Revolutiile
Cuprins
INTRODUCERE
CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
CAPITOLUL II. SCHIMBAREA REGIMULUI ȘI PROBLEMATICA DEMOCRATIZĂRII
II.1. Factori interni
II.2. Factori externi
CAPITOLUL III. ROLUL MOBILIZĂRII CIVICE
III.1. Mișcările civice ale tinerilor
III.2. Specificul protestelor
III.3. Rolul elitelor
CAPITOLUL IV. FENOMENUL (RE)CONSTRUCȚIEI INSTITUȚIONALE
IV.1. Tipuri de instituții democratice
CAPITOLUL V. CONSECINȚE ALE SCHIMBĂRII REGIMULUI
V.1. Elemente comune și distinctive ale revoluțiilor
CAPITOLUL VI. STUDIU DE CAZ – De ce Revoluția din Ucraina a eșuat?
CONCLUZII
ANEXE
Anexa 1. Index de transformare- Raport Serbia, 2012. BTI INDEX
Anexa 2. Index de transformare – Raport Ucraina, 2012, BTI INDEX
Anexa 3. Index de transformare – Raport Egipt, 2012.BTI INDEX
Anexa 4. Brandurile Revoluțiilor
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Studiul revoluțiilor a devenit un subiect interesant avându-și startul în Statele Unite ale Americii în ultimul sfert de secol. Acesta este acum un domeniu de specialiate în care un număr considerabil de oameni politici și de știința investesc timp și energie. Guvernele, fundațiile, centrele de cercetare și universitățile contribuie de asemenea la instituționalizarea acestora. Ca urmare a acestor influențe cât și a altora, studiul asupra revoluțiilor a ajuns să fie un studiu omogen atât ca metodă cât și ca scriere logică a istoriei. Prin intermediul studiilor asupra revoluțiilor și mișcărilor ce au schimbat dinamica internă și externă a unui stat, se pot da explicații politice. Metodele cantitative și cibernetica au fost introduse o dată cu termenii de “variabile”, “indici”,”corelații”. Un efort considerabil este făcut în prezent de cei care studiază dinamica revoluțiilor, deoarece prin acest studiu se încearcă o dezvoltare a teoriilor actuale și mai mult se încearcă cautarea unui raspuns la problema privind incidenta revoluțiilor sau nu și totodată aceste studii servesc ca predicții pentru situațiile de după incidente în diferite contexte.
„Acest eseu este un exercițiu de istorie contemporană și totodată o prognoză. Prognoza e o prostie necesară. O prostie fiindca nu poți cunoaște viitorul. Necesară fiindcă situația din Europa Centrală și de Est poate avea o importanță crucială, nu doar pentru oamenii care traiesc acolo ci și pentru soarta perestroikăi din Uniunea Sovietică și deci pentru noi toți. Cand citești analizele evenimentelor din blocul sovietic din ultimii patruzeci de ani, îți dai seama cât de prostească e incercarea de a face pronosticuri în legatură cu această zonă.”
O „revoluție socială” înseamnă în același timp o schimbare în instituțiile statelor (o revoluție politică) și de asemenea o schimbare în structurile sociale. Acest tip de revoluție se desfasoară în două etape: prima etapă vizează situația revoluționară, care sunt de fapt motivele, care se dovedesc a fi suficiente pentru a porni o astfel de manifestare. Cuvântul cheie este suficient, pentru ca o structură să se cutremure este nevoie de un motiv intemeiat pentru a incepe o astfel de manifestare. În al doilea rând, un alt factor declanșator poate fi și șablonul clasei dominante, care urmăreste grupul aflat la putere și cel aflat în opoziție. Rezultatul este revolutia sociala, clasa dominanta determina desfasurarea si totodata cine va conduce statul. Astfel, acest demers are ca scop cercetarea fenomenului revoluționar, în special în Serbia, Ucraina și Egipt; demers care urmărește analizarea smilarităților și a diferențelor dintre cele trei evenimente care au avut ca țintă principală schimbarea regimului.
Neanticipând în nici un fel deznodământul, în lucrarea de față ne propunem să analizăm eforturile care au fost desfășurate de diferiți actori în favoarea atingerii idealului democratic și în același timp ne propunem să identificăm forțele ce au opus rezistență.
Deoarece am trasat traiectoria principală de studiu, este important să dezvăluim la ce anume caută această lucrare să raspundă. Pentru că ne propunem ca obiect de analiză cele trei țări, principala noastră preocupare este să vedem: Unde au eșuat cele trei revoluții în atingerea idealului democratic? Astfel că ne propunem prin analiza momentelor revoluționare care au fost rapide și surprinzatoare, să putem raspunde la intrebarea de cercetare. Pentru a motiva preferința pentru acest subiect, lucrare va urmări un demers linear, urmărind atât dimensiunea instituțională, cât si dinamica umană, ambele contribuind la schimbarea regimului.
Demersul de analiză a fenomenului impune realizarea unui cadru teoretic, care să ne plaseze pe direcția corectă de cercetare. Astfel, în primul capitol al lucrării vom explica în primul rând conceptele cheie ce compun sfera revoluționara și protestatară, iar în al doilea rând vom oferi un scurt cadru istoric a celor trei tari ce compun studiul nostru de caz . Acest capitol va anticipa tema de dezbatere și anume sfera revoluționară cu toate conceptele care se impun pentru ințelegerea noastră. Imaginea fenomnului, cel mai adesea stereotipică și fetișizată, cu trimitere explicită la violență, xenofobie, război, uniforme, teroare și genocid, face parte din cultura noastră. Însă acest prim capitol, surprinde imaginea despre ceea ce înseamna revoluție, bineînteles intr-o manieră stilizată si estetizată, mai ales că pe parcursul următoarelor capitole vom analiza aceste mișcări non-violente și pașnice, lipsite de caranagiu.
În al doilea capitol al lucrarii vom avea în vedere problematica democratizării, accentul fiind pus pe promovarea democrației în timpul manifestărilor protestatare. Vom analiza deopotrivă care au fost factorii interni și extreni care ne pot ajuta la ințelegerea atât a doinței de democratizare cât și a obstacolelor pe care actorii le-au întâmpinat. Analiza nu va rămâne pur teoretică, urmând ca în acest capitol să fie identificați actorii de ordin intern și extren în cele trei țări ce compun studiul de caz: Serbia, Ucraina și Egipt.
Cel de-al treilea capitol va cuprinde esența acestor revoluții, nucleul principal atât de start cât și de desfășurare a manifestărilor. Acest capitol este dedicat mișcărilor și organizărilor civice, accentul pe partea de tineri-protestatari (youth), dar în acelas timp se va face și analiza principalului adversar al acestor organizații și anume – grupul de elite. Cercetarea pe baza mișcarilor civice și ale clanurilor de elite, ne va ajuta să surprindem în același timp specificul protestelor și dinamica de acțiune a maselor. Și acest capitol, ca și cel precedent, va avea o parte aplicată în care vom încerca să suprindem succint, mișcările, organizațiile și specificul protestelor din cele trei țări.
Capitolul patru este dedicat fenomenului de reconstrucție instițutională. Pe baza capitolelor anterioare, în acest capitol vor fi dezbătute mijloacele și transformările sistemulului în urma tuturor variabilelor implicate în proces. Fenomenul instițutional de reconstrucție urmărit în această parte va detalia schimbările de ordin instituțional democratic.
Capitolul cinci va fi dedicat consecințelor schimbării regimului. Accentul în acest capitol va cădea pe împlinirea idealului democratic. Vom observa dacă protestele au avut succes; însă nu un succes imediat, ci dacă au reusit să facă o schimbare care să dureze.
Capitolul șase, reprezinta un studiu de caz specific. Studiul de caz este realizat pe Ucraina, unde se incearca raspunderea la aceeasi intrebare ca la restul lucrarii, insa aici este o situatie ceva mai specifica. Studiul conține si o parte aplicată, a fost folosita metoda interviului pe un grup relativ restrans de oameni.
In lucrarea de fata ne propunem sa raspundem la intrebarea de cercetare, insa trebuie sa fim constienti de limitarea spatio-temporala a unui proces de analiza complex, astfel că aceasă lucrare este considerată edificatoare pentru o viitoare cercetare ceva mai amanunțită.
CAPITOLUL I. DELIMITĂRI CONCEPTUALE
Fenomenul conflictului intrunește toate interacțiunile și ipostazele umane (economice, politice și sociale), iar sensul comun al termenului este acela de competiție, tensiune, dispută, opoziție, antagonism, ceartă, dezacord, controversă, violență, etc. Putnam și Poole definesc conflictul ca fiind : „interacțiunea unor părți interdependente care percep opoziția de scopuri, ținte și valori dintre ei și ceilalți și care îi percep pe ceilalți în calitate de oponenți în realizarea acestor scopuri.”
Conform Enciclopediei Blackwell: „revoluțiile sunt episoade dramatice de schimbare politică”. O revoliție nu este un unic eveniment, ci un proces complex. Într-o revoluție guvernul central al unei societăți pierde capacitatea de a-și impune legile asupra unei părți însemnate a teritoriului sau a populației sale. Diverse grupuri luptă pentru a se institui ca autoritate centrală; această luptă pentru putere poate îmbraca forma unui amplu război civil, a unei fulgerătoare lovituri de stat sau a unor prelungite lupte de gherilă. Revoluțiile sociale reprezintă transformari rapide și radicale ale structurii de clasă și a structurii politice a unei societăți; ele sunt insoțite și -în parte- infăptuite de revolte ale claselor de jos.
După cauzele care le generează, conflictele pot avea mai multe dimensiuni: materială, care ține de modul de alocare a resurselor, de presiunile demografice și de mediu care poate antrena efecte sociale adverse; structurală, legată de intensitatea și durata clivajelor sociale și de teritorialitatea grupurilor aflate în conflict; instituțională, cu referire la gradul de legitimitate al părții conducătoare; cultural-identitară, care vizează amenințarea sistemelor de valori dominante ale părților, asociate sistemului de mituri și memoriei colective.
Modelele teoretice propuse ca suport explicativ al evoluției conflictelor și al mecanismelor de intervenție, se structurează pe două axe: intensitate (suma tuturor energiilor cuprinse în conflict) și violență (derivată din mijloacele utilizate împotriva adversarilor), și cuprind mai multe faze succesive: pre-conflict (manifestat prin diferențe, contradicțiiși polarizarea părtilor), confruntare (escaladarea), criză (războiul), rezultat (dezescaladarea, încetarea focului, acord) și post-conflict (normalizare și reconciliere).
Modelul escaladării propus de Friedrich Glasl cuprinde nouă etape pe trei nivele: Nivelul I, în care toți câștigă, cuprinde etapele: 1. tensiuni, 2. dezbateri, 3. acțiuni. Nivelul II, în care una dintre părți iese în câștig, iar cealaltă pierde, cuprinde etapele: 4. coalizare, 5. discreditarea adversarului, 6. strategii de amenințare. La nivelul III, toți pierd. Sunt incluse etapele: 7. distrugere limitată, 8. dezintegrarea adversarului, 9. „împreună în prăpastie”.
În funcție de aceste faze se desfășoară în mod specific operațiunile de pace: operatiunile de impunere a păcii (peace-enforcement), operațiunile de menținere a păcii (peace-keeping), edificarea păcii (peace-building) și pacificarea (peace-making).
O definiție obiectivă a conceptului de „revoluție” indică o schimbare bruscă și drastică; schimbarea se referă la modificări în sistemul politic și social, economic sau cultural. Revoluția politică reprezintă înlocuirea prin forță a unui set de legi și instituții cu altele, un mod de a atinge anumite scopuri politice și sociale; schimbările sociale sunt obiective asociate schimbărilor politice.
Revoluțiile sunt efectul extrem al unei schimbări politice generate de un conflict ajuns într-un moment critic. Înțelegerea fenomenului revoluției se realizează trecând și prin concepte precum schimbare politică și criză politică.
Schimbarea politică și socială sunt rezultatul opoziției și confruntării manifestate între grupurile avantajate și cele dezavantajate intr-un sistem politic.
În literatura de specialitate, se remarcă autori ce analizează revoluția (ca rezultat al unui conflict social în anumite condiții) și propun teorii, având abordări diferite. Richard Lachmann studiază revoluțiile, foși social, economic sau cultural. Revoluția politică reprezintă înlocuirea prin forță a unui set de legi și instituții cu altele, un mod de a atinge anumite scopuri politice și sociale; schimbările sociale sunt obiective asociate schimbărilor politice.
Revoluțiile sunt efectul extrem al unei schimbări politice generate de un conflict ajuns într-un moment critic. Înțelegerea fenomenului revoluției se realizează trecând și prin concepte precum schimbare politică și criză politică.
Schimbarea politică și socială sunt rezultatul opoziției și confruntării manifestate între grupurile avantajate și cele dezavantajate intr-un sistem politic.
În literatura de specialitate, se remarcă autori ce analizează revoluția (ca rezultat al unui conflict social în anumite condiții) și propun teorii, având abordări diferite. Richard Lachmann studiază revoluțiile, focalizând pe interacțiunea conflictelor dintre elite cu mobilizarea maselor.
Conflictul la nivelul elitelor se menține în limite normale și poate însemna transferul puterii de la o elită la alta, dar nu amenință cu întreruperea existenței oricăreia dintre elite și nu provoacă o mobilizare semnificativă. Sistemele stabile de dominare politică se mențin.
Dacă un conflict se acutizează și se ajunge la o mobilizare a maselor, se poate impun ca rezultatul conflictului dintre elite să aibă un efect revoluționar. Un conflict între elite încurajează mobilizarea nonelitelor și modelează hotărâtor efectele structurale ale acțiunii revoluționare a maselor.
Charles Tilly, politolog și istoric, cunoscut ca analist al revoluțiilor din Europa din perioada 1942-1992 și unul dintre puținii care s-au ocupat de revoluțiile din 1989-1991, definește revoluția ca pe „un transfer forțat de putere în stat, pe parcursul căruia cel puțin două tabere fac revendicări incompatibile privind controlul statului, iar o parte semnificativă a populației aflată sub jurisdicția statului respectiv aprobă pretenții fiecărei tabere.” El face disticție între revoluție și transformări sociale.
Tilly face diferența între situațiile revoluționare și rezultatele revoluționare. O situație revoluționară nu este urmată, în mod obligatoriu, de un rezultat revoluționar, ci numai în anumite condiții.
Situațiile revoluționare sunt situații de suveranitate multiplă, care combină trei cauze imediate:
aparția competitorilor sau a coalițiilor de competitori care avansează cereri concurente, mutual exclusive, de a controla statul;
atașamentul față de cereri a unei părți semnificative din populație;
incapacitatea sau lipsa dorinței conducătorilor de a reprima coaliția alternativă sau atașamentul față de cererile sale.
Rezultatul revoluționar constă în transferul de putere de stat de la cei care au deținut-o la noii conducători. Tilly identifică patru condiții necesare pentru apariția unui rezultat revoluționar:
dezertarea membrilor din interiorul structurii statale;
dobândirea de forță efectivă de coalițiile revoluționare;
neutralizarea forței armate a regimului;
controlul aparatului de stat de către membrii coaliției revoluționare.
Se poate vorbi de patru faze ale unei revoluții: faza sistemică sau incubatorială, în care se pun bazele unei ideologii revoluționare și în care sunt proiectate imaginile noii societăți; faza epidemică, în care ideologia este diseminată prin propagandă; faza critică, a momentului revoluționar propriu-zis, în care grupul revoluționar își impune prin violențăideologia; și faza topică, în care se ordonează un nou status-quo.
CAPITOLUL II. SCHIMBAREA REGIMULUI ȘI PROBLEMATICA DEMOCRATIZĂRII
În demersul acestei lucrări, se impune cu necesitate o definiție cât mai precisă a termenului de “tranziție democratică”. În lucrarea consacrată procesului de democratizare din Estul Europei: “Democratization in Eastern Europe: Domestic and International Perspectives” (1994), autorii, George Pridham și Tatu Vanhanen, evidențiază două abordări ale conceptului: în primul rând o orientare funcționalistă și genetică, cunoscută de asemenea și sub numele de orientare de tip micro și macro. Prima acordă atenție relațiilor structurale și conjucturale, în special economice, sociale și politice. Cea de a doua orientare delimitează și definește variabilele conjuncturale, în special, parametrii schimbărilor de regim, importanța opțiunii și strategiei actorilor politici în procesul de tranziție.
Tranzițiile comuniste, au dat naștere unui nou tip de abordare a discursului academic și anume abordarea “tranzitologistă”. Termenul de “tranziție”, dobândește un câmp de referință destul de vast, iar în acest sens Domenico Fisichella remarcă că “conceptul de tranziție nu este altceva decât transpunerea vechii noțiuni de epoca critică”. Pornind de la această definiție putem să deduce, că stările regimului ante și post se află într-o stare conflictuală, deoarece sunt două poziții/grupări care nu sunt capabile să se opună într-o anumită perioadă în mod hotărât și deplin. Caracteristicile tranziției scot în lumină antagonismul dintre regimul precedent și cel nou. Din punct de vedere actual, literatura de specialitate impune interpretarea astfel; în primul rând, termenul indică trecerea graduală de la un set de circumstanțe la un alt set, totuși prin această interpretare se indică faptul că se trece de la un regim lipsit de democrație la unul democratic. La nivel global, a devenit evident că nu este vorba doar de abandonarea “așa ziselor democrații populare”, ci și de transformările economice și reconstrucția ideologică.
Fisichella, remarcă faptul că termenul care trebuie menționat într-o astfel de clarificare este acela de “luare a puterii”. De aici se impune să facem distincția consacrată în literatura de specialitate a conceptului de consolidated democracy (democrație consolidată) – combinarea argumentelor comportamentale, atitudinale și constuționale. O astfel de alternativă este omologată în literatura de specialitate prin expresia de “democrația a devenit singurul joc în oraș”. În baza unor astfel de premise, Juan Linz și Alfred Stepan operează cu trei argumente:
Din punct de vedere comportamental, un regim democratic este consolidat în măsura în care nici un actor semnificativ în plan național, social, economic, politic sau instituțional nu își folosește resursele în încercarea de a-și atinge scopurile prin crearea unui regim nedemocratic, apelul la violent ori prin secesiunea de statul din care face parte urmare a unei intervenții străine;
Din punct de vedere atitudinal, se vorbește de consolidare democratică atunci când mare parte a opiniei publice trebuie să se fundamenteze pe proceduri și instituții democratice ca argument de garantare a vieții colective și când susținerea pentru alternative non-democratice este extrem de redusă sau izolată de către forțele care susțin democrația;
Din punct de vedere constituțional, un regim democratic este consolidat atunci când forțele guvernamentale sau non-guvernamentale, devin subiective și obișnuite cu rezolvarea conflictului prin legi specifice, proceduri și instituții sancționate de către noul proces democratic.
O altă observație care trebuie făcută este cea referitoare la termenul de “completed democratic transition” (tranziție democratică completă sau împlinită). În acest sens concepția lui Linz și Stepan a stimulat dezbaterile ulterioare cu privire la necesitatea sistemului politic ce a fi depășit etapa tranziției democratice. Autorii menționează că noțiunea de democrație consolidată și cea de tranziție democratică completă trebuie privite sub aspect interdependent: succesul unei democrații consolidate este garantată de o tranziție democratică prealabilă. În contextul problemei cu privire la distincția care se impune dintre democrație completă și democrație consolidată, trebuia avută în vedere următoarea observație: “o tranziție democratică este considerată împlinită atunci când a atins un grad suficient de consens asupra procedurilor politice necesare instaurării unei guvernări alese, când o astfel de guvernare accede la putere ca rezultat al alegerlor libere și transparente, când guvernarea aleasă deține de facto autoritatea asupra deciziilor referitoare la politici noi și când puterea executivă, legislativă și judecatoarească, aprobate de noua democrație, nu trebuie să împartă de iure atribuțiile proprii cu alte instituții”
Pentru completarea demersului cu privire la paradigma tranziției și cea a noțiunii de consolidare democratică, următoarele trei aspecte prezintă un real interes, și anume că: este realmente nevoie de o delimitare conceptuală între democrația incipientă și democratică consolidată, în acest context faza incipientă a democrației reflectă aspectele procedurale pe care democrația le presupune (alegeri regulate bazate pe secretul votului și legitimitatea aleșilor). Bretton, apreciază că “un regim care îndeplinește toate criteriile procedurale ale unei democrații și în care toate grupările politice semnificative acceptă instituțiile poltice stabilite aderă la regulile jocului democratic”. De notat că Bretton, adaugă un atribut complementar democrației consolidate și anume importanța credibilității. Dacă se încearcă dezvoltarea tezei propuse lui Bretton, ne vom da seama că democrația consolidată asociază și pe altă parte izolează și exclude. Așadar, termenul de democrație consolidată accentuează regulile unui accord unanim prin care cetățenii sunt dispuși să sancționeze elitele ce politizează instituțiile și procedurile democratice.
