvențiale, izolate, neconectate cu alte date, deoarece este de știut că acestea sunt uitate mult mai ușor. Geissler vorbește despre o „conștiință supradisciplinară” care ar asigura o anumită structuralitate și integrativitate a cunoștințelor destul de eterogene sub aspectul conținutului.
Educația trebuie făcută în mod continuu, consecvent, eșalonat și nu în salturi, într-o manieră sporadică, continuitatea fiind asigurată prin succesiunea disciplinelor din planul de învățământ sau prin logica internă a disciplinei școlare. Rolul cel mai important în păstrarea acestei continuități îl are profesorul, el putând să intervină în anumite momente pentru evitarea anumitor rupturi și discontinuități.
5. Principiul îmbinării teoriei cu practica cere ca atunci când transmitem cunoștințe să le legăm de viață și să le transpunem în viață. Creștinismul nu este teorie, ci viață. Preotul profesorul va evita încărcarea excesivă a memoriei cu nume, date și cunoștințe pur teoretice, iar adevărurile religioase vor fi expuse astfel încât creștinii să-și dirijeze viața după ele, având drept exemple pe Domnul Iisus Hristos și pe sfinți. Iisus Hristos este pedagogul suprem care a folosit, pentru a fi cât mai bine înțeles de către oameni, pildele.
După cum ne spune și denumirea, acest principiu apelează la îmbinarea permanentă a teoriei cu practica, la realizarea unei complementarități între cunoașterea intuitivă și cea rațională. Prin aceasta se evită căderea fie în intelectualism îngust, fie în empirism grosier.
Practic, pentru aplicarea acestui principiu de către educator, el trebuie să apeleze la corelări, exemplificări, exerciții și exersări, prin punerea elevilor în situații problematice și prin aducerea realității în clasă, a vieții în școală.
Pilda se folosește totdeauna de lucruri sau întâmplări reale și este foarte des întâlnită în Noul Testament. Pilda poate indica un adevăr moral cum e cazul cu cea fariseului și a vameșului; sau unul religios sau dogmatic, ca parabolele: semănătorului, neghinei, aluatului, comorii ascunse, mărgăritarului și mrejii, a grăuntelui de muștar și a năvodului, a talanților, a minelor, a celor zece fecioare etc. Toate aceste pilde prevestesc împărăția lui Dumnezeu sau Biserica și felul cum lucrează ea în ființa omului și în lume, în veacul de acum și până la sfârșitul veacului, când se vor despărții cei drepți de cei păcătoși, la Judecata de apoi, cum se desparte neghina din grâu și se aruncă în foc, sau cum se aleg în năvod pești buni de cei răi, care sunt aruncați afară.
Preotul sau profesorul de religie va deveni el însuși exemplu numai dacă îndeplinește ceea ce îi învață pe creștinii sau elevii săi. Trebuie urmărite două aspecte, îndeosebi:
1) Rezolvarea unor probleme pe baza cunoștințelor teoretice;
2) Desfășurarea unei activități care reclamă cunoștințele teoretice. În Biserică, aplicarea acestui principiu se regăsește cel mai evident în cultul divin: ceea ce se învață teoretic, se exprimă prin rugăciuni, cântări, gesturi liturgice, etc.
6. Principiul însușirii temeinice a cunoștințelor (principiul temeiniciei și durabilității) – îndreaptă preocuparea profesorului asupra rezultatelor finale ale procesului instructiv-educativ. Însușirea cunoștințelor este temeinică atunci când este făcută profund, complet și durabil. Acest principiu se referă în special la finalitățile educației. Dacă învățarea se face intuitiv, respectându-se particularitățile de vârstă, motivat, activ, conștient, sistematic, continuu și orientat spre practică, atunci cunoștințele vor fi temeinic însușite.
7. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacțiunii) – este folosit în orice activitate umană atunci când dorim să știm care sunt efectele acțiunii noastre, în vederea reglării și autoreglării continue – ca bază a ameliorării rezultatelor finale. Conexiunea inversă (feed-back) sau informația inversă este urmărită de profesor în fixarea cunoștințelor predate. Acesta va alege diferite metode de lucru (observația directă, întrebări, teste scurte, localizări pe hartă, găsirea unor versete, etc.) pentru a realiza evaluarea elevilor, cât și autoevaluarea propriei sale activități de predare, cu scopul remedierii, îmbunătățirii rezultatelor. Principiul asigurării conexiunii inverse (al feed-back-ului, al retroacțiunii) exprimă cerința reîntoarcerii și a îmbunătățirii rezultatelor și proceselor în funcție de informația primită despre rezultatele anterioare (Cerghit). Avantajele acestui principiu: arată gradul de înțelegere a noilor cunoștințe; stimulează învățarea prin faptul că elevii sunt „testați” în mod continuu; oferă profesorului posibilitatea să analizeze și să corecteze greșelile făcute de elevi sau sesizate de ei; ajută la depășirea dificultăților de înțelegere ivite pe parcursul predării; reglează și ameliorează rezultatele procesului de predare-învățare; evită suprasolicitarea elevilor.
8. Principiul motivației (principiul învățământului interesant și plăcut): Motivația învățării reprezintă totalitatea intereselor, idealurilor și mobilurilor care îndeamnă, susțin energic și direcționează desfășurarea activității de învățare. Motivația, numită și „motorul învățării”, pune în mișcare rațiunea, voința și sentimentul creștinilor și elevilor; ea poate fi exterioară (competiția, încurajarea, recompensa, sau, dimpotrivă, teama, mustrarea, pedeapsa) și interioară (curiozitatea de a ști cât mai multe, dorința de a fi cât mai bine pregătit la o anumită disciplină, dorința de a fi cât mai bun, etc.).
Profesorul de religie va cultiva la elevi motivația internă, ca suport trainic al educației religioase, fără însă a neglija rolul motivației externe. Pentru respectarea acestui principiu, profesorul va urmări pe de o parte să mențină trează curiozitatea elevilor, iar pe de alta, să prezinte cunoștințele religioase cât mai interesant, astfel încât să răspundă întrebărilor existențiale ale elevilor. Atunci când cunoștințele transmise elevilor le trezesc interesul, ei învață cu plăcere și sunt atenți, întrucât le asimilează ușor. Atunci când lipsește interesul, elevii se plictisesc, nu sunt atenți și învață greu. Elevii pot fi motivați prin transmiterea unor cunoștințe accesibile vârstei și gradului lor de pricepere, dar și prin exemple concrete care le pot arăta adevărata valoare și importanța pe care o prezintă cunoștințele religioase în desăvârșirea creștină.
9. Principiul autonomiei și respectării libertății individuale: în virtutea libertății primite de la Dumnezeu, care ne respectă libertatea, fiecare om dispune de autonomie, adică de posibilitatea de a se conduce singur, după legi proprii. Apropierea de sufletele copiilor trebuie făcută cu totală precauție și iubire. Trebuie convingere, nu constrângere, pentru ca, în virtutea deplinei libertăți, copiii să adere cu dragoste la mesajul actului catehetic. Dar nu există exercitare a educației fără influențare, direcționare și intenționalitate. „Doamne, fă-mă robul Tău, ca să fiu liber!". „Libertatea" în afara Evangheliei înseamnă, de fapt, libertinaj. Acest principiu cere o adeziune benevolă a ucenicilor la valorile religioase, adeziune care se câștigă, nu se impune.
Principii specifice educației religioase
Alături de principiile didactice generale sunt întâlnite și principii specifice educației religioase:
1. Principiul hristocentric (teocentric) cere ca educația religioasă să se orienteze în jurul persoanei Domnului Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat și Om adevărat, pentru că toate prin El s-au făcut.
Numim acest principiu și „teocentric" pentru a nu se crea impresia greșită că celelalte două persoane ale Prea Sfintei Treimi, Tatăl și Duhul Sfânt, ar fi ignorate. Cateheza, fidelă întrutotul Revelației, trebuie să aibă permanent un accentuat caracter trinitar. Învățământul creștin nu este unul omenesc, ci dumnezeiesc. De aceea ne avertizează atât de ferm Sf. Apostol Pavel: Nu ne propovăduim pe noi înșine, ci pe Hristos! (2 Corinteni 4). Căci Hristos, întrupându-Se, a împlinit pe pământ voia Tatălui, iar Duhul Sfânt, prin energiile dumnezeiești, ne întărește continuu pentru receptarea Revelației.
2.Principiul eclesiocentric cere ca preotul sau profesorul de religie să transmită cunoștințele conform învățăturii Bisericii și în legătură cu viața Bisericii.
Cunoștințele vor fi prezentate astfel încât să dezvolte la creștini și elevi sentimente de dragoste, respect și admirație față de Biserică, să lege inima lor de această instituție întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos și să le insufle convingerea că doar Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii. Acest principiu pretinde ca toate cunoștințele și conduitele insinuate elevilor și creștinilor să vizeze cultivarea sentimentelor de iubire și respect față de Biserică, în calitate de „trup al lui Hristos”, loc al întâlnirii cu Dumnezeu (C. Cucoș). Principiul eclesiocentric cere catehetului să nu prezinte altă învățătură decât a Bisericii Ortodoxe. Dacă principiul hristocentric presupune fidelitate față de Hristos și Evanghelia Sa, principiul eclesiocentric obligă la fidelitate față de păstrătoarea Evangheliei, Biserica – Trupul Său. Căci Dumnezeu-Tatăl, după mărturia inspirată a Sfântului Apostol Pavel, toate le-a pus sub picioarele Lui (Hristos, n. n.) și, mai presus de toate, L-a dat pe El cap Bisericii, Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți (Efeseni 1).
Catehizarea se face în Biserică, nu doar în sensul de Lăcaș, ci și în sensul de comunitate, care adună la un loc pe cei botezați. „Adunarea" nu presupune doar strângerea oamenilor într-un spațiu fizic determinat, ci și comuniune în dobândirea aceleiași învățături mântuitoare. De aceea, respectarea principiului eclesiocentric ne va feri de ruperea din această comuniune, rupere care ar însemna, de fapt, pierderea mântuirii. Căci, după cum foarte precis s-a exprimat Sfântul Ciprian, extra eclesiam nulla salus. În consecință, catehizare autentică înseamnă propovăduirea credinței autentice, care este a Bisericii celei una. Cine propovăduiește învățături străine Bisericii, este el însuși un înstrăinat și va „înstrăina" și pe cei ce-l ascultă, transformându-i în oi rătăcite de turma cea cuvântătoare a lui Hristos.
Un ultim aspect, foarte important, în cadrul principiului eclesiocentric, este transmiterea doctrinei Bisericii în limbajul Bisericii. A folosi un alt limbaj înseamnă a prezenta doctrina și morala Bisericii într-o imagine deformată, strâmbă, chiar contrară conținutului.
Principiile nu se constituie în norme didactice eficiente dacă sunt aplicate separat. Ele sunt interdependente și se condiționează reciproc, facilitând optimizarea învățământului numai dacă sunt corelate, pe întreg traseul curricular al disciplinei.
Cu deosebire Religia solicită, o dată cu observarea principiilor laice, și utilizarea celor care țin de spațiul eclezial, hristocentric (=teocentric) și eclesiocentric, principii numite îndeobște „speciale", pentru conținutul lor specific. Fără ele, predarea Religiei riscă să se plaseze doar pe dimensiunea orizontală a existenței, nebeneficiind de urcușul pe verticala comuniunii cu Dumnezeu.
În fine, nu trebuie uitat că principiile didactice nu țintesc doar informarea învățăceilor, luminarea minții lor, ci formarea caracterului moral creștin, în așa fel încât ei să devină, la rândul lor, slujitori devotați ai Domnului și educatori pentru caracterele semenilor. În acest fel, catehizarea va parcurge drumul ei firesc, soteriologic, atât pentru cateheți, cât și pentru ucenici.
Capitolul II
A învăța prin viu grai
Cateheza – activitatea de inițiere în învățătura și viața Bisericii
Experiența pastorală, fie cât de modestă, constată că este nevoie acută de catehizare, pentru toate vârstele de credincioși, mai ales cu privire la cunoașterea și aprofundarea doctrinei ortodoxe. Avem în vedere, desigur, luminarea credinței în punctele ei principale, deodată cu explicarea simbolurilor cultului divin, public și particular, pentru o participare mai activă la săvârșirea lui. În cele ce urmează, vom prezenta câteva mijloace practice, la îndemâna oricărui preot, fie de la oraș, fie din mediul rural, cu mențiunea că prezentarea noastră se bazează în exclusivitate pe ceea ce noi înșine am experimentat în cele mai bine de două decenii de slujire preoțească, mai întâi la țară, apoi la oraș. De fapt, diferențele "metodologice", vom vedea, nu sunt foarte mari, doar exigențele unor credincioși din mediul urban fiind pe alocuri mai sporite.
Amintim mai întâi faptul că, din diverse motive, creștinii noștri acordă, în general, puțin timp preocupărilor religioase. Cei mai mulți se limitează la frecventarea bisericii (în această categorie intrând așa-numiții "creștini de duminica"), frecventare mai mult sau mai puțin consecventă. Ocupațiile de tot felul ale credincioșilor noștri, grija zilei de mâine, greutățile tranziției etc., pe de o parte, iar pe de alta insuficienta atenție față de cele duhovnicești, ne determină să constatăm cu tristețe că mulți dintre ei nu au o credință luminată. Chiar după evenimentele din decembrie 1989, când nimănui nu i s-au mai impus restricții pe motive religioase, când librăriile și tarabele au fost din ce în ce mai pline de cărți de spiritualitate, nu putem afirma că s-a progresat simțitor în aprofundarea credinței ortodoxe. Există, desigur, excepții. În fiecare parohie, știm, sunt creștini îmbunătățiți sub acest aspect, dar numărul lor nu credem că este semnificativ. Sunt puțini cei care au citit integral Sfânta Scriptură, spre exemplu, iar marea majoritate nu cunoaște, măcar în linii mari, înțelesurile Sf. Liturghii, ca să nu mai vorbim despre al celorlalte slujbe. În aceste condiții nu este de mirare că superstițiile de tot felul proliferează în voie, iar fenomenele "paranormale", apărute în ultima vreme la noi (radiestezia, bioenergia, cristaloterapia, practicile yoga etc.) câștigă tot mai mulți aderenți.
În același timp, trebuie să luăm seama bine la faptul că mulți dintre creștinii noștri sunt victimele superstițiilor, ale sectelor mai vechi și mai noi, ale fenomenelor paranormale de care aminteam, datorită ignoranței în materie de credință, ignoranță explicabilă, pe de o parte, prin lipsa personală de preocupări, pe de alta, prin lipsa unei catehizări sistematice din partea slujitorilor Bisericii. Sunt mulți creștini care doresc să afle mai mult decât li se oferă în predica duminicală, de multe ori și aceasta lipsită de consistență și puterea convingerii. Aceiași creștini, preocupați în problemele de credință, citesc acasă cărți duhovnicești, dar atunci când nu înțeleg ceva nu găsesc întotdeauna solicitudinea cuvenită din partea preotului, pentru a li se explica cele neînțelese. Și după câteva astfel de "eșecuri", coroborate și cu alte nemulțumiri, justificate sau nu, credinciosul va apela, în mod inevitabil, la "ajutor" eterodox.
Când numărul adulților care se botezau a început să scadă, prin cateheză era definită transmiterea cunoștințelor religioase credincioșilor de toate vârstele și formarea religioasă a acestora în și prin Biserică. Spre deosebire de lecția de religie la care participă elevi organizați pe clase, în funcție de vârstă, catehizarea se adresează tuturor credincioșilor din biserică. Preotul va ține cont de faptul că în biserică nu poate lămuri toate aspectele și, de aceea, în vizitele pe care le face la domiciliul credincioșilor, poate continua catehizarea acestora.
Cateheza trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să se încadreze într-un ciclu de cateheze, pe o anumită temă din Vechiul și Noul Testament, Istoria bisericească, Morală, Dogmatică, Liturgică etc; să se desfășoare după un plan stabilit de către preot; să fie expusă cu claritate și gradual; să urmărească formarea religios-morală a credincioșilor, desăvârșirea lor; să țină cont de nivelul de cunoștințe și de vârsta credincioșilor; să nu fie lungă, pentru a nu-i obosi pe credincioși și, în special, pe copii; să aibă ca finalitate întărirea credinței și creșterea moralității credincioșilor.
Structura unei cateheze cuprinde următoarele etape:
ascultarea catehezei anterioare,
introducerea,
anunțarea,
tratarea,
intuiția,
reproducerea,
aprecierea,
asocierea,
generalizarea,
aplicarea în viață
încheierea.
Sfântul Vasile cel Mare în Omilia Către tineri, îi îndeamnă să folosească scrierile profane, întrucât trebuie să stăm de vorbă cu poeții, cu scriitorii, cu oratorii și cu toți oamenii de la care am putea avea vreun folos oarecare pentru cultivarea sufletului.
În folosirea literaturii laice, tinerii trebuie să procedeze selectiv, întocmai ca albinele, care nici nu se duc fără nici o alegere la toate florile, nici nu încearcă să aducă tot ce găsesc în florile peste care se așează, ci iau cât le trebuie pentru lucrul lor, iar restul îl lasă.
Poporul român s-a născut creștin. Literatura sa veche are semnificație religioasă. Începând cu Dosoftei care a scris ”Psaltirea în versuri” (1674), majoritatea scriitorilor și poeților români au scris literatură religioasă. Preotul sau profesorul de religie va selecta din literatura religioasă acele fragmente care sunt accesibile creștinilor și elevilor și care corespund scopurilor urmărite (desprinderea unor învățături morale, crearea unei atmosfere de religiozitate, dezvoltarea interesului elevilor pentru literatura religioasă și pentru un anumit autor etc.).
Principiile pedagogice pastorale în opera hrisostomică
Deși a studiat în cele mai renumite școli de retorică păgână ale vremii, totuși Sfântul Ioan Hrisostom nu s-a lăsat influențat de principiile acelor oratori, ci și-a făurit o gândire creștină aleasă, al cărei izvor principal se află în predica Mântuitorului Iisus Hristos și a Sfinților Apostoli, în special a Sfântului Apostol Pavel.
Principiile didactice care se desprind din predicile și omiliile Sfântului Ioan nu sunt diferite de principiile recomandate de marii pedagogi de astăzi, însă Sfântul Ioan aduce ca noutate în formarea copiilor importanța educației religioase creștine pentru atingerea scopului ultim al existenței umane: trăirea comuniunii cu Dumnezeu. Acest accent pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl pune pe creșterea copiilor cu integritate fizică, mentală, dar și spirituală printr-o bună educare religioasă, ne aduce în atenție câteva principii didactice specifice educației religioase, pe care Sfântul Ioan le folosește în operele sale: principiul hristocentric, principiul pnevmatologic și principiul eclesiocentric. Aceste trei principii scot în evidență specificul religiei creștine: credința într-un singur Dumnezeu întreit în Persoane: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, și credința în existența Bisericii – trup al lui Hristos Dumnezeu, care reprezintă comunitatea tuturor creștinilor din lume și care este loc al comuniunii cu Dumnezeu.
Principiul practicității (îmbinării teoriei cu practica)
Acest principiu cere ca atunci când sunt transmise cunoștințele, acestea să fie expuse în așa fel încât să poată fi aplicate în viața de zi cu zi.
În aplicarea acestui principiu o mare importanță are utilizarea exemplelor practice. Însuși exemplul personal al educatorului are un caracter educativ.
Arătând că singurul lucru de valoare este virtutea, în sens creștin, Sfântul Ioan îndeamnă astfel: „Ca urmare, să căutăm toți de aici înainte un singur lucru: un bun firesc ca să ne bucurăm de pace, să gustăm plăcerile unirii și ale dragostei veșnice”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este marele pedagog al epocii patristice care nu scrie doar tratate despre educație, omilii și învățături în care încearcă să îl facă pe om să acceadă mai ușor la desăvârșire, ci el este primul care pune în practică toată această teorie a mântuirii. De multe ori, exemplele pe care le dă în predicile sale sunt exemple luate din viața sa de zi cu zi căci „el slujea, predica, medita, catehiza, făcea vizite pastorale, cerceta așezămintele Bisericii, făcea administrație, citea și scria. Cele mai multe din aceste obligații le îndeplinea zilnic, ca Sfântul Vasile cel Mare și Fericitul Augustin”. Acest lucru este evidențiat cel mai bine în metodele drastice pe care le-a luat în momentul în care a venit pe scaunul de Constantinopol, cu privire la viața de lux ce se ducea la palatul episcopal. Cea mai mare parte a cheltuielilor ce se făceau pentru palat el a redirecționat-o către spitale și casele de oaspeți.
În privința educației copiilor Sfântul Ioan, vorbind despre „poarta ochilor”, recomandă educatorului să-l învețe pe copil de mic cu modestia și cu bunul simț: „Sunt mijloace prin care poți face pe copil să nu-și închipuie că merită să fie văzut și admirat: dezbracă-l de prea multa podoabă; tunde-i părul de pe cap, așa cum se cade să fie un copil. Dacă se supără copilul că este lipsit de podoabe, învață-l în primul rând că el este cea mai mare podoabă”.
