Rezolvarea Pasnica A Diferendelor Internationale
CAPITOLUL I
EVOLUȚIA ISTORICĂ A MIJLOACELOR DE
SOLUȚIONARE PAȘNICĂ
Reglementarea diferendelor internaționale prin mijloace pașnice este unul dintre principiile fundamentale ale dreptului internațional, format, în principal, pe calea cutumei, dar consacrat în numeroase tratate internaționale.
Noțiunea de drept internațional penal a fost folosită pentru prima dată de juristul englez Jeremy Bentlau, în lucrarea “An Introduction to the Principles of … and Legislation” în 1789.
Ideea de reglementare pașnică, opusă aceleia de violență, a apărut, din cele mai îndepărtate timpuri, ca o statornică năzuință a oamenilor. La început s-a aplicat în mod sporadic; treptat ea a câștigat teren, luând forma convingerii generalizate, materializată pe de o parte în convenții și tratate internaționale, iar pe de altă parte într-un principiu fundamental cu valoare universal obligatorie.
În practica internațională se cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de rezolvare pașnică a conflictelor încă din antichitate, iar Evul Mediu statele foloseau frecvent medierea, arbitrajul și concilierea.
Dar, atâta timp cât dreptul internațional nu interzicea războiul și cât timp recurgerea la forță era permisă, soluționarea pașnică nu putea să aibă decât un caracter subsidiar și sporadic. Interzicerea războiului de agresiune și prohibirea forței și amenințării cu forța în relațiile dintre state, au fost elemente hotărâtoare pe linia recunoașterii și acceptări principiului soluționării pașnice a diferendelor internaționale.
1. Primele consacrări de drept internațional.
În "Leviathan" publicat de Thomas Hobbes, în 1651 și în "Tratatul teologic și politic" al lui Boruch Spinoza se susține că statele se găsesc într-o "stare naturală", în care dreptul se întemeiază pe forță. Hobbes caracterizează societatea internațională prin "bellum omnium contra omnes" -războiul tuturor împotriva tuturor-.
Juristul german Loddson, ce face parte din adepții nihilismului în dreptul internațional, spunea că "totul între state se rezolvă exclusiv prin forță".
Orientarea statelor însă spre căi de soluționare pașnică a diferendelor, a început să-și găsească expresie pe planul dreptului internațional încă din sec. al XlX-lea, prin Tratatul de Pace de la Paris din 1856 și mai ales în 1899 la prima Conferință pentru pace de la Haga, când s-a adoptat Convenția pentru aplanarea conflictelor internaționale prin care alături de mediere, a fost creat un nou mijloc de soluționare pașnică și anume ancheta internațională și, de asemenea, s-a instituit Curtea Permanentă de Arbitraj cu sediul la Haga.
Această orientare către mijloacele pașnice s-a extins și la statele de pe continentul american care, cu excepția S.U.A. și Mexicului, nu au participat la Conferința de la Haga și care au promovat ideea arbitrajului, încheind în acest sens, o serie de convenții, mai întâi bilaterale și apoi multilaterale.
Curtea este alcătuită din membrii ai fiecărui stat parte la Convenția de la Haga. Membrii sunt persoane cu o competență recunoscută în probleme de drept internațional și sunt numiți pe o perioadă de 6 ani.
Cea de-a doua Conferință de Pace de la Haga din 1907, realizând o codificare mai amplă a mijloacelor de soluționare pașnică a diferendelor dintre state, a adoptat o Convenție care cuprinde prevederi mai detaliate relative la bunele oficii și mediere, comisiile internaționale de anchetă, arbitrajul internațional, inclusiv procedura arbitrală și, totodată, a creat condiții pentru instituirea pe cale bilaterală a unui nou mijloc de soluționare pașnică: concilierea internațională.
Dar nici în baza celei de-a doua convenții (art. 1) nu s-a prevăzut obligația de rezolvare pe cale pașnică a diferendelor internaționale, ci numai recomandarea de a se folosi mijloace pașnice, astfel încât recurgerea la calea pașnică și la oricare din mijloace era facultativă.
După primul război mondial, preocupările de asigurare a păcii și soluționare pașnică a diferendelor internaționale și-au găsit expresie în prevederile Pactului Ligii Națiunilor din 1919, care a creat și un nou mijloc de soluționare: justiția internațională, precum și în Protocolul adoptat de adunarea Ligii din 1924 referitor la soluționarea pașnică a diferențelor internaționale.
Pactul Ligii Națiunilor tindea să înlocuiască războiul de agresiune prin măsuri colective îndreptate împotriva statelor ce recurgeau la forță într-un mod contrar principiilor convenite și obligațiilor mutual asumate.
Specialistul român în drept internațional privat, Vespasian Pella în 1926, la scurt timp după înființarea Ligii Națiunilor, formula următoarele considerații semnificative.
„În timp ce până în prezent dreptul internațional privat acordă o importanță egală dreptului păcii și dreptului războiului, în viitor aceastp știință va fi transformată în chiar bazele sale, neexistând decât un singur drept –dreptul păcii.
Războiul este o crimă. Ar fi absurd de a mai concepe existența unui drept al războiului, adică un drept al crimei”.
2. Interzicerea războiului de agresiune.
Tratatele și convențiile încheiate în domeniul soluționării pașnice a diferendelor internaționale au dus atât la proliferarea și acceptarea ideii de soluționare pașnică, cât și la formularea și configurarea mijloacelor și procedurilor de soluționare pașnică și astfel au contribuit la recunoașterea posibilității de a se elimina războiul din viața societății, locul forței prin luptă luându-l forța dreptului. Este ceea ce a statuat Pactul General de renunțare la război din 1928 (pactul Briand-Kellogg) care, instituind renunțarea de către state, inclusiv de către cele care nu erau membre ale Ligii, la dreptul de a purta război, a interzis războiul de agresiune și a proclamat ca principiu de aplicabilitate generală principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale.
Tratatul Briand-Kellogg este primul document internațional ce a consacrat principiul reglementării pașnice dintre state și a interzis războiul.
Acest tratat avea serioase limitări, în sensul că se aplica numai statelor părți și interzicea războiul, nu și alte modalități de recurgere la forță.
Principiul soluționării diferendelor pe cale pașnică și-a găsit dezvoltare în actul general din 1928 (revizuit în 1949), care, făcând distincția dintre diferende cu caracter juridic și diferende politice, prevedea ca diferendele, de orice fel, între două sau mai multe păreți contractante, care nu au fost soluționate pe cale diplomatică, vor fi supuse concilierii, iar diferendele juridice vor fi supuse curții Permanente de Justiție Internațională sau arbitrajului.
De asemenea, după Actul din 1928, au continuat să se încheie tratate bilaterale și multilaterale între statele europene, cele americane, precum și între statele de pe cele două continente pentru soluționarea pașnică a diferendelor dintre el fără, însă, a se mai ajunge la crearea de noi mijloace de soluționare pașnică.
3. Consacrarea principiului și a mijloacelor de soluționare în Carta O.N.U.
O dată cu crearea O.N.U. și adoptarea Cartei soluționarea pașnică a diferendelor a devenit nu numai un scop al organizației dar totodată un principiu în conformitate cu care trebuie să acționeze toate statele, atât membre, cât și nemembre ale O.N.U.
Carta O.N.U. este un tratat cu vocație universală semnat în 1945 la San Francisco. Este compusă din 111 articole dispuse în 19 capitole. Carta prevede scopurile organizației, și anume să mențină pacea și securitatea socială internațională; să dezvolte relații prietenești între națiuni; să realizeze cooperarea internațională.
Carta cuprinde și o serie de principii fundamentale: egalitatea între state, soluționarea diferendelor pe cale pașnică, abținerea de la amenințări și folosirea forței.
Potrivit articolului 1 punctul 1 din Cartă, soluționarea pașnică trebuie să se înfăptuiască prin mijloace pașnice și în conformitate cu principiile justiției și dreptului internațional.
Astfel în art. 2 din Carta O.N.U., -care enunță principiile în conformitate cu care statele membre trebuie să acționeze prevede că toți membrii se vor abține în relațiile lor internaționale de a recurge la forță sau la amenințarea cu forța și vor rezolva diferendele internaționale prin mijloace pașnice, astfel încât pacea, securitatea internațională și justiția să nu fie puse în primejdie.
În acest fel, Carta încadrează principiul rezolvării pașnice a diferendelor în contextul celorlalte principii ale dreptului internațional și, în primul rând, al principiului renunțării la forță sau la amenințarea cu forța.
Totodată, Carta consacră, în capitolul 6, mijloacele la care statele trebuie să recurgă în vederea oricărui diferend care s-ar ivi între ele: tratativele, ancheta, medierea, concilierea, arbitrajul, calea judiciară, organizații sau acorduri regionale, sau alte mijloace la alegerea lor, ca și atribuțiile organelor O.N.U. în această privință și rolul statelor în caz de diferend, sau situație care ar putea să pună în pericol menținerea păcii și securității internaționale.
Cât privește evoluția și diversificarea mijloacelor de reglementare pașnică, după cel de-al doilea război mondial, la gama mijloacelor de reglementare pașnică a diferendelor s-au adăugat acordurile și organizațiile regionale.
În sistemul Cartei, statele, în virtutea calității lor de subiecte ale dreptului internațional – suverane și egale în drepturi – cu deplină libertate de a alege mijlocul corespunzător în vederea soluționării oricărui diferend cu care ar fi confruntate, obligația lor fiind de a-l soluționa numai pe cale pașnică, în conformitate cu celelalte principii și norme de drept internațional și, în special, cu principiile nerecurgerii la forță, egalității suverane și bunei credințe.
De asemenea, în măsura în care acceptă jurisdicția, părțile într-un diferend pot recurge la C.I.J., ca organ judiciar al O.N.U. în cadrul organizațiilor internaționale. De o importanță deosebită este puterea de influențare și de convingere pe care organizația o poate exercita prin organele sale care acordă asistență părților în diferend. (Al. Bolintineanu, M. Malița, referindu-se la O.N.U., subliniază că, spre deosebire de negociere sau de alte mijloace aplicabile între părți, procedurile prevăzute de Cartă oferă un cadru mai larg, care pune pe primul plan interesele păcii și securității internaționale și duc disputa sub reflectorul opiniei publice mondiale).
4. Rolul altor organizații internaționale
Un rol deosebit în activitatea de soluționare pașnică a diferendelor internaționale revine și instituțiilor specializate ale O.N.U., cum sunt cu precădere UNESCO (Organizația Națiunilor Unite Pentru Educație, Știință și Cultură), O.I.M. (Organizația Internațională a Muncii), O.A.C.I. (Organizația Aviației Civile Internaționale), ale căror organe sunt investite cu funcții de soluționare a diferendelor între statele membre, în măsura în care acestea nu reușesc o soluționare prin negocieri directe sau alte mijloace convenite de către părți în diferend.
Dezvoltarea și multiplicarea raporturilor dintre state în domeniul economic dar mai ales, crearea unor organizații economice cum sunt, în special, GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), PIAȚA COMUNĂ și organizațiile economice regionale din Asia, America Latină, au condus și la instituirea unor reguli și proceduri de soluționare pașnică a diferendelor între statele părți, specifice domeniului economic, în concordanță cu gradul de integrarea economică la care s-a ajuns în cadrul unor asemenea organizații.
