Rezilienta Si Tendinta Catre Tulburari Alimentare
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] (1987), Diagnostic and [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] (DSM-III), Washington, DC
[NUME_REDACTAT] Association (1994), Diagnostic and [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] (DSM-IV), Washington: [NUME_REDACTAT] Association
ANIȚEI, M. (2010). Fundamentele psihologiei. București: Ed. Universitară
ANIȚEI, M. (2007). Psihologie experimentală. București: Ed. Polirom
BALL, K., ABBOT, G., CLELAND, V., TIMPERIO, A., THORNTON, L., MISHRA, G., JEFFERY, RW., BRUG, J., KING, A., CRAWFORD, D. (2012). Resilience to obesity among socioeconomically disadvantaged women: the READI study. [NUME_REDACTAT] of Obesity 2012, 36. www.nature.com/ijo
BECKER, A. (2004). New gobal perspectives on [NUME_REDACTAT]. Culture, Medicine amd Psychiatry 28: 433-437, 2004
BLOKS, J. A. (2004). Personality dimensions, coping strategies and the cours of eating disorders. Nuenen
BUN LAM, C., MCBRIDE-CHANG, C.A. (2007). Resilience in [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] Influences of Gender-related [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT]. Published online, January 2007
CRAȘOVAN, D.I. (2011). Rolul mecanismelor de aparare/coping în tulburarea depresivă majoră. Teză de doctorat.
EAROVOLINO-RAMIREZ, M. (2007). Resilience: A [NUME_REDACTAT].[NUME_REDACTAT], vol. 42, nr.2.
HAGLUND, M.E., NESTADT, P.S., COOPER, N.S., SOUTHWICK, S.M., CHARNEY, D.S. (2007). Psychobiological mechanisms of resilience: Relevance to prevention and treatment of stress-related psychopathology. [NUME_REDACTAT] of America: [NUME_REDACTAT] Press
HENSLEY CHOATE, L. (2005). Toward a theoretical Model of Women’s [NUME_REDACTAT] Resilience. Journal of Counseling and Development, vol.83
HERMAN, H., STEWART, D.E., DIAZ-GRANADOS, N., BERGER, E.L., JACKSON, B., YUEN, T. (2011). What is resilience? [NUME_REDACTAT] of Psychiatry, May 2011; 56,5. ProQuest Central
HOLDEVICI, I., CRĂCIUN, B. (2013). Psihoterapia eficientă. București: Ed. Trei
IONESCU, Ș. (2013). Tratat de reziliență asistată. București: Ed. Trei
MARINOV, V. (2011). Anorexia, o stranie violență. București: Ed. Trei
MATTHEWS, G., DEARY, I.J., WHITEMAN, M.C. (2005). Psihologia personalității. București: Ed. Polirom
McGRATH, R., WIGGIN, J., CARON, R. (2009). The relationship between Resilience and [NUME_REDACTAT] in [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Journal of Health. 2009 Volume 10 Number 2
MOWBRAY, D. (2012). [NUME_REDACTAT] Resilience – a programme to improve performance. [NUME_REDACTAT] Service, www.mas.org.uk
MUNTEAN, A., MUNTEANU, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Ed. Polirom
OLTEA, J. (2004). Psihosomatica între medicină și cultură. București: Ed. Paideia
POPA, M. (2008). Statistică pentru psihologie. București: Ed. Polirom
ROUSSILLON, R., CHABERT, C., CICCONE, A., FERRANT, A., GEORGIEFF, N., ROMAN, P. (2010). Manual de psihologie și psihopatologie clinică generală. București: Ed. [NUME_REDACTAT]
CUPRINS
INTRODUCERE
CADRUL TEORETIC
[NUME_REDACTAT] conceptului de reziliență
Mecanisme de coping
Tulburări alimentare
Psihopatogeneza și abordări teoretice
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Imaginea corporală
1.2.3.2 [NUME_REDACTAT] și Imaginea corporală
Intervenții terapeutice in tulburări alimentare
Intervenții cognitiv-comportamentale
Reziliența și tulburările alimentare
2 OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
Design-ul cercetării
Obiectivele cercetării
Ipotezele cercetării
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT]
3 REZULTATELE CERCETĂRII
Interpretarea statistică a rezultatelor
Interpretarea psihologică a rezultatelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
Reziliența și tendința către tulburări alimentare
CUPRINS
INTRODUCERE
CADRUL TEORETIC
[NUME_REDACTAT] conceptului de reziliență
Mecanisme de coping
Tulburări alimentare
Psihopatogeneza și abordări teoretice
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]
Imaginea corporală
1.2.3.2 [NUME_REDACTAT] și Imaginea corporală
Intervenții terapeutice in tulburări alimentare
Intervenții cognitiv-comportamentale
Reziliența și tulburările alimentare
2 OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
Design-ul cercetării
Obiectivele cercetării
Ipotezele cercetării
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT]
3 REZULTATELE CERCETĂRII
Interpretarea statistică a rezultatelor
Interpretarea psihologică a rezultatelor
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Tema lucrării de licență intitulată „Reziliența și tendința către tulburări alimentare” abordează corelația între riscul de a dezvolta tulburări alimentare și capacitatea de reziliență la aceste persoane, capacitatea de a se dezvolta armonios după ce au traversat situații de adversitate.
Motivația principală în alegerea acestei teme de cercetare o reprezintă actualitatea tulburărilor alimentare intr-o societate modernă cu multe provocări, în special pentru femei. Tulburările de comportament alimentar au suscitat un larg interes în ultimii douăzeci de ani pentru psihologie, psihiatrie și specialitățile asociate. Motivele acestui interes sunt pe de o parte amploarea pe care au luat-o aceste probleme in contextul socio-cultural actual, pe de altă parte, recunoașterea consecințelor importante asupra sănătății, asociate tulburărilor alimentare. Anorexia nervoasă este considerată a fi cea de-a treia dintre cele mai obișnuite boli cronice care apar la fete cu vârste cuprinse între 15 și 19 ani (Lucas, Beard, O’Fallon și Kurland, 1991). Rata mortalității datorate complicațiilor medicale ale tulburărilor alimentare depășește de douăsprezece ori incidența presupusă a morții din alte cauze, în rândul femeilor cu vârste cuprinse între 15 și 24 de ani (Sullivan, 1995). Rata mortalității pentru bulimia nervoasă este mult mai scăzută față de anorexia nervoasă, rămânând, însă, semnificativă (Keel, Mitchell, Davis și Crow, 2002; Nielsen, 2003). Studierea și înțelegerea factorilor care contribuie la etiologia și la menținerea tulburărilor de comportament alimentar au evoluat vizibil in ultimele două decenii. Majoritatea cercetătorilor sunt de părere ca tulburările de comportament alimentar sunt plurideterminate, cu un caracter eterogen, fiind derivate din interacțiunea a trei clase principale de factori: predispozanți, favorizanți și de menținere (Garner, 1993; Garner și Garfinkel, 1980).
Printre factorii predispozanți se numară: a) a fi femeie; b) a trăi în societatea occidentală; c) a fi adolescent(ă) sau adult tânăr; d) stimă de sine scăzută; e) perfecționismul; f) depresia și antecedentele familiale de tulburări de comportament alimentar. Factorii favorizanți cei mai importanți sunt: a) restricție alimentară pentru scăderea în greutate; b) presiuni externe de a fi slab(ă); c) comentarii critice la greutatea și conformația corporala și d) abuz sexual. De asemenea, factorii de menținere sunt reprezentați de efectele psihologice, emoționale și fizice ale înfometării. S-au făcut numeroase cercetări privind caracteristicile de personalitate corelate cu tulburările alimentare in vederea elaborării strategiilor eficiente de intervenție terapeutică. Astfel, numeroase studii privind temperament, caracter, mecanisme de coping, au evidențiat caracteristici de personalitate diferite la persoanele diagnosticate cu tulburări de alimentație față de persoanele sănătoase.
O altă motivație în alegerea acestei teme, este reprezentată de dorința de clarificare prin cercetare bibliografică, pe care o voi realiza pentru redactarea acestei lucrări, privind stadiul actual al cercetărilor în privința tulburărilor de comportament alimentar și, de asemenea, în privința studiului rezilienței în contextul socio-cultural modern.
Lucrarea de față propune o cercetare privind capacitatea de reziliență la persoanele cu tendințe către a dezvolta tulburări de comportament alimentar folosind ca instrumente de lucru două chestionare, unul privind reziliența compus din 14 itemi, și un altul privind tendința către tulburări alimentare compus din 30 itemi.
Obiectivul lucrării este acela de a demonstra corelația între capacitatea de reziliență scăzută și tendința către tulburări alimentare. O parte dintre subiecții chestionați în cadrul acestei cercetări sunt pacienții unui medic nutriționist care au apelat la acesta voluntar, la cabinetul particular, din afara spitalelor. Pentru că nu avem acces la diagnosticul acestor pacienți, vom considera, in urma chestionării, că pot prezenta sau nu, tendințe către tulburări alimentare. Cealaltă parte a subiecților sunt persoane identificate de către mine care prezintă preocupare intensă pentru greutatea și forma corporală. Subiecții sunt în mare parte femei care prezintă probleme de obezitate.
Scopul final al acestei cercetări este acela de a aduce informații utile unor viitoare preocupări privind intervențiile terapeutice în tulburări alimentare, având la bază strategii privind modalități de creștere a capacității de reziliență.
Capitolul 1 – CADRUL CONCEPTUAL
[NUME_REDACTAT] conceptului de reziliență provin din literatura de psihiatrie veche în care erau studiați copii care păreau a fi invulnerabili în fața situațiilor dificile de viață. În timp, termenul „invulnerabil” a fost înlocuit cu termenul „reziliență”, si astfel, se naște o nouă arie de cercetare și teorie. Reziliența, abilitatea de a contracara sau a face față cu succes evenimentelor negative din viață (Rutter, 1985), a suscitat interesul în multe domenii. Inițial, conceptul de „reziliență” se referea la o trăsătură de personalitate, apoi, în ultimele doua decenii a fost redefinit ca un proces dinamic, modificabil (Luthar, Cicchetti și Becker, 2000). Această ultimă definiție deschide calea către intervenții terapeutice bazate pe creșterea rezilienței și către studii empirice ale rezultatelor acestor intervenții. Primele proiecte importante de cercetare în domeniul rezilienței au fost realizate asupra unor copii aflați în condiții de adversitate. Conform lui O’[NUME_REDACTAT] și Masten (2005), acest concept se referă la „condiții de mediu care interferează cu sarcinile procesului de dezvoltare adecvate vârstei sau amenință realizarea lor (de către copii).” Printre aceste condiții de adversitate, autorii citați menționează sărăcia, absența unui domiciliu fix, maltratarea infantilă, violența socială, război, catastrofe naturale.
Contribuțiile cele mai importante de început privind domeniul rezilienței sunt reprezentate de trei mari cercetări: studiul longitudinal al lui [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT], cercetările asupra diferitelor populații aflate în situații de risc, întreprinse de [NUME_REDACTAT] și proiectul „Competență”, coordonat de [NUME_REDACTAT]. Werner și Smith au studiat reziliența urmărind dezvoltarea a 698 copii născuți în anul 1955 în insula Kauai aflată în arhipelagul Hawai. În jur de 30 de procente din acești copii au fost supuși efectului a patru sau mai mulți factori de risc precum sărăcia, stresul perinatal, conflictele familiale, divorțul, alcoolismul sau boala psihică a părinților. Datele referitoare la copii și la familiile lor au fost recoltate la naștere, pe parcursul perioadei postpartum și la 1, 2, 10, 18, 32 și 40 de ani. Rezultatele studiului atestă existența unui proces ce duce la reziliență, la vârste diferite și în ciuda factorilor de risc la care au fost supuși acești copii. Aceste rezultate au fost reluate apoi în alte lucrări, dintre care, cea mai cunoscută este „Vulnerabil dar invincibil: studiu longitudinal asupra copiilor și tinerilor rezilienți”. Cea mai completă publicație referitoare la acest studiu este „Drumul dinspre copilărie spre mijlocul vieții: risc, reziliență și restabilire” – 2001. [NUME_REDACTAT] a realizat primele cercetări ale procesului de reziliență asupra unor populații diferite: copii ai căror părinți prezentau tulburări psihice (Rutter, 1966), copii care au trăit experiența separării de mamă (Rutter, 1972, 1979a) și copii proveniți din medii dezavantajate (Rutter, 1979b). Ultima categorie cuprinde eșantioane de copii din insula Wight (Anglia) și din cartierele defavorizate ale Londrei. Acești copii proveneau din familii cu niveluri socio-economice scăzute, numeroase, și fuseseră expuși la conflicte parentale, criminalitate parentală, tulburări psihice ale mamelor și trăiau în locuri suprapopulate. Studiile epidemiologice realizate de Rutter asupra copiilor din insula Wright și din Londra au dus la concluzia că factorii de risc acționând izolați nu antrenau o creștere a prevalenței tulburărilor psihiatrice. Dimpotrivă, frecvența acestor tulburări creștea considerabil în prezența acțiunii concomitente a doi sau trei factori de risc.
Spre sfârșitul anilor 1960, Garmezy demarează, în cadrul Universității din Minnesota, proiectul „Competență”. Astfel, s-au realizat numeroase cercetări consacrate dezvoltării copiilor considerați în situație de risc din anumite motive: malformații cardiace congenitale (O’Dougherty, Wright, Garmezy, Loewenson și Torres, 1983), incapacitate fizică (Raison , 1982; Silverman, 1982) și, în special, diagnosticul de schizofrenie al mamei (Garmezy și Devine, 1984). Studiile realizate în cadrul proiectului „Competență” au demonstrat capacitatea anumitor copii de a se adapta foarte bine, în pofida evenimentelor de viață cu caracter stresant la care au fost expuși. Cercetătorii implicați au încercat să găsească răspunsuri privind a) caracteristicile copiilor competenți și mai ales ale celor care au fost expuși unor situații considerate stresante; b) factorii potențiali de risc și de protecție care sporesc sau reduc efectele negative ale expunerii la adversitate; c) factorii predictivi ai adaptării la adolescență; d) implicațiile răspunsurilor la aceste teme asupra intervenției.
Într-o lucrare ulterior, Garmezy (1993) reia tema rolului sărăciei și consecințelor sale. De asemenea, el subliniază rolul potențial patogen al tiparului aditiv al adversităților cronice care însoțesc sărăcia, adversități care vor constitui precursorii vulnerabilității psihiatrice la copii.
În cazul copiilor maltratați, factorii de risc dezvăluiți de obicei sunt (Ș., Ionescu, 2013, p.169-170):
– Factorii proprii copilului: Naștere prematură sau greutate redusă la naștere, probleme perinatale, temperament dificil, probleme de sănătate fizică, întârziere în dezvoltare, suferință emoțională sau proastă gestionare a emoțiilor, dificultăți de atașament, stimă de sine redusă, lipsa abilităților sociale;
– Factorii familiali: Părinți prea tineri, copii nedoriți, un mare număr de copii, părinți cu stimă de sine redusă, separare îndelungată de copil, părinți care au fost ei înșiși maltratați (absența unui model educativ adecvat), părinți ineficienți sau care se simt depășiți de situație, instabilitatea structurii familiale (deci, a cuplului parental), dificultăți parentale asociate școlii (așteptări reduse în ceea ce privește rezultatele școlare ale copilului), părinți indisponibili (probleme de sănătate mentală, consum de alcool sau de droguri, nivel intelectual redus, pedeapsă cu închisoarea, maladie cronică sau incapacitantă la un membru al familiei, etc), absența rutinei educative structurante pentru copil, pedepse inadecvate, părinți care nu se susțin reciproc (tensiuni în cuplu, violență conjugală), absența activității profesionale sau probleme socioprofesionale, probleme financiare și organizaționale;
– Factori de mediu: Reședință, cartier sau școală defavorizate, mutări dese, rețea socială a copilului sau a părinților foarte redusă sau inadecvată, rețea care oferă modele inadecvate de educație (neglijență, violență sau cele în care maltratarea este considerată normală), îndepărtare de, necunoaștere sau neapelare la resurse.