În una din omiliile sale la Evanghelia Sfântului Apostol și Evanghelist Matei, Sfântul Ioan, vorbind despre rugăciunea Mântuitorului din grădina Ghetsimani, arată perfecta îmbinare în Hristos a teoriei cu practica: „Dar pentru că nu era de ajuns pentru oamenii fără de minte să le arate numai fața plină de tristețe, Hristos a adăugat și cuvintele. Și iarăși, pentru că nu le erau de ajuns numai cuvintele, au trebuit și faptele; și a unit faptele cu cuvintele ca și cei mai cârtitori oameni să creadă că a fost om și a murit (…). Vezi cu câte dovezi arată adevărul întrupării Sale? Cu cele ce rostește, cu cele ce pătimește”.
Vorbind despre valoarea predicii, Sfântul Ioan Hrisostom spune că singurele mijloace de tămăduire a sufletelor deznădăjduite ale credincioșilor sunt pilda prin faptă și învățătura cu cuvântul, predica. Acestea sunt instrumentele cu care preotul trebuie să lucreze pentru a-și îndeplini misiunea sa. Preotul nu trebuie doar să predice credincioșilor ceea ce a învățat, ci învățătura primită trebuie să-l transforme și pe el, propovăduitorul.
Având în vedere felul în care erau considerate teatrele în vremea patristică și faptul că de multe ori erau scene de tortură pentru oameni sau de batjocură, Sfântul Ioan se opune cu vehemență frecventării acestor locuri de pângărire a auzului și a văzului. Cu atât mai mult se opune ducerii copiilor la teatru. Un exemplu extraordinar este dat de Sfântul Ioan în educarea copiilor în spiritul respectului față de semenii lor: „Învață-l pe copil că toți oamenii sunt egali prin fire”.
Această învățătură nu trebuie însă să rămână la nivel de teorie, ci Sfântul Ioan vede într-o bună educare a copilului dragostea pe care trebuie să o ofere acesta tuturor, chiar și servitorilor săi: „Să nu ceară de la servitori să-i facă servicii pentru simplul fapt că este fiul stăpânului. Să se servească singur. În acelea numai să fie slujit de servitori în care nu poate să se servească singur (…). Când trebuie spălat pe picioare să nu-l spele servitorul, ci să se spele copilul însuși. Dacă se poartă așa, el ajunge iubit și respectat de servitori”.
În lupta împotriva ereticilor, Sfântul Ioan Hrisostom recomandă creștinilor să nu ducă discuții lungi cu aceștia, ci mai degrabă viața lor să fie un exemplu de urmat păgânilor: „Tu bate păgânii cu viața ta, nu cu vorbe; acesta este adevăratul fel de a te lupta, adevărata dovadă, dovada prin faptă. Căci de am filosofa oricât de mult cu vorbe iar în purtare noi nu ne arătăm mai bine decât păgânii, noi nu vom câștiga nimic”.
Principiul psihologic
Acest principiu constă într-o bună cunoaștere a vieții interioare a ascultătorilor, o puternică empatie prin care sunt surprinse frământările ce se petrec în sufletul acestora, crearea emoțiilor ce duc la activarea conștiinței, făcându-l pe cel care ascultă receptiv, trezind în el persuasiunea.
În toată viața sa, Sfântul Ioan a scris și a vorbit pentru folosul sufletesc al credincioșilor, fiind unul din „cei mai originali pedagogi pe care i-a avut Biserica”. De asemeni, dorind să lumineze sufletele ascultătorilor, a scos din toate situațiile învățături și le-a raportat la aspectele vieții, la nevoile sufletești ale ascultătorilor, iar actualizarea acestora este armonizată cu improvizarea.
Psiholog subtil, el își adapta întotdeauna cuvântările în funcție de particularitățile de vârstă, de gradul de înțelegere și în funcție de nevoile sufletești ale ascultătorilor.
În sfaturile pe care le dă pentru educarea copiilor, Sfântul Ioan recomandă adaptarea stilului de educare în funcție de vârsta și personalitatea fiecărui copil în parte: „După ce copilul a crescut mare, spune-i și întâmplări care să-i sădească în suflet mai mult frică de Dumnezeu. Când mintea lui e încă fragedă nu-i pune lui astfel de poveri, ca să nu se sperie. Dar când este de cincisprezece ani, și chiar mai mult, să audă relatări despre gheenă (…). Când crește mai mare, să audă istorisiri din Noul Testament, din timpul harului, istorisiri despre gheenă”. El îi aseamănă pe educatori cu niște sculptori ce trebuie să-și folosească tot timpul pentru „a sculpta statui minunate lui Dumnezeu; îndepărtați ce este de prisos, adăugați ce trebuie și uitați-vă cu grijă la ele în fiecare zi: care este darul natural al copiilor, spre a-l dezvolta, care este defectul, spre a-l îndepărta”.
Finețea spiritului său în cunoașterea psihologică a ascultătorilor este evidențiată și cu prilejul predicilor la statui, când avea de spus pentru toți ceva și toți l-au ascultat ca și când ar fi fost glasul lui Dumnezeu: „Multe zile am cheltuit ca să vă mângâi și totuși nu mă voi lăsa de planul acesta și cât timp va dăinui rana mâhnirii voastre, voi pune leacul mângâierii”.
Pentru a arăta legătura sufletească dintre predicator sau educatorul creștin și ascultător, Sfântul Ioan arată în una din predici, neliniștea și dorul ce-l stăpânea atunci când, datorită împrejurărilor, a trebuit să plece din oraș pentru un timp: „Eu, cât mă privește, n-am lăsat aici și aducerea aminte despre voi; precum cei ce sunt îndrăgostiți de un timp frumos, oriunde s-ar duce poartă cu el chipul iubit, tot așa și eu, fermecat de frumusețea sufletului vostru port totdeauna cu mine icoana sufletului vostru”.
Sfântul Ioan vorbește cu mare responsabilitate de educarea simțurilor la vârsta copilăriei. Simțurile copilului sunt asemenea porților unui oraș, orașul fiind sufletul uman. „Prin aceste porți intră și ies cetățenii acestui oraș, cu alte cuvinte, prin aceste porți gândurile corup sau desăvârșesc sufletul copilului (…). Dă așadar legi acestui oraș, legi înfricoșătoare și aspre pentru cetățenii orașului. Fii apărătorul legilor ce se calcă. Nu-i de nici un folos să dai legi ca aceste legi să nu fie puse în aplicare”.
Deși recomandă o armonizare a procesului educației cu vârsta și caracteristicile fiecărui copil în parte, Sfântul Ioan Hrisostom recomandă ca tot ceea ce îi este relatat copilului să reflecte realitatea, mesajul să fie prezentat în totalitatea sa la fiecare vârstă, fără denaturări: „Să nu adaugi de la tine nimic neadevărat, ci numai ceea ce-i scris în Scriptură”.
Principiul intuiției
După ce educatorul creștin a pătruns în adâncul sufletului copilului, trebuie să facă apel la diferite imagini din viața de zi cu zi, înfrumusețând astfel expunerea sa, pentru ca ea să fie eficientă.
Cunoașterea adevărată se întemeiază pe sensibilitate și gândire. Cu cât este vorba de lucruri mai abstracte, cu atât este mai necesară folosirea intuiției.
De aceea, principiul intuiției indică faptul că accesul la lumea credinței trece prin simțuri, iar cunoașterea concret senzorială este baza abstractizării și generalizării cunoștințelor. Intuiția se referă la influența nemijlocită a obiectelor din lumea înconjurătoare asupra simțurilor noastre. Lipsite de acest izvor, noțiunile, cunoștințele transmise nu au conținut. Sfântul Ioan cunoștea acest lucru cu mult înaintea unor pedagogi ca Pestalozzi, Comenius sau Kent și l-a aplicat în predicile sale.
Importanța acestui principiu în educație este subliniată și susținută în primul rând de marele Pedagog divin – Iisus Hristos, care a expus învățătura Sa dumnezeiască atât direct, cât și prin parabole, care reprezentau imagini luate din lume, căci „fără pildă nu le grăia nimic” (Matei 13, 34).
La rândul său, Sfântul Ioan a înveșmântat în haina imaginilor intuitive învățăturile pe care le-a transmis. Spre exemplu, vorbind despre căsătorie, folosește imaginea portului și a naufragiului, ca fiind două extreme spre care viața de familie poate tinde sau degenera: „Și după cum căsătoria este un port, tot așa aduce și naufragiul nu prin firea sa, dar și prin sufletele acelora care se folosesc rău de ea. Acela care păzește legile hotărâte ale ei, găsește casa și femeia lui ca o mângâiere și liberare de toate necazurile care i se întâmplă fie în piață, fie oriunde; iar acela care ia lucrul cu nesocotință și fără judecată, chiar dacă se bucură de multă liniște din afară, intrând în casă, vede numai stânci și pietre”.
O imagine foarte semnificativă îi dă Sfântul Ioan slavei deșarte pe care o aseamănă cu o curtezană: „este înconjurată de jur-împrejur cu aur; este îmbrăcată în haine noi și scumpe; lasă în urma ei mirosul celor mai alese parfumuri. Slava deșartă, lauda lumii, are o înfățișare atât de frumoasă și de strălucitoare, încât întrece în frumusețe pe orice femeie (…). Cine oare din cei ce trec pe lângă ea nu este atras de frumusețea-i? Mai târziu însă, după ce l-a târât pe bărbat în casa ei, după ce a lepădat de pe ea toate podoabele acelea, își arată adevărata înfățișare: neagră, focoasă, sălbatică, întocmai ca un demon. Frică și cutremur îl cuprinde pe nenorocitul care a încăput pe mâinile ei”.
Pe educator, Sfântul Ioan îl compară cu un împărat care are sub conducerea sa un oraș: sufletul copilului.
Sfântul Ioan Gură de Aur a uzat de principiul intuiției și în interpretarea pildelor relatate de Mântuitorul Hristos, descoperind în acestea cele mai fine înțelesuri. Astfel, interpretând pilda celor zece fecioare, Sfântul Ioan spune că Hristos se slujește în pilda aceasta de fecioare și nu dă ca pildă o altă persoană pentru că știa că fecioria se bucură de mare vază în ochii celor mai mulți oameni: „Hristos spune pilda aceasta pentru ca nu cumva cel care trăiește în feciorie să socotească că a făcut totul și să neglijeze celelalte virtuți”.
La cuvintele Mântuitorului „Dacă nu vă veți întoarce și nu veți fi ca acest copil nu veți intra în împărăția cerurilor”, Sfântul Ioan Hrisostom evidențiază necesitatea virtuții smereniei și a nevinovăției pentru dobândirea mântuirii: „De-am avea cele mai mari virtuți, dacă ne lipsesc virtuțile acestea, mântuirea noastră șchiopătă. Un copil dacă e ocărât și lovit nu se supără, nici nu prinde pică; iar dacă e prețuit și slăvit, nu se îngâmfă”.
Pentru a pune imaginația copilului la treabă, Sfântul Ioan îl sfătuiește pe educator să folosească în mod deosebit povestirea, aceasta fiind de dorit să fie realizată într-un mod cât mai plastic: „…povestește-i istorisiri din vechime. Povestește-i, făcându-l să-și uite de joacă; doar tu crești un filosof, un atlet și un cetățean al cerurilor. (…) Îndulcește povestirile ca să fie plăcute copilului, spre a nu-i obosi sufletul”.
Principiul naturaleței (intuiției cu exemple din natură)
Acest principiu folosit de Mântuitorul Iisus Hristos în predica Sa îl întâlnim și la Sfântul Ioan. El cere să fie folosite exemple din natură, intuind ordinea, disciplina, armonia care o guvernează, cu ajutorul cărora să se ajungă de la contemplarea frumuseții naturii la imaginea Creatorului.
Folosindu-se de acest principiu, Sfântul Ioan Gură de Aur face o comparație între plantele care aduc rod atunci când au condiții optime și sărbătoarea Nașterii Domnului care și ea răspândește miresme binefăcătoare. „Căci ca și plantele de bună calitate și de soi bun, deoarece și acelea de îndată ce sunt puse în pământ se ridică curând la mare înălțime și sunt îmbrăcate de rod, tot astfel și această sărbătoare (a Nașterii Domnului), adusă acum, și nu de mulți ani a crescut deodată în așa mod și atâta roadă a adus pe cât este cu putință să vedem acum, deoarece curțile noastre bisericești sunt pline, iar biserica în întregime strâmtorată de mulțimea celor care s-au adunat”.
În altă Omilie, vorbind despre învierea morților, el arată că acest adevăr dogmatic trebuie să fie susținut de credință și exemplifică cu un aspect din viața patriarhală: „Totuși, dacă agricultorul nu s-ar uita mai întâi la răsplata aceea nevăzută și nearătată și invizibilă ochilor trupului, nu numai că nu va înjuga boii, nici nu va scoate plugul, nici nu va arunca semințele, dar nici nu se va mișca vreodată de acasă pentru această treabă”.
Sfântul Ioan aseamănă slava deșartă cu pomii sodomei. El spune că la fel ca și aceea, slava deșartă este frumoasă la înfățișare și că având înfățișare frumoasă este de așteptat ca și fructele să-i fie sănătoase și bune la gust, dar când le iei în mână se înmoaie și-ți lasă să-ți cadă în mână praf și cenușă.
Vorbind despre prietenie, Sfântul Ioan o aseamănă cu o plantă care „crește încet. Ramurile ei sunt încărcate nu de mărgăritare, ci de parfumul virtuții, mult mai plăcut decât acela”. La fel și despre dragoste: „Numai dragostea nu are nici o suferință. Ca o albină harnică adună de peste tot nectarul celor bune și-l strânge în sufletul celui ce iubește”.
Sfântul Ioan Hrisostom atrage o deosebită atenție asupra educării ochilor: „În privința educației ochilor, pedagogul și însoțitorul copilului trebuie să aibă multă grijă. Arată-i alte frumuseți și întoarce-i privirile de la priveliști de rușine spre cer, soare, stele, florile pământului, livezi, spre pozele frumoase din cărți. Cu astfel de frumuseți să-i încânți vederea”.
Principiul hristocentric
Un principiu specific oratoriei sacre este principiul hristocentric.
Opera predicațională a Sfântului Ioan Gură de Aur este străbătută ca un fir roșu de principiul hristocentric dar și de cel eclesiocentric.
Principiul hristocentric cere ca întreaga învățătură să se orienteze în jurul Persoanei Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel, Nașterea, Viața, Învierea, Înălțarea și întreaga Sa învățătură devin un lait motiv în opera Sfântului Ioan.
De fapt, Sfântul Ioan consideră că educația creștină își extrage seva, forța, din adâncimea divină a lui Hristos și că El este adevărata temelie și începutul vieții duhovnicești: „Noi, voim să clădim pe Hristos, pe El ca temelie trainică a întregii clădiri. Noi voim să ne ținem neclintiți cu El, precum vița de butuc. Nimic să nu fie între noi și El. De se va afla ceva la mijloc suntem pierduți, căci vița își extrage seva din butuc, iar clădirea stă numai pe legătura strânsă cu temelia. Nu numai că ne ținem strâns de El căci El este temelia, noi clădirea, El este butucul noi vița, El este păstorul, El este drumul, noi peregrinii, El este Templul, noi locuitorii acestuia, El este viața, noi cei care viețuim, El este lumina, noi cei luminați”.
Deși ne este aproape imposibil să acoperim aria de exemple prin care să putem arăta hristocentrismul Sfântului Ioan, vom încerca măcar cu câteva exemple să arătăm valoarea dată de Sfântul Ioan Hrisostom legăturii cu Hristos în tot ceea ce facem.
Încă de la începutul vieții sale creștine, Sfântul Ioan a dat dovadă de o nemărginită dragoste pentru Hristos și de dorința neîncetată de a trăi în comuniune cu Hristos. Mai târziu toate eforturile sale au fost concepute în jurul scopului pentru care trăia: transformarea fiecărui om într-un Hristos. De aceea toată opera sa în general și fiecare lucrare a sa în parte are ca centru educarea omului în spiritul creștin, în spiritul iubirii lui Hristos și a aproapelui. De la copii și până la preoți și episcopi, Sfântul Ioan îi sfătuiește pe toți să caute să devină „atleți pentru Hristos” iar începutul educației copiilor el îl consideră a fi educarea dragostei de Hristos: „Nu încetez de a vă ruga, de a vă ruga cu lacrimi și a vă cere ca, înainte de toate celelalte, să dați copiilor voștri o bună educație. (…) Crește un atlet pentru Hristos! Învață-ți copilul din prima vârstă să trăiască cu evlavie în lume!”.
Hristos este Modelul prin excelență, pe care suntem sfătuiți să-L imităm, să-I urmăm exemplul, nu să fim egalii Lui. Această urmare a lui Hristos se face în mod liber „până vom ajunge toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Ef 4, 13).
Principiul pnevmatologic
Ca o reacție împotriva pnevmatologilor, erezie apărută pe la jumătatea secolului al IV-lea, Sfântul Ioan Gură de Aur a adăugat în scrierile sale și adevăruri de credință privind învățătura despre Sfântul Duh, aducând o contribuție deosebită la stabilirea adevărului de credință cu privire la Persoana a treia din Sfânta Treime.
Astfel, el condiționează ierarhia și eficacitatea Sfintelor Taine de prezența Duhului Sfânt: „Dacă n-ar fi de față Duhul, n-ar exista Biserica, iar dacă Biserica există este evident că este de față Duhul”. De asemenea mai subliniază rolul Sfântului Duh care lucrează în noi și aduce o adevărată înnoire lăuntrică: „Când Sfântul Duh umple un suflet, dintr-un vas de pământ face un vas de aur”.
Arătând că trimiterea Sfântului Duh este semnul răscumpărării, al mântuirii obiective în Hristos, Sfântul Ioan afirmă: „Dar spune-mi pentru care pricină n-a fost dat Duhul înainte de Cruce? Pentru că lumea era în păcat, în greșeală, în dușmănie și în necinste, pentru că încă nu se jertfise Mielul, care ridică păcatul lumii. Așadar, pentru că nu era făcută împăcarea. Deci trimiterea Duhului este dovada împăcării”.
Legătura dintre Duhul Sfânt și Biserică, Sfântul Ioan o arată prin cuvintele: „De nu ar fi Duhul, nu ar fi fost cuvântul înțelepciunii și al cunoștinței în Biserică. (…) de nu ar fi fost Duhul, nu s-ar fi întemeiat Biserica. Dar de vreme ce s-a întemeiat și lucrează, arătând că Duhul e de față”.
Vorbind despre rolul Sfântului Duh în viața creștinilor, Sfântul Ioan Hrisostom arată că prin Acesta am dobândit iertarea păcatelor, și ne-am curățit de toate petele păcatelor, prin El cei care își urmează viața după poruncile Sale se fac îngeri prin faptul că ajung să se poarte așa de curat și sfânt, ca îngerii. „Așa de mare este puterea Duhului Sfânt! Precum focul cel pământesc preface lutul cel moale într-un vas vârtos, apa și focul Sfântului Duh, când cuprinde un suflet bine-gânditor, îl face mai tare decât fierul, deși el înainte era mai moale decât lutul, așa că păcatul nu mai poate vătăma pe sufletul cel acum întărit”.
Principiul eclesiocentric
În baza acestui principiu, toate învățăturile trebuie să fie conforme cu învățătura Bisericii noastre strămoșești și în legătură cu viața Bisericii din trecut și de azi; astfel încât să trezească în sufletul credincioșilor sentimente de dragoste, respect și admirație față de ea, să adâncească în conștiința lor convingerea în adevărul creștin, că Biserica îi poate ajuta la dobândirea mântuirii.
Doar Biserica este infailibilă deoarece are drept conducător nevăzut pe Mântuitorul Iisus Hristos, căci Dumnezeu-Tatăl „L-a dat pe El cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți” (Efeseni 1, 22-23). Arătând că Biserica este de fapt o împletire a lumii nevăzute cu cea văzută, Sfântul Ioan spune că: „Biserica este loc al îngerilor, al arhanghelilor, este Împărăția lui Dumnezeu, este cerul însuși”.
De aceea, Sfântul Ioan arată că locul cel mai potrivit pentru edificare creștinească este Biserica: „Ești păcătos, intră în Biserică pentru a-ți mărturisi păcatele, ești drept, intră în ea pentru a nu-ți pierde dreptatea… Ai păcătuit!… Intră în Biserică și mărturisește lui Dumnezeu: am păcătuit… mărturisește păcatul pentru a-l nimici”.
În concepția Sfântului Ioan, copii trebuiesc duși de timpuriu la biserică, să fie învățați să se roage și să postească: „Să-l deprindem să postească; dacă nu totdeauna, cel puțin de două ori pe săptămână, miercurea și vinerea. Să se ducă la biserică”. „Să învățăm pe copii să aibă necontenit pe buze cuvintele lui Dumnezeu, chiar și când merg, să nu le aibă în chip silit, nici superficial și nici rar, ci continuu”.
Capitolul III
Actualitatea principiilor didactice din opera hrisostomică
Dacă o serie de aspecte din opera Sfântului Ioan Gură de Aur – sclavia, atitudinea față de femei, spectacolele etc. ține doar de societatea în care Sfântul Ioan și-a desfășurat activitatea, societate dispărută în timp datorită transformărilor geografice, sociale și culturale și pe ale cărei excese și practici Sfântul Ioan le critică cu vehemență, principiile sale etice și pedagogice își păstrează însă intactă valabilitatea în ce privește atitudinea permanentă a creștinilor față de o lume cu moravuri mult mai relaxate cum este cea a societăților postmoderne actuale, societăți ale spectacolului total și consumului generalizat.