De asemenea, reglementarea pașnică a diferendelor, sau dezacordurilor, s-a extins și la raporturile de investiții care se stabilesc între persoanele de drept civil de altă naționalitate și alt stat, creându-se o serie de mecanisme și proceduri la nivel internațional global, regional, bilateral și național, menite a asigura îndeplinirea, atât a funcției de prevenire a diferendelor, cât și pe cea de reglementare pașnică în cazul ivirii unui diferend.
În evoluția principiulultiplicarea raporturilor dintre state în domeniul economic dar mai ales, crearea unor organizații economice cum sunt, în special, GATT (Acordul General pentru Tarife și Comerț), PIAȚA COMUNĂ și organizațiile economice regionale din Asia, America Latină, au condus și la instituirea unor reguli și proceduri de soluționare pașnică a diferendelor între statele părți, specifice domeniului economic, în concordanță cu gradul de integrarea economică la care s-a ajuns în cadrul unor asemenea organizații.
De asemenea, reglementarea pașnică a diferendelor, sau dezacordurilor, s-a extins și la raporturile de investiții care se stabilesc între persoanele de drept civil de altă naționalitate și alt stat, creându-se o serie de mecanisme și proceduri la nivel internațional global, regional, bilateral și național, menite a asigura îndeplinirea, atât a funcției de prevenire a diferendelor, cât și pe cea de reglementare pașnică în cazul ivirii unui diferend.
În evoluția principiului soluționării pașnice a diferendelor dintre state, a dezvoltării și diversificării mijloacelor și procedurilor la care statele pot recurge în acest scop s-au cristalizat anumite trăsături generale ale acestuia, precum și trăsături specifice ale mijloacelor și procedurilor privind traducerea lor la viață. Astfel, ca trăsături esențiale ale principului soluționării pașnice a diferendelor internaționale, sunt caracterul lui obligatoriu pentru toate statele, iar cât privește sfera de cuprindere, universalitatea lui, în sensul că se aplică la orice diferend, indiferent de natura și faza în care s-ar afla.
În practica convențională – tratate, acte constitutive ale organizațiilor internaționale generale și regionale, sau zonale – ca și în doctrină se folosește în principiu o terminologie variată ("situație", "fricțiune", "neînțelegere", "controversă", "dezacord"), spre a desemna o anumită problemă litigioasă dintre state și terminologia de "diferend", "dispută", conflict", "criză", etc, spre a marca stările cu un grad de pericol sporit, care pun în pericol pacea și securitatea popoarelor.
Pornind de la prevederile Cartei, în general, un diferend presupune un conflict între două sau mai multe state, "conflict" care a atins faza în care părțile și-au formulat net pretențiile contradictorii, pe când o "situație" reprezintă o stare de lucruri care nu au ajuns să se cristalizeze într-un diferend net între state în formularea unor pretenții contradictorii. Deci, este vorba de o deosebire mai mult de grad, decât de esență, care, în practică nu este întotdeauna ușor de stabilit din cauza complexității relațiilor internaționale.
Cât privește mijloacele și procedurile, acestea au un caracter flexibil exprimat în faptul că în cadrul acestui principiu obligatoriu, statele, ca entități suverane și egale în drepturi, au libertatea de a alege orice mijloc de soluționare pașnică. Cu alte cuvinte, obligativitatea privește numai calea pașnică, iar alegerea mijlocului concret de rezolvare este facultativă, părțile putând recurge la acel mijloc care satisface în mai mare măsură interesele lor, după cum, procesul reglementării, poate înlocui un mijloc sau altul.
CAPITOLUL II
CĂI ȘI MODALITĂȚI DE REZOLVARE PAȘNICĂ
A DIFERENDELOR INTERNAȚIONALE
Mijloacele pașnice de soluționare a diferendelor internaționale reprezintă instituțiile de drept internațional la care statele au obligația să recurgă pentru rezolvarea diferendelor dintre ele, fără a folosi forța sau amenințarea cu forța.
Statele dispun de facultatea de a alege un mijloc optim de reglementare a diferendelor ce apar între ele, obligativitatea pe care o au statele în acest domeniu privind rezultatul acțiunii lor și anume soluționarea pe cale pașnică a diferendelor.
Această obligație este impusă de articolul 2 paragraful 3 din Carta O.N.U.:
"Toți membrii organizației vor rezolva problemele lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie".
Modalitățile prin care ele vor ajunge la aceste rezultate sunt facultative. Nu există nici o regulă generală de drept internațional care să impună statelor vreo reglementare obligatorie, jurisdicțională sau de altă natură, singura regulă fiind cea care lasă la latitudinea statelor modalitățile convenite de soluționare pașnică.
Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale, ca unică reglementare legală constituie unul din principalele obiective ale dreptului internațional contemporan.
Chiar și atunci când în sprijinul războiului de agresiune se utiliza o bogată argumentare juridică, încercând să se acrediteze ideea că el ar fi un mijloc legal de apărare a drepturilor, credința în utilitatea soluțiilor pașnice era destul de puternică.
Această credință, dacă, la început s-a aplicat în mod sporadic, treptat a câștigat teren, luând forma convingerii generalizate, materializată, pe de o parte în convenții și tratate internaționale, iar pe de altă parte într-un principiu fundamental -cu valoare universală- principiul REGLEMENTĂRII PAȘNICE A DIFERENDELOR.
1. Mijloace nejurisdicționale.
A. Tratativele (negocierile).
O dată cu sfârșitul secolului al XVIII – lea și începutul secolului al XIX -lea, ca urmare a progreselor tehnico – științifice, relațiile dintre state s-au intensificat, au început să se afirme o serie de principii de drept internațional (respectarea suveranității, egalitate în drepturi, neintervenția în treburile interne, ș.a.), creându-se astfel o bază pentru promovarea mijloacelor pașnice de rezolvare a diferendelor internaționale.
Omenirea se afla, așadar, cu evoluția reglementărilor pașnice a diferendelor la hotarul dintre două perioade și anume:
prima în care mecanismele și mijloacele de reglementare intrau în acțiune sporadic, numai dacă serveau interesele uneia dintre părți, a celei mai puternice;
a doua, evident superioară, în care posibilitatea recurgerii la mijloace pașnice începe să fie văzută dinainte în tratate și convenții.
Transformarea acestei posibilități de folosire a mijloacelor pașnice într-o obligație generală și exclusivă, în virtutea căreia acestea vor trebui utilizate în soluționarea diferendelor dintre state, va antrena nu numai modificarea radicală a instituției reglementărilor pașnice, dar și a însuși dreptul internațional contemporan.
Practica statelor demonstrează că tratativele sunt mijloace de soluționare pașnică la care acestea recurg aproape inevitabil pentru reglementarea conflictelor dintre ele. Explicația recurgerii cu precădere la tratative constă în avantajele pe care acestea le oferă părților:
posibilitatea de a exprima direct, fără rezerve punctele de vedere și revendicările părților;
suplețea și lipsa de rigurozitate a tratativelor;
posibilitatea de a ajunge rapid la un rezultat.
În afară de acestea, tratativele permit părților să-și modifice poziția, să manifeste oarece maleabilitate.
Prin Tratatul de pace de la Paris din 1856, care a pus capăt războiului Crimeei și a adus Turciei "beneficiile dreptului public european" (art. 7), a fost consacrat un nou mijloc pașnic de reglementare – MEDITAȚIUNEA OBLIGATORIE "a tuturor puterilor semnatare în cazul oricărei neînțelegeri ce s-ar putea ivi pe viitor între vreuna dintre aceste puteri și Sublima Poartă ".
Un pas înainte pe calea afirmării ideii de reglementare pașnică s-a făcut la cele două Conferințe de la Haga din 1899 și 1907: unul dintre rezultatele cele mai însemnate ale Conferinței de la Haga din 1899 constituindu-l Convenția pentru aplanarea conflictelor internaționale. Nu mai puțin important a fost faptul că meditațiunea, metodă obligatorie, potrivit Tratatului de la Paris din 1856 a devenit facultativă.
Totodată, convenția a consacrat un nou mijloc de reglementare pașnică – ANCHETA INTERNAȚIONALĂ. Rezultatele primei conferințe de la Haga din 1899, în domeniul reglementării pașnice a diferendelor, au constituit un puternic imbold pentru dezvoltarea, precizarea și concretizarea pe mai departe a ideilor conturate. O amplă mișcare în vederea promovării lor a luat naștere pe continentul latino – american. Dintre ideile enunțate la Haga, pe noul continent rădăcini mai puternice au prins cele referitoare la ARBITRAJ, ele fiind favorizate de tradiția acestui mijloc în zonă.
Fără a crea o normă obligatorie de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, cele două conferințe de pace de la Haga au un merit incontestabil în promovarea acestei instituții.
După cea de-a doua Conferință de pace de la Haga, ancheta internațională a luat o mare amploare în TRATATELE KNOX, evoluând în mod imperceptibil și dând naștere astfel, prin diferențiere unui alt mijloc de reglementare pașnică -CONCILIEREA INTERNAȚIONALĂ.
Tratatele Knox au fost semnate în 1911 între Franța și Marea Britanie și prevedeau o formă evoluată a comisiilor internaționale de anchetă. Tratatele preconizau formarea, înainte de nașterea unui diferend între statele semnatare, a unei comisii permanente ca trebuia să constate și să elucideze faptele, să facă recomandări și sugestii părților în litigiu. Aceste tratate nu au fost ratificate și nu au intrat în vigoare însă prevederile lor au stat la baza procedurii concilierii internaționale.
Acesta este principalul mijloc de reglementare pașnică, ce constă în dezbateri directe între membrii egali ai comunității internaționale, dezbateri purtate pe căi diferite și în forme variate în vederea găsirii unei soluții reciproc acceptabile.
Tratativele diplomatice corespund, pe de altă parte, obligației părților de a da curs dispozițiilor cuprinse în art. 33 paragraful 1, din Carta O.N.U., care impune statelor obligația de a-și soluționa diferendele a căror prelungire ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale "înainte de toate prin tratative". De altfel, în dreptul internațional s-a înrădăcinat principiul anteriorității tratativelor.
Prin tratative diplomatice pot fi stinse diferende de orice natură, statele înscriind în tratatele bilaterale și multilaterale formula care a devenit clasică:
"Orice diferend provenit din interpretarea sau aplicarea prezentului tratat va fi soluționat prin tratative diplomatice între părțile interesate".
De regulă, după această formulare urmează dispoziții privitoare la alte mijloace pașnice.
Printre principalele trăsături juridice ale tratativelor diplomatice se numără:
au caracter prealabil, RATIONE ORDINIS, tratatele diplomatice sunt principalul mijloc de reglementare pașnică la care statele au datoria să recurgă pentru a-și soluționa diferendele dintre ele;
sunt un instrument de definire și de datare a diferendului
internațional;
îngăduie ca diferendul să se precizeze sub raportul
conținutului său, un rol important avându-l și în ceea ce
privește calificarea unui diferend ca fiind internațional.
Tratativele diplomatice se desfășoară după REGULILE DE PROCEDURĂ stabilite, de regulă de părțile participante, ținându-se cont totodată de principiile de drept internațional și cutumă internațională în materie.