De asemenea, [NUME_REDACTAT], 2013, p.189, prezintă lista factorilor de protecție care favorizează reziliența unui copil maltratat:
– Factori individuali: Naștere lipsită de probleme (un scor APGAT ridicat), o bună sănătate fizică, temperament agreabil, aspect plăcut, inteligență medie sau superioară, deschidere, loc de control intern, bune abilități sociale, o bună funcționare adaptativă, o bună stimă de sine, capacitate de rezolvare a problemelor, capacitate de a căuta resurse, strategii adecvate de adaptare;
– Factori familiali: bune relații părinte-copil, climat familial călduros, structură familială intactă, îngrijiri și structurare educativă adecvate, susținere emoțională și practică aduse copilului, așteptări față de copil, părinți sănătoși, bune condiții de viață, familie lărgită prezentă, adecvată și afectuoasă;
– Factori de mediu: bună rețea socială, proximitatea resurselor și o bună utilizare a acestora, casă și cartier agreabile, mediu școlar bun, loc de siguranță în mediu, modelul altor copii cu o influență pozitivă, activități extrașcolare incitante, bune modele de dezvoltare, valori culturale transmise, relație pozitivă cu un adult din afara familiei, norme sociale adecvate, prezența unui animal de companie, implicarea intr-o grupare religioasă. Deci, bazele conceptului de reziliență au fost puse pornind de la cercetările asupra unor eșantioane de copii al căror curs normal al dezvoltării părea amenințat.
Studiul rezilienței la adult este mai tardiv, abia în anul 2010 apare prima lucrare de sinteză pe această temă (Reich, Zautra și Hall, 2010). Dezvoltarea conceptului de reziliență la adulți poate fi asociată cu interesul arătat de clinicieni tulburării de stres posttraumatic (TSPT). Anumiți adulți nu prezentau simptome ale TSPT, deși fuseseră expuși unor situații despre care se știe că generează astfel de simptome. Studiul acestor adulți, numiți rezilienți, a ridicat problema factorilor și proceselor care ar putea explica rezistența lor curioasă. Studiindu-se reziliența la adult, persoană la care dezvoltarea este încheiată, s-a observat că, dacă în anumite cazuri exista o revenire la „linia de bază”, deci o recuperare, după trăirea unor evenimente cu caracter traumatic sau stresant, în alte cazuri, persoanele pot beneficia de pe urma acestor evenimente, profitând și dezvoltându-se din punct de vedere psihic. Deși ideea că un traumatism ar putea avea consecințe pozitive a mai fost adusă în discuție, abia în ultimii douăzeci de ani această posibilitate a fost luată în serios. Consecințele pozitive ale unui traumatism observate au fost: faptul de a aprecia viața mai mult, a avea relații mai apropiate cu ceilalți, o înflorire a spiritualității, o schimbare a priorităților și o mai mare forță personală (Tedeschi și Calhoun, 1995 și 1996; Stanton, Bower și Low, 2006). Publicațiile specializate în acest domeniu, în prezent utilizează două expresii: dezvoltare posttraumatică (Tedeschi și Calhoun, 2004), formulare mai adecvată pentru traumele majore (dezaytre naturale, cancer) și dezvoltare asociată stresului (Park, Cohen și Murch, 1996), care se referă mai ales la evenimentele vieții obișnuite. Studierea rezilienței la adulți a avut cel puțin trei consecințe: a) reziliența a început să fie cercetată din perspectiva ciclului de viață, mergând de la copilul mic până la persoana vârstincă; b) se asistă la o multiplicare a situațiilor în care a fost observată și studiată reziliența și c) conceptul este aplicat unor situații care nu corespund noțiunii de traumatism și care sunt mai apropiate de ceea ce s-ar putea numi situații de adversitate cronică. În felul acesta, s-au obținut informații despre reziliență în situații de catrastrofe naturale (cutremure, uragane, tsunami, inundații); dezastre provocate de oameni (genocide, războaie, acte teroriste); accidente (feroviare, aviatice); catastrofe ecologice (maree negre, accidente survenite la instalații nucleare). De asemenea, reziliența adulților este studiată în situații de adversitate cronică, sărăcia, șomajul și chiar prezența tulburărilor psihice. Lărgirea conceptului de reziliență a dus la utilizarea sa, criticată de unii, în contextul vast al evenimentelor de viață și al grijilor cotidiene. Această lărgire s-a întâmplat în urma observațiilor clinice si a rezultatelor provenite din cercetare, care au arătat că exigențele iritante, frustrante și dificile ale vieții cotidiene au efecte cumulative și semnificative asupra bunei stări psihologice.
În concluzie, putem spune că procesul de reziliență a putut fi studiat în situații foarte diverse, situații cu caracter traumatizant, în sensul tradițional, clasic al conceptului de traumă, și situații de adversitate cronică.
Conceptul de reziliență are aplicații în multe arii de interes, cum ar fi și aceea a tulburărilor alimentare, subiectul de studiu al acestei lucrări.
Atributele conceptului de reziliență
Atributele definitorii pentru reziliență au fost determinate prin compararea a două seturi de date. Mai întâi, au fost studiate listele extinse ale factorilor protectivi relevate de cei mai proeminenți cercetători ai rezilienței în vederea revelării caracteristicilor comune. Apoi, au fost studiate lucrările cercetătorilor care nu au relevat factori protectivi, dar au formulat caracteristici consistente referitoare la conceptul de reziliență.
Elasticitatea/[NUME_REDACTAT] de a contracara și de a merge mai departe în viață după producerea unei „adversități” este o componentă a rezilienței. Termenul de „elasticitate” este prezent frevcent în literatura referitoare la reziliență și presupune o direcție sau răspuns pozitive. „Reintegrarea” este un termen folosit în literatura contemporană care descrie procesul prin care un individ dorește sa revină la rutina vieții, „să revină la normal” după producerea unui eveniment traumatizant.
Așteptări înalte/Auto-determinarea
Asteptările înalte sunt strâns legate de percepția scopului și realizărilor în viață. Această percepție a scopului în viață poate fi externă sau internă. Autodeterminarea este sentimentul că indiferent de barierele întâlnite în viață, individul va merge mai departe și va reuși. Autodeterminarea cuprinde conceptul de autovalorizare. Autovalorizarea se referă la atingerea anumitor valori umane fundamentale ceea ce determină sentimente de integritate și satisfacție.
Relații pozitive/Suport social
Studiile referitoare la copiii rezilienți au relevat prezența a cel puțin o relație de atașament cu un adult semnificativ (Anthony, 1974; Garmezy, 1987). În cazul adulților, suportul social și relațiile semnificative cu un partener sau cu un membru al familiei corelează cu reziliența (Flach, 1997; Richardson, 2002; Tusaie și Dyer, 2004). Aceste relații conferă oportunități de comunicare și suport și sunt importante nu doar prin existența lor, ci și prin percepția lor de către individ ca fiind sănătoase.
[NUME_REDACTAT] de flexibilitate cuprinde esența adaptabilității, a fi capabil de adaptare la schimbare, a fi cooperant, amabil și tolerant. Smith și colab.(2000) au propus clasificarea adaptabilității unei persoane în funcție de răspunsul pe care aceasta îl are în fața schimbării, și anume: adaptare pasivă, reactivă și anticipatorie. Dezvoltarea abilităților de adaptare pozitivă de-a lungul vieții individului presupune dezvoltarea rezilienței (Martin-Breen și Anderies, 2011).
Simțul umorului
Calitatea de a avea simțul umorului față de situațiile dificile din viață și, de asemenea capacitatea de auto-ironie sunt menționate în studiile despre reziliență pentru toate vârstele. Simțul umorului joacă un rol important în abilitatea de a „îndulci” adversitîțile vieții, de a crește mecanismele de coping și de a regla intensitatea reacțiilor emoționale (Anthony, 1974; Benard, 1991; Garmezy, 1991; Masten, 1994; Richardson, 2002).
Stima de sine/Auto-eficiența
Literatura referitoare la conceptul de stimă de sine și conceptul de auto-eficiență este vastă. Aceste două concepte sunt corelate cu numeroase stadii, forme si niveluri ale rezilienței. În literatura referitoare la stres, stima de sine nu este considerată atât de des ca mecanismele de coping sau suportul social ca fiind factor protector. Cu toate acestea, cercetările au arătat că indivizii cu stimă de sine înaltă sau care au un simț al controlului mare vor prezenta stategii de coping activ centrate pe problemă, în timp ce indivizii cu stimă de sine scăzută vor adopta stiluri de coping pasiv-evitante centrate pe emoții. (Thoits, 1995). La un eșantion de adolescenți, stima de sine înaltă a fost corelată cu stilul de coping activ-pozitiv (Mantzicopoulos, 1990) și suport social crescut (Hoffman et al., 1988). Alți cercetători au arătat că stima de sine scăzută este asociată cu depresia, anxietate și strategii de coping ineficiente (Houston, 1977).
Stima de sine cuprinde încrederea în sine și iubirea de sine. Încrederea în sine reprezintă sentimentul de încredere în raport cu propria capacitate de a gândi și a acționa, de a lua decizii pe baza propriilor capacități și însușiri psihofizice. Stima de sine este condiționată de raporturile intrafamiliale (în familia de origine, nucleară și extinsă), dar și de relațiile parteneriale și sociale. Un rol important în autoapreciere îl are dinamica succes-eșec, în diversele arii ale existenței persoanei, relații afective și intime, performanță fizică și intelectuală. Diverși cercetători (N. Branden, 1996; Coopersmith, 1976; R.B. Burns, 1979) au demonstrat că stima de sine înaltă corelează cu intuiția, creativitatea, raționalitatea, flexibilitatea, independența, capacitatea de a-și asuma și corecta erorile, iar stima de sine scăzută este asociată cu reacțiile defensive, teama de nou și necunoscut, negarea realității, iraționalitatea, comportamentul extremist (servil sau tiranic), anxietatea și ostilitatea.
N. Branden a cercetat „6 stâlpi ai respectului de sine” care definesc principalele practici de menținere a unei stime de sine pozitive: a) practica de a trăi în mod conștient presupune capacitatea de a fi conștient de propriile acțiuni, obiective, scopuri și valori; b) practica împăcării cu sine sau a autoacceptării, aceasta este precondiția schimbării și dezvoltării. O stimă de sine adecvată este asociată cu acceptarea propriei persoane, atât corporal, cât și psihologic; c) practica responsabilității față de sine, presupune asumarea de către subiect a responsabilității alegerilor sale; d) practica autoafirmării, constă în a acționa și a trăi pe baza celor mai autentice sentimente și convingeri, adică în baza unei congruențe interne; e) practica de a trăi orientat către un anumit scop, presupune a-ți propune și realiza scopuri și obiective formulate în mod conștient și asumarea responsabilității pentru atingerea lor; f) practica integrității persoanei se referă la integritatea idealurilor, convingerilor și credințelor în ceea ce privește comportamentul. Existența integrității presupune comportament coerent cu valori declarate, iar idealurile se potrivesc cu acțiunea. Dacă individul adoptă atitudini ce intră în conflict cu propriile convingeri și valori, apare devalorizarea propriei imagini de sine.
Astfel, stima de sine reprezintă un predictor important pentru reziliență.
Mecanisme de coping
Abilitatea de coping reprezintă procesul central în construirea rezilienței. Utilizarea în mod constant a unei strategii de coping adaptative pe termen lung este un predictor bun pentru manifestarea procesului de reziliență (Martin-Breen și Anderies, 2011). Modelul de bază al acestui proces presupune schema: stresorul (potențiala sursă de stres) produce o reprezentare cognitivă cu determinarea deciziei dacă stresorul este un eveniment care poate fi rapid gestionat sau reprezintă un factor de stres pentru că poate depăși posibilitățile de coping ale persoanei. Dacă stresorul este identificat a fi periculos, răspunsurile de coping sunt activate (http://biblioteca.regielive.ro/referate/pedagogie/rezilienta-252680.html).
Stresul, definit ca orice răspuns al organismului consecutiv oricărei cereri sau solicitări exercitate asupra acestui organism (Selye, 1976) este în relație directă cu procesul de coping, considerat ca modalitatea prin care subiectul uman face față unei situații stresante, reușind gestionarea acesteia. Ca răspuns nespecific la agenți stresanți, stresul nu determină cu certitudine o stare patologică, existând posibilitatea unei reacții normale, aspect precizat de Selye (1976) sub forma unui „stres fără detresă” prezent ăn cadrul proceselor normale de adaptare. Reacția normală sau patologică a subiectului uman depinde de capacitățile de coping ale subiectului și de adaptarea la noua situație. Astfel, stresul poate avea ca și consecință directă o boală a adaptării, ori, frecvent, se asociază cu o serie de agenți de natură patogenă (de exemplu de natură infecțioasă), fapt ce explică de ce un pacient se vindecă spontan, iar altul sucombă în condițiile în care ambii pacienți prezintă o afecțiune identică.
Conform lui Selye (1976) organismul uman reacționează la agenții stresanți în următoarele trei etape: 1) alarmă, în care subiectul este mobilizat pentru confirmarea cu o amenințare, etapă în care se consumă temporar resurse și scade rezistența; 2) rezistență, etapă în care organismul se confruntă activ cu amenințarea, având o rezistență încă ridicată; 3) epuizare, etapă în care organismul subiectului este epuizat în condițiile continuării amenințării.
Procesul de coping, abordat ca trăsătură de personalitate sau ca răspuns la stres specific, este analizat dintr-o perspectivă integrativă prin care se are în vedere, în mod egal, atât abordarea de tip „dispoziție”, cât și cea de tip „context”. Conceptualizarea mecanismelor de coping din perspectiva abordării bazate pe dispoziții este legată de noțiunea de personalitate, având în vedere importanța persoanei, a temperamentului său, a ideilor, aspirațiilor și motivațiilor persoanei, explicând influența variabilelor de personalitate asupra mecanismelor de coping. În abordarea de tip situație, factorii legați de context, au un impact considerabil asupra mecanismelor de coping. Unii cercetători consideră mecanismele de coping ca fiind un nou mod prin care sunt descrise comportamentul și procesele cognitive din spatele mijloacelor utilizate de subiectul uman pentru adaptarea la situații dificile. În prezent, accentul în studiul emoțiilor este pus pe potențialul adaptativ, pe rolul lor reglator. In acest sens, se disting două teorii în legătură cu procesul de coping: 1) teoria modelului procesual al reglării emoționale, care presupune plecarea de la premisa că emoțiile pot fi reglate; 2) teoria procesului de coping ca și „confruntare emoșională”, care distinge între strategia de evitare a emoțiilor și strategia de confruntare a emoțiilor. Conform lui Cheng (2003), flexibilitatea sau suplețea procesului de coping, este considerată o meta-capacitate prin care subiectul uman își modulează alegerea strategiilor utilizate pentru adaptarea mentală eficientă în funcție de context, printr-o utilizare a capacităților cognitive, subiectul dezvoltând, astfel, facilitatea discriminativă (capacitate prin care subiectul uman estimează situația și alege comportamente adaptate ca răspuns la contextul în permanență schimbare, considerată, totodată, atât capacitate cognitivă cât și motivațională), procesul de coping fiind frecvent conștient și orientat frecvent spre un scop specific, de tipul diminuării anxietății sau soluționării problemei.
Conform lui Cramer (1988, 1991, 2000), evoluția apărării psihice, a procesului de coping și, în special, a mecanismelor de apărare, implică următoarele etape: 1) după apariția mecanismelor de apărare psihică are loc trecerea, în cadrul maturării subiectului uman, la procesul de coping; 2) ulterior, pe măsura utilizării strategiilor de coping, subiectul uman le conștientizează și apelează frecvent la aceste strategii; 3) trecerea de la strategiile de coping neadaptative, sau cu grad redus de adaptativitate, la strategii de coping adaptative urmare a conștientizării beneficiilor; 4) în ultima fază procesul de coping poate dobândi capacități de control cognitive (Cheng, 2003) sau trăsătură de personalitate. [NUME_REDACTAT] (1991), evoluția apărării psihice este, în general, speculație teoretică ce necesită cercetări viitoare pentru validare.
Automobilizarea este procesul prin care subiectul uman încearcă să facă față solicitărilor generatoare de stres, prin două strategii: automobilizarea centrată pe problemă (reducerea anxietății se realizează prin abordarea situației generatoare de stres) și automobilizarea centrată pe emoții (reducerea anxietății sau stresului se face de tipul mecanismelor de apărare). În general, în situații de stres, indivizii folosesc ambele strategii de automobilizare.