Educația se răsfrânge asupra sufletului și trupului, iar acum aceste două realități au rămas neschimbate de la începutul existenței lor și până în zilele noastre, tot ceea ce s-a scris pentru o îmbunătățire și o perfecționare ale acestor două elemente existențiale ale omului poate fi valabil și în zilele noastre, la fel cum a fost valabil în perioada în care s-a scris. Astfel și principiile didactice pe care Sfântul Ioan Gură de Aur le recomandă spre o mai bună educare a omului pot fi folosite și azi în pedagogia modernă la fel cum au fost folosite în pedagogia patristică.
Sfântul Ioan Gură de Aur își întemeiază concepția despre educație, despre posibilitatea și necesitatea educației multiple și esențiale, subliniind în primul rând putința omului de a se îndrepta sau a fi îndreptat spre bine, spre continuă perfecționare. Acest mare pedagog al tuturor timpurilor este prin excelență un artist al pedagogiei creștine, întemeindu-și discursul său pedagogic pe relația strânsă dintre om și Dumnezeu, pe obligația omului de a intra și a rămâne în permanentă comuniune cu Hristos în Biserică prin Sfintele Taine.
Pedagogia contemporană nu ia însă în considerare această religiozitate a educației, idealul ei nefiind nici pe departe mântuirea omului, ca în pedagogia creștină, ci mai mult o perfecționare intelectuală, o desăvârșire a instruirii. Acest ideal este foarte subiectiv, ținând mai mult de aspirațiile fiecărei persoane în parte, un ideal nedefinit și ambiguu. De aceea, nu toate principiile didactice pe care le regăsim în lucrările Sfântului Ioan Gură de Aur sunt folosite în Pedagogia contemporană, ci doar într-o anumită parte a acestei pedagogii, și anume în Educația religioasă. Principiul hristocentric, principiul eclesiocentric și principiul pnevmatologic, deși ar trebui să fie o parte de bază a instruirii în totalitatea ei, ele rămân doar principii ale educației religioase.
Sfântul Ioan vorbește în lucrările sale de perioada în care educația trebuie începută și de către cine. Dacă acțiunea educației trebuie să înceapă cât mai de timpuriu, încă din fragedă pruncie, înseamnă că ea este legată, în primul rând de familie. De aceea, Sfântul Ioan accentuează în chip deosebit însemnătatea familiei ca factor educativ.
Ca factor esențial și în educația modernă, familia este „primul factor care formează persoana într-o perspectivă multidirecțională”. Ea „constituie mediul cel mai natural cu putință și care exercită o influență imensă, de multe ori în mod implicit, ascuns, indirect”. Familia este celula societății, deci baza unei societăți educate și instruite.
Poate că unul din cele mai actuale principii ce apar la Sfântul Ioan Gură de Aur este principiul integrării teoriei cu practica : „Un suflet se lasă instruit mai mult prin fapte decât prin cuvinte. Dacă tu nu anticipezi prin exemplul cel bun, cuvintele tale vor aduce mai multă pagubă decât folos”. Această remarcă nu a fost valabilă doar pentru păgânii din secolul al IV-lea, ci ea este valabilă pentru toți creștinii și oamenii dintotdeauna.
Pentru atingerea idealului didactic, atât din punct de vedere creștin, cât și laic, este necesară a strânsă colaborare între pedagog și cel ce este educat, ținând cont de libertatea sa de voință : „Elevul luptă el însuși cu ceea ce e mai bun în ființa lui contra propriilor sale rele. Noi (profesorii) nu suntem decât aliații lui sinceri în această luptă”.
Un alt element ce îl aduce pe Sfântul Ioan Hrisostom în actualitate este imensa sa dragoste pentru oameni, luată după modelul desăvârșit al lui Hristos Care din iubire S-a întrupat,a suferit, S-a răstignit și a înviat, scoțând pe om din întunericul păcatului. Dragostea Sfântului Ioan Hrisostom nu este personalizată. El iubește omul în sine și nu datorită anumitor calități sau priceperi personale: „Fără dragoste, toate celelalte calități și creații ale omului n-au valoare, pentru că nu promovează viața și fericirea.
Dragostea este viață, este mers înainte, este lumină, este zbor spre înălțimi, este biruință asupra întunericului și asupra morții. Dragostea trebuie să înflorească în orice om și în orice situație, mai ales în împrejurările grele. Trebuie să iubim pe orice om, indiferent dacă ne este prieten sau dușman, cunoscut sau necunoscut, drept sau păcătos. Omul este cel mai prețios lucru care există în lume, mai valoros decât întreaga lume. Să imităm pe Dumnezeu care nu are dușmănie, ci numai dragoste față de om”. Sfântul Ioan susține dragostea ca pe un principiu fundamental al existenței și ca pe cea mai înaltă poruncă a lui Dumnezeu. Pentru el, dragostea de Dumnezeu și de oameni nu e un cuvânt gol sau protocolar, ci cea mai vie și mai minunată realitate, singura pentru care viața merită să fie trăită. Nimic în lume nu merită atâta dragoste ca omul.
Dragostea, la rândul ei, este un alt mijloc pedagogic important în crearea de legături afective între profesor și elev, între preot și credincios ca fiind metoda cea mai la îndemână care acordă creștinului sau elevului încredere în preot și profesor, și în sine.
Munca, un alt mijloc pedagogic, este considerată de Sfântul Ioan un act generos, cu rol pedagogic, social și soteriologic. El se află printre acei gânditori care socotesc că în procesul de producție nu aurul, ci munca este cel mai serios factor.
Sfântul Ioan Gură de Aur, prin viața și prin operele sale, a fost și rămâne în permanență un model : „Viața sa de muncă, de sfințenie, de renunțări și jertfe a fost încununată ca martiriul, ca aceea a Apostolilor și a marilor misionari ai creștinismului. Energia lui neînfrântă, curajul lui nezdruncinat, dragostea mistuitoare de oameni, viziunea lui clară în viitor, lupta lui neobosită pentru acest viitor, fac din el exemplul nepieritor pentru noi. Gândirea sa realistă, stilul său armonios ca al unei chitare ionice, talentul său captivant și viu, îl impun pentru totdeauna literaturii creștine și universale”.
Mântuitorul Iisus Hristos – Catehetul Desăvârșit
Pedagogul aparține marelui erudit creștin Clement Alexandrinul (sec. II-III), scriitor cu o cultură literară, filozofică și teologică strălucită, la care se adaugă o excelentă elocință. Scrierea se adresează catehumenilor din Alexandria, în sânul cărora se strecuraseră niște deprinderi păgâne. Este compusă din trei cărți și se încheie cu un imn de slăvire al Mântuitorului. De fapt, El este Pedagogul Suprem, după cum însuși Clement mărturisește: “Pedagogul nostru, însă, este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog” . Tot în același capitol (al VII-lea, Cartea I), Clement propune și o “definiție” a Pedagogiei creștine: “Pedagogia este credință în Dumnezeu; este învățătură a slujirii lui Dumnezeu; este instruirea spre cunoașterea adevărului; este viețuire dreaptă, care duce la cer…” .
Simion Mehedinți (1869-1962) a fost nu numai un mare geograf, ci și unul dintre cei mai mari pedagogi ai României, dăruit de Dumnezeu cu o viață bogată, atât ca număr de ani (93) cât și ca activitate consacrată slujirii neamului. A fost profund credincios, mărturisind public convingerea că Iisus Hristos este nu numai Mântuitorul lumii ci și cel mai mare educator al omenirii , avertizând tineretul că nu poți fi om deplin fără să fii creștin și că un om, ca și un popor, atâta prețuiește cât a înțeles din Evanghelie….
Cateheza creștină s-a născut o dată cu zorii creștinismului, avându-L întemeietor pe Hristos, iar ca izvor fundamental Evanghelia Sa. Nu este simplă abordarea slujirii catehetice (sau învățătorești) a Mântuitorului, datorită complexității ei, propriu-zis complexității personalității Catehetului Suprem, manifestată printr-o pedagogie unică în istoria umanității. Căci orice încercare în acest sens își va asuma inevitabil riscul relativizării. De aceea, conștienți de acest risc, recunoaștem ab initio imposibilitatea unei abordări corespunzătoare înălțimii Sale catehetice, chiar dacă evangheliile ne dau o mulțime de indicii deosebit de grăitoare în acest sens. În consecință, ne propunem doar semnalarea câtorva aspecte, însoțite pe alocuri de ilustrații, acordând în schimb libertate cursanților să completeze singuri imaginea Celui mai mare Catehet din istoria mântuirii cu date și remarci trecute prin filtrul cugetării și trăirii personale. Iată, așadar, semnalările noastre:
slujirea învățătorească, una dintre cele trei slujiri, egale în importanța lor mântuitoare, asumate de Mântuitorul (deodată cu cea arhierească și pastorală), este evidențiată mai pregnant de către evangheliști decât celelalte două. El era numit în mod obișnuit Învățătorul (Rabbi, Διδάσκαλος) apelativ pe care Însuși l-a confirmat: “Voi Mă numiți pe Mine Învățătorul și Domnul și bine ziceți, că sunt” (Mt. 23, 8-10). La începutul misiunii Sale, audiența era restrânsă (12 Apostoli), dar în scurtă vreme “mulțimea Îl îmbulzea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu” (Lc. 5, 1). Calitatea de învățător era cerută în mod firesc de caracterul doctrinar, dogmatic, al creștinismului. Spre deosebire de păgânism, creștinismul este o religie-învățătură și trebuia, în consecință, să aibă neapărat un învățător religios. Politeismul grec și roman reprezenta o religie fără dogme, nepropunând adevăruri de credință, fiind, de fapt, un cult a cărui justificare se pierdea, teoretic, în legendă, mit și superstiție. În contrast, creștinismul nu s-a mărginit la dimensiunea cultică, liturgică, cu toate că fost și ea prezentă dintru început, ci și-a conturat o doctrină, o teologie, pe baza învățăturilor doctrinare propovăduite de Cel mai mare Învățător. Fericiți vor fi fost ascultătorii Săi contemporani! Uimiți adversarii Lui! Chiar și cei mai înverșunați dintre aceștia au recunoscut cu sinceritate: “Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta”! (In. 7, 46). Care era, de fapt, “secretul” acestei supremații retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Mt., atunci când spune: “…Căci îi învăța ca unul care are putere, iar nu cum îi învățau cărturarii lor” (7, 29). Același evanghelist Ioan notează și o explicație revelatoare a Mântuitorului: „Cuvintele pe care vi le-am spus sunt duh și viață” (6, 33). Iar puterea și duhul izvorau din persoana Sa dumnezeiască, căci Omul–Hristos este, în același timp, întărit, împuternicit, de Dumnezeul-Hristos. El este Pedagogul prin excelență, paradigmă a tuturor pedagogiilor autentice. Părintele bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului desăvârșit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la un moment dat: “Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga omenire. Însuși iubitorul de oameni Dumnezeu ne este Pedagog”.
conținutul învățăturilor Sale vizează realitățile veșnice: Dumnezeu, suflet, nemurire, viața viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu, lume, om, ultimele două fiind abordate permanent în perspectiva veșniciei. De aceea, în esență, marea temă a predicii și catehezei Sale o constituie vestirea împărăției lui Dumnezeu: “Plinitu-s-a vremea și împărăția lui Dumnezeu s-a apropiat. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie!” (Mc. 1, 15). Iar pentru dobândirea împărăției cerești, a mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuia să recunoască mesianitatea și dumnezeirea Sa.
locul activității catehetice era peste tot unde ascultătorii dovedeau receptivitate. El nu S-a mărginit la un anume loc, ci străbătând Iudeea, Galileea și Samaria, învăța în case, sub cerul liber, în piețele publice, în adunări sociale, pe mare și pe uscat, pe munte și la șes, în pustie etc., așadar, în orice loc unde era ascultat.
Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii și mijloace pe care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, pe care le profesează, de fapt, și astăzi. Esențial, modul desfășurării învățământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu, apropiat, plin de iubire și compasiune pentru cei umili, în același timp, însă, plin de demnitate, măreție și forță spirituală. O simplă enumerare a principiilor și metodelor pedagogice actuale, va constata similitudini evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple:
1. Principii:
Psihologic. Dumnezeiesc cunoscător al sufletului omenesc, Mântuitorul se adaptează permanent la mentalitatea, cunoștințele și preocupările celor cărora le vorbea. Într-un fel vorbește cu cei simpli, în alt fel cu Nicodim cel erudit. Vorbește autoritar cu Petru cel impulsiv, dar plin de tandrețe cu Zaheu, vameșul cel smerit etc.;
Natural. Fără a suprasolicita efortul de receptare al ascultătorilor, Mântuitorul, folosind cu tact metoda inductivă, învăța mai întâi cele ușor de reținut, evidențiind cu prioritate ceea ce este esențial de reținut și urmat: “Căutați mai întâi împărăția cerurilor și dreptatea Lui, și toate celelalte se vor adăuga vouă…” (Mt. 6, 33);
Intuitiv. Acest principiu, atât de recomandat și astăzi în procesul educațional, a fost utilizat cu precădere de Mântuitorul, în special prin rostirea parabolelor, folosind diverse mijloace intuitive, cum ar fi acțiunile (grăirea Sa era urmată în chip pilduitor de o fapta concretă, ca de exemplu o vindecare, o înviere, înmulțire a pâinilor etc.), individualizările (insistând, concret, pe atitudini ca: “Dacă ochiul tău te smintește…”, “Dacă-ti va da cineva o palmă…” să se ia măsurile corespunzătoare cu mesajul Său evanghelic), contrastul (Bogatul nemilostiv și săracul Lazăr, Vameșul și fariseul) etc.
Temeinic, durabil: El însuși a spus: “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu!” (Mc. 13, 31). În același duh, Evanghelistul Ioan notează mărturisirea lui Petru: „Tu ai cuvintele vieții veșnice!” (6, 68). Învățătura Sa, dublată de exemplul iubirii Lui jertfelnice, avea să cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabă retoric și mărturisitor, totodată: “Cine ne va despărți pe noi de dragostea lui Hristos? Foamea, prigoanele, strâmtorările…?” (Rom. 8, 35).
Activ și practic: vorbește plugarilor despre semănător; podgorenilor despre lucratorii viei; pescarilor despre pescuitul minunat; samarinencei despre Mesia Cel ce va să vină etc.;
Educativ: urmărește nu doar informarea “despre…”, ci formarea, zidirea sufletească a omului. Nu cele trecătoare, ci cele veșnice: “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu” (Mt. 4, 4).
2. Metodele, de asemenea, sunt cele mai eficiente și astăzi: inductivă (parabolele), deductivă (predica de pe munte), analitică (pilda semănătorului), sintetică (“fiți, dar, voi desăvârșiți…”), genetică (“Eu sunt ușa…”), experimentală (pescuirea minunată, înmulțirea pâinilor);
3. Forma didactică este atât cea povestitoare (acroamatică), așa cum o întâlnim în special în pilde, cât și cea dialogică (întrebătoare sau erotematică), așa cum o vedem în convorbirile particulare (de ex. cu samarineanca, cu Nicodim etc.).
4. Moduri de învățământ, se disting în special trei: individual (Nicodim), colectiv (în fața mulțimilor) și monitorial (când trimite pe ucenici la propovăduire).
În activitatea preotului putem menționa principalele principii ale catehizării, a formei prin care preotul își expune adevărurile de credință, transmise de la Domnul nostru Iisus Hristos prin și în Biserică.
Putem spune că principiile catehizării sunt ca firele dintr-o urzeală de pânză, colorate specific, pentru a ne da coloratura dorită țesăturii, pe care vrem s-o avem executată, după modelul ce ne-am propus.
Principiul teologic-biblic. În cadrul acestui principiu suntem preocupați mai mult de a reuși să satisfacem, pe lângă rațiune și virtuțile teologice, credința, nădejdea și dragostea creștinului, ca atitudini sufletești necesare, ideale și posibile, spre a putea ridica sufletul auditoriului, dincolo de puterea rațiunii, pentru a putea desprinde, prin credință și dragoste, elementele spirituale ale Divinității, relevate și așternute pe paginile Sfintei Scripturii.
Principiul pedagogic-creștin. Spre a putea ușura dificultățile abstractizării cu caracter teologic biblic în ideea principală, dezvoltată prin istorisirea noastră și spre a putea populariza o noțiune abstractă, ținem seama de toate binefacerile pe care ni le-a dat experiența pedagogică a tuturor marilor pedagogi, în fruntea cărora rămâne tot supremul ”Pedagog”, Domnul nostru Iisus Hristos.
Preotul, cateheul comunității, cu atitudine de bunătate, de dragoste și blândețe, apreciind puterea de înțelegere a ascultătorilor, nivelul de rațiune, de gândire, de judecată, de imaginație, de reflectiune, căutând să respecte claritatea în expunere, folosește, pe cât îi stă în putință intuiția externă, spre a putea păși la intuiția interioară a adevărului. În acest scop preotul folosește pentru ilustrarea ideii, nu numai texte corespunzătoare din Sfânta Scriptură, dar și pasaje din texte corespunzătoare din rugăciunile clare și luminoase ale Bisericii, din cărțile de ritual, spre a se convinge auditoriul că ritualul Ortodoxiei stă pe temeiul Sfintei Scripturi. Preotul poate folosii icoane din Biserică, potrivit cu tema, pentru ilustrarea noțiunilor discutate. Asocierea la toate acestea a exemplelor și comparațiilor din cadrul vieții creștine trăite de ascultători, duce la înțelegerea lucrului abstract, la concretizarea acestuia, mai popular, mai intuitiv și prin vederea ochiului și prin desprinderea din trăirea vieții obișnuite, adică respectarea cu precădere a condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească intuiția.
Principiul acesta intuitiv ne-a fost exemplificat în mod clasic prin pildele Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Ioan Hrisostom rânduia îndrumările educației creștine pentru copii și pe capitolele celor cinci simțuri ale vieții, prin care se pot intuii o îndrumare educativă.
Principiul psihologic-religios. Pornind de la preocuparea de a clarifica ideea principală in lumina Sfintei Scripturi, cu atitudini și mijloace pedagogice, tindem să o facem trăită și sufletește, sub raport psihologic-religios, cu înclinarea apoi către elementul moral-religios, cu înclinarea apoi către elementul moral-social din viața creștină de pe pământ. Astfel simțim trebuința, de a angaja mai departe puterile sufletești în domeniul sentimentului religios, al trăirii evlaviei, al trăirii credinței religioase, al conștiinței religioase, ca și al conștiinței moral-creștine. Comorile acestea, puse de Dumnezeu în sufletul omului, trebuie apreciate, valorificate și puse în acțiune de reală trăire. De aceea, după ce ne-am ridicat cu sufletele către înălțimi teologice, pe aripile spirituale ale virtuților teologice, sprijinindu-se pe mijloace pedagogice, tot ele nu sprijinim trecând către viața creștină socială, prin angajarea trăirii acordului dintre conștiința religioasă și conștiința morală, care-și au unitatea și în structura interioară psihologică a omului.
Acordul sentimentului religios al evlaviei creștine și cu iubirea divinității și iubirea omului îl putem vedea și în prima Epistolă a Sfântului Apostol și Evanghelist Ioan: ”Iubiților, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu, și oricine iubește este născut din Dumnezeu și cunoaște pe Dumnezeu. Cel ce nu iubește n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.”(I Ioan IV, 7-8)
În cadrul principiului psihologic-religios ne ajută mult și rugăciunea și cântarea religioasă de obște, în care vibrează coarda sufletească a evlaviei, a iubirii lui Dumnezeu și a iubirii creștine.
Principiul moral-social. Prin acest principiu aplicăm la viața creștină trăită, noțiunile din ideea principală, pe care o dezvoltăm. Cu alte cuvinte, nu lăsăm ideea principală în abstract, spre a satisface nu numai rațiunea, gândirea și credința religioasă în vag, ci a satisface și cerințele conștiinței morale, pe terenul real de viață creștină. Aceasta a fost preocuparea Mântuitorului, în toate învățăturile și exemplele date, pornind de la cele mai multe ori chiar de la acțiunea de idee. De aceea principiul moral-social poate se preceadă foarte justificat celorlalte principii, cunoscându-se concepția Ortodoxiei, că mijloacele mântuirii sunt: credințe și faptele bune.
Cea mai mare poruncă a lui Dumnezeu este iubirea față de Dumnezeu și față de oameni (Matei XXII, 37-39), exemplificată și localizată ulterior prin cunoscuta pildă a Samarineanului milostiv (Luca X, 25-27). Acțiunea practică a virtuții iubirii este prezentată categoric de Domnul nostru Iisus Hristos, în corelație obligatorie cu împlinirea în viața creștină: ”Din aceasta voi cunoașteți că-Mi sunteți ucenici, de veți avea dragoste între voi”.(Ioan XIII, 35)
Preotul poate utiliza în activitatea sa de transmitere a adevărurilor de credință și principiul catehizării, prin care se poate vedea distinsă cateheza de omilie, nu numai ca definiție, nu numai ca program, dar și ca metodă în fond, pentru împlinirea menirii pe care o are. Astfel concluzionând la această parte a principiilor catehizării că, întocmai planului cu atenție în cadrul elementelor catehezei, rânduind ideile principale și trecându-le printr-o vibrare a coardelor principiilor catehizării, putem ajunge la o melodie de interiorizare creștină, convingătoare, luminătoare, edificatoare, pioasă, vie dar și de exteriorizare, prin determinări și hotărâri ferme în acțiuni morale creștine. Astfel se poate remarca într-o unitate organică, fără a se confunda, ci îmbinându-se armonic, educația moral-creștină, cu educația cunoașterii adevărului și educația evlaviei ortodoxe, prin trăirea religioasă integrală a sufletului omenesc, ca ecou al Evangheliei Domnului Hristos, în care Sfinții Părinți prin cateheză ortodoxă au desprins: ”Calea, Adevărul și Viața” (Ioan XIV, 6).