Cercetătorul, Jonathan Schlefer, subliniază importanța implicării elitelor, după care ajunge să investigheze sub apect teoretic conceptul de democrație consolidată ținând cont de doua criterii: output-urile- judecății externe și normativitatea. În opinia lui Richard Sakwa, normativitatea reflectă o ipoteză ce încearcă să cuprindă întreaga istorie a procesului de consolidare democratică: democrația consolidată reprezintă un proces în care practicile guvernamentale se afla in conformitate cu prevederile legal-normative ale cadrului constituțional. În consecință se impune că procesul de democratizare consolidată, democratizare incipientă și conceptul de tranziție să fie analizate, receptate și interpretate în limitele distincțiilor formulate mai sus. Conform definițiilor de mai sus, factori cheie pot afecta construcția și durabilitatea unei schimbări de regim în ambii termeni liberali și electorali. Michael Mandelbaum, observă că, națiunea trebuie să aibă următoarele: intenția de a creea democrația și capacitatea să facă asta. Factorii care pot afecta condiția unei țări pot fi deopotrivă interni sau externi. Ceea ce este mai important în analizarea acestor variabile, este focusarea pe momentul în care acționează și felul în care acționează. Un singur element trebuie reținut înainte să trecem la clasificarea ce urmează și anume la acela că fiecare țară este unică în felul său de acțiune și în același timp indiferent de sincronizarea momentelor cu acțiunea, încercările de a merge pe drumul democrației se va întampla.
II.1. Factori interni
Analiza unei țări și a unui regim în același timp trebuie să se concentreze asupra factorilor endogeni. Acești factori, țin exclusiv de propria organizare statală, de proprul stat, propria dinamică intra.
Pentru început se vor explica doi factori non-instituționali care se regăsesc în literatura de specialitate, și anume relația dintre spațiul socio-economic și procesul de democratizare. Relația poate fi explicată prin multiple mecanisme. Lipset, argumentează că un venit mai mare pe cap de locuitor și un nivel de educație mai crescut, va conduce în mod cert la o orientare de compromis în politică și puterea de distribuție a forței de muncă va crește considerabil. Lipset și Dahl, se concentrează asupra importanței pe care o poate avea o economie diversificată, cu oportunități ample de dezvoltare fără ca acestea să aibă acces la spațiul politic. Boix, Acemoglu și Robinson, subliniază faptul că dezvoltarea economică crește în același timp și ponderea bunurilor, care sunt mai greu de accesat ca mijloace de forță, ceea ce le face mai puțin costisitoare pentru redistribuirea acestora de către elite. De aici și concluzia că un regim autoritar este mai ușor de susținut într-o economie mai scăzută, iar democrația are toate șansele să se dezvolte în țările ceva mai bogate, cu venituri mai mari și cu forță de muncă calificată.
Țările tind să treacă de la un regim non-democratic la unul democratic deoarece vor să facă schimbarea de la o societate sărăcăcioasă, care își bazează existența pe resursele naturale și pe agricultură, la una bazată pe întreprinderi și servicii. De aici putem trage și concluzia că acest tip de factor, explică potențialul crescut de democratizare al unei țări.
Lipset afirmă: “cu cât faci mai bine unei națiuni, cu atât mai mult cresc șansele pentru susținerea democrației”. Lipset pune accentul pe tranziția democratică prin intermediul teoriei modernizării. În primul rând acesta argumentează că este nevoie de o dezvoltare economică, cu accent pe: urbanizare, educație, comunicare, clasa de mijloc mai participativă și mai organizată, cultura politică democratică (egalitatea șanselor), medierea conflictelor din interiorul diferitelor instituții. Prezworski și Limongi, sunt de parere că dezvoltarea economică reprezintă un factor intern important în asigurarea supraviețuirii și construirea durabilității democrației
Pe lânga factorii identificați mai sus, găsim relevanți următorii factori structurali care contează în procesul democratizării: religia, etnia, structura claselor sociale, cultura politică, evenimente economice precum, boom-ul economic sau criza, trecutul istoric. Din acest punct de vedere, Diamond, reformulează teoria modernizării și face următoarea afirmație: “cu cât oamenii fac mai bine unei țări prin grijă, favoruri, susținere, cu atât mai mult un regim democratic va supraviețui”.
Pentru a face în continuare analiza asupra celor trei țări aflate în studiul de caz, este necesar să facem următoarele precizări în legătură cu factorii care pot influența democratizarea: schimbarea regimului este astfel un rezultat care se vede în timp, bazat pe schimbarea structurilor și mai ales pe schimbarea balanței de putere favorizând mai mult egalitatea și echilibrul între clasele societății. Deciziile oamenilor politici și a elitelor trebuie să fie bazate mai mult pe oameni și pe dorințele acestora astfel încât aceștia să se simtă integrați și dornici să coopereze. Alegerile/preferințele elitelor trebuie să fie influențate de constrângerile sociale și să răspundă pentru o masă de oameni.
În momentul în care discutăm despre procesul de democratizare în Serbia, este necesar să amintim că acesta a fost întârziat zece ani, timp care își găsește explicația în dinamica factorilor interni. În momentul în care vorbim despre, Revoluția din Serbia, accentul cade pe politica partidelor care sunt responsabile pentru căderea mai devreme a lui Miloșevic. În timp ce societatea civilă rămâne un factor care a destabilizat situația și mai mult fiind slab organizată și foarte divizată; Florian Bieber, afirmă că “Serbia, este o țară din punct de vedere biologic, material și moral – ruinată”. Ca o societate să funcționeze este necesar ca toate instituțiile care o compun să fie sincronizate și să acționeze în același timp, însă acestea în cazul Serbiei au fost degradate și distruse. Zece ani după alte țări din Centru și Estul Europei, Serbia a fost ultima văzută într-o stare democratică în Octombrie 2000. Prin prisma analizării factorilor interni, vom încerca să descoperim de ce schimbarea regimului nu a fost posibilă în 1990, și mai apoi să observăm cum a fost posibilă această schimbare în Septembrie 2000. Bieber, ne oferă în lucrarea sa, motivele pentru care factorii interni au întârziat procesul printre care enumerăm: în perioada 1990-1997, se observă o fragmentare atât a partidelor politice, cât și a elitelor, fapt ce a întârziat tranziția democratică în Serbia pentru zece ani. Din punct de vedere structural, societatea civilă dădea dovadă de foarte multă slăbiciune și abia în perioada 1997-2000, aceasta începe să se organizeze, însă nu există nici un implus venit din partea elitelor sau a oamenilor de la conducere. Factorii interni care au făcut procesul de democratizare și mai dificil în Serbia sunt: naționalismul, conflictele etnice și problemele minoritare, Serbia având statutul de țară divizată, nivelul socio-economic era unul scăzut, neexistând nici o putere de schimbare a regimului. Ce se poate afirma în legătură cu Serbia, este că în perioada celor zece ani de întârziere a democrației, teoria modernizării nu se arata a fi relevantă pentru acest caz însă putem crede că schimbarea de regim a venit mai târziu pe fond socio-economic, schimbarea regimului a fost un rezultat venit târziu din partea schimbării elitelor și mai mult decât atât schimbarea regimului este influențat de factorul intern cel mai important și anume cel structural.
Întâmplarea din toamna anului 2004, în Ucraina, a fost un semnal de alarmă ce a început un nou capitol în istoria țării. Inițial, campania și rezultatele alegerilor erau frauduloase în toate regimurile autoritare din toată lumea. Președintele aflat la putere, Leonid Kuchma și succesorul său prim-ministru, Victor Tanukovich, au apelat la toate resursele disponibile ale statului, și cele private atât din Ucraina cât și din Rusia pentru a face față candidatului aflat în opoziție Victor Iușcencko. Când efortul acestuia de a câștiga a fost în zadar, guvernul condus de Kuchma a încercat să fure alegerile, adaugând mai mult de un million de voturi pentru Yanukovych în al doilea tur de scrutin din noiembrie, 2004. Ca răspuns la această fraudă, Iușcenko și-a îndemnat suporterii săi să vină în “Maidan”, Piața Intependenței din Kiev, și sa protesteze împotriva alegerilor furate. La primul apel au răspuns mii de oameni, după care au răspuns zeci de mii de oameni, după care au umplut piața rămânând acolo și protestând până când Curtea Supremă a anulat votul celui de-al doilea tur de scrutin în data de 3 decembrie 2004, și a fxat o altă dată pentru reluarea votului, pe data de 26 decembrie 2004. În cazul Revoluției Portocalii, factorii interni care au făcut procesul de democratizare să fie un vis mai greu de atins, a fost acela că țara suferea pe fondul identității naționale, nu aveau această unitate așa că au trebuit o dată cu protestul să își și construiască una. Ucraina, pe lângă identitate națională, se confruntă și cu clivajele lingvistice și mai ales excluderea Rusiei din câmpul lor teritorial.
Cetățenii Ucrainei erau considerați cu drepturi depline, pe când cetățenii ruși erau consideranți “ceilalți” sau excluși. În ceea ce privește aplicabilitatea teoriei tranziției asupra Ucrainei, aceasta se poate bucura de un succes, deoarece economia a început să se dezvolte din anul 2000, ceea ce a facilitat calea spre democrație. Ca și Serbia și Ucraina, s-a confruntat cu probleme din punct de vedere structural deoparece, nivelul corpuției în această țară era unul extrem de ridicat, cei aflați la putere făceau abuz de funcțiile lor deținând controlul atât asupra finanțelor cât și asupra mass-mediei, un control din partea statului asupra oamenilor total. Ucraina din punct de vedere intern s-a confruntat și cu problema de interpretare, deoarece opoziția electorală, a fost înteleasă de către cetățeni ca opoziție împotriva întregii țări.
Sprijinul societății civile (în mod special organizația PORA) acesta a crescut pe măsură ce acțiunile puterii erau în sensul intimidării opoziției: fraudarea alegerilor locale din vestul Ucrainei și multitudinea de ilegalități în alte scrutinuri locale anterioare; arestarea unui general care a acuzat regimul Kuchma că se folosea de serviciile secrete pentru a spiona opoziția; eliberarea unui mandat de arestare de către autoritățile ruse pe numele Iuliei Timoșenko; confirmarea tentativei de otrăvire a lui Iușcenko; blocarea mitingurilor electorale ale opoziției și arestarea liderilor organizațiilor neguvernamentale cunoscute ca simpatizante ale acesteia.
În ceea ce privește Revoluția din Egipt, aceasta s-a produs din cauza schimbărilor structurale și a fost susținută de comportamentul elitelor politice. Cel mai important lucru care merită menționat, este că această revoluție nu s-a întâmplat de nicăieri, protestele au început în anul 2001, numărul celor care făceau manifestările au crescut simțitor ani la rând. Din punct de vedere economic, în cazul Egiptului, elitele politice au avut profit de pe urma acestei schimbări în timp ce majortatea populației devenea din ce în ce mai săracă, iar această criză economică nu a făcut altceva decât să întărească dorința de schimbare.
Din punct de vedere social, numărul populației creștea simțitor, acest fapt exercita o presiune asupra pieței de muncă, în special tinerii șomeri- fapt ce a condus la deteriorarea condițiilor economice, lipsa de prosperitate a împins tinerii pe străzi. Faptele petrecute în Egipt, demonstrează cealaltă față a teoriei modernizării, deși întâmplată recent, anul 2011, situația pare desprinsă din trecutul îndepărtat. Procesul de democratizare în cazul Egiptului, părea unul și mai anevoios deoarece opoziția nu avea un lider stabil și hotărât, elitele erau divizate Mubarak versus Tantawi. Factori pe care literatura nu îi menționează deoarece nu fac parte din cei interni ci mai degrabă factori în urma unor interpretări sunt: corupția, un regim al terorii.
Ca și concluzie în cazul Egiptului, schimbările pot fi explicate din punct de vedere structural, teoria tranziției poate fi confirmată însă accentul trebuie să cadă pe faptul ca media s-a dezvoltat în tot acest timp și a avut o mare influență asupra manifestărilor.
Tabelul.2.1. – Factori interni- Serbia, Ucraina, Egipt
II.2. Factori externi
În tranziția către democrație, pe langă factorii interni care participă la acest proces, trebuie să acordăm o mare importanță și factorilor externi, care pot produce o adevarată reformă nu numai la nivelul unui stat ci la nivel internațional, de aceea aceștia nu sunt de neglijat. Există numeroase căi prin care un proces de tranziție poate fi investigat. În orice caz, este clar acceptat și răspândit faptul că factorii externi joacă un rol important în influențarea democratizării “domestice”. O întrebare pe care am putea să o adresăm este următoarea: cum factorii externi pot influența schimbări interne? Acest subcapitol își propune să răspundă la această întrebare ca mai apoi pe baza cadrului teoretic să identificăm factorii punctuali în studiul de caz. Levitsky și Way în lucrarea lor “Linkage vs. Leverage”, afirmă că influențele vestice asupra situației interne are două dimensiuni.
Prima este “pârghia” către vest, definită ca vulnerabilitate a guvernului de a accepta presiunea externă pentru democratizare prin metode de condiționare pozitivă, un exemplu în cazul de față este aderarea în cadrul Uniunii Europene. Cealaltă dimeniune este cea de legatură cu vestul, care este definită prin multitudinea de rețele, legături pe care le poate avea o țară anume cu Statele Unite ale Americii, U.E. și multe alte instituții domintate ale vestului.
Dintre cele două dimensiuni, autorii sugerează că legăturile sunt mai eficiente decât efectul de pârghie în drumul către democratizare, și are cu siguranță mai mult succes. În zonele unde rețelele de legătură între țări sunt mai multe, ca de exemplu Europa Centrală și America, aproape toate regimurile autoritare au devenit democratice.
Rețelele de legătură se arată a fi foarte eficiente nu din cauza unei presiuni, sau a unei forțări de a intra în acest proces de democratizare ci mai mult deoarece există posibilitatea fluxului media, a rețelelor de socializare, a schimbului cultural, de aici intervine dorința de a imita și de a adopta stilul. Mai mult decat atât, fiecare legătură care se realizează cu vestul pe sfera economică, educațională, culturală joacă un rol extrem de important în creșterea interesului față de un regim democratic pentru a evita o izolare în spațiul internațional. O altă caracteristică importantă a acestor legături este dată de faptul că printr-o omogenitate a câmpului informațional, grupurile vulnerabile și cele mai puțin puternice pot beneficia de atenția internațională a mediei.
Autorii Gleditsch și Ward, afirmă că factorii externi exercită o influență asupra actorilor interni, determinându-i astfel să se adapteze în favoarea democratizării. Ei mai afirmă de asemenea că o dispersie a influenței externe, este benefică deoarece această tranziție are loc simultan și se poate consolida prin solidaritate. Un argument în favoarea autorilor este modelul lui Schelling intitulat “modelul segregării”, care sugerează că schimbările mici care se produc în mediul internațional pot fi suficiente pentru a declanșa o așa zisă cascadă la nivel intern. Acest lucru poate fi observat în schimbările din Cehoslovacia și Germania de Est.
Deși multe dintre situații demonstrează că factorii externi joacă un rol important în inducerea tranziției, sunt câteva cazuri care demonstrează contrariul.
În cazul Serbiei, cinci factori au contribuit la fenomenul de schimbare a regimului care s-a petrecut în Octombrie. Democrația asistată a fost cea mai coerentă influență internațională, difuziunea, influențe diplomatice inconsistente, sancțiuni legale, schimburi economice și intervenția militară. Cei cinci factori vor fi în continuare prezentați într-o manieră succintă. Loviturile aeriene NATO asupra Serbiei au fost inițial concepute ca fiind o campanie ce l-ar putea convinge rapid pe Milosevic să își retragă trupele din Kosovo. În schimb, la începutul lunii Aprilie 1999, Milosevic a intensificat activitățile sale militare din Kosovo.Intenția acestor intervenții militare a fost de a-l înlătura pe Milosevic din Kosovo, nu din „biroul” său.
Deoarece acțiunile interne nu s-au sincronizat cu cele externe, au avut loc câteva daune colaterale, care au ucis peste 500 de civili în bombardamentele NATO, câteva clinici au fost avariate, zone rezidențiale, depozite de autobuz. Peste 100.000 de oameni și-au pierdut locurile de muncă deoarece fabricile au fost distruse. Totodată aceste cheltuieli de război au avut un efect cutremurător asupra declinului economic și politic. Furnizarea de servicii s-a înrăutățit ajungând la un stadiu de inexistență, șomajul a crescut în această perioadă, salariile lucrătorilor publici au fost inexistente, datorită ambiției lui Milosevic și a influențelor externe nesincronizate. Directorul postului de radio B-92, Veran Mati își amintește cu groază acele clipe și afirmă „A fost sfârșitul! Am trecut prin el!”
În ceea ce privește situația Serbiei, în anul 2001, după un deceniu de la căderea Uniunii Sovietice, marea majoritate a regimurilor în lume au rămas non-democratice.Unul dintre motive este acela că vestul a fost insuficient de puternic pentru a-și impune poziția pentru promovarea democrației, și a fost furat de faptul ca în regimurile autoritare se țineau alegeri fără să mai țină cont că libertățile și drepturile erau în continuare interzise. Ianukovici s-a bazat pe tot arsenalul pus la dispoziție de regim, pe mijloacele media, controlate de stat, și pe populația rusofonă, căreia i-a promis dubla cetățenie ruso-ucrainiană și introducerea limbii ruse ca a doua limbă oficială, oferind o perspectivă de prosperitate economică prin integrarea în Uniunea Rusia-Belarus. Iușcenko a avut sprijinul unui singur canal media, care avea acoperire de doar 20% din teritoriul Ucrainei, Canalul 5, dar și al blocului Timoșenko. Oferta sa electorală era legată de integrarea în structurile NATO și UE și de construirea unei democrații liberale de tip occidental. De reținut este faptul că Iușcenko nu a făcut declarații împotriva Rusiei, pe care a numit-o partenerul tradițional al Ucrainei.
În cazul Ucrainei, influențele externe nu s-au sincronizat cu factorii interni, ceea ce a făcut mai dificil faptul că această țară a fost ajutată să se afirme în procesul de schimbare. Influențele occidentale, Rusia și piața internă nu au știut cum să se conecteze, prin urmare revoluția nu a primit suficient sprijin.
Factorii externi joaca un rol important în explicarea rezultatelor regimului. Teoria democratizării poate fi explicată prin prisma factorilor externi care pot oferi un start tranziției și distribuția balanței de putere între elite. De asemenea este important să se identifice și factorii internaționali care nu au jucat un rol constructiv în ceea ce privește procesul democratizării în Ucraina.Influențele externe nu s-au arătat tocmai benefice deoarece nu și-au concentrat atenția asupra schimbării regimului ci și-au urmărit propriul interes și stabilirea unor conexiuni în interior. Ucraina a fost ajutată din exterior prin simplu fapt că societatea civilă a reușit să vorbească dincolo de granițele țării.
In ceea ce priveste cazul Egiptului, doua ipoteze pot fi afirmate: 1) cativa factori externi au intensificat situatia interna fapt ce a condus la infaptuirea revolutiei, 2) doar revolutia din Tunisia a influentat cu adevarat izbucnirea incidentelor din Egipt. In ceea ce privesc factorii externi, Egiptul a beneficiat de relatii din partea Statelor Unite ale Americii, pentru lupta impotriva terorismului, pentru progres in Orientul Mijlociu- legaturile acestea au fost benefice insa procesul nu a fost unul transparent, astffel ca s-au aratat ca fiind pozitive pentru scurt timp. In acest caz, interventia Uniunii Europene a fost una defectuoasa, desi s-a incercat un control al migratiei si asigurarea prosperitatii si securitatii, modul de implementare si de afisare a intentiilor a fost perceputa in mod gresit, fapt ce a condus la prabusirea legaturilor dintre U.E. si Egipt. Ce nu a mers bine in sincronizarea factorilor, a fost lipsa de transparentizare a procesului de ajutorare, nici unul din actorii care au intervenit nu a avut ca prim scop promovarea democratiei; agendele ascunse nu au facut altceva decat sa inrautateasca situatia economica si securitatea, au fost ridicate prea multe semne de intrebarsi intreg sistemul care ar fi trebuit sa mearga intr-un perfect sincronism s-a prabusit.