Automobilizarea centrată pe problemă. În acest caz, concentrarea apare asupra problemei cauzatoare de stres in scopul de a găsi un mod de schimbare sau de evitare pe viitor. Acest lucru se realizează în două variante (Smith, Nolen-Hoeksema, Fredrickson, Loftus, 2005): a) orientare spre exterior, cu etapele: definirea problemei, generarea de soluții alternative, evaluarea și compararea costurilor și beneficiilor alternativelor, aplicarea soluției potrivite, de exemplu, în situația în care un angajat își dă seama că nu poate termina o sarcină de lucru sarcină, își propune un plan de acțiune pentru a aduce la bun sfârșit sarcina, discutând despre aceasta cu șeful și colegii de muncă; b) orientarea spre interior, se pune accentul pe schimbarea a ceva legat de propria persoană, de tipul: schimbării obiectivelor, găsirea altor surse de satisfacție, formării de noi capacități, de exemplu, acceptarea faptului că puterea de muncă a angajatului este sub nivelul cerințelor. Eficiența acestor strategii este condiționată de nivelul de experiență al persoanei și de capacitatea ei de autocontrol.
Iată câteva dintre strategiile de coping, strategii axate pe problemă, după cum arată [NUME_REDACTAT] (2010, p.142). Aceste strategii urmăresc fie rezolvarea, fie schimbarea problemei:
Analiza situației;
Căutarea de informații utile;
Consultarea specialiștilor în domeniu;
Elaborarea unui plan de acțiune;
Stabilirea priorităților;
Organizarea timpului;
Spijinirea unei atitudini combative față de situația dată;
Găsirea unui sens al situației date, printr-o reîncadrare cognitivă.
Automobilizarea centrată pe emoții. În acest caz, subiectul uman se focalizează pe reducerea emoțiilor asociate cu situațiile generatoare de stres, chiar și când situația în sine nu poate fi schimbată (Lazarus, Folkman, 1984). Folosirea acestui mod de automobilizare este determinată de două situații specifice: 1) încercarea de evitare a situației de copleșire de către stările emoționale negative și crearea posibilității de a acționa în sensul soluționării problemei; 2) situația în care problema a devenit incontrolabilă. Iată o parte dintre tehnicile de coping axate pe emoțiile apărute în situațiile problematice:
Minimalizarea amenințării, persoana se convinge pe sine că situația nu a fost atât de rea;
Reevaluarea pozitivă, persoana afectată se găsește mai puternică, mai capabilă, în urma încercării suferite;
Evitarea prin fugă de situație, și aici se întâlnesc comportament de consum de alcool, tutun, face cumpărături, sau doarme;
Autoacuzarea, persoana se simte vinovată de ce s-a întâmplat;
Căutarea unui sprijin emoțional, e simpatiei celor din jur față de situația sa;
Exprimarea emoțiilor prin accese de mânie, crize de plâns;
Apelarea la gândirea magică, persoana speră să se întâmple o minune și să iasă din situația dificilă.
Este încă în studiu în ce fel se adecvează aceste tipuri de strategii de coping la diferite situații traumatice. Numeroase studii arată că strategiile de coping axate pe emoții nu sunt eficiente în intervențiile în cazul victimelor abuzurilor sexuale, acestea fiind convinse că situația este de necontrolat emoțional.
[NUME_REDACTAT] (2010, p.143) vorbește și de alte strategii de coping:
Căutarea sprijinului social, atunci când persoana caută activ un sprijin material, o infomație, sau măcar atenția și simpatia altcuiva;
Coping-ul anticipativ, atunci când persoana caută strategii pentru a face față unor evenimente neplăcute care sunt aproape sigure; acesta se deosebește de coping-ul proactiv (preventiv), în care este vorba despre strategii țintind evitarea, anihilarea producerii evenimentului nelăcut;
Coping-ul religios, care este intens cercetat în ultimii ani. [NUME_REDACTAT] vorbește despre cinci funcții ale coping-ului religios:
– găsirea unui sens;
– construirea unei iluzii de control asupra evenimentelor incontrolabile;
– facilitarea unui sentiment de ușurare și pace în timpul unor evenimente stresante;
– stimularea sentimentului de înfrățire cu ceilalți;
– schimbarea existenței individului prin forța mântuitoare a religiei.
– coping-ul diatic sau colectiv, având la bază ideea că o situație foarte stresantă nu afectează doar persoana, ci și familia acesteia și mai ales partenerul de viață. Este vorba despre coping centrat pe relație.
Un alt mecanism de coping este menționat coping-ul colectiv, așa cum există și traume colective. Mecanismele de coping colective sunt cele puse la dispoziție de societate, reprezentate de muzică, pictură, arhitectură, teatru, etc. Coping-ul colectiv ne face să ne gândim la reziliența culturală. Conform lui [NUME_REDACTAT] (2010, p.279), strategiile de coping, realizând o „tranzacție cognitivă între individ și mediul său” sunt considerate a fi subsumate rezilienței și contribuie la evitarea sau diminuarea efectelor stresului. Concretizarea mecanismelor de coping se realizează prin comportamente adaptative la situația de suferință în care se află persoana sua la trăirile de suferință de după producerea evenimentelor nefavorabile persoanei.
Tulburări alimentare
Tulburările alimentare sindrom complet sunt anorexia nervosa și bulimia nervosa. Inițial, anorexia nervosa a fost descrisă de Morton (1689) și mai târziu de Gull (1874), relevând trăsături similare cu cele ale pacienților pe care îi vedem astăzi. Bulimia nervosa a fost definită ca entitate nosologică de către Russell în 1979 în studiul „Bulimia nervosa: an ominous variant of anorexia nervosa”. Fiind considerată la început ca variantă „nefericită” a anorexiei nervosa, bulimia nervosa s-a diferențiat ulterior atât privind modelul psihopatogenetic, cât și profilul psihologic al pacientelor. Odată cu dezvoltarea criteriilor de diagnostic, tulburărilor de alimentație clasice le-au fost adăugate „forme atipice”, desemnate de DSM IV (APA, 1994) drept nespecificate. Descrise drept forme mai ușoare ale sindroamelor complete anorexia nervosa și bulimia nervosa, tulburările nespecificate sunt la fel de importante datorită: a) semnificației clinice similare, putând afecta în aceeasi măsură sănătatea individului; b) recrudescenței în rândul adolescentelor: o mare parte a tinerei generații este preocupată în mod exagerat de greutatea și forma corporală, asociind un comportament alimentar patologic. Criteriile de diagnostic DSM IV (APA, 1994)
Anorexia nervosa (AN):
Greutate corporală mai puțin cu 15% față de greutatea normală, BMI(kg/cmp<17).
Teama intensă de a crește în greutate.
Distorsiuni ale imaginii corporale.
Absența a cel puțin trei cicluri menstruale consecutive.
Atacuri bulimice repetate (numai pentru tipul bulimic de AN).
Bulimia nervosa (BN)
Episoade bulimice repetate, cel puțin 2/săptămână, timp de cel puțin 3 luni.
Pierderea controlului în timpul ingestiei alimentare.
Comportamente compensatorii repetate în vederea prevenirii creșterii ponderale (vomismente autoinduse; abuzul de laxative și/sau diuretice, și/sau medicamente; dietă; exerciții fizice intense).
Autoevaluarea afectată de forma și greutatea corporală.
Studiile ultimilor ani au evidențiat trei forme de tulburări de alimentație nespecificate (EDNOS): de tip anorexia nervosa; de tip bulimia nervosa și tulburarea bulimică (BED, binge eating disorder). Pentru tulburarea bulimică sunt descrise episoade bulimice neasociate unor comportamente compensatorii. Conform DSM IV, indivizii cu BED prezintă obezitate asociind suferință psihică și/sau culpă în urma episoadelor bulimice. Asocierea suferinței psihice datorate ingestiei alimentare masive și grija provond forma și greutatea corporală determină diferența dintre tulburarea bulimică și „simpla” supraponderalitate/obezitate.
Criteriile de evaluare a tulburărilor bulimice au fost și sunt în continuare mult discutate. În cadrul [NUME_REDACTAT] de Tulburări de alimentație, Stuttgart, 1998, [NUME_REDACTAT] a raportat faptul că doar 20,5% din 185 de pacienți consecutivi ai secției clinice de tulburări de alimentație a [NUME_REDACTAT] Helsinki prezentând obezitate asociau episoade bulimice fără a acuza suferință psihică. Alte date arată că până la 30% dintre pacienții cu obezitate satisfac criteriile BED (Spitzer et al., 1992). Un studiu amplu (Striegel-Moore et al., 1996) a investigat în mod diferențiat pacienți cu obezitate, cu și fără episoade bulimice, criteriul de diferențiere fiind „sentimentul de pierdere a controlului în timpul alimentației”, considerând mai multe variabile psihologice și comportamentale. S-a demonstrat, astfel, existența grupului BED drept sindrom distinct, diferențele față de grupul de control rezidând în semnificația acordată greutății corporale și suferința asociată. Ei raportau o diferență mai mare între greutatea corporală curentă și cea ideală. De asemenea, grupul BED raportează mai mult stres, mai multă tristețe și o stimă de sine mai scăzută. Aceste date sugerează impactul psihologic semnificativ în grupul BED, insă cercetătorii din domeniu susțin în continuare necesitatea unor investigații mai ample și mai diferențiate. In general, studiile existente susțin heterogenitatea tulburărilor de alimentație și importanța clinică a unor criterii de evaluare bine diferențiate.
Tulburările de comportament alimentar sunt plurideterminate de trei categorii de factori de risc: Factori predispozanți, factori favorizanți și factori de menținere. Din categoria factorilor predispozanți fac parte factorii individuali, familiali și cei socio-culturali. Aceștia acționează ca niște agenți stresori asupra individului, care, pentru a-și crește autocontrolul și respectul de sine apelează la diete, comportament care alimentează factorii individuali predispozanți ai tulburărilor de comportament alimentar. Astfel, apare un cerc închis care duce la dezvoltarea patologiilor legate de comportamentul alimentar.
Psihopatogeneza și abordări teoretice
Încă de la începutul secolului au fost bine conturate conceptul și realitatea anorexiei nervosa de către Dejerine și Gauckler (1913) și, mai recent, revizuite de Dally și Sargent (1960). Pe rând, anorexia nervosa a fost conceptualizată drept fie psihoză, formă a schizofreniei sau a tulburării maniaco-depresive, fie drept nevroză, de tipul isteriei sau de tipul nevrozei obsesionale, idei abandonate mai târziu. Anorexia este extrem de heterogenă. O serie de cercetători au arătat că fiecare anorectică pare a fi unică, toate anorecticele prezentând însă simptomele definitorii.
Din punct de vedere al etiologiei, în ultimele două decenii s-a dezvoltat conceptul determinării multidimensionale, odată cu apariția volumului [NUME_REDACTAT]. A multidimensional Approach (Darby et al., 1983). Meerman și Vandereycken (1987) consideră că „Numai o perspectivă multidimensională, constituită din factori somatici, psihologici și sociali, precum și din jocul lor complex, ne poate ajuta să descifrăm problema anorectică.” Acești cercetători consideră factorii de dezvoltare esențiali in toate modelele etiologice ale anorexiei și bulimiei nervosa. În perioada adolescenței, când se formează identitatea individului, există o vulnerabilitate crescută pentru dezvoltarea anorexiei nervosa și a bulimiei nervosa. Imaginea corporală apare în aceste tulburări drept definitorie, impietând sentimentul valorii de sine. Idealul supleții propagat de mass-media și integrat în imaginea socială, are un impact imens în definirea identității individului în aceste tulburări.
Diferitele școli psihoterapeutice și-au adus contribuția în abordarea tulburărilor de alimentație. Conceptele cuprind: 1) abordarea psihodinamică; 2) teoria sistemic-teoretică; 3) interpretarea socio-culturală; 4) perspectiva biologică; 5) perspectiva cognitiv-comportamentală. Toate aceste modele de abordare contribuie la realizarea unei perspective multidimensionale.
Abordarea psihodinamică
Hilde bruch (1962) analizează interviurile clinice ale pacientelor anorectice. Abordarea ei se referă la stadiile de dezvoltare ale Ego-ului: începând din faza infantilă apar tulburări ale percepției privind stimulii interni. Aceste malpercepții vor fi extrapolate mai târziu asupra trăirilor interne, deci asupra emoționalității. Fenomenul, numit alexithimie, este astăzi recunoscut drept relevant pentru anorexia nervosa. Malpercepțiile stimulilor interni merg mână in mână cu reacțiile neadecvate la acești stimuli. Reacțiile neadecvate apar drept consecința unei atitudini specifice a mamei: neglijarea emoțională, supra-protecția, atitudinea prohibitivă sau exagerat permisivă. Aceste atitudini pot duce la greșeli importante pe parcursul procesului de socializare. În acest context, malpercepția stimulilor interni este extrapolată asupra semnalelor emoționale, deci asupra propriilor trăiri afective. Ca și consecință, apare imposibilitatea formării unei imagini corporale adecvate, precum și un sentiment copleșitor al insuficienței personale. Pacientele afirmă că nu știu dacă le este sau nu foame și în același timp diferențiază cu dificultate sentimentele de furie, dezamăgire sau tristețe. Deci, alexithimia se referă la o formă de confuzie emoțională, fără a fi delirantă. Ambiguitatea propriilor trăiri, fizice și psihice, explică atitudinea de pasivitate și neajutorare a anorecticei. Ea are sentimentul că nu poate controla propria viață, că nu are posibilitatea de a influența propriul comportament și nevoile personale, și dezvoltă sentimentul copleșitor de a fi dominată de factori externi, ca și cum trupul și comportamentul ar fi la cheremul celorlalți. Fenomenul a fost desemnat drept ineficiență (inter-)personală, descriind imposibilitatea de a realiza un sentiment de sine autentic în contextul interacțiunilor cu ceilalți. Ulterior, abordările au marcat o cotitură: în centrul preocupărilor nu a mai fost individul singular, ci ființa socială implicată în interacțiunile cu ceilalți.
O altă pionieră a abordării psihodinamice în tulburările de alimentație, [NUME_REDACTAT]-Palazzoli (1964, 1974) descrie comportamentul anorecticei drept manieră specifică de exprimare a agresivității. Anorectica nu-și poate exprima agresivitatea firească, nu are voie să protesteze, să nu fie de acord cu cei din jur și atunci, în disperare de cauză va direcționa agresivitatea asupra propriului corp, maltratând propriul corp și funcțiile acestuia. Comportamentul acesteia apare drept expresie a neajutorării și non-valorizării.
Abordarea din perspectivă sistemică (familială)
Conform abordărilor sistemic-teoretice, simptomatologia fiicei cu tulburare psiho-somatică exprimă o disfuncție familială: pacienta anorectică poate fi considerată drept „rebela familiei care sfidează valorile și reprezentările morale patriarhale și sacrificante de sine ale familiilor tradiționale, prinse în transformările direcționate în sensul societății industriale citadine” (Meerman și Vandereycken, 1987). [NUME_REDACTAT]-Pallazzoli a studiat pattern-urile de comunicare ale familiilor anorectice. Autoarea descrie „conflicte în căsnicii, probleme de organizare familială, refuzul exprimării opiniei față de alți membri ai familiei, insuficiența strategiilor de rezolvare a problemelor, alianțe mascate sau coaliții negate între membrii familiei, culpabilizări sau rigiditate extreme”. Astfel, pattern-urile tranzacționale au fost sistematizate de Selvini-Palazolli după cum urmează: 1) o extremă rigiditate de comunicare intra-familială, în care simptomatologia constituie pentru anorectică un ultim refugiu; 2) pacienta afirmă că nu poate prelua niciun fel de responsabilitate pentru comportamentul ei, deoarece îl consideră în afara controlului, ea însăși fiind etichetată drept „bolnavă” de către membrii familiei; 3) coaliția a două persoane împotriva unei a treia nu este acceptată în familiile anorecticelor; 4) aceste familii nu acceptă ideea responsabilității privind propriul comportament, respectiv propriile greșeli. Anorexia care apare în viața familială este acceptată ca atare, familia considerând că pacienta nu poate schimba nimic. Anorectica apare dominată de sentimentul neajutorării și de sentimentul de a fi cedat mamei propriul trup. În psihopatogeneză și menținerea tulburărilor de alimentație, factorii familiali sunt summum de forțe, pe care adeseori le presupunem a fi dificil de diferențiat. În cadrul familiei se formează comportamentul interpersonal, dar și atitudinea față de alimente sau alte aprtituri posibile.
Factorii de influență familială și factorii presiunii culturale din afară, factori divergenți sau convergenți, sunt numeroși și fiecare set de influență este la rândul său multideterminat. A schematiza asemenea pattern-uri și a le delimita în mod procustean ar însemna doar rigiditate conceptuală. Există prea puține studii controlate , iar datele privind eficiența terapiei familiale în tulburările de alimentație sunt încă insuficiente (Grawe, 1992).