Folosind luminile învățăturilor date de Domnul nostru Iisus Hristos, ca suprem Dascăl și îndrumător, aplicăm Hristocentrismul teologiei patristice, pentru a strânge într-un contur luminos elementele necesare asimilării noțiunilor din ideea principală, îndreptându-se către Izvorul cunoașterii, – Sfânta Scriptură. Cunoașterea atunci este deplină și-și poate atinge scopul, când prin istorisirea adevărului din ideea principală, sprijiniți pe textele biblice ale Sfintei Scripturi, am început să facem sufletul să creadă, crezând să nădăjduiască și nădăjduind să înceapă să iubească.
Din cele de mai sus nu trebuie să înțelegem că succesul unic al învățăturii Mântuitorului s-ar datora exclusiv principiilor, metodelor, formelor etc., enumerate anterior. “Cheia” impactului suprafiresc al pedagogiei Sale se datorează în primul rând dumnezeirii persoanei Lui, oferind nu o paradigmă catehetică umană, ci una divino-umană. “Cheia” și “noutatea” sunt reprezentate de El Însuși: învățătura Sa nu este una teoretică, un fel de “artă pentru artă”, ci una care se întruchipează într-un model desăvârșit, înfățișându-ni-se o identificare deplină între ceea ce a învățat și viața Sa.
Cu alte cuvinte, a trăit pe viu învățătura Sa. Iată cum vede, spre exemplu, Sf. Ioan Gură de Aur această identificare pentru cei ce sunt chemați să-și asume misiunea învățătorească: “Și după cum omul, oriunde s-ar arăta, trebuie să se vadă că se deosebește de animale, tot așa și învățătorul trebuie să arate că este învățător și când grăiește și când tace și când stă la masă și când face orice altceva; trebuie să se vadă că este învățător și din mers și din privire și din ținută, într-un cuvânt din toate!” Din aceste motive Mântuitorul trebuie socotit, așa cum inspirat a formulat savantul Simion Mehedinți (1868-1962), “Cel dintâi mare educator al omenirii și adevăratul mântuitor al copiilor”.
Pedagogului Suprem, profesorul-geograf, dublat de profesorul-pedagog, Simion Mehedinți, îi consacră aprecieri de mare frumusețe, dintre care spicuim: "Într-un sat din Galileea, s-a ivit acum vreo două mii de ani un tânăr care purta pe fruntea sa lumina unui mare ideal. Încă din pruncie pribeag prin Egipt, el simțise toate disonanțele vieții și nenumăratele scăderi ale oamenilor… Nazarineanul cel inimos se simțea atras nu spre cărturari, farisei și toată oligarhia care înconjura Templul din Ierusalim, ci pentru robii care lucrau în arșița soarelui, flămânzi, bătuți și schingiuiți, pentru paraliticii din Vitezda, pentru orbi, leproși, schilozi și alți dezmoșteniți ai sorții. Pe toți aceștia voia El să-i ridice din mizeria fizică și morală. Iar ca metodă de urmat, în nemărginita Lui milă față de scăderile omenești, a pus înainte una singură: iubește pe aproapele tău, ca pe tine însuți… fie acela cine va fi și cum va fi, deoarece chiar în cea mai păcătoasă făptură omenească tot se poate să găsești măcar un sâmbure de omenie și, cine știe, o privire prietenească, un cuvânt bun sau un sprijin cât de mic, la timp potrivit, va fi în stare să-l ridice din înjosirea în care se află… Greutatea cea mare pentru tânărul Nazarinean era deci să schimbe întâi sufletul dascălilor, adică al oamenilor maturi, înainte de a îndruma în alt chip creșterea copiilor…"
Mesager al noii porunci (“Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi…”, In. 13, 34, adică total, până la jertfă dacă este nevoie…), Mântuitorul a folosit, de fapt, o singură și supremă metodă: a iubirii depline, jertfelnice, susținută cu dumnezeiasca Sa smerenie (“S-a smerit pe Sine, făcându-Se ascultător până la moarte – și încă moarte pe cruce!” – Filip. 2, 8). Dacă am face o analiză comparativă între pedagogia Mântuitorului și a filozofilor mari ai antichității, am observa fără greutate că filozofii erau promotori ai rațiunii, în detrimentul evident ai simțămintelor de dragoste. Bunăoară Socrate (470-399), socotit îndeobște cel mai mare filozof antic, excela în exerciții raționale, în silogisme și finețuri dialectice, dar nu s-a priceput deloc să intre în sufletele contemporanilor, pentru că-i trata de sus, fără smerenie și dragoste, fapt care i-a atras în final dezaprobarea generală, exceptând atașamentul câtorva ucenici fanatici. În cazul său și al multora ca el se confirmă adevărul că rațiunea îngâmfă, pe când dragostea smerește.
Rațiunea suficientă este soră bună cu mândria, iar iubirea deschisă cunoașterii și acceptării părerii celuilalt – soră bună cu smerenia. Așadar, nu cu rațiunea a operat Mântuitorul, ci cu iubirea, căci silogismele raționale, oricâtă admirație ar stârni din partea ascultătorilor, nu mișcă inima și nu determină, în final, săvârșirea faptelor bune.
De aceea, Mântuitorul ne-a învățat și ne-a dat pildă că apelul la partea emotivă a sufletului omenesc este pârghia cea mai puternică a oricărui învățământ. Iar pentru cel care cumpănește bine realitățile este limpede că, de fapt, nu ideile conduc lumea, ci simțămintele. Evident, bune sau rele. Însă, dacă Socrate n-a putut avea Modelul Suprem, fiind scuzabil, așadar, pedagogii care au cunoscut Evanghelia nu mai pot face abstracție acum de cel mai prețios izvor al celei mai înalte și eficiente pedagogii.
O confirmare aparte în acest sens o reprezintă atașamentul față de Evanghelie al celui socotit cel mai mare pedagog modern, Johann Pestalozzi (1746-1827). Cu prioritate, două elemente, dovedite esențiale, a desprins el din pedagogia divino-umană a Mântuitorului Iisus Hristos: iubirea nețărmurită și utilizarea maximă a intuiției. “O mare piedică în cunoașterea adevărului, mărturisește Pestalozzi, este știința de vorbe, de care nu se leagă, însă, o cunoaștere reală a lucrurilor… Când pasărea cântă… Când viermele se târăște pe o frunză, atunci tu, învățătorule, curmă lecția de vorbe, deoarece pasărea și viermele învață pe copil mai mult și mai bine. Taci!” . Tăcerea, ne amintim, era , de fapt, una din metodele utilizate de Mântuitorul în anumite împrejurări (“Și din nou a intrat în pretoriu – Pilat, n. n. – și I-a zis lui Iisus: De unde ești Tu?…Dar Iisus tăcea…” – In. 19, 9).
În literatura pedagogică românească laică, Iisus Hristos a fost recunoscut în mod constant ca Supremul Pedagog, exceptând perioada de tristă amintire 1945-1989, exceptând, de asemenea, cazuri izolate ale unor “pedagogi” atei.
Factorii generali ai educației și rolul lor în dezvoltarea personalității
Factorii generali ai educației și rolul lor în dezvoltarea personalității. Pentru o expunere sistematică a problemelor de care ne ocupăm, folosind cu precădere metoda inductivă (de la simplu la complex), socotim util să clasificăm factorii educației în "generali" și "speciali", ultimii fiind incluși, de fapt, între primii, dar solicitând o analiză separată, datorită implicațiilor speciale pe care le incumbă.
Pe baza cercetărilor pluridisciplinare (de filozofia educației, de psihologie și sociologie, de genetică etc.), pedagogia a stabilit trei factori generali ai dezvoltării personalității: a. Ereditatea (ca factor intern); b. Mediul (ca factor extern); c. Educația (ca factor mixt, intern-extern). Acestor trei factori le corespund tot atâtea teorii adiacente: teorii ereditariste, teorii ambientaliste și teorii ale dublei determinări.
EREDITATEA reprezintă ansamblul predispozițiilor de natură anatomo-psiho-fiziologică, înnăscute sau transmise prin informațiile genetice, de la generațiile anterioare la generațiile tinere, prin intermediul părinților.
Potrivit criteriilor științifice de analiză a factorilor ereditari, s-au stabilit trei grupe de predispoziții (potențe) ereditare: 1. Potențe ale analizatorilor (auz, miros, văz, gust, pipăit); 2. Potențe ale sistemului nervos central (în special temperamentele, cu tipurile adiacente); 3. Potențe care privesc instinctele (lat. "instinctus" = conduită înnăscută, instinct) – nu doar cele de ordin biologic (hrană, apărare, perpetuare a speciei etc.), ci și cele care țin de latura spirituală (înclinații etice înnăscute, care tind spre desăvârșirea și împlinirea persoanei umane).
Cu privire la moștenirea ereditară, potrivit învățăturii ortodoxe, nimeni nu trebuie să se teamă de anumite încărcături negative (ca de ex. blesteme, consecințe ale păcatelor, etc.), dacă este integrat în Biserica cea una prin Sfintele Taine. Nu numai păcatul strămoșesc este șters prin Taina Sf. Botez, de exemplu, dar, prin Spovedanie și Euharistie, sunt eliminate și eventualele consecințe ale păcatelor părinților, bunicilor etc. Sentința vetero-testamentară, "Părinții au mâncat aguridă și copiilor li s-au strepezit dinții" (Ieremia, 31, 29), este amendată de însuși proorocul care o rostise, chiar în versetele următoare (versete mesianice, de fapt): „Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinții. Iată vin zile, zice Domnul, când voi încheia cu casa lui Israel legământ nou…” (v. 30, 31). Iar proorocul Iezechiel rostește: "Fiul nu va purta nedreptatea tatălui și tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa!" (18, 20). Să observăm exprimarea la timpul viitor: "fiecare va…", "fiul nu va…" etc., timp care se referă la vremea împărăției harului, propriu-zis, la Biserica creștină.
MEDIUL (lat. "medium" = ambianță, condiții înconjurătoare, ambientale), reprezintă ansamblul condițiilor ambientale în care omul trăiește, se dezvoltă, muncește și creează. Mediul are mai multe componente: mediul natural (condiții de climă, relief, vegetație, faună…), mediul ecologic (legat strâns de m. natural, cu referire la nepoluare, puritatea aerului, apei, solului, subsolului; sănătatea florei, a faunei etc., mediul psiho-social (ansamblul factorilor sociali, istorici, culturali, religioși etc.).
EDUCAȚIA, general vorbind, este un fenomen socio-uman care asigură transmiterea informațiilor și deprinderilor de la o generație la alta, în scopul formării personalității și creării unor condiții normale de conviețuire.
Educația religioasă, ca dimensiune specială a educației, reprezintă totalitatea mijloacelor divino-umane utilizate în scopul formării caracterului moral-creștin.
Factori speciali ai educației religioase
Intenții
În acest capitol vom analiza factorii concreți ai educației religioase, încercând propriu-zis să răspundem la întrebarea: cine face acest gen de educație? Am văzut mai sus că "factor" înseamnă "făcător, creator" etc., așadar cineva care face concret ceva. Facem observația, însă, că numim "factori" atât instituțiile în cadrul cărora se desfășoară lucrarea, cât și persoanele care lucrează efectiv.
Pentru prima categorie, în mai toate tratatele de Pedagogie creștină (ca de ex. manualele și cursurile de Catehetică) se evidențiază trei mari factori ai educației religioase: Familia, Biserica și Școala, ca instituții de bază ale societății. Iar în categoria persoanelor care fac educația, sunt nominalizați, în general, părinții, clericii și profesorii (ultimele două categorii incluzând toate nivelurile cunoscute: ierarhi, preoți și diaconi, pentru "clerici"; învățători, pedagogi, profesori de nivel mediu și superior, diriginți etc., pentru "profesori"). Se impune, însă, o nouă observație: în categoria persoanelor care fac educație creștină se uită adesea numele lui Dumnezeu, Treime de Persoane, Izvorul și Creatorul a toate, inclusiv al educației. De asemenea, nu trebuie uitat nici catehumenul, indiferent pe ce treaptă s-ar afla (copil, adult, elev, student etc.), pentru că el nu este doar un receptor pasiv, ci factor sinergic al educației. De aceea, considerăm oportun să analizăm factorii instituționali în paralel cu persoanele angajate efectiv în demersul catehetic, cu atenție prioritară asupra sinergismului specific fiecărui nivel de care ne ocupăm.
Idealul educației religioase
Câteva repere. Pentru a face descrieri obiective ale factorilor educaționali, deodată cu propunerile care se impun, trebuie să creionăm mai întâi câteva observații legate de ceea ce se urmărește efectiv prin educația religioasă, spre a ști care este obiectul sau ținta eforturilor catehetice. Cu toate că de-a lungul timpului, principial, scopul educației, în general, a avut în vedere desăvârșirea persoanei, atât noțiunea de "persoană" cât și cea de "desăvârșire" au fost înțelese diferit. De aici apar și exprimările diferite cu privire la finalitățile actului educativ. Bunăoară, pentru antichitatea greacă esența educației consta din realizarea "kalokagathiei" (καλóς = frumosși ἀγαθóς = bun, adică obținerea, în paralel, a frumuseții fizice și bunătății sufletești, deziderate care nu sunt ignorate, de altfel, nici de pedagogia modernă, la bază avându-se ideea de perfecțiune. Instrucția fizică se făcea, așadar, în armonie cu cea etică (morală), chiar dacă aceasta din urmă era limitată la principii destul de sărace, comparativ cu cele creștine de mai târziu. Făcând un arc peste timp, vom observa că marii pedagogi din perioada modernă, majoritatea dintre ei oameni profund credincioși, își întemeiază nu doar principiile, ci și metodele și mijloacele educației, pe criterii exclusiv moral-creștine. Astfel, pedagogul ceh Ioan Comenius (1592-1670, promotor al principiilor didactice, prin celebra sa lucrare "Didactica Magna") vede în educație un factor preocupat de perspectiva vieții veșnice.
Pentru filozoful și pedagogul german Immanuel Kant (1714-1804) scopul educației este formarea caracterului moral. Fr. Herbart (1776-1841), un alt mare pedagog german, căruia Pedagogia modernă îi datorează consacrarea "treptelor formale" ("strămoașele" momentelor logico-psihologice ale proiectelor didactice de astăzi), propune la vremea sa concentrarea tuturor materiilor de învățământ pe baze etice. J. Pestalozzi (1749-1832), cel mai mare pedagog elvețian (și unul dintre cei mai mari ai lumii), deosebit de atașat Sfintelor Evanghelii, nominalizează credința și iubirea, drept valori pedagogice ideale. Cu alte cuvinte, idealul educației se concretizează în omul profund credincios, care-și dovedește credința prin iubire.
Pedagogia românească nu este lipsită, la rândul ei, de reprezentanți remarcabili, care, călăuziți de preceptele evanghelice, văd formarea caracterului moral creștin drept finalitate ideală a educației. Socotim suficiente și numai două exemple în acest sens (este adevărat, două nume strălucite ale elitei interbelice): G. G. Antonescu (1882-1953) și Simion Mehedinți (1869-1962). Primul, etichetat "fideist" (= credincios) de către comuniștii care l-au scos de la catedră în anul 1948, consideră că educația integrală trebuie să includă obligatoriu educația religioasă . Al doilea, este convins că omul ideal este creștinul deplin, întrebând retoric: "Poți să fii om deplin fără să fii creștin?"
Toți pedagogii mai-sus evocați (și ca ei ar mai putea fi citați mulți alții) s-au exprimat în favoarea unui ideal educațional creștin, pentru că au avut în conștiința lor Modelul Suprem, Iisus Hristos, Care a rostit, între altele, această chemare: "Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este!" (Mt. 5, 48). Trebuie să reținem, în esență, că El nu a vorbit doar despre un ideal teoretic al educației, ci a înfățișat în Persoana Sa Modelul Ideal, plinătatea pedagogiei divino-umane. Aceiași pedagogi au cunoscut cu siguranță și concluzia Sfântului Apostol Pavel, potrivit căreia ținta pedagogiei creștine este ajungerea la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura plinătății lui Hristos (Ef., 4, 13).
De aceea, formularea propusă de părintele Dumitru Călugăr, caracterul religios moral-creștin, ca răspuns la întrebarea "ce se urmărește prin educația religioasă?", ni se pare că sintetizează în mod fericit ceea ce pedagogii mai vechi și mai noi au exprimat în acest subiect.
Factori concreți ai educației religioase
DUMNEZEU
Factor și Izvor veșnic al educației. Înainte de a vorbi despre instituțiile de bază, anunțate mai înainte (familia, biserica, școala), se impune precizarea că "Alfa și Omega" actului pedagogic este Dumnezeu, Care a creat cerul și pământul, dar a întemeiat și familia și Biserica. Iar o dată cu ele s-a înfiripat și școala, mai întâi în familie și în biserică, cu timpul câștigându-și, desigur, autonomia, dar dezvoltându-se neîntrerupt în strânsă legătură cu acestea, până în ziua de astăzi. Parafrazând spusele lui Petre Țuțea (1901-1991), neîntrecut în definiții și formulări surprinzătoare, în legătură cu afirmația lui Newton "gravitația este Dumnezeu!", plecăm și noi de la premisa: "Educația este Dumnezeu!" Și nu este doar începutul și sfârșitul ei, ci Factor și Creator permanent.
Toți educatorii trebuie să aibă conștiința că educația nu este un act sau efort exclusiv uman, ci rezultatul sinergiei divino-umane. Altfel spus, un act teandric. Cei care au încercat să facă "educație" fără Dumnezeu, au eșuat lamentabil. Iar cel mai elocvent exemplu pentru noi, petrecut chiar sub ochii noștri, a fost sistemul educațional ateo-comunist din România. Dumnezeu a fost alungat din școală pentru aproape o jumătate de veac, iar rezultatele se resimt dureros și astăzi, observându-se în mentalitățile ante-decembriste, opace, înguste, refractare la orice demers moral-creștin. Astfel de mentalități și-au făcut loc, din păcate, chiar în cercurile puterii politice și în structurile decizionale din ministere, inspectorate, școli etc. Numai așa se poate explica incredibila susținere a unor legi necreștine într-o țară creștină (ca, de exemplu, avortul și homosexualitatea, iar mai nou dezbaterile cu privire la prostituție), totodată vulnerabilitatea acelor articole de lege cu privire la învățământul religios din școală, potrivit cărora un părinte sau un tutore legal, nedus la biserică, poate cere în scris neobligativitatea frecventării orei de religie pentru copilul său.
De aceea, revenim: actul educațional complet și eficient este teandric. Dumnezeu ne-a acordat acest privilegiu extraordinar, de a fi împreună-lucrători cu El, nu doar în actul mântuirii noastre, în general, ci și în educarea copiilor noștri, în familie, în biserică și în școală. Acest dar dumnezeiesc a devenit operant, cu deplinătate, prin întruparea lui Iisus Hristos, Piatra Unghiulară de la care începe zidirea caracterului creștin al pruncului, clădindu-se apoi, piatră cu piatră, virtuțile adolescenței și ale maturității, pentru ca în final opera pedagogiei divino-umane să fie încununată cu aura înțelepciunii și cu venerabilitatea bătrâneții.
Iată de ce, toți pedagogii înțelepți vor mărturisi smeriți că nu ei sunt factori decisivi, primi și ultimi, ai demersului educațional, ci Dumnezeu. Fără El, "zidirea pedagogică" este zadarnică, după cuvântul psalmistului: "De n-ar zidi Domnul casa (sufletului, n.n.), în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc…" (Ps. 126, 1). Cât de actuale sunt, de asemenea, cele scrise de Marele (dar smeritul) Apostol – Pedagog Pavel: "Când unul zice: Eu sunt al lui Pavel! Iar altul: Eu sunt al lui Apollo!… Ei bine, ce este Apollo? dar Pavel, ce este? : Slujitori prin care voi ați crezut, și după cum i-a dat fiecăruia Dumnezeu. Căci eu am sădit, Apollo a udat, dar Dumnezeu a făcut să crească. Așa că nici cel ce sădește e ceva, nici cel ce udă, ci Dumnezeu, Cel Ce face să crească. Cel ce sădește și cel ce udă sunt una, dar fiecare-și va primi plata după osteneala sa. Că noi împreună-lucrători cu Dumnezeu suntem!" (I Cor. 3, 4-9).