Procedura tratativelor diplomatice, parte componentă a procesului complex de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, este alcătuita din ansamblul regulilor care guvernează modalitatea de purtare a tratativelor, durata acestora, forma pe care o îmbracă organele de negociere, etc.
În principiu, dreptul internațional contemporan NU prescrie o procedură înstituționalizată a tratativelor diplomatice. Suplețea, care este intim atașată esenței lor și care le condiționează rezultatele, nu se acomodează cu prescripții cât de cât rigide în ceea ce privește durata, forma, modalitățile de purtare, etc.
Practica internațională evidențiază, totuși, unele reguli de procedură și în acest domeniu.
Ca MODALITATE; tratativele diplomatice pot fi efectuate pe cale bilaterală prin canale diplomatice obișnuite, sau pe cale multilaterală, în cadrul organizațiilor internaționale, în acest ultim caz, regulile de procedură stabilindu-se de forurile respective.
Condiția pe care o constituie Curtea, pentru a se putea investi cu judecarea unui diferend, NU este aceea de a aștepta sfârșitul tratativelor diplomatice ci EPUIZAREA fără rezultat a tuturor mijloacelor de care părțile dispun în cadrul tratativelor pentru soluționarea diferendului.
FORMA tratativelor privește tehnica de organizare a acestora, adică mijloacele formale de realizare, organele competente să poarte tratativele ș.a. Modul de a purta negocieri diferă în funcție de obiceiurile părților, de natura diferendului, precum și de împrejurările în care acesta a intervenit.
În principiu, fiecare stat este liber să formuleze într-o formă mai mult sau mai puțin solemnă, mai mult sau mai puțin precisă comunicările pe care dorește să le facă. În afară de aceasta, există o serie de reguli degajate din practica internațională. Astfel, în cadrul tratativelor bilaterale, modalitățile de purtare pot fi:
conversații directe (explicații verbale);
schimbul de note diplomatice, telegrame, etc.
În cadrul tratativelor multilaterale, mijloacele uzuale sunt dezbaterile în cadrul conferințelor, congreselor și organizațiilor internaționale. În practică, demersul verbal este utilizat mai frecvent, pentru a înlătura neînțelegerile, interpretările eronate, etc, în timp ce procedura scrisă – note, memorii, memorandumurile, telegrame, scrisori – își dovedesc utilitate în momentul în care o identificare și justificare asupra subiectului în cauză devin necesare sau pentru a face să prevaleze anumite drepturi contestate, ca probă de sprijin.
Reguli de drept internațional care să reglementeze această problemă nu există decât în cazuri excepționale.
ORGANELE CARE AU CALITATEA să poarte tratativele în numele unui stat sunt determinate de Constituția statului respectiv. În primul rând, această calitate o au șefii de stat, în virtutea dreptului de reprezentare generală, șefii de guvern și șefii de misiune diplomatică, aceștia neavând nevoie, pentru a reprezenta statul la negocieri de „depline puteri”.
Orice alte persoane împuternicite să poarte tratative trebuie să dispună de „depline puteri”.
DREPTUL LA INIȚIATIVĂ aparține în egală măsură tuturor statelor părți la diferend, el aflându-se în raport direct cu forma de organizare a tratativelor:
în cazul tratativelor bilaterale, se recurge la canalele diplomatice obișnuite;
în cazul tratativelor colective, fie că se stabilesc cu fiecare stat în parte, fie că se face o declarație publică în acest sens. Problema LOCULUI și TIMPULUI în care urmează să se desfășoare tratativele ridică o serie de aspecte de procedură.
În unele cazuri, în alegerea locului trebuie să se țină seama în mod deosebit și de securitatea negociatorilor, mai ales când aceștia sunt șefi de stat sau de guvern. De obicei, tratativele se duc în statul care a avut inițiativa începerii lor, fără a exista vreo regulă în acest sens. Locul poate fi ales și în funcție de obiectul diferendului sau, în unele cazuri, tratativele se pot purta pe teritoriul unei terțe puteri (cu acordul acesteia). DATA la care urmează să înceapă tratativele de fond este stabilită în raport de urgența pe care o reclamă soluționarea diferendului respectiv. NIVELUL la care sunt purtate tratativele exprimă, în fapt, însemnătatea pe care statele o acordă reglementării acestora. De obicei, tratativele de fond urmează să fie purtate la nivel superior celor preliminare, deși, în practică se pot întâlni și situații inverse.
STABILIREA ORDINII DE ZI prezintă o importanță deosebită dat fiind că ea trebuie să cuprindă toate problemele de a căror rezolvare depinde soluționarea diferendului și aceste probleme trebuie ordonate după importanța lor. În practică sunt situații când un stat nu este interesat în discutarea unor anumite probleme litigioase sau să insiste pentru examinarea unei chestiuni pe care cealaltă parte o apreciază ca neprezentând interes.
În sarcina participanților la tratativele preliminare intră și alte probleme organizatorice cum ar fi LIMBA în care vor avea loc dezbaterile și în care se vor adopta documentele, MODUL DE ORGANIZARE al secretariatului și de ADOPTARE a hotărârilor.
Mute dintre aceste probleme NU sunt reglementate de dreptul internațional contemporan, altele, în schimb, cad sub incidența normelor cutumiare, cum ar fi bunăoară, obiceiul de îngădui reprezentantului țării gazdă de a deschide tratativele multilaterale.
Procedura tratativelor diplomatice, indiferent dacă este sau nu reglementată prin normele dreptului internațional, trebuie să se înscrie pe linia respectării principiilor fundamentale ale dreptului internațional. O dată încheiate, tratativele bilaterale sau multilaterale, rezultatele lor sunt supuse spre aprobare guvernelor părților interesate, iar dacă sunt urmate de încheierea unor tratate internaționale care trebuie ratificate, acestea se supun spre ratificare parlamentelor statelor – părți.
Cu toate acestea în dezbaterile Comitetului pentru principiile dreptului internațional referitoare la relațiile prietenești și cooperarea dintre state, precum și în literatura de specialitate au fost formulate anumite critici privitoare la tratativele diplomatice, încercându-se să se demonstreze că ele prezintă anumite inconveniente. S-a susținut că dacă negocierile se poartă între două state egale în putere acestea ar fi sterile, nici unul dintre aceste state nefiind constrâns să facă concesii, iar pentru acest motiv intervenția unui terț ar fi necesară.
Se poate conchide că tratativele diplomatice au fost și rămân mijlocul principal de reglementare pașnică a diferendelor internaționale.
Potrivit principiului anteriorității tratativelor, statele între care ia naștere un diferend au obligația de a folosi, în primul rând, tratativele, și numai după ce au epuizat această cale pot recurge la late mijloace.
B. Bunele oficii.
Mijloc pașnic, secundar, de rezolvare a diferendelor internaționale, bunele oficii au ca scop restabilirea contactului direct între părți prin intervenție amicală a unui terț – stat sau organizație internațională. Ele au valențele unei proceduri prealabile tratativelor diplomatice, mijlocul de acțiune fiind sfatul prietenesc.
Obiectivul bunelor oficii este acela de preîntâmpinare a unui conflict sau de aplanare a acestuia când a izbucnit.
Bunele oficii se caracterizează prin faptul că cel care le oferă. NU participă direct la negocierile dintre statele – părți la diferend, funcția sa încetând imediat ce acestea au început negocierile. Statul care prestează bunele oficii poate, totuși, să facă serviciul de transmitere a unor propuneri între cele două părți.
Sub raport juridic, bunele oficii au un caracter triplu facultativ – atât pentru statele în litigiu, care sunt libere să le accepte sau nu, cât și pentru terți, care au numai dreptul nu și obligația de a le oferii.
Bunele oficii sunt un mijloc pașnic de reglementare a diferendelor internaționale cunoscut încă din Antichitate, însă în forma lor clasică ele au fost prevăzute într-o serie de tratate bi- și multilaterale. Printre tratatele cu caracter multilateral, se numără Protocolul Congresului de la Paris din 1856, Actul general al Conferinței de la Berlin din 1885 și mai ales Convențiile pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale de la Haga din 1899 și 1907, care cuprind cea mai amplă reglementare a acestei proceduri.
"În caz de disentiment grav sau de conflict – se spune în articolul 2 – înainte de a recurge la arme, puterile contractante convin să recurgă, atât cât împrejurările permit, la bunele oficii sau la mediațiunea uneia sau mai multor «puteri prietene", iar în articolul 3 se arată:
"Independent de acest recurs, puterile contractante consideră util și de dorit ca una sau mai multe, puteri străine conflictului să ofere din proprie inițiativă, atât cât împrejurările permit, bunele lor oficii sau mediația lor statelor în conflict". Dreptul de a oferi bunele oficii sau mediațiunea, aparține "puterilor străine conflictului", chiar și în timpul desfășurări conflictului. Exercitarea acestui drept nu poate fi considerată de către una dintre părțile în litigiu ca fiind un act inamical.
Termenul de „bune oficii” desemnează și acțiunea unui stat neutru care se însărcinează să reprezinte din punct de vedere diplomatic și să protejeze interesele unui stat beligerant și ale cetățenilor acestuia pe lângă un stat beligerant advers.
După cel de-al doilea război mondial, bunele oficii nu au mai fost menționate expres în articolul 33 alineatul 1 din Carta O.N.U., care face referire numai la tratative, anchetă, mediație, conciliere, arbitraj, calea judiciară, recurgerea la organizații sau la acorduri regionale, însă lasă deschisă lista mijloacelor de reglementare pașnică folosind expresia "sau prin orice mijloace pașnice la alegerea lor".
Însă, bunele oficii au fost prevăzute în mod expres într-o serie de tratate internaționale prin care: în Carta O.S.A. (Organizația Statelor Americane) și în Tratatul interamerican asupra soluționării pașnice a conflictelor (cap. 2, paragraful 9 și 10), în Tratatul interamerican relativ la bunele oficii și la mediațiune, adoptat de Conferința panamericană de la Buenos Aires la 23 decembrie 1936.
Articolul 1 "în cazul în care se va ivi între ele un litigiu care nu va putea fi reglementat prin mijloace diplomatice obișnuite, înaltele Părți Contractante vor putea recurge la bunele oficii sau la medierea unui cetățean eminent al unuia dintre celelalte state americane, ales de preferință de pe lista generală întocmită pe principiile enunțate în articolele următoare".
Bunele oficii sunt reglementate și de Carta O.U.A. (Organizația Unității Africane), precum și de Declarația O.N.U. cu privire la reglementarea pașnică a diferendelor dintre state din 1982.
Bunele oficii, ca mijloc de reglementare pașnică a diferendelor internaționale poate fi oferit și de o organizație internațională. Astfel, Consiliul de Securitate, se arată în art. 33 par. 2 din Carta O.N.U., când socotește necesar, invită părțile să-și rezolve diferendele, prin mijloacele pașnice prevăzute la par. 1 al aceluiași articol. El poate interveni, de asemenea, în orice stadiu al unui diferend sau situație cărei continuare poate primejdui pacea și securitatea internațională și trebuie:
"Să recomande procedura sau metoda de aplanare corespunzătoare" (art. 36 par. 1). Adunarea Generală, de asemenea, poate îndeplini rol de bune oficii în condiții similare Consiliului de Securitate, neputând însă să adopte recomandări într-un diferend aflat pe ordinea de zi a Consiliului (art. 35 din Carta O.N.U.-al. 3).