Tabelul.2.3. Factori Externi- Serbia, Ucraina, Egipt
CAPITOLUL III. ROLUL MOBILIZĂRII CIVICE
Mișcările sociale sunt acțiuni colective prin care populația este informată, alertată, educată și mobilizată, de-a lungul anilor sau chiar decadelor, să provoace factorii de putere dintr-o țară și întreaga ei societate în vederea redresării unor probleme sociale sau carente și să restabilească valorile sociale necesare.
Prin implicarea populației direct în procesul politic, mișcările sociale susțin conceptul de guvern al oamenilor și prin și pentru oameni.
Tăria mișcărilor sociale este direct proporțională cu forța cu care oamenii de rând își manifesta nemulțumirea și solicită schimbarea. Astfel, principala temă a mișcărilor sociale este, lupta dintre mișcările reformatoare și factorii puterii pentru a câștiga inimile (simpatia), mintea (opinia publică) și suportul activ al majorității populației care deține puterea, fie de a conserva sistemul actual fie de a produce o schimbare.
Trebuie să existe o renaștere a democrației prin „voința poporului”. Puterea centralizată tot mai mare a statului și a altor instituții publice, combinate cu noi modalități de utilizare a mass-media în procesul politic finalmente au eliminat participarea cetățenilor din procesul de luare a deciziilor sociale. Cei care dețin centrul puterii iau decizii în interesul unei minorități iar în același timp subminează binele comun și agravează mult problemele sociale existente.
Dar oameni au o putere, putere care devine evidentă prin organizarea în grupuri. Istoria furnizează o mulțime de exemple a unor mișcări civice care au obținut schimbări sociale și politice iar cei care dețin puterea știu acest lucru. Cei de la putere știu că puterea lor depinde de suportul și consimțământul maselor.
Mișcările sociale non-violente sunt instrumente puternice ale păstrarii democrației și angrenarea societății în direcția rezolvării unor probleme sociale critice. Aceste mișcări dau oamenilor posibilitatea să provoace o repoziționare în raport cu factorii de putere dominanți în societate și să devină activi în procesul luării deciziilor la nivelul societății, mai ales în condițiile în care modalitățile uzuale (alegeri electorale, referendum, etc.) de participare la viața politică sunt ineficiente în reformarea societății.
Mișcările sociale mobilizează oamenii și opinia publică de a avea revendicări față de cei care dețin puterea și față de întreaga societate în vederea unei întoarceri la valorile și nevoile universale și a găsirii unei modalități de rezolvare a inechităților sociale. În condiții optime, astfel de mișcări generează o societate civilă dinamică și relevantă în procesul politic, înclinând balanța puterii sociale și politice de la elitele și instituțiile centrale către noi rețele sociale și grupuri care au luat naștere la nivelul străzii.
Edward Shils definește societatea civilă prin trei trăsături principale: sunt instituțiiautonome, separate de stat, care interacționează cu statul. În cadrul interacțiunii dintre stat și societatea civilă, legitimarea reciprocă a ambilor actori și obligativitatea că aceștia să respecte un set de reguli sunt necesare pentru a putea vorbi de o societate civilă autentică. Giuseppe di Palma consideră că demonstrațiile în masă ale cetățenilor împotriva statului nu reflectă în mod automat existența unei societăți civile.
Mișcările sociale reprezintă doar o parte din societatea civilă. Pakulski oferă o definire foarte abstractă a termenului: mișcările sociale sunt „pattern-uri recurente de activități colective, care sunt parțial instituționalizate, orientate înspre valoare și antisistemice prin forma și simbolismul lor.”
În literatura de specialitate, se face distincția între mișcările sociale „vechi” și „noi”.Mișcările sociale vechi, foarte bine organizate, relativ exclusiviste, care caută să exercite o influență directă asupra deciziilor statului, includ grupuri de presiune precum sindicatele și patronatele. Mișcările noi, mai laxe din punct de vedere al structurării și al accesului în rândurile lor, preocupate de schimbarea valorilor, atitudinilor și modelelor de comportament dominante în societate, includ ONG-uri. Acestea din urmă pot acționa ca grupuri de presiune, pentru remodelarea valorilor societății.
Pentru ca o mișcare socială să fie relevantă într-o societate civilă emergentă, aceasta trebuie să fie autonomă (autoinițiată, automotivată, autolegitimată) și să adere, mai mult sau mai puțin, la un set de reguli. În societățile de tranziție, este posibil ca aceste reguli să fie vagi și controversate, iar respectarea lor de către mișcările sociale reprezintă un angajament al acestora de a încerca să promoveze sau să apere anumite interese în mod pașnic.
III.1. Mișcările civice ale tinerilor
Tinerii au jucat un rol important în ceea ce se numește mobilizare civică în scopul susținerii unei revoluții democratice, mai ales în timpul alegerilor electorale fapt ce presupune facilitarea procesului de tranzitie. În Serbia (2000), Ucraina (2004), Egipt (2011), tinerii au fost cei care au luminat calea spre organizarea de coaliții democratice în contrast cu partidele aflate în opoziție. În cele trei țări folosite ca studiu de caz tinerii au dominat mobilizarea civică și de asemenea și organizațiile non-guvernamentale care au supravegheat alegerile electorale. Acest capitol își propune să sublinieze nucleul organizării civice și mai mult decât atât să surprindă momentele de succes și de ce nu, să traseze un șablon pentru viitoarele studii de caz. Schimbarea regimului a demonstrat în cazul nostru că a avut succes doar în anumite momente de timp și mai mult decât atât, acest succes este strâns legat de momentele de slăbiciune ale opoziției.
În spațiul democratic transformătrile se întamplă cu repeziciune ca răspuns a diferitelor situații și percepții. Capitolul de față își propune să contureze rolul pe care societatea civilă îl are mai ales în țările aflate în tranziții: un rol de stabilizator și de protector al democrației. Gordon White spre exemplu definește societatea civilă ca fiind “un mijlocitor între familie și societate, organizații separate de stat, bucurându-se de autonomie în relația cu statul și mai mult decât atât membrii acesteia se organizează în mod voluntar pentru a proteja și pentru a-și verbaliza interesele sau valorile”. Thomas Carothers argumentează faptul că triumful mișcărilor civice în Europa de Est a anilor 1980, în special Polonia și Cehoslovacia, reprezintă o cauză principală a dezvoltării unor astfel de organizații, în plus acestea sunt de o practică non-violentă, pro-democratică și natural-universală.
Utilizarea societății civile poate fi observată în politica adoptată de către Statele Unite ale Americii, a președintelui Clinton, în special în procesul desfășurat de USAID în cele trei zone cheie: educație civică, asistență media și ajutor pentru organizațiile muncitorești. Oricum, ONG-urile sunt întotdeauna observate ca actori cheie în ceea ce înseamnă asistența pentru societății civile, după cum explică și Carothers, aceasta se întampla deoarece “aceștia se presupune că trebuie să articuleze educația și valorile cetățenilor, interesele care servesc ca un lanț de transmisie între popor și guvern”. Promovarea mobilizării civice poate fi înteleasă în același timp ca o consecință exercitată de factorii externi având ca scop producerea și încurajarea reformelor interioare.
Un prim argument în ceea ce privește societatea civilă, ar fi acela că această organizație funcționează dacă toți ceilalți factori și actori sunt implicați în proces și se află într-o perfectă sincronizare. Această viziune îi este caracteristică lui Manal Jamal care aduce în plus faptul că mobilizarea civică atâta timp cât este extinsă și conectată în mai multe zone ale țării, cu atât mai mult este capabilă de un real succes și în același timp procesul intern de reformă sau de schimbare are toate șansele să prindă rădăcini și să devină stabilă. În societățile post-conflictuale este rar întalnită acțiunea mai multor actori în vederea consolidării unui nou regim, însă în aceste cazuri mobilizarea civică joacă un rol important în mentinerea liniei de schimbare și rezistență în fața trecutului.
Un alt element important în ceea ce privește rolul mobilizării civice este acela de adoptare a unor strategii culturale, care trebuie să fie nucleul de bază în astfel de procese. Un astfel de caz este cel din Mozambique unde printr-un proces de purificare executat doar de o parte a societății, a fost adoptat de întreaga comunitate cu ajutorul negociatorilor, voci aprige ale societății civile care au facilitat procesul de reintegrare a celor excluși.
Una din cele mai proeminente caracteristici ale revoluțiilor pașnice care au avut loc recent în Serbia, Georgia și Ucraina a fost creșterea extraordinară a numătului tinerilor care s-au mobilizat, cerând schimbări politice fundamentale. Timp de câteva săptămâni, mii de tineri mobilizați de către mișcarea de tineret Pora (E timpul!) au înfruntat condițiile atmosferice vitrege în orașul de corturi din Kiev, protestând împotriva fraudei electorale masive din timpul alegerilor prezidențiale ucrainiene din 2004. Cu un an mai devreme, membrii ai mișcării de tineret Kmara (Destul) au ieșit în stradă pentru a contesta rezultatele oficiale ale alegerilor parlamentare din Republica Georgia. Atât Pora cât și Kmara erau inspirate din mișcarea de tineret Otpor (Rezistență), care a jucat un rol crucial în răsturnarea lui Slobodan Milosevic în octombrie 2000. Căderea comunismului și schimbările sociale ulterioare au creat contextul pentru formarea generației post-sovietice. Apariția acestei generații a dus la creșterea fără precedent a numărului de proteste ale tinerilor.
Un interes dominant al cercetării mișcărilor sociale din trecut a fost explicarea diferențelor trans-naționale, în timp ce puține studii s-au concentrat pe asemănările mișcărilor. Motivată de creșterea trans-națională a schimbului de idei, cercetarea s-a concentrat atenția pe influența mișcărilor sociale originale asupra celor succesive. În contextul politicii postcomuniste, interacțiunea dintre generațiile politice și oportunitățile politice a dat naștere mișcării Otpor și a stabilit un exemplu pentru activiștii civici din alte state postcomuniste. Urmând exemplul Serbiei, revoluții pașnice au avut loc în Georgia și Ucraina. Răspândirea trans-națională a ideilor a facilitat formarea mișcărilor tinerilor în aceste țări.
Mișcările de tineret sunt definite ca ”încercări organizate și conștiente din partea tinerilor de a iniția sau a se opune ordinii sociale”. Din teoretizarea lui Giugni despre ”acele aspecte ale mișcărilor care se aseamănă frecvent”, cinci caracteristici sunt nominalizate: timpul formării, probleme, structuri mobilizatoare, procesele de organizare și repertoriile de acțiune.
Orarul alegerilor naționale a jucat un rol vital în determinarea timpului formării mișcărilor de tineret. Otpor a luat naștere ca un grup de studenți universitari, în octombrie 1998 dar a crescut la 70.000 de membrii în timpul alegerilor prezidențiale din anul 2000. De asemenea, alegerile parlamentare din Georgia, din anul 2003 au motivat tineretul să formeze Kmara in februarie 2003. În Ucraina, Pora a apărut cu mai puțin de un an înainte de alegerile prezidențiale din 2004, pentru a împiedica instalarea succesorului ales de Leonid Kuchma prin fraudă electorală.
Ulterior, marea preocupare a mișcărilor de tineret a devenit cererea alegerilor libere și corecte și, în special, recunoașterea victoriei electorale a opoziției. Conducerea candidaților opoziției în sondajele de opinie arăta că schimbarea e posibilă, cu condiția ca manipularea procesului electoral de către guvernul aflat la putere să fie evitată.. Ca o condiție necesară pentru alegeri democratice, libertatea presei a devenit o preocupare proeminentă a protestelor tinerilor. Prin contestarea restricțiilor guvernului asupra presei, tinerii cereau raportare nepartinitoare și politici media corecte.
Mai mult, reforma educațională era una din preocupările multor activiști tineri. Procedurile opace de selecție a conducerii universităților și creșterea corupției în sistemul educațional au fost surse majore ale nemulțumirilor tinerilor. Un înalt grad de centralizare în interiorul sistemului de învățământ a oferit pârghii pentru presiuni politice asupra activiștilor tineri.
Stundenții au fost forța conductoare a mișcărilor de tineret. Între 1990 și 2000, admiterile în facultăți au crescut cu 71% în Serbia măcinată de război, de la 91.227 de studenți în 1990/1991, la 156.754 în 1999/2000. Admiterile în instituțiile de învățământ superior au crescut și în Ucraina, dar intr-un ritm mai lent. De asemenea, numărul studenților a crescut și în Georgia, de la 135.100 în 1999 la 153.300 în 2003. O concentrație mare de tinei într-un singur loc a oferit ample oportunități pentru clădirea rețelelor de protestatari.
Însă în ceea ce privește revolta din Egipt, aceasta a început să fie pregătită în urmă cu mulți ani. Unul dintre liderii tinerilor, Ahmed Maher, a început să agite spiritele în 2005, adunând până în anul 2011, 4 arestări, însă grupările de protestatari tineri au fost decimate de autorități, astfel că, până în 2008, organizatorii s-au retras în spatele monitorului și au început să plănuiască mișcarea pentru democrație cu ajutorul tastaturilor: Youth Movements
O variabilă foarte importantă în Egipt, a fost prezența -Media- pe tot parcursul manifestațiilor, variabilă care a ajutat și la mobilizarea acestora la început. Asaltul mediei pe durata alegerilor parlamentare a constituit un element semnificativ în ceea ce privește atitudinea tinerilor și a cetățenilor. La începutul anilor 2000, câțiva bloggeri din Egipt au devenit controversați deoarece au avut curajul să puncteze câteva probleme existente la momentul acela în țară. Blog-urile erau publicate doar în limba engleză, dar utilizatorii de internet activi au început să încurajeze apariția mai multor blog-uri în limba arabă, atrăgând tot mai multă audiență domestică. Aprilie fost ziua in care s-a marcat prima încercare de a lărgi și mai mult accesul în mediul virtual, înființându-se o pagina de Facebook pentru muncitorii în domeniul textil, însă această pagină a avut un numar de 70.000 de suporteri, acest boom mediatic fiind brutal refuzat de catre forțele de securitate ale statului.
Tinerii, în mod special, au fost susținători de baza ai mișcării, aceștia au dat startul, au asistat pe parcurs și au dat dovadă pentru prima dată de solidaritate și rezistență. Aceștia au făcut schimb de informații și au fost tot timpul prezenți pe Facebook și Twitter, ei au fost cei care au inițiat această revoluție . Tinerii din Egipt, au oferit asistență pe tot parcursul acestei dezvoltări a tehnologiei, de asemenea au ajutat să scape de atenta supraveghere a statului și au învățat ceilalți civili cum să realizeze împreună un zid de rezistență.
Pe data de 17 Ianuarie, 2011, Nawara Negm (o femeie blogger), a postat informații via online iar cu ajutorul telefoanelor aceasta le-a trimis tuturor protestatarilor mesaje de încurajare pe toată durata manifestatiilor. Pe data de 21 Ianuarie, Negum a postat următorul mesaj “Fiți nobili și demonstrați pe data de 2 Ianuarie”, mesaj prin care își incuraja cetățenii să se unească pe străzi. Aceasta a postat și pe YouTube un videoclip in care aparea o tanara pe strada, iar la descrierea acestui clip era urmatorul mesaj:”O vedeti? Ea va demonstra!”. Aceasta a încurajat oamenii să meargă la proteste prin următoarea postare: mergeți….mergeți, mergeți, mergeți și vorbiți, vorbiți, vorbiți, și cântați cântece naționale cântați Beladi, Beladi (țara mea, țara mea).
III.2. Specificul protestelor
Mișcările sociale după cum se poate observa rămân să fie o forță majoră în lume. Sociologii oferă o foarte mare importanță mișcărilor sociale, care ne ajută să avem o înțelegere a ambelor societăți cele trecute și cele prezente, precum și dezvoltarea unei abilități de anticipare a schimbărilor și tendințelor care ar putea interveni în viitor. Mai mult decât atât, este important să analizăm nu doar din punct teoretic aceste proteste, cat și din punct de vedere practic deoarece avem posibilitatea sa intelegem si altfel actiunea colectiva. În continuare vom discuta despre cele patru etape de examinare a mișcărilor sociale, identificate de Herbert Blumer. Cele patru stadii pe care le descrie el sunt următoarele:
apariția. Ca reacție la o necesitate nesatisfãcutã, un mic grup de oameni identificã problema și se mobilizeazã pentru acțiune;
asocierea – mai mulți indivizi devin interesați de activitãțile micului grup inițial, i se asociazã, apare un mic grup conducãtor;
birocratizarea – acțiunea devine organizatã; reguli, proceduri și roluri specializate; structurã ierarhicã (conducãtori și adepți); organizații, filiale etc;
declinul – prin realizarea scopurilor, prin fricțiuni interne, prin cooptarea liderilor de cãtre putere etc.
Mișcãrile sociale au deci o ideologie, un ansamblu de idei care justificã o anumitã organizare; ideologia poate avea diferite grade de coerențã, de claritate etc; mișcãrile sociale dispun de o anumitã tacticã – activitãți precise prin care se urmãrește atingerea unui scop, inclusiv mobilizarea sprijinului simpatizanților și câștigarea unor noi adepți; exprimã deci un protest și sunt orientate spre schimbare socialã (inovație sau restaurație); nu au, cel puțin la început și nu toate, un scop politic, fiind departe de țelul cuceririi puterii în stat; orice mișcare socialã este însã, într-o anumitã mãsurã, politicã și aceasta cel puțin prin implicații; logica lor protestatarã le poate duce la un conflict cu autoritãțile publice; recurg frecvent la modalitãți de protest neinstituționalizate.
În general, toți autorii au fost interesați mai mult sau mai puțin de diferențele dintre numeroasele tipuri de mișcări sociale. Cea mai exactă clasificare este cea propusa de Alberto Melucci, care face distincția între mișcările revendicative, mișcările politice și mișcările de clasă, după obiectivele urmărite de conducătorii lor și de participanți:
mișcări revendicative – obiectivul constă în impunerea unor schimbări la nivelul normelor, rolurilor și procedurilor de atribuire a resurselor socio-economice;
mișcări politice – obictivul constă în incidența asupra modalităților de acces la canalele de participare politică și deplasarea raporturilor de forțe.
mișcări de clasă – obiectivul constă în schimbarea ordinii sociale, transformarea modului de producție și răsturnarea raporturilor de clasă.
Alberoni, pornește de la recunoașterea afirmației că o mișcare este „procesul istoric ce a început odată cu starea incipientă și se termină cu reconstituirea momentului cotidian instituțional”.
Fara indoială că evenimentele din data de 5 Octombrie pot fi incadrate într-o tipologie de revoluție în mod tradițional, însă asta ar fi o exagerare, manifestațiile de atunci avand un caracter mai mult protestatar. A fost o combinație revoluționară, asemanatoare unei lovituri de stat, combinată cu noile elemente de tranziție democratică pașnică auto-limitate.
Autocrația a fost ireversibil răsturnată, aceasta fiind posibilă prin revolta spontană, masivă, populară, bruscă și brutală, fapt ce a influențat rezultatul din acea zi. Revolta a avut ca scop principal nu răsturnarea regimului, ci a încercat un fel de destabilizare care să permită schimbarea sigură și durabilă. Trebuie să se țină cont totuși că Otpor nu a fost singură în acest proces fiind ajutată și de organizația DOS (Democratic Opposition of Serbia). DOS a organizat o mare adunare de oameni la Belgrad, unde Koštunica a strigat "Bună seara, Serbia e acum liberă". Activiștii Otpor, au fost cei care au influențat rezultatul zilei, însă decizia finală a aparținut totalmente mobilizărilor organizate de DOS.
Fiind vesel, tineresc și non-violent, acțiunile intreprinse de Otpor! au avut o influență pozitivă asupra tinerilor în Serbia fapt ce a dus la crearea unei noi culturi politice de tineret. Inscripțiile nonviolente de Otpor! au devenit tema centrală a culturii tinerilor simbolizate de pumn ca brand de protest, reușind să conecteze tineri din diferite medii. Identificarea cu Otpor! s-a realizat prin purtarea unui tricou inscripționat cu brandul de protest, aceasta semnificând moda de a fi împotriva lui Miloșevic.