În timp ce familiile anorecticelor au fost caracterizate prin intricări, conflictualitate, evitare, rigiditate și supraprotecție (Minuchen et al., 1978), familiile pacientelor cu bulimie au fost descrise drept intricate, dar neangajate, cu un înalt nivel conflictual și cu un accent redus al exprimării de sine (Johnson și Flach, 1985). Autorii descriu familiile bulimicelor în felul următor: mai puțin coezive, mai puțin expresive și mai puțin autonome decât familiile grupului de control. Familiile bulimicelor au relevat scoruri mai joase la indicatorii intelectual-cultural și activ-recreațional. Studiul lui Stern et al. (1997), folosind [NUME_REDACTAT] Scale (FES/Moss și Moss, 1986), a relevat faptul că familiile pacientelor cu anorexie nervosa asociind bulimie (AN+BN), ca și a celor cu bulimia nervosa (BN), au prezentat scoruri mai reduse la dimensiunea coeziunii familiale în comparație cu grupul de control. Așadar, simptomul bulimie corelează cu o scădere a coeziunii familiale. Față de grupul de control, familiile pacientelor au prezentat scoruri mai reduse la dimensiunea expresivitate, aceasta indicând aici gradul de transparență emoțională, măsura în care suntem capabili să comunicăm celor din jur ceea ce simțim. Datele corelează cu imaginea clinică a unor familii obtuze față de emoțiile și dorințele fiicelor, valorizând aparențele sociale mai mult decât autenticitatea individului. De asemenea, familiile pacientelor cu bulimia nervosa au prezentat scoruri mai înalte față de grupul de control pe scala orientare-către-realizare/performanță. Așa cum anorecticele sunt eleve excepționale, pacientele cu bulimia nervosa sunt tinere extrem de ambițioase în cariera lor profesională.
Abordarea familiei a generat o serie de modele etiopatogenetice, dar până în prezent nu există confirmări empirice suficiente.
Perspectiva socio-culturală
Această abordare implică idealul social de suplețe inoculat femeilor prin intermediul modei, mass-media, un factor de presiune socială. Imaginea supleții corporale este asociată succesului social, atractivității și ideii că, fiind suple, vor fi mai iubite și mai apreciate. Raportarea la normele estetice ale modei poate determina un conflict de identitate între „ceea ce sunt eu în realitate” și „ceea ce aș dori să fiu”, conform unor standarde tot mai restrictive. Rolurile sociale și împovărarea psihică pe care o pot genera constituie cheia pentru unul dintre modelele etiologice ale depresiei la femei. Studiile arată o rată dublă a depresiei în rândul femeilor. Modelul originii sociale a depresiei la femei se referă la povara psihică datorată multiplelor roluri sociale ale femeilor în societățile dezvoltate în contextul unei slabe susțineri din partea persoanelor apropriate. Cercetări ample în această direcție au făcut Brown și Harris (1987; Hecht, 1994), cartea The social origins of depression. Cei doi autori au demonstrat semnificația unor factori sociali, cum ar fi statusul marital și poziția profesională, ca factori de risc în dezvoltarea depresiei la femei. Datorită multiplelor roluri pe care femeia și le asumă, mamă, soție, gospodină, în condițiile în care partenerul nu o susține și nu îi acordă încredere, căsnicia devine un factor de risc pentru apariția depresiei la femei. Pentru bărbați rolurile nu s-au schimbat prea mult in ultimele decenii, căsnicia fiind pentru ei un factor protectiv. Viața profesională pentru femei a devenit parte a definirii lor. În adolescență apare identificarea cu un rol sau altul, femeia ca gospodina, sau/și femeia prin realizare socio-profesională. În acest context al unei lumi complicate pentru adolescentă, în încercarea de a o controla, ea va ține diete sau nu va mai mânca deloc. Expectațiile sociale înalte pot genera conflicte interioare puternice, afectând procesul de formare a identității.
Înca din anii ’60, [NUME_REDACTAT] Palazzoli a abordat tema expectațiilor sociale diferențiate și adeseori confuze pentru femei, subliniind presiunea socială multiplă asupra femeilor tinere, în felul acesta accentuând conflictele interioare inerente în procesul maturizării. Expectațiile sociale față de femei exercită o presiune mai mare asupra acestora atunci când ele abordează domenii în mod tradițional rezervate bărbaților. În 1998, Ruggiero et al. au adus date importante care au confirmat semnificația presiunii exercitate de expectațiile sociale specifice lumii industrializate. Astfel, în Italia de nord, o zonă puternic industrializată, unde presiunea socială, diversitatea, dar și ambiguitatea rolurilor sociale pe care le pot juca femeile este mai mare, există și un număr mult mai mare de tulburări alimentare față de sudul Italiei, acolo unde s-a păstrat viața de tip tradioțional.
Modelul lui Crisp (1983) presupune o multitudine de factori heterogeni care duc la declanșarea anorexiei nervosa și la menținerea ei. Crisp afirmă că în anorexia nervosa căile de dezvoltare a tulburării și de mecanismele de menținere sunt legate între ele, vorbind în acest context de o determinare multidimensională. În menținerea în timp a bolii sunt implicate numeroase mecanisme de apărare. Inițial, tulburarea apare ca generată de o dorință acerbă de a slăbi, pe care de obicei, anorectica o neagă. Părinții pot nega și ei acest lucru, sau pur și simplu îl ignoră. Dietele restrictive par a fi endemice printre adolescente, colegele, prietenele se întrec în a ține diete cât mai drastice. Aici este vorba despre o experiență comună cu cei aparținând aceleiași generații, dintr-o nevoie specifică pentru dezvoltarea socială, după părerea lui Crisp (1983). La aceasta se adaugă o altă semnificație culturală, femeia trebuie să fie suplă, dar și competentă, aceste aspecte presupunând controlul de sine, cel corporal și cel psihic. Nevoia de autocontrol a anorecticei este acerbă intr-o societate care îi apare tot mai puțin structurată, odată cu maturizarea ei. Crisp este de părere ca in procesul maturizării, toate femeile trec printr-o „criză” determinată de trecerea de la copilărie către dezvoltarea pubertară, apoi postpubertară, dar anorectica va structura această criză în termenii siluetei corporale, și va încerca să depășească criza în aceiași termeni ai siluetei corporale. Cu o imagine corporală distorsionată, anorectica se simte grasă și vrea să slăbească. [NUME_REDACTAT], în Anorexia, o stranie violență, vorbește despre un clivaj dintre corp și cap. „„Eul-cap” poate resimți o anume pace norvanică, o aparență de homeostazie a tensiunii, în timp ce corpul urmează panta dramatică a unei descărcări, a unei scurgeri, a unei alunecări spre un nivel de tensiune zero. „Eul-cap” poate exulta sau rămâne indiferent, în timp ce corpul moare; el poate arbora un zâmbet radios, chiar dacă este un zâmbet fals, în timp ce corpul se găsește în pragul prăbușirii.”
Anorexia și bulimia nervosa apar ca o tentativă de adaptare într-o perioadă specifică de dezvoltare, ambele tulburări fiind considerate drept tulburări de dezvoltare, care apar într-un anumit moment al dezvoltării psihice și fizice.
Factorii socio-culturali sunt semnificativi pentru contextul în care înscriem o tulburare și determinăm măsuri de prevenție. Sunt, de asemenea, semnificativi și relevanți pentru clasificările psihiatrice. Diagnostic and [NUME_REDACTAT] (DSM) publicat de către [NUME_REDACTAT] Association (APA) începând din anul 1980, anunță pentru următoarea ediție apariția unei noi axe de evaluare, criteriile culturale pentru definirea tulburărilor psihiatrice. [NUME_REDACTAT] privind tulburările de alimentație, publicat de către APA (2000), aduce în discuție stăduința pentru frumusețe și acceptanță, conformă cu stereotipurile promovate de mass-media, stereotipuri care au ca rezultat răspândirea unor atitudini și comportamente alimentare asociate tulburărilor de alimentație. „Clinicienii ar trebui să fie sensibili și să investigheze maniera în care preocupările privind greutatea și forma corporală sunt trăite de către pacienți, mai ales de către cei care reprezintă minorități provenind din culturi non-vestice sau alte contexte culturale, sau cei care tranzitează către și asimileză valorile societăților vestice.” (Guideline ED, 2000, p.29, apud [NUME_REDACTAT], 2003, p.110). Cercetările efectuate au relevat prevalența crescută a tulburărilor de alimentație în culturile de tip vestic, în comparație cu țările asiatice sau arabe. Efectele globalizării, ale schimbărilor socio-culturale masive și rapide, se resimt în creșterea bruscă, în ultimul deceniu, a frecvenței tulburărilor alimentare în țări precum Japonia și Hong-Kong (APA, 2000), și în țările Europei de Est, ex-comuniste.
Perspectiva biologică
Descrierile trăsăturilor clinice ale anorecticei sunt similare de-a lungul timpului, acest lucru ducând către uniformizarea modelului etiologic, și către o patogeneză unică. Factorii care declanșează și susțin o tulburare de alimentație sunt vatiați și multipli.Pe lângă factorii familiali și culturali, se discută despre vulnerabilitatea biologică și psihică, de personalitatea fiecărui individ în parte. În orice populație va exista un grup de indivizi cu risc pentru anorexia nervosa, din cauza unei combinații specifice a factorilor predispozanți, însă trebuie să existe un context declanșator. Nu orice individ predispus la dezvoltarea unei anorexii nervosa o va și dezvolta, iar la cei care o vor dezvolta, modul de interacțiune între factori va varia de la un individ la altul. Vulnerabilitatea psihică este destul de dificil de abordat, deoarece o evaluare a personalității se poate face după vârsta de 18 ani, ori tulburările de alimentație, sau premisele pentru aceste tulburări, apar mult mai devreme. Evaluarea personalității unui individ cu tulburare de alimentație va fi falsificată de efectele prezenței unei astfel de tulburări. „Modelul vulnerabilității psihice” ține seama de relația dintre factorii de vulnerabilitate și factorii de stres, fiind o abordare de tip multifactorial. Presupune că în prezența unei vulnerabilități genetice și/sau a unor traume, factorii stresanți pot declanșa apariția unei tulburări de alimentație. Factorii de risc în apariția tulburărilor de alimentație sunt vârsta (pubertate-adolescență), sexul feminin, menarha timpurie. Factorii predispozanți se referă la climatul familial.
În concluzie, orice model etiologic pertinent trebuie să țină seama de multitudinea de cauze care determină tulburările de alimentație. Kraemer et al. (1997) a definit factorii de risc în apariția tulburărilor de alimentație: 1) factori generali și sociologici; 2) factori familiali; 3) factori psihologici și de dezvoltare; 4) factori biologici. Jacobi (1998) a realizat o clasificare a tulburărilor de alimentație:
Corelate biologice (nodificările neuroendocrine)
„Fixed markers”: vârsta, sexul, rasa, menarha timpurie
Factori de risc variabili, dar specifici: dieta, preocupările exagerate pentru forma și greutatea corporală, contextul socio-cultural
Factori de risc variabili: comorbiditate, probleme psihologice și/sau sociale.
În literatura de specialitate, factorii individuali au fost descriși ca fiind autonomia și identitatea. Factorul individual se referă la incapacitatea de a face față unor cerințe socio-culturale specifice, și reprezintă un factor de risc în apariția tulburărilor de alimentație.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] punct de vedere al simptomatologiei, termenul de bulimie descrie episoade de alimentare masivă pe care individul le dezvoltă de obicei atunci când este singur și cărora li se asociază disforia. În bulimie se consumă mari cantități de alimente, cu valoare nutritivă mare. Consumul este rapid, impetuos, asociind sentimentul de pierdere a controlului. La dezvoltarea și menținerea formelor clinice variate ale tulburărilor bulimice contribuie factori multipli cum ar fi: greutatea corporală crescută, psihopatologia asociată, comportamentele de „expiere” (vomismente autoinduse, abuzul de laxative și/sau diuretice) și alte tehnici de a slăbi.
Ca și sindrom, bulimia a fost recunocută in 1980 de către [NUME_REDACTAT] Association (APA) în Diagnostic and [NUME_REDACTAT] (DSM III), descriind sindromul clinic în care episoadele bulimice apar asociate cu cel puțin încă trei tipuri de simptome, pierderea controlului în timpul ingestiei, comportamente compensatorii repetate în vederea prevenirii creșterii ponderale și autoevaluarea în mod clar afectată de forma și greutatea corporală. Factorii care duc la apariția și menținerea diverselor forme ale bulimiei nervosa sunt: greutatea corporală crescută, psihopatologia asociată, comportamentele de „expiere” (voma autoindusă, abuzul de laxative și/sau diuretice) și alte tehnici folosite pentru a slăbi. [NUME_REDACTAT] (2003, p.205) afirmă că: „Diferența specifică față de toți cei care sunt nemulțumiți de corpul lor, dar supraviețuiesc fără a dezvolta o bulimia nervosa de referă la măsura în care definirea de sine funcționează (încă) în afara criteriilor estetice. Trecerea punții are loc în momentul în care „estetica” propriului corp afectează imaginea corporală, parte definitorie a identității de sine.”
Spre deosebire de anorexia nervosa, despre care există date încă din epoca victoriană (Gull, 1874), bulimia nervosa este o tulburare a timpului nostru. Există suficiente dovezi legate de raportul dintre problematica socială și politică și escaladarea bulimiei nervosa.
În literatură există numeroase descrieri ale pacientelor tipice pentru bulimia nervosa. Dificultatea constă în faptul că aceste paciente nu pot fi recunoscute așa de ușor cum sunt cele cu anorexia nervosa. Acestea se depistează după o evaluare psihologică atentă. Pacienta tipică este o tânără în jur de 20 de ani care se plânge că a pierdut controlul asupra comportamentului alimentar. Aceasta prezintă adesea mai multe episoade pe zi, asociate cu suferința psihică și urmate de vomismente autoinduse. Acest comportament de alimentare haotică îi poate afecta viața socială și preocupările intelectuale. Marea parte a gândurilor ei sunt dominate de preocuparea privind alimentația; cum sa-și procure hrana, ce anume, diete, dar si de forma corpului. Aceste persoane au stimă de sine scăzută, tristețe, tulburări de somn, lipsă de speranță și chiar ideație suicidară. După încheierea episodului bulimic, persistă sentimentul de culpă și disforia care duc la retracție socială și comportamente compensatorii, cum ar fi vomismente, laxative, clisme, exerciții fizice intense. La aceste paciente se observă nemulțumire față de greutatea actuală și/sau forma corpului ei, nemulțumirea concentrându-se asupra unei părți ale corpului, cum ar fi șoldurile, coapsele, sânii la care se gândește cu dezgust. Aceste sentimente generează și întrețin ținerea unei diete și în vederea slăbirii rapide. Frecvent, bulimia nervosa se asociază cu simptome ale unei tulburări afective, incluzând disforia, tristețea, pierderea interesului pentru activități curente, autodeprecierea, tulburările de concentrare a atenției, tulburări de somn și chiar ideație suicidară. În literatură s-a descris adesea prezența unui episod depresiv major. S-a demonstrat prezența frecventă a unor tulburări de personalitate în rândul pacientelor cu bulimia nervosa, dar asocierea nu este obligatorie. Conform lui Lacey (1984) la o mare parte din bulimicile studiate, sentimentul asociat comportamentului alimentar cel mai frevent este furia, îndreptată spre ea însăți, sau, frecvent, aspura unui bărbat.
Conform lui Lacey (1984), bulimia este asociată acțiunii unor factori stresanți, apatiția sindromului fiind determinată de interacțiunea a cel puțin două dintre evenimentele:
Conflictele din domeniul sexualității, mai ales cele centrate pe începutul sau sfârșitul unei relații afective semnificative;
O schimbare substanțială a statusului profesional sau a localizării geografice, motivul sentimentelor de nesiguranță și dezrădăcinare ale pacientei;
Pierderi implicând deces, o înstrăinare sau o separare de o persoană semnificativă;
Alături de acești factori favorizanți, pacientele mai descriu o serie de alți factori care țin de dificultăți cronice sau de lungă durată:
Există dubii marcate privind feminitatea, îndoieli asupra dezirabilității și atractivității, cu o suferință majoră asociată discrepanței dintre imaginea de sine și modelul unei femei ideale stereotipe;
Conflicte maritale profunde ale părinților, cu dificultăți de lungă durată în realția parentală incluzând violențe, infidelitate, separare, divorț.
Relații precare, superficiale cu părinții;
Dorința și performanța intelectuală generate de o stimă de sine extrem de scăzută;
Relații superficiale cu persoane de aceeași vârstă.