"al. 1 – Orice membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării Generale asupra oricărui diferend sau asupra oricăror situații de natura celor prevăzute la art. 34".
"al. 2 – Un stat care nu este membru al Națiunilor Unite poate atrage atenția Consiliului de Securitate sau Adunării generale asupra oricărui diferend în care este parte, dacă acceptă, în prealabil, în privința acelui diferend, obligațiile de rezolvare pașnică, prevăzute în prezenta Cartă."
"al. 3 – Acțiunile întreprinse de Adunarea Generală în chestiunile asupra cărora i se atrage atenția în temeiul articolului de față vor fi supuse dispozițiilor articolelor 11 și 12.
Hotărârile adoptate de cele două organe ale O.N.U. în îndeplinirea acestor atribuții au valoarea unor recomandări cu caracter facultativ pentru state, care își păstrează în acest mod dreptul de liberă apreciere în alegerea mijloacelor pașnice de soluționare a diferendelor.
Bunele oficii pot fi oferite de state și prin intermediul unor organizații sau acorduri internaționale cu caracter regional, competența acestora limitându-se la diferendele cu caracter local, dar a căror proliferare ar putea aduce atingere păcii și securității internaționale.
În prezent, atât în cadrul O.N.U., cât și al Conferinței pentru Securitate și Cooperare internațională se depun eforturi pentru a revitaliza acest mijloc de reglementare pașnică și pentru a-î spori eficiența în relațiile internaționale.
C. Mediațiunea.
Termenul de „mediator„ este de origine latină și în traducere desemnează „persoana care se interpune”.
În accepțiunea dreptului internațional, prin mediator înțelegem statul, organizația internațională sau persoana oficială care conduce direct operațiunile de mediere pe baza soluțiilor propuse de ei.
Medierea, ca mijloc pașnic de soluționare a diferendelor internaționale, are ca obiect examinarea în fond a unui diferend în vederea soluționării lui de către un mediator. Acesta poate fi stat, organizație internațională sau persoană oficială.
Prin crearea unui cadru adecvat, mediatorul poate ajuta părțile să găsească o soluție echitabilă și reciproc avantajoasă.
Medierea este o procedură autonomă de reglementare pașnică, ce poate avea loc în orice fază a diferendului – atât înainte de izbucnirea ostilităților, cât și după aceea, cu un obiect clar definit: examinarea fondului diferendului; un scop precis: descoperirea unei formule de înțelegere necesalmente tranzacțională și un mijloc adecvat pentru atingerea acestui scop: terțul cu prerogativele lui (de a conduce negocierile dintre părți, de a sugera baza de soluționare).
În esență, mediația are un triplu caracter facultativ:
în ce privește inițiativa celui care își oferă mediația (Convenția I de la Haga din 1907 consacră dreptul pentru puterile străine conflictului de a oferi bunele oficii și mediația);
în ce privește atitudinea părților față de această inițiativă
-în orice moment ele putând respinge oferta de mediere (semnatarii Convenției de la Haga din 1907 se angajează să recurgă la mediere numai "dacă împrejurările permit");
în ce privește rezultatul acțiunii de mediere – niciodată
medierea nu are forță obligatorie.
Ca mijloc de reglementare a diferendelor internaționale, medierea este de două feluri: CERUTĂ, care are loc la cererea părților în litigiu, și OFERITĂ, care se declanșează din inițiativa uneia sau mai multor puteri neparticipante la conflict.
În practica internațională nu a fost instituționalizată o procedură de mediere. Regulile după care se desfășoară aceasta au cel mai adesea un caracter ad-hoc. Detaliile de desfășurare, locul, termenele, data ședințelor, participanții, limba, etc., se stabilesc cu concursul mediatorului, nu întotdeauna în prealabil, ci și pe parcurs.
În acest mod se asigură un foarte larg câmp de acțiune pentru găsirea soluției. Mediatorul discută uneori cu ambele părți aflate în prezență, el conducând discuțiile, alteori separat cu fiecare. El poate să-și prezinte propunerile oral, însă nimic nu-l împiedică să le enunțe în scris. Se poate începe prin a negocia verbal și apoi se trece la note scrise. Propunerile mediatorului trebuie, în principiu, să fie scrise și comunicate simultan părților în cauză.
Sub raportul efectelor juridice, medierea are însemnătatea unui sfat; soluția mediatorului nu poate fi impusă părților, care își conservă întreaga libertate de a o accepta sau a o refuza.
Medierea ia sfârșit fie în momentul în care părțile reușesc să ajungă la un acord în baza propunerilor mediatorului, fie în momentul în care impasul constatat în discuțiile dintre părți vădește că prin continuarea acțiunii de mediere nu se poate ajunge la nici un rezultat.
Medierea este cunoscută și în practica O.N.U.; în 1984, Adunarea Generală a numit un mediator în problema palestiniană; Consiliul de Securitate a însărcinat un mediator cu soluționarea problemei cipriote, iar secretarul general al O.N.U. a delegat un mediator pentru Conflictul din Orientul Apropiat.
De asemenea, medierea se află printre mijloacele de reglementare pașnică ale organizațiilor regionale O.S.A. și O.U.A.
Comisia de mediere, conciliere și bune oficii a O.U.A. este un organism creat în baza articolului 10 din Carta O.U.A., în vederea reglementării pașnice a diferendelor dintre statele membre.
Regulile de funcționare a comisiei au fost definite prin protocolul aprobat în iulie 1964 de conferința șefilor de stat și guvern. Conform protocolului, Comisia de mediere este alcătuită printr-un număr de 21 de membrii, aleși pentru o perioadă de 5 ani de Adunarea șefilor de stat și guvern, la propunerea statelor membre. Comisia este condusă de un președinte și doi vicepreședinți care alcătuiesc Biroul. Biroul este singurul organ care funcționează permanent, restul membrilor întrunindu-se după necesități.
Competența comisiei se extinde numai la diferendele dintre statele membre ale O.U.A. Sesizarea comisiei poate fi făcută atât de statele-părți la diferend, sau de cele interesate în diferend, cât și de anumite organe ale O.U.A. Recursul la comisie este facultativ, statele având libertatea să recurgă sau să nu recurgă la ea pentru soluționarea diferendelor dintre ele, precum și libertatea de a-și alege oricare dintre cele trei mijloace preconizate – mediere, conciliere sau arbitraj.
În cazul mediațiunii, sarcina mediatorilor este de a reconcilia opiniile și pretențiile părților, prin propuneri (scrise) sugerate de ei. Acceptarea sugestiilor este facultativă; ea se consemnează într-un protocol de aranjament încheiat între părțile în litigiu.
D. Concilierea internațională.
Concilierea internațională reprezintă o procedură de reglementare pașnică a diferendelor dintre state care constă în examinarea diferendului de către un organ – prestabilit sau creat după apariția diferendului – alcătuit din particulari numiți sau agreați de state care, deliberând după o procedură contradictorie, in absența părților, le propune o soluție cu caracter facultativ. Concilierea internațională este o procedură relativ nouă, care s-a născut la începutul acestui secol din experiența dobândită de comisiile internaționale de anchetă și a preocupării de a temporiza declanșarea conflictelor.
Inovațiile aduse în sistemul de reglementare pașnică a diferendelor prin consacrarea acestei proceduri a generat un entuziasm general în rândul statelor, care au declanșat o campanie în vederea încheierii unor tratate de conciliere.
În Europa, de pildă, până la izbucnirea primului război mondial au fost încheiate cinci tratate colective care au instituit între statele părți obligația de a recurge, în caz de eșuare a negocierilor diplomatice, la procedura concilierii. Alături de aceasta au mai fost încheiate alte 150 de tratate bilaterale de conciliere. După sfârșitul războiului ștafeta a fost preluată de statele latino-americane care, într-un interval de numai 10 ani -1923-1933 -, au încheiat trei tratate colective în care procedura concilierii era plasată la loc de frunte alături de arbitraj: Tratatul general de conciliere interamericană, cunoscut sub numele de Tratatul Gondra, (3 mai 1923), Convenția interamericană de conciliere (5 ianuarie 1929) și Pactul de neagresiune și conciliere de la Rio de Janeiro (6 octombrie 1933).
În ciuda vastei proliferări a instrumentelor de conciliere, în practică procedura nu a avut decât o aplicare limitată. Cauzele principale ale indiferenței manifestate față de acest nou mijloc de reglementare pașnică rezidă în caracterul său excesiv de tehnicist, în tendințele acestuia de a se substitui arbitrajului internațional, dar, mai ales, reticențelor statelor de a încredința spre soluționare diferendele lor unor particulari, cetățeni ai unor state terțe.
În prezent se încearcă o revitalizare a acestei proceduri. Astfel anexa Convenției de la Viena asupra dreptului tratatelor prevede o procedură de conciliere cu dublă funcțiune:
de a examina pretențiile și pozițiile părților;
de a le sugera propuneri în vederea ajungerii la o soluție amiabilă.
Concilierea este născută din experiența dobândită în activitatea comisiilor internaționale de anchetă și a preocupării de a înlătura, în măsura posibilului, dificultățile constatate în funcționarea acestuia, urmărind două obiective:
rezolvarea punctelor în litigii;
împăcarea părților.
În sistemul mijloacelor pașnice de reglementare a diferendelor dintre state, concilierea -internațională reprezintă o procedură distinctă, de sine stătătoare, cu caracteristici specifice care o situează la granița dintre procedurile diplomatice și cele cu caracter jurisdicțional. Astfel, în forma sa clasică, concilierea internațională crea în sarcina statelor obligația de a nu recurge la forță până când comisia internațională de conciliere nu și-a depus raportul, și încă un timp după depunerea lui. În acest fel concilierea internațională constituie un moratoriu de război, un procedeu prin care se câștigă timp.
Concilierea ca mijloc de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, se realizează prin intermediul comisiilor internaționale de conciliere. Acestea sunt alcătuite, de regulă, din cinci membrii – câte doi desemnați de fiecare parte (unul dintre naționali, iar altul dintre cetățenii unui stat terț), al cincilea, președintele, este desemnat de cele două părți de comun acord. Uneori, aceste comisii pot fi alcătuite și numai din trei membrii.
Procedura comisiilor internaționale de conciliere cuprinde două faze: ascultarea părților și administrarea de probe.
În atribuțiile acestor comisii intră:
examinarea probelor de fapt și verificarea aserțiunilor
părților (funcționează în același timp ca o comisie internațională de anchetă);
deliberarea și formularea concluziilor, fără participarea directă a părților în cauză;
întocmirea raportului în care examinează și apreciază faptele litigioase (poate da părților un sfat asupra modului în care ar putea fi tranșat conflictul).
Recomandările sau avizele sale, adoptate cu majoritate de voturi, sunt facultative, ele neconstituind decât o propunere, a cărei acceptare sau respingere depinde exclusiv de voința părților.