Otpor!, s-a facut remarcată prin mișcările sale pline de umor, creativitate, cultură, reprezentând un punct de atracție pentru tineri. Arestările care se făceau în acele clipe, instigau tinerii să devina un fel de eroi sau martiri ai revoluției. Participarea tinerilor a fost stimulat mai mult de un mesaj bine formulat – Problema a fost depășită: "Voi care sunteti prezenți pe data de 24 Septembrie, fiți siguri ca ați votat, voi! familia voastra! și prietenii voștrii"
Otpor! De asemenea, a reușit să se conecteze cu unele elemente artistice. Unii actori și muzicieni au exprimat sprijinul lor prin purtarea Otpor! tricourile făceau mișcarea și mai atractivă oferind tinerilor posibilitatea de a se identifica cu idolii lor. Mai mult Otpor! a devenit mai vizibilă în concertele rock organizate. La nivel national "Vreme Je" ("E timpul") concert rock organizat de Otpor!, Postul radio B2-92 și alte ONG-uri au răspândit mesajul de opoziție în 25 de orașe diferite, adresându-se la mai mult de 150.000 de oameni. De asemenea, în Novi Sad în timpul festivalului Exit 2000 Otpor! a conectat muzica popular cu un mesaj anti-Milošević: "Ieșiți din zece ani de nebunie!".
Revoluția din Ucraina se aseamănă foarte mult cu cea din Serbia, prin faptul că au avut ca brand culoarea portocalie, tinerii fiind incurajati sa poarte fulare, tricouri, orice articol vestimentar avand culoarea portocalie. Tinerii din Ucraina au organizat și ei concerte Rock, s-au adunat în Kiev și au petrecut fiind incurajați și de autoritățile politice aflate în opoziție să faca acest lucru.
Revoluția din Egipt nu se diferențiaza nici ea foarte mult de cele două, însă elementul de noutate pe care aceasta îl aduce este folosirea mijloacelor media de comunicare. Tinerii din Egipt s-au mobilizat răpit prin intermediul internetului însă au fost dispersați, astfel că mișcarea nu a avut doar un singur loc de desfășurare, ci în fiecare oraș s-au organiat diferite grupuri.
Ce se poate afirma despre specificul celor trei revoluții este acela că au fost pașnice, au urmarit destabilizarea regimului prin acțiuni non-violente, prin acțiuni care să antreneze publicul larg, prin activități culturale, prin activități care au presupus intoducerea mijloacelor de comunicare. Încă un lucru care merită remarcat este acela, al unui process perfect de organizare a societății civile, un process care s-a organizat rapid, însă vocea nu a fost atât de puternică incât să infăptuiască o schimbare radicală, dar au dovedit ca au curaj și au luptat împreună pentru același ideal.
III.3. Rolul elitelor
Cercul elitelor, rămâne o chestiune foarte importantă în demersul unui astfel de studiu, acesta fiind factor principal în schimbarea balanței de putere. Înțelegerea modului în care națiunile devin din punct de vedere stabil și democratic este un obiectiv asumat de sociologii în domeniu și o chestiune care se referă la factorii de decizie politică din întreaga lume. Opinia cercetătorilor în domeniu diferă evident de la democrația văzută ca un produs social, economic și cultural.
Termenul, „elite” cuprinde o extindere și o modificare față de vechea teorie dezvoltată de Mosca -1939 și Pareto- 1935. În centrul teoriei stă conceptul de varietatea elitelor, acesta înseamnând că structura și comportamentul variază semnificativ de la societăți și în cadrul acestora temporal; aceste variații apar independent de social, economic și de mediul cultural; și un ultim punct este acela că elitele reprezintă factori importanți care au putere de decizie asupra stării regimului. Mosca afirmă că, „variațiile structurilor claselor conducătoare au o importanță deosebită în determinarea tipului de regim politic, și de asemenea în determinarea gradului de civilizație a diferiților oameni”. Pareto, a avut o viziune similară cu privire la variații însă el introduce în cadrul elitelor, termenul de „sentiment”, care ghidează aparent gândirea, comportamentul, astfel de variații fiind strâns legate de diferitele tipuri de regimuri politice. Având aceste două referințe teoretice, trebuie totuși să clarificăm conceptul de „elite”, la ce se referă? În conformitate cu definițiile în vigoare ale elitelor, vom încerca să evităm ipotezele cu referire la talentele, calitățile morale, gradele de conștiință, sau alte proprietăți. Elitele sunt pur și simplu oameni, care sunt capabili prin pozițiile pe care le dețin în organizații puternice să afecteze rezultatul la nivel național și să influențeze de cele mai multe ori cursul istoriei. Elitele sunt constituie astfel: din lideri ai națiunii, din oameni care ocupă poziții de top în toate sectoarele politice, guvernamentale, mediile de afaceri, sindicate. Un cerc de elite poate fi definit astfel: „toate acele persoane care pot, dacă doresc, să facă probleme politice substanțiale, oficialilor – toate acestea – fără a fi prompt reprimate”.
Autorii Burton și Highley, subliniază faptul că structura elitelor la nivel național este mult mai importantă și că ar trebui să avem în vedere următoarea clasificare a acestora.
În primul rând avem elite etichetate în astfel de grupuri; „împărțite” (Beck si Malloy, 1964); „competitive” (Putnam, 1976) sau „dezbinate” (Field si Highley, 1985)- acestea sunt caracterizate prin atitudinea nemiloasă, de cele mai multe ori violentă, conflicte inter-elite. Facțiunile din cadrul elitelor, nu au încredere reciprocă, relațiile interpersonale nu depășesc anumite limite, iar acestea nu cooperează în caz de criză sau pentru câștigarea unor grupuri sociale.
Un al doilea tip este cel: „totalitar” (Dahrendorf, 1969), „monocratic” (Fleron, 1969), sau „grup de elite ideologic unificat” (Field si Highley, 1985)- acestea se caracterizează prin aspectul exterior complet unitar, prin sprijinul acelorași idei în mod public. Mai mult decât atât, toate sau aproape toate persoanele care compun aceste grupuri fac parte din același partid sau mișcare politică iar relațiile interpersonale sunt centralizate în acest partid.
Un al treilea tip de structură a elitelor este numit: „grup pluralist” (Fleron, 1969), „competitiv-coalescent” (Puttnam, 1976), sau „sau grup consensual unificat” (Field și Highley, 1985) – facțiuni alcătuite din opinii aflate în opoziții, sunt caracterizate prin dezacordurile existente în mod constant, însă sunt conștiente că aceste neînțelegeri nu trebuie să se transforme într-un conflict violent. Deși se află în contradicții puternice, nu trebuie să încalce acorduri de conduită politică, morală, și vor respecta în mod tacit anumite norme.
Prima ipoteză susține că pentru un proces de democratizare , influența liderilor fostului regim trebuie să fie absolut eliminate. În cazul în care aceasta eliminare nu va fi infaptuita, se va încerca reintroducerea fostul modul de guvernare.
După ce Miloșevic a pierdut puterea în 2000, el a mai fost pe lista de persoane inculpate în TPII. Cu toate că nu a fost chiar arestat, el a fost ales din nou, ca președinte al Partidului Socialist din Serbia și a rămas în această funcție până la moartea sa în 2006. Mai mult decât atât, el a ajutat mai apropiați colegii lui de a avea acces la armament, cum ar fi puști cu lunetă.
Un exemplu notabil de sprijin această afirmație ar putea fi de evenimentele din 1999, când, potrivit oficialilor din Ministerul sârb de Interne, Miloșevic a ordonat fostului ministru de Interne Vlajko Stojiljkovic să distrugă toate documentele care pot dovedi că a fost responsabil pentru moartea victimelor civile albaneze după represiunea sârbă din Kosovo 1999 (BBC News 25 mai 2001). Împreună cu avocatul său, au încercat să răspundă la toate acuzațiile corupție și deturnarea de bani de la bugetul de stat prin construirea o apărare fals în instanța de judecată, insistând pe faptul că fondurile au fost pentru a sprijini naționaliști sârbi în Croația și Bosnia (BBC News 18 aprilie 2001). De fapt, suma de bani care lipsesc este la fel de mare ca 4 miliarde de dolari crezut, la acel moment pentru a fi ascunse în conturi bancare în Elveția (BBC News 05 aprilie 2001).
Miloșevic a sperat că va fi capabil să rămână în Iugoslavia pentru proces cel puțin și a refuzat ideea de a merge la Haga. Cu toate acestea, pe 31 martie fost emis un mandat de arestare pentru fostul președinte al Republicii Federale Iugoslavia. După un schimb de focuri între poliție și suporteri fanatici lui Milosevic, el a dat în cele din urmă și a fost luat în custodie. El a fost extrăda în continuare la Haga la 28 iunie 2001.
Retrogradare lui Miloșevic nu a fost suficient pentru schimbarea liberal, moștenirea de reguli pe care le-a lăsat a fost efectuat de către următorii lideri care, de asemenea, folosite pentru a obține puterea prin interpretarea lui de simboluri mitologie, istorie și politică. Justiției penale internaționale se dovedește a fi important în promovarea reconcilierii, care asigură pacea și securitatea. Pe ansamblu, amânarea la arestarea crime de război lideri responsabili întârziat curs de Serbia în a înțelege provocările majore și să adopte o nouă perspectivă în luarea deciziilor. De asemenea, în participa său pentru a acoperi acțiunile sale din trecut, el a întârziat silite ale reformelor și a corupției susținute și a crimei organizate.
Tabel.3. Moblizarea maselor, tipul protestelor și schimbările în urma acestora
CAPITOLUL IV. FENOMENUL (RE)CONSTRUCȚIEI INSTITUȚIONALE
O primă intrebare care trebuie adresată la începutul acestui capitol este urmatoarea: Cum sunt instituțiile democratice construite? În acest capitol accentul cade pe instituțiile democratice, ce fel de instiuții regăsim într-un stat, cum sunt acestea construite și cum sunt reconstruite într-un stat aflat în tranziție.
În ultimul deceniu, comparatiștii au alocat o atenție în mod special aspectelor formale ale politicii: reguli de funcționare a unui stat, organizațiile, procedurile și constituțiile. În același timp, mișcarea internațional spre democratizare a inspirat creșterea literaturii asupra problematicii tranziției democratice și consolidarea regimului. Cercetatorii în domeniul comparării instituțiilor, au dezvăluit un număr impresionant de ipoteze asupra rolului instituțiilor în promovarea și consolidarea democrației. Aceste argumente privesc în aceelași timp și ipotezele din literature mai veche și sistemul de partide. Dezbaterile privind cadrul instituțional în democrații au o lungă istorie în domeniul politicilor comparate, însă dezvoltarea acestor studii a cunoscut oscilații.
Modul de structurare al instituțiilor influențează comportamentul tuturor, atât al politicienilor, cât și al oamenilor obișnuiți. Abordarea instituțiilor din această ediție pornește de la teza conform căreia instituțiile nu sunt simple instrumente prin care se satisfac nevoi sociale, nici elemente ale infrastructurii ce reproduc automat structura socială sau economică, nici rezultate ale presiunilor politice sau sociale, colective sau individuale, ori ale influenței liderilor, ci un set de reguli, formale și informale, care organizează spațiul politic și, prin consecință, comunitatea. Există un acord general în știința politică contemporană în ceea ce privește definirea instituțiilor politice ca "reguli ale jocului". Conceptele de institutie si organizatie sunt fundamentale pentru analiza societatilor traditionale sau moderne, intrucât se referă la mecanismele și procesele structurării vieții de zi cu zi a oamenilor. Ele vizează seturi ordonate de comportamente individuale și fluxuri de interacțiuni, baza normativă a ordonării acestora sau abaterile de la norme și reguli care generează tulburări sociale, mecanismele de grupare a oamenilor pentru a atinge anumite obiective prin organizarea resurselor, proceselor și tranzacțiilor din schimburile reciproce și variabilitatea în timpul și spatiul social al performanțelor.
Instituțiile și organizațiile sunt cadrele sociale prin care se reduce incertitudinea vieții individuale și cadrele relationale prin care se structurează activitățile umane cotidiene. Prin ele se instituie atât constringeri sociale normative, cât și recompense sau imbolduri pentru performanțe mai înalte. Astfel, schimbarea, diferențierea și diversificarea instituțională modelează calea de devenire a societăților, fiind esențiale pentru întelegerea evoluției istorice. Tot astfel, tipul și modul de organizare a vieții influențează performanțele diferențiale ale societăților sau comuniăților umane, fie în diacronia istorică, fie sincronic, în spațiul social global sau comunitar. Democrația este un proces de luare a deciziilor colective care conectează deciziile luate la interesele și rațiunile celor a căror conduită trebuie să fie reglementată de acestea. Instituții politice democratice, în această perspectivă, vor fi considerate acele instituții care au capacitatea de a pune în corespondență deciziile individuale cu deciziile colective în așa fel încât acestea din urmă să fie dependente de (deductibile din) interese sau decizii individuale.
Manwaring, observă că „instituțiile politice ajută la crearea de stimulente și descurajează actorii politici în formarea lor identitară”, astfel ele ajută la stabilirea contextului în care se vor elabora politicile publice. Linz, sustine că „o putere exagerată a instituțiilor este dăunătoare pentru noile democrații”, astfel că instiuțiile trebuie să aibă o putere moderată.
In final, vreau sa punctez faptul că acest capitol nu și-a propus- nici nu se poate realist vorbind să o facă- să epuizeze multitudinea de delimitări conceptuale asupra instituționalismului, ci se urmărește doar conturarea- la nivel corespunzator de analiză de tip stiințific- a acelui cadru minimal care să permită, ulterior, o abordare mai amplă și mai aprofundată.
In regimurile competitiv autoritariene, instituțiile democratice anterioare sunt percepute ca fiind principalele mijloace de obținere și exercitare a autorității politice. Conducătorii încalcă acele reguli atât de des și într-o asemenea măsură, încât regimul eșuează în a atinge minimul de standarde convenționale pentru democrație. Printre exemple includem Croația sub conducerea lui Franjo Tudjman, Serbia sub conducerea lui Slobodan Miloșevic, Rusia sub conducerea lui Vladimir Putin, Ucraina sub Leonid Kravchuk si Leonid Kuchma, Peru sub conducerea lui Alberto Fujimori si Haiti dupa 1995, dupa cum si Albania, Armenia, Ghana, Kenia, Malaysia, Mexic, Zambia în perioada anilor 1990. Deși oamenii de știință au caracterizat multe dintre aceste regimuri ca fiind forme parțiale sau "diminuate" de democrație, trebuie să-i dam dreptate lui Juan Linz atunci când spune că regimurile acestea ar putea fi mai bine descrise ca o formă diminuată de autoritarianism.
Trebuie facută deosebirea între autoritarianismul competitiv și cel democratic, pe de o parte și autoritarianismul în sine, pe de altă parte. Regimurile democratice moderne reunesc patrucriterii:
puterea executivă și cea legislativă sunt alese prin intermediul unor alegeri deschise, gratuite și corecte;
practic toți adulții dețin dreptul de a vota; drepturile politice și libertățile civile, incluzând libertatea presei, libertatea de asociere și libertatea de a critica guvernul fărp represalii, sunt, în mare parte, protejate;
autoritățile alese posedă o reală autoritate de a guverna prin aceea că ele nu fac subiectul controlului tutelar al liderilor militari sau clerici.
Deși până și regimurile democratice pot, uneori, încălca unele sau mai multe dintre aceste criterii, asemenea încălcări nu sunt de mari extinderi sau suficient de sistematizate pentru a împiedica chemările democratice ale guvernelor conducatoare. Cu alte cuvinte, ele nu modifica în mod fundamental circumstanțele și condițiile competiției dintre guvern și opoziție.
În regimurile competitiv-autoriariene, spre deosebire de cele mai sus menționate, încălcările acestor criterii sunt atat suficient de dese, cât și suficient de serioase pentru a crea condiții inegale între guvern și opoziție. Deși alegerile sunt ținute în mod regulat și sunt, în general, non-pasibile de fraudă, conducătorii abuzează în mod constant de resursele statului, refuză opoziției expunere adecvată în media, harțuiesc, în unele cazuri manipulează rezultatele electorale. Jurnaliștii, politicienii din opoziție și alți critici ai guvernării pot face obiectul unor spionări, amenințări, hărțuiri, arestări. Membrii opoziției pot fi arestați, exilați, sau, mai rar ce e drept, până și asaltați sau asasinați. Regimurile caracterizate de asemenea abuzuri nu pot fi numite democratice. Autoritarianismul competitiv trebuie, în consecință, delimitat de alte tipuri de regimuri instabile, ineficiente, sau, altfel spus, defecte, care nu întrunesc principiile democratice de bază, iar asta include ceea ce Guillermo O' Donnel a denumit "democrații delegative".
Conform lui O'Donnel, democrațiile delegative sunt caracterizate prin niveluri scăzute de contabilitate pe orizontală (verificări si bilanțuri) și, în consecință, prezintă un executiv puternic, plebiscitarian și, ocazional, abuziv. Totuși, asemenea regimuri întrunesc minimul de standarde pentru democrație. Democrația delegativă, astfel, se aplică pentru cazuri cum ar fi Argentina și Brazilia de la începutul anilor 1990, dar nu și pentru Peru după auto-lovitura prezidentțala de stat a lui Fujimori din 1992.
Totusi, dacă regimurile autoritariene nu au multe în comun cu democrația, ele, de asemenea, duc lipsă de puncte comune și cu autoritarianismul de sine stătător. Deși conducătorii în regimurile competitiv-autoritariene pot, ca un obicei, să manipuleze regulile democratice, nu au capacitatea de a le elimina sau de a le reduce la o simplă fațadă. Mai curând decât încalcarea în mod deschis a regulilor democratice( ex – prin interzicerea sau amenințarea cu represalii a opoziției/ media), conducătorii vor alege mai des mituirea, co-optarea și forme mai subtile de persecuție cum ar fi folosirea autorităților fiscale, a membrilor sistemului judiciar dornici să ajute, și a altor agenții de stat pentru a "hărțui" în mod legal, a persecuta, sau pentru a obține un comportament cooperant din partea criticilor. Totuși, chiar daca, aparent, cărțile sunt făcute în favoarea conducătorilor autocratici, persistența unor importante instituții democratice creează arene prin care forțele opozante pot – și adesea o fac – ridică provocari semnificative.
În consecință, chiar daca instituțiile democratice pot fi defectuoase, atat conducătorii autoritarieni, cât și oponenții lor, trebuie sa le ia în serios. În acest sens, autoritarianismul competitiv este diferit de ceea ce poate fi numit regim electoral "de fațadă" și anume regimuri în care instituțiile electorale există dar nu au nici un randament în contestarea puterii (cum ar fi Egipt, Singapore și Uzbekistan in 1999). Asemenea regimuri au fost denumite "pseudo-democrații", "democrații virtuale" și regimuri "electoral autoritariene". Din punctul nostru de vedere, acestea sunt cazuri de autoritarianism pe scară largă.
Distincția între acest tip de regim și autoritarianismul competitiv, poate fi destul de greu de făcut, iar instituțiile electorale non-competitive ar putea într-o zi să devină competitive (dupa cum s-a petrecut in Mexic). Este esențial, în orice caz, să facem delimitarea între regimurile în care instituțiile democratice oferă un important canal prin care opoziția poate dori puterea, de acele regimuri în care regulile democratice pur și simplu servesc pentru a legitima o conducere autocrată.
În concluzie, autoritarianismul competitiv trebuie delimitat de celelalte tipuri de regim hibrid. Regimurile pot combina trăsături autoritariene și democratice într-o multitudine de moduri, iar autoritarianismul competitiv nu ar trebuii să fie privit ca însumând toate aceste forme de regim. Alte tipuri de regimuri hibrid includ "republicile exclusive"(regimuri cu instituții democratice puternice, dar legi cu grad ridicat de restricție in ceea ce privește cetațenia) și democrații "tutelare" sau "ghidate" – regimuri competitive în care actanți non-democratici cum ar fi autoritațile militare sau religioase au drept de veto.
IV.1. Tipuri de instituții democratice
Instituțiile reprezintă acea construcție socială unde aranjamentele sunt exercitate și acceptate unanim. Instituțiile democratice sunt în esența un aranjament pentru organizarea competiției politice, legitimitatea și implementarea legilor.
Instituțiile democratice au fost create diferit în diferite context însă toate au următoarele caracteristici commune, așadar, instituțiile democratice se îngrijesc să :
Asigură participarea directă a cetățenilor prin alegeri;
Să asigure evitarea oricărei forme de conducere de către elite; (majoritatea fiind constituită din popor)
Să asigure alegeri libere și corecte pentru putere pe baza votului cetățenilor;
Să acorde șansa cetățenilor de a sesiza eventualele nereguli cu privire la drepturile și libertățile consimțite prin constituție;
Asadar, democrația este “un aranjament instituțional prin care se ajunge la o decizie politică ce aparție voinței poporului”
Conform lucrării lui Beyme, identificăm în democrații următoarele instituții: Constituția, care reprezintă instituția cheie într-un process de tranziție, asigurând libertățile și drepturile individuale și collective, separația puterilor în stat și principiile electorale; formă de
guvernământ- prezidențială, parlamentară sau semi-prezidențială; tipul de scrutin- majoritar, proporțional, mixt; sistemul de partide și legea de funcționare a acestora.