Indiferent de combinația dintre acești factori, pacientele se simt ratate ca femei și proiectează acest lucru asupra corpului.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] mental al pacientei cu anorexie a suscitat multe pasiuni de-a lungul timpului. Acest lucru se datorează unei fenomenologii unice: pe de o parte, efectele somatice secundare înfometării asociate unei energii paradoxale, pe care anorectica o prezintă mult timp după scăderea în greutate, și, pe de altă parte, obstinația fascinantă și comportamentul manipulativ specific. Pe lângă teama de a crește ponderal și de rezistența la alimentare, imaginea corporală și disfuncțiile cognitive definesc tabloul clinic al anorexiei. Înainte de debutul tulburării, anorectica experimentează perioade marcate de sentimentul pierderii controlului. Mai târziu, pierderea controlului marchează dimensiunile psihologice și sociale ale maturizării. Astfel, în planul identității corporale, ea încearcă refuzul de a deveni matură. Impulsul de a mânca este puternic, dar el este ignorat, deci, controlat. La pacienta cu anorexia nervosa riscul somatic este înalt, ea riscă un stop cardiac datorat hipokalemiei. Greutatea corporală redusă și controlul asupra comportamentului alimentar devin componentă importantă a identității anorecticei. La anorectică se observă sentimentele de ineficiență și un gol imens sufletesc. Stima de sine este scăzută, iar mecanismele de întărire comportamentală se grefează pe emoționalitate, teamă și ineficiență. Depresia și dezgustul apar odată cu creșterea în greutate, atunci când mecanismele de scădere în greutate nu mai funcționează. Ea resimte dramatic acest lucru, simțindu-se grasă, nervoasă, iritată. Toate gândurile ei, întreaga ei viață se învârte în jurul ideației cu privire la alimente. Elevele anorectice sunt conștiincioase, harnice, dedicate activității școlare, dramatizând excesiv orice nota sub 10. O altă trăsătură a anorecticelor este hiperactivitatea, venită din dorința de a demonstra că sunt sănătoase. Anorexia nervosa este o modalitate de a evita maturizarea, deci relațiile interpersonale sunt simple, cu ostilitate față de cei care încearcă să intervină în comportamentul alimentar. Prezintă, de asemenea comportament histrionic, de manipulare, și atitudini tiranice. [NUME_REDACTAT] Bruch (1962) a descris două fenomene care intervin în anorexia nervosa: tulburarea imaginii corporale și tulburările de percepție sau de interpretare a unor stimuli din interiorul corpului, alexithimie.
Imaginea corporală
Începând cu DSM III (APA, 1980), tulburarea imaginii corporale a devenit unul dintre criteriile de diagnostic. Aceasta se referă la „tulburarea modului în care este percepută dimensiunea sau forma corporală, de exemplu, persoana pretinde că este grasă chiar dacă este slabă, crede că o parte a corpului este „prea grasă” chiar dacă este evident emaciată” (DSM-III-R, APA, 1987). Acest criteriu de evaluare a fost îndelung controversat dacă este necesar și mereu prezent în anorexia nervosa. Detectarea acestui aspect este dificilă la pacienții anorectici datorită fenomenului constant de negare a bolii, datorat, probabil, dorinței pacienților de a fi considerați normali și datorită terorii ca ar putea deveni obezi dacă nu vor mai ține dieta. Garfinkel și Garner (1984) au descris două componente majore ale percepției corporale: imaginea corporală și interocepția.
[NUME_REDACTAT] (1962) consideră că tulburarea imaginii corporale este legată de o malpercepție generală a stărilor lăuntrice, și implică incapacitatea anorecticului de a-și recunoaște înfățișarea drept anormală. Pacienții nu recunosc cât de mult au slăbit. Unele anorectice prezintă variații ale acestui fenomen, când supraestimarea pare să se restrângă la anumite părți ale corpului. Anumite părți, mai frecvent coapsele, abdomenul, sunt văzute ca disproporționate față de restul corpului. O altă formă a tulburării imaginii corporale care poate apărea atât în prezența unei percepții corecte, cât și a uneia distorsionate, sunt plăcerea și aprecierea exagerate față de propria emaciere. Pacientele consideră emacierea ca o realizare excepțională.
Distorsiunea imaginii corporale în bulimia nervosa nu este considerată drept criteriu de diagnostic, dar există însă, o auto-evaluare excesiv influențată de forma și greutatea corporală, criteriu care trimite către preocupări exagerate privind silueta și stimă de sine scăzută datorită nemulțumirii referitoare la corp.
Preocuparea excesivă pentru imaginea corporală poate afecta calitatea vieții femeilor, din cauza timpului, energiei și resurselor materiale cheltuite pentru acest aspect, și de asemenea, poate ingrădi oportunitățile de dezvoltare a altor aspecte ale identității persoanelor (Strachan și Cash, 2002; Striegel-Moore și Franko, 2002). Există o corelație între imaginea corporală negativă și o varietate de probleme psihosociale. În primul rând, nemulțumirea față de corp este printre factorii cei mai susținuți din punct de vedere empiric pentru comportamentele alimentare dezadaptative (Cooley și Toray, 2001). În al doilea rând, imaginea corporală negativă este asociată cu stima de sine scăzută, axietate față de aprecierea socială, depresie, și inhibiție sexuală (Ackard, Kearney-Cooke și Peterson, 2000; Lavin și Cash, 2000; Wiedwrman și Pryor, 2000). De asemenea, nemulțumirea față de imaginea corporală este primul precursor în dezvoltarea tulburărilor alimentare cum ar fi anorexia nervosa și bulimia (Polivy și Herman, 2002). Numeroși cercetători au abordat problema rezilienței imaginii corporale la diferite culturi. Astfel, în comunitățile afro-americane, accentul redus asupra imaginii corporale din motive culturale, determină o imagine corporală pozitivă la femeile de culoare. Peterson (2000) argumentează faptul că femeile de culoare nu fac parte din cultura dominantă, și de aceea pot aprecia mai obiectiv mesajele culturii dominante referitoare la definițiile frumuseții. Astfel, ele sunt capabile să reziste la internalizarea stereotipurilor negative. În general, femeile de culoare au scoruri mai mari la stima de sine (Celio et al., 2002) și o satisfacție mai mare a imaginii corporale, chiar și la grautăți corporale mari, și sunt mai satisfăcute de imaginea lor generală decât femeile albe (Smith et al., 1999). Astfel, s-au identificat câțiva factori culturali care contribuie la reziliența imaginii corporale și la stima de sine înaltă la femeile de culoare. În primul rând, aceste femei nu își limitează aprecierea de sine la un tip ideal de corp exprimat printr-un interval restrâns de greutate și forma corpului (Mussell et al., 2000). În al doilea rând, suportul familial contribuie la dezvoltarea unei imaginii a corpului pozitive la femeile de culoare. Mamele de culoare transmit fiicelor mesajul să fie independente, puternice și să se bazeze pe ele însele. Al treilea factor în dezvoltarea imaginii corporale la femeile de culoare este suportul partenerului și al comunității. S-a arătat că bărbații de culoare preferă femeile mai corpolente, cu șolduri mai mari față de barbații albi. Studiul acestor factori este important în vederea elaborării unui model al rezilienței imaginii corporale, și pentru a înțelege cum se pot dezvolta acești factori protectori la toate femeile. [NUME_REDACTAT] Choate a realizat o analiză a cinci factori protectori componente ale unui model al rezilienței imaginii corporale. Acești factori sunt: a) suportul familiei de origine; b) satisfacția de sex-rol; c) imaginea pozitivă a propriei forme fizice; d) strategiile de coping eficiente; e) senzația de echilibru general și sănătate. Finalitatea acestei analize este reprezentată de sugestii despre cum ar putea folosii terapeuții acești factori în prevenția și lucrul cu fetele și femeile.
[NUME_REDACTAT] nervosa apare legată de tulburarea conștienței cu privire la procesele interne, incluzând malpercepția foamei, a sațietății și a altor senzații corporale, precum lipsa de reactivitate (sensibilitate) la oboseala, sexualitate, frig. E descrisă confuzia cu privire la stările lăuntrice, sau pacientele apar ca lipsite de gânduri și sentimente când sunt rugate să descrie experiența personală. Această tulburare este comună în anorexia nervosa.
Garfinkel (1974), folosind un chestionar de autoevaluare a senzației de foame și de sațietate, a diferențiat anorecticii de subiecții din grupul de control prin parametrii: senzații gastro-intestinale, forța volitivă necesară pentru a se opri din alimentație și modificări post-prandiale. Anorecticii au prezentat o senzație mai mare de plenitudine înaintea mesei și această senzație a persistat mai mult timp după mesele pe care ie le credeau mai bogate în calorii. Explicația este o influență cognitivă semnificativă experimentarea senzației de sațietate la anorectici.
Studiile existente au adus dovezi privind existența malpercepției experiențelor interne la anorectici, însă nu au reușit sa demonstreze dacă aceste tulburări sunt factori determinanți ai anorexiei nervosa, sau sunt produse secundare ale sindromului, și care este relația lor față de o remisiune completă.
Reziliența și Imaginea corporală
Unul dintre studiile referitoare la ideea de reziliență și nemulțumirea față de corp este acela realizat de către Rubin et al. (2007), în care autorii au cercetat un lot de studente in vederea identificării modului în care atitudinea feministă nu doar ajută la îndepărtarea presiunilor sociale, ci intervine în procesul insatisfacției față de corp și permite femeilor să-și mențină imaginea pozitivă față de corp. Deși studiul arată că convingerile feministe nu influențează neapărat ceea ce femeile simt față de imaginea corporală, s-a demonstrat că scorurile mici la nemulțumirea față de corp se corelează cu feminismul. În acest studiu, Rubin et al. sunt interesați în a cerceta riscul, reziliența și rezistența la femeile feministe pentru a înțelege reușesc feministele să-și mențină sentimentele pozitive față de corp intr-o societate în care imaginea corporală este direct legată de puterea economică și socială a femeilor. Reziliența, în acest studiu, este considerată conform lui Wagnild et al. a fi abilitatea de a face față cu succes schimbărilor sau traumelor. Ipoteza studiului este că reziliența are un efect de ameliorare măsurabil al nemulțumirii față de imaginea corporală la femeile tinere. Mai exact, ipoteza studiului este aceea că dacă reziliența la femeile tinere crește, nemulțumirea față de imaginea corporală va scădea. Rezultatele acestui studiu arată o relație semnificativă între nivelul de reziliență la femei și menținerea imaginii negative asupra corpului. Aceste date sunt importante pentru că sugerează potențialul rezilienței în limitarea nemulțumirii față de imaginea corporală la femeile tinere. Studiul demonstrează că persoanele mai reziliente au scoruri mai mici la nemulțumirea față de corp. De asemenea, rezultatele studiului arată că femeile care au relații pozitive cu părinții au scoruri mai ridicate la reziliență față de femeile care au relații mai reci cu părinții.
Intervenții terapeutice în tulburări alimentare
1.4.1 Intervenții cognitiv-comportamentale
Abordarea cognitiv-comportamentală constituie una dintre abordările eficiente ale tulburărilor de alimentație. Pentru o abordare eficientă este importantă referirea la trăsăturile cognitive, și anume, la distorsiunile cognitive. [NUME_REDACTAT] a descris „deficitele” cognitive ale anorexiei în contextul istoriei pacientelor. Negarea bolii este caracteristică în tulburările de alimentație și se datorază deficitului emoțional. Emoțiile nu pot fi exprimate în cuvinte, tulburare denumită alexithimie. Conform lui Meerman și Vandereycken (1987) clasificarea distorsiunilor cognitive întâlnite în tulburările de alimetație de tip anorexie, este următoarea:
1) Abstracțiile selective, presupune ignorarea dovezilor împotriva credințelor abstracte de tipul ”Dacă sunt slabă, sunt deosebită”, sau „Doar dacă nu manânc realizez ceva important, sunt cineva”;
2) Suprageneralizările, sunt reguli formulate în baza unui singur eveniment, apoi extrapolate pentru multe alte situații, de tipul „Când mâncam dulciuri eram grasă, acum trebuie să renunț la dulciuri ca să nu mă îngraș” sau „Înainte când eram grasă eram nefericită, deci știu că dacă mă îngraș nu pot fi fericită”.
3) Exagerările sau supraevaluarea importanței unor consecințe nedorite, stimulii având o semnificație care nu se confirmă în cadrul unei analize obiective. Exagerările pot fi de tipul „Dacă mă îngraș 500g, mă voi îngrășa apoi mai mult” sau „Nu aș suporta să mi se facă observații că m-am îngrășat”.
4) Gândire dihotomică, „totul sau nimic”, un tip de gândire în termeni extremi și absoluți. Acest tip de gândire presupune ca lucrurile sunt fie pozitive, fie negative, corecte sau false, bune sau rele. „Dacă nu controlez totul, atunci pierd totul” sau „Dacă mă îngraș 500g, atunci mă voi îngrășa foarte mult fără să mă mai pot opri”.
5) Personalizarea și referința la sine, o manieră egocentrică de interpretare a unor evenimente nepersonale de tipul „Când am trecut pe la magazin, două persoane șușoteau și râdeau, probabil râdeau de mine și au spus că arăt prost, doar m-am îngrașat 2 kg” sau „Mă simt penibil când alții se uită la mine când mănânc” sau „Mă tem când văd o peroană grasă să nu arăt și au așa”.
6) Gândirea superstițioasă, presupune cauzalitate între evenimente independente de tipul „Nu mă mai pot bucura de nimic de frică să nu pierd acel lucru” sau „Dacă mănânc un dulce se va transfoma în grăsime pe șolduri”. Cele mai întâlnite distorsiuni cognitive la anorectice sunt gândirea dihotomică, personalizarea și gândirea superstițioasă.
[NUME_REDACTAT] (1962) a descris tulburările imaginii corporale în anorexia nervosa ca tulburare perceptivă și conceptuală a chemei corporale (body image). Aceasta depinde ca intensitate de forma anorexiei nervosa, cronică sau acută, de vârsta pacientei, de momentul evaluării. Se produce o supraevaluare a dimensiunilor corporale, ca în schizofrenii, obezitate, femeile însărcinate, balerine, gimnaste. În terapia tulburărilor de alimentație, imaginea corporală este un semn de imaturitate sexuală și al tendinței de negare a bolii (illness denial), fiind un predictor important al terapiei. Încă se cercetează în ce măsură distorsiunea este secundară condiției somatice, ori este un mecanism psihologic de compensare pentru evitarea disonanțelor cognitive, ori este un simptom specific tulburării.
Conform abordării cognitiv-comportamentale a tulburării de alimentație, un alt aspect important este maniera specifică de rezolvare a problemelor (solving problems). În perioada adolescenței, trecerea către stadiul de adult implică instabilitate emoțională, teamă și nesiguranță. Astfel, poate apărea o criză de maturizare, descrisă în literatura de specialitate drept criza identitășii, instrumentalizată în anorexie prin imaginea corporală. În contextul unei promovări intense în mass-media a idealului de suplețe corporală, adolescentele tind să se definească în mod predominant prin imaginea corporală. Din punct de vedere psihologic, a fi extrem de suplă, înseamnă a ignora impulsurile sexuale, a întârzia maturizarea. Postul alimentar devine o strategie de rezolvare a problemelor. [NUME_REDACTAT] descrie un caz în care o anorectică, după două luni de terapie, a declarat că „Toată viața m-am chinuit să slăbesc, și acum îmi cereți să mă îngraș!” Terapeutul îi cerea să renunțe la ceea ce dădea sensul unic al vieții ei devastate. Dacă nu ar mai fi anorectică nu ar mai avea identitate. În astfel de crize de identitate, terapia urmărește re-valorizarea altor dimensiuni. Stima de sine, foarte scăzută în aceste situații, se va redistribui altor domenii de viață, chiar dacă succesele sunt mici.
Conform lui Otte, Basler și Schwoon (1978), anorexia apare ca o strategie de adaptare la condițiile conflictuale ale maturizării, dar și de non-adaptare. Are loc în aparență o rezolvare a unora dintre problemele adolescenței, dar, în același timp, apar probleme noi, cu riscuri multiple, chiar vitale. Anorexia apare ca strategia unui individ vulnerabil, rigid psihologic, incapabil de a-și modofica percepția la noile cerințe ale vieții. Otte, Basler și Schwoon (1978) afirmă că există două aspecte semnificative în această falsă rezolvare de probleme. În absența altor strategii comportamentale, apare un proces de învățare care are drept efect reducerea anxietății și confirmarea ca persoană. În special, are loc reducerea anxietății generate de procesul maturizării psihice. Sentimentul pierderii controlului asupra somaticului va fi compensat de către anorectică prin controlul asupra comportamentului alimentar. În același timp, apare o formă de întărire pozitivă, specifică tulburărilor psihosomatice. Este vorba despre confirmarea celor din jur a unui comportament aberant. Confirmarea are loc în mod indirect, prin atenție pozitivă, îngrijorare, supărare, furie din partea persoanelor semnificative, părinți, rude, prieteni. În felul acesta, anorectica este în centrul atenției, exercită control asupra celor din jur, toate aceste reacții ale celor din jur constituind întăriri pozitive pentru anorectică.