Aspectul general de conciliere, arbitraj și reglementare judiciară semnat la 21 mai 1929 de statele Micii Înțelegeri prevedea, ca și Actul general din 1928, două categorii de comisii internaționale de conciliere și anume: permanente și speciale, ambele având o largă competență. Ele puteau fi sesizate pentru o largă arie de diferende juridice (pentru care părțile puteau, de comun acord, și prealabil oricărei acțiuni judiciare sau arbitrale să recurgă la conciliere); nejuridice (pentru care concilierea era obligatorie).
E. Ancheta internațională.
Este un mijloc diplomatic de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, care constă în verificarea de către persoane particulare sau de către organe desemnate în comun de părțile în litigiu ori a aserțiunilor părților și în lămurirea unor probleme de fapt (uneori de drept). Concluziile desprinse ca urmare a anchetei întreprinse având un caracter facultativ pentru statele părți la diferend.
Consacrate, pentru prima dată, în practica vieții internaționale prin Convenția de la Haga din 1899, comisiile internaționale de anchetă se instituiau "dacă părțile socotesc util și de drept" numai "în măsura în care împrejurările permit", pentru litigii de ordin internațional "care nu afectează nici onoarea, nici interesele esențiale și care provin din aprecieri divergente asupra unor împrejurări de fapt".
Ca atare, ancheta internațională era un mijloc auxiliar de rezolvare a diferendelor, o metodă de investigare menită să deservească alte proceduri, în special negocierile diplomatice directe.
Trăsătura caracteristică a anchetei internaționale era aceea de a temporiza lucrurile, permițând părților să depășească momentul critic și să îndepărteze pericolul izbucnirii conflictelor. Obiectul său era limitat, de regulă, la litigii minore, determinate de o divergență de apreciere asupra unor chestiuni de fapt
Declanșarea mecanismului anchetei este precedată de încheierea unei convenții speciale, în care sunt stipulate categorii de fapte ce urmează a fi lămurite, competența, modul și termenul de alcătuire a comisiilor de anchetă.
Convențiile de anchetă pot prevedea, de asemenea, sediul comisiei, modul de întocmire a raportului și data până la care acesta urmează a fi depus, limba folosită în cadrul lucrărilor comisiei și limbile ce se pot folosi în fața ei de către martori, experți, ș.a., modul de repartizare a cheltuielilor prilejuite de activitatea comisiei de anchetă și alte prevederi legate de cazul particular al diferendului cercetat.
După primul război mondial, ancheta internațională a fost prevăzută în Pactul Societății Națiunilor (art. 12 și 15 par 1 și 2), rolul de comisie de anchetă fiind îndeplinit de Consiliul Societății.
ART. 12-1. "Toți membrii Societății convin că, dacă se ivește între ei un diferend susceptibil de a antrena o ruptură, ei îl vor supune fie procedurii arbitrate sau unei reglementări judiciare, fie spre examinarea Consiliului.
-2. în toate cazurile prevăzute în acest articol, hotărârea trebuie să fie dată într-un termen rezonabil, și raportul Consiliului trebuie să fie stabilit în 6 luni începând din ziua în care a fost sesizat de diferend".
ART. 15 – "Dacă se ivește între membrii Societății un diferend susceptibil să antreneze o ruptură și dacă acest diferend nu este supus procedurii arbitrate sau unei reglementări judiciare, membrii Societății convin să-l aducă în fața Consiliului. În acest scop, este suficient ca unul dintre ei să avizeze secretarul general de acest diferend, care ia toate dispozițiile în vederea unei anchete și a unui examen complet."
În sistemul Cartei Națiunilor Unite, ancheta internațională a fost prevăzută cu alte funcțiuni: de a aprecia gravitatea repercursiunilor unui diferend și de a stabili „dacă, continuarea diferendului ar putea primejdui menținerea păcii și securității internațională". Abia după constatările anchetei, și în funcție de rezultatele acesteia, urmează să se hotărască la un mijloc pașnic de reglementare. Cu aceste valențe, ancheta a fost prevăzută în art. 33 din Carta O.N.U.. Organele împuternicite să efectueze anchetele fiind Consiliul de Securitate și Adunarea Generală. De asemenea, ancheta este utilizată în procedura Curții Internaționale de Justiție. "Curtea – se arată în art. 50 din statutul C.I.J. – poate oricând să însărcineze cu efectuarea unei anchete sau a unei expertize orice persoană, corp, birou, comisie sau orice altă organizație la alegerea ei.
Ancheta internațională figurează astăzi printre mijloacele de reglementare prevăzute în actele constitutive ale unor organizații internaționale, instituții specializate – O.I.M, O.M.S., I.M.C.O. ș.a.. organizații regionale – O.S.A., O.U.A., precum și în diferite tratate internaționale. În prezent, ancheta internațională se înscrie printre mijloacele pașnice a căror perfecționare se încearcă în diferite foruri internaționale, în Comitetul juridic al Adunării Generale a O.N.U., în Conferința pentru Securitate și Cooperare Europeană, ș.a.
Ca organ de anchetă, comisiile internaționale de anchetă, sunt alcătuite, de regulă, din particulari care activează cu titlu oficial în vederea stabilirii materialității faptelor unui diferend între state și a creării premiselor pentru ajungerea la o înțelegere amiabilă, fără a se pronunța asupra responsabilității părților.
Obiectul comisiilor internaționale de anchetă este limitat la litigii, de regulă minore, determinate de divergențe de apreciere asupra unor chestiuni de fapt. De regulă, aceste comisii sunt alcătuite din trei persoane, câte una din fiecare stat litigant, plus un terț. În afară de comisari sau avocați părțile litigante au dreptul să numească în comisii agenți speciali, cu misiunea de a le reprezenta, precum și o serie de mijlocitori între ele și comisie – consilieri și avocați -, care să le apere interesele.
Comisia lucrează după o procedură în contradictoriu: fiecare parte trebuie să comunice celeilalte la termenele stabilite, actele și documentele pe care le apreciază utile pentru stabilirea situației reale.
După efectuarea anchetei, comisia trece la deliberări, care au loc cu ușile închise și rămân secrete. Deciziile se adoptă cu majoritatea de voturi. în final, comisia se retrage pentru a delibera și a redacta raportul. Raportul comisiei, semnat de către toți membrii, este citit în ședință publică, el având caracter constitutiv.
Consiliile internaționale de anchetă au fost consacrate pentru prima dată la sfârșitul secolului trecut prin Convenția de la Haga din 1899 cu privire la aplanarea pașnică a conflictelor internaționale.
Datorită rezultatelor obținute de această procedură în reglementarea unor diferende, prima Convenție de la Haga din 1907 îi consacră un spațiu mult mai larg.
Fiind limitate numai la examinarea faptelor și la întocmirea unui raport, comisiile internaționale de anchetă au avut în sistemul mijloacelor de reglementare pașnică un rol limitat: ele nu furnizează părților decât materialul brut din care acestea trebuie să construiască edificiul înțelegerii comune.
Deși lipsită până în prezent de o largă aplicare practică, ancheta internațională este unul din instrumentele care pot avea un rol însemnat în pregătirea soluționării conflictelor dintre state.
2. Mijloace jurisdicționale.
O dată cu adoptarea Pactului Societății Națiunilor, a luat naștere un nou mijloc de reglementare pașnică a diferendelor -JUSTIȚIA INTERNAȚIONALĂ.
Împreună cu arbitrajul, reglementarea judiciară a constituit principala cale de reglementare pașnică în sistemul națiunilor unite.
Evoluția anevoioasă a impunerii în practica statelor a mijloacelor pașnice se datorează faptului că, în acea perioadă, forțele politice și sociale care se opuneau efectiv violenței în viața internațională erau încă slabe. Primul document internațional care condamnă în mod solemn folosirea războiului în soluționarea diferendelor, Pactul Briand – Kellogg, a procedat la o separare a mijloacelor violente de cele pașnice creând o nouă normă de drept internațional – interzicerea războiului de agresiune – și a enunțat un principiu cu valoare universală – principiul reglementării pașnice a diferendelor internaționale.
Consacrarea și punerea în valoare a acestui principiu au devenit posibile abia o dată cu apariția și adoptarea Cartei O.N.U., precum și a altor documente juridico-diplomatice, acestea punând la dispoziția statelor o varietate de mijloace pașnice, unele cu caracter nejurisdicțional și altele cu caracter jurisdicțional, precum și reglementarea pașnică în sistemul O.N.U. și în alte organizații regionale. În condițiile de după primul război mondial, când atenția generală a omenirii era îndreptată spre interzicerea războiului de agresiune și spre căutarea de noi mijloace de soluționare pașnică a diferendelor, România a participat activ la crearea Națiunilor Unite și la elaborarea noului mijloc de reglementare pașnică creat odată cu aceasta – Curtea Permanentă de Justiție Internațională cu sediul la Haga – precursoare a ceea ce mai târziu se va numi Curtea Internațională de Justiție.
Eminentul reprezentant al diplomației românești din perioada interbelică, Nicolae Titulescu, susținător activ al ideii de justiție internațională, avea aprecieri pozitive la adresa C.P.J.I., fiind totodată de părere că jurisdicția acesteia nu poate fi acceptată în toate cazurile, opunându-se ideii de obligativitate a acesteia. Arbitrajului internațional, ca mijloc cu caracter jurisdicțional de reglementare pașnică a diferendelor internaționale, constă în rezolvarea unui diferend internațional, prin intermediul unui terț (persoană sau comisie), numit de către părți și a cărui hotărâre, conform înțelegerii prealabile între părți, este obligatorie.
Instituția arbitrajului a fost cunoscută din cele mai vechi timpuri, fiind practicat în societățile antice grecești (sub forma unor tratate de arbitraj permanent). Cercetările recente în acest domeniu au relevat existența unor asemenea forme de arbitraj și în societatea antică chineză, ajungând la un deosebit nivel calitativ.
A. Arbitrajul internațional.
Arbitrajul internațional este prima formă de justiție internațională cunoscută din cele mai vechi timpuri, având o largă răspândire în antichitate, la greci și romani, la chinezi, la triburile din Arabia, în islamul primitiv, în dreptul cutumiar al porturilor europene din Evul Mediu și în practica papilor.
În forma sa clasică, arbitrajul internațional a fost consacrat abia la sfârșitul secolului al XVIII -lea când a început să ocupe un loc de sine stătător în practica statelor. Astfel, în Convenția pentru reglementarea pașnică a conflictelor internaționale adoptată de Prima Conferință de la Haga din 1899, se tratează „Despre Arbitrajul Internațional” în Titlul IV. La 18 octombrie 1907, cea de- a doua Conferință de la Haga a adoptat o nouă convenție cu același titlu, care reia, cu mici modificări, textele referitoare la procedura arbitrajului. Ambele convenții constituiau în mare ca măsură o codificare a regulilor de până atunci care, în esență, impuneau arbitrajul ca o procedură facultativă de reglementare pașnică a diferendelor.