Înainte să dezvoltăm cele trei tipuri de institute trebuie adresată studiului următoarea întrebare: Cum se poate determina în mod rezonabil necesitatea existenței instituțiilor politice pentru stabilizarea democrației? Pentru un astfel de răspuns se poate examină istoria unor țări care au trecut prin schimbări instituționale, dar și participarea în viață politică. Pe scurt, controlul asupra deciziilor guvernamentale cu privire la puterea investită în oficiali este în mod constituțional atribuită cetățenilor. Astfel, guvernele democratice moderne sunt reprezentative, prin alegeri libere, corecte și periodice. Oficialii sunt aleși de către cetățeni într-un mod corect iar constrângerea este un termen impropriu în condițiile de față.
După destrămarea Iugoslaviei, structura Serbiei a trecut prin mai multe transformări, de la federație la o confederație cu Muntenegru. Regimul din Serbia a fost unul din principalii creatori și instigator atât spre accentuarea unor conflicte, având un rol decisive în definirea naturii și a caracterului acestora. Întrebarea care trebuie adresată este următoarea: Cum se poate organiza din punct de vedere instituțional o societate aflată într-o situație post-conflict? Dezvoltarea dreptului internațional și al drepturilor omului, și în special disciplinele justiției se ocupă cu problem care rezultă din moștenirea unui trecut autoritar și violent, urmat de infracțiuni, represiunea față de stat și nerespectarea drepturilor omului. Mulțu autori susțin utilizarea mecanismelor de jsutitie că bază necersara în vederea atingerii unui acord . Criză instituțional din Iugoslavia a început de prin anul 1974, prin modificări constituționale a unităților federale, limitarea autorităților central și dorință de creeare a unui amonism național”.
După cele întâmplate în Serbia în anul 2000, contextul permitea consolidarea foțelor democratice la acel moment. În ultima perioadă de domnie a lui Slobodan Milosevic, acesta nu a putut să ne mai bazeze pe sprijinul electoral și nu a exitat să treacă legislația importiva diverșilor adevrsari politici, astfel de legi priveau universitățile, mass-media și totodată un proiect de terrorism. Opresiunea regimului devine evident și nu a mai fost cazul să se ascundă în spatele unor declarații oficiale. Acest lucru a fost însoțit și de un număr de assassinate politice ale adversarilor lui Milosevic, cum ar fi ucidere lui Slavko Curuvija și a fostlui președinte al Serbiei Ivan Stambolic, precum și tentative de asasinare a lui Vuk Draskovic,
Opoziția unită, sub numele de- Opoziția Democratică din Serbia” (Demokratska opozicija Sebjie -DOS), împreună cu organizații non-guvernamentale și cu sprijinul mass-mediei private, Miloșevic în alegerile pentru postul de Președinte al Republicii, ce au avut loc la 24 Septembrie 2000, acesta a fost învins. După această înfrângere Curtea Constituțională nu a recunoscut rezultatul și a încercat să organizeze un al doilea tur de scrutin fapt ce a declanșat demonstrații din 5 Octombrie 2000.
Procesul de consolidare democratică în Serbia trebuie văzut ca unul de reinstalare democratică a unui regim autoritar. Consolidarea democratică înseamă că democrația o dată instalată nu este amenintată de o revenire la un nou regim autoritarian. In acest sens se poate vorbi de o consolidare democractică ca o simplă tentativă, deoarece aceasta nu a fost realizată iar consolidarea care este una parțială intotdeauna pusă în pericol de revenirea la vechiul regim. Instituțiile ce caracterizează un stat democratic sunt Constitutța, statul de drept și drepturile cetățnilor, liberalizarea mass-mediei și a societătii civile. Constituția Serbiei nu conține nici o definiție cu privire la minoritățile entice.
Cu toate acestea în conformitate cu legea veche privind liberățile și protecția drepturilor și minorităților naționale, care a fost aplicată dupa dizolvarea Uniunii statale Serbia și Muntenegru, o minoritate națională este definită ca fiind: “orice grup de cetățeni, numeric reprezentativ, care aparțin unei grup sau unei regiuni ce se află într-o relație de lungă durată cu statul din care fac parte și posedă caracteristici cum ar fi limba, cultura, apartenența națională și etnică, de origine sau relige diferite de cele ale majorității populare și a cărei membrii sunt preocupați să mențină în comun identitatea lor incluzând cultura religia, traditia sau limba.”
Structura guvernului Serbiei arată cam așa: pana în 2003 aceasta a fost parte a Republicii Federeale a Iugolsaviei, între 2003-2006, aceasta face parte din Uniunea Statelor Serbia și Muntenegru iar din martie 2006, este un stat independent, o republică cu un sistem multipartidist. In actualul sistem electoral, Președintele este ales printr-o majoritate absolută, prin vot pentru un mandat de 5 ani, Primul-ministru este ales de catre parlament iar Adunarea Națională este alcatuită din 250 de membrii aleși prin liste închise pe un mandat de 4 ani. Dupa evenimentele din 2000, noi legi au ajutat Serbia să aleagă drumul democratic prin liberalizarea mediei și a informațiilor din mediile academice. În ceea ce privește gradul de corupție și crima organizată aceasta raman în continuare probleme exitente, deși un mic progres se observă, neputându-se găsi o soluție până în prezent.
O nouă Constituție a fost adoptată printr-un referendum (28-29 Octombrie 2006), unde Serbia era declarată ca fiind un stat independent pentru prima dată din 1918. Kosovo este parte integrată din Serbia. Coaliția DOS, deși a ajutat la îndepărtarea lui Miloșevic, nu a avuit un plan concret în reconstruitea țării. Rivalitățile din interiorul organizației nu au facut altceva decât să crească gradul acesteia de fragmentare. Primul-ministru Zoran Djindjic și Președintele federal Vojislav Kostunica s-au aflat mereu în conflict politic.
Ceea ce se poate afirma cu privire la statutul acestei țări, este că pe parcursul demonstrațiilor și a anilor de după, Serbia a făcut tranzitia spre democrație iar schimbările instituționale au fost făcute de facto.
În cazul Ucrainei situația este ceva mai diferită, aceasta țară castigându-și indepenența în 1991 și libertatea în 2004. Procesul de tranziție a fost unul plin de speranță, spirit umanitar, bunatate și cuvinte de incurajare. Revoluția Portocalie nu a adus o schimbare în adevăratul sens al cuvantului dar a permis crearea unei oportunități în acest sens.
Schimbările instituționale cele mai vizible în Ucraina se pot regăsi în sistemul electoral care a trecut de la unul de tip district la reprezentare proporțională, iar sistemul de guvernământ a trecut de la unul prezidențial- parlamentar la unul parlamentar- prezidențial.
În perioada 1991-2000, Constituția Ucrainei avea o formă de guvernamnt prezidențial-parlamentară, unde Președintele se afla în cea mai puternică poziție. Aflat în această poziție, Victor Iuscenko, înființează „Our Ucraine” (Ucraina Noastră).
În ceea ce privește legea electorală, s-a eliminat tipul de sistem mixt, iar prgaul partidelor de a ajunge în Parlament s-a micșorat de la 4% la 3%. Schimbările constituționale că un întreg, au făcut posibilă transferarea puterii către parlament.
Ce se poate afirma în mod cert despre Revoluția din Ucraina este faptul că nu a fost aptă să traseze un viitor democratic imediat. Promisiunile liderilor nu au făcut altceva decât să dezamăgească societatea, însă momentul protestelor a fost unul memorabil care a permis Ucrainei să meargă pe drumul unei țări democratice, pluralistă și deschisă. Cei care au protestat nu se vor da bătuți și voi lupta mereu pentru drepturilor lor. Tinerii care au participat la mișcări unt încrezători în faptul că sunt capabili să schimbe situația aceste țări pe viitor iar aceste sentimente pot ajută la consolidarea unei așa zice fundații, pe care să clădească un întreg arsenal democratic.
În cazul Egiptului, instituționalizarea a fost un proces tumultuos care încă durează. Schimbările de ordin instuțional au fost îndreptate către căutarea puterii și negocierii. În Februarie 2011, Parlamentul a fost suspendat și Constituția dizolvată, fapt ce a permis organizarea unui referendum în martie 2011, în care erau aproabate amendamente constituționale. Cererile pe care le-a îndeplinit noua Constituție au fost următoarele: parlamentul s-a dovedit a fi mai puternic, amanedamente împotriva actelor de tortură și de asemenea limitarea puterii prezidențiale. Ceea ce nu a reușit noua Constituție să îndeplinească a fost faptul că puterea militară avea în continuare aceeași putere, dreputri individuale erau menționate într-un mod ce producea confuzie în rândul cetățenilor, egalitatea între sexe și mai mult atât dreputurile femeilor nu erau menționate, statul nu s-a angajat în nici o politică de asigurare a moralității publice. În ceea ce privește modelul de construcție a Constituției în Egipt aceasta s-a realizat prin: amendamente, iar organizarea unei Adunări în vederea discutării Constituției nu a făcut altceva decât să reformuleze vechea constituție înt-o manieră actuală.
Următoarea afirmație se impune a fi făcută și anume aceea că procesul de instutionalizare a fost unul ciclic, plin de lupta pentru putere între armată și Brotherhood, calea de mijloc aleasă ce a constituit un punct forte în noua lege a fost faotul că puterea Președintelui a fost limitată, clivajele religioase au avut de suferit și încă au deoarece duc lungi negocieri în atingerea unui consens.
În final, se impune să facem următoarea completare cu privire la rolul elitelor în cadrul acestor instituții, trebuie observat dacă au influențat pozitiv/negativ/deloc reconstrucția acestora. Astfel că, teoria democratică clasică înseamnă în esența „puterea poporului” sau „puterea majorității”, însă cu toate acestea, faptele produse în realitate fac clară observația că nu există un tip de democrație clasic care să fie respectat. Contradicția între teoria democratică clasică și realitatea democratică. Principalele puncte de pornire în vederea studierii elitelor în statele democratice sunt următoarele după cum urmează : 1) democrația este reglementată de către elite sau politicieni care aparțin unui astfel de grup; 2) societatea este împărțită în minoritatea ce deține puterea și majoritatea care este totalmente lipsită de această; 3) sistemul politic democratic înseamnă un proces competitiv între elitele ce compun diferitele partide politice; 4) într-o societate democratică, cetățenii pot alege periodic oamenii care să fie factori de decizie într-un anumit grup de interes; 5) grupul de elite este un sistem deschis, unde toți au dreptul să între; 6 )influența elitelor asupra societății este de departe mult mai mare decât puterea societății asupra elitelor.
Elitele sunt constituite din cei mai puternici oameni din orice sistem politic național. Aceste grupuri sunt formate dintr-un număr relativ mic de oameni asta depinzând și de mărimea teritoriului geografic. Cu toate acestea elitele alcatuitesc o mică parte a populației- poare 3-4% . Elitele pot fi definite în linii mari că: „oamenii care fac parte din grupul principal de decizie politică și economică, miniștrii, proprietari de întreprinderi și activități majore dar și a posturilor de televiziune, funcționar publici aflați în poziții de conducere, membrii de rang inalt al forțelor armate, politice și servicii de informatii, intelectuali, avocați și medici”.
Viziunea noastră despre elite presupune o perspectivă tridimensională, rezultând din interctiunea a trei grupe de factori: cei legați de rolul economic în societatea, cei legați de rolul politic- aparteneta la grupuri și partide politice și cel care ține de poziția culturală, de prestigiul personal. Într-un alt plact, aceste direcții corespun celor trei instrumente necesare pentru exercitarea puterii: puterea politică, banul și informația. Superioritatea culturală se subsumează că fiind o consecință a deținerii unei cantități sau calități mai mare de informație și a abilității de a o fructifica și de a o transmite. Această definire a elitelor este legată de o anumită viziune despre valoare. O anumită structură a elitelor este rezultatul unui anumit mod de a structură valorile într-un sistem general , la un moment dat.
În acest subcapitol, ne propunem să urmărim rolul pe care l-au avut elitele în re-construcția instituțiilor democratice. Revoluția din Serbia, Ucraina și Egipt sunt examinate din perspectiva angajării elitelor în interacțiunea cu reformele instituționale. Așa zisele „revoluții”, au avut ca punct central protestele împotriva corupției și a inabilității statului de a le asigură condiții care să le consolideze identitatea națională. În cele din urmă aceste „revoluții” au fost produsul unei perfecte furtuni de frustrare populară și mobilizare; oportunități vs. constrângeri deținute de către și pentru liderii politici și de către cei aflai în opoziție. Au fost numite „Revoluțiile oamenilor”, în sensul că au fost mișcări spontane care au mobilizate sute de mii de protestatari ce au făcut schimbarea posibilă. Însă se poate afirmă că natură elitelor și a liderilor aflați în opoziție, combinate cu diferiți factori interni sau externi, au făcut ca aceste evenimente să fie în primul rând non-violente și capabile să facă liderii să renunțe.
În cazul Serbiei, democratizarea instituțiilor a fost un proces condus de către elite, care a fost încetinit de constantele neînțelegeri apărute între aceste grupuri și de lipsa de planuri concrete pentru viitorul țării care să asigure o cale democratică. Patronajul politic, nepotismul și corupția au reprezentat un mod de viață în Serbia, iar sub conducere lui Milosevic s-a stabilit o relație de simbioză între guvern și crimele organizate. Președintele Kostunica, care a fost privit în general că un personaj ne-corput, a atras de multe ori atenția asupra să prin probleme iscate exact pe această temă. Toate deciziile din interiorul instiutiilor s-au aflat în mâinile celor aflați la conducere, în mâinile celor care au condus pana în momentul izbucnirii protestelor iar mai apoi in mainile celor mai apropiati ai acestora. Noile organe de apărare națională au fost și acestea sub stăpânirea elitelor, Kostunica deține controlul asupra armatei în timp ce Djindjic asupra serviciilor de securitate și ale poliției. Tranziția democratică a instituțiilor din Serbia este un proces istoric. Nu există soluții imediate, transformarea deplină depindea de rezultatul pe care îl putea obține DOS, și nu doar de conflictul personalităților. Serbia funcționează și acum la fel că și atunci pe același sistem bottom-up, unde în continuare elitele supraveghează, dirijează și controlează toate instituțiile statului, acestea fiind doar de jure democratice .
Departe de a se îndepărta de Serbia, Ucraina nu pare să fie motivată de o dorință reală să promoveze democrația, în special sub conducerea lui Iuscenko. Parlamentul Ucrainei a fost și a rămas un fel de loc de joacă pentru interesele oligarhilor. Ucraina lui Iuscenko rămâne ceea ce a fost și în momentul preluării- o pseudo- democrație și o pseudo-economie de piață în care nici regulile de afaceri și nici cele ale concurenței politice nu sunt transparente, corecte și oneste. Accesul la putere este blocat de către cei din interiorul cercurilor de elite.
Concentrându-ne pe „calea de mijloc”, Kubicek, crede că elită conducătoare a vechiului regim chiar dacă nu se mai află fizic la putere va face tot posibilul să întoarcă regimul în așa fel încât să le asigure un câștig. Elitele au părut să se schimbe după întâmplările din anul 2004, însă calitățile și caracteristicile acestora sunt transferate către actualii oligarhi.
CAPITOLUL V. CONSECINȚE ALE SCHIMBĂRII REGIMULUI
Într-o accepțiune mai largă, modernizarea politică denotă procesele indefinite detransformare a sistemelor politice într-o perspectivă evoluționistă, de la simplu la complex, de la tradițional la modern. Dar tocmai această trecere de la ceva inferior la ceva presupus superior face din modernizarea politică un concept sintetic integrator de o mare forță euristică. El desemnează transformările structurale ale tuturor componentelor unui sistem politic, în sensul perfecționării lor. Ca punct terminus procesele de modernizare politică își propun realizarea modelului de societate democratică, puternic dezvoltată economic. Într-o abordare sistematică a problematicii.
Samuel P. Huntington enumeră următoarele caracteristici ale modernizării: industrializarea, urbanizarea, secularizarea democratizarea, educația, activitatea mass-media, mobilizarea socială, dezvoltarea economică, afirmarea suveranității naționale, diferențierea unor noi funcții politice și a structurilor specializate, raționalizarea autorității politice. “La nivel psihologic, modernizarea implică o schimbare fundamentală a valorilor, atitudinilor și speranțelor. Omul tradițional s-a așteptat la continuitate în natură și societate și nu a crezut în capacitatea omului de a schimba sau de a controla. Însă omul modern, dimpotrivă, acceptă posibilitatea schimbării și crede înoportunitatea ei”. Modernizarea implică schimbări calitative, de lungă durată și uneoriireversibile în toate componentele unei (a unor) societăți); ea presupune o transformare structurală a societăților tradiționale, în trecerea lor spre societățile moderne. Pentru a înțelege mai exact natura schimbărilor pe termen lung în cadrul proceselor de modernizare sunt necesare anumite delimitări semantice între conceptele care denotă acest fenomen.
O analiză a proceselor și epocilor de tranziție înseamnă să te confrunți cu momente de răscruce din istorie, momente car, mai mult ca altele, fac și rezumă istoria”. M. Godelier delimitează între societățile constituite a căror dezvoltare și identitate decurg din convergența raporturilor economice, politice și culturale și societățile cu echilibru reproductiv modificat datorită coabitării unor relații sociale diferite. Cu alte cuvinte, nu orice modificare a practicilor și instituțiilor unei societăți echivalează cu parcurgerea stadiilor tranziției. În măsura în care logica de funcționare a societății se menține în cadrul configurat de relațiile, acțiunile și mentalitățile dominante, atunci procesele sale exprimă capacitatea de creștere, dezvoltare și conservare a societății respective. Deși se sprijină pe aceleași realități, procesele de modernizare nu se suprapun în întregime proceselor de dezvoltare economică. Acestea din urmă duc la transformări ireversibile în structurile economice; însă ele se cuplează cu fenomenele de creștere și duc la o nouă calitate într-un domeniu dat. Fenomenul modernizării antrenează transformări de durată în toate componentele sistemului. Însă modernizarea cunoaște discontinuități, stagnări, chiar dacă trendul spre dezvoltare pe termen lung este inexorabil.
Mai mult, fenomenele modernizării au un punct terminus comun: o nouă conștiință politică rezultată din schimbările instituționale și din noul sistem de valori. Dar modernizarea nu este un fenomen unilinear, nici unul care se desfășoară sub o zodie fericită. Dimpotrivă, trecerea de la statul tradițional la cel modern ca principal proces evolutiv, este însoțită de tensiuni violente, corupție și alte manifestări anomice. Dintre caracteristicile modernizării: industrializarea, urbanizarea, mobilitatea socială și mobilizarea politică au indicele de schimbare cel mai ridicat. Mai întâi, mobilizarea socială reprezintă procesul prin care “un set important de obligații sociale, economice și psihologice se erodează și se distrug, iar oamenii devin disponibili pentru noile modele de socializare și de comportament”.
Omogene, unite prin relații cauzale sau funcționale care duc la un scop comun. Numeroase componente ale vieții politice pot fi modificate fără ca regimul să se schimbe, iar un singur element nevralgic poate fi suficient pentru a transforma radical natura puterii. În plus, același element poate, în contexte diferite, când să joace un rol decisiv, când să nu modifice cu nimic esența regimului”.
În general, definițiile date revoluției politice au câteva note comune păstrate de-a lungul timpului: ideea de ruptură violentă în cadrul normalității sociale; ideea de ireversibilitate a noii ordini; ideea de schimbare structurală și globală a ordinii politice; ideea de legalitate pe care aceste schimbări o antrenează în viața socială. În special, revoluția înseamnă o schimbare de paradigmă culturală, dacă prin paradigmă în sensul epistemologic inaugurat de Th. Kuhn, se înțelege exemple de practică științifică efectivă recunoscute ca modele – legi, teorii, instrumente, experimente – care inaugurează o nouă epocă în cunoașterea științifică. Din această perspectivă, orice ruptură radicală în evoluția unor structuri ale sistemului social poate fi considerată revoluție. În religie, budismul și creștinismul; în artă, curentele avangardiste; în filosofie, opera lui Kant și Hegel; în morală, opera lui Confucius și Gandhi pot fi considerate tot atâtea momente revoluționare în istoria omenirii. O altă notă esențială a conceptului de revoluție este împrumutată din astronomia Renașterii: ideea de ireversibilitate a mișcării Pământului în jurul Soarelui, adică imposibilitatea de a reveni la starea anterioară a lucrurilor, după schimbările induse de revoluție.