FAMILIA CREȘTINĂ. Cea mai veche și, totodată, cea mai puternică instituție umană este familia, cunună a creației și expresie a iubirii și comuniunii proniatoare a lui Dumnezeu. Ea a fost numită adesea "mica biserică", sau "biserica de acasă", pentru caracterul ei comunitar și atmosfera de sfințenie pe care trebuie s-o cultive. Poate fi considerată, de asemenea, ca o "mică școală", pentru că aici copiii primesc lecții esențiale de viață, nu doar în "cei 7 ani de acasă", ci și ulterior. Cât de frumos se exprimă în acest sens unul dintre cei mai mari pedagogi pe care i-a avut România, Constantin Narly (1896-1956): "La poporul nostru de agricultori, ea a fost chiar unica școală de specialitate profesională a majorității populației. Ei îi datorăm, în afară de ceea ce datorăm Bisericii, toate virtuțile trecute ale neamului. Iubirea de pământ și dragostea de cultivarea lui, iubirea de neam, venerația lui Dumnezeu, ca și proverbiala omenie și ospitalitate a românului, se datorează familiei noastre patriarhale…".
Familia este recunoscută unanim ca instituție de bază a societății, nu doar din perspectivă religioasă, ci și din punct de vedere civil, întrucât în toate țările civilizate familia este ocrotită prin lege. În România, bunăoară, Codul Familiei prevede, astfel, la art. 1: "În România statul ocrotește căsătoria și familia; el sprijină, prin măsuri economice și sociale, dezvoltarea și consolidarea familiei. Statul apără interesele mamei și copilului și manifestă deosebită grijă pentru creșterea și educarea tinerei generații…". Codul prevede, de asemenea, articole referitoare la educația copiilor, între care cel mai apropiat prelegerii noastre este următorul: "Părinții sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligați să crească copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, de educarea, învățătura și pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însușirile lui, în conformitate cu țelurile statului, spre a-l face folositor colectivității…". Iată, așadar, că cel puțin din punct de vedere legal (și declarativ), familia se bucură de o atenție deosebită din partea statului. Împlinirea acestor obligații depinde, însă, de o serie de factori responsabili, de condițiile sociale-economice, de conștiința și conștiinciozitatea celor abilitați să aplice legile etc.
Revenind asupra subiectului nostru, spunem mai departe că familia reprezintă, după Dumnezeu, factorul cel mai important și decisiv al educației creștine, nu numai al copiilor, ci al fiecărui membru în parte. Pentru că fiecare persoană, aparținătoare unei familii, este atât factor cât și subiect al educației: copiii învață de la părinți, bunici, frații mai mari, dar și invers. De asemenea, ceilalți membrii ai familiei, dacă sunt, învață unii de la alții. Această "școală" de familie are, de altfel, cel puțin trei înțelesuri: de a învăța pe alții, cu sensul de a-i sluji și de a învăța de la alții, cu sensul de a-i asculta. Chiar și din punct de vedere etimologic, cuvântul familie implică, între altele, aceste noțiuni-cheie, învățare-slujire-ascultare. Astfel, potrivit dicționarelor, "familia-ae (lat.) are trei sensuri de bază: 1. totalitatea slujitorilor unei case; 2. casă (totalitatea membrilor ei); 3. bunurile unei case, patrimoniul, mijloacele de trai….
După cum se poate lesne observa, sensurile etimologice acoperă foarte bine implicațiile educației în familie: nu fac referiri doar la persoane, ci și la bunurile care creează, de fapt, mediul în care cresc și sunt educate persoanele, propriu-zis "logistica" actului pedagogic, începând cu icoanele din camere și terminând cu grădina, ogorul, atelierul etc., care fac posibilă acel sine qua non "ora et labora" în orice act creativ, cu atât mai mult în cele de care depinde educația și mântuirea sufletului.
Dar pentru ca o familie să fie, într-adevăr, factor esențial al educației creștine, trebuie să întrunească anumite condiții, am spune, tot esențiale. De aceea, în cele ce urmează vom schița câteva dintre ele, cu recomandarea de a fi aprofundate, prin analiză personală, având ca sprijin și bibliografia la care facem permanent trimitere.
În familia creștină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască.
Educația copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei imită iubirea dumnezeiască dintre persoanele Sfintei Treimi. Pentru a ne apropia cât de cât de înțelesul adânc al relației tainice al acestei iubiri, să ne imaginăm un triunghi echilateral, de fapt triunghiul iubirii intra-trinitare, având la fiecare unghi câte una dintre persoanele treimice: Tatăl, Fiul și Sfântul Duh. Astfel, Tatăl și Fiul se asociază și își răsfrâng iubirea asupra Duhului Sfânt, Tatăl și Duhul Sfânt asupra Fiului, Fiul și Duhul Sfânt asupra Tatălui… Această asociere în bine trebuie să fie și în familie: tata și mama să-și îndrepte toată iubirea asupra copilului (copiilor); tatăl și copilul (copiii) asupra mamei; mama și copilul (copiii) asupra tatălui. Observăm, așadar, că dacă în creație, în general, se poate vedea – cu ochii credinței, desigur – pecetea iubirii Sfintei Treimi, în familie această pecete ne apare cu cea mai mare evidență. Propriu-zis, familia creștină trebuie văzută ca o icoană a iubirii lui Dumnezeu pe pământ. Iar acolo unde, din felurite motive, soții nu au copii naturali, din punctul de vedere al moralei creștine ei sunt obligați să înfieze, să crească și să educe orfani, întrucât există nenumărați astfel de copii care au nevoie de ocrotirea unui cămin familial. În acest mod, iată, triunghiul iubirii intra-trinitare poate fi reflectat și în familiile fără copii naturali!
Această solidaritate de răsfrângere a iubirii este cea mai bună pază de înlăturare a egoismului, care poate constitui pentru orice om o mare și grea ispită. Părintele Dumitru Stăniloae descrie într-un mod admirabil plinătatea iubirii treimice, arătând, de fapt, că ea este posibilă numai în trei, în contrast cu "monismul" și "dualismul" care se găsesc, practic, în imposibilitate de a ieși din egoism: "Un subiect unic în sens absolut ar fi lipsit de bucuria și deci de sensul existenței. El s-ar îndoi chiar de existența lui, care s-ar amesteca cu visul… Două subiecte realizează prin comuniunea lor o oarecare consistență și o bucurie și un sens al existenței. Dar nici această doime reală, care e în același timp o unitate dialogică, bazată pe unitatea de ființă, nu este suficientă.
Comuniunea în doi este și ea limitare, din două puncte de vedere. Mai întâi comuniunea în doi nu deschide întregul orizont implicat în existență. Cei doi nu numai se deschid unul altuia, ci se și închid. Celălalt devine nu numai o fereastră, ci și un zid pentru mine. Cei doi nu pot trăi numai din ei doi. Ei trebuie să aibă conștiința unui orizont care se întinde dincolo de ei, dar în legătură cu amândoi. Iar acest orizont nu poate fi constituit de un obiect sau de o lume de obiecte. Aceasta nu-i scoate din monotonia unei vederi restrânse, sau a unei singurătăți în doi. Numai al treilea subiect îi scoate din neîntrerupta lor singurătate în doi, numai un al treilea subiect poate fi și el partener de comuniune și nu stă pasiv în fața lor, ca obiectul…".
Familia trebuie să se caracterizeze prin următoarele însușiri ființiale: unitatea, trăinicia, sfințenia și egalitatea dintre soți. Observăm, astfel, fără nici o greutate, că aceste însușiri ființiale reprezintă tot o reflectare a însușirilor și atributelor divine ale persoanelor Sfintei Treimi. Optimizarea relațiilor dintre membrii familiei se poate realiza luând aminte la sfaturile Sfântului Apostol Pavel, care, sub inspirație divină, scrie la un moment dat: "Femeilor, fiți supuse bărbaților voștri, așa cum se cuvine întru Domnul. Bărbaților, iubiți pe femeile voastre și nu fiți amarnici față de ele. Copiilor, întru toate ascultați-i pe părinții voștri, căci aceasta este bineplăcut Domnului. Părinților, nu-i întărâtați pe copiii voștri, ca să nu se deznădăjduiască. Robilor, întru toate ascultați-i pe stăpânii voștri cei după trup, nu cu slujire doar de ochii lumii, cu gândul de a plăcea oamenilor, ci întru curăția inimii, temându-vă de Domnul…" (Col. 3, 18-22).
Familia (căsătoria) trebuie să-și propună ca scopuri prioritare înmulțirea neamului omenesc (nașterea, dar și educarea copiilor) și ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale, pentru traiul zilnic, cât și în cele spirituale, în vederea mântuirii. În acest sens vor fi urmărite anumite aspecte dintre care nominalizăm:
copiii trebuie ajutați să scape de anarhia instinctelor oarbe și a tendințelor spontane (necontrolate, n. n.) ca să devină capabili a se conduce singuri;
trebuie stimulați, totodată, să se smulgă treptat din tirania egoismului instinctual, pentru a deveni tot mai buni;
copilul trebuie deprins cu munca, răbdarea, uitarea de sine, pentru a se devota binelui obștesc. În acest scop, trebuie ajutat să-și aleagă o profesie corespunzătoare vocației și aptitudinilor lui, nu forțat spre una în care să nu se poată împlini.
Ca o primă remarcă de sinteză, părinții trebuie să conștientizeze faptul că fiecare copil, fiind rodul conlucrării dintre ei și Dumnezeu, trebuie să se bucure, deodată, de o ereditate sănătoasă, unită cu o educație pe măsură. Astfel, la aspectele menționate anterior adăugăm următoarele:
În familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, în raport cu cele de ordin material, potrivit cuvintelor Mântuitorului: "Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea (materiale, n. n.) se vor adăuga vouă" (Mt. 6, 33). Copiii trebuie învățați să se poarte ca oameni duhovnicești, nu materialnici. Să gândească, să vorbească și să se manifeste duhovnicește. Cât de actuale sunt, în această privință, cuvintele Sfântului Apostol Pavel: "Cei ce sunt după trup, cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după Duh, cele ale Duhului. Căci dorința cărnii este moarte, dar dorința Duhului este viață și pace" (Rom. 8, 5-6). De aceea, moștenirea cea mai prețioasă pe care o putem lăsa copiilor noștri constă nu în cele materiale (a căror importanță nu trebuie negată total, bineînțeles), ci în cele de ordin spiritual. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a remarcat și în acest capitol de pedagogie creștină într-un mod cu totul deosebit. Recomandăm în acest sens cuvântul "Pentru ce fel de clironomii (bogății) trebuie să lăsăm copiilor noștri", care, în contrast cu timpul considerabil trecut de la rostirea lui, apare ca extrem de actual. Iată, bunăoară, una dintre concluziile rostite de Sfântul Părinte spre finalul cuvântării: "În consecință, de voiești să lași bogăție multă copiilor tăi, lasă-le lor purtarea de grijă a lui Dumnezeu… Deci să nu căutăm aceasta: cum să lăsăm bogați pe copii, ci cum să-i lăsăm îmbunătățiți. Că de vor avea nădejdile lor la bogăție, de nimic alt nu vor purta grija, ca cei ce pot să acopere răutatea năravurilor cu mulțimea banilor. Iar de se vor vedea pe dânșii că sunt lipsiți de mângâierea cea de acolo, toate vor face ca prin fapta bună să afle sărăciei multă mângâiere. Deci nu le lăsa lor bogăție, ca să le lași fapta bună…Că aceasta cu adevărat este cea mai mare avuție, aceasta este bogăția cea nespusă și necheltuită, care în toate zilele mai multă face avuția. Că nimic nu este întocmai ca fapta bună, nimic nu este mai tare decât aceasta. Chiar decât împărăția și purtarea de coroană. Că la ce-i poate folosi coroana și porfira, dacă este vândut de trândăvirea și nebăgarea de seamă?…". Așadar, una dintre grijile de căpetenie ale părinților este să-i asocieze pe copii la viața și rugăciunea Bisericii, învățându-i să respecte valorile esențiale, fără a se intra în conflict cu normele relative, inevitabile în viața de zi cu zi.
Să-i formăm pe copii pentru o ascultare liberă și plină de convingere. Părinții trebuie să mențină un permanent echilibru între măsurile restrictive și acordarea libertăților, cu scopul de a le stimula copiilor un bun autocontrol asupra libertății, în sensul viețuirii în adevăr, iubire și dreptate. Căci numai relațiile bazate pe sinceritate, afecțiune și adevăr pot da rezultate optime, întrucât numai adevărul conferă libertatea autentică. "Adevărul vă va face liberi!", a spus Mântuitorul Iisus Hristos (In. 8, 32). Evident, nu orice fel de "adevăr", ci numai acela care izvorăște din Adevărul Suprem, Mântuitorul și Evanghelia Sa, precum tot El a spus-o despre Sine Însuși: "Eu sunt Calea, Adevărul și Viața" (In. 14, 6).
Comunicarea dintre părinți și copii, conținutul și calitatea ei, constituie, de altfel, una dintre "cheile" reușitei educații creștine. Dragostea părintească și buna intenție, în general, nu lipsesc decât în cazul anumitor părinți inconștienți și denaturați. Ceea ce se poate reproșa uneori multor părinți, însă, sunt metodele greșite utilizate în educație. De aceea, cunoașterea învățăturii creștine în acest subiect, potrivit Scripturii și Sfinților Părinți, va fi de mare folos, deodată cu cercetarea altor izvoare, cum sunt tratatele de pedagogie și cărțile cu preocupări pedagogice, în general. Desigur, oamenii simpli, mai ales cei de la țară, mai rar vor avea timp pentru "lecturi pedagogice"… Și chiar mulți dintre intelectuali nu dau importanța cuvenită lecturii în această privință și nici metodelor psiho-pedagogice. Preotul și profesorul de religie, însă, trebuie să se informeze temeinic și-n acest domeniu, atât de important în plan familial (și național, de altfel) spre a informa și a forma, la rândul lor, pe cei încredințați spre educație. De aceea, facem și cu acest prilej îndemnul ca toți cei ce și-au asumat uriașa răspundere a educației creștine (părinți, preoți, profesori ș.a.), să consulte măcar o parte din bibliografia pedagogică, atât de generoasă în acest subiect. Capcanele căderii copiilor și tinerilor s-au înmulțit într-un mod alarmant, iar la noi în țară acestea sunt cauzate în mare măsură și de condițiile tot mai scăzute ale nivelului de trai. Sărăcia, deruta profesională, drogurile, alcoolismul, prostituția, nesiguranța vieții de mâine, deprimarea etc., dau o imagine negativă lumii în care trăim. Familia poate, însă, chiar în aceste condiții, să crească și să educe creștinește copiii, cultivându-le un suflet sănătos, într-un trup sănătos, deviză pe cât de veche, pe atât de actuală (ne amintim, desigur de celebra expresie a lui Juvenalis, Orandum est ut sit mens sana in corpore sano ). În același context al eforturilor de optimizare a educației copiilor în familie, amintim strădaniile pedagogului american Zig Ziglar, care, cu aproximativ 15 ani în urmă, s-a făcut remarcat cu o carte tradusă recent și în limba română, Putem crește copii buni într-o lume negativă, pe care o apreciem ca deosebit de instructivă, mai ales cu privire la comunicarea dintre părinți și copii, premisă sine qua non pentru obținerea rezultatelor dorite. Potrivit autorului, "ingredientul esențial al comunicării în familie este să asculți cu adevărat…". Remarcăm, mai întâi, titlul foarte bine ales, titlu ce se regăsește, apoi, în toate paginile cărții, în principiul potrivit căruia indiferent de condițiile de viață, copiii trebuie deprinși să gândească pozitiv. Altfel spus, în limbaj ortodox, nădejdea să fie stăpână pe toate gândurile lor. Nu deprimarea, angoasa, anxietatea etc. Aceasta dintr-un motiv foarte simplu, dar fundamental: nădejdea este de la Dumnezeu, deprimarea (deznădejdea) de la satana! Însă, pentru a crește copii buni, Zig Ziglar propune ferm: "Singura cale de a forma copii buni este să devenim mai întâi părinți buni…". Iată câteva dintre expresiile „cheie” ale autorului, care se constituie, de fapt, în tot atâtea principii pedagogice: formarea copilului este un efort de echipă; disciplina – cheia măreției copilului bun; iertarea – "pozitivul" absolut în viață; perseverența pozitivă formează copii buni; iubirea – adevărata autoritate în formarea copiilor buni…
O dată cu prezentarea avantajelor acestor principii, Ziglar insistă și asupra măsurilor contraindicate în pedagogia familială: duritatea; tonul răspicat; refuzul de a îndeplini dorințele copiilor, fără explicații logice etc. Dar, ceea ce ne-a atras atenția, însă, în mod deosebit la acest capitol este ceea ce autorul numește "modelul dezastrului": "Când un copil merge la unul dintre părinți să-i ceară ceva și este refuzat, iar celălalt acceptă, rezultatele sunt dezastruoase. Indiferent dacă cel de-al doilea părinte cunoștea sau nu reacția partenerului său, adică refuzul, rezultatele sunt tot nenorocite… Când un copil își abordează părintele și cere voie să facă un anumit lucru, prima întrebare ar trebui să fie: "Dar ai întrebat pe mama (sau pe tata)?" Dacă răspunsul este „nu” și aveți cea mai mică bănuială că celălalt ar putea avea o altă părere, îi puteți răspunde: "O să discutăm și îți spunem noi". Dacă un copil a vorbit cu celălalt părinte și este în joc siguranța sau reputația copilului, ambii părinți trebuie să se implice categoric în hotărârea ce se va lua". Rezumativ, pentru reușita educației copilului, cartea lui Zig Ziglar pledează pentru bună-înțelegere în familie: între soți, între părinți și copii, între frați etc.
Părinții să colaboreze armonios cu alți educatori: preoți, profesori, diriginți etc. Astfel, pentru fiecare treaptă a creșterii copilului, părinții vor comunica tot timpul cu educatoarea de la grădiniță, cu învățătoarea de la școala primară, cu profesorii din gimnaziu și liceu, între care în mod aparte cu dirigintele. Părinții care nu merg niciodată pe la școală (sau merg foarte rar) nu se pot aștepta la rezultate bune, iar cele rele care vor veni cu siguranță, se vor răsfrânge negativ, inevitabil, în viața de familie.
Atenție specială trebuie să acordăm legăturii noastre cu duhovnicul copilului, pe care este bine să-l aleagă mai întâi părinții pentru copiii de la 7 ani în sus, discutând apoi cu ei, pe măsura vârstei și a înțelegerii, dacă îl păstrează sau îl schimbă, în funcție de compatibilitatea sau incompatibilitatea pe care o simte copilul cu un duhovnic sau altul. Desigur, ținând legătura cu duhovnicul copiilor (care poate fi și duhovnicul nostru, de la caz la caz), nu se va intra niciodată în "secretele spovedaniei", dar se poate realiza un serviciu prețios, de ambele părți: duhovnicul poate fi prevenit asupra unor abateri grave, pe care copiii uneori nu le spun nici la spovedanie, iar părinții pot fi avertizați de către duhovnic asupra acelor aspecte care trebuie neapărat soluționate.
*
Din cele parcurse până aici se desprind de la sine câteva dintre condițiile de bază ale educației creștine optime ale copiilor în familie:
viețuirea în iubire, ca reflectare a iubirii intra-trinitare dumnezeiești;
acordarea priorității pentru valorile spirituale;
o bună comunicare între părinți și copii (o ascultare de ambele părți: copiii să asculte de părinți, potrivit poruncii dumnezeiești, dar și părinții să audă cu adevărat ceea ce spun și doresc copiii!);
o conlucrare pedagogică permanentă cu ceilalți factori educaționali;
Legat de această ultimă precizare, întrucât în ultimul paragraf vom vorbi despre importanța școlii în educația religioasă, evocăm aici mărturia impresionantă a unui profesor de religie,: "La finalul unei ore de religie, la clasa I, i-am întrebat pe copii ce ar dori să le povestesc din Biblie. O fetiță mi-a propus să le vorbesc despre Iov și cei trei prieteni ai lui… M-am mirat foarte tare că fetița știa despre Iov, despre care nici cei dintr-a V-a nu auziseră toți, și am întrebat-o de unde știe. Mi-a răspuns că in fiecare seară mama ei îi citește câte o "poveste" din Biblie și cu o seară înainte tocmai îi citise despre Iov și prietenii săi… Urmărind-o pe fetița respectivă și la celelalte ore, am observat că ascultă cu multă atenție și că îi place foarte mult ora de religie…".
Iată, așadar, cât de important este mediul familial pentru formarea deprinderilor religioase, care, în paralel, favorizează direct proporțional reușita orei de religie în școală. Reținem, totodată, rolul de căpetenie al mamelor, care, prin structura și vocația lor maternă, sunt mai implicate afectiv în procesul educațional creștin: în timp ce bărbații, în cele mai multe cazuri, sunt nevoiți să plece de acasă, pentru că trebuie să se ocupe în mod prioritar de agoniseli materiale, pentru mame prioritatea numărul unu este să îngrijească de casă, iar în casă cea mai prețioasă comoară sunt copiii. Toți, fără excepție cred, ne amintim, astfel, că mamele noastre ne-au învățat primele rugăciuni, ele ne-au împreunat mânuțele în fața icoanelor, ele ne-au învățat să ne închinăm și tot ele ne-au dus la biserică la slujbe și mai ales pentru a ne spovedi și împărtăși cu Sfintele Taine… Evident, rolul special al mamelor nu exclude în nici un fel răspunderea comună pe care o au tații. Mama și tata numai împreună sunt numiți părinți, educatori ai copiilor. Iar dacă vreunul dintre ei (sau amândoi, Doamne ferește!) neglijează această răspundere sau misiune, sunt mai vinovați decât chiar ucigașii de oameni, după cum avertizează atât de categoric Sfântul Ioan Gură de Aur: "Pe acești părinți – și să nu socotească cineva că ceea ce se grăiește este de mânie – și decât înșiși ucigașii de copii zic că sunt mai răi. Pentru că aceia despart trupul de suflet, iar aceștia și sufletul și trupul, ducându-l, îl aruncă în focul gheenei. Și moartea aceea nevoie este să o primească negreșit de la fire. Iar de aceasta se putea și să scape dacă neluarea aminte a părinților nu o ar fi adus pe ea asupra. Lângă acestea, pentru moartea trupului venind învierea, degrabă va putea să o stingă; iar pierzarea sufletului nimic nu o va mai putea mângâia. Că nu mai este de-aici după ea următoare mântuire, ci nevoie este să se muncească sufletul fără de moarte. Pentru aceasta zicem, nu fără întristare, că niște părinți ca aceștia sunt mai răi decât ucigașii de copii. Deoarece nu este așa de cumplit lucru a ascuți sabia și a într-arma dreapta și a o înfige în gâtul copilului, precum a pierde și a prăpădi un suflet…".