După această dată Marile Puteri au încercat să impună arbitrajul ca un mijloc obligatoriu de rezolvare a diferendelor dintre state, documentul cel mai semnificativ în acest sens fiind Actul general de arbitraj din 26 septembrie 1928. Ideea arbitrajului obligatoriu a prins rădăcini mai adânci pe continentul american, unde a făcut obiectul a numeroase conferințe internaționale. Aici a fost adoptat Tratatul General de Arbitraj Internațional care supune acestei proceduri toate diferendele cu caracter internațional de natură juridică, și Protocolul de arbitraj progresiv (caree stabilește o procedură prin care urmează să se abandoneze treptat rezervele și excepțiile formulate în Tratatul de arbitraj).
Conferința de la Montevideo din decembrie 1933 a adoptat Codul Păcii, care prevedea crearea Curții de Justiție Interamericană și cuprindea reglementării referitoare la arbitraj, iar Tratatul de la Bogota, din 30 aprilie 1948 cuprinde un capitol despre procedura arbitrată. Între 1949 și 1958 problema arbitrajului internațional a fost inclusă de Comisia de drept internațional a O.N.U. printre domeniile ce trebuiau codificate.
Problema includerii în tratatele multilaterale generale a unor clauze privind arbitrajul obligatoriu în vederea reglementării diferendelor izvorâte din interpretarea și aplicarea acestora a făcut obiectul unor vii dispute la reuniunile și conferințele de codificare din ultimii ani.
Majoritatea statelor au apreciat însă că arbitrajul internațional ar avea o eficacitate mult mai mare dacă ar rămâne facultativ, așa cum sunt toate mijloacele de reglementare pașnică, consacrate în documente internaționale cu valoare universală. Fundamentul juridic al arbitrajului internațional nu ar fi influențat dacă, în cazuri determinante, el ar fi prevăzut printr-o clauză compromisorie.
Aceasta este o dispoziție inserată într-un tratat internațional care conține angajamentul părților contractante de a supune procedurii arbitrale sau reglementării judiciare diferendele care ar putea să apară între ele.
După conținut, clauzele compromisorii sunt generale și speciale. Asemenea clauze sunt inserate mai ales în convenții economice, financiare, comerciale, de navigație, precum și în acorduri referitoare la lichidarea reclamațiilor și datoriilor nereglementate.
În practica relațiilor internaționale contemporane, prin valențele oferite de Convenția de la Haga din 1907, care își menține valabilitatea, precum și de Carta O.N.U., arbitrajul internațional este un mijloc de reglementare pașnică cu caracter facultativ. El este o procedură cu caracter jurisdicțional al cărui mecanism nu poate fi declanșat decât prin acordul de voință al părților la diferend. Caracterul facultativ al procedurii arbitrale este o consecință firească a suveranității statelor care, în cazul eventualelor diferende, trebuie să-și păstreze deplina libertate de a alege mijloacele de soluționare pașnică în concordanță cu voința și interesele lor.
Acordul dintre părți cu privire la supunerea unor diferende procedurii arbitrale îmbracă trei forme: A. compromisul, B. clauza compromisorie și C. tratatul de arbitraj permanent.
Compromisul este o formă a tratatului internațional care materializează acordul de voință al părților – state suverane și independente – de a supune un diferend existent între ele procedurii arbitrale sau unei instanțe judiciare. Ca formă, compromisul este întotdeauna scris, fiind supus acelorași reguli de fond și de formă ca orice tratat internațional. Totodată, el poate și dintr-o rezoluție a Adunării generale O.N.U. sau a Consiliului de Securitate care recomandă recursul la arbitraj sau la Curtea Internațională de justiție, precum și dintr-un schimb de scrisori sau de note. Cu titlu de excepție poate stabili compromisul și o autoritate terță, în cazul unui angajament de arbitraj obligatoriu. El poate avea un caracter special – când se referă la un diferend – sau general, să privească o categorie de diferende. Compromisul trebuie să cuprindă: obiectul litigiului, termenul pentru numirea arbitrilor, forme, procedura și termenele în care va trebui făcută comunicarea, precum și suma pe care fiecare parte va trebui să o depună cu titlu de avans pentru cheltuieli. Respectarea compromisului este obligatorie deopotrivă pentru părți și pentru arbitrii. Orice depășire a prevederilor compromisului constituie un exces de putere, fiind un motiv de nulitate a sentinței.
Tratatul de arbitraj permanent este o înțelegere internațională cu caracter bilateral care conține angajamentul de principiu al părților de a recurge la arbitraj pentru soluționarea unei anumite categorii de diferende care ar putea apare între ele. Prin tratatul de arbitraj permanent părțile reglementează, înainte de apariția unui diferend, unele dispoziții cu caracter general privind instanța arbitrală sau procedura de urmat.
Arbitrajul internațional are ca obiect rezolvarea diferendelor dintre state prin judecători aleși de ele și pe baza respectării dreptului. Un arbitru, ales în mod liber de părți, dă o hotărâre care conform unei înțelegeri anterioare, are valoare juridică obligatorie. Stipulând în art. 38 că în problemele cu caracter juridic și, în primul rând în problemele interpretării sau aplicării tratatelor internaționale, arbitrajul este cunoscut de părțile contractante ca mijlocul cel mai eficace și, în același timp, cel mai echitabil pentru reglementarea diferendelor nesoluționate pe căi diplomatice, prin Convenția de la Haga din 1907 s-a precizat, totodată, și domeniul său de aplicare: diferendele de ordin juridic. Această prevedere a Convenției reprezintă o garanție pentru statele litigante: arbitrii sunt limitați în puterea lor la aplicarea dreptului. Acest fapt constituie baza juridică a obligației statelor de a respecta decizia dată de arbitru. Preocuparea statelor pentru o astfel de garanție este confirmată și de faptul că ele stabilesc, de flecare dată, în compromisul de arbitraj, regulile ce vor fi aplicate de arbitrii. În mod excepțional, statele pot, ținând cont de unele considerente de oportunitate sau de altă natură să extindă puterile arbitrilor, împuternicindu-l să judece prin analogie sau praeter legem, adică îndepărtându-se sau ignorând o regulă de drept și chiar de a decide contra legem.
Tendința de a extinde arbitrajului și la diferende politice, denumit în doctrină neoarbitraj, s-a manifestat, mai ales, după primul război mondial, ea fiind evidentă în urnele instrumente juridico-dipomatice, cum ar fi Pactul Societății Națiunilor, Protocolul de la Geneva din 2 octombrie 1924 ș.a. După cel de-al ll-lea război mondial, neoarbitrajul a fost prevăzut în Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor (29 aprilie 1957), în Pactul Ligii Arabe, (22 martie 1945), în Pactul de la Bogota (30 aprilie 1948), precum și într-o serie de tratate bilaterale.
Subiectele arbitrajului internațional sunt statele și organizațiile guvernamentale cărora li s-a conferit această calitate. Dreptul O.N.U de a fi parte la o acțiune în fața unui organ arbitrai a fost confirmat printr-un aviz al C.I.J., în care se spune: "Organizația are competența de a încheia un compromis și de a realiza o acțiune în fața unui tribunal internațional".
Societățile internaționale, transnaționale, administrațiile publice sau persoanele juridice nu pot fi subiecte ale arbitrajului internațional. Diferendele dintre o societate, o administrație Publică, etc. și un stat pot fi supuse arbitrajului internațional numai după ce un alt stat, respectiv statul în care acestea au fost înregistrate, intervine în favoarea lor, transformând litigiul de drept privat în diferend internațional.
Arbitrajul internațional se desfășoară, în practica internațională după anumite reguli elaborate de state în scopul bunei desfășurări a procesului. Acest ansamblu de reguli se numește procedura arbitrală.
În forma lor clasică, regulile de procedură sunt stipulate în cap. III al primei Convenții de la Haga din 1907, intitulat "Despre procedura arbitrată".
Printre reguli de procedură se numără: egalitatea părților în proces; reprezentarea lor echitabilă; deplina libertate în prezentarea cazului, etc. Părțile pot să însărcineze cu apărarea intereselor înaintea tribunalului, ca reprezentanți oficiali, și consilieri sau avocați.
Procedura arbitrală se compune dintr-o fază scrisă (instrucția), și din dezbateri orale. În cadrul fazei scrise părțile depun piesele de procedură, prin care încearcă să facă dovada pretențiilor sau drepturilor lor. Piesele de procedură se depun în această fază și numai prin intermediul grefei, într-o ordine stabilită pentru fiecare act în parte. Categoria de piese de procedură și ordinea în care trebuie prezentate depind de modul de sesizare a organului de judecată. Astfel, la Curtea Internațională de Justiție, pentru instanțele introduse prin notificarea unui compromis sunt necesare următoarele piese de procedură, prezentate concomitent: un memoriu, un contra-memoriu și o replică.
După încheierea acestei faze se trece la faza a ll-a, a dezbaterilor. Acestea constau în pledoaria pârâtului, precum și din replici, duplici., etc. În cadrul acestei faze, membrii tribunalului au dreptul de a pune întrebări agenților și consilierilor părților și să le ceară lămuriri în privința problemelor îndoielnice sau controversate. O regulă unanim recunoscută a procedurii arbitrale este aceea că tribunalul trebuie să lase părților libertatea de a proba toate aserțiunile lor. După ce agenții și consilierii părților au prezentat toate lămuririle și probele în sprijinul cauzelor, președintele pronunță încheierea dezbaterilor orale.
După aceasta urmează deliberările tribunalului și pronunțarea sentinței. Sentința este obligatorie pentru părțile în litigiu, iar nerespectarea dispozițiilor din cuprinsul său, atrage automat răspunderea statului în cauză.
Formele de arbitraj internațional.
În evoluția sa istorică, arbitrajul a cunoscut, sub raportul organizării, trei etape: arbitrul mic, comisie mixtă de arbitraj și tribunalul arbitral. Indiferent de forma pe care o îmbracă, organul arbitral prezintă câteva caracteristici comune – inexistența permanenței, instanțele arbitrale sunt create ad-hoc, cu durată limitată, și – consensualitatea, constituirea organului arbitrai se face, de regulă, prin acordul de voință al statelor stipulat în compromis.
Arbitrajul prin arbitru unic, caracteristic antichității și epocii feudale, se îndepărtează de la formele tradiționale ale justiției (judecarea se face în lipsa părților la diferend, hotărârea arbitrului își bazează forța pe autoritatea politică a persoanei desemnate ca arbitru). Până în sec. al XVI -lea funcția de arbitru era încredințată de regulă, papei sau altor șefi de stat. Datorită inconvenientelor pe care le reprezintă – lipsa de specializare a arbitrilor în domeniul dreptului internațional, schimbarea acestora în timpul judecății care durează ani și ani, și mai ales, a subiectivismului de care dau dovadă – această formă de arbitraj a căzut în desuetudine, deși, în cazuri izolate s-a mai recurs la ea.
Comisiile mixte de arbitraj, au apărut în practica
internațională către sfârșitul sec al XVIII-lea, ele caracterizându-se prin faptul că funcția de arbitraj este îndeplinită de tehnicieni și experți în drept.
Inițial, aceste organe arbitrale au îmbrăcat forma unei comisii mixte diplomatice compuse dintr-un număr par de membrii doi, câte unul pentru fiecare parte la diferend). Cu timpul acestea au cedat locul comisiilor mixte de arbitraj alcătuite dintr-un număr impar de membrii – trei sau cinci – câte unul, respectiv câte doi pentru fiecare parte, plus un supraarbitru.