Ideea de revoluție începe să pătrundă în cultura politică europeană odată cu schimbarea de paradigmă, culturală și științifică, efectuată de Renaștere. Descoperirile astronomice și cosmologice ale legilor de mișcare a corpurilor cerești au indus treptat în conștiința secolelor următoare convingerea că aceste legi implacabile guvernează, deopotrivă, și lumea terestră. Și dat fiind faptul că, începând cu Renașterea omul apare ca propriul său demiurg, ca apoteoză a creației, revoluția este “expresia ultimă a modernizării, credința că stă în puterea omului de a controla și de a schimba mediul său și că el are nu numai abilitatea, dar și dreptul de a proceda astfel”. Viziunii astronomice, a mișcării naturale spre forme tot mai perfectibile conform legilor ei imanente, îi corespunde pe planul mișcări sociale eliminarea disfuncțiilor sistemelor politice, la nevoie prin violența schimbărilor radicale, aidoma exploziilor cosmice, după care se restabilește armonia originară.
Probleme mult mai complexe ridică definiția, explicația și descrierea revoluțiilor politice ca forme ale schimbării sociale, deoarece în desfășurarea lor ele antrenează toate componentele sistemului social global. De aceea, o revoluție poate fi definită ca un “fapt social total” care afectează toate componentele unei societăți, în sensul schimbării lor, prin elaborarea de soluții menite să înlocuiască pe cele precedente.
Este important să adresăm următoarea întrebare: De ce unele țări după un astfel de moment, cel al revoluției, devin democrații în timp ce altele experimentează noul statut doar pentru puțin timp întorcându-se înapoi la cel nondemocratic.? Un efort considerabil a fost investit în studiul democratizării și în alternativele sale, proliferarea de regimuri hibride a dus la respingerea paradigmei de democratizare la nivel mondial . În primul rând, termenii de „regim politic” și „schimbare de regim”, trebuie a fie definite și în acest ultim capitol.
În sensul acestei discuții, „regimul politic” este înțeles că un joc politic, format în principal din două elemente de bază: „1) un set de actori sau jucători care dispun de resurse disponibile și urmează anumite strategii pentru atingerea obiectivelor și 2) reprezintă un set de instituții, care setează așa zisele „reguli de joc” menite să impună anumite constrângeri sau să ofere stimulente pentru actorii politici.” Această definiție ne oferă posibilitatea să facem distincția dintre regimurile competitive și cele necompetitiv: în regimurile necompetitive este vorba de un singur actor dominant. Definiția de asemenea, permite înlocuirea conceptului vag de consolidare a regimului cu un concept mai precis de echilibru. În cazul în care regimurile politice ajung la echilibru fie democratic sau nu, actorii nu au stimulente pentru a schimba status-quo-ul. În aceste condiții procesul de schimbare a regimului poate fi descris ca o destabilizare a echilibrului unui regim politic, ceea ce duce la o eventuală înlocuire a echilibrului cu un altul.
Actorii unui regim politic sunt înțeleși că fiind „compuși din diverse segmente de elite sau grupuri organizate în cadrul societății ce pot influența în mod semnificativ aparatul decizional- politic” În acest sens se presupune că actorii în procesul schimbării regimului sunt determinați de scopul pe care aceștia îl au în maximizarea controlului asupra resurselor disponibile în sistemul politic. Dacă actorii care susțin democrațiile fac acest lucru nu dintr-o motivație ideologică, ci pentru că ei cred că acest tip de regim ar spori controlul asupra resurselor mai mult decât alt fel de regim, această viziune poate ridica ecouri precum faptul că democrația a apărut intenționat că un produs al luptelor pentru putere. Fără a intră într-o discuție asupra cauzalității diferitelor variabile care pot influența schimbarea de regim, rămâne totuși întrebarea cu privire la schimbările de regim care au fost atât de diverse.
Diferiele consecințe ale schimbării regimului pot interveni din diferitele combinații de elementte-cheie și anume: 1)moșternirea sau „legacy of the past”; 2) structura elitelor; 3) distribuția resurselor între diferiți actori; 4) impactul instituțiilor; 5) costuri relative de strategii și 6) scenarii de conflicte; astfel combinațiile pot aduce „o blocare a regimului sau îl pot transforma intr-un proces ciclic” dupa cum afirmă Hale.
Astfel că democrația nu s-a născut în mod implicit și mai degrabă că urmare a unei creșteri de politicieni la putere. Concurența deschisă între actori la un anumit nivel, a forțat o formă de alegere a celui mai mic rău în comparație cu alte metode de interacțiune, deoarece costurile pentru actori sunt mai mici decât costurile întreprinse pentru constrângeri sau oferte. Democratizarea este un rău infim în acest context. Acest lucru poate servi că punct de plecare pentru o abordare realistă a studiului de schimbare a regimului, că un proces deschis și nu unul de timp end of the game, proces din care există posibilitatea să rezulte diferite regimuri.
V.1. Elemente comune și distinctive ale revoluțiilor
Valul de revoluții popluare din Serbia Ucraina și Egipt au adus cu ele mari așteptări. În primul rând politicienii occidentali s-au grăbit să laude protestele populare dramatice iar oamenii de știință s-au grăbit să laude și să explice succesul acestor state în eliminarea liderilor, care a devenit o trăsătură definitorie a politicii din regiune. Așa numitele „revoluții colorate”, au devenit chiar un model pentru alte mișcări populare, Cu toate acestea, treisprezece ani după Revoluția Buldozer din Serbia, a început revoluția de culoare, un fenomen care atrage după sine o privire sceptică asupra statutului de revoluțe. În termenii de producere a schimbărilor politice substanțiale, optimismul a caracterizat revoluțile însă acesta a fost anihilat rapid.
Acest subcapitol încearcă să răspundă privind distincțiile și similaritățile revolutiilor la următoarele întrebări. În primul rând, în ce măsură aceste revoluții au dus la câștiguri democratice reale și au îmbunătățit controlul corupției? La această întrebare nu se poate găsi un răspuns extrem de ușor, deoarece ar trebuii să privim la situația acestor state dacă nu se produceau revoluții.
În momentul de față se poate afirma că Serbia a avut câștiguri substanțiale în toate domeniile, în timp ce Ucraina a avut un progres doar în anumite direcții în care s-a permis îmbunătățirea, mai ales în controlul asupra corupției. Se pare că de asemenea, Egiptul a făcut ceva schimbări pozitive în ceea ce privește corupția însă nu se observă nici o ameliorare în ceea ce privesc drepturile democratice. Deși este greu de arbitrat în toate direcțiile, anumite rezultate pot să identifice un anumit model. Analizate post-revoluție aceste cazuri converg spre așteptările produse de variabilele structurale și instituționale. Acest lucru scoate în evidența un important factor, adesea ignorat și anume acela dintre diferitele reacții ale formelor de guvernământ, regimul aflat în tranziție și democratizarea. Această distincție conduce la importante concluzii, care servesc ca explicație asupra procesului de democratizare; si anume ca acesta s-a intamplat in cazurile de față intr-o formă ciclică accentu fiind pus pe variabilele domestice.
Analiza comparată a celor trei cazuri (Serbia-2000, Ucraina- 2004 si Egipt-2011), ne va ajută să observăm elementele comune și distinctive ale mișcărilor. În primul rând putem afirmă că cele trei revoluii sunt similare prin faptul că jurnaliștii și oamenii de știință din domeniu, au ridicat întrebări cu privire la succesul acestor mișcări. Toate aceste țări au experimentat următoarele elemente: puterea continuă a partidelor aflate la conducere, probleme grave de instabilitate politică, iar stadiul cronicității a fost atins la nivelul corupției .
Hale, afirmă că aceste revoluții au un caracter de transformare ciclic și nu unul de transformare lineară. Deși unii cercetători au încercat să clasifice aceste revoluții, fie de succes sau nu, au fost poziții contrariate pe acest subiect deoarece s-a ridicat întrebarea referitoare la comparația acestora cu ce? Cert este că acest studiu comparativ, trebuie analizat nu prin prismă unor comparații cu alte situații ci prin găsirea unui șablon comun, dar și prin urmărirea scopurilor inițiale la care se răspunde și astăzi cu rezultatele în urmă revolutiilor.
În Serbia, Revoluția Bulldozer, care a dus la căderea lui Slobodan Milosevic în octombrie 2000, este considerată prima revoluție de culoare. Deși au existat cu siguranță îmbunătățiri în situația și controlul corpuției prin înlăturarea lui Milosevic, situația democratică din Serbia se confruntă în continuare cu probleme grave. Edmunds afirmă: „Serbia reprezintă un studiu de caz convingător , însă are foarte multe ambiguități când vine vorba de practicarea democrației. Această demonstrează nu numai modul în care forțele nonliberale pot există într-un sistem politic democratic, dar și interacțiunea complexă care poate cauza uneori probleme între obiectivele nobile ale politicii internaționale și realitățile curajoase ale politicii interne” . Clientelismul, criminalitatea și corupția sunt încă elemente proeminente în societatea din Serbia .
Revoluția Portocalie din Ucraina, a primit cea mai mare atenție din partea oamenilor de știință în momentul înfăptuirii. Perioadă de după 2004, a fost marcată într-un mod vizibil de instabilitate parlamentară care a dat dovadă de o guvernare ineficientă. In ceea ce privește corupția , Ucraina se pare să fi facut puține progrese.
Alegerea lui Ianukovici și a lipsei de protest care a urmat pare să fie un semn general de dezamăgire populară, o dezamăgire pentru scopul inițial al revoluției dar și un blocaj în parcurgerea unor păși spre reformă.
Urmărind același tipar, revoluția din Egipt a produs schimbări asemănătoare cu cele două cazuri de mai sus, doar că aici o dată cu protestele a intervenit criza economică din cauza turismului scăzut (frica de atentate și carnagii). Un plus pe care această revoluție îl aduce este acela al religiei, aceasta a avut un rol important, nefiind schimbate de facto drepturile femeilor în societate. Societatea civilă nu a fost destul de puternică, fiind lipsită de o voce comună și strategii.
De la căderea comunismului în Europa de Est și Uniunea Sovietică, oamenii de știință au folosit în mod repetat cazurile din această zonă, că pe un „laborator de studiu comparativ”. Având în vere că toate cele trei revoluții su avut că obiective promovarea libertăților democractice și controlul corupției, este normal să se explice gradul de îmbunătățire a anumitor state, și eșecul altora. În literatura de specialitate cea mai recunoscută explicație pentru succesul sau eșecul unei tranziție este cel economic.
Performanța economică slabă este de obicei considerată un pericol pentru stabilitatea regimurilor politice dar și pentru noile democrații în special . Din punct de vedere social, mulți cercetători au argumentat că o națiune democratică, nu există dacă are mai probleme la definitivarea termenului de națiune. Astfel țările sunt etnic despicate fapt ce nu ridiă decât susceptibilitatea că o tranziție spre democrație poate să fie una de succes.
Przeworski, susține că țările aflate într-o reforma produsă rapid, au mai multe șanse în a-și atinge scopul democratic, deși aceast punct este o caracteristică regională, neputând fiind aplicată în toate cele trei cazuri. . Ce poate fi afirmat în cele trei cazuri, este faptul că deși s-a încercat o reformă de tip rapid, nici una din aceste țări nu a avut elasticitatea să se muleze după noile cerințe, având de suferit din punct de vedere economic în primul rând. Șomanjul și prețurile crescute au fost factori prezenți în toate cele trei cazuri. Clivajele de ordin etnic reprezintă o caracteristică comună a celor trei cazuri.
Ce înseamnă toate acestea expuse mai sus pentru revoluțiile populare recente și viitoare? În primul rând revoluțiile pot avea întradevăr un impact considerabil, dar ele nu vor produce o miscare care sa sustina intradevar drumul spre implinirea democratiei si nici nu au un control asupra democrației. În al doilea rând chiar și după o revoluție, factorii structurali pre-existenți joacă un rol important în nivelul de reformă ulterior.
Este clar că Serbia și probabil într-o măsură ceva mai mică Ucraina au fost în fază de pre-realizare democratică înainte că revoluțiile să se întâmple. În timp ce Egipt-ul, a a atins punctul maxim de tolerantă și a izbucnit fără o pregătire serioasă în prealabil. Revoluțiile reprezintă posibilitatea substanțială de modificare, însă nu se poate conta pe asipratiile participanților pentru o deschidere politică fără condiții sociale care să susțină acest lucru. Pentru cei implicați în promovarea democrației această constatare nu face decât să amplifice condițiile interne trecute prin reapida trecere către transformările sistemului.
Acest subcapitol oferă câteva indicii pentru un studiu aprofundat, servește că demonstrație. Dezvoltarea acestui subiect și utilizarea metodei comparate se poate dovedi foarte productiv pentru a alcatuii răspunsuri concludente la o serie de întrebări care nu încetează să apăra în domeniul științelor politice comparate.
Tabelul 4. Consecințe ale schimbării regimului
CAPITOLUL VI. STUDIU DE CAZ – De ce Revoluția din Ucraina a eșuat?
Introducere
In anul 2004, mii de protestatari au umplut piata din Kiev, moment care a ramas în istorie sub titlul de „Revolutia Portocalie”. In timpul miscarilor cat și după, Ucraina „a trecut printr-un numar impresionant de schimbări”
În contextul unei țări aflate într-un proces de tranziție, Ucraina a fost supusă să facă față unui număr impresionant de mișcări și influențe; procesele de reconciliere, intărirea opoziției, speranța pentru o tranziție rapidă, au făcut ca Revoluția Portocalie să lase impresia unui rezultat parțial pozitiv. În cercetarea de față ne propunem să răspundem la următoarea întrebare: De ce Revolutia Portocalie a eșuat?
Momentul revoluției a fost unul care s-a petrecut rapid, într-un mod surprinzător si a adus rezultate neașteptate chiar și pentru nou-născuta societate civilă. Din pacate, rezultatul nu a fost unul pozitiv deoarece vechiul regim era prea puternic înradacinat și inapt să introduca un regim nou, pur democratic.
Pentru că se impune explicarea preferinței pentru această intrebare, lucrarea va avea ca punct central identificarea cerințelor cetățenilor și modul în care regimul răspunde la acestea. Este important, identificarea factorilor care au influențat și au determinat o astfel de situație. Deoarece ne dorim să răspundem cât mai precis la intrebarea adresată in lucrare, trebuie să realizăm o analiză comparată între cerințe și răspunsurile pe care le-au primit acestea (requests-answers).
Nu ne propunem să realizăm o analiză care să ne ajute doar la observarea schimbărilor politice, ci mai degrabă trebuie înțelese cum s-au produs aceste schimbări, cum au fost posibile acestea, trebuie să reflectăm asupra schimbărilor care au produs de fapt un turnover.
Studiul de caz este structurat după cum urmează: în prima parte sunt formulate trei ipoteze pe care le vom testa pentru a ne fi mai usor să răspundem la întrebarea de cercetare, aceste ipoteze sunt explicate succint pentru a fi testate. Testarea ipotezelor o constituie ca partea cea mai amplă a studiului. În partea finala a studiului, ne vom concentra pe explicarea acestor ipoteze in stransa legatura cu cerintele incipiente ale cetățenilor. Sperăm ca pe masură ce ipotezele sunt testate, să găsim un răspuns intrebării noastre de cercetare.
Situația Ucrainei înaintea Revoluției
. Ucraina
Prima ipoteză ce va fi testată, se referă la trecutul puternic ce poate opri sau întârzia procesul democratizării, la acest trecut istoric se pot adăuga puternica conștiință colectivă ce nu permite deschiderea la nivel mental către acceptare, îngrunând schimbarea produsă de o simplă adiere de vânt, cum a fost cea din 2004. Patrimoniul sovietic impreună cu grupurile de oligarhi bine închegate au fost factori ce au contribuit la eșecul revoluției.
Ucraina este o țară situată la intersecția graniței dintre Rusia și U.E., o fostă componentă a Republicii Sovietice, declarată independenta din anul 1991, cunoscută ca fiind „breadbascket-ul” fostei URSS. Ucraina este o țară destul de tânără asta daca ne referim la statutul său de stat independent, țară ce a trebuit sa își construiasca propria suveranitate, având mediul politic, economic și social sub mecanism totaliar al fostei URSS.
În primul rând este important să oferim câteva definiții cu privire la diferitele tipuri de regimuri din Ucraina, și totodata să vedem daca acestea au contribuit la înradacinarea unor mentalitati rigide. Ucraina a fost clasificată de Kubicek, ca având un regim de tip democratic- delegativ, în cazul in care elita conducătoare se confruntă cu pasivitatea populației in timpul alegerilor.
Ucraina a devenit o țară impotmolită în criza politică dupa Kuchmagate în Noiembrie 2000, iar în perioada dificilă pe care a traversat-o între 2003 și 2004, procesul de tranziție a fost unul centrat pe creștera importanței elitelor care s-au reîntors la o cultură politică de tip neo-sovietic.
Focusarea pe „o cale de mijloc”, este importantă pentru Kubicek deoarece acesta consideră că oferă posibilitatea elitelor de a se reproduce si de a submina reforma în favoarea lor. În epoca post-sovietica, instituțiile vechi supraviețuiesc atata timp cât se împotrivesc întru-totul unei restructurări totale a vieții politice.
Societatea civilă
Cea de a doua ipoteza care trebuie testată pentru a găsi un răspuns concret este strans legată de societatea civilă, care a demonstrat să se fi moblizat doar pentru scurt timp. Astfel putem formula ipoteza astfel: Societatea civilă a avut un sentiment revoluționar pentru puțin timp iar acest lucru a făcut putin probabilă posibilitatea schimbării regimului.
Societatea civilă a jucat un rol important în Ucraina pe 4 Noiembrie 2004. „Așadar în timp ce Ucraina și-a câștigat independența in 1991, ucrainienii și-au câștigat libertatea abia în anul 2004”. Societatea civilă, reprezintă un termen intrat in literatura destul de recent și se referă la „grupurile sociale care sunt impotriva restricțiilor de către conducere”. Societatea civilă a jucat un rol important pe termen scurt în consolidarea unității naționale, de asemenea „mai multe teorii ale naționalismului susțin că eterogenitatea etnică și regională reprezintă o sursă de conflict și alienare într-un stat, deci prin urmare împiedică construirea unei națiuni”.
Anthony Smith, include in lista sa de caracteristici ale indentității naționale „o cultura publică de masă” și scrie ca națiunea „semnifică o legătură culturală și politică ce unește într-o comunitate politică pe toți cei ce împărtășesc aceleași valori”. În ultimul deceniu de independență, situația s-a schimbat treptat iar prin anii 2002-2004, opoziția Ucrainei pare să fie suficient de puternică pentru a contesta dominația autorității vechiului regim. Acest lucru a dus la doua procese interconectate – o maturizare treptată a societății civile și consolidarea identității naționale.
Societatea civilă era obosită de atâta opresiune, iar falsificarea alegerilor nu a făcut altceva decât să întreacă orice limită de răbdare. Aceștia au vrut libertate, drepuri și o țară democratică. Acela a fost momentul în care au uitat complet faptul că între ei existau diferențe de ordin social și au organizat o uniune puternică. Chiar dacă s-au dovedit a fi puternici și au reușit să câștige atenția intregii lumi, acest lucru nu a fost suficient să producă schimbările pe care aceștia le vroiau. Au luptat împotiva patronajului elitelor și împotriva fraudei, dar erau consitutiți slab din punct de vedere instituțional, fapt ce a permis desființarea acestora în momentul in care tensiunile erau ceva mai mici. Societatea civilă s-a dovedit a fi lipsită de putere în fața elitelor regimului iar personalitățile regimului erau puternice asupra tuturor oamenilor. Regimul și-a construit propria strategie de guvernare prin care își asigurau lor înșiși intreaga putere de decizie și fiecare mecanism de control le aparținea lor.
Influențele externe
Cea de a treia ipoteză formulată, se referă la influențele externe. Acestea nu au fost într-o relație perfectă de sincronizare. Putem deduce de aici faptul că influențele externe nu și-au găsit aplicabilitatea în contextul factorilor interni, iar acest lucru a făcut și mai dificilă ideea că Ucraina a fost o țară cu adevarat ajutată. Vestul, Rusia și factorii domestici au fost incapabili de cooperare, așadar revoluția nu a primit îndeajuns suport.