Înainte de a încheia acest paragraf, socotim util să răspundem la întrebarea: "Când începe educația religioasă a copilului?" Analizând temeinic lucrurile, vom realiza că nu din clipa nașterii, cum am fi tentați să credem la o primă reflecție, ci din clipa conceperii. Acela este momentul când prinde viață o nouă ființă umană, având în sâmbure toate caracteristicile psiho-fizice, având nevoie, totodată, atât de hrană, cât și de educație. Să nu ni se pară exagerată afirmația. Iar educația, sub toate formele (inclusiv cea religioasă), se transmite fătului prin intermediul mamei. Într-un fel se va dezvolta pruncul în pântecele mamei care merge la biserică, își face rugăciunile acasă, viețuiește într-o atmosferă creștinească etc., în cu totul altul cel al cărui purtătoare nu vrea să știe de cele sfinte, fumează, frecventează barurile, ascultă muzică deșănțată (ori "heavy-metal" etc.), sau face altceva și mai rău. În același context, într-un fel fătul al cărui mamă este ocrotită de un tată credincios, în altfel cel supus, o dată cu mama, maltratărilor unui tată denaturat…
În concluzie, în strădania de a da o educație creștină copiilor, pentru părinți esențial este nu atât să instruiască, ci să încerce a fi creștini autentici. Cu alte cuvinte, cum foarte bine remarca părintele profesor V. Răducă, părinții dau mărturie nu numai pentru ceea ce sunt în realitate, ci și despre ceea ce tind a fi. Astfel, copilul va aprecia și va ști să facă distincție între nedesăvârșirea unui om sincer și nedesăvârșirea nemărturisită a fariseului….
BISERICA
Educația creștină a copilului nu poate fi nici măcar imaginată fără slujirea Bisericii, ca instituție divino-umană, instituție fundamentală a societății, mai veche decât chiar cea a statului. La noi, cel puțin, după retragerea aureliană (271-275) până la întemeierea cnezatelor și voievodatelor (secolul al XIV-lea) și până la unificarea lor (Basarab I, 1330), singura instituție existentă neîntrerupt a fost Biserica. Ei îi revine, aproape în exclusivitate, meritul de a fi salvat ființa neamului de la pierire, în fața atâtor năvălitori, care-și făcuseră drum pe la noi în acel mileniu văduvit de o conducere statală unitară. Acest mileniu, numit "întunecat", datorită obscurității pe plan politic, a fost luminat doar de harul credinței drept-măritoare, dăruit cu generozitate, atunci ca și astăzi, de Sfânta Biserică. Ea a ținut loc și de școală și de cancelarie domnească. Episcopii și preoții au fost conducători spirituali la vedere și, tainic, cu timp și fără timp, cu voie și fără de voie, îndrumători și sfătuitori politici. Căci dacă celelalte instituții ale unui neam sunt supuse deseori efemerității, datorită caracterului lor vremelnic și trecător, Biserica se caracterizează prin viabilitate veșnică, pentru că veșnic este întemeietorul ei, Iisus Hristos. Fiind întemeiată pe "piatra credinței", Însuși Mântuitorul ne încredințează că ea nu poate fi dărâmată de nimeni, nici chiar de "porțile iadului"… (Mt. 16, 18). Știm, de altfel, că nu de puține ori s-a încercat "dărâmarea" ei în decursul istoriei, și la propriu și la figurat. S-a încercat mai ales pe vremea comunismului de prea-tristă amintire, s-a poruncit încarcerarea ei într-un "ghetou" izolat, s-a reușit chiar întemnițarea unui însemnat număr al mărturisitorilor ei, dar ea n-a putut fi nici măcar marginalizată, necum distrusă. Este adevărat că au fost dărâmate unele lăcașuri sfinte, poate și din greșeala unor slujitori mai fricoși, timorați, șantajați, terorizați (ei și familiile lor), amenințați în fel și chip etc., dar în aceeași vreme se ridicau altele, chiar cu încuviințarea unor potentați ai zilei, aflați cu sau fără voie în solda satanei, dar cu unele momente de omenie în atitudinile lor. Căci, vorba părintelui Ilie Cleopa, "în slujba Bisericii trebuie și pe satana să-l pui la lucru!" Așa au procedat, de-a lungul veacurilor, slujitori și cârmuitori vrednici, cu frică de Dumnezeu, încât, în pofida tuturor încercărilor, Biserica noastră se prezintă astăzi drept cea mai credibilă instituție în opiniile majorității românilor intervievați. Nu e puțin lucru, ca în această învălmășeală a tranziției noastre "originale" și interminabile, cetățenii să declare, într-un procent covârșitor, că singură Biserica este vrednică de încrederea lor. Desigur, credibilitatea ei înseamnă pentru noi mântuire, dar și formarea (= educarea) de caractere creștine, apte să contribuie, moral și material, la propășirea neamului.
Așadar, când spunem "mântuire", înțelegem deodată pregătirea sufletelor pentru viața veșnică, dar și educarea lor pentru o viețuire pământească virtuoasă. Iar mântuirea nu se realizează decât în Biserică! Extra Ecclesiam nulla salus, a spus atât de inspirat Sfântul Ciprian (Epistola 73, 21) și tot el ne atrage atenția că "cine nu are Biserica de mamă, nu poate avea pe Dumnezeu de tată!". Și, într-adevăr, Biserica este mama noastră cea bună, a tuturor: copii și bătrâni, bogați și săraci, buni și răi, săteni sau orășeni, universitari ori simpli pălmași, fericiți și nefericiți, european sau african…
În plan educațional-creștin, Biserica este factor esențial, prin mijloacele ei tezaurizate: doctrina, morala, disciplina canonică și cultul. Practic, dintre toate, cultul divin este cel mai apropiat mijloc de educație religioasă, întrucât doctrina, morala și disciplina (buna rânduială) sunt "predate" creștinului de rând, cel mai adesea, tot prin cultul divin, în cadrul căruia, o dată cu slujbele sfinte, se rostesc și cuvinte de învățătură, predici și cateheze, atât de importante în luminarea minții credinciosului. Cultul însuși are o funcție didactică, deodată cu cea harismatică, sfințitoare. Participând la slujbe, credinciosul își sfințește viața, dar își luminează și credința, în același timp. "Cultul" devine, astfel, un cuvânt sinonim pentru "ortodoxie". Așa se exprimă un mare liturgist pe care l-a avut Biserica noastră, părintele profesor de vrednică pomenire, Ene Braniște. După opinia persoanei citate anterior, ortodoxie înseamnă, practic, "botezul pruncilor în apa sfințită din cristelniță, cununiile puse pe capul mirilor în biserică, îngenuncherea cucernică sub epitrahilul duhovnicului pentru spovedanie, sau în fața icoanelor pentru rugă, “paștele” primit cu frică și cutremur la marea sărbătoare a Învierii, agheasma sfințită la Bobotează, grija pentru împlinirea soroacelor tradiționale de pomenire a morților…" După care precizează prevenitor: "Luați creștinului ortodox pe acestea și i-ați luat totul!".
Încercând să răspundem acum la întrebarea "când începe educația copilului în Biserică?", vom spune, la fel ca în paragraful precedent: înainte de a se naște! Căci mamele creștine, deplin conștiincioase, din clipa în care știu că au zămislit prunc în pântece, vor apela cu tot mai multă solicitudine la ocrotirea Bisericii: se vor spovedi și împărtăși periodic, sfătuindu-se mereu cu duhovnicul asupra unui program de rugăciune particular, vor participa cât mai des cu putință la sfintele slujbe etc. Cu deosebire, înainte de a se interna în spital pentru naștere, se vor spovedi din nou și se vor împărtăși, pentru a fi întru-totul pregătite pentru cel mai mare eveniment care se poate petrece în plan uman: aducerea pe lume a unui nou prunc! După naștere, se cunoaște, Biserica are câteva rânduieli pentru mame și nou-născuți, de mare frumusețe și adâncă semnificație liturgică. De acum, se desfășoară în mod firesc etapele integrării și creșterii pruncului în Biserică, prin cele trei Taine, numite "de inițiere", Botezul, Mirungerea, Împărtășania, cărora se asociază, bineînțeles, celelalte slujbe și rugăciuni. Această asistență duhovnicească înseamnă, de fapt, și educație creștină, atât pentru mamă cât și pentru prunc. Educația va continua, apoi, prin tot ceea ce oferă spațiul eclezial: slujbe, predici, cateheze etc. Acest program liturgic educațional, cu rezultatele lui benefice, este prea bine cunoscut pentru a mai fi nevoie a se insista cu precizări speciale. Ceea ce credem că trebuie avut mai mult în vedere, totuși, sunt anumite mijloace practice, cum ar fi: cateheza, dialogul pe teme religioase, publicațiile creștine, biblioteca parohială etc. Despre acestea, însă, vom vorbi mai pe larg într-o prelegere separată.
ȘCOALA
Vorbind despre școală, ca factor esențial în educația religioasă, avem în vedere trei realități: școala ca instituție, profesorul de religie și elevul. Despre fiecare vom creiona, în cele ce urmează, câteva caracteristici, constatări și propuneri. Facem cu bucurie și apreciere mențiunea că la acest paragraf vom utiliza unele amănunte propuse de către o parte a studenților anului al III-lea de la Secția de Teologie Pastorală a Facultății noastre, notate în testul pe această temă în ziua de 30 aprilie 2001.
Biserica și școala sunt cele mai de seamă instituții pentru creșterea omenirii. Drept aceea trebuie ca pe de o parte ele amândouă să fie sprijinite și susținute în activitatea lor pentru binele obștesc din răsputeri de toți oameni pricepuți și cinstiți, în primul rând de stat, căruia biserica cât și școala bine întocmită și condusă cu înțelepciune, mult îi ajută la ajungerea scopurilor ființiale și mai de cu seamă; pe de altă parte este numaidecât de dorit și stăruit într-acolo, ca nici biserica nici școala să nu stingherească cumva una pe alta în cercul propriu de activitate, ci din contra, să-și acorde sprijinul reciproc, deoarece ele amândouă au unul și acelaș scop principal, a promova bunăstarea religios-morală a neamului omenesc.
Școala, ca instituție, cuprinde ansamblul mijloacelor materiale și spirituale cu ajutorul cărora se desfășoară procesul educațional. Ea poate fi de stat (publică) și particulară. În cazul nostru, vorbim despre școală ca instituție publică, care presupune o dublă obligație: una din partea statului (aceea de a asigura la nivel optim cadrul juridic, material etc.), alta din partea școlii (aceea de a răspunde cu rezultate concrete încrederii acordate, investițiilor financiare etc.).
În general vorbind, pentru ca rezultatele școlare să fie cele scontate, profesorilor și elevilor trebuie să li se asigure o bază logistică adecvată: clădiri salubre, săli de clasă corespunzătoare, materii de învățământ bine structurate și în deplină armonie cu profilul școlii, manuale aduse la zi, programă analitică alcătuită pe criterii strict pedagogice etc. O dată cu acestea, toți factorii responsabili trebuie să asigure în școală un mediu familial sănătos, o atmosferă primitoare, în care spiritul academic să nu elimine căldura prieteniei și a bunei conviețuiri. Școala este o a doua familie, atât pentru profesori cât și pentru elevi. Direcțiunea, diriginții, profesorii, pedagogii ș. a., trebuie să aibă în vedere tot timpul că școala nu este un loc al constrângerii și siluirii, ci al stimulării inițiativei și interesului pentru știință și moralitate. Este instructiv, credem, să observăm că termenul "școală", ce provine din latinescul "schola" (care la rându-i se trage din grecescul σχολ etimologic înseamnă, între altele, tihnă, răgaz, ceea ce ne sugerează caracterul de loc al tihnei sufletești care trebuie asigurată și oferită atât de către profesori, cât și de către elevi. Tot în cadrul etimologic, să ne amintim că la romanii din antichitate școala purta și numele de ludi (joc, distracție), profesorul având numele de ludi magister (cel care-i învață pe copii anumite jocuri), sens asociabil și astăzi, mai ales copiilor din clasele primare, care vin la școală să învețe, desigur, dar care simt permanent și nevoia jocului, a distracției (în înțelesul pedagogic al cuvântului), a destinderii etc., pentru că sunt copii, iar copilăria nu poate fi "pusă în cui", nici ignorată, nici reprimată cu brutalitate. Chiar și elevii mai mari păstrează în ființa lor semnele copilăriei, astfel că sensul de "ludi" al școlii nu trebuie eliminat în totalitate nici în cazul lor.
O altă chestiune de principiu, se leagă de atitudinea discriminatorie, întâlnită pe alocuri, potrivit căreia unele școli sunt considerate "bune", altele "rele", de cele mai multe ori pe criterii de plasament "geografic", mai ales în mediul urban: cele "bune" se găsesc în spațiul central, cele "rele" în cartierele mărginașe. La acest punct atragem atenția că nu școlile în sine sunt „bune” sau „rele”, ci interesul și conștiinciozitatea profesorilor și al elevilor, deodată cu al părinților, desigur. Legat de acest aspect întâlnim un fenomen care afectează grav eficiența procesului de învățământ: școlile și clasele "bune" sunt supra-aglomerate, cele "slabe" fără numărul normal de elevi. În consecință, trebuie avută în vedere obligativitatea legală de a nu se depăși numărul regulamentar de elevi, în nici o clasă, oricât de "bine" ar fi cotată.
PROFESORUL (EDUCATORUL)
După cum foarte mulți dintre creștini identifică adesea pe preot cu Biserica, așa se întâmplă și în cazul școlii: prestigiul sau blamul unei școli este asociat nemijlocit cu profesorul… Trebuie să recunoaștem din capul locului că, în ambele cazuri (ca, de altfel, în oricare domeniu), avem de-a face cu un mare procent de dreptate, deoarece reușita misiunii unei instituții (școală, biserică, armată, poliție, parlament etc.) depinde într-o măsură covârșitoare de conștiinciozitatea slujitorilor ei. De aceea, subliniem că și reușita orei de religie depinde nemijlocit de conștiinciozitatea celui care o predă. Copiii văd religia (de fapt, ortodoxia) prin prisma profesorului, deoarece calitățile și defectele lui se proiectează fast sau nefast asupra materiei în sine. Astfel, elevii își pot crea o imagine reală asupra ortodoxiei (de frumusețe inefabilă!), potrivit frumuseții caracterului profesorului autentic, sau, Doamne ferește, una strâmbă, falsă, mediocră, potrivit strâmbătății, falsității, mediocrității, sau, cel mai rău, lipsei de caracter al pretinsului profesor.
În paragraful de față vom creiona câteva dintre calitățile de bază ale profesorului de religie, am zice minimale sau, după expresia deja celebră, sine qua non, având în vedere trei dimensiuni: intelectuală, morală și fizică. Înainte de aceasta, însă, trebuie să evidențiem faptul că unui profesor, la fel ca preotului sau altor educatori, de care depinde formarea caracterelor, i se cere neapărat a fi un om cu personalitate. Și înțelegem, pe de o parte, că nu i se pretinde nimănui să fie un savant, sfânt, sau geniu, altfel spus, un desăvârșit.
Pe de altă parte, educatorul autentic trebuie să dovedească, însă, o permanentă strădanie spre a-și contura personalitatea. Să tindă neîncetat spre desăvârșire, predispus continuu epectazei intelectuale și duhovnicești. Iar elevii vor ști întotdeauna să aprecieze această tensiune spre o devenire superioară (devenirea întru ființă, după expresia plastică a lui C. Noica) și vor fi mereu îngăduitori cu inerentele slăbiciuni omenești. Sau, asemănător relațiilor dintre părinți și copii, în familie, la rândul lor elevii pot face diferența dintre nedesăvârșirea unui om sincer și nedesăvârșirea nemărturisită a fariseului.
Așadar, ce este personalitatea? Încercarea de definire a personalității, în general, și a personalității profesorului, în special, se lovește de relativismul cuvintelor, de incapacitatea lor de a surprinde în profunzime trăsăturile psiho-fizice ale ființei umane. Dicționarele se rezumă la enunțuri lapidare, iar manualele, preluând în general definițiile din dicționare, oferă în completare mai mult un material descriptiv al celor trei categorii de calități amintite, decât o analiză a componentelor personalității. De aceea, nu vom insista pe definiții, ci pe câteva dintre calitățile minime fără de care nu poate fi concepută vorbirea despre această noțiune.
Astfel, din punct de vedere intelectual, un profesor de religie trebuie să posede o bună cultură generală, dublată de cultură specială teologică. De asemenea, să aibă, între altele, inteligență vie, imaginație creatoare, memorie durabilă și fidelă. El trebuie să fie un autentic specialist în materia pe care o predă, având, totodată, și cunoștințe psiho-pedagogice solide, care să-i permită o comunicare optimă cu elevii. De aceea, suntem total împotriva profesorilor improvizați, specializați în desen, muzică, sport etc., care, pentru a-și "completa" norma didactică iau și câteva ore de religie…
În același context al calităților intelectuale, profesorul de religie trebuie să fie un cititor pasionat al literaturii teologice, dar și al cărților din domeniile ajutătoare. Cu deosebire, trebuie să fie un bun cunoscător al Sfintei Scripturi, deodată cu studierea, fie și parțială, a operelor Sfinților Părinți. El nu este un simplu transmițător de cunoștințe, ci un propovăduitor, iar una dintre notele esențiale ale personalității propovăduitorului creștin, din punct de vedere intelectual, este cunoașterea Sfintei Scripturi și a scrierilor Sfinților Părinți. Se știe că faima sfântului Ioan Gură de Aur consta tocmai în cunoașterea amănunțită a Sfintei Scripturi și utilizarea ei cu dexteritate în activitatea învățătorească. El însuși atrage atenția că “necunoașterea Sfintei Scripturi este pricina tuturor relelor“, iar cu alt prilej afirmă: “Cunoașterea Scripturilor întărește duhul, curăță conștiința, smulge patimile înrobitoare, seamănă virtutea, ne ridică deasupra săgeților diavolului, ne face să locuim aproape de cer, eliberează sufletul de legăturile trupului, dându-i aripi ușoare și face să intre în sufletul cititorilor tot ceea ce s-a putut spune vreodată mai bine”.
Sfântul Ambrozie, la rândul său, era foarte supărat că preoții și dascălii din vremea sa neglijau citirea Scripturii: “De ce nu vă dedicați timpul liber citirii Scripturii? Voi nu mai vorbiți cu Hristos? Nu-L mai vizitați, nu-L mai ascultați?…” .
Pasionat cititor al Scripturii, profesorul de religie se va îngriji, deopotrivă, să-și completeze mereu biblioteca personală cu tot ceea ce-i este util în demersul său catehetic, fiind la curent, totodată, cu procesul de elaborare al programelor analitice, pentru a face, la nevoie, sugestii de îmbunătățire a lor.
Un "cuvânt de ordine" al profesorului de religie, intelectual autentic, trebuie să fie fermitatea. Cu sine însuși, cu materia pe care o predă, cu elevii. Fermitate care nu exclude, bineînțeles, bunătatea și căldura sufletească, dar care inspiră disciplină, încredere și, mai ales, face ca ora de religie să fie respectată.
Din punctul de vedere al calităților morale, nominalizăm: credință puternică, iubire nețărmurită, smerenie, discreție, discernământ și bun simț. În cazul fiecăreia trebuie să fim, desigur, atenți la nuanțele specifice, dar ele se leagă întreolaltă, cu mii de fire nevăzute. De aceea, dacă lipsește una, celelalte sunt inoperante. Întâi de toate, profesorul de religie trebuie să aibă conștiința că nu predă o lecție oarecare, ci un crez anume, drept, curat, deplin și neștirbit al adevărului, al mântuirii: crezul ortodox. Astfel, credința neabătută, unită cu celelalte virtuți pomenite, vor confirma vocația autentică și mărturia lui de catehet. Căci profesorul de vocație este, de fapt, un martor și mărturisitor al Învățătorului Suprem, Iisus Hristos și al Evangheliei Sale. Profesorul nu învață în nume personal, ci în numele lui Hristos. Apelând iarăși la sensurile etimologice, vom observa că latinescul professor-oris înseamnă, ca prim înțeles, martor, căci pro + for, fari, de unde provine, se traduc prin a spune ceva înaintea cuiva, a depune mărturie. Înaintea cunoștințelor în sine, așadar, prin viața lui morală profesorul de religie depune mărturie bună despre învățătura pe care o predă. În acest sens, pomenim aici cuvintele avertisment, atât de inspirate, ale Fericitului Augustin: “Sit eius quasi copia dicendi, forma vivendi!”.
