Reziliențadocx

=== Reziliența ===

REZILIENȚA

Vidi prvo Larousse I ostale psiho recnike

„Reziliența, secretul puterii psihice. Cum devenim mai rezistenți la

stres, depresii și epuizare psihică”. Autoare: Christina Berndt

Therapeutic approach to a special pathology: Head injuries in children

aged between 0 and 3 years. Author: Christina Berndt

Reziliența : secretul puterii psihice : cum devenim mai

rezistenți la stres, depresii și epuizare psihică /

Christina Berndt ; trad. : Brigitte-Helia Aiteanu. – București :

ALL Educational, 2014

Editura ALL Educational 2014 – 212 pagini – fără

bibliografie, traducere din limba germană : Brigitte

Adelia Alteanu după publicația din anul 2013 – Deutcher

Taschenbuch Verlag din Műnchen.

Christina Berndt în cartea sa „Reziliența, secretul puterii psihice. Cum devenim mai rezistenți la stres, depresii și epuizare psihică” prezintă reziliența ca o „descoperire necesară medicinei, psihologiei și psihiatriei”.

Monografia descrie și analizează multiple situații negative, care evoluează spre suferințe cronice emoționale și stări psihopatologice ca: anxietatea,

depresia, deficiența de gandire și memorie, etc.

Suferința psihică se răsfrange biochimic asupra corpului, anume “depresiile

influențează secreția transmițătorilor in creier, permițand proteinei C reactive(CRP), interleukinei 1 și 6 să inducă tulburări circulatorii cu șanse de risc de atac vascular cerebral”.

Suferințele psihice umane sunt prelucrate de fiecare om diferit, unii evoluează spre stări negative, alții sunt ciudat de rezistenți.

Din exemple selectate de la persoane care au putut să depășească loviturile soartei s-a dedus că există această proprietate și dotare psihică de rezistență la psihotraume și distress. Avand importante calități umane precum autocunoașterea, abilitatea de comunicare, de a realiza legături sociale, conștienței de sine, inteligență, rezistență la frustrări și conștiința că pot crea ceva in viață – acestea au fost asamblate și a apărut conceptul de reziliența umană.

… multe exemple de copii, de adulți, de bolnavi multideficienți, care speră să trăiască, depășesc idei suicidare și trăiesc cu speranța că vor evolua pozitiv ca o strategie de a supraviețui și de a invinge situațiile de distress.

…reziliența poate fi inteleasă ca imunitatea psihospirituală umană.

Autoarea ne oferă exemple de diverse forme de rezistență – reziliența – constatate din viața copiilor din zona Kanai (Oceania), care se adaptează ușor la „condiții „stresante” datorită părinților alcoolici ,agresivi.

Acești copii sunt rezilienți genetic, fiind plăcuți, veseli, prietenoși, acceptanți cu părinții, se integrează in jocuri și in viața socială, comunică ușor cu ceilalți copii și adulți.După multiple exemple de suferință psihică in copilărie, autoarea explică și descrie calitatea de rezistență la distres a celor care se afirmă de mici ca rezilienți, aceștia se vor dezvolta pozitiv in viată.

…Găsim la pagina 63 o definiție a a rezilienței, care „este capacitatea de a intra in relații personale și de a obține sprijinul persoanelor sau instituțiilor in folosul propriului EU – aspecte pentru care”unii oameni nu trebuie să facă nimic „special”. Copii care au un temperament prietenos, ager și deschis sunt indrăgiți- deci au relații bune de prietenie și susținere – sunt cei care iși folosesc din plin aptitudinile.

In continuare autoarea apelează la explicații in

care susține că trăirile negative din copilărie și din

viață maturizează și formează rezistența psihică, adică

reziliența.

In capitolul „Ce se intamplă in creier?” autoarea

apelează la explicații neurobiologice- in care rolul principal

il are hormonul stresului (cortizolul), care creează

o inițiere in controlul stimulilor negativi din familie

și din mediu, conducand in timp spre rezistență – reziliență.

Aspecte genetice

Este citat K. P. Lesch, care a constatat că la oameni

există diferite variante ale genei transportatoare a serotoninei.

In varianta” descurajantă” a rezilienței se formează

personalități nevrotice, anxioase și triste.

Cei cu varianta „fericită” a genei au o dezvoltare pozitivă.

Cele două variante ale genei ar avea in regiunile

promotoare 14 secvențe, iar in varianta pozitivă 16

secvențe. Aceste diferențe ar avea o „influență enormă

asupra vieții spirituale”.

Astfel, copiii cu varianta scurtă a genei pentru

transportorul serotoninei, au mai frecvent simptome

de depresie in situații negative.

Varianta lungă a serotonin-transportorului va realiza

deci, o mediere de rezistență impotriva condițiilor

ostile. Emmy- Werner, pioniera sud-amercană in domeniul

cercetării rezilienței a asimilat aceste aspecte ale medierii genelor scurte de serotonin-transportori

cu posibilitatea de a fi descendenți cu gene ale descurajării-

in comparație cu moștenitorii genelor lungi a

transportorilor serotoninei, care ar fi dotați cu „genele

fericirii”. Această a doua variantă genetică, ar face posibilă

existența unor descendenți avantajați ca dotare

rezidențială. Conform cunoștințelor actuale s-a stabilit

totuși că numai aspectele genetice nu manifestă

neapărat un efect ferm asupra rezistenței psihice dacă

subiecții au fost expuși unor suferințe de distres. După

psihiatrul Dean Kilpatrick ”o bună rețea socială a familiei,

a prietenilor și cunoștințelor, poate să reducă sau să

dea la o parte diferite trăiri negative.

In capitolul „interacțiunile genă-mediu” se readuce in atenție controversa din anii anteriori asupra

intaietății formării caracterului: genele sau mediul socio-

familiar avea prioritate?

Această dezbatere ”Nature Versus Nurture” s-a

lămurit cu incetul in sensul că „ambii factori se

influențează reciproc, continuu și in mare măsură”.

In aceiași măsură se consideră că cercetarea cauzelor

rezilienței(reziliența psihică) ne pronunțăm in realitate

„interacțiunii ereditare (gene)-mediu, existand această

situație și in cazul „celor mai multe suferințe psihice”.

Studiile gemenilor mono și bivitelini au adus lămuriri

asupra gradului de influență pe care o au genele

sau mediul in diferite manifestări psihice: reziliența,

agresivitatea, comportamente, inteligența, emotivitate.

Frederich Losel afirma că „genele stabilesc granițele

manifestărilor psihice , inclusiv ale rezistențelor, dar

rămane un spațiu de joc considerabil”, putem spune

că aceiași variantă de genă poate avea efecte extrem de

diferite.

In funcție de consecințele mediului familial, social,

cultural, aceleași gene pot face un copil, deci un om

vulnerabil sau rezilient.

S-au mai stabilit prin urmărire epigenetică aspecte

pozitive ale transformărilor genelor care sunt plastice:

ce au moștenit de la părinți și ce transmit copiilor

noștri poate fi diferit, adică poate fi modificat: genele

modificate in sens pozitiv prin metilarea sau in sens

negativ, printr-o mutație, pot să schimbe dotarea genetică

a rezilienței la descendenți.

Știu deci că prin gene se transmite noului născut

o stare de reziliență. După naștere apare o nouă forță

majoră, aceea a formării rezilienței: relația afectivă

educațională și relațională, deci forța de comunicare a

părinților și intregului mediu social. Din prima zi după

naștere contribuția părinților relațională și cuantică

este majoră. Tot acum sunt favorabile relațiile in care

sugarul și copilul mic este lăsat să-și rezolve progresiv

micile probleme din jurul său. Condițiile de dezvoltare

normale și de cultivare a rezilienței se cultivă de timpuriu

și progresiv.

Părinții, ingrijitorii și personalul din instituțiile

de copii trebuie să știe că supraprotecția și relațiile de

ocrotire prin izolare au efecte de oscilații negative ale

achizițiilor psihosomatice.

Reziliența este o capacitate dinamică „Ea ajuta la

controlul și modelarea propriei existențe in funcție de

provocări și incercări. Copii și oamenii rezilienți nu

știu dinainte cum vor trece printr-o situație, dar dispun

de multiple moduri de reacții cognitive, emoționale și stacole”.

Socioloaga Brigid Daniel explică cele trei fundamente

ale rezilienței prin „AM, SUNT și TOT”.

AM oameni care mă acceptă și mă ajută, SUNT

o persoană simpatică și respectuasă, POT să mă descurc

in general și să rezolv problemele mele. Deci orice

reușită este favorizată și de reziliență.

Persoanele rezistente pot trece peste loviturile soartei,

după care pot să-și revină spre dezvoltare.

Aceasta nu inseamnă că persoanele reziliente

sunt complet invulnerabile. Norman Garmezy si Fr.

Walsh au introdus conceptul invulnerabilității care

duce la etosul”super oamenilor” astfel, prin reziliență

se ințelege facilitatea copiilor și adulților de a rezolva,

de a manui crize prin resurse personale genetice și de

a le folosi pe cele caștigate psihosocial, folosite pentru

dezvoltare și evoluție.

Acum putem să unim calitățile de reziliență cu cele

de elasticitate și robustețe psihică. Aceste calități permit

revenirea și continuarea liniilor vieții. Putem afirma

că cine este rezilient se reface mai bine după experiențe negative, după suferințe psihotraumatice acute și poate

trece peste urmările(PTSD) trăirilor negative: dezastre,

accidente, agresiuni, diferite psihotraume.

Există scale de reziliență ca de exemplu: RS-13 sau

RS -25 ale căror rezultate pot să stabilească gradele de

rezistență ale celor testați. Cu aceste teste s-a stabilit

că toți oamenii dispun de diferite grade de reziliență.

Aceste constatări confirmă interacțiunile gene-mediu,

acesta fiind un mod de a privi existența rezilienței, a

coppingului și a rezistenței psihice. Acum ințelegem

că urmărind copiii „sensibili”(copii”orhidee”) putem să

accentuăm măsurile de incurajare și dirijare spre ganduri

și comportamente pozitive. In prezent nu există o

tabletă simplă pentru reziliență, dar in viitor putem să

formăm un coktal de relații intre gene și mediu. Există

deci un puzzle nedespărțit intre ereditate și societate,

care funcționează continuu.

Aspectele educaționale au fost completate in ultimii

15-20 ani. S-a stabilit nevoia de a lăsa copiii liberi

să se intalnească cu situațiile vieții, știind că educația

cu toate aspectele sale cognitive, emoționale, și sociale trebuie să fie autoritară, iar copiii pot fi lăsați să aibă educației familiare”.