Factorii externi au jucat un rol important in explicarea rezultatelor regimului. În scopul analizării influenței externe, trebuie să observăm mai întăi relația dintre acestea și procesul de democratizare. Democratizarea poate fi explicată prin comparația dintre influențele externe care au adus un aport de provocări asupra tranzitiei și distribuția de putere între elite. În cazul Ucrainei trebuie procedat astfel: în primul rănd trebuie observați factorii interni după care se poate vedea măsura în care acești factori sunt influențați de cei externi. Este important de menționat faptul că au existat și ale influențe externe care nu au jucat nici un fel de rol, nici pozitiv, nici negativ. În Ucraina, factorii externi nu au fost considerați constructivi deoarece nu au fost proiectați spre ajutorare și spre schimbare, aceștia cautau doar propriul lor interes prin crearea de legături.
Ucraina a intrat în U.E. în grupul denumit „Noile State Independente”, din cauza situației din țară, fapt ce a declanșat o oarecare ambiguitate în stat.
Influențele externe au jucat un rol pozitiv, doar pentru că au ajutat scoietatea civilă să își facă auzite cererile in toată lumea, dar și pentru că media a prins un oarecare avânt în publicarea stirilor în mediul internațional. Acesta este considerat un efect pozitiv si un tip de ajutor, de asemenea pozitiv.
Vise în timpul Revoluției Portocalii
Mobilizarea maselor. Un proces perfect de organizare
Ceea ce trebuie în mod cert afirmat cu privire la Revoluția Portocalie, este faptul că organizarea maselor s-a făcut într-un mod perfect, acestea fiind dornice să-și facă auzită vocea comună dincolo de granițe. Literatura descrie în detaliu cât de bine a fost organizată opozișia.
Societatea din Ucraina este un rezultat al moștenirii sovietice, caracterizată ca fiind prea slabă pentru a susține o mobilizare populară, care ar fi putut confrunta regimul. În timpul Uniunii Sovietice, când oamenii erau obișnuiti cu sistemul mono-partidist și trăiau în continuare în aceleși condiții, organizarea unei opoziții sau a înfăptuirii unei rezistențte părea ca fiind ceva prea abstract.
Generația matură nu a luat parte la o astfel de mobilizare deoarece considerau că regimul are rădăcinile prea puternice și nu poate fi inluențat de nimeni. Prima categorie care ar putea sa schimbe ceva ar fi cea alcătuită din tinerii care și-au început demersul educațional dupa anul 1991. Studenții de la Universitatea din Kiev au avut rolul principal in revoluție, aceștia au pregătit momentul cu ceva ani inainte. Demonstrațiile anti-Kuchma au inceput în anul 2001, cu protestul intitulat „Ucraina fără Kuchma”. Acesta a fost un rezultat al creșterii corupției și a cenzurii. În anul 2002, s-a întâmplat prima revoltă mass-media, realizată de către jurnaliștii de la Ukrayinska Pavda.
Principala organizație de tineret – PORA!, nu a fost deschisă spre cooperarea cu Iuscenko. În timpul revoluției, Pora! A organizat evenimente proprii, coordonate totuși de care consiliul consultativ a lui Iușcenko. In ajunul alegerilor din 2004, 55,7% dintre ucrainieni nu credeau că țara lor se mișcă in direcția corectă. Mai mult decât atat 77-85% doreau o schimbare și nu o continuare a status-quo-ului care a fost atat de pregnant in timpul lui Kuchma.
Iușcenko, și-a concentrat acțiunile pe regiuni, unde minoritatea rusă nu era domninantă. Scopul era acela de a reda vocea unei societăți predominant ruse. În același timp Rusia și-a mobilizat forțele proprii pentru a îl susține pe Iușcenko. Diferența foarte mare în tipul de apropiere cu alegătorii a fost facută în procesul de comunicare. Iușcenko si Iulia Timoșenko au vorbit doar limba ucrainiana în timp ce Ianukovici a folosit doar rusa pentru a menține suportul populației din partea de Est a țării. Folosirea limbii ucrainiene, a fost numită ca un proces de „ucrainizare”- fapt ce a fost văzut cu o oarecare ostilitatea din partea blocului rus.
Un alt element care a fost folosit în campania electorala a fost vocabularul specific, bazat pe criminalitățile infăptuite si totodată pe viața din închisoare. Cuvinte precum: hoți, criminali, oligarhi, închisoare; au fost folosite destul de des, scopul acestora fiind acela de a convinge oamenii că rezistența lor in fața procesului ar putea aduce o schimbare democratică totală.
Susținerea lui Iușcenko, a fost un proces dinamic, plin de interacțiuni dinamice în care demonstrațiile plănuite strategia au luat loc la intervale particulare de timp. Fiecare protest a adus din ce în ce mai mulți susținători. Echipa portocalie, a putut estima numarul de participanți angajați în demonstrații, aproximatix 50,000. Revoluția s-a dovedit a fi un real succes în mobilizarea oamenilor deoarece, mediul a fost unul prietenos, energia emanată aducea cu sine un soi de speranța, iar oamenii sperau că luptând impreună pentru același scop vor învinge. În acest fel, în loc de blocaj, autoritățile au permis astfel de manifestări.
On the 20 % who claimed to have participated protests, 4,8% did it in Kyiv. It is estimated to 2,3 million of people. Altogether 40% of Kyiv residents participated in the Orange Revolution. Only 23% of Kyiv inhabitants were against the protests.
By the 2004 elections Ukraine's ruling elite had no idea about the reality and ignored society's mood. Most of the people were frustrated that they have no influence on the authorities and that their human rights were regularly being infringed. In regions 70% of voters were afraid to answer opinion polls before elections ( Åslund ,McFaul M 2006). People were tired of a Soviet – style disrespect, which was presented all the time towards them.
First big demonstration with slogan “Cannot defeat people” took place 6.11 in the Maidan square, the biggest open place in Kyiv. The place was chosen after smaller protests in other parts of the city and also when organizers were sure about the masses that could join the protest. It was also the course of interaction with authorities and presenting own possibilities.
The second demonstration was done on 21.11, before second round of elections. When it became clear on the evening of November 21 that the election results were being fraud and the government did not want to give up its power, Yushchenko's group used carefully prepared the machinery of mass protest. All Maidan was full with tents for housing, stages for bands, assured free transport, food and hot drinks. Besides, there was also regularly scheduled garbage removal and bans on use alcohol (although as participants of the Revolut claim, rum was always present). Pora activists pitched tents and prompted people to be active. The opposition deputies gave speeches on a platform constructed at one end of Maidan.
Nor on the Sunday's evening, neither on Monday's morning (22.11) Yushchenko's group knew how many people would join the protest. Public transport, as well as citizens, were encouraged to transport people for free to Maidan. As a result, the square transformed into small tent – city, where people lived, got food and supported the opposition's leader.
Finally, organisers and the world were amazed that for 11 freezing nights in November hundreds of thousands of Ukrainians took to the streets to support Yushchenko.
Altogether voting was observed by 12 000 observers. The biggest part of them came from the EU.
Another interesting matter is the support of celebrities for Yushchenko. During the Revolution his camp was joined be the Eurovision song winner Ruslana, the Klitschko boxer brothers and few rock bands.
Revolution also gained media support. Channel 5 used large television screens on the Maidan to broadcast to large crowds what was being said by the speakers on stage, as well as important news As a result, the impact of broadcasts on Channel 5's popularity was huge and it became on of the most significant media source.
Cum au fost alimentate speranțele în Ucraina
As it was written before, students movement began political activities before the Orange Revolution happened. The new generation of students who were inspired by the transformation of Western neighbours, especially those that were members of the Soviet Union, and which became members of the EU. Young people preferred having more Western politics to Eastern one, dictated by old post – Soviet elites. Furthermore, many of them started studying abroad, travelling and illegal -working and became more pro – Western orientated.
Young looked westward for culture, fashion, music and intellectual inspirations. They were also not afraid of the authorities in the same manner as their experienced Soviet – rule parents and grandparents. The threat of Yanukovych coming to power could destroy their vision of Ukraine's European future and pushed young people into election activity.
In result young generation created few organizations, which were able to evoke the masses. Young people created few NGO's in civil society against corruption. The main groups, active in Kyiv's universities, were Yellow and Black Pora, Chysta Ukraina, Znayu and Studentska Hvilia. Pora received training and advice from Serbia's Otpor and Georgia's Kmara, what will be later more discussed.
The anti – Kuchma protests of 2000 – 2003 and the 2002 elections were formative for young activists. They took part in big protest already in 2001.
In 2004, before the Revolution has beem actually started, students oganized on 6.11 first big demonstration with slogan “People's Force against lies and falsification”. The most popular organization – Yellow Pora – didn't cooperated with Yushchenko in the beginning. Their actions were done independently and became together coordinated only when Yushchenko was looking for opposition support before elections in 2004. It was a beneficial deal to cooperate with opposition leader owning to fact that his team received financial support from the West and some part of money was in result directed to students organizations. Moreover, from more ideological point of view, Yushchenko called for free and fair elections what made him more beneficial person in contrast to Yanukovych.
It were students who actively occupated streets and helped organizers to engage people. Pora organized strike committees within universities, protest, concerts and brought people to demonstrations. If not youth immersion, the Revolution could not achieve big media and social success. It was also the time when few musical groups (Okean El'zy, Vopli Vidopliasova) gained big popularity and provided musical support for the Revolution.
Young people were also experts in using modern technologies, especially the Internet, to communicate with others and to widespread information and gaining information. Due to the fact that most of Ukrainians believed that media are censored, Internet became alternative and more reliable source. It is believed that the Orange Revolution might have been the first in history to be organized largely online. Organizers used coordination via SMS, supporters followed website discussions. It was also time of development of an independent online media.
Thanks to youth's help and general good organization, Yushchenko's team was able to gain practical knowledge in crowd management. Moreover, the Revolution was served by professional sound and stage staff, what gave an impression of a big concert and festival, which took place during the Orange Revolution.
Linkage to the West, which helped evoking the process of dreaming
The moment when in Ukraine appeared a chance for democratic changes, was a sign for the West that it is time to get influences in this region. As it was discussed before, Ukraine was always considered as an extension of Russia and less significant partner. Although the main European countries didn't want to spoil their relations with Russia, they still gave support for the Ukrainian initiative.
The European Union played the most significant role of the Revolution promotion. The US reduced own role to private support. In this part we would like to describe how important was Western support, which could help the orange team to gain voters support.
The EU gave not only political support in the form of Polish, Lithuanian and Hungarian presidents, but also financial one. For the Revolution's purpose were created programms like TACIS, EIDHR and TEMPUS. Each of them had different goal. EDHIR allocated 5,95 mln of euro for creating new Ukrainian NGOs. TEMPUS' money helped increasing new civil society and media.
Furtheremore, in 2004 was assigned agreement about financial support from the EU for young Ukrainian democracy. In years 2004 – 2006 the state got 70 mln euro per year and in years 2007 – 2010 the sum estimated 123 mln per year (Youngs 2009:9). Those money were used for several social programms and activities during the Revolution. For instance, youth organizations Pora and Znayu organized massive voter education. The Razumkov Centre (Social monitoring) translated articles for foreign newspapers. There were also organized youth camps for Pora and Serbian Otpor, where young activists learnt how to create activities, give speeches, etc.
Yushchenko's party Our Ukraine received financial support from private U.S. and Canadian citizens. Moreover, the USA gave around 18 mln $ in election – related assistance aupportThe state was represented by senator Richard Lugar, who took part in few Revolution events.
American presence was noticed mainly by its NGOs: IRI, NDI, IRF, CVU and Freedom House. Organizations helped youth organizations and organized monitoring and observers. Another form of help was technical assistance gave by Indiana University, which provided modern technology during elections.
Very interesting element in the case of Western linkage was a media battle between pro – Western and pro – Russian media. As it was mentioned before, the main pro – Revolution TV programm was Channel 5, when the rest was controlled by Kuchma's group (MacFaul, 2007). Taking into consideration Russian minority, which was influenced by Russian media (ORT, RTR, NTV), it is not so difficult to realise why among this social group the impression about the events was not positive. Russian media created bad image of the Revolution as a Western project, which wants to destroy Russian precence in Ukraine.
As a result, Russian domination won with Western linkage. The project of Ukrainian membership in the EU, which was stronlgy propagated by Polish President Aleksander Kwasniewski, did not find enthusiasm among France and Germany. Only Italy and Spain could have interests in this regions because of Black Sea localization. Generally main European countries did not want to jeopardize relations with Russia. In 2008 French Prime Minister Francois Fillon claimed that Ukrainian membership could disturb balance between Russia and Europe.
It might be claimed that the lack of understanding about strong Russian influences and the mentality in Ukrainian elite did not allow the West to make its efforts during and after Revolution. All money, which was invested in democratic movement, was used by Yushchenko's team and did not use for real, planned purposes.
Înapoi la realitate
Societatea ucraineană a asociat grupul Iuscenko cu schimbarea în timp ce regimul pro, și ulterior partidul de opoziție Ianukovici că susținător status-quo. În timpul erei Yushchenko, anii 2005-2010 Partidul Regiunilor a accentuat importantă stabilității care putea fi obținută numai prin revenirea la o cooperare strânsă cu Rusia, care la momentul respectiv avea o mai bună imagine economică datorită lipsei crizei existențe în vest
După câștigarea campaniei prezidențiale în 2010,Yanokovych a evidențiat importantă culturii slave estice, în mod deosebit pentru Belarus și Rusia. Yushchenko a avut multiple probleme pe parcursul mandatului sau. Programul implementat de el ridica dificultăți în ceea e privește punerea să în aplicare. El nu a putut duce la îndeplinire ceea ce promisese constând în crearea a cinci milioane de locuri de muncă, creșterea a pensiilor, reducerea a taxelor, nu a câștigat războiul împotrivă corupției, a declinului demografiv și a altor aspecte ce necesitau remediere.
În consecință, numărul proiectelor legislative inițiate de noul președinte și Yulia Timoshenko în funcția de prim ministru a fost cel mai scăzut din istorie. Mai mult, nu au fost refomate agențiile de stat regresive ale lui Kuchma. Societatea încă îi asocia pe noii lideri cu vechiul regim, cu atât mai mult că ei erau o parte a vechiului stabiliment, într-adevăr (Yushchenko a fost primul ministru în timpul președinției lui Kuchma). Mai mult,finanțele de stat erau în slujbă lui Petro Poroshenko, care fusese acuzat în mod oficial de corupție.
Ca rezultat, la alegerile parlamentare în 2006 a câștigat partidul lui Ianukovici, iar al doilea loc a fost ocupat de gruparea care o avea la conducere pe Yulia Timoshenko. Partidul lui Iușcenko a ocupat al treilea loc cu 14% dintre voturi. Noile guverne și coaliții/ governments au fost create și au eșuat, Ianukovici devenind prim ministru, apoi Timoshenko. Țara părea să fie la limita unui întreg haos politic. În anii 2006 și 2007 mulți oligarhi, încurajați de mulți politicieni, și-au croit drumul spre parlament. În perioadă această, Ianukovici a lansat multiple investigații împotrivă adversarilor săi politici, a limitat talk-show-urile politice televizate, a demarat procese împotrivă adersarilor și a creat dificultăți micilor afaceri. În anul 2010, când Ianukovici a devenit noul președinte, a anulat 2005 de reforme și a introdus sistemul prezidențial din nou.
Deja în noiembrie 2005 numai 23% dintre cei care au răspuns unui studiu considerau că alegerile conduceau către o societate mai democratică și 14% considerau că vor avea drept rezultat o diminuare a corupției. Interviurile, pe care le-am luat marotrilor revoluției, păstrează teză conform căreia societatea a fost extraordinar de dezamăgită în privință rezulatelor. Persoană intervievată susținea că atât el, cât și părinții săi, au fost participanți activi în.timpul protestelor și a votat de două ori pentru partidul Iușcenko dar în final, au renunțat la a-l nai susține. Ei erau dezamăgiți din cauza lipsei schimbărilor reale și a nivelului corupției, încă în creștere. În plus, persoană intervievată consideră că echipă portocalie a sustras bani în scopuri personale. Observatorul polonez și inițiatorul IWU (Inițiative Free Ukraine) a prezentat puncte similare de vedere. El susținea că societatea uncraineana pierduse oportunitatea de a creă o țara democratică în adevăratul sens al cuvântului. Când fost clar că Iușcenko nu va urmă procesul demicratizarii, activiștii și-au creat propriul partid și au incercatsa ibtina sustiere din partea participanților la revoluție. Vechea mentalitate sovietică a omorât fructele revoluției și a direcționat societatea către un fel de apatie.
Ultima,dar nu cea mai puțin.imporatnta situație pe care o vom observa rămâne perioadă anilor 1990. Procesul lui Timoshenko și șederea ei în închisoare ne amintește că sistemul nu funcționează într-un mod transparent.
Unii pot susține faptul că Timoshenko ar trebui să fie acuzată de procese financiare nu foarte clare, dar pe de altă parte, există mulți reprezentanți ai autorităților care au trecuturi suspicioase de asemenea,inclusiv actualul președinte, Yanukovici.
Cine a perturbat procesul de visare?
Motivul pentru care revoluția portocalie a eșuat ar putea fi bazat pe anumite relații cu Rusia și influența ei asupra societății ucrainiene. Implicarea Rusiei în alegerile prezidențiale din octombrie și noiembrie 2004 este văzută că fiind cea mai mare greșeală în relații externe din 1991 datorită faptului că implicarea Kremlinului a fost vizibilă și brutală. Autoritățile rusești au dorit să demonstreze că Ucraina este mai degrabă o parte integrantă a Rusiei decât un stat independent și că de asemenea este o sferă vitală a influenței rusești, unde guvernul are dreptul de a acționă că în interiorul granițelor sale.
Ucraina înainte de 2004 a.încercat să evolueze între Rusia și vest. Statul a trebuit să facă față integrării structurilor euro-atlantice sau anularea cooperării politice și economice cu Rusia,că și evoluția militară la marginea celor două grupări. Înțelegerea acestui fapt a definit cursul Rusiei în alegerile ucrainiene. Autoritățile rusești se temeau de pierderea unui partener stabil. Era evident că Kremlinul va susține un candidat ce nu-i va fi potrivnic, unul ce va fi orienat favorabil Rusiei. A refuzat să interacționeze cu Iușcenko.
Eforturile sale repetate de a iniția un dialog pe tema relațiilor bilaterale cu, și anume, conducerea rusă, nu au fost încununate de succes. De asemenea,când a devenit președinte și Timoshenko prim ministru, Kremlinul nu s-a arătat dornic să coopereze. Principalul interes pe care îl avea era aspectul limbii ruse, a bisericii ruse ortodoxe și a minorităților rusești în Ucraina. Principală preocupare era abuzul culturii rusești și discriminarea minorității. Mai mult, în conformitate cu Kremlinul, Iușcenko niciodată nu a oferit un răspuns ckar cu privire la acele aspecte și relații cu vestul. El era considerat că fiind un politician susținător al vestului, politician care ar putea îndepărta Ucraina din spațiul post-sovietic. Presă rusească, atât de.prezența în Ucraina, a propagat o o imagine negativă a guvernului ucrainean, iar acest discurs a avut efectul scontat.
Influența rusească domină și era mai eficientă decât cea pro-vestică. Motivele pentru care Rusia se temea să de pierderea partenerului sunt lesne de înțeles: în primul rând nu numai istoria comună și contextul cultural, dar, de asemenea, strânse legături economice. Rusia investise mult în economia Ucrainei( a redus datoria Ucrainei la gaz, a desființat taxele pentru cobductele de oțel) . Ucraina est încă un teritoriu de tranzit pt gazul rusesc. Mai mult, flotă rusească este prezența în Marea Neagră. Din acest motiv, Rusia a dus muncă de convingere pentru votarea lui Yanukovych, care era cu certitudine un candidat în susținerea viziunii de cooperare a Kremlinului. Discutabilă este și problemă revoluției portocalii-dacă a fost cea reală.
În primul rând, absolut unic a fost caracterul non violent al schimbărilor care de asemenea a fost prezebt în Serbia în 2000. Activiștii au refuzat să recurgă la violentă și nu au provicat violentă că o strategie de luota împotrivă vechiului regim. În.opinia unor oameni de știință lipsă violenței nu poate constitui o revoluție sub nici o formă mai mult,ce s-a întâmplat în 2004 nu a fost un transfer normal de putere de la un lider la următorul, dar a fost un transfer de putere care a fost lansat și în plys a creat o dublă suveranitate a grupărilor parlamentare pro-vest și pro-Rusia.