Tribunalul arbitral, instanță arbitrală internațională instituită prin acordul părților pentru a judeca un diferent ivit între ele și care, statuând în baza normelor de drept internațional, după o procedură jurisdicțională, pronunță sentințe definitive cu caracter obligatoriu. Constituind o formă mai evoluată a comisiilor mixte de arbitraj, tribunalele arbitrale sunt alcătuite in arbitrii desemnați de statele părți la diferend, cel mai adesea către naționalii lor, dar și din persoane agreate de ele. Împreună cu consilierii și experții părților, precum și cu avocații acestora, arbitrii încearcă să găsească o soluție definitivă diferendului care le este supus.
În practica internațională contemporană predomină tribunalele arbitrale alcătuite din trei membrii – doi naționali (câte unul pentru fiecare parte) și unul neutru – care îndeplinește funcția de supraarbitru.
B. Justiția internațională.
Este un mijloc pașnic de reglementare a diferendelor internaționale care constă în existența unui organism permanent, în care judecătorii permanenți aleși după o procedură specială, pentru o perioadă de timp pronunță o hotărâre cu forță obligatorie pentru părți.
Justiția internațională este prezentată de o serie de organe de această natură, în cadrul cărora rolul principal îl deține Curtea Internațională de Justiție. În afară de aceasta, în practica internațională mai funcționează: A) Tribunalele administrative internaționale, B) Curtea europeană a drepturilor omului, C) Comisia europeană a drepturilor omului, ș.a.
A) Tribunalele administrative sunt organe jurisdicționale instituite de către o organizație internațională cu scopul de a soluționa litigiile dintre organizația respectivă și funcționarii săi.
În prezent funcționează două asemenea tribunale, unul pe lângă O.N.U. și altul pe lângă O.I.M.
Reglementările internaționale în vigoare conferă justiției internaționale statutul unui mijloc pașnic cu caracter facultativ. O serie de state au încercat și încearcă în continuare să confere acestui mijloc un caracter obligatoriu. Lupta principală pentru impunerea acestei idei s-a dus pentru a conferi împuterniciri largi Curții Internaționale de Justiție și de a face din aceasta un organ situat deasupra statelor.
Mijloacele preconizate pentru atingerea acestor scopuri se pot împărți în două categorii: o primă categorie, care are în vedere solicitarea Curții pentru sarcini ce depășesc competența sa, și a doua, care preconizează extinderea automată a jurisdicției obligatorii a Curții Internaționale de Justiție și la statele care n-au subscris la clauza opțională a art. 36, par. 2 din Statut.
a) Curtea Permanentă de Justiție Internațională, precursoare a Curții Internaționale de Justiție. Curtea Permanentă de Justiție Internațională (C.P.J.I.) a fost creată ca urmare a prevederilor exprese cuprinse în Pactul Societății Națiunilor care, în art. 14, arată: „Consiliul este însărcinat să pregătească un proiect de Curte Permanentă de Justiție Internațională și să-l supună membrilor Societății”.
Proiectul Statutului C.P.J.I. a fost elaborat de un grup de juriști și supus aprobării Consiliului și Adunării Societății Națiunilor, care la 16 decembrie 1920 a fost deschis spre semnare. A intrat în vigoare la 1 septembrie 1921, după ce majoritatea statelor membre ale Societății națiunilor l-au ratificat.
Materializând ideea de justiție internațională, C.P.J.I. avea competența să judece toate diferendele cu caracter internațional pe care urmau să le supună, precum și pe aceea de a da avize consultative asupra oricărui conflict sau asupra oricărui punct de vedere cu care ar fi fost sesizată de către Consiliul sau Adunarea Societății Națiunilor. La 14 decembrie 1929 Statutului C.P.I.J. i-au fot aduse unele modificări, mai ales, în sensul accentuării caracterului de permanență al instituției și al încorporării regulilor referitoare la procedura consultativă.
Din 1921 și până la 18 aprilie 1945, când a fost dizolvată oficial, C.P.J.I. s-a pronunțat în 83 de cauze prin hotărâri, avize consultative și ordonanțe, constituind primul pas de anvergură la scară universală a principiului justiției internaționale ca mijloc de rezolvare pașnică a diferendelor internaționale.
C.P.J.I. va constitui de fapt precursoare a Curții Internaționale de Justiție (C.I.J.), creată după cel de-al ll-lea război mondial.
b) Componența Curții Internaționale de Justiție. Curtea Internațională de Justiție este principalul organ de jurisdicție al Organizației Națiunilor Unite formând parte integrantă a acesteia. Toți membrii O.N.U. sunt parte la statutul C.I.J. (Carta O.N.U., art. 3). La recomandarea Consiliului de Securitate și în condițiile stabilite de Adunarea Generală pentru fiecare caz în parte pot participa la statutul Curții și statele care nu sunt membre O.N.U. Numai statele pot fi părți în cauzele supuse Curții. Ca organ judiciar principal al O.N.U., Curtea are următoarea organizare:
1. Corpul judecătorilor. Curtea este compusă dintr-un număr de 15 judecători independenți, aleși pe o perioadă de 9 ani de Adunarea Generală și Consiliul de Securitate. Desemnarea magistraților C.I.J. se face după o procedură ce comportă două faze distincte:
prezentarea candidaților;
numirea lor.
Prezentarea candidaților se face după o listă de persoane propuse de grupurile naționale ale C.PA Candidații membrilor Națiunilor Unite care nu sunt reprezentați la C.P.A. vor fi propuși de grupurile naționale desemnate în acest scop de guvernele respective. Un grup național poate prezenta cel mult patru candidați, dintre care numai doi având cetățenia statului căreia îi aparține acel grup. De asemenea, se face după o prealabilă consultare a celei mai înalte instanțe naționale, a școlilor de drept, a facultăților, a academiilor naționale. Printr-o rezoluție a Adunării generale a O.N.U. din 8 octombrie 1948 s-au stabilit condițiile în care pot participa la alegeri și statele nemembre ale O.N.U., însă părți ale Statutului C.I.J. După ce operațiunea de desemnare a candidaților a fost încheiată se trece la cea de-a doua fază – la numirea judecătorilor. Lista persoanelor desemnate de grupurile naționale, sistematizată în ordine alfabetică de către Secretarul General al O.N.U., este înaintată Adunării Generale și Consiliului de Securitate care, separat, procedează la alegerea membrilor Curții. Fiecare candidat trebuie să obțină, pentru a fi ales, majoritatea absolută de voturi a ambelor organe. Scrutinele continuă în fiecare din cele două organe până ce locurile vacante sunt completate. În cazul în care opțiunile Adunării Generale și Consiliului de Securitate nu coincid, Statutul C.l.J. prevede o procedură specială menită să completeze Curtea. La baza alegerii judecătorilor stau, prin urmare, două criterii – atât individual, cât și în totalitate, corpul magistraților trebuind să reprezinte principalele grupuri de state și principalele sisteme juridice ale lumii. Magistrații trebuie să fie aleși dintre persoane cu înalte calități morale care îndeplinesc condițiile cerute în țările lor pentru a fi numiți în funcțiile judiciare cele mai înalte sau sunt juriști de o înaltă competență recunoscută în dreptul internațional. În cursul primei ședințe publice a Curții, judecătorii, după alegerea sau desemnarea lor, rostesc o declarație solemnă (jurământ). Obligativitatea depunerii jurământului este prevăzută în art. 20 din Statutul C.I.J. Formula acestei declarații este următoarea: "Declar solemn că îmi voi exercita toate îndatoririle și atribuțiile de judecător cu toată onoarea și devotamentul, în deplină și perfectă imparțialitate și cu toată conștiinciozitatea.
Curtea este alcătuită dintr-un președinte, un vicepreședinte, 15 membrii la care se adaugă și grefa. Președintele îndeplinește funcția de reprezentare a Curții în relațiile internaționale. Președintele și vicepreședintele sunt aleși dintre și de membrii Curții, cu majoritatea absolută. Președintele are ca principale atribuții conducerea lucrărilor și serviciilor Curții și prezidarea serviciilor și conducerea dezbaterilor. El este membru de drept al comitetelor pentru redactarea hotărârilor și ordonanțelor și își are reședința la sediul Curții.
Vicepreședintele îl înlocuiește pe președinte în cazul în care acesta din urmă este împiedicat să participe.
În timpul executării mandatului, judecătorii nu pot îndeplini alte funcții administrative și nu pot practica avocatura. Independența judecătorilor este garantată prin inamovibilitatea lor și prin interdicția de a desfășura activități în legătură cu funcțiile lor. Ședințele de judecată sunt prezidate de președinte sau vicepreședinte, în lipa acestora fiind prezidate de către judecătorul cel mai în etate din cadrul completului. Curtea nu poate judeca decât dacă în compunerea completelor de judecată intră cel puțin 9 judecători.
Totodată, în compunerea completelor pot intra și judecători ad-hoc (pentru a asigura imparțialitatea, fiecare țară în litigiu are un reprezentant în completul de judecată).
C.I.J. poate să judece și în complete de urgență formate din cinci membrii, ea având dreptul de a-și alătura și asesorii pentru a lămuri anumite probleme, aceștia neparticipând la luarea deciziilor. Judecătorii și grefierul curții primare beneficiază de imunități diplomatice asemănătoare cu ale ambasadorilor, iar funcționarii grefei, fiind considerați funcționari internaționali, se bucură de privilegii diplomatice.
Grefa. Pe lângă C.I.J. funcționează o grefă în frunte cu un grefier și un grefier adjunct și un număr de funcționari numiți de Curte la propunerea grefierului. Grefa este un serviciu cu funcții de secretariat ce servește drept intermediar între instanțe și părți, având ca principale atribuții păstrarea arhivelor, ținerea la zi a conturilor și a efectuării lucrărilor administrative.
Camerele Curții. în baza art. 26 și 29 din Statutul C.I.J. curtea poate forma două categorii de camere:
camere alcătuite din trei sau mai mulți judecători, competente a dezbate anumite categorii de afaceri, cum ar fi cele de muncă și cele privind tranzitul și comunicațiile. În aceste categorii intră și Camerele pe care Curtea le poate stabili la cererea părților pentru a judeca o anumită afacere.
Camerele de procedură sumară; acestea se constituie de către Curte cu scopul rezolvării rapide a afacerilor, ele fiind alcătuite din cinci judecători. Sediul C.l.J. se află în Palatul Păcii din Haga.
CAPITOLUL III
REZOLVAREA DIFERENDELOR ÎN CADRUL
ORGANIZAȚIILOR INTERNAȚIONALE
1. Rezolvarea diferendelor în cadrul O.N.U.
Clădită pe ideea eradicării pentru totdeauna a războaielor de agresiune din viața societății omenești, Organizația Națiunilor Unite a fost dotată cu mijloacele, apreciate de creatorii ei, necesare și suficiente pentru realizarea acestui obiectiv. În acest sens au elaborat norme și principii care să guverneze relațiile pașnice dintre state și au împuternicit unul dintre organele principale ale O.N.U. – Adunarea Generală – să dezbată și să elaboreze, în vederea adoptării de către state, a unor reguli de comportare, având drept țel protejarea ființei naționale a statelor, eliminarea posibilităților de conturbare a ordinii internaționale și implicit, obligarea statelor de a-și soluționa pe cale pașnică orice neînțelegere sau disensiune care s-ar ivi între ele. Totodată au fost create cadrul și mecanismele realizării acestui obiectiv, prevăzându-se pentru fiecare situație de convulsie internaționala, în raport de pericolul pe care îl prezintă modalitatea de reglementare. Pentru soluționarea cazurilor care prezintă un pericol mai redus pentru pacea și securitatea internațională, capitolul VI din Cartă indică mijloacele și căile de urmat; pentru amenințările la adresa păcii sau actele de agresiune, capitolul VII prevede mecanismele de soluționare, iar pentru diferendele și conflictele cu caracter local a fost conceput un sistem de reglementare consacrat în capitolul VIII.