Părinții, educatorii, psihosociologii și medicii vor

ține cont că fiecare copil are abilități și trebuie să creiem

incredere in propria putere și in propriile abilități

să știe că este valoros și să accepte schimbări. Autoarea

propune că principiile rezilienței să fie introduse in

educația din instituțiile de copii- care sunt influențați

pozitiv de frecventarea creșelor, față de copiii care au

rămas in familie. Se opiniază pentru lărgirea contactelor

sociale cu desprinderea de mamă, este combătută

supraprotecția(„mămoșenia”).

Lucrarea se incheie cu interesantul capitol

„Invățămintele pentru viața de zi cu zi” din unele putem

să ne inspirăm și in prezent. Sunt expuse și cele 10

căi spre reziliență care au fost stabilite din propunerile

psihologului Martin Selibman, cel care a fondat in

1960 Psihologia Pozitivă:

1. Construiți relații sociale diferite;

2. Nu considerați crizele neplăcute ca problemă irezolvabilă

3. Acceptați că schimbările țin de viață;

4. Incercați să atingeți scopuri realiste;

5. Acționați hotărat in fața greutăților pentru a le

depăși;

6. Pregătiți-vă, acordandu-vă calificative pozitive

acum, și in viitor;

7. Invățați să priviți pozitiv viitorul;

8. Optați pentru dispoziții pshice pozitive, in loc să

vă gandiți la stări de frică;

9. Așteptați evenimente bune;

10. Cultivați nevoile și sentimentele pozitive proprii,

fiți spirituali și veseli, ramaneți flexibili;

Ziarista Cristina Bendt a adunat multe informații

descrieri și documente despre reziliență și le-a oferit

cititorilor săi ca o serie de noutăți in viața psiho-socială

actuală. Textele acestei monografii conduc la explicația

și documentarea suprapunerii noțiunii de rezistență

psihică moștenită, sau/și invățată in cursul copilăriei și

a intregii vieți- cu cea de reziliență.

Pentru profesioniști, materialele dansei sunt utile, deoarece ne completează, in unele aspecte, chiar ne sistematizează,

relațiile cu noțiunile rezilienței.

Revista de Neurologie si Psihiatrie a Copilului si Adolescentului din Romania

< Inapoi la lista articole 

COPING VERSUS REZILIENȚĂ

Autor: Constantin Lupu

Rezumat:

In ultima jumătate de secol au fost introduse în terminologia profesiilor psi mulți termeni noi care au lărgit posibilitățile de cuprindere, de exprimare și interpretare a vieții psihice la adulți dar mai ales la copii si adolescenți. Prezentăm o listă de termeni carora le explicăm proveniența (de obicei din fizică, justiție, tehnologie, economie, ziaristică și chiar din armată) și evoluția, transformarea lor spre a fi insușite psihologia medicală sau în psihopatologie. După această enumerare ne îndreptăm spre doi termeni frecvent folosiți în prezent în specialitățile noastre: copingul și reziliența. Copingul se referă la capacitatea copilului și adultului de a învinge suferința psihică, de a trece peste ea și de a reveni la gândire și comportamente normale (sau cvasinormale). Bolwbi a intuit ca există persoane care pot rezolva agresiunea psihică (trauma sau traumala) și la care suferința psihică se rezolvă printr-o forță interioară care învinge răul, adică tulburarea psihică. Conceptul de reziliență, care caracterizează rezistența copiilor și adulților la suferințele existenței, cu evoluție spre o perspectivă activă, de salt peste loviturile negative ale vieții (soartei), este o achiziție destul de recentă, propusă de Emmy Werner în 1971, care s-ar putea defini prin capacitatea copiilor de a gândi pozitiv în viață. Pentru a introduce în medicină acest termen, viziunea americană despre reziliență este privită ca o proprietate de a trece peste tulburările de stres post traumatic (PTSD) după expunerea la situații de catastrofă individuală sau colectivă. Se impune însă întrebarea daca au acești termeni inserție în medicină sau sunt doar rezultatul unor calcule de computer? Copingul și reziliența au vreo încadrare în simptomatologie sau sindromologie, sau sunt folosite ca explicații ale unor imunități (rezistențe) psihologice?

Eseul nostru dezbate această problemă, introducând în ecuație o specialitate importantă care are versie de cele două noțiuni și anume: medicina sănătății mintale în care ne punem multe speranțe pentru viitor.

DESPRE REZILIENȚĂ de Nicolae Radu

Este aproape o cutumă faptul că cei mai mulți termeni științifici și filozofici actuali își au rădăcini etimologice în cele două limbi și culturi antice: greacă și latină. Cuvântul reziliență, preluat din limba franceză, résilience, provine din latinescul resilio, salt înapoi și în sus după un impact cu un obstacol. Primii care l-au folosit au fost fizicienii cu semnificația de proprietate a metalelor de rezistență la un șoc și revenire la starea inițială. Ulterior termenul, bogat în conotații, a fost folosit în economie, informatică, biologie, aerospațial, politică, finanțe și mai ales în psihologie, domeniu asupra căruia vom insista în această prezentare.

Primele cercetări atestate de literatura de specialitate au fost efectuate între anii 1939 și 1945 de două psiholoage americane din Hawai, Werner și Smith, care au obținut recuperări psihice importante la un grup de copii cu dizabilități. John Bowlby a folosit pentru prima dată cuvântul reziliență în cercetările sale asupra atașamentului afectiv. Cel ce își atribuie paternitatea termenului reziliență este Boris Cyrulnik, etholog, psihiatru și psihanalist francez, autorul mai multor cercetări cu subiecte inspirate de reziliență, printre care și studii asupra copiiilor din orfelinatele din România și Columbia. La început Cyrulnik a folosit termenul invulnerabilitate, apoi și-a îsușit cuvântul folosit de Bowlby, rézilience, uitând să-l citeze pe adevăratul autor care îl folosise înaintea lui. N-a scăpat de contestarea comunității psihologilor.

Reziliența psihologică este definită ca o capacitate de recuperare a funcțiilor psihice după un stres puternic de diferite cauze : catastrofă, război, traumă conjugală, condiții grele de viață, pierderea locului de muncă, șomaj prelungit și alte situații asemănătoare. Psihologii și-au pus întrebarea cum reușesc unii oameni să treacă peste momente grele, să revină starea psihică anterioară și chiar să devină mai puternici. Ei au întocmit un profil de personalitate zisă a supraviețuitorului. Au fost identificate unele abilități dezvoltate în condiții dificile și faptul că mulți dintre cei trecuți prin momente grele de viață devin buni profesioniști, găsesc cele mai bune soluții la problemele vieții, nu se victimizează, au multă încredere în ei, au viață socială activă, sunt optimiști, au prieteni, și au un proiect de perspectivă.

În primele decade ce au urmat celui de al doilea război mondial psihologii au observat că unii copii care au trăit ororile războiului s-au dezvoltat bine, beneficiind de așa zisa elasticitate psihică, o capcitate de a reveni după aplicarea unei tensiuni asupra lor. Noțiunea de reziliență acoperă semnificațiile acestei elasticități psihice.

Nivelul de reziliență crește cu vârsta și cu experiențele trăite, dar nu este egal pentru toți oamenii, capacitatea de adaptare-reziliență fiind diferită de la om la om în funcție de pregătire, dotare intelectuală și, într-o măsură nedovedită, de zestrea genetică. O hiperprotecție, practicată mai ales la copii, nu favorizează formarea unei bune reziliențe. S-a descris și un tip de personalitate a copiilor care au fost supuși unor traumatisme psihice : catastrofe, calamități, război, familii dezorganizate, persecuții. Ei sunt  ironici, reci, sfidători, iritabili, sarcastici, semne considerate ca semne de supraviețuitori. Acești copii au tendința să se izoleze și au nevoie de un sprijin  corect, nu de milă, ei sunt depozitari de înțelepciune autentică și au nevoie de programe de perspectivă pentru a-și materializa demnitatea și o imagine pozitivă despre ei înșiși. Psihologul francez Michel Hanus atrage atenția asupra generalizării procesului de reziliență și asupra riscului de marginalizare a celor nerezilienți cu trecerea lor în rândul incapabililor.

O concluzie interesantă a psihologilor este faptul că prima iubire din viată omului lasă amprentă de tutore, punct de referință, pentru că este ocazia de a repara o reprezentare negativă de sine și constituie o terapie reparatorie. Iubirile ulterioare completeaza această funcție tutorală.

Psihologii au elaborat și un plan de dezvoltare a rezilienței în scopul identificării și cultivării unor abilități favorabile unui profil de personalitate a supraviețuitorului.

Principalele obiective ale acestui plan sunt următoarele;

-Susținerea unei imagini pozitive despre sine cu identificarea calitatilor si a momentelor de viață depăsite cu succes.

-Stabilirea unui scop si a unui sens al vieții.

-Formarea unui cerc de prieteni si susținatori.

-Optimism si flexibilitate în comportament.

-Contact permanent cu problemele vietii.

-Realizarea unui echilibru în toate domeniile vieții : sanatate, muncă, căsnicie, afectivitate.

-Un program zilnic variat, cu întâlniri, lecturi, spectacole, divertisment.

-Evitarea emoțiilor puternice în confruntarea cu dificultățile.

-Respectarea programului de odihnă, ore de culcare, concedii etc.

-Stabilirea unui proiect de viitor cu angajarea creativității.

În îndeplinirea acestui plan de dezvoltare a rezilienței se pune accent pe acceptarea a două principii :

1. Dificultățile vieții sunt situații naturale.

2. Asumarea responsabilității și puterea (obligația !) de adaptare sunt condiții ale succesului.  Sursa foto: wikimedia.org

http://www.psihotrauma.ro/index.php/pentru-tine/bune-de-citit/articole/183-nivelul-nostru-de-rezilienta-creste-cu-varsta – sledece:

"Nivelul nostru de rezilienta creste cu varsta" Interviu Le Figaro cu Șerban Ionescu, psihiatru și psiholog, profesor emerit la Universitatea Paris-VIII, editor al lucrării Tratat de Reziliență Asistată

LE FIGARO: Sunteti specialist in rezilienta, iar aceasta implica si episoade traumatice. Oare nu putem spune ca fiecare persoana care trece in cursul vietii prin schimbari si crize inevitabile va experimenta episoade de rezilienta? 