Pe de altă parte, cei care au ctivat pe străzi în Kiev au creă o nouă societate civilă în Ucraina și au fortifiat schimbarea Ucrainei dintr-un stat post-sovietic în unul modern capitalist. Cealaltă problemă este ancorată în fiecare stat post-sovietic care întâmpina dificultăți în procesul de democratizare.
Nevertheless, the events from 2004 are still memorable. The Ukrainian society hâș an imagination that system does not have to last forever. The current government seems to satisfy the majority of electorate, although the most of them still are not satisfy with its results. The thesis about the apathy might have some real confirmations. The biggest problem for Ukrainian politics îs the lack of alternative for the current authorities. Elites seemed to transform a bit after 2004, but nowadays are keeping oligarchic qualities. Even if political activists organise new movement, it could not get through the establishment. How to change this situation? Year 2004 showed a method.
Concluzii asupra studiului de caz
Studiul de caz a explicat de ce Revoluția din Ucraina a eșuat. Scopul principal, a fost acela de a găsi răspunsuri reale pentru a motiva eșecul, investigația a dovedit, în primul rând ca procesul a fost unul rapid, neașteptat, în contrast cu regimul puternic înrădăcinat de-a lungul anilor. Cea de-a doua posibilă cale de a găsi un raspns este acela că societatea civilă a fost de fapt mult prea slabă și neputincioasă in fața clanurilor de elite, suportul instituțional pentru masele de protestatari a fost unul inexistent. Vocea manifestanților a fost rapid anihilată.
Studiul de față are trei răspunsuri importante, ele pot fi prezentate pe scurt prin asocierea a doi termeni: puternic vs. slab. Ucraina nu a reușit să își atinga scopul în vederea schimbării regimului deoarece acesta era prea puternic ca să sufere vreun cutremur adevarat în fața societății civile mult prea slabe. Regimul in Noiembrie 2004, a fost supus unor teste de rezistență majore, însă momentul a arătat că eforturile au fost asemenea unui vânt într-un zid de neclintit.
CONCLUZII
În prezent, după atâția ani de la schimbarea regimului, Serbia continuă să fie afectată având atât de multe carențe încât nu poate fi considerată o democrație consolidată. În Serbia principală problemă o constituie guvernul deoarece este incapabil să își exercite autoritatea. Domeniul rezervat securității a stat în calea reformei democratice. Această lucrare a susținut modul în care Serbia s-a angajat în procesul de tranziție spre democrație. În ciuda beneficiilor pe termen scurt, pactele semnate între membrii opoziției și anumite segmente ale serviciilor de securitate au fost semnate în Octombrie 2000, fapt ce a pus bazele unei instabilității manifestate continuu, inclusiv în prezent. Deși aceste acorduri au permis fără îndoială o tranziție pașnică, efectele lor se resimt când vine vorba de durabilitate, pentru care un sistem democratic nu poate fi durabil și nu se poate consolida pe baza unor acorduri ascunse care nu au făcut altceva decât să sporească practicarea atribuțiilor sectorului de securitate a lui Milosevic.
Concluziile studiului de față susțin că toți factorii studiați anterior au ajutat oarecum întârzierea democrației. Căderea lui Milosevic în Octombrie 2000 și moartea să în luna martie a anului 2006 a demonstrat faptul că înlăturarea unei singure persoane de la conducerea unei țări este o insuficienta pentru restructurarea fundamentală a țării. Acțiunile oamenilor sunt îndreptate tot spre un regim corupt, clentelism, structuri de putere verticale. Chiar dacă după regimul lui Milosevic nu s-a mai pus în discuție termenul de autoritarianism sau represiune, se pare că s-a pierdut șansa de a profita de moment în vederea unei transformări radicale a Serbiei. „O parte din vina este pusă pe seamă diviziunilor, a clivajelor și a fragmentării din interiorul coaliției reformatoare care a venit la putere în Octombrie 2000” .
Revoluția Portocalie din Ucraina poate fi tratată ca un conflict în cadrul une competiții electorale, dar are particularitatea că, în desfășurarea evenimentelor, se pot dentifica elemente specifice revoluțiilor, fără a fi o revoluție per se.
În măsura în care Ianukovici a avut sprijinul total al puterii de la Kiev (aparatul de stat, forțele de ordine și mijloacele media), competiția electorală a fost inechitabilă și a reprezentat un derapaj spre o luptă între opoziție și putere de la bun început. Frauda electorală și intervenția părtinitoare a puterii au transformat competiția electorală într-un conflict între stat și un segment larg al populației. Cele mai puternice manifestații, organizate de societatea civilă, cereau recunoașterea fraudării alegerilor, acuzând puterea.
Discursul lui Viktor Iușcenko înainte de turul al doilea subliniază o temă recurentă în campania sa – lupta anticorupție, fapt ce conturează conflictul între forțele democratice și clanuri susținătoare ale puterii, conflict între societate și guvernarea coruptă, controlată de oligarhi.
Iușcenko și Ianukovici clamau valori fundamental diferite – unul prin democrația liberală și orientarea pro-ocidentală, celălalt prin orientarea pro-rusă, către Uniunea Rusia- Belarus –, ceea ce a dus la o scindare a electoratului, care s-a identificat cu seturile de valori – etnice, culturale – ale candidatului pe care îl susțineau, de unde și participarea numeroasă la manifestații din criză. Estul Ucrainei, electorat ortodox, cu limba maternă rusa, a votat în majoritate cu Ianukovici. În schimb, partea de vest, electorat catolic, vorbitor de limbă ucrainiană, a votat cu Iușcenko. Scindarea a avut atât caracter etnic, cât și economic, estul fiind puternic industrializat. Linia de demarcație între cele două părți corespunde graniței dintre vechiul Imperiu Țarist și Polonia și o urmează pe cea trasată de Samuel Huntington între civilizația orientală și cea occidentală. În desfășurarea evenimentelor, se pot identifica aspecte proprii situațiilor revoluționare, așa cum le-a definit Tilly: 1. Situația de suveranitate multiplă este dată de faptul că atât Iușcenko, cât și Ianukovici revendica victoria în alegeri; 2. În sprijinul candidaților au venit segmente largi de populație (societatea civilă având un rol foarte important), oficiali europeni, organizații internațioale și președintele rus; 3. Coaliția alternativă a fost doar intimidată, nu și reprimata.
În privința rezultatului revoluționar, nu s-a realizat o schimbare profundă, ci doar una de regim. Condițiile pe care Tilly le identifică pentru obținerea rezultatului revoluționar au fost, doar în parte, îndeplinite: 1. Au existat „dezertări” în rândul structurilor de stat – poliția a recunoscut intervenția statului în fraudarea alegerilor, iar media a denunțat sprijinul acordat lui Ianukovici; 2. Dobândirea de „forță efectivă” a coaliției revoluționare este dată de participarea societății civile; 3. Atipic a fost faptul că mișcările nu au fost însoțite de violență; 4. Până la alegerile din 2006, coaliția Ucraina Noastră-Blocul Iulia Timoșenko s-au aflat la controlul aparatului de stat, în timp ce Iușcenko își continuă mandatul.
Postcomunismul este mai bine înțeles ca respingere a puterii de tip comunist, decât o adoptare clară a unui sistem alternativ. Este un fenomen greu de conceptualizat. Definiți evidentă și cea mai puțin edificatoare a postcomunismului este „orice urmează după comunism”.
Postcomunismul este produsul revoluțiilor anticomuniste, al dublei respingeri din anii 1989-1991 – a fost respins centralismul democratic și tutela externă (dominația Rusiei pentru țările din URSS). În al doilea rând, era respins comunismul ca sistem al puterii.
În țările din spațiul ex-sovietic, intrarea în postcomunism s-a făcut mai degrabă de sus în jos, având la origine politicile Glasnost și Perestroika ale lui Gorbaciov. Pentru cele mai multe dintre ele, destrămării URSS-ului i-a urmat o lungă perioadă de instabilitate, o tranziție pe termen lung, în care guvernele, care se schimbă frecvent, încearcă mereu să schimbe direcția.
Revoluțiile nonviolente, specifice acestui areal, – a Rozelor în Georgia, Portocalie în Ucraina și a Lalelelor în Khîrgîzstan – au marcat puține schimbări fundamentale de direcție. Oscilațiile între alegerea democratică a unei conduceri autoritare sau a unei echipe devotate valorilor occidentale pot fi încercări de stabilire a unei direcții.
Alegerile din Ucraina din 2004, în care a fost propulsat la putere Iușcenko, un lider cu valori democratice occidentale, nu au fost determinante pentru integrarea Ucrainei în structurile NATO și UE. Sondajele de opinie din august 2005, opiniile pro-NATO însumau 21%, cele pro-UE – 48%, iar cele în favoarea Zonei Economice Unificate Rusia-Belarus Kazahstan – 62%. Ucraina depinde în proporție de 41,8% de energia importată din Rusia, 42% din cetățeni sunt rusofoni. Atâta timp cât Ucraina este dependentă economic de Rusia și cât relația Europa-Rusia trece prin Ucraina (transporturile de hidrocarburi), nici puterea de la Kiev, nici UE nu pot modifica acest status quo. Deci desprinderea de Rusia nu depinde de titularul puterii de la Kiev, lucru observat și la Summit-ul NATO de la București, din 2000.
În concluzie, evenimentele anului 2004 sunt memorabile. Societatea civilă din Ucraina a demonstrat faptul că prin solidaritate aceștia au reușit să ofere o metodă de schimbare a regimului, astfel că actualmente, aceștia sunt parțial mulțumiți de guvernul aflat acum la conducere. „Oamenii implicați în acest proces au militat nu numai împotrivă autorităților dar și pentru asigurarea unui viitor mai bun pentru copii lor.”
Demisia forțată a lui Hosni Mubarak, dictatorul care a condus Egiptul mai bine de trei decenii, a însemnat o victorie importantă pentru lucrătorii și ținerii care au participat la demonstrațiile și grevele care au marcat Revoluția din 2011. Evenimentele ulterioare au demonstrat, însă, că această revoluție este doar în fază incipientă. O data cu multitudinea comunicatelor de presă, armată egipteană a făcut clar răspunsul sau pozitiv la luptele revoluționare. Scopul acesteia a fost de a devia și a suprima mișcarea de masă care lucase avânt, asigurând în același timp un transfer tactic de putere pentru a menține vechiul regim. Aceste măsuri au fost apreciate de către The New York Times că fiind unele radicale ce au rasturant cererile protestatarilor.
Profund legat de domeniul afacerilor, corpul de ofițeri rămâne estil la vălul de greve care au cutremurat Egiptul, iar nevoile lucrătorilor pentru salarii și condiții sociale întâlnesc respingerea autorităților. Deși încă nu se simțea pregătită, armată și-a arătat intenția de a acționă împotrivă protestatarilor. Într-o declarație în care a declarat situația că fiind una de „haos și dezordine”, Consiliul Militar Superios declarase că va interzice inalnirile de sindicate, făcând în mod eficient păstrarea unei ordini sociale.
La nivel economic, costurile au crescut considerabil, la fel cum și libertatea a ajuns să aibă un preț. O îmbunătățire a fost remarcată la nivelul băncilor care și-au deschis ușile și au construit încrederea cetățenilor, numărul intrărilor și a tranzacțiilor crescând. Veniturile din turism au scăzut cu 60%, costul subvențiilor a crescut, salariile suferind modificări negative. Tensiunea și continuarea actelor de protest au fost la un pas să realizez un colaps al economiei egiptene.
La nivel politic, impacut imediat al revoluției a fost extrem de simțit. Procesul de demolare a instiutiilor, instrumente care au servit regimul autoritar au avut loc în prima luna. Acest lucru a venit că o ușurare pentru cei care protestaseră deoarece Mubarak nu mai deținea poziția de Președinte. Constituția suspendată și organizarea referendumului au fost alți factori de ordin politic care au făcut oamenii să devină optimiști.
Corputia financiară, respectarea deplină a drepturilor omului și a drepturilor de exprimare au fost câteva din amendamentele propuse în Constituție. Procesul de construcție a instituțiilor democratice a inceput în a doua lună dupa revoluție.
Deoarece este cea mai recentă Revoluție, există diferite scenarii privind viitorul Egiptului. Aceste scenarii variază de la un optimism extrem spre un pesimism extrem. Analizând toate schimbările ce au avut loc în Egipt este în continuare greu să realizăm o hartă asupra viitorului. Un prim scenariu ar fi acela al nașterii și supravieturirii unei tendințe liberale, o politică care să avantajeze tineretul și capabilă să oprească o posibilă revenire la fostul regim. Această tendința liberală poate creă o coaliție cu tendințele conservatoare islamice, fapt ce ar putea sporii diversitatea și multiculturalitatea. Sistemul de securitate ar putea fi reformat, pentru a depăși neajunsurile regimului în timp ce toată comunitatea internațională ar putea sprijini aceste evoluții, prin investiții și schimburi de bunuri. Astfel și economia se poate revigora.
Un al doilea scenariu ar putea fi acela în care se realizează consolidarea islamică ca tendința de țara. În timp ce Muslin Brotherhood au fost recunoscuți în mod legal, se poate stabili un nou partid intitulat Partidul pentru Libertate și Justiție (FJP- Freedom and Justice Party).
În lumea arabă nu există nici o primăvară. Acolo este fie iarnă sau vară. Ce se află între sunt furtuni de nisip, vară cu toate acestea poate există o furtună de nisip însă nimeni nu știe cât va dură și cât de mult va afecta. Aceste aspecte concluzionează situația Egiptului de la momentul Revoluției și până în prezent, urmând să fie conectate toate aceste evenimente cu alegerile prezidențiale din 2013.
În concluzie, cele trei revoluții și-au atins parțial scopul pentru care au fost proiectate. Cazurile de față prezintă atât similarități cât și diferențe de ordin istoric, organizațional, instituțional, însă ce este mai important de observat este viitorul acestora. În cazul Egiptului este prematur să vorbim de consolidare democratică, însă în cazul Serbiei și a Ucrainei este important să analizăm factorii care au făcut că acest proces de tranziție să fie unul întârziat și neîmplinit, încă, pentru că nici o țara nu a atins cote maxime ale democratizării.
ANEXE
Sursa: http://www.bti-project.de/
Anexa 1. Index de transformare- Raport Serbia, 2012. BTI INDEX
Anexa 2. Index de transformare – Raport Ucraina, 2012, BTI INDEX
Anexa 3. Index de transformare – Raport Egipt, 2012.BTI INDEX
Anexa 4. Brandurile Revoluțiilor
BIBLIOGRAFIE
Lucrari specialitate –noțiuni introductive
George, Alexander L. and Bennett, Andrew (2005): Case Studies and Theory Development in the Social Sciences, Cambridge: MIT Press.
Merkel, Wolfgang/Croissant, Aurel (eds.) (2004): Special Issue: Consolidated &
Defective Democracy? Problems of Regime Change. In: Democratization, 11/5.
Whitehead, Laurence (2002): Democratization. Theory and Experience,
Oxford:Oxford University Press.
Lucrari despre modele ale democrației, democrație și tranziție
Berglund, Sten (eds.) (2004): The Handbook of Political Change in Eastern Europe,
Cheltenham: Elgar.
Casper, Gretchen/Taylor, Michelle M. (1996): Negotiating Democracy. Transitions
from Authoritarian Rule, Pittsburgh: University of Pittsburgh Press.
Frye, Timothy (2010): Building States and Markets after Communism: The Perils of
Polarized Democracy, New York: Cambridge University Press.
Haynes, Jeff (2012) (ed.): Routledge Handbook of Democratization, Abingdon:
Routledge.
Held, David (1996): Models of Democracy, Cambridge: Polity Press.
Linz, Juan J./Stepan, Alfred (eds.) (1996): Problems of Democratic Transition and
Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore: Johns Hopkins University Press.
Merkel, Wolfgang (2010): Systemtransformation, Opladen: Leske + Budrich.
Merkel, Wolfgang/Croissant, Aurel (eds.) (2004): Special Issue: Consolidated &
Defective Democracy? Problems of Regime Change. In: Democratization, 11/5.
Smitter, Philippe C. (2010): Twenty-Five Years, Fifteen Findings. In: Journal of
Democracy, 21/1: 17-28.
Teorell, Jan (2010): Determinants of Democratization: Explaining Regime Change
in the World, 1972-2006, Cambridge: Cambridge University Press.
Whitehead, Laurence (2002): Democratization. Theory and Experience, Oxford:
Oxford University Press.
Lecturi specialitate- promovarea democratiei
Burnell, Peter (2011): Promoting Democracy Abroad: Policy and Performance, New
Brunswick-London: Transaction Books.
Burnell, Peter (ed.) (2000): Democracy Assistance. International Co-operation for
Democratization, London: Frank Cass.
Burnell, Peter/Youngs, Richard (eds.) (2010): New Challenges to Democratization,
London: Routledge..
Carothers, Thomas (2004): Critical Mission. Essays on Democracy Promotion,
Washington: Carnegie Endowment for International Peace.
Carothers, Thomas (2006): Confronting the Weakest Link. Aiding Political Parties;
in New Democracies, Washington: Carnegie Endowment for International Peace.
Carothers, Thomas/Ottaway, Marina (eds.) (2005): Uncharted Journey: Promoting
Democracy in the Middle East. Washington.
Cox, Michael/Ikenberry, G. John/Inoguchi, Takashi (eds.) (2000): American Democracy Promotion. Impulses, Strategies, and Impacts, Oxford: Oxford University Press.
Diamond, Larry (2008): The Spirit of Democracy. The Struggle to Build Free Societies throughout the World, New York: Times Books.
Grabbe, Heather (2006): The EU’s Transformative Power. Europeanization through Conditionality in Central and Eastern Europe, Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Hobson, Christopher/Kurki, Milja (2012): The Conceptual Politics of Democracy
Promotion, London: Routledge.
Jünemann, Annette/Knodt, Michèle (eds.) (2007): European External Democracy
Promotion, Nomos: Baden-Baden.
McFaul, Michael (2010): Advancing Democracy Abroad. Why We Should and How
We Can, Lanham: Rowman & Littlefield.
Newman, Edward/Rich, Roland (2004): The UN Role in Promoting Democracy.
Between Ideals and Reality. Tokyo: United Nations University Press.
Peksen, Dursun (ed.) (2012): Liberal Interventionism and Democracy Promotion,
Lanham, MD: Lexington.
Vachudová, Milada Anna (2005): Europe Undivided. Democracy, Leverage, and Integration after Communism, Oxford: Oxford University Press.
Youngs, Richard (ed.) (2010): The European Union and Democracy Promotion. A
Critical Global Assessment, Baltimore: The Johns Hopkins University Press.
Lucrari specialitate
Bieber, Florian (2003): The Serbian Opposition and Civil Society: Roots of the
Delayed Transition in Serbia. In: International Journal of Politics, Culture, and
Society, 17/1: 73-90.
Križan, Mojmir (1994): New Serbian Nationalism and the Third Balkan War. In:
Studies in East European Thought, 46/1-2: 47-68.
Bideleux, Robert/Jeffries, Ian (2007): The Balkans. A Post-communist History,
London, Routledge: 232-273 (Chap. ‘Serbia. From Serbdom to pariahdom’, part I).
Kuzio, Taras (2001): Identity and nation-building in Ukraine: Defining the ‘Other’.
In: Ethnicities, 1/3: 343-365.
Kuzio, Taras (2010): Nationalism, Identity and Civil Society in Ukraine: Understanding the Orange Revolution. In: Communist and Post-Communist Studies, 43/3: 285-296.
Kuzio, Taras (2007): Oligarchs, Tapes and Oranges: ‘Kuchmagate’ to the Orange
Revolution. In: Journal of Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 30-56.
Wahba, Khaled (2011): The Egyptian Revolution 2011: The Fall of the Virtual
Wall – The Revolution Systems Thinking Archetype, 29th International System
Dynamics Conference, Washington DC.
Hanieh, Adam (2011): Egypt’s Uprising: Not Just a Question of ‘Transition’. In: The
Socialist Project, E-Bulletin No.462, http://www.socialistproject.ca/bullet/462.php.
Korotayev, Andrey V./Zinkina, Julia V. (2011): Egyptian Revolution: Demographic
Structural Analysis. In: Middle East Studies Online Journal, 5:1, 58-95.
Meguid, Nivin S. Abdel /Al Banna, Sanaa/Korayem, Rana/El Din, Hoda Salah
(2011): The Economic Causes of the Egyptian Revolution ‘January 25, 2011’,
Cairo: The American University in Cairo.
Gleditsch, Kristian S./Ward, Michael D. (2006): Diffusion and the International
Context of Democratization. In: International Organization, 60/4: 911-933.
Levitsky, Steven/