Astfel, anorexia este o tulburare dramatică și rezistentă la terapie. Psihoterapia presupune, mai întâi, refacerea ponderală (de scurtă durată). Al doilea obiectiv, de lungă durată, este reprezentat de adaptarea psiho-socială a anorecticei. Mai întâi se are în vedere restabilirea greutății pacientei care sa-i permită o funcționare socială adecvată, cu un indice de masa corporală IMC≥17, apoi, în faza a doua, se lucrează la reintegrarea pacientei într-un mediu în afara familiei, un mediu care sa-i ofere o oarecare autonomie. Pacienta învață să preia răspunderea pentru ce anume și cât mănâncă. Baza și controlul terapiei o constituie caietul de monitorizare a meselor anorecticei. Se realizează, progresiv, reintegrarea socială. În paralel, se face analiza cognitivă, pentru abordarea detaliată a gândurilor anorecticei pe parcursul terapiei. Se vor considera procentul și conținutul de gânduri referitoare la alimente, distorsiunile de imagine corporală și se vor explora relațiile interpersonale. Se vor explora distorsiunile cognitive și se vor aborda sistematic în cursul terapiei. Se realizează, de asemenea, analiza comportamentală amănunțită în funcție de stimuli, organism (condiții personale), reacție, consecințe/întărire și contingențe. Analiza presupune o schemă care trebuie să cuprindă: S- stimulul declanșator al reacției,
O- organismul, condițiile somatice și psihice specifice individului,
R- reacția/comportamentul specific declanșat,
C1- consecințete, urmările concrete ale reacției resprective, atât consecințele pozitive care pot întări comportamentul anorectic, de exemplu atenția, încurajarea celor din jur, cât și consecințele negative ale comportamentului aberant, consecințe care pot constitui un punct de referință în cursul terapiei;
C2 – factorii contingenți care nu sunt declanșatori, dar sunt susținătorii reacției, de exemplu, alimente la îndemâna pacientei bulimice, sau mese copioase. Terapia presupune câteva ședințe, trei-cinci, de explorare și evaluare, necesare întocmirii unei analize comportamentale realiste. Pentru ca terapia să funcționeze, este necesară, în primul rând, existența unei relații terapeutice viabile. Cum aceste cliente sunt dificile, contractul terapeutic în anorexia nervosa este mai important decât în orice altă tulburare. Acesta conține obligatoriu reguli cu privire la creșterea ponderală și la modificarea regimului alimentar. Clienta va ține un jurnal în care va nota fiecare masă, ora de desfășurare și întregul conținut al mesei. În prima fază, ședințele de terapie se vor desfășura strict în baza caietului, se vor discuta cantitățile și maniera de desfășurare a meselor. Clienta trebuie să ia șase-șapte gustări mici pe zi, în alte programe patru-cinci gustări pe zi, la ore fixe, indiferent de senzațiile de foame sau sațietate, care sunt oricum distorsionate. Opțiunea pentru numărul de gustări pe zi se face în funcție de programul clientei, de posibilitățile concrete ale acesteia.
În următoarea fază a terapiei cognitiv-comportamentale se impune discutarea percepțiilor distorsionate, a gândurilor iraționale, și a anxietății specifice. Pe lângă regimul alimentar, se vor aborda temerile de a se îngrășa, distorsiunile de imagine corporală, și se recurge la training-ul de asertivitate pentru formarea competențelor interpersonale. Mulți autori recomandă terapia sistemică, familială. Oricum, în cadrul oricărui tip de terapie, sunt necesare întâlnirile cu familia, eficiente în condițiile participării pacientei. Mare parte din măsurile terapeutice necesită colaborarea cu familia (mama, tata și/sau alți membri), acestea fiind în legătură cu pregătirea meselor, contextul meselor, activitățile de socializare. Pe tot parcursul terapiei se menține transparența cu privire la măsurile terapeutice și la colaborarea cu cei implicați.
În cazul bulimiei nervosa, Fairburn (1990) a dezvoltat un program de terapie interpersonală care pornește de la faptul că bulimia reprezintă o experiență subiectivă a excesului și a pierderii controlului. Terapia cognitiv-comportamentală durează, în medie, șapte luni, este orientată spre problemă (problem-oriented), cu obiective și mijloace determinate, atât din perspectiva terapeutului, cât și din cea a pacientului. Ce se vrea a se obține, în mod esențial, este dobândirea controlului de sine (self-control). Este esențială dorința pacientului de schimbare, iar rolul terapeutului este acela de a oferi informații despre natura și condițiile tulburării, de consiliere și de suport. Este necesară totala transparență în ce privește demersul terapiei, în ce constă aceasta, care sunt șansele de ameliorare și în ce condiții. Pe parcursul terapiei, clientul învață să preia răspunderea pentru propriul comportament, și astfel, către sfârșitul terapiei, clientul își va afirma forța și voința sa pentru schimbare.
Fairburn descrie trei stadii ale intervenției terapeutice:
a) În primul stadiu se are în vedere întreruperea ciclului bulimie-vomismente. Frecvența întâlnirilor este de două-trei întâlniri pe săptămână. Clienta va avea un jurnal în care își va nota toate condițiile de desfășurare a meselor normale și a episoadelor bulimice. Se vor identifica momentele de pierdere a controlului, diferențiere dificilă la începutul terapiei. Se explică clientei irelevanța senzațiilor de foame și sațietate. Nu se vor face restricții cu privire la alimentele ingerate și nu se încearcă oprirea directă a vomismetelor. Se asigură clienta că modificările în comportamentul alimentar nu vor atrage după ele o creștere ponderală, și că un regim de trei-patru gustări pe zi se recomandă și pacienților cu obezitate. Se recomandă cântărirea de două-trei ori pe săptămână. În cadrul ședințelor de terapie se discută pe baza caietului de monitorizare, schema alimentară (pattern-ul). Se laudă succesul, iar momentele de pierdere a controlului se analizează cu răbdare în vederea găsirii căilor adecvate de prevenire a acestora. Se are în vedere întărirea controlului de sine al clientei, și se va gratifica progresul făcut de aceasta, oricât de mic este. Se va face controlul stimulilor direct sau indirect, prin evitarea unor cantități exagerate de alimente. Se recomandă clientei angajarea în activități interesante, în special în perioadele de control scăzut. Socializarea este foarte importantă, se vor recomanda întâlnirile cu persoanele apropiate (significant others). Se păstrează transparența cu privire la terapie, și se abordează în mod repetat culpa inutilă cu privire la episoadele bulimice. Stadiul întâi durează aproximativ 4-6 săptămâni, și se va prelungi până se va obține un singur vomisment pe săptămână.
b) Stadiul al doilea cuprinde o ședință pe săptămână. Se menține caietul de monitorizare pentru a monitoriza comportamentul alimentar. În acest stadiu se are ăn vedere formarea unui coping adaptativ. Tema principală a ședințelor de terapie o constituie abordarea de tipul rezolvare de probleme (problem solving), discutând cum să depășim dificultățile vieții. Se analizează soluțiile în cazul apariției episoadelor bulimice, cum se reia programul alimentar, cum se pot evita episoadele bulimice și, de asemenea se analizează reacția clientei la un stres astfel încât să nu reacționeze prin bulimie. Se discută, de asemenea, detaliat, faptul că bulimia este o consecință a dietelor. Se face consiliere alimentară, se încurajează clienta să accepte alimente blamate. De asemenea, tot în acest stadiu al terapiei, se identifică gândurile negative, și se discută semnificația obsesiilor cu privire la greutatea și forma corporală (body weight and shape), semnificația modelului cultural și, de asemenea, stima de sine în strânsă dependență de imaginea corporală. Se punctează faptul că există zile în care clienta este disforică și se „simte grasă”, și zile de echilibru emoțional, când „nu se mai simte grasă”. La finalul acestui stadiu se observă progresele privind scăderea preocupărilor pentru alimente, iar progresele în domeniul comportamentului alimentar sunt semnificative.
c) În acest stadiu, al treilea, ședințele sunt una-două pe lună. Se consolidează progresele realizate, și în același timp, se pregătește clienta pentru terminarea terapiei. Principala preocupare în acest stadiu o reprezintă momentele dificile pe care clienta să le facă față fără ajutorul psihoterapeutului. Se va face împreună cu clienta un plan scris care va cuprinde monitorizarea comportamentului alimentar și controlul stimulilor, solicitarea suportului social din partea celor apropiați, și identificarea și eliminarea dificultăților curente. Fairburn demonstrează eficiența unei astfel de abordări terapeutice.
Problema eficacității, arată Grawe, trebuie abordată în manieră diferențiată pentru diferitele forme de terapie, pentru că: a) există specificitate; b) ca și la medicație, există mai multe forme de terapie care vor fi benefice pentru aceeași tulburare; c) alegerea va ține seama și de efectele secundare, factorii economici, experiența și înclinațiile terapeutului.
De asemenea, [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] vorbesc despre faptul că terapia cognitiv-comportamentală s-a dovedit a fi cel mai eficient demers terapeutic în tratamentul bulimiei nervosa. Modelul cognitiv al acestei tulburări are la bază convingerea eronată conform căreia clienta trebuie să fie slabă pentru a avea valoare. Odată ce această convingere este identificată, se va trece la înlocuirea tiparului comportamental dietă-mâncat compulsiv-vomă cu unul mai rațional. Cele două autoare descriu etapele psihoterapiei cognitiv-comportamentale: Etapa întâi, timp de opt săptămâni, presupune realizarea unei alinațe terapeutice solide, un program de alimentație regulată cu cântărire săptămânală, și explicarea clientei a tulburării, prin intermediul conceptelor terapiei cognitiv-comportamentale. În etapa a doua, care durează tot opt săptămâni, se are în vedere restructurarea cognitivă, constând în identificarea, combaterea și înlocuirea gândurilor și convingerilor disfuncționale care mențin problema. Se abordează convingerile legate de forma corporală, preocupările legate de greutate, problematica stimulilor declanșatori ai mâncatului în exces, clientul însușindu-și strategii de a le gestiona. În etapa a treia, care durează trei săptămâni, este abordată problematica prevenirii recăderilor.
Reziliența și tulburările alimentare
ȘerbaN Ionescu consideră că reziliența este un proces natural, un proces în desfășurare, unde individul este responsabil de ceea ce i se întâmplă și care se construiește individual în interacțiune cu ceilalți. În cursul anilor s-a strâns o cantitate impresionantă de date de cercetare despre cum se produce reziliența fără intervenția specialiștilor, cunoștințe care pot fi utilizate pentru a interveni într-un anumit mod special pe lângă populații, pe lângă indivizi care, din cauza situației în care se află, pot fi considerați ca prezentând riscul de a dezvolta patologii după aceea. Multitudinea de cercetări în domeniu au dus către conceptul de „reziliență asistată” al lui [NUME_REDACTAT], concept care exprimă o nouă modalitate de a lucra, de a face clinică, o modalitate de lucru în care terapeuții nu sunt centrați pe handicap, boală, pe suferință, ci pe forțele, pe potențialitățile pe care le are fiecare individ, pe ceea ce poate fi utilizat din mediul înconjurător al individului respectiv, cu prevenția ca un element foarte important. Reziliența asistată presupune schimbarea strategiilor relaționale cu clienții; se utilizează o metodă euristică, adică se încearcă să se ajute pacientul să-și descopere singur ce calități are, ce forțe are pentru a construi ceva nou în lupta cu traumatismul și lupta cu adversitățile cărora trebuie să le facă față. Se dezvoltă un parteneriat cu clientul respectiv pe care teraputul îl insoțește. Se încearcă să se vadă, în situațiile cele mai dificile, cele mai disperate, care sunt resursele persoanei sau resursele benefice din jurul ei pentru a o putea ajuta să nu dezvolte patologia sau, dacă a început să o prezinte, să stopăm acest proces și să facem ca evoluția să fie spre sănătate. Terapia bazată pe punctele forte ale persoanei iși are originea în terapia pozitivă, iar unul dintre reprezentanții acestui curent, Seligman (2002), atrage atenția asupra importanței intervenției bazate pe puncte forte, pe care o consideră esențială atât în terapie, cât și în prevenție. Dacă multă vreme terapia s-a focalizat asupra tulburărilor psihice, asupra patologiei, începând cu anii 1990, psihoterapeuții au început să abordeze o terapie bazată pe punctele tari ale persoanei. Acest tip de terapie poate fi combinat cu terapiile fondate pe alte orientări teoretice, precum terapiile cognitive, psihodinamice și sistemice. [NUME_REDACTAT] a adus o contribuție importantă la dezvoltarea psihoterapiei bazate pe puncte forte și orientate spre construirea rezilienței persoanei.
Introducerea conceptului de reziliență în domeniul psihoterapiilor, deși de dată recentă, ar putea conduce către progrese interesante. Atât pentru cercetare, cât și pentru practică, se desprind mai multe căi viitoare. De exemplu: a) studierea evoluției, în urma unei terapii, a pacienților cu niveluri foarte diferite de reziliență, așa cum au fost evaluate cu instrumentele disponibile, la începutul terapiei; b) impactul diferitelor tipuri de psihoterapie asupra nivelului de reziliență; c) aplicarea și adaptarea tipului de terapie utilizat de norine Johnson (2003) cu adolescente și la alte categorii de pacienți.
Tratatul de reziliență asistată a lui [NUME_REDACTAT] (2013) este conceput ca „o cutie de scule”, de instrumente la îndemâna specialiștilor din domeniu, pe baza cărora aceștia, folosindu-și creativitatea, le pot folosi pentru a-și crea propriile programe, instrumente de lucru aplicabile pentru o arie largă de probleme, inclusiv în domeniul tulburărilor de alimentație.
Capitolul 2 – OBIECTIVELE ȘI METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1 Design-ul cercetării
Cercetarea de față reprezintă un studiu de tip non-experimental corelațional. Termenul de „corelațional” este utilizat frecvent cu referire la cercetările care nu au caracter experimental sau cvasi-experimental (lotul de subiecți nu este ales în mod aleator, variabilele independente nu sunt controlate de cercetător). Corelaționale sunt considerate și acele studii ale căror date sunt analizate cu ajutorul uneia dintre procedurile statistice care apar în cazul analizei de corelație. Tipul de abordare non-experimentală este unul dintre cele mai frecvent întâlnite în practica de cercetare, mai ales în lucrările tinerilor cercetători. Termenul de „corelație” exprimă o legătură între anumite aspecte ale realității, așa cum este reflectată în planul observației directe. Corelația exprimă o legătură cantitativă sistematică între valorile a două variabile-pereche, măsurate pe subiecți aparținând aceluiași eșantion de cercetare.
Obiectivele majore ale modelului corelațional sunt, pe de o parte, evaluarea intensității și sensul asocierii dintre diverse fenomene de ordin psihic, social, comportamental atitudinal si, pe de altă parte, predicția unor caracteristici pe baza valorilor altora, cu care se află în relație de asociere. În cazul studiilor numite corelaționale, variabilele dependente și cele independente sunt măsurate în condiții care nu permit concluzii de tip cauzal. Se admite totuși, că rezultatele studiilor „corelaționale” pot fi interpretate uneori în termeni cauzali, utilizând teorii existente sau ipoteze, dar astfel de rezultate nu pot constitui în niciun caz o dovadă științifică a unei relații de tip cauzal.
În concepția lui Pearson, cel care a inventat coeficientul de corelație, relația de asociere dintre variabile poate fi la fel de informativă ca și relația de cauzalitate. În psihologie, ponderea studiilor corelaționale este mult mai mare decât a celor experimentale, care sunt mai pretențioase și mai dificil de realizat. În esență, conceptul de corelație este fundamentat pe ideea de covarianță – în ce măsură valorile a două sau mai multor variabile măsurate pe aceleasi persoane variază concomitent, una în raport cu cealaltă. Cercetarea are obiectivul de a descoperi în ce măsură două sau mai multe variabile prezintă o variație reciprocă. În această situație datele sunt evaluate transversal, intr-un singur moment al cercetării.