Am nominalizat între calitățile morale și "bunul-simț", pentru că o considerăm o dimensiune definitorie a profesorului de religie. Cine are bun simț se va prezenta întotdeauna pregătit, va fi apropiat de elevi, va ști să și asculte, nu numai să vorbească, va fi punctual atât la sosire, cât și la plecare, va fi obiectiv la note și, mai ales, se va strădui permanent să păstreze echilibrul – atât de greu de aflat uneori – între exigență și îngăduință, asprime și bunătate, sobrietate și atitudine jovială etc. etc.
Cu privire la calitățile fizice menționăm că profesorului i se cer: un trup sănătos, fără defecte izbitoare; voce plăcută, curată, sonoră; fața prietenoasă, atrăgătoare; ținută vestimentară curată și lipsită de excentrisme. Ordinea sau dezordinea externă a unui om, o reflectă, desigur, pe cea interioară. Este de prisos să insistăm că profesorul de religie reprezintă Biserica nu numai prin cultura teologică și viața morală, ci și prin înfățișare, îmbrăcăminte, gestică, mimică ș.a. Căci copiii percep frumusețea religiei și prin frumusețea acestor elemente. Iar acolo unde frumusețea fizică este mai puțin prezentă, totuși, ea poate fi suplinită, fără mare efort, de bunătate sufletească, îmbrăcăminte decentă, simplitate în manifestări etc. Simion Mehedinți notează, bunăoară, despre Socrate și Pestalozzi: "Erau foarte departe de canonul frumuseții plastice, dar amândoi erau simpatici prin bunătatea și lumina privirii lor".
Cu toate că preocuparea pentru ținuta exterioară nu trebuie exagerată în vreun fel ("exagerate" trebuie să fie grija pentru pregătirea intelectuală și viața morală!), profesorul de religie nu poate să apară oricum în fața elevilor săi. Este de dorit, astfel, ca bărbații să fie îmbrăcați în costum decent (nu blugi, nu culori stridente), iar femeile, de asemenea, în haine care să impună respect, nu care să provoace ilaritate (pantaloni, fuste scurte, bluze decoltate etc.). Rezumativ, profesorul de religie să fie îmbrăcat la ore la fel ca pentru biserică, ca pentru Sfânta Împărtășanie. Căci catedra orei de religie trebuie să fie pentru el un altar sfânt, nu o tribună oarecare, sau tejghea de magazin.
Ca sinteză la cele prezentate până aici, invocăm pledoaria marelui pedagog român Simion Mehedinți, potrivit căruia numele autentic al celui chemat să predea cunoștințe copiilor este cel de educator. În "Trilogia Școlii", Mehedinți descrie detaliat cele trei trepte ale dascălului: belferul, profesorul și educatorul. Astfel, primul este numit "vătaf peste copii", al doilea "slujbaș al școlii", iar al treilea "părintele tineretului". De numele celui dintâi se leagă metode și atitudini total nepedagogice, primitive, între care bătaia, limbajul violent, jignirile, siluirea pentru memorizare absurdă (toceala), care duc, de fapt, la reprimarea personalității copilului.
"Profesorul" este o treaptă superioară "belferului", dar nu eficientă în totalitate: predă și ascultă respectând metodologia, dar neimplicându-se afectiv. Este insul rece, care-și face "datoria", căruia nu i se poate reproșa nimic oficial, dar care nu convinge. În final, rezultatele slabe nu sunt departe de cele ale "belferului". Educatorul, în schimb, este chipul pedagogului ideal, părintele tineretului, pentru că armonizează în ființa sa însușirile esențiale, sub cele trei aspecte: intelectual, moral și fizic. Educatorul este, de fapt, personalitatea care se inspiră fără întrerupere din personalitatea Celui mai mare Educator al omenirii, Iisus Hristos, despre Care Simion Mehedinți mărturisește: "Așadar nu poate fi vorba nici de exagerare nici de ipocrizie, când afirmăm că Iisus a fost cel dintâi și cel mai mare educator al omenirii și adevăratul mântuitor al copiilor".
Descriind detaliat caracteristicile personalității educatorului, Mehedinți enumeră apoi câteva dintre însușirile acestuia: iubire de părinte, darul de a pătrunde în sufletul învățăceilor, știința de a se face plăcut, optimismul, tăria de caracter. Spre finalul paragrafului nominalizează și câteva trăsături negative, care exclud irevocabil pe cineva din rândurile educatorilor: lipsa iubirii (disprețul față de elevi), ambiția, vanitatea (egoismul) și falsitatea (minciuna).
Încheiem acest subcapitol concluzionând că profesorul de religie trebuie să fie un educator autentic, un părinte pentru copii, gata oricând de jertfele cerute într-o astfel de misiune. Chiar dacă statutul orei și al celui care o predă este încă nedifinitivat în planul legislativ, în conștiința elevilor și părinților evlavioși profesorul de religie are o răspundere asemănătoare cu a preotului, de slujirea căruia atârnă împlinirea celor mai nobile idealuri, în final, mântuirea sufletului.
În acest context al responsabilității uriașe, rămân pilduitoare cuvintele unui alt mare savant creștin român: "Când semenii tăi te urcă în vârful piramidei, trebuie să arzi tot sufletul tău pentru a rămâne acolo, nu pentru tine, că tu ești om trecător, dar pentru oameni, pentru idealul lor, pe care tu nu trebuie să-l lași să decadă, pentru sublimul pe care trebuie să-l faci să înflorească în inima contemporanilor tăi, chiar dacă ar fi să-l crești cu sângele vieții tale…".
Educatorul orei de religie ideal ar fi, fără îndoială, preotul-profesor. Așadar, nu cu simplă pregătire de preot, ci și posesorul cunoștințelor psiho-pedagogice, stăpânind, astfel, metodologia procesului de învățământ. Întrucât, în practică, majoritatea profesorilor de religie sunt de genul feminin (și nu vedem nimic rău în aceasta!), nu ne rămâne decât să le îndemnăm pe distinsele profesoare să încerce a imita la clasă atitudinile preotului serios și sincer. Pentru reușită vor avea nevoie, desigur, de un îndrumător-duhovnic, nu doar ca orice bun creștin, ci pentru a se sfătui în permanență cu el în această nobilă și unică misiune, aceea de a forma caractere creștine.
ELEVUL
Chiar dacă nu vom insista prea mult în descrierea elevului, ca factor esențial al educației religioase, pentru a nu prelungi peste măsură prelegerea de față, suntem datori măcar cu aceste precizări:
elevii nu sunt doar niște receptori pasivi ai cunoștințelor, nici doar tocilari și emițători mecanici, care trebuie să reproducă docili cele predate, ci sunt factori esențiali ai educației, parteneri de dialog, suflete capabile să gândească și să creeze;
până la o anumită vârstă nu li se poate cere decât o responsabilitate parțială pentru conștientizarea importanței orei de religie. De cele mai multe ori, receptivitatea sau nereceptivitatea lor reflectă mediul religios sau nereligios de acasă, copiii fiind, astfel, o oglindă a familiei din care provin. Profesorul de religie trebuie să realizeze, astfel, mai mult decât oricare dintre profesori, că, în general, copiii sunt curați la suflet și că unele însușiri negative nu sunt proprii ființei lor, ci amprentele mediului negativ de acasă. Bine a spus Simion Mehedinți că nu există copil rău, ci numai copil în care nu ai descoperit încă partea cea bună;
elevii trebuie socotiți prieteni, demni de cel mai înalt respect, nu subalterni obligați să suporte orice cuvânt, capriciu, sau atitudine;
la rândul lor, elevii trebuie să fie receptivi, ascultători față de profesori, ca față de proprii părinți, îmbrăcați decent, cuviincioși în vorbire și atitudini, demni în exprimarea eventualelor nemulțumiri. Nu să vorbească necontrolat, ca "din turmă", sabotând ora, refuzând învățătura și nelăsând nici pe alții să învețe. Parabola Semănătorului se aplică și aici: nu-i întotdeauna vina celui care seamănă, că recolta va fi slabă (sau nu va fi deloc!), dacă pământul este pietros sau plini de spini…
elevul trebuie să conștientizeze (nu înaintea profesorului, desigur, dar o dată cu el) că orice învățătură bună are menirea să-l ridice, să-l înalțe spre demnitatea de om deplin, să ajungă la "starea bărbatului desăvârșit", potrivit dezideratului suprem exprimat de Sfântul Apostol Pavel (Ef., 4, 13). Căci însuși cuvântul "elev", intrat în vocabularul nostru prin filieră franceză (élève = elev, élever = a ridica), provine din latinescul "elevare", care înseamnă a ridica de la pământ, a înălța dintr-o stare…. Altfel spus, învățătura, mai ales cea creștină, are menirea de a-l ridica pe copil din starea biologică, vegetativă, la demnitatea omului chemat spre desăvârșire.
Elevii sunt datori, în concluzie, să răspundă cu respect, bună purtare, recunoștință și conștiinciozitate, mâinii întinse din partea educatorului, ofertă a dragostei și responsabilității, pentru plinirea lui ca om, nu mai puțin pentru prezentul și viitorul neamului din care fac parte. În loc de concluzii la sfârșitul acestui studiu mărturisim convingerea că reușita educației religioase a copilului constă în conlucrarea armonioasă a tuturor factorilor umani, descriși mai sus, cu Factorul Suprem, Dumnezeu. Copilul se va dezvolta normal și va deveni un caracter creștin, dacă îl va întâlni cu adevărat pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci și în familie și în școală. Mai adânc, copilul Îl va descoperi pe Dumnezeu în tainițele lui sufletești, dacă Îl va simți prezent mai întâi în inimile educatorilor săi: părinți, preoți, profesori de religie ș. a. Crescut și maturizat cu această descoperire, va depinde apoi numai de voința proprie pentru a-și păstra curat caracterul moral-creștin, la zidirea căruia educatorii conștiincioși au ostenit cu migală și dăruire.
Capitolul IV
Satul – cadrul de dezvoltarea și desăvârșire a vieții individuale și spirituale
” Copilo, pune-ți mânile pe genunchii mei.
Eu cred că veșnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
și inima-ți zvâcnește mai rar,
ca și cum nu ți-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
și dacă ți-ai sângerat picioarele
te așezi pe un podmol de lut.”
(Lucian Blaga, Sufletul satului)
Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în perioada de propovăduire a Evangheliei Sale, a ajuns în diferite locuri, precum în Canna Galilei, Capernaum, Ierihon, Ierusalim, dar și în locuri numite pustii, precum cea a Carantaniei. Nașterea Domnului Nostru Iisus Hristos nu a fost in mediul urban, ci precum ne arată și versurile colindelor, Hristos S-a născut în afara orașului. Între arătările de după Înviere, Hristos se arată celor doi ucenici Luca și Cleopa în drumul spre Emaus. Din toate aceste realități cât și din multe altele putem desprinde ideea ca Domnul Nostru Iisus Hristos în întreaga Sa activitate de pe pământ S-a ferit de locurile publice aglomerate, însă nu L-ea evitat total. Astfel și mediul rural cu toate particularitățile sale, este mediu care ne face să fim mai apropiați de creația lui Dumnezeu.
Satul este o graniță între marea mereu în mișcare a orașului și oaza de liniște a mănăstiri. Marea majoritate a mănăstirilor se află în afara orașului, în locuri mai ferite de zbuciumul vieții sociale, uneori chiar in afara localităților rurale. În foarte multe cazuri satul este mai protejat de invaziile ispitelor. Drept aceea, preotul poate să-și pună în practică mult mai bine, am putea spune , la sat toate calitățile de pedagog a lui Hristos, în misiunea sa pastorală de îndrumare a creștinilor spre mântuire. Există însă și posibilitatea ca în mediul rural preotul să întâlnească o mai mare deschidere a creștinilor spre superstiții, față de mediul urban, superstiții legate de aproape toate momentele importante din viața satului cum ar fi: botezul, căsătoria, mormântarea, muncile agricole, fenomene ale naturii,etc.
Sentimentul responsabilității colective, al destinului comun pa care îl au toți oameni este evident astăzi cu mai multă putere decât în orice altă perioadă a trecutului. Toate inițiativele și acțiunile noastre sunt judecate în lumina acestui sentiment. Cultivarea lui constituie o preocupare de prim ordin a familiei, a școlii și în general al societății. Toți acești factori își conjugă și sporesc în permanență eforturile în această direcție a formării conștiinței cetățenești, a dezvoltării simțului datoriei față de colectivitate, referindu-ne mai ales în mediul rural. Întrucât fiecare dintre noi este încorporat în acest mare și dinamic organism al societății, înseamnă ca absolut nici unul nu rămânem în afara acestei preocupări extinse pe plan general. Ceea ce ni se impune este datoria de a dovedi receptivitatea față de interesele majore ale societății și de a ne supune legilor și bunelor ei rânduieli din convingere.
Biserica este și ea, după cum ne spune și numele, o societate sau o comunitate alcătuită din indivizi care trăiesc o credință comună, nutresc aceeași speranță de mântuire și acționează în lumina principiului iubirii creștine. Comunitatea acestora este nu numai întreolaltă, ci și cu Dumnezeu care revarsă peste ei harul Său prin mijlocirea și lucrarea Sfintelor Taine. Cuprinderea lor în viața acestei comunități divino-umane nu înseamnă însă separarea de restul colectivității mai extinse , prin care se înțelege mai întâi poporul din care facem parte, iar apoi societatea omenească în general, fie din mediul urban, fie din cel rural.
Biserica se străduiește să țină trează credincioșilor ei conștiința apartenenței la această familie a poporului și a umanității. Biserica pune în față credincioșilor suficiente temeiuri de ordin revelațional care să-i ajute să-și înțeleagă menirea ce o au și locul pe care trebuie să-l ocupe în sânul comunității în care ei viețuiesc.
Omul este o ființă sociabilă din fire, cum l-a definit în antichitate filozoful Aristotel. Pentru ca credinciosul să se poată realiza, el trebuie să fie în strânsă legătură și relație cu colectivitatea, să se socotească și să rămâne un mădular viu al acesteia. Din partea colectivității creștine omul primește primele îngrijiri și hrana necesară. Rezumând putem spune că, colectivitatea reprezintă pentru om locul cel mai prielnic pentru formarea multiplă a personalității sale. Izolarea de acest mediu ar face dispariția omului, sau deposedarea de calitățile de ființă înzestrată de Dumnezeu cu cele mai alese daruri.
Apartenența credinciosului la marea familie, care este societatea, prin legarea destinului său de destinul acesteia, implică pentru el mai multe îndatoriri. Aceasta nu influențează însă defavorabil dezvoltarea personală și spirituală, ci din contră, o înalță și îi imprimă un ritm mai alert de desfășurare. Este ceea ce se petrece în toate situațiile în care coroana creației lui Dumnezeu se lasă antrenată cu toată ființa sa în vreo acțiune care are ca scop mai apropiat sau mai depărtat instaurarea binelui sub oricare dintre formele sale de manifestare la viața individuală și colectivă: progres, bunăstare, dreptate, pace, etc.
În fruntea acestor îndatoriri se situează fără îndoială iubirea față de comunitate, care este fundamentul comuniunii și care se concretizează în hotărârea creștinului de a apăra viața comunității. Un alt mod prin care își manifestă grija și respectul față de viață și binele colectivității este dîrzenia și hotărârea cu care sprijină lupta acelora care se împotrivesc războaielor, atentatelor criminale, etc. Preotul este factorul care insuflă credincioșilor preocupările de pace, care sunt adevărul și dreptatea. Pentru a ajunge la fericire este necesar să avem convingerea că pacea nu este dată exclusiv ca dar de sus, deși Dumnezeu o rânduiește și o revarsă peste întreaga lume, ci fiecare în parte suntem chemați să contribuim la instaurarea și ocrotirea ei.
O altă îndatorire majoră care revine în egală măsură tuturor membrilor societății și prin care societatea progresează și se dezvoltă continuu este munca făcută de bună voie și cu dăruire sinceră. Precum avem nevoie de a respira aerul proaspăt și de a ne hrăni cu cumpătare trupul, tot așa e necesar să ne exersăm puterile fizice și spirituale prin muncă și strădanie neîntreruptă.
Preotul – model de viață morală pentru păstoriți și parohie
„Căci dacă nu știe cineva să-și rânduiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?”(I Timotei 3,4-5)
Biserica este opera și trupul lui Iisus Hristos în lume, între noi și în noi. Preoția este organul prin care se face actual, activ, simțit, luminător, sfințitor și roditor harul dumnezeiesc acordat Bisericii. Preotul săvârșește lucrul lui Dumnezeu, preoția este acest lucru al lui Dumnezeu săvârșit de om, cu puterea lui Dumnezeu, este prezența voii, a sfințeniei, a puterii dumnezeiești între noi, prin omul investit cu harul lui Dumnezeu.
Învățătura pastorală cuprinde în sine toate acelea, care povățuiește pe preot către purtarea și împlinirea teoretică și practică a misiunii păstorești.
Preotul este păstorul. Turma trebuie condusă pe cale mântuirii. Lucrul acesta este cunoscut de la întemeierea Bisericii. Sfântul Petru îi povățuia pe preoți, spunându-le: ”Păstoriți turma lui Dumnezeu dată în paza voastră cercetând-o, nu cu silnicie, ci cu voie bună, după Dumnezeu, nu pentru câștig urât, ci din dragoste” (I Petru 5,2).
Istoria Bisericii este plină de modele de păstori cu viață sfântă, care s-au făcut pildă convingătoare pentru credincioșii lor. Și, dacă e să concretizăm, în vremurile grele, când românii n-aveau conducători din neamul lor care să-i înțeleagă și să-i ajute, îl aveau pe preot. El le era părinte, învățător, conducător și povățuitor.
Metodele și mijloacele de pastorație erau cele tradiționale, moștenite de la sfinții părinți și de la păstorii cu experiențe. Folosindu-le, nu dăm greș.
Lumea în care trăim noi acum, însă, cunoaște mutații de neimaginat în trecut. Nu mai avem de a face cu o societate tradițională așezată, respectând anumite rânduieli unanim acceptate. Principiile creștine rămân aceleași. ”Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același” (Evrei 13, 8), dar El trebuie făcut cunoscut oamenilor într-un grai și cu mijloace înțelese de ei
Ceea ce trebuie spus de la început este aceasta: slujirea înseamnă servire. Într-un fel, aceasta este tot ce înseamnă. Indiferent dacă cineva este în slujirea clerului sau a laicatului, înseamnă doar că respectivul va servi ca unul rânduit de Dumnezeu. Dacă termenul sau cuvântul discipol înseamnă chemat, ascultător, învățăcel, atunci acel ce slujește va fi un discipol chemat de către Dumnezeu. Dacă termenul sau cuvântul apostol înseamnă trimis, atunci slujitorul va fi un apostol trimis de către Dumnezeu. Și dacă cel ce slujește este un discipol și apostol, atunci e, de asemenea, clar că această slujire, ca serviciu, este slujire a Bisericii. Nu există o slujire adevărată care să nu fie cea a Bisericii, pentru ca Biserica este Trupul lui Hristos în lume.
Preotul este reprezentantul lui Dumnezeu între oameni, este „Omul lui Dumnezeu”, așa cum îl numește Sfântul Apostol Pavel (I Timotei 6, 11). Prin trimiterea ucenicilor Săi în lume, Mântuitorul Hristos a dat mare dar tuturor celor care s-au făcut aleși ai planului Său. Prin această destinație, preoția devine mandatul încredințat de Mântuitorul slujitorilor Săi din toate timpurile și prin trânșii până la sfârșitul veacurilor. Mai mult, preoția este continuarea de către oameni a slujirii lui Iisus Hristos, Arhiereul Suprem, pentru mântuirea lumii. Este lucrare din lucrarea Lui Hristos, putere din puterea lui Dumnezeu, cuvânt din cuvântul lui mesianic.
Biserica ființează și se menține prin preoție, preoții trăiesc viața milenară, neîntreruptă, nesecată a harului transmis prin toți slujitorii, de la Hristos prin Sfinții Apostoli, din episcop în episcop și de la fiecare episcop la fiecare preot. Preotul primește și comunică celor aleși harul sacerdotal, care-i dă puterea de a se mântui pe sine și de a-i mântui și pe alții. În misiunea sa sacră, preotul nu este nu numai un liturghisitor, un propovăduitor și un tălmăcitor al cuvântului lui Dumnezeu, ci un director de conștiințe, un educator, într-un cuvânt, el este ziditor de suflete.
Prin atacurile asupra preoției, denominațiunile sectare încearcă să submineze întreaga Biserică, atacă continuitatea ei și doresc să implementeze o stare de declin și incertitudine. Cu toate acestea, după cuvântul Marelui Apostol Pavel, Biserica este piatra cea din capul unghiului, pe care „nici porțile iadului nu o vor dărâma” și prin urmare va rămâne aceeași, una sobornicească și apostolească, până la sfârșitul veacurilor.