Serban IONESCU: Contrar unei opinii foarte raspandite, cuvantul “rezilienta” nu se refera numai la traumatisme psihice. Se refera la procesele care fac ca persoanele care au supravietuit unor conditii de adversitate (sau care continua sa traiasca in ele) sa nu prezinte tulburari mentale. Adversitatea este polimorfa si poate fi cronica sau acuta. Astfel poate lua forma unui eveniment traumatic precum un tsunami sau poate fi cronica precum situatia somajului de lunga durata. Procesul rezilientei poate de fapt sa se manifeste in situatii foarte diverse. 

LE FIGARO: Puteti da un exemplu?

Serban IONESCU: Traiectoriile de viata includ schimbari si crize ce pot fi foarte intense pentru unele persoane. Practica clinica ne-a invatat ca unele persoane trec foarte greu, de exemplu, prin tranzitia de la incadrarea in munca spre pensionare: viata le poate parea dintr-o data lipsita de sens, pot incepe sa se simta batrane si sa prezinte manifestari depresive. Majoritatea persoanelor care ajung la varsta pensionarii se pregatesc pentru aceasta tranzitie: isi fac planuri si, odata pensionati, pot face lucruri de care nu au avut avut timp pana atunci. Aceasta a doua maniera de abordare tine de procesul rezilientei.

LE FIGARO: Cum explicati aceasta diversitate a reactiilor in fata adversitatii?

Serban IONESCU: Factorii care intervin in procesul rezilienței (atât factorii de risc cât și cei protectivi)  sunt individuali, familiali sau depind de contextul de mediu si de cel social. Majoritatea acestor factori diferă în funcție de vârstă. Rezilienta a fost observata la toate varstele. Doua cercetari recente, conduse in Suedia si in Belgia, au pus in evidenta ca nivelul rezilientei creste odata cu inaintarea in varsta. Aceste rezultate tind sa sustina ipoteza ca procesul rezilientei se poate dezvolta mai usor si pe masura ce persoanele trec prin diferite situatii problematice si ajung la o limita a adversitatilor intalnite.   

LE FIGARO: Ca si cum individul se obisnuieste sa depaseasca crizele?

Serban IONESCU: Se poate face comparatia cu ceea se intampla in cazul unei vaccinari. O doza de vaccin care contine o bacterie sau un virus cu virulenta atenuata, urmata de rapeluri ale acelui vaccin, permite organismului uman sa fabrice anticorpi care il va proteja atunci cand se va intalni cu bacteria sau virusul neatenuat. In acelasi fel, putem spune ca intalnirea cu episoade de adversitate in cursul vietii faciliteaza aplicarea unor strategii de a trece mai bine prin episoade similare care ar surveni ulterior. 

Atentie totusi sa nu interpretati ideile mele ca si cum as prescrie oamenilor sa traiasca in trauma si adversitate ca sa faca fata mai bine greutatilor vietii! Insa putem spune cu certitudine ca o existenta hiperprotejata nu favorizeaza dezvoltarea unor strategii care sa permita confruntarea cu succes a adversitatilor pe care le putem intalni intr-un moment sau altul al vietii.  

 ––––––––––––-

Interviu condus de Pascale Senk si publicat in Le Figaro in 13/01/2012

Traducere: Diana Luana Frazzei

http://riscurinaturale.blogspot.ro/2011/01/rezilienta.html

Rezilienta

Termenul de reziliență este definit în Dicționarul Larousse ca fiind caracteristica mecanică a materialelor de a rezista la diferite șocuri externe și  de a reveni la starea inițială, fiind folosit inițial doar cu această accepțiune. Etimologic, cuvântul derivă din verbul latin salio, -ire, care înseamnă a sări, a sălta, însoțit de prefixul re-, tot de origine latină, care înseamnăcontra, înapoi. Abia începând din anii ’70, acest concept a fost utilizat cu un sens metaforic pentru a descrie sisteme care se confruntă cu diferiți factori perturbatori și care parcurg perioade variate de dezechilibru, având capacitatea de a rezista și a reveni la starea inițială (Klein ș.a., 2003). Utilizarea noțiunii s-a lărgit treptat și, în abordări relativ apropiate, a pătruns  în foarte multe domenii, de la științele inginerești, la ecologie, studii de mediu, psihologie, sociologie, economie ș.a. În filosofie și logică, spre exemplu, reziliența este interpretată ca un indicator de stabilitate.

În ecologie, termenul este folosit foarte frecvent, fiind de cele mai multe ori interpretat ca o măsură a abilității ecosistemelor de a persista în timp prin absorbția schimbărilor; reziliența este pusă astfel în contrast cu stabilitatea, care reprezintă capacitatea ecosistemelor de a reveni la starea anterioară, prin diferite procese de reorganizare care se desfășoară pe parcursul unei perioade de dezechilibru (Holling, 1973).

De asemenea, reziliența a fost definită prin  rapiditatea cu care un anumit ecosistem revine la starea inițială după o perioadă de dezechilibru (Pimm, 1984) sau prin raportare la magnitudinea unui eveniment perturbator căruia un anumit sistem îi poate face față fără a-și schimba structura sau funcționalitatea (Carpenter ș.a., 2001). Conceptul este foarte frecvent considerat un element cheie în managementul durabil al ecosistemelor, în timp ce biodiversitatea contribuie la creșterea rezilienței, a stabilității și a funcționalității ecosistemelor (Peterson ș.a., 1998, Chapin, 2000).

Din sfera ecologiei, această noțiune a fost transferată în domeniul social pentru a descrie răspunsul comportamental al indivizilor, al comunităților, al instituțiilor sociale sau chiar al economiilor confruntate cu diferite dezechilibre.

În domeniul psiho-social, termenul este folosit în mod obișnuit pentru a desemna abilitatea individuală de a face față unor situații de criză, inclusiv prin însușirea experienței pentru a a răspunde unor factori de stres ce ar putea urma. Valoarea rezilienței este considerată ca rezultând din raportul care se stabilește între factorii de risc (singulari sau succesivi, individuali sau de mediu) și factorii de protecție (sprijin moral, financiar etc).

Reziliența are o deosebită însemnătate în perioadele de tranziție, de acumulare a stresului, perioade ce pot include și evenimente neașteptate, exterioare individului (dezastre naturale, pierderea locului de muncă, sărăcie). Aceste evenimente impun creșterea abilității de a le face față, în vederea menținerii unei abordări pozitive (psihice, atitudinale sau comportamentale).

În egală măsură, reziliența a fost considerată nu doar o stare, ci un proces de adaptare fizică sau emoțională a individului. Nu a fost ignorată nici dimensiunea spirituală a rezilienței care rezultă din sprijinul și încrederea pe care o pot oferi apartenența la o anumită religie ca sursă de speranță, optimism și încredere în valorile vieții.

În domeniul social-economic, conceptul de reziliență a fost asociat dezvoltării durabile (Common, 1995, citat de Klein, 2004) și exploatat inclusiv în analiza hazardelor naturale sau antropogene, prin realizarea a numeroase studii interdisciplinare care vizează relațiile dintre natură și societate. Sistemele antropice și naturale se întrepătrund extrem de mult, iar reziliența acestora rezultă în primul rând din dinamica și dimensiunea relațiilor interactive care dau funcționalitate sistemului, stabilitatea componentelor – oricum relativă – jucând un rol secundar.

Importanța conceptului de reziliență în studiile privind dezvoltarea durabilă explică înființarea Alianței pentru Reziliență (Resilience Alliance) în anul 1999, o organizație a oamenilor de știință și a practicienilor din diferite domenii și care vizează cercetarea dinamicii sistemelor socio-ecologice. În acest cadru organizatoric și de cercetare, o importanță deosebită este acordată capacității adaptative, ca element al rezilienței (Carpenter ș.a., 2001). Alți autori consideră capacitatea adaptativă ca fiind de fapt influențată de reziliență și desemnând abilitatea de realizare a unor planuri de intervenție și de implementare a măsurilor tehnice înaintea, în timpul și după manifestarea evenimentelor extreme; capacitatea adaptativă este astfel considerată a fi influențată de reziliență (Klein ș.a. 2003).

În problematica riscurilor naturale, ISDR definește reziliența ca fiind „capacitatea unui sistem, a unei comunități sau societăți de a rezista sau de a se schimba pentru a obține un nivel funcțional și structural acceptabil. Aceasta este determinată de gradul în care sistemul social este capabil de a se autoorganiza și de abilitatea acestuia de a-și mări capacitatea de învățare și adaptare, incluzând capacitatea de a se reface în urma unui dezastru”.

Totodată, investițiile în domeniul managementului riscurilor naturale în vederea reducerii dezastrelor sunt considerate o necesitate care se impune pentru a îmbunătăți standardele de viață și condițiile de siguranță, pentru protecția contra dezastrelor și creșterea rezilienței diferitelor comunități. Acest lucru presupune managementul eficient al resurselor naturale care ar putea conduce la creșterea rezilienței în fața dezastrelor prin stoparea degradării mediului.

În opinia noastră, reziliența definește capacitatea unui sistem de a neutraliza dezechilibrele apărute prin consumarea riscurilor, sistemul menținându-și caracteristicile structural-funcționale prin mijloace proprii de autoreglare. Aceste mijloace de autoreglare rezultă din calitatea componentelor sistemice (resurse naturale, resurse financiare, capital uman) și calitatea și dimensiunea relațiilor interactive care îi asigură acestuia funcționalitatea.

Resursele naturale (litosferice, hidrosferice, pedosferice, potențial climatic, resurse forestiere) sunt esențiale pentru supraviețuire și implicit pentru a face față dezastrelor. Lipsa unor astfel de resurse naturale sau degradarea mediului prin utilizarea inadecvată a resurselor existente (supraexploatare și tehnici poluante) generează două probleme în loc de una: deteriorarea, diminuarea sau chiar epuizarea unor resurse naturale, dar și scăderea capacității societății de a face față dezastrelor.

Resursele financiare (reprezentate prin bunuri, venituri sau credite) sporesc indubitabil capacitatea și viteza de refacere a unor persoane sau grupuri de persoane afectate. Este motivul pentru care atât organizațiile non-guvernamentale cât și programele guvernamentale iau în calcul compensații, sprijinul material sau propriu-zis financiar pentru a asigura reconstrucția de după dezastre.

Capitalul uman (educație, sănătate, abilități fizice și deprinderi etc.) are un rol deosebit în creșterea rezilienței individuale. Țările slab dezvoltate din Africa sub-sahariană se caracterizează spre exemplu printr-un capital uman puternic afectat de răspândirea virusului HIV sau gradul redus de școlarizare.