Cercetările corelaționale se lovesc de aceeași problemă a validității interne ca și cercetările experimentale. Diferențele provin din faptul că posibilitățile de creștere a validității interne sunt mult mai reduse la cercetările corelaționale față de experimente. Cu toate că studiile corelaționale nu au un caracter la fel de intruziv în viața subiecților, participarea la un studiu poate fi în măsură să altereze manifestările naturale ale subiecților. Faptul de a fi supus cercetării sau efectul intervenției cercetătorului sunt posibile surse ale acestei alterări.
Cu toate acestea, modelul corelațional continuă să se bucure de o mare popularitate printre cercetători datorită avantajelor pe care le prezintă, si anume, realizarea mai ușoară, prin comparație cu experimentele, posibilitatea de a studia probleme reale, cu subiecți care se manifestă în mediul lor natural, precum și posibilitatea de a recolta, de obicei, o cantitate mai mare de informații față de cazul experimentelor. Astfel, cercetările corelaționale reprezintă o cale utilă de a afla răspunsuri la întrebări importante pentru cercetarea științifică. De asemenea, există metode de creștere a validității interne prin utilizarea unor metode moderne de investigare sau de analiză a datelor, cum ar fi procedurile de echivalare a grupurilor, metoda regresiei întrerupte, etc.
2.2 Obiectivele cercetării
Evidențierea relației dintre dorința de a fi slab și reziliență.
Evidențierea relației dintre bulimie și reziliență.
Evidențierea relației dintre nemulțumirea față de corp și reziliență.
Obiectivele au fost stabilite în urma unor observații in practică referitoare la profilul psihologic al persoanelor preocupate excesiv de imaginea corporală, forma și greutatea corporală, de aici rezultând comportamente de restricții sau excese alimetare.
Într-o societate modernă, în care femeia trebuie să facă față unor multiple roluri, acela de mamă, soție, gospodină, femeie de carieră, impactul modei promovate agresiv în media, apare o definire de sine prin propriul corp. Din observațiile mele am remarcat că persoanele care trăiesc în aceeași societate contemporană românească, supuse acelorași presiuni sociale, se împart în două categorii: cele care dezvoltă comportamente alimentare care pot duce în timp către tulburări alimentare, și persoane care au comportamente alimentare normale. Prezumția mea este aceea că diferența dintre cele două categorii de subiecți o face reziliența.
Persoanele care au tendințe catre tulburări alimentare, sau care au dezvoltat deja astfel de patologii, s-a demonstrat în numeroase studii ca sunt persoane cu stimă de sine scăzută, sentimente de tristețe, de ineficiență, lipsă de speranță. Astfel, cercetarea de față își propune să demonstreze reziliența scăzută la aceste persoane.
2.3 Ipotezele cercetării
Există o corelație negativă între dorința de a fi slab și reziliență, pe măsură ce scorul la dorința de a fi slab crește, reziliența scade.
Există o corelație negativă între bulimie și reziliență, pe măsură ce scorul la bulimie crește, reziliența scade.
Există o corelație negativă între nemulțumirea față de corp și reziliența, pe măsură ce scorul la nemulțumirea față de corp crește, reziliența scade.
Variabilele cercetării
Dorința de a fi slab
[NUME_REDACTAT] față de corp
[NUME_REDACTAT] cercetării
Lotul de subiecți este format din 65 de persoane cu vârste cuprinse între 20 și 58 ani, 6 bărbați și 59 femei, dintre care 41 sunt pacienți ai unui medic nutriționist, iar 24 sunt persoane identificate de mine care prezintă nemulțumiri privind greutatea și forma corporală, și care au istoric de diete alimentare. Toți subiecții sunt din București.
Figura 1 – Genul subiecților
[NUME_REDACTAT] evaluarea atitudinilor, emoțiilor și a comportamentelor legate de alimentație, am folosit chestionarul EDI-3, „Inventarul tulburărilor de comportament alimentar-3”, realizat de David M. Garner, 1984. Acesta este un scurt instrument de evaluare, conceput să măsoare riscul unei tulburări de comportament alimentar, bazându-se pe preocupările legate de dietă, greutatea corporală, istoricul greutății corporale, înălțimea și manifestările care indică existența tulburărilor de comportament alimentar. EDI-3 include trei scale, Dorința de a fi slab (7 itemi); Bulimie (8 itemi); Nemulțumire față de corp (10 itemi).
Constructul „Dorința de a fi slab” este considerat a fi una dintre caracteristicile fundamentale ale tulburărilor de comportament alimentar și a fost considerat un criteriu esențial de diagnostic de către numeroase sisteme de clasificare. Cei 7 itemi din scala Dorința de a fi slab(DS) evaluează dorința extremă de a fi mai slab, interseul pentru diete, preocuparea legată de greutate și frica intensă de a lua în greutate. Studiile prospective au indicat că această scală reprezintă un predictor bun pentru comportamentul alimentar compulsiv și pentru dezvoltarea tulburărilor evidente de comportament alimentar.
[NUME_REDACTAT] (B) evaluează tendința de a se gândi la și de a avea episoade de consum alimentar exagerat și necontrolat, mai exact, alimentație compulsivă. Cei 8 itemi ai acestei scale surprind preocupările pentru alimentația compulsivă și consumul alimentar, ca răspuns la o stare de agitație. Prezența alimentației compulsive este una dintre caracteristicile definitorii ale bulimiei nervoase și diferențiază între tipul de anorexie nervoasă restrictivă și cel asociat cu alimentația compulsivă/vărsături. Studiile au arătat că alimentația compulsivă este frecvent întâlnită la persoanele care nu întrunesc toate criteriile pentru un diagnostic de tulburare de comportament alimentar; cu toate acestea, în majoritatea cazurilor, alimentația compulsivă este asociată cu o suferință psihologică întemeiată.
[NUME_REDACTAT] față de corp (NC) este formată din 10 itemi, și evaluează nemulțumirea legată de aspectul general și de dimensiunile acelor părți ale corpului care prezintă un interes deosebit pentru cei cu tulburări de comportament alimentar, adică burtă, șolduri, coapse, fese, etc. Un item al acestei scale măsoară senzația de balonare după consumarea unei mese normale, o trăsătură comună celor care sunt nemulțumiți de greutatea lor corporală. Pentru că nemulțumirea față de corp este endemică în rândul tinerelor din cultura vestică, nu se poate concluziona că doar acest construct constituie cauza tulburărilor de comportament alimentar. Totuși, acesta poate fi considerat un factor de risc major, responsabil de inițierea și, apoi, de menținerea comportamentelor exagerate de controlare a greutății întâlnite în tulburările de comportament alimentar (Garner, 1984, p.26).
Instructaj. Într-o primă fază, subiecților li se obține Consimțământul informat. Prima pagină a setului de chestionare conține o informare a subiecților privind faptul că aceste chestionare fac parte din cercetarea „Reziliența și tendințele către tulburări alimentare” în vederea realizării lucrării de licență, obiectul studiului este acela de a obține informații atât despre atitudinile, emoțiile și comportamentele legate de alimentație cât și informații privind reziliența. Asigurăm respondenții de confidențialitatea datelor personale, de faptul că se pot retrage oricând doresc din acest studiu, și li se cere consimțământul de a participa la cercetare.
În următoarea fază se face instructajul privind completarea chestionarelor:
Respondenții sunt informați că nu există răspunsuri greșite și că nu există limită de timp pentru completarea chestionarelor. Majoritatea adulților pot să completeze chestionarele în 15 minute;
Respondenții pot pune întrebări oricând doresc lămuriri suplimentare;
Respondenții sunt informați că este important să răspundă la toți itemii.
Se explică respondenților cotarea itemilor, Î – întodeauna, O – de obicei, A – adesea, C – câteodată, R – rar, N – niciodată. Aceștia vor încercui răspunsul răspunsul ales.
Odată ce chestionarul a fost completat de către subiect, examinatorul ar trebui să-l parcurgă cu vederea pentru a identifica itemii omiși la care nu s-a răspuns și cei care au răspunsuri multiple. Respondenții sunt îndrumați să răspundă la itemii rămași necompletați sau sfătuiți să selecteze un singur răspuns pentru un item, dacă anterior a ales mai multe răspunsuri. Lipsa mai multor răspunsuri sau existența mai multor itemi care nu se pot cota pot determina invalidarea protocolului.
Pe parcursul completării chestionarelor de către respondenți am oferit informații suplimentare, lămuriri diverse privind obiectivele acestei cercetări, completarea chestionarelor, precum și cereri de feed-back privind scorurile obținute de către persoanele participante. De asemenea, am întâlnit două persoane care au refuzat să răspundă întrebărilor privind aprecierea propriului corp. O doamnă de 55 ani, cu probleme vechi de obezitate, a refuzat să răspundă la itemii „cred că burta mea are mărimea potrivită”, „cred că am coapsele prea mari” și „îmi place forma feselor mele”, considerându-le „deplasate”. Apreciez acest refuz ca fiind rezistențe din partea respondentei, teme care ar trebui explorate ulterior împreună cu un terapeut. Un alt domn, în vârstă de 34 ani, de asemenea, cu obezitate pronunțată, a refuzat să răspundă la itemii „cred că am coapsele prea mari” și „îmi place forma feselor mele”.
41 de respondenți din cei 65 în total au fost pacienți ai unui medic nutriționist, care au avut o mare disponibilitate de a completa chestionarele solicitate.
Cotarea se face însumând scorurile tuturor itemilor scalelor DS, B și NC. Scorurile mari reprezintă tendința subiectului de a dezvolta tulburări alimentare. De exemplu, scorurile brute la nemulțumire față de corp (NC) de 0-7 reprezintă o nemulțumire față de corp scăzută, între 8 – 30 avem nemulțumire față de corp moderată, iar scorurile între 31 – 40 reprezintă nemulțumire față de corp crescută.
Al doilea chestionar folosit în această cercetare a fost Scala de Reziliență 14 itemi, dezvoltată de Gail M. Wagnild și Heather M. Young, 1987, considerată una dintre cele mai acurate instrumente în măsurarea rezilienței. Scopul acesteia este de a evalua nivelurile de reziliență la nivelul populației generale. S-a demonstrat că această variantă a scalei de reziliență prezintă o bună consistență internă și e de încredere din punct de vedere al validității externe.
Reziliența este capacitatea de a face față cu succes adversităților de orice fel din viața individului. Indivizii rezilienți reușesc să identifice resurse care să-i ajute să meargă mai departe, în ciuda adversităților prin care au trecut. Persoanele reziliente sunt încrezătoare în forțele proprii și îsî cunosc foarte bine resursele de care dispun, punctele forte, dar și pe cele slabe. A fi rezilient înseamnă a continua să se dezvolte armonios, a-și recăpăta starea de echilibru după o experiență dificilă.
Pornind de la cercetările efectuate, Wagnild și Young identifică următoarele cinci componente ale rezilienței:
Calmul (sau seninătatea), exprimat prin tendința de a lua lucrurile așa cum sunt, reducând reacțiile extreme la adversitate printr-o perspectivă echilibrată asupra vieții și experiențelor pe care le oferă, păstrând o stare de calm în cât mai multe situații;
Perseverența, care presupune a persista în ciuda adversității sau a descurajării, a continua lupta pentru a-și construi viața;
Încrederea în sine, acea capacitate de a conta pe sine, de a-și recunoaște forțele și limitele;
Capacitatea de a da sens, de a realiza că în viață sunt scopuri de atins și că unele sunt deja atinse, că există lucruri pentru care trebuie să trăiești;
Solitudinea existențială, corespunde prezenței unui sentiment de libertate și de unicitate, realizării faptului că parcursul vieții fiecărei persoane este unic și chiar dacă anumite situații sunt împărtășite cu alte persoane, sunt altele pe care trebuie să le înfrunți singur.
Instructaj. Respondenții sunt instruiți să noteze prin încercuirea unei cifre, 1 însemnând „dezacord total”, iar 7 „acord total” conform cu răspunsul ales.
Cotarea se face însumând scorurile itemilor. Astfel se obține un scor brut care se interpretează astfel: între 14 – 56 – reziliență foarte scăzută; între 57 – 64 – scor scăzut; între 65 – 73 – scor moderat scăzut; între 74 – 81 – moderat crescut; între 82 – 90 – scor crescut; intre 91 – 98 – scor foarte mare, însemnând o reziliență foarte bună.
[NUME_REDACTAT] a fost realizată prin utilizarea instrumentelor „Inventarutulburărilor de comportament alimentar – 3” (EDI-3) și a scalei de reziliență 14 itemi. Aceste chestionare au fost aplicate individual subiecților. În ceea ce privește instructajul, acesta s-a făcut sub două forme. Fiecare probă are propriul instructaj scrisla care se adaugă instructajul oral care trebuie să fie flexibil, adaptat nivelului de înțelegere al subiectului. Am pus accent pe informarea persoanelor privind cercetarea la care participă și implicațiile pe care le are asupra fiecăruia. Am pus accent pe confidențialitatea datelor personale, problemă ridicată de numerosi respondenți. De asemenea, am insistat asupra importanței sincerității răspunsurilor pentru veridicitatea cercetării. M-am asigurat că subiecții au înțeles exact sarcinile de lucru punând întrebări și încurajându-i să solicite lămuriri suplimentare dacă e nevoie. Ambele chestionare au fost solicitate spre completare împreună, timpul pentru completare fiind de aproximativ 10-15 minute. La finalul completării chestionarelor am verificat dacă au fost completați toți itemii sau dacă au fost răspunsuri multiple. Apoi am discutat motivele pentru care două persoane au refuzat să răspundă anumitor itemi. În cazul acestor persoane este nevoie de o explorare a temelor legate de rezistențele identificate.
După scorarea chestionarelor, s-a obținut o bază de date cu cei 65 de subiecți, cu scorurile brute corespondente la scalele „Dorința de a slăbi” (DS), „Bulimie” (B), „Nemulțumire față de corp” (NC) și „Reziliența” (Rez).
Normalitatea distribuției
Primul pas în prelucrarea statistică a rezultatelor cercetării, în vederea confirmării sau infirmării ipotezelor cercetării, este testarea normalității distribuției. Pentru prelucrarea statistică a datelor se va utiliza programul de prelucrare statistică SPSS din cadrul facultății.
În multe analize statistice avem variabile dependente și variabile independente. Variabila dependentă este o variabilă care depinde de alți factori. În cercetarea de față variabilele dependente sunt DS, B și NC. Variabila independentă este o variabilă care nu depinde de alți factori. De exemplu, genul sau vârsta subiecților nu se schimbă odată cu scorurile altor scale. Multe metode parametrice statistice, cum ar fi regresia liniară, corelația Pearson, necesită ca variabila dependentă să aibă distribuție aproximativ normală pentru fiecare categorie de variabile independente. În cercetarea de față, distribuția scorurilor variabilelor dependente trebuie să fie testată pentru a se vedea dacă este apropiată de curba normală. În cazul în care această distribuție va fi apropiată de cea normală, vom folosi ca metodă statistică de testare a corelației, coeficientul de corelație liniară Pearson. În cazul în care distribuția nu va fi apropiată de cea normală, vom folosi coeficientul de corelație pentru date ordinale a lui Spearman.
Pentru a testa normalitatea distribuției datelor noastre vom calcula:
indicele de simetrie al distribuției (skewness), aplatizarea (kurtosis), valorile z care ar trebui sa fie intre -1,96>z<+1,96
[NUME_REDACTAT]-Wilk, p>0,05
Histograme, Normal Q-Q plots, Box plots
Ipoteza cercetării: Distribuția scorurilor variabilelor dependente DS, B și NC este apropiată de distribuția normal a lui Gauss.
Așa cum se observa in Figura 3, pentru a calcula valoarea z pentru skewness, în cazul femeilor, z=statistic/eroarea standard, z=0,382/0,311=1,22.
Pentru kurtosis, z=-1.034-0,613=1,68.
În cazul bărbaților, pentru skewness, z=1,217/0,845=1,44; pentru Kurtosis, z=2,601/1,741=1,49
Rezultat: Se observă că valorile lui z calculate sunt in intervalul -1,96>z calculat<1,96. Valorile calculate ale lui z pentru indice de simetrie (skewness) și aplatizare (kurtosis), precum și inspecția vizuală a histogramelor, a normal Q-Q plots și a box-plots pentru femei și bărbați, arată că scorurile la DS sunt distribuite aproximativ normal, cu un indice de simetrie de 0,382 (eroarea std-0,311) și aplatizare de 1,034 (eroarea std.-0,613) pentru femei, și cu un indice de simetrie de 1,217 (eroarea std.-0,845) și aplatizare de 2,601 (eroarea std-1,741) pentru bărbați.