Persoana preotului este una dintre cele mai importante dintr-o comunitate, atât în mediul urban cât și în cel rural. Preotul este privit ca fiind un etalon al comportamentului, un transpunător în practică a valorilor morale și sociale. Pentru toate acestea, pentru a le îndeplini pe toate după voia lui Dumnezeu, preotul trebuie să iasă din casă , din familia lui încărcată cu pace duhovnicească, cu Hristos. Pentru că familia preotului trebuie să fie adăpost de virtute, adăpost ferit de furtunile patimilor, pentru că Hristos poposește în ea și ne ajută să înțelegem rosturile adânci ale vieții, în lumina Sfintelor Evanghelii. De aceea, orice soție, dar mai cu seamă soția unui preot, în căsnicie ca și în viața socială, are un rol mare, neînchipuit de mare, care se cere a fi îndeplinit. Ea trebuie să răspândească lumina în casa ei și oriunde se găsește, să întruchipeze dragostea, bunătatea și duioșia, curățenia sufletească și trupească, să aducă armonie în viața de familie și în societate. Din inima ei să izvorască totdeauna zâmbetul cald, înțelegător și iertător. Ca să se împlinească cuvântul Domnului: „Căutați pacea cu toată lumea și sfințenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul.”( Evrei 12,14 )
Virtuțile care trebuie să împodobească sufletul ”preotului-duhovnic-pedagog” sunt calități alese, precum: iubirea, răbdarea, înțelepciunea, indurarea, tact pastoral, tact pedagogic, dar și oratoric, încununat de o ținută morală ireproșabilă.
Pornind de la declarația pe care preotul o citește în fața altarului înainte de hirotonia sa și care se încheie cu cuvintele ”Așa să-mi ajute Dumnezeu”, reiese că preotul se obligă la un angajament responsabil față de Dumnezeu pentru apărarea credinței. Îndemnurile acestui angajament sunt edificatoare și actuale, atenționând pe preot că mereu se cade a veghea la desăvârșirea vieții sale, la păzirea poruncilor și rânduielilor bisericești.
Patriarhul Iustin Moisescu scrie într-una din scrisorile sale irenice: ” Vom veghea ca și în viitor să fie păstrate și întărite, neschimbate învățăturile și tradițiile Sfintei Bisericii Ortodoxe de răsărit, de către slujitorii și credincioșii noștri”. Pentru ca un preot să devină apărător al dreptei credințe, ca mereu ”să îndrepteze cuvântul adevărului” i se cere mai întâi o deosebită pregătire teologică. Înainte de Sfânta Taină a Hirotoniei, preotul trebuie să-și temeinicească învățăturile sănătoase ale teologiei ortodoxe. Mărturii ne sunt cuvintele rostite de Mitropolitul Ardealului Iustin Moisescu (1956-1957), la deschiderea anului școlar de la Institutul Teologic Universitar din Sibiu, viitorilor studenți: ”Nu puteți devenii cu adevărat slujitori ai lui Hristos, decât când veți izbuti să trăiți învățătura pe care a împlinit-o Hristos venind pe pământ și trup de om luând … sunteți chemați să duceți mai departe opera aceasta dumnezeiască pa care a săvârșit-o Fiul lui Dumnezeu în lume”.
Este cunoscută valoarea tactului pastoral pentru îndrumarea credincioșilor, ceea ce a făcut pe mulți dintre sfinții noștri părinți să spună că această îndrumare este ”arta artelor”.
Sfântul Apostol Pavel este un exemplu viu, dat : ”Pentru a-i câștiga pe toți Sfântul Apostol Pavel își schimba glasul de fiecare dată potrivit cerințelor sufletești ale caredincioșilor. Către tesaloniceni el vorbește ca un proroc, ațintindu-și privirea spre vremile din urmă, este învățător al adevărului în Epistola către Romani, cîrmaci destoinic în Epistolele către Filipeni, păstor al Bisericii în Epistolele către Timotei și Tit, preot al Celui Preaînalt în Epistola către Evrei”.
După părerea altora însă, și aici am dorii să ne includem și pe noi, participarea preotului în viața satului la ”instaurarea unui spirit de ordine și de disciplină nu numai că ar fi păgubitoare într-un fel, dar este chiar benefică. ”
Viața preotului este mereu întrepătrunsă de diferite greutăți, dar așa precum marele Apostol a învins toate datorită tăriei credinței sale, așa și preotul să-i urmeze exemplu pentru că ” oricât de mare îi era frământare pe care o purta în suflet credința sa îi era prea mare și zelul său prea fierbinte pentru a-și pierde nădejdea în biruința Crucii Domnului Iisus Hristos.”
Preotului îi este impus de Catehetică și știința teologică dar și cea teologică pedagogică creștină. Marele nostru părinte bisericesc, Sfântul Grigorie de Nazianz, când privea frumusețea misiunii preotului, în tratatul său Despre Preoție , îl vede pe preot în această strădanie, de a imprima sufletului omenesc elanul sublim, care fără să-l smulgă din misiunea lumii terestre, îl înalță cu sufletul până la Dumnezeu; de a păstra omul în chipul lui Dumnezeu, de a-i reda strălucirea când se întunecă, de a o restabili dacă ea începe de a se șterge; de a-i pregăti sălașul lui Iisus Hristos prin puterea Sfântului Duh. Justificat de aceste preocupări ale menirii preotului ca educator de suflete, Sfântul Grigorie de Nazianz preamărește într-un cadru măreț noblețea preoției, tocmai în această misiune, de a educa omul, ființa cea mai deosebită și mai complicată, – misiune care comportă tehnica tehnicilor și știința științelor.
Preotul trebuie să știe și să se preocupe cu explicarea Sfintei Scripturi, fapt pentru care ”această înțelegere a cuprinsului cărților Sfintei Scripturi, necesită o pregătire specială pe care nu o are orice creștin … de aceea pentru a face cunoscută învățătura ce reiese din textele Sfintei Scripturi după o bună pregătire, preotul se cade a predica în fiecare zi de sărbătoare, în care să explice creștinilor un text scripturistic ca o datorie principală pentru fiecare cleric” fără însă auita că ”viața predicatorului influențează asupra ascultătorilor săi, mai mult decât cuvintele lui”. Datorită acestui fapt al bunului exemplu ” preoții sunt datori a aduce în fața ochilor sufletești ai păstoriților lor, număratele pilde de viețuire în virtute din Scriptură: unii prin bogăție (Avraam), alții prin sărăcie (Ilie), unul prin căsătorie (Iov)”.
Învățând din trecutul Bisericii și al neamului nostru preoții se cade a fi preoți ai vremurilor lor, de unde și îndemnul Î. P. S. Mitropolit Iustin: ” ca și strămoșii potrivit cu nevoile vremi lor, slujind și noi poporului în vremea de azi, să ne dovedim, cu gândul și cu cuvântul și cu fapta, părtași zidirii vieții celor noi din patria noastră și apărători ai păcii în întreaga lume”.
În concluzie un bun păstor de suflete este preotul care se pregătește bine din punct de vedere teologic, care păstrează cu sfințenie dreapta învățătură a moșilor și strămoșilor noștri, actualizând-o în vremea în care el trăiește. Un bun păstor nu este străin în pastorația sa misionară și nici de probleme actuale ale omenirii. El se cade a împlinii îndemnul Sfântului Apostol Pavel: ” m-am făcut rob tuturor, ca să dobândesc pe cei mai mulți” (I Cor. 9, 19)
Biserica si sat, religie si viața religioasă
Nu putem decât să afirmăm că: Cercetătorii folcloriști au ignorat în întregime rolul Bisericii în viața religioasă a satului și a țăranului român, lucru subliniat și de Ernest Bernea Si daca acest lucru s-a manifestat pregnant înainte de 1944, el a fost cu atât mai mult impus după aceea. Aceasta lipsă de interes a folcloriștilor pentru manifestările creștine ca atare, integrate in viața curentă a țăranului, are cauze multiple: o secularizare generala a științelor, accentuată în secolul al XIX-lea, concepția că aceste manifestări aparțin religiei oficiale, deci au fost impuse oarecum din afara și ca atare nu ar spune atât de mult din punct de vedere antropologic, cât o spun diversele manifestări cu conținut păgân sau (aparent) fără o marcă creștină prea evidentă.
Viața religioasă a satului românesc nu poate fi determinată și înțeleasă fără studierea totală a fenomenului. Deși pot fi deosebite mintal, cele doua categorii, dogma și ritualul creștin, alcătuiesc în realitate un întreg, un organism cu o tradiție de milenii.
Împletirea în ansamblul credinței țărănești a unor elemente aparținând limpede vieții creștine (prezența extrem de răspândită a Sfintei Crucii, de exemplu) cu altele de nuanță sau de conținut păgân face adesea dificilă cercetarea, pe de o parte datorită posibilităților multiple de interpretare, pe de alta și unei detectări și developări superficiale a conținutului fenomenelor analizate.
Pentru a se evita căderea într-o extremă sau alta, se propune să se opereze cu două noțiuni învecinate, dar cu o sferă de cuprindere diferită, necesitând instrumente de analiză în parte diferite, pe lângă noțiunea de religie, care cuprinde o sistematizare a credințelor (dogmei) si riturilor consacrate oficial, mai întrebuințăm și noțiunea de viață religioasă care are o sfera mult mai largă și care cuprinde toate fenomenele ce exprimă în vreun fel ideea de sfințenie, toate credințele si actele corespunzătoare populare, nu numai pe acele cuprinse în sistemul religios general.
Noțiunea de sfințenie este specifică creștinismului autentic și, ca atare, în măsura în care un fenomen popular exprimă această idee, el aparține structural sferei creștinismului.
În plus, ar fi greu de crezut că ar putea exista la nivelul unei nații posibilitatea unei existențe istorice îndelungate duble, schizoide: pe de o parte o religie oficială, propovăduind o anumită învățătura de credință și un mod de viața în consecință, pe de alta parte o viață religioasă scăpată din chingile religiei oficiale. Această dihotomie are la bază o concepție de sorginte occidentală, catolică, dar pătrunsă cu destul succes la noi începând cu secolul trecut. Ea tinde să considere că dogmele și canoanele Bisericii ar fi constrângătoare pentru libertatea de manifestare a omului în general. Or, adevărul, sprijinit pe analiza spiritului doctrinei, este că Ortodoxia, cel puțin, a încurajat întotdeauna manifestarea personală, specifică, a credinței, atât la nivel personal, cât și la nivel etnic.
Unitatea la care a tins Biserica este în mai mică măsură unitatea formală externă (de unde și o infinitate de forme de manifestare – vezi, de pildă, arhitectura – cu egală îndreptățire și susținere teologică), ci una internă, de conținut al credinței. Unitatea internă, prin bogăția cuprinsului ei, conduce firesc la o manifestare externă variată.
Totodată, consideram pertinentă observația făcută de Părintele Stăniloaie în 1938: Sa ne dezobișnuim de a mai considera pe țărani niște copii care nu înțeleg și nu se preocupă de nimic din ceea ce formează conținutul credinței și, prin urmare, îi putem purta cu vorbe goale spuse pe ton sentimental.
În observarea și analiza fenomenelor aparținând vieții religioase populare trebuie ținut cont de acest filtraj pe care l-a făcut creștinismul, și nu la nivelul unor organisme sau comisii speciale, ci tocmai la nivelul poporului credincios încadrat în Biserică.
Viața religioasă a țăranului, viața în care intră total poziția creștină este totodată și mai largă și mai specifică din punct de vedere etnic. Această lărgime și specificitate au fost în parte neglijate, dar tocmai ele pot constitui un câmp interesant de cercetare, în măsura în care se concede ca o coordonată fundamentală a ființei poporului român o constituie creștinismul, care este țesut în trăirea sa cea mai intimă.
Țăranul român trăiește într-o cuprinzătoare viziune metafizică și religioasă. Viața sa este străbătută de un bogat suflu mistic. Așezat la limita între fizic si metafizic cu încălcări în ambele domenii, conștient de această așezare dramatică, țăranul român iși exercită ființa pentru a depăși trecătorul din el. Trăiește condiția materială cu conștiința că a rămâne în ea înseamnă a rămâne în păcat. Pentru împlinirea rosturilor sale superioare de om răspunde cu o intensă viață interioară și religioasă. Așezarea sa în lume și viața este în așa fel întocmită încât lupta pentru împăcarea și câștigarea unui prisos de bine în sensul soartei sale de ora, adică de ființă spirituală.
Necuprinsul lumii acesteia, tainele țesute în fiece făptură, în fiece chip, în fiece act și trecere, tainele existenței sale însăși, îl fac să răspundă, îl fac să lupte pentru cucerirea sensului și sprijinului absolut: Dumnezeu.
Dumnezeu, pentru țăranul român nu este o idee ci o realitate vie, nu este dincolo ci este pretutindeni. Omul, pentru țăranul român nu este o expresie a pământului acesta ci a cerului, a spiritului. Omul vine aici de la Dumnezeu și trebuie să lucreze (așa căzut cum e) în sensul Lui.
Se înțelege deci că în satul românesc străvechi, religia nu este o activitate în care socialul domină, nu este un fenomen care se produce mecanic în virtutea cine știe căror legi sociale. Religia aici este o adevărată și cea mai de seama activitate spirituală, loc de obârșie și dezvoltare a tuturor forțelor de creație ale țăranului.
Activitatea spirituala si deosebitele forme pe care le ia in satul romanesc, sunt o expresie fireasca și necesară stării și sorții omului aici. Pe această cale el își alungă urâtul (metafizic sau social), își lărgește condițiile de viața, sporește creația și se recreează pe sine în sensul legilor sale originare.
Religia apare în viața satului nostru ca o expresie a nevoilor omului de a-și găsi o cale de împăcare și stabilitate a existenții lui in lume. Legat de anumite legi, înconjurat de lucruri al căror rost nu-l știe deplin și de forțe care îl depășesc până la nimicire, omul își rânduiește viața și învinge aceste condiții numai prin credința sa și prin legătura cu Dumnezeu. Puterile sale de gând și faptă își au originea în aceasta legătură.
Viața religioasă a satului cuprinde o seamă de fenomene, care printr-o abstracție pot fi reduse la două categorii: un sistem de reprezentări și unul de practici religioase care dau expresie concretă celor dintâi. La temelia celor două stă trăirea religioasă, forța interioară care însuflețește și face cu putință funcționarea celorlalte două.
O concepție de viață, o reprezentare a lumii și ordinii care o ține, o determinare a sensurilor și căilor ce duc la cucerirea absolutului, toate acestea desigur într-o dominantă creștină, iată în câteva cuvinte alcătuirea religiei in satul romanesc. Credințe si acte, trăiri și sforțări practice, rosturi, sensuri și acte care transfigurează, experiențe care deschid ca pe o carte învățătura cea mai înaltă și apropie tainele. Este în viața religioasă a satului românesc străvechi, atâta suflu, atâta tumult, atâta sens si bogăție, încât cu greu cercetătorul neavizat ar putea surprinde ceva din adâncurile vieții spirituale, ci cu mult mai sigur va prinde aparențe lipsite de conținut.
Sa trecem acum spre formele care îngrădesc această viață, spre chipurile obișnuite și statornice ale acestor fenomene spirituale. Viața religioasă a satului capătă chip în primul rând în biserică. Biserica este aici așezământul tradițional care organizează și îndrumă viața religioasă. Sa vedem ce înseamnă aceasta afirmație.
Biserica este un așezământ tradițional pentru ca închide formal o experiență îndelung repetată, o experiență de milenii. Cu toate că biserica așa cum se înfățișează astăzi are un caracter oficial, de stat, ea se păstrează dincolo de oficial în popular. Rădăcinile adânci aici sunt.
Biserica organizează și îndrumă viața religioasă a satului. Prin aceasta voim să spunem că în rosturile sale esențiale și actuale, biserica răspunde religiozității, răspunde nevoilor interioare ale țăranului și dă totodată rânduielile necesare promovării spiritualității sătești.
Biserica satului privită în câmpul său de activitate, are două mari categorii de fapte. Pe deoparte este liturghia duminicală a cărei rânduială are un caracter oficial mai pronunțat. Pe de altă parte sunt o seamă de acte religioase care privesc viața omului în deosebitele sale vârste și situații specifice de la naștere până la moarte și cele care apar în legătură cu casa și îndeletnicirile sale zilnice. Acestea au o rânduială tradițională mai pronunțată și un caracter local mai arhaic.
Biserica de azi a satului, forma tradițională cu un conținut de viață actuală, reprezintă funcțional viața religioasă și spiritualitatea satului. Ea organizează viața religioasă și promovează valorile ce-i aparțin. Viața religioasă a satului românesc are însă un cuprins mai mare decât acela arătat până aici. Biserica însăși supraveghează sau numai îngăduie o seamă de credințe și acte, care deși nu au un caracter creștin, sunt apropiate ca natura. Este vorba de o întreagă serie de fapte religioase, mituri și practici, trecute in folclor sub numele de credințe și superstiții populare, iar în teologie sub numele de credințe și obiceiuri păgâne.
O credință neîntemeiată a făcut ca cercetătorii civilizației sătești să dea o atenție deosebită credințelor și superstițiilor ca fiind în afara bisericii oficiale, ca având un caracter cu adevărat popular. Cercetătorii folcloriști au ignorat în întregime rolul bisericii în viața religioasă a satului și țăranului român, așa cum bunăoara teologii înclină să înlăture tot ce este dincolo de dogma și ritualul creștin.
Această deosebire tăcuta în viața religioasă a satului, cercetătorii au putut fi înclinați să studieze numai una din categorii de fapte, fiecare după pregătirea și sensibilitatea de care dispunea, ignorând cu desăvârșire pe cealaltă.
În realitate lucrurile stau cu totul altfel. Viața religioasă a satului românesc nu poate fi determinată și înțeleasă fără studierea totală a acestor fenomene. Deși pot fi deosebite mintal, cele două categorii alcătuiesc în realitate un întreg, un organism cu o tradiție de milenii. Viața religioasă a satului cuprinde în adevăr biserica, cu expresia sa rituală cea mai obișnuită Liturghia, dar nu o are oricum și niciodată gata, făcută oficial de către stat. Biserica satului românesc stă sub îndrumarea oficială (îndrumare ce pare să fie mai mult administrativă), dar viața ce o cuprinde ea, sensurile și ritmul ei îi dau un caracter particular ca unei fapturi aparte. Biserica satului fiind mai legată și mai adâncită în viață, este mai adâncită în sensurile locale tradiționale; ea nu este străină de sensurile și chipurile sectorului păgân al vieții religioase sătești.
Există cu adevărat în satul românesc o categorie de fenomene religioase care nu fac parte din sistemul coerent de credințe și acte ale religiei oficiale. Ele sunt totuși expresia vie și nu mai puțin organică ale aceleiași atitudini firești de adorare și respect pentru lucruri sfinte sau interzise, manifestată prin forme tradiționale de cult. Este vorba deci de o viață religioasă mai bogata decât religia oficială.
Pe lângă noțiunea de religie care cuprinde o sistematizare a credințelor (dogmei) și riturilor consacrate oficial, mai întrebuințăm și noțiunea de viață religioasă care are o sferă mult mai largă și care cuprinde toate fenomenele ce exprimă în vreun fel ideea de sfințenie, toate credințele și actele corespunzătoare populare nu numai pe acelea cuprinse în sistemul religios general și oficial. Pentru sat, mult mai bogat ne vorbește acest fel de a vedea lucrurile; viața religioasă a țăranului, viața în care intra total poziția creștină, înțeleasă în acest fel este totodată și mai largă și mai specifică din punct de vedere etnic.
Această lărgire a câmpului de cercetare a fenomenului religios în satul românesc, pe cât este de rodnică pe atât este de necesară. Întinsul spațiu al mitologiei populare stă la dispoziția cercetătorului pentru completarea studiului sau integral. O largă concepție a universului, prin care țăranul încearcă să îmbrățișeze cu gândul toată această lume de a cărei taină și frumusețe se simte atras, o filosofie populară dintre cele mai bogate și interesante, fac parte din întregul religios al satului în care biserica locala tradițională conduce.
Sau, pentru a trece în categoria actelor, găsim în viața religioasă a satului o seamă de rituri și ceremonii, așa cum e de pildă ceremonia înmormântării unde slujba religioasă creștină domina, dar unde o lume întreagă de credințe și acte rituale precreștine (în orice caz necreștine) de o străveche origine locală, sunt prezente și integrate organic în unitatea atât de complexă și variată a ceremoniei. Ritualul bradului, așa cum se obișnuiește în Valea Jiului și Hațeg, simbolurile ce le cuprinde, actele și evocările ce se fac, deși nu sunt expresii ale bisericii care este prezenta, rămân fapte religioase necontestate.
Ce s-a întâmplat în realitate? Sau, cum este astăzi această realitate? în viața religioasă a satului românesc oficialul și popularul sunt adânc întrepătrunse, uneori până la închegarea organică. Spiritualitatea locală străveche s-a adaptat formelor și sensului vieții religioase reprezentată de Biserică, fără să renunțe la conținutul și valorile sale, iar Biserica oficială s-a adaptat la condițiile și sensul tradiției locale fără să renunțe la ceea ce îi era esențial.
In concluzie: aceste două părți ale câmpului de activitate religioasă alcătuiesc în sânul satului românesc o singura unitate, un tot organic care metodologic vorbind, este nefiresc și nerodnic să-l desparți.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rincipii ALE Pedagogiei Pastorale Aplicate In Mediul Rural (ID: 160455)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.