Capitalul social (reciprocitate, încredere, sentiment de apartenență la un anumit grup) presupune și include comunicarea și ajutorul reciproc, inclusiv existența unui sistem social de întrajutorare organizat pe baze legale la nivel local, regional sau statal. Comunitățile omogene sunt cele care se caracterizează printr-o reziliență mai ridicată față de comunitățile divizate, datorită posibilității de a realiza un consens și de a coopera în activitățile de reconstrucție.

Capitalul fizic include  existența unor adăposturi adecvate, clădiri, utilități de aprovizionare cu energie, apă etc, de transport sau comunicație. Existența spitalelor în arealele de risc sporesc reziliența comunităților din acele zone. Din acest punct de vedere, există o relație strânsă între reziliență și nivelul de dezvoltare social-economică (Garatwa ș.a., 2002).Dovers ș.a. (1992) realizează o distincție între reziliența reactivă și proactivă a societății confruntate cu diferite hazarde. Reziliența reactivă presupune faptul că un anumit grup social își întărește sistemul actual pentru a face față schimbării induse, în timp ce reziliența proactivă presupune crearea unui nou sistem capabil să se adapteze noilor condiții și constrângeri.  În acest fel însă, sfera noțiunii este foarte mult lărgită, presupunând în fapt capacitatea de a prevedea, de a preveni sau de a crea sisteme de intervenție în situațiile de criză; în plus apare o suprapunere între conceptul de reziliență (reziliența proactivă) și cel de senzitivitate.

Această accepțiune poate fi totuși perfect adaptabilă în abordarea riscurilor naturale, indiferent dacă este vorba de analiza individului sau a societății aflate în fața hazardelor. Pelling (2003, citat de Klein, 2004) consideră reziliența ca fiind capacitatea unui individ/grup de a conviețui și de a se adapta stresului impus de un anumit hazard, incluzând în sfera noțiunii și măsurile de pregătire întreprinse sub amenințarea unui potențial hazard.

S-a trecut astfel de-a lungul timpului de la reziliența fizico-mecanică (engineering resilience), ce rezultă din proprietățile intrinseci ale anumitor sisteme materiale la un concept ecologic și social-economic mai cuprinzător, care presupune anumite mecanisme de autoreglare, de reorganizare, în anumite limite structural-funcționale. Interpretarea conceptului de reziliență nu se poate face decât prin cunoașterea limitelor de toleranță ale diferitelor sisteme analizate, prin analiza pragurilor care transformă dezechilibrele funcționale în dezechilibre disfuncționale, în corelație cu existența unor mecanisme proprii de autoreglare. Toate acestea traduc practic diferite raporturi dintra natură și societate, inclusiv în cazul manifestărilor extreme ale acestora.

Utilizarea conceptului de reziliență este însă de cele mai multe ori una pur teoretică, fără a exista o latură efectiv operațională, de implementare și utilizare în managementul dezastrelor sau în studiile de dezvoltare durabilă. chiar dacă numeroasele studii existente au vizat abordarea din diferite perspective a rezilienței ecologice, sociale și instituționale, nu există până în prezent un set de indicatori care să determine valoarea rezilienței unei anumite comunități.

https://davidmonica.wordpress.com/2010/10/11/rezilienta-ca-resursa-interna/

Ce anume implica termenul de « rezilienta » ?

Initial termenul de « rezilienta » era folosit in fizica si facea referire la proprietatea unui metal de a reveni la forma initiala dupa ce a fost intins, indoit. Ulterior, acest concept a fost extins si in sfera psihologiei si s-a cristalizat de-a lungul anilor in urma interesului manifestat de psihologi privind capacitatea individului de a face fata traumelor, schimbarilor majore. Primele cercetari dateaza din anii ’60 cand psihologii au remarcat ca desi unii copii au trait intr-un mediu ostil, s-au confruntat cu saracia, cu foametea, cu boli sau cu situatii de razboi, s-au dezvoltat bine si si-au format o asa-zisa « elasticitate ». Astfel putem spune ca rezilienta reprezinta capacitatea individului de a-si reveni rapid dupa o boala, o schimbare, sau o calamitate.

Cercetatorii au identificat o serie de caracteristici ale persoanelor reziliente, cum ar fi : increderea in propriile abilitati, o imagine de sine pozitiva, o viata sociala activa, flexibilitate in fata schimbarii, tendinta de a vedea partea « plina a paharului », un sens al vietii, retea de prieteni activa, capacitatea de rezolvare a problemelor, stabilirea de obiective, atentie catre interior, spre propriile nevoi si dorinte.

De ce se vorbeste tot mai des despre acest concept ?

Odata cu dezvoltarea psihologiei ca stiinta, studiile s-au concentrat mai mult spre cercetarea cauzelor si tratarea tulburarilor mentale si mai putin in a identifica indicatorii sanatatii mentale.  In urma calamitatilor naturale, situatiilor de razboi, a holocaustului, bombei de la Hiroshima, evenimentelor din 11 septembrie, s-a formulat din ce in ce mai des intrebarea cum unii oameni reusesc sa invinga dificultati extreme si sa devina chiar mai puternici si mai echilibrati decat inainte. Societatea moderna implica multe provocari, traim vremuri agitate in care au loc schimbari prea mari si prea rapide pentru multi oameni. Astfel, s-a incercat crearea unui profil al « personalitatii supravietuitorului » care sa ne ajute sa identificam si sa ne dezvoltam acele abilitati necesare  pentru a face fata schimbarilor si provocarilor din societatea moderna. Din cauza ritmului alert in care traim si a schimbarilor continue carora trebuie sa le facem fata, aceasta abilitate este tot mai apreciata si cautata in plan profesional.

Este rezilienta o calitate innascuta sau una dobandita pe parcurs ?

Cu totii avem un potential innascut. Este important ce facem ulterior cu acest potential. Este bine sa intelegem ca noi, fiintele umane, suntem capabile de a invata si de a ne insusi noi abilitati la orice varsta. Unii oameni se nasc cu o rezilienta mai mare decat altii. Asta nu inseamna ca nu ne-o putem insusi. Rezilienta se castiga, se dezvolta.

REZILIENȚA – este definită ca abilitatea individului de a se adapta corect la stres și adversitate – greutăți, necazuri, nenorociri, amenințări etc.

Stresul și adversitatea pot apare în mediul familiei, în relatiile cu alții, la locul de muncă, pot ficonsecința unor probleme financiare sau al unor probleme de sănătate, printre altele.

Indivizii demonstrează reziliență când pot face față experiențelor dificile și pot trece cuușurință peste ele. Reziliența nu este o abilitate rar întâlnită; în realitate poate fi găsită la multi indivizi și poate fi învățată sau dezvoltată, practic, de oricine.

Recent, s-au descoperit și dovezi care arată că reziliența indică și capacitatea de a face fațăîntr-un declin rapid al stării de sănătate, chiar dacă aparent persoana pare să se simtă mairău.

Reziliența trebuie luată în considerare ca un proces, mai curând decât ca o trăsătură pe care o ai sau nu.

Există și o concepție greșită, conform căreia, oamenii rezilienți (rezistenți la stres și adversitate) nu experimentează emoții sau gânduri negative și sunt optimiști în orice situație. Contrar acestei concepții greșite, realitatea demonstrează că reziliența poate fi demonstratăde indivizi care, deși sunt afectați de stres, adversități, ei pot depăși situațiile dificile și “naviga” cu relativă ușurință, găsind cea mai bună cale printre obstacolele apărute în momente de criză, utilizând metode eficiente de rezolvare. Cu alte cuvinte, oamenii care demonstrează reziliență sunt cei cu o capacitate emoțională pozitivă; ei sunt capabili săcontra-balanseze emoțiile negative cu strategii, soluții adecvate și emoții pozitive.

Reziliența poate fi mai bine înțeleasă ca proces. De multe ori se presupune că reziliențaeste o trăsătură (moștenită) a unui individ, o idee care se referă în mod tipic la “rezistență”.

Cei mai multi cercetători arată acum că reziliența este un rezultat obținut de acei indivizi capabili să interacționeze cu mediul în care trăiesc și un proces care, fie promovează starea de bine, fie îi protejează împotriva influenței covârșitoare a unor factori de risc.

Acest proces poate fi bazat pe o strategie de dezvoltare individuală sau poate fi dezvoltat în cadrul unor familii, școli, colective de muncă, comunități și prin politici sociale care fac posibilă apariția acestei reziliențe a individului / indivizilor.

În aces sens “reziliența” apare când există mai mulți factori protectivi.

Acești factori joacă un rol din ce în ce mai mare astăzi, deoarece atât copiii cât și adulții sunt mai expuși la factori de risc cumulativi.

Doctorat rezumat

UTILIZAREA EDUCAȚIEI RAȚIONAL EMOTIVĂ ȘI COMPORTAMENTALĂ ÎN DEZVOLTAREA REZILIENȚEI LA ADULȚI TINERI

file:///C:/Documents%20and%20Settings/User/My%20Documents/Downloads/rezumat_teza_doctorat_ghimbulut_oana_limba_romana.pdf

Reziliența, capacitatea de a depăși obstacolele. Cum se dezvoltă?

2/3/2014

0 Comments

Poate ai observat că sunt unii oameni care parcă trec mai ușor peste evenimente negative, în timp ce alții rămân blocați, sau le este mai greu să depășească o situație dificilă. Capacitatea de a depăși obstacolele cu ușurință se numeștereziliență.

Reziliența este în general înțeleasă drept adaptarea pozitivă a individului în circumstanțe deosebit de dificile (personale,familiale și ambientale) în care ne-am aștepta ca abilitățile cognitive sau funcționale ale persoanei să fie afectate(Rutter 1985,Garmezy 1985; 1983; 1991; Masten și Coatsworth 1998).

Oamenii cu reziliență au un mai mare simț al controlului asupra vieților lor, afirmă psihologul Robert Brooks. Aceasta îi face mai dornici să-și asume riscuri.

De asemenea, datorită stilului pozitiv de abordare, e mai probabil ca acești oameni să mențină relații pozitive cu ceilalți, precum și să ducă vieți pline de sens, afirmă același psiholog.

Cum putem să ne dezvoltăm reziliența? Iată 10 lucruri pe care să te focalizezi:

1.  Rămâi flexibil. Oamenii rezilienți se așteaptă să se confrunte  cu provocări în diferite momente ale vieții lor. Ei sunt capabili să-și ajusteze scopurile și să găsească modalități pentru a se adapta.

2.  Învață din experiențe. Atunci când ai o experiență negativă, concentrează-te pe lecțiile pozitive pe care le poți învăța din asta. Când treci printr-o situație negativă, nu te concentra pe cine este de vină. Renunță la a te întreba „De ce eu? și a te simți ca o victimă. Întreabă-te ce ai putea face diferit data viitoare pentru a avea un rezultat mai bun.

3.  Acționează.  Gândește-te la ce ai putea face pentru a-ți îmbunătăți situația, apoi fă-o. Oamenii rezilienți lucrează mai degrabă pe rezolvarea unei probleme decât să se lase paralizați de negativitate. De exemplu, dacă șeful îți reduce numărul de ore de lucru, ai putea folosi asta pentru a căuta noi oportunități de joburi, care pe termen lung ar putea duce la dezvoltarea carierei.

4.  Rămâi conectat. Hrănește-ți relațiile cu prietenii și familia. Când treci prin momente dificile, nu te retrage social. Acceptă ajutorul din partea acelora care țin la tine. Oamenii rezilienți au cel puțin una sau două persoane la care pot apela pentru susținere.

5.  Eliberează tensiunea. Asigură-te că ai mijloace prin care să-ți exprimi emoțiile și să te eliberezi de tensiune. Poți încerca următoarele lucruri:

Scrie într-un jurnal

Desenează

Meditează

Vorbește cu un prieten

6.  Ai un simț al scopului. Fă lucruri care îți aduc sens în viață. Acestea ar putea fi a petrece timp cu familia, a face voluntariat sau alte lucruri pentru o cauză, care te pot face să te simți mai puternic. Oamenii care au suferit de o boală gravă au descoperit adesea că a alerga într-un maraton sau într-o acțiune pentru a strânge bani pentru o cauză de caritate relaționată cu sănătatea, îi face să se simtă mai bine. Voluntariatul poate ajuta prin faptul că îți dă un sentiment al scopului și adesea un sentiment de control.

7.  Învață obiceiuri sănătoase. Vei gestiona stresul mai bine dacă:

Faci exerciții fizice regulat

Ai o dietă echilibrată

Îți acorzi timp de odihnă

Oamenii care rămân puternici din punct de vedere fizic tind să fie mai rezilienți emoțional.

8.  Ai încredere în tine. Simte-te mândru de abilitățile tale și de ceea ce ai făcut până acum. Recunoaște-ți punctele forte.

9.  Continuă să râzi. Păstrează-ți simțul umorului chiar dacă vremurile sunt dificile. Râsul eliberează stresul și te ajută să păstrezi lucrurile sub control.

10. Fii optimist. O perpectivă pozitivă, plină de speranță te va face mult mai rezilient. Ține minte că multe dintre problemele cu care te confrunți în viață sunt temporare, și că ai mai depășit obstacole în trecut.

Revista de Neurologie si Psihiatrie a Copilului si Adolescentului din Romania

REZILIENȚĂ ȘI PSIHOTRAUMATOLOGIE &NDASH; INTERDEPENDENȚE SEMNIFICATIVE SPECIFICE. REZILIENȚA: REZISTENȚĂ ȘI CEVA CALITATIV ÎN PLUS.

Autor: Ștefan Milea

Cititi INTREGUL articolul in format .PDF la

http://snpcar.ro/articole/554.pdf

Rezumat: (Ascunde rezumatul)

Sunt prezentate definiții operaționale ale unor noțiuni ce gravitează în jurul tandemului psihotraumatologie-reziliență.
Se propun două noțiuni noi cea de factor psihotraumatic și cea de factor cu potențial psihotraumatic și se susține utilitatea lor.
Se afirmă că psihotraumatologia are în cadrul rezilienței asistate un loc aparte în care abordările sunt subordonate direct particularităților specifice ale psihotraumei

A. Introducere.

Reziliența și psihotraumatologia sunt două domenii cu noțiuni de bază ce nu dispun de definiții unanim acceptate. De aceea vom opta pentru formule operaționale indispensabile abordării coerente a subiectului. Astfel:

1. Reziliența, e un termen utilizat și în alte domenii. În cel al psihologiei este o noțiune fără un consens unanim acceptat (Manciaux- 2001, Lighezzolo și Tuchey -2004, Ionescu -2011). La un nivel minimal reprezintă capacitatea de a face față situațiilor adverse din viață prin sine însuși. O formulare mai elaborată și mai adecvată, subliniază că reziliența nu se limitează doar la simpla rezistență (cu care nu trebuie confundată) ci are în vedere și un proces de valorificare a confruntării și de ieșire din aceasta mai întărit, sau ceea ce Tomkiewicz (2001) numește o anumită îmbogățire a personalității iar Pourtois și col. (2011), neodezvoltare pozitivă. Mai mult, reziliența este un proces complex, interactiv, comun și permanent în sensul că este vechi de când lumea, folosește resurse personale și contextuale, are un caracter universal și se desfășoară in interacțiune cu persoanele din jur, cu mediul fizic, social și cultural. Ea are o formă individuală și una de grup, o alta naturală și una numită de Ionescu (2006) reziliență asistată.

2. Reziliența naturală este capacitatea de a face față unor condiții adverse de viață fără un ajutor oferit din afară în acest scop.
3. Reziliența asistată. Dacă reziliența naturală este cea care conform opiniei lui Ionescu (2011) se desfășoară fără nici un ajutor oferit de profesioniști, reziliența asistată este cea în care procesul este cu premeditare ajutat din afară. Ea începe cu identificarea persoanelor, grupurilor sau comunităților cu risc și cu elaborarea unor programe preventive în cadrul cărora se urmărește încurajarea, susținerea, stimularea și chiar inițierea comportamentului rezilient. Demersul este centrat pe: 
respectarea, încurajarea și stimularea dreptului individului de a deține comanda, a decide ce și cum trebuie făcut și a acționa sanogen conform propriilor sale opțiuni; 
identificarea punctelor individuale de rezistență, a competențelor, a persoanelor de sprijin pe care Cyrulnik (2001) le-a numit tutori de reziliență, și a rețelelor sociale de susținere;
descoperirea și actualizarea factorilor protectivi, a resurselor existente la subiect și în comunitate; 
stimularea abilităților și a creativității; 
insuflarea și stimularea speranței, optimismului, încrederii și a stimei de sine; 
construirea de relații empatice și a unor condiții propice ceea ce înseamnă intervenția asupra familiei, a prietenilor, a anturajului și a comunității inclusiv acțiuni destigmatizante; 
stimularea efortului de a căuta și găsi soluții proprii de rezolvare a situațiilor ca și persoane de sprijin; 
căutarea și oferirea de soluții accesibile și formule de rezolvare inclusiv pe aceea de a ierta și a se împăca cu situația; 
sfătuirea în ceea ce priveste alegerea soluțiilor optime și a modului de a le duce la îndeplinire ca și impulsionarea și încurajarea în vederea continuări și finalizării soluțiilor alese; 
consiliere, invățare, ajutor pentru a face față dificultăților însă fără a fi substituit; 
și nu în ultimul rând, identificarea confruntărilor necesare exercițiului existențial, antrenamentului, experimentării succesului și eșecului, probe și mijloace ale creșterii încrederii și stimei de sine și ale unei reziliențe autentice.

4. Psihotraumatologia este „știința care se ocupă cu studiul și tratamentul leziunilor sufletești” (Riedesser și Fischer -2003/2007).

5. Factor psihopatogen (context sau eveniment). Noțiune deși foarte larg utilizată, în mod surprinzător nu se regăsește nici în DEX și nici în dicționarele de specialitate accesibile. Considerăm că la modul general ea cuprinde tot ceea prin natura sa, în mod firesc, determină disfuncții psihobiologice. (Nu spunem tulburări psihice deoarece pe de o parte, ele se află la baza acestora, iar pe de altă parte, tulburărilor psihice le sunt asociate și alte tipuri de manifestări clinice (somatizările) care mai ales la copil și adolescent, nu de puține ori ocupă prim planul tabloului clinic).
Spunem că determină în mod firesc disfuncții psihobiologice pentru a sublinia faptul că nocivitatea lor este intrinsecă, autentică și unanim recunoscută de observatori externi spre deosebire de factorii pe care doar subiectivitatea individului îi apreciază ca nocivi.
Noțiunea de factor psihopatogen acoperă două realități distincte. Prima din ele este reprezentată de factorii care acționează patogen prin intermediul unor mecanisme psihologice. Cea de a doua, cuprinde factorii care afectează creierul în mod direct, ca de exemplu agenții fizici, chimici, biologici, genetici etc.
În cadrul categoriei factorilor care acționează patogen prin mecanisme psihologice, unii fac parte din categoria celor pe care-i vom numi psihotraumatogeni deoarece, așa cum vom vedea, pot fi metamorfozați în psihotraume . 
Alții, diferiți de aceștia, folosesc alte căi și mecanisme psihologice patogene. De exemplu, ei operează insidios, bine disimulat sau oferă beneficii secundare ca în cazul educației hiperprotectoare (Milea 2006), a unor forme de abuz sexual, a stărilor de dependență sau a ceea ce, într-o formulare mai generală, Riedesser și Fischer (2003/2007) numesc sub- și suprasocializare.

6. Psihotrauma (PT), factor psihotraumatic, traumă psihică (Talaban Andrucovici -1992), traumatism psihic (Lafon -1973, Laplanche și Pontalis -1988, C Barrois – 1997), sau simplificat, traumă sau traumatism (Popescu-Neveanu -1978, DEX -1984, Sillamy -1996, Chemama 1997), noțiuni sinonime intrate și în limbajul cotidian nu sunt nici ele suficient de clar individualizate fiind în mod eronat, apreciem noi, confundate cu cea de factor, context sau eveniment psihopatogen (vezi și Milea -2014).
Pentru Riedesser și Fischer (2003/2007) traumatizarea psihică se definește ca ,,o trăire vitală de discrepanță între factori situaționali amenințători și posibilitățile individuale de stăpânire, trăire însoțită de sentimente de neajutorare și de abandonare lipsită de apărare, care produce o zdruncinare durabilă a înțelegerii de sine și de lume ” . De fapt, psihotrauma este o formă de disfuncție psihobiologică ce poate fi definită și ca: trăire (psihică) negativă generatoare de tulburări, construită prin prelucrarea subiectivă a realității externe sau interne prezente sau viitoare și percepută ca sursă a unui prejudiciu apreciat ca inevitabil și de neacceptat (Milea -2014). Aici, când vorbim de factori interni avem în vedere gânduri, idei, opinii, amintiri, sentimente, propria conștiință, pulsiuni etc.
În cazul psihotraumei , între factorii externi sau interni, care se află la originea sa și ea se interpune subiectivitatea individului, retorta care-i prelucrează punându-și amprenta proprie pe trei elemente cheie. Ea operează la nivelul evaluării semnificației factorilor externi sau interni, la cel al aprecierii capacității individului de a le face față (de subliniat) și firește, la cel al aprecierii raportului dintre primele două valori.
Nu este vorba doar de trăiri care se remarcă prin brutalitate, intensitate deosebită, caracter dramatic și neașteptat, cum se consideră în mod obișnuit, ci și de imensul număr al celor care, deși aparent modești, se disting prin: persistență în timp, caracter repetitiv, acțiune cumulativă, capacitatea de a se potența sau de a se folosi de vulnerabilități, perioade critice ale dezvoltării sau de situații conjuncturale nefavorabile. Este meritul lui Kahn (1963) și a lui Keilson (1979) citați de Riedesser și Fischer -2003/2007) de a fi introdus noțiunile de traumă cumulativă, respectiv pe cel de traumatizare secvențială.
Desigur că la originea psihotraumei se află în primul rând situațiile sau factorii recunoscuți ca psihopatogeni. Nu însă toți și nu numai ei. Aceasta deoarece pe de o parte, implicarea subiectivității face ca, pentru varii motive unii factori psihopatogeni să nu fie metamorfozați în psihotraume. Pe de altă parte, așa cum vom vedea, alți factori ai mediului extern sau intern, deși lipsiți de periculozitate pot să fie în mod eronat plasați de către subiectivitatea individului la originea unor psihotraume. Ca atare, definiția psihotraumei centrată pe implicarea subiectivității individului impune delimitarea a două noi noțiuni care pot fi denumite: a – factori psihotraumatogeni și b – factori cu potențial psihotraumatogen.
a. Factori psihotraumatogeni. Subliniem, nu psihopatogeni. Noțiunea cuprinde acei factori externi sau interni care pot sta la baza psihotraumelor. Spunem pot sta și nu stau deoarece, așa cum vom vedea, nu duc în mod automat la constituirea unor psihotraume. Este o noțiune distinctă. Ea se delimitează de cea de factor psihopatogen și trebuie delimitată de ea deoarece tot așa cum nu toți factorii psihopatogeni sunt și psihotraumatogeni nici reciproca nu este valabilă. Într-adevăr, de această dată, subiectivitatea, retorta în care se constituie psihotraumele, poate opera discriminări asupra realității externe sau interne cu care se confruntă. Ca urmare, în funcție de individ și de situație, în practică pot fi identificate patru ipostaze diferite.
– 
Prima din ele, cea obișnuită, este reprezentată de confruntarea cu factorii psihopatogeni care întrunind condițiile sunt transformați în psihotraume.
– 
Cea de a doua ipostază are în vedere întâlnirea cu factorii similari cu cei de mai sus, dar care din diferite motive independente de ei, unele cu caracter temporar (vârstă, nivel mintal, prezența unor dizabilități cognitive, structură de personalitate, context situațional sau socio-cultural, lipsă de experiență sau cunoștințe etc.) nu sunt recunoscuți de către subiectivitate ca sursă reală a unui prejudiciu insurmontabil și de neacceptat și deci sunt minimalizați și chiar ignorați. Aceasta înseamnă absența constituirii psihotraumei și a consecințelor sale patologice. Cu toate acestea, în funcție de situație, unii dintre ei pot angaja alte mecanisme psihopatogene diferite de cele proprii modelului psihotraumatic. Dăm ca exemplu cazul ignorării sau minimalizării fără temei a unor riscuri și chiar al acceptării lor fără o motivație solidă ca în cazul vagabondajului, a participări la acte antisociale, sau a recurgerii la droguri.
– 
Cea de a treia ipostază se referă la situațiile în care factori autentic psihopatogeni nu sunt și psihotraumatogeni deoarece, așa cum s-a menționat și mai sus, prin natura lor, fie folosesc alte mecanisme psihologice patogene fie agresează direct creierul.
– 
Și în sfârșit, cea de a patra ipostază, cea mai aparte, este reprezentată de întâlnirea cu factori ai mediului extern sau intern, lipsiți de caracter psihopatogen intrinsec, dar pe care uneori, în mod eronat, subiectivitatea îi percepe ca agresori de necontrolat și-i transformă în psihotraume. La baza fenomenului poate sta prudența exagerată, neîncrederea în sine sau lipsa de experiență sau diferite forme de vulnerabilitate.
b – Factori cu potențial psihotraumatogen. E o noțiune nouă (Milea-2014) destinată să delimiteze factorii care așa cum am menționat mai sus, deși prin natura lor nu au de ce, sau motive suficiente să fie metamorfozați în psihotraume, pentru argumente strict personale, subiectivitatea proprie fiecărui individ îi poate investi în mod eronat cu o astfel de semnificație. Altfel spus, ei devin sursa falsă a unei psihotraume numai după prelucrarea lor eronată de către subiectivitatea proprie fiecărui individ, și numai dacă aceasta le conferă un astfel de statut. Faptul are loc ca urmare a intervenției, singure sau în asociere, a patru mecanisme neadecvate și anume: 
a – investirea unei situații neutre sau banale cu statut de sursă a unui prejudiciu insurmontabil și de neacceptat;
b – amplificarea exagerată a semnificației unui pericol altfel controlabil; 
c – minimalizarea resurselor, a capacității sau a posibilității individului de a depăși situația și; 
d – aprecierea eronată a raportului dintre nivelul riscului și mjloacele de apărare disponibile. Este bine cunoscut și fenomenul invers în care pericole reale sunt ignorate sau minimalizate de către subiectivitatea individului tot așa cum aceasta poate accepta conștient riscul și chiar sacrificiul, plecând de exemplu de la anumite convingeri sau de la speranța obținerii unor avantaje fie și numai într-o viață viitoare.
De aici rezultă că, pe de o parte, subiectivitatea diferită de la un individ la altul este cea care pornind de la premize false construiește și atestă categoria factorilor cu potențial psihotraumatogen, îi transformă în psihotraume autentice și contribuie la marea lor diversitate tematică. Din cadrul ei, fiecare individ în parte alege doar ceea ce subiectivitatea sa crede de cuviință. Ca atare, factorii cu potențial psihotraumatogen pot fi plasați în prezent, trecut sau în viitor (în cadrul lor fenomenul anticipării fiind foarte productiv), pot fi total neutrii, sau doar exagerări ale unor obstacole existențiale ce pot fi depășite, sau acceptate și foarte adesea, necesare antrenamentului, creșterii și dezvoltării normale sau valorizării și afirmării individului. 
Pe de altă parte, factorii cu potențial psihotraumatogen reprezintă o realitate distinctă în cadrul factorilor etiopatogeni deoarece prin natura lor intinsecă nu sunt nocivi. Faptul îi plasează înafara sferei factorilor recunoscuți ca psihpatogeni. Tot el îi face să constituie o categorie aparte, făcând notă distinctă și în cadrul factorilor psihotraumatogeni, deși din rândul lor fac parte de drept. Se întrepătrund însă și cu unii și cu ceilalți la polul în care și unii și alții se împletesc cu normalitatea și încercările maturative ale vieții.

B. 
Psihotrauma, un agresor aparte cu particularități cu impact specific asupra demersului rezilient.

Avem în vedere:
l Caracterul de produs al subiectivității individului. Trăire și deci la rândul ei structură subiectivă, psihotrauma este de fapt cauza nemijlocită a tulburărilor care o reprezintă în plan clinic. Aceasta deoarece pe de o parte, subiectivitatea este cea care decide care din elementele realității externe sau interne sunt adverse și dacă și cum li se poate face față în mod onorabil, pe de altă parte, pe filiera eveniment psihotraumatogen à psihotraumă à tulburare, tot ea deține ultimul cuvânt. De aici rezultă că psihotrauma nu este evenimentul cu care se confruntă individul, ci doar ce și cât, în urma prelucrării și evaluării acestuia și nu în ultimul rând a mijloacelor de a-i face față, subiectivitatea individului apreciază că este. Altfel spus, ea este o realitate distinctă, diferită în conținut și formă de sursa sa.
l Caracterul strict personalizat. Este o particularitate majoră cu substrat și semnificații multiple. Ea se datorează implicării subiectivității individului,instanță diferită de la un individ la altul, astfel că ceea ce pentru o anumită persoană poate fi o dramă pentru altul este o simplă întâmplare nefericită, o situație hazlie sau chiar benefică. La fenomen contribuie:
– Personalitatea individului, unde ca variabile intervin moștenirea genetică, calitatea relațiilor de atașament din prima copilărie, experiența de viață, opțiunile prezente și viitoare etc.
– Componenta socio-culturală, care angajează normele morale și valorile sociale la care aderă, relațiile cu cei din jur și opiniile acestora, oferta sau lipsa de suport a comunității, legislația, sentimentele de rușine și vinovăție, inegalitatea socială etc. Este de la sine înțeles că nu sunt puține situațiile în care compasiunea celor din jur, ajutorul sau dimpotrivă oprobiul, dezinteresul sau culpabilizarea contribuie direct la profilul și dimensiunea trăirii.
– Gândirea, memoria și afectivitatea. Acesta este și el un aspect care deosebește fundamental psihotrauma de toate celelalte tipuri de agresiuni. Avem în vedere: aprecierea semnificațiilor și a consecințelor evenimentelor, incărcătura emoțională prezentă sau care a însoțit experiențe anterioare traumatizante, amintirea acestora, evaluarea soluțiilor de rezolvare disponibile și a capacității de a le angaja, alegerea modului de apărare, calitatea capacității de a anticipa a gândirii și nu în ultimul rând posibile distorsiuni ale acesteia sunt cele mai importante variabile implicate. Să reamintim aici și conceptele de traumă cumulativă și traumatizare secvențială menționate mai sus.
Caracterul personalizat al psihotraumei este cel care conferă identitate factorilor potențial psihopatogeni. La rândul lor aceștia atestă caracterul personalizat al psihotraumei.
l Neconcordanțe temporale specifice între momentul prezenței factorului psihotraumatogen și cel al constituirii psihotraumei. Este vorba de fenomenele de temporizare, remanență și caracter anticipativ .
– Temporizarea procesului de constituire a psihotraumei. De această dată spre deosebire de bine cunoscuta și banala perioadă de incubație, întârzierea constituirii psihotraumei are la bază două mecanisme proprii psihotraumatologiei.
Primul mecanism are în vedere procesul uneori foarte îndelungat de recunoaștere, conștientizare și prelucrare mentală a situației traumatice, a mijloacelor de apărare și a raportului dintre ele, proces în care intervin numeroși factori obiectivi, subiectivi, conjuncturali sau într-o continuă schimbare. Aici un model reprezentativ și sugestiv îl reprezintă abuzul sexual la minor și educația hiperprotectoare ale căror efecte nocive sunt recunoscute de regulă abia la maturitate și uneori nici atunci. 
Al doilea mecanism angajat în temporizarea constituirii psihotraumelor este reprezentat de procesul bine cunoscut al protejării prin refulare, respectiv ceea ce Sillamy (1996) numește „mecanism psihologic inconștient de apărare al Eului, prin care sentimentele, amintirile și impulsiile neplăcute sau în dezacord cu persoana socială sunt menținute în afara câmpului conștiinței”. 
– Remanența trăilor negative, respectiv prelungirea trăirii negative mult după ce factorii care au generat-o au încetat să mai existe. Aici nu este vorba doar de confruntarea obișnuită cu efectele negative directe urmare a dramei deja depășite. De această dată sunt angajate o serie de mecanisme complexe conștiente și inconștiente de auto- întreținere și reactivare psihologică care uneori pot fi prezente întreaga viață. Sunt implicate în primul rând memoria, gândirea, sfera emoțională și normele morale. După ce agresiunea s-a consumat, tot ceea ce înconjoară și menține vie amintirea evenimentelor, reîntâlnirea cu persoane, obiecte, locuri, cuvinte, gesturi, sau întâmplări asemănătoare povestite, amintirile care generează retrăiri intruzive chinuitoare și foarte important, chiar grija protectoare cu care victima este adesea înconjurată, mențin treaz trecutul de suferință. Se adaugă visele care pot deveni adevărate coșmaruri, fundalul anxios-depresiv care face parte din consecințele obișnuite ale oricărei experiențe psihotraumatizante și foarte important, propria conștiință care continuă să chinuie prezentul uneori tot mai agresiv. Iată unul din argumentele pentru care, pe drept cuvânt, Riedesser și Fischer (2003/2007) consideră neadecvată denumirea de post traumatic stres disorder.
– Caracterul anticipativ. Este un aspect cu totul aparte, specific psihotraumatologiei. Se știe, subiectivitatea individului bazată pe caracterul prospectiv al gândirii, pe instinctul de apărare și pe memorie este capabilă să prevadă pericole și capacitatea de a le face față și să impună adoptarea unui comportament de apărare. Numai că o astfel de capacitate anticipativă reprezintă o sabie cu două tăișuri. Aceasta deoarece pe de o parte, ea este un factor protectiv de importanță majoră deoarece oferă timpul necesar pregătirii unor comportamente comandate de prudență, și angajării unor soluții de apărare. Pe de altă parte, evaluarea atât a dimensiunii riscurilor care ne pândesc sau așteaptă cât și pe cea a capacității de a le controla nu este totdeauna adecvată. Astfel că sunt numeroase și situațiile în care pericolul este supradimensionat sau capacitatea de a le face față subevaluate, ceea ce înseamnă că subiectivitatea individului poate să exagereze și să confere caracter de amenințări viitoare de necontrolat unor situații pe deplin rezolvabile și chiar foarte puțin probabile.
l Implicarea unor mecanisme autogenetice specifice, destinate constituirii de psihotraume. Acest aspect nu este singular în medicină și pe acest plan patologia autoimună este un exemplu. Aici sunt însă prezente mecanisme cu totul aparte.
Un prim mecanism, foarte activ, este cel deja menționat. El se referă la faptul că subiectivitatea individului, se poate înșela și atribui statut de factor psihotraumaogen unor realități pe deplin controlabile. 
Un al doilea mecanism autogenetic îl oferă fenomenul și el subliniat, al anticipării în care cel puțin exagerările nu sunt de neglijat.
Cel de al treilea mecanism implică domeniul complex al conflictelor intrapsihice nerezolvate. Concepția psihanalitică vorbește despre opoziția dintre diferitele instanțe ale personalității, între conștient și componența refulată a inconștientului, ca și de existența unor dorințe, motivații și impulsuri total sau parțial incompatibile, inacceptabile sau insuportabile. La originea unora dintre conflictele intrapsihice se află capacitatea specific umană de a judeca nu numai pe alții ci și pe sine și de a intra în conflict nu numai cu cei dintâi ci și cu o parte a forului său interior. Caragiu (2015) este de părere că existența actuală este dominată de patru perechi de contrarii și anume: plăcere/durere, putere/slăbiciune, sens/absurd, viață/moarte.

C. Comentarii

Toate cele de mai sus permit a identifica o serie de aspecte specifice interacțiunii dintre psihotraumatologie și reziliență cu o relevanță practică deosebită și anume :

1. Subiectivitatea: teritoriu comun rezilienței și psihotraumatologiei. Aceasta deoarece psihotrauma, elementul central al psihotraumatologiei, este produsul subiectivității, în timp ce aceasta din urmă reprezintă și instrumentul principal al demersului rezilient.

2. Subiectivitatea: veriga centrală a tandemului psihotraumatologie-reziliență. Este evident că ambele domenii au în centrul lor subiectivitatea individului la nivelul căreia ele interacționează și se exprimă cu prioritate. Mai mult, în relația sa cu psihotraumatologia, reziliența recunoaște subiectivității patru roluri semnificative și anume:
a – 
Primul este cel de actor principal implicat în geneza psihotraumelor.
b – 
Al doilea, opus primului, este cel curativ, fiind principalul factor de decizie și dirijorul procesului rezilient angajat să aleagă, să implice, să organizeze și să controleze soluțiile destinate depășirii impasului existențial. 
c – 
Al treilea rol este preventiv. Aceasta deoarece subiectivitatea, așa cum reprezintă retorta în care se constituie psihotraume, tot așa ea, bine îndrumată, poate acționa pe patru căi: a găsirii de soluții, a dezactivării percepției exagerate a semnificației amenințărilor prezente sau viitoare, a aprecierii realiste a capacității de apărare și a eliminării falselor amenințări. Astfel ea poate acționa preventiv prin transformarea condițiilor indezirabile în agresiuni controlabile și chiar în probe necesare afirmării propriei valori . 
d – 
Al patrulea rol este cel maturativ . Pe de o parte el este urmarea faptului că subiectivitatea este cea care e datoare să delimiteze corect pericolele autentice generatoare de psihotraume și sălase loc liber desfășurării confruntărilor indispensabile exercițiului existențial, antrenamentului, experimentării succesului și eșecului, modalități necesare abilitării diferitelor funcții, încurajării, creșterii încrederii și a stimei de sine, atitudinii reziliente și în același timp necesare dezvoltării psihice normale.
Pe de altă parte, același rol trebuie să-l aibă și consilierea rezilientă privind atât eliminarea falselor amenințări, cât și conștientizarea pericolelor reale minimalizate sau ignorate.
Din toate acestea se deduce că în cazul psihotraumatologiei, reziliența este obligată să -și concentreze atenția în primul rând, nu pe factorii patogeni ca în medicină în general, ci pe subiectivitatea individului, instrumentul angajat direct în modul în care aceștia și mijloacele destinate a le face față sunt percepute de către individ.
Să amintim și faptul că în realitate nu factorii psihopatogeni sunt direct implicați în apariția manifestărilor patologice, ci psihotrauma gestionată direct de către subiectivitate, o realitate distinctă, diferită de planul situațiilorpsihotraumatogene.

3. Factorii cu potențial psihotraumatogen.Este o noțiune atestată de tandemul psihotraumatologie – reziliență.Explicația constă în aceea că în cadrul rezilienței din domeniul psihotraumatologiei un loc aparte îl ocupă și situațiile care stau la baza falselor amenințări inacceptabile, surse ale unor psihotraume autentice, de care tot subiectivitatea individului este principalul responsabil. Ele sunt cu atât mai importante pentru reziliența asistată, cu cât sunt mai ușor de ignorat, mai dificil de anticipat, de recunoscut și de înțeles de persoane preocupate să ofere servicii utile. În cazul lor trebuie să se ia în calcul nu numai prezentul și ceea ce subiectivitatea individului ține adesea numai pentru ea, ci și viitorul vizat de gândirea prospectivă. Mai mult, tot de ele e strâns legată și preocuparea pentru a-l ajuta pe individul asistat să plaseze cât mai judicios linia mobilă care delimitează amenințările reale atât de falsele amenințări, cât și de obstacolele existențiale indispensabile maturizării și afirmării de sine .Și demersul invers al conștientizării existenței unor pericole reale ignorate revine tot rezilienței asistate. Desigur că ambele fenomene, cel al minimalizării respectiv al amplificării amenințărilor, sunt în primul rând comune copiilor și adolescenților cunoscuți pentru ușurința cu care se pot înșela și „vedea” pericole inevitabile și inacceptabile chiar și acolo unde acestea lipsesc sau dimpotrivă, minimalizează sau ignoră pericole evidente.

4. În psihotraumatologie reziliența are un caracter strict personalizat. Aceasta determină fiecărui caz în parte un grad sporit de complexitate. Pentru exemplificare amintim doar implicarea factorilor cu potențial psihotraumatogen particulari fiecărui individ în parte.
În cazul rezilienței asistate caracterul strict personalizat are o mare importanță deoarece reprezintă un obstacol redutabil pentru toți cei care vor să înțeleagă integral situația, s-o evalueze, să-i anticipeze evoluția și să asiste eficient procesul rezilient.
De asemenea caracterul strict personalizat al demersului rezilient în psihotraumatologiepe de o parte, impune o cunoaștere minuțioasă a numeroase aspecte prezente, trecute și viitoare privitoare la fiecare caz în parte. Pe de altă parte, faptul limitează valoarea generalizărilor automate a constatărilor bazate pe experiență ca și a trecerii facile de la general la cazuri concrete. Mai mult, de această dată trebuie recunoscută și existența unor diferențe semnificative între abordările individuale și cele colective.

5. Impactul specific al neconcordanțelor temporale asupra demersului rezilient.Indiscutabil că neconcordanțele temporale între momentul prezenței factorului psihotraumatogen și cel al instalării trăirilor negative constituie un aspect care pune probleme deosebite tuturor celor implicați în domeniul rezilienței asistate.
Fenomenul de temporizare trebuie să ne mențină atenția trează și să nu ne amăgim să considerăm că totul este în ordine înainte de a evalua situația în detaliu și de a rămâne cu grija de a reveni ulterior. Tot el ne obligă să nu ne culpabilizăm dacă ulterior apar probleme pe care nu le-am anticipat.
La rândul său, fenomenul de remanență impune să nu se considere încheiată grija dacă evenimentul traumatizant a trecut și nici să credem că este suficient să îndepărtăm cauza sau să spunem că totul a trecut.
Fenomenul de anticipare a pericolelor insurmontabile și inacceptabile este încă și mai subtil, mai delicat și mai rezistent. Dacă de exemplu, el oferă timp pentru luarea unor măsuri adecvate de apărare, în cazul caracterului lor fals, el cere o abilitate deosebită din partea persoanei de sprijin. Problemele constau în dificultatea trasării corecte a demarcației impregnată subiectiv între ceea ce este amenințare reală, ceea ce este o exagerare, ceea ce este controlabil sau ceea ce este încercare existențială acceptabilă sau chiar necesară.Înseamnă că nu trebuie omisnici faptul că falsele amenințări pot genera măsuri exagerate sau chiar total neadacvate de apărare, pot fi blocate fără temei real acțiuni al căror risc ar merita asumat ca și comportamente destinate însușirii diferitelor abilități, probării capacității de a depăși obstacole și afirmării de sine ceea ce trebuie să fie permanent prezent în mintea celui care oferă susținere celui aflat în situații cu risc.

Concluzii

Toate cele de mai sus ne permit a afirma că:
l Psihotraumatologia are în cadrul rezilienței asistate un loc aparte în care abordările sunt subordonate direct particularităților specifice ale psihotraumei
l Pentru a fi eficient profesionistul din domeniul tandemului psihotraumatologie-reziliență asistată trebuie să acționeze prin și în consens cu subiectivitatea individului. 
l In cadrul tandemului psihotraumatologie-reziliență asistată atenția trebuie mutată de pe factorii psihotraumatogenii pe subiectivitatea individului placă turnantă atât a procesului patogen cât și a demersului curativ și profilactic.
l Demersul rezilient din cadrul psihotraumatologiei este strict personalizat cea ce impune o cunoaștere minuțioasă atât clinică, a trecutului prezentului și viitorului persoanei sau grupului populațional vizat cât și a contextului socio-cultural economic și ambiental.
l Demersul rezilient în cadrul psihotraumatologiei este dator să accepte să identifice și să se bazeze pe două noțiuni noi, cea de factor psihotraumatogen și cea de factor cu potențial psihotraumatogen.

BIBLIOGRAFIE

Caragiu F (2015)Premise pentru o psihanaliză creștină: patru complexe. Ziarul Lumina, 10 -01-2015

Cyrulnik B (2001) Lesvilainspetitscanard. Paris, Odile Jacob

Ionescu S (2004) Prefață, în: J. Lecomte, Guerir de son enfance. Paris, Odile Jacob

Ionescu S (2011) Traité de résilience assistée (2011) PUF

Ligezzolo J., Tychey C (2004) La résilience. Se (re)construire après le traumatisme. Paris

Manciaux M (2001) La maltraitance : facteurs de risque et modalités de prévention, in C

deTychey : Peut-on prévenir la psychopathologie ? , Paris, L’Hamattan.

MileaȘt (2013) Stres, eustres, distres, stresori – considerații semantice. Revista SNPCAR Vol, 16, Nr. 3

MileaȘt (2014) .Psihotrauma un agresoraparte. Revista SNPCAR Vol 17, Nr. 1 pg. 5-12

Pourtois J-P., Humbeeck B et Desmet H (2011) Résistance et résilience assistées: contribution au soutien éducatif et psychosocial. În :Ionescu S, Traité de résilience assistée. Quadrige/ PUF

Riedesser P. Fischer G (2007) Tratat de Psihotraumatologie. Editura Trei

Sillamy N. (1996) Dicționar de Psihologie. Universul Enciclopedic, București

Tomkiewicz S (2001) Du bon usage de la résilience. Quand la résilience se substitue à la fatalité. In : Manciaux – La résilience. Résister et se construire. Geneva. Edition Medicine et Hygiene.

Teorii și practici psihologice și educaționale. Dezvoltarea rezilientă și provocările societății actuale

Societatea actuală, care este una a complexității, globalizării, multiculturalismului, digitalizării, se confruntă cu o multitudine de provocări la nivel individual, de grup, comunitar și societal. Alături de celelalte discipline academice, atât psihologia cât și științele educației trebuie să răspundă, într-o manieră promptă, flexibilă și inovativă, situațiilor complexe și schimbărilor rapide, stărilor de criză și evenimentelor catastrofice care pot marca evoluția individului, a comunității din care face parte sau chiar a societății în integralitatea ei.  În acest context, reziliența psihologică, definită de o manieră sintetică drept capacitatea de a depăși, fără consecințe intrapersonale și interpersonale majore, situațiile de mare risc și adversitate, se impune ca o competență obligatorie.

Obiectivul general al grupului de cercetare Teorii și practici psihologice și educaționale. Dezvoltarea rezilientă și provocările societății actuale este acela de a studia, din perspectiva teoriilor și practicilor psihologice și educaționale și cu instrumentele acestora, problematica rezilienței psihologice atât în accepțiunea sa inițială, de caracteristică personală, cât și, sau mai ales, în accepțiunea sa recentă, de sumă de competențe dobândite în cursul unui proces dinamic și longitudinal, specific nu doar indivizilor, ci și grupurilor și comunităților (dezvoltarea rezilientă). Activitatea de cercetare a grupului se va focaliza  pe analiza critică a teoriilor elaborate până în prezent pe tema rezilienței psihologice, precum și pe elaborarea unor strategii, metode, tehnici de formare sau optimizare  a competențelor care să asigure o dezvoltare rezilientă la nivel individual, de grup, comunitar și societal.

Obiectivele specifice de cercetare se vor individualiza în concordanță cu specificul nenumăratelor domenii și zone ale realității individuale și colective în care se pot manifesta mecanismele de adaptare și compensare rezilientă (dezvoltarea personală, domeniul social, realitatea educațională, domeniul psihoterapiei și consilierii, e-learning etc.).

Grupul de cercetare se adresează în principal, deși nu exclusiv, doctoranzilor și doctorilor în psihologie și științe ale educației ale căror teze de doctorat sunt convergente cu tematica abordată. El este deschis, de asemenea, doctoranzilor și doctorilor în sociologie, asistență socială, științe medicale, filosofie, științe economice, studii europene, relații internaționale, comunicare, științe politice ale căror teze de doctorat se situează la interfața dintre disciplinele menționate și tematica rezilienței psihologice și a dezvoltării reziliente. Competențele fundamentale necesare admiterii sunt: o cunoaștere aprofundată a fundamentelor teoretice ale temei de cercetare propuse și a metodologiei cercetării științifice, capacitatea de a utiliza în mod adecvat metodologia de cercetare specifică domeniilor științelor sociale și umaniste, cunoașterea normelor de redactare a unei lucrări științifice, cunoașterea normelor etice și deontologice ale activității de cercetare științifică, abilitatea de căutare, utilizare și interpretare adecvată a bibliografiei științifice, competențe de comunicare și argumentare scrisă și orală (claritate, coerență, concizie în exprimare), cunoașterea la nivel avansat a cel puțin unei limbi străine de circulație internațională, o bună capacitate de relaționare și lucru în echipă, disponibilitate și deschidere pentru a participa la activitățile științifice și de cercetare ale grupului, motivație și curiozitate epistemică.

Factori de protecþie ºi rezilienþã în structurarea personalitãþii

vidi

http://arpcapa.ro/wp-content/uploads/2013/01/Factori-de-protectie-si-rezilienta-%C3%AEn-structurarea-personalitatii.pdf

Guvernamentalitatea. Forme și tehnici ale puterii în Occident  De Matei Demetrescu,Codrin Tăut

… Teoria ecologica a lui Crawford Holling referitoare la capacitatea de adaptare a sistemelor ecologice – NADJI articol “Reziliența și stabilitatea sistemelor ecologice” – echilibrul unui sistem este o variabilă exprimată în unități de timp care înregistrează durata între apariția unei perturbări și momentul întoarcerii sistemului la starea inițială. Aceasta noțiune de echilibru a fost pusă în practică dincolo de știința ecologiei definind limita până la care resursele naturale pot fi exploatate fără distrugeri iremediabile. Holling opune acestei noțiuni de echilibru conceptul de reziliență, care încearcă să surprindă nu întoarcerea la o ordine anterioară, ci modalitatea în care sistemul ecologic poate îngloba, fără să se destrame, întreg ansamblul de perturbații.”

Din această noțiune decurg două idei importante. Prima ar fi că dezechilibrul nu reprezintă un element străin sistemului ecologic, ci face parte integrantă din dezvoltarea sistemului. Conceptul de rezilință ne permite să gândim natura chiar și în absența unei ordini solide.

DAKLE:

“Reziliența definește persistența relațiilor în interiorul unui sistem și este un indicator al capacității acestuia de a absorbi schimbările de variabile și parametri și de a persista în ciuda acestor transformări. (…) un sistem poate fi foarte rezilient și totuși să cunoască fluctuații majore, adică să aibă o slabă stabilitate. “ (Holling, 1973, p. 17)

Teoria autoreglării ecosistemelor a lui Holling nu implică preexistența unui tipar al ordini, ci, dimpotrivă, ordinea sistemului este rezultatul metabolizării crizelor și catastrofelor pe care el le are de înfruntat.

Teoria lui Friedrich Hayek cu privire la organizarea sistemelor complexe – sistemele sociale sunt similare cu cele biologice, adică sunt mecanisme care manifestă un tip de evoluție neliniar și adaptativ.

https://books.google.ro/books?id=DCohBAAAQBAJ&pg=PT68&lpg=PT68&dq=rezilienta+individului&source=bl&ots=Ac0kfVG2xn&sig=9_ON-A4gI-ntsXQbg331xqmgp_Q&hl=ro&sa=X&ved=0ahUKEwiKz-uy-7LKAhUFChoKHQasDqcQ6AEIUTAJ#v=onepage&q=rezilienta%20individului&f=true

VIDI TRI SLIKE U TELEFONU