Figura 2 – Histograma distribuției DS pentru femei
Figura 3 – Dorința de a fi slab
Figura 4 – Histograma distribuției DS pentru bărbați
Figura 5 – Normal Q-Q Plot DS pentru femei
Figura 6 – Box plot DS pentru bărbați și femei
Similar, am efectuat această analiză pentru celelalte variabile dependente, iar rezultatele au fost astfel:
În cazul variabilei Bulimie (B), testul Shapiro-Wilk arată o distribuție care nu este normală, atât în cazul femeilor, cât și în cazul bărbaților, fapt relevat de obținerea unui prag de siguranță p<0,05.
Figura 7 – [NUME_REDACTAT] cazul variabilei Reziliența (Rez), testul Shapiro-Wilk arată o distribuție care nu este normală, atât în cazul femeilor, cât și în cazul bărbaților, fapt relevat de obținerea unui prag de siguranță p<0,05.
.
Figura 8 – [NUME_REDACTAT] cazul variabilei Nemulțumirea față de corp (Nem_corp) testul Shapiro-Wilk arată o distribuție normală, atât în cazul femeilor, cât și în cazul bărbaților, fapt relevat de obținerea unui prag de siguranță p>0,05.
Figura 9 – Nemulțumirea față de corp
În urma rezultatelor obținute la testarea normalității distribuțiilor scorurilor variabilelor dependente, se observă că nu toate distribuțiile se apropie de distribuția normală a lui Gauss. Astfel, pentru testarea corelației dintre variabilele dependente în vederea confirmării/infirmării ipotezelor cercetării, voi folosi coeficientul de corelație pentru date ordinale al lui Spearman. Coeficientul de corelație Spearman indică măsura intensității a două variabile exprimate pe scale de tip interval/raport. Mecanismul de calcul se bazează pe transformarea valorilor ambelor variabile în scoruri z, adică pe convertirea acestora în „distanță standard” față de medie. Coeficientul de corelație a rangurilor Spearman (r) are același domeniu de variație ca și coeficientul de corelațtie Pearson, între -1/+1.
Interpretarea coeficientului de corelație Spearman:
r=0 – cele două variabile nu variză concomitent deloc;
0>r>1 – cele două variabile tind să crească sau să scadă concomitent, intr-o anumită măsură;
r=1,0 – corelație pozitivă perfectă
-1>r>0 – în timp ce o variabilă tinde să crească, cealaltă tinde să descrească;
r=-1,0 – corelație negativă perfectă
Dacă probabilitatea aferentă valorii calculate a testului este mai mare de 0,05, coeficientul de corelație va fi considerat nesemnificativ (are șanse prea mari să rezulte din întâmplare). Aceasta nu înseamnă că nu există o corelație între cele două variabile, ci doar că datele nu au putut să o pună în evidență.
Interpretarea coeficientului de corelație:
0,70 – 1,0 – asociere foarte puternică
0,5 – 0,69 – asociere substanțială
0,30 – 0,49 – asociere moderată
0,10 – 0,29 – asociere scăzută
0,01 – 0,09 – asociere neglijabilă
Capitolul 3 – REZULTATELE CERCETĂRII
3.1 Interpretarea statistică a rezultatelor
Testarea corelației dintre variabilele Dorința de a fi slab și [NUME_REDACTAT] 10 – Corelație DS-[NUME_REDACTAT] corelației dintre variabilele Bulimie și [NUME_REDACTAT] 11 – Corelație B-[NUME_REDACTAT] 2. Există o corelație negativă între bulimie și reziliență, pe măsură ce scorul la bulimie crește, reziliența scade.
Astfel, pentru un eșantion cu volumul 65, valoarea lui r=-0,311, pentru un nivel de semnificație p=0,012, am obținut o corelație negativă semnificativă cu p<0,05, bilateral, între cele două variabile dependente Reziliența și Bulimie. Rezultă că se confirmă ipoteza 2, există o corelație negativă între Bulime și Reziliență (Fig.11).
Testarea corelației dintre variabilele Dorința de a fi slab și [NUME_REDACTAT] 12 – [NUME_REDACTAT] față de corp-[NUME_REDACTAT] 3. Există o corelație negativă între nemulțumirea față de corp și reziliența, pe măsură ce scorul la nemulțumirea față de corp crește, reziliența scade.
Astfel, pentru un eșantion cu volumul 65, valoarea lui r=-0,151, pentru un nivel de semnificație p=0,231, am obținut o corelație negativă nesemnificativă cu p>0,05, bilateral, între cele două variabile dependente Reziliența și Nemulțumirea față de corp. Rezultă că nu se confirmă ipoteza 3, nu există o corelație negativă semnificativă între Nemulțumirea față de corp și Reziliență (Fig.12).
În vederea obținerii unor informații suplimentare necesare cercetării de față, voi emite o nouă ipoteză a cercetării pe care doresc să o verific:
Ipoteza 4. Există o corelație negativă între Nemulțumirea față de corp și Reziliență la persoanele cu IMC≤25, pe măsură ce scorul la nemulțumirea față de corp crește, reziliența scade.
Astfel, pentru un eșantion cu volumul 31, cu IMC≤25, valoarea lui r=-0,286, pentru un nivel de semnificație p=0,118, am obținut o corelație negativă nesemnificativă cu p>0,05, bilateral, între cele două variabile dependente Reziliența și Nemulțumirea față de corp. Rezultă că nu se confirmă ipoteza 4, nu există o corelație negativă semnificativă între Nemulțumirea față de corp și Reziliență (Fig.13).
Figura 13 – Corelație Nem_corp – Reziliență, IMC≤25
3.2 Interpretarea psihologică a rezultatelor
În cadrul acestei cercetări s-au folosit două chestionare, unul care evaluează atitudinile, emoțiile și comportamentele legate de alimentație și un altul care măsoară nivelul de reziliență a acelorași respondenți. Pe baza răspunsurilor la chestionarul referitor la alimentație se pot trage concluzii referitoare la tendința către tulburări alimentare sau riscul unor peroane de a dezvolta patologii în această zonă. Întrucât negarea poate reprezenta o problemă, se știe că pacienții cu tulburări alimentare prezintă, în general, o negare a bolii, scorurile mici nu ar trebui interpretate ca indici pentru lipsa unei tulburări de comportament alimentar. Tabloul va fi completat de informațiile colaterale de la părinți, colegi, profesori, utile pentru a compensa efectele negării, ale auto-dezvăluirii reduse și ale dezirabilității sociale. Scorurile mari obținute cu ajutorul acestui instrument de auto-evaluare nu înseamnă în mod obligatoriu că respondentul are o tulburare de comportament alimentar, totuși, aceste scoruri denotă existența unor preocupări pentru greutate, conformație corporală și alimentație. Studiile efectuate au arătat că un număr semnificativ de respondenți care au înregistrat scoruri mari aveau tulburări de comportament alimentar semnificative din punct de vedere clinic. Scalele „dorința de a slăbi”(DS) și „nemulțumirea față de corp”(NC) trebuie să fie interpretate în contextul greutății reale a respondentului, deoarece o dorință accentuată de a fi mai slab are implicații diferite pentru cineva care este deja slab, în comparație cu o persoană care ar putea fi considerată în mod obiectiv ca fiind peste standardele de greutate și care este supusă unor presiuni interne și externe de a slăbi din motive de ordin social și legate de starea de sănătate. Toray și Cooley (1997) au raportat că subscala DS a avut scoruri semnificativ mai mari în cazul femeilor care au prezentat fluctuații ale greutății corporale cu cele având o greutate stabilă. În concluzie, instrumentul EDI-3 folosit este destinat să evalueze în mod sistematic informațiile din trei domenii: a) greutate corporală, b) preocupare pentru diete și c) simptome comportamentale ce indică o tulburare de comportament alimentar.
Tulburările alimentare, în cea mai mare parte a lor, își au premisele în copilărie, adolescență. Factorii care contribuie la dezvoltarea acestor patologii sunt multiplii, ei țin de mediul familial, atitudinile familiei față de alimentație, abuzurile de toate felurile care se petrec în familie, apoi factorii de mediu, care țin de aprecierea societății referitoare la greutatea ideală, faptul că succesul social este în strânsă legătură cu imaginea corporală, în special în cazul femeilor. Persoanele care prezintă tulburări de comportament alimentar au stimă de sine scăzută, emoționalitate, teamă, sentimente de ineficiență, de cele mai multe ori tristețe, tulburări de somn, lipsă de speranță.
Reziliența este acea capacitate a individului de a-și reveni rapid după o boală, o schimbare, sau o calamitate. Reziliența se formează încă din copilărie sub acțiunea unor factori favorizanți care țin de caracteristici individuale, factori familiali și factori de mediu. Cercetătorii au identificat o serie de caracteristici ale persoanelor reziliente: încrederea în propriile abilități, o imagine de sine pozitivă, o viață socială activă, flexibilitate în fața schimbării, tendința de a vedea „partea plină a paharului”, de a da un sens vieții, rețea de prieteni activă, capacitatea de rezolvare a problemelor, stabilirea de obiective, atenție către interior, spre propriile nevoi și dorințe.
Astfel, obiectivul principal al acestei cercetări este acela de a demonstra că persoanele care prezintă tendință către tulburări alimentare au reziliență scăzută. Pentru a demonstra acest aspect am analizat din punct de vedere statistic scorurile obținute la scalele Dorința de a slăbi, Bulimie, Nemulțumire față de corp și Reziliență.
Dorința de a slăbi și bulimia sunt caracteristici întâlnite întotdeauna la persoanele care prezintă tulburări alimentare. Rezultatele statistice demonstrează că persoanele care au scoruri mari la aceste scale prezintă reziliență scăzută.
În cazul corelației între Nemulțumire față de corp și Reziliență, datele statistice relevă o reziliență scăzută, dar rezultatul nu este semnificativ statistic. Rezultă că această scală, NC, nu este suficientă pentru a demonstra o legătură cu reziliența. Explicația acestui rezultat este aceea că nemulțumirea față de corp este foarte des întâlnită, iar la persoanele supraponderale este chiar justificată. În schimb, la o greutate normală sau scăzută, exprimată prin indicele de masă corporală (IMC)≤25, aceasta poate reflecta o anumită distorsiune a percepției imaginii corporale, care în DSM IV reprezintă criteriu de diagnostic al anorexiei nervosa.
Astfel, am constituit un eșantion de 31 de persoane dintre respondenții participanți, care au IMC≤25, și am corelat scorurile obtinute de aceștia la scala NC cu Rez. Rezultatul obținut relevă o corelație negativă mai bună față de corelația anterioară, însă este tot nesemnificativ statistic. Apreciez că pentru a demonstra această corelație este nevoie de extinderea eșantionului de respondenți, și de combinarea cu alte instrumente privind stima de sine, mecanisme de coping, tristețea, etc.
Capitolul 4 – CONCLUZII
Motivația principală în alegerea temei privind relația dintre tendința către tulburări alimentare și reziliența la persoanele participante la cercetare este reprezentată de actualitatea tulburărilor alimentare in societatea modernă românească, din ce în ce mai competitivă, în special pentru femei. Din discuția cu medicul nutriționist care m-a ajutat la strângerea datelor cercetării, am aflat că numărul persoanelor cu obezitate în România este în continuă creștere, numărul persoanelor care apelează la medicii nutriționiști este, de asemenea, în creștere, iar patologia tulburărilor alimentare apare sub noi forme și provocări.
Tulburările alimentare au suscitat un larg interes în ultimii douăzeci de ani pentru psihologi, pe de o parte datorită amplorii pe care au luat-o aceste probleme în contextul socio-cultural actual, pe de altă parte, recunoașterii consecințelor importante asupra sănătății, și a funcționării optime in societate în sens larg, asociate tulburărilor alimentare.
Prin studiul realizat am urmărit să aprofundez relația dintre atitudinile, emoțiile și comportamentele legate de alimentație și reziliență.
Am încercat astfel, pe baza eșantionului cercetării, să scoatem în evidență, folosind toate metodele descrise în capitolele anterioare, relația dintre tendințele către tulburări alimentare și reziliență. Astfel, am putut constata că persoanele care dezvoltă probleme de comportament alimentar, putem spune că au reziliență scăzută.
În cadrul acestei lucrări ne-am propus să studiem relația dintre reziliență și dorința de a slăbi a subiecților. Un alt obiectiv a fost acela de a studia relația dintre reziliență și comportamentul alimentar, mai exact bulimie, iar cel de-al treilea obiectiv a fost studiul relației dintre reziliență și nemulțumirea față de corp. Pentru a îndeplini aceste obiective am utilizat un grup de adulți de 65 persoane, cu vârste cuprinse între 20 și 58 de ani.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] (1987), Diagnostic and [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] (DSM-III), Washington, DC
[NUME_REDACTAT] Association (1994), Diagnostic and [NUME_REDACTAT] of [NUME_REDACTAT] (DSM-IV), Washington: [NUME_REDACTAT] Association
ANIȚEI, M. (2010). Fundamentele psihologiei. București: Ed. Universitară
ANIȚEI, M. (2007). Psihologie experimentală. București: Ed. Polirom
BALL, K., ABBOT, G., CLELAND, V., TIMPERIO, A., THORNTON, L., MISHRA, G., JEFFERY, RW., BRUG, J., KING, A., CRAWFORD, D. (2012). Resilience to obesity among socioeconomically disadvantaged women: the READI study. [NUME_REDACTAT] of Obesity 2012, 36. www.nature.com/ijo
BECKER, A. (2004). New gobal perspectives on [NUME_REDACTAT]. Culture, Medicine amd Psychiatry 28: 433-437, 2004
BLOKS, J. A. (2004). Personality dimensions, coping strategies and the cours of eating disorders. Nuenen
BUN LAM, C., MCBRIDE-CHANG, C.A. (2007). Resilience in [NUME_REDACTAT]: [NUME_REDACTAT] Influences of Gender-related [NUME_REDACTAT] and [NUME_REDACTAT]. Published online, January 2007
CRAȘOVAN, D.I. (2011). Rolul mecanismelor de aparare/coping în tulburarea depresivă majoră. Teză de doctorat.
EAROVOLINO-RAMIREZ, M. (2007). Resilience: A [NUME_REDACTAT].[NUME_REDACTAT], vol. 42, nr.2.
HAGLUND, M.E., NESTADT, P.S., COOPER, N.S., SOUTHWICK, S.M., CHARNEY, D.S. (2007). Psychobiological mechanisms of resilience: Relevance to prevention and treatment of stress-related psychopathology. [NUME_REDACTAT] of America: [NUME_REDACTAT] Press
HENSLEY CHOATE, L. (2005). Toward a theoretical Model of Women’s [NUME_REDACTAT] Resilience. Journal of Counseling and Development, vol.83
HERMAN, H., STEWART, D.E., DIAZ-GRANADOS, N., BERGER, E.L., JACKSON, B., YUEN, T. (2011). What is resilience? [NUME_REDACTAT] of Psychiatry, May 2011; 56,5. ProQuest Central
HOLDEVICI, I., CRĂCIUN, B. (2013). Psihoterapia eficientă. București: Ed. Trei
IONESCU, Ș. (2013). Tratat de reziliență asistată. București: Ed. Trei
MARINOV, V. (2011). Anorexia, o stranie violență. București: Ed. Trei
MATTHEWS, G., DEARY, I.J., WHITEMAN, M.C. (2005). Psihologia personalității. București: Ed. Polirom
McGRATH, R., WIGGIN, J., CARON, R. (2009). The relationship between Resilience and [NUME_REDACTAT] in [NUME_REDACTAT]. [NUME_REDACTAT] Journal of Health. 2009 Volume 10 Number 2
MOWBRAY, D. (2012). [NUME_REDACTAT] Resilience – a programme to improve performance. [NUME_REDACTAT] Service, www.mas.org.uk
MUNTEAN, A., MUNTEANU, A. (2011). Violență, traumă, reziliență. Iași: Ed. Polirom
OLTEA, J. (2004). Psihosomatica între medicină și cultură. București: Ed. Paideia
POPA, M. (2008). Statistică pentru psihologie. București: Ed. Polirom
ROUSSILLON, R., CHABERT, C., CICCONE, A., FERRANT, A., GEORGIEFF, N., ROMAN, P. (2010). Manual de psihologie și psihopatologie clinică generală. București: Ed. [NUME_REDACTAT]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rezilienta Si Tendinta Catre Tulburari Alimentare (ID: 16482)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.