Mecanismele concepute în sistemul Națiunilor Unite sunt astfel adaptate funcțional la gardul de pericol pe care îl reprezintă eventualele disensiuni, începând cu diferendele care ar putea să antreneze un dezacord între state și terminând cu actele de agresiune. Spre deosebire de mecanismele și mijloacele concepute în sistemul Națiunilor Unite pentru menținerea păcii și securității internaționale, care au un caracter obligatoriu, cele vizând reglementarea pașnică a diferendelor dintre state au un caracter facultativ și complementar. Practica internațională a dovedit necesitatea de a se conferi O.N.U. un rol mai important în reglementarea diferendelor, ea dispunând de cadrul și mijloacele necesare de acțiune.
Importanța în continuă creștere a rolului pe care O.N.U. este chemată să-l joace în prevenirea și soluționarea diferendelor internaționale este diferențiată de rezoluția Adunării Generale, intitulată "Întărirea rolului O.N.U. în ceea ce privește menținerea și consolidarea păcii și securității internaționale, dezvoltarea cooperării dintre state și promovarea normelor de drept internațional în relațiile dintre state" (rez. 3073/XXVIII, din 30 noiembrie 1973).
După înființarea O.N.U. au fost încheiate înțelegeri bi și multilaterale și regionale care au consacrat mecanisme și proceduri de reglementare pașnică, precum și tratate care conțin clauze în acest sens. În același timp, practica statelor în reglementarea pașnică a diferendelor a cunoscut dezvoltări și inovații importante. Au fost create, astfel, premisele pentru ca procedurile și mecanismele prevăzute în Cartă să permită o gamă largă de acțiuni a căror eficiență este în raport direct cu disponibilitatea lor.
Aceste acțiuni se înscriu pe două planuri:
Pentru a împiedica declanșarea diferendelor;
Pentru aplanarea pe cale pașnică, după izbucnirea diferendului.
Competența O.N.U., de a iniția ex officio asemenea acțiuni izvorăște din prevederile art. 1 al Cartei, care împuternicește Organizația "să ia măsurile colective pentru a preveni și îndepărta amenințările la adresa păcii și de a reprima orice act de agresiune sau de ruptură a păcii".
Rolul și locul O.N.U. în reglementarea pașnică a diferendelor internaționale sunt evidențiate și de faptul că patru din cele șase organe principale ale sale – Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Secretariatul și Curtea Internațională de Justiție – au fost investite cu largi competențe în acest sens.
Experiența celor peste patru decenii de existență a O.N.U. evidențiază, pe de o parte, unele realizări ale forumului mondial, în special pe linia introducerii a noi elemente de consolidare a mecanismelor respective, al condamnării actelor de încetare a păcii, iar pe de altă parte, neputința acestuia de a preveni și soluționa numeroasele diferende și conflicte armate care au confruntat omenirea în această perioadă. Aceste neajunsuri se datorează rolului insuficient de concret și de eficient al Adunării Generale, precum și a concentrării într-o măsură prea largă a atributelor soluționării diferendelor în sarcina Consiliului de Securitate.
2. Rezolvarea diferendelor în cadrul
organizațiilor regionale.
Articolul 33 din Carta O.N.U. enumera printre alte mijloace de reglementare pașnică și "recurgerea la organizații și acorduri regionale," iar art. 52 recomandă, pe de o parte, statelor membre ale Națiunilor Unite să depună toate eforturile pentru a rezolva pe cale pașnică diferendele locale cu ajutorul unor astfel de acorduri sau organizații regionale, înainte de a le supune Consiliului de Securitate, iar, pe de altă parte, recomandă Consiliului de Securitate "să încurajeze dezvoltarea rezolvării pe cale pașnică a diferendelor locale cu ajutorul unor asemenea acorduri sau organizații regionale, fie din inițiativa statelor interesate, fie din propria sa inițiativă".
În principiu, diferendele cu caracter local sunt supuse aceluiași regim de soluționare ca oricare diferend internațional. în primul rând părțile la un asemenea diferend vor căuta ele însele soluția prin mijloacele prevăzute în art. 33 din Carta O.N.U. – prin tratative diplomatice, mediațiune, anchetă, conciliere, C.I.J. sau vor recurge la mecanismele instituite în cadrul organizațiilor internaționale sau regionale (această obligație fiindu-le impusă prin art. 2 alin. 3 din Cartă). Dacă asemenea tentative eșuează, fără a se aduce atingere prerogativelor Adunării Generale și, mai ales, ale Consiliului de Securitate, întru-cât acestea dispun de un drept de prioritate în examinarea și soluționarea diferendelor care constituie o amenințare directă a păcii sau o ruptură a ei, se poate recurge la mecanismele prevăzute în actele constitutive sau special elaborate în acest sens ale organizațiilor cu caracter regional.
În prezent, există o serie de organizații regionale, între care cele mai reprezentative sunt Organizația Statelor Americane, Organizația Unității Africane și Liga Statelor Arabe, create în baza ari 52 – 54 din Carta O.N.U., care în activitatea lor pe linia menținerii păcii, securității internaționale și reglementării pașnice a diferendelor internaționale oglindesc diversitatea de concepții juridice din zonele respective.
Mijloacele de reglementare create sub expresia concepțiilor statelor respective, se oglindesc în sistemul regional instituit, în condiții diferite de dezvoltare și în tradițiile din zona respectivă.
CONCLUZII
În conformitate cu dreptul internațional contemporan, care interzice folosirea forței și amenințării cu forța, statele ca și celelalte subiecte ale acestui drept au obligația de a rezolva diferendele dintre ele numai pe cale pașnică, acesta impunându-se cu necesitate dea lungul istoriei omenirii.
O dată cu dezvoltarea instituțiilor de drept internațional s-au conturat și definitivat și mijloacele și modalitățile concrete de reglementare a diferendelor internaționale, astăzi statele putând recurge la următoarele trei modalități sau categorii de mijloace:
politico-diplomatice care cuprind: a) negocierea; b) bunele oficii; c) medierea; d) ancheta; e) concilierea;
jurisdicționale constând din: a) arbitrajul internațional și b) jurisdicția internațională;
organizațiile internaționale cu caracter universal sau regional.
Recurgerea la oricare dintre aceste mijloace este facultativă, statele putând recurge la unul sau altul dintre mijloacele menționate.
Reglementarea pașnică a diferendelor internaționale se poate face numai prin conștientizarea utilității acestui deziderat, prin asumarea unui set de obligații juridice care să-l asigure aplicarea în practică. Fiecare stat membru al societății internaționale trebuie să-și includă în legislația proprie o serie de norme, care pot fi inserate inițial în tratate bi- și multilaterale.
Realitățile lumii contemporane impun excluderea din viața internațională a violenței, a formei sale cele mai brutale – războiul de agresiune – și pe cale de consecință, dezvoltarea instrumentelor de menținere a păcii și securității internaționale.
Fără îndoială, menținerea și consolidarea păcii implică recurgerea la mijloace pașnice, la soluții care să se întemeieze pe asemenea mijloace. Suntem în prezența unei condiționări dialectice, în sensul că asigurarea păcii nu este numai deziderativ, ci, imperativ presupunând recurgerea la mijloace pașnice pentru a reglementa diferendul respectiv.
Epoca pe care o parcurgem – caracterizată printr-o mare complexitate a relațiilor internaționale și prin accentuarea contradicțiilor și convulsiilor existente în diferite zone ale lumii -obligă să se treacă de la declarații generale, de bune intenții, a căror valoare nu trebuie subapreciată, la asumarea unor obligații exprese de a recurge numai la mijloace pașnice pentru reglementarea diferendelor dintre ele.
Dreptul internațional contemporan, după repudierea forței și a amenințării cu forța, nu lasă statelor decât o singură alternativă: să-și soluționeze toate diferendele și neînțelegerile dintre ele exclusiv pe cale pașnică, astfel încât să se ajungă la o soluționare trainică și durabilă pentru ca pacea să fie menținută și consolidată, iar justiția să triumfe.
Bibliografie
Literatură română:
Crețu Vasile, Nerecurgerea la forță în relațiile internaționale, Ed. Politică, București, 1978.
Cristian Popișteanu, Despre O.N.U. și instituțiile specializate, Ed. Politică, București, 1964.
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept internațional public Casa de Editură și Presă „Șansa S.R.L.”, București, 1994.
Dumitra Popescu, Traian Chebeleu, Soluționarea pașnică a diferendelor internaționale, Ed. Academie RSR, București, 1983.
George Eliau, Curtea Internațională de Justiție, Ed. Politică, București, 1978.
Grigore Geamănu, Drept internațional public, Ed. Didactică și Pedagogică, București, vol. I –1981; vol. II –1983.
Ionel Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului, Ed. Europa Nova, Universitatea Europeană, Lugoj, 1995.
Ion Diaconu, Curs de drept internațional public, Casa de Editură și Presă „Șansa SRL”, București, 1993.
Ionel Cloșcă, Reglementarea prin mijloace pașnice a diferendelor dintre state, Ed. Politică, București, 1980.
Mircea Malita, Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, Ed. Politică București, 1982.
Marțian Niciu, Drept internațional public, vol. I, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992.
Literatură străină:
Charles Rousseau, Droit international public, Tomes I-V Sirey, Paris, 1970-1983.
G. Schwarzenberger, A manual of international law, London, Clarendon Press, 1967.
Ian Brownlie, Principles of Public International Law, Third edition, Oxford, at the Clarendon Press, 1979.
Max Särensen, Manual of Public International Law, Mac Millan, London, 1968.
Pierre-Marie Dupuy, Droit international public, Précis, Dalloz, Paris, 1992.
Paul Guggenheim, Traite de droit international public, Tome I, Deuxiéme édition revue et augmentée, Genéve, Editions A. Pédone, Paris, 1983.
P. Reuter, Droit international public, Press Universitaire de France, Paris, 1983.
Documente internaționale:
Pactul Ligii Națiunilor –1919.
Declarația Adunării Generale a O.N.U. privind reglementarea pașnică a diferendelor internaționale adoptată prin rezoluția 37/10 1982.
Actul final de la helsinki-1975.
Declarația asupra principiilor relațiilor amicale și cooperării între state adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția 2625/1970.
Carta Organizației Națiunilor Unite.
Regulamentul Curții Internaționale de Justiție.
Statutul Curții Internaționale de Justiție.
Tratatul general de renunțare la război.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rezolvarea Pasnica A Diferendelor Internationale (ID: 126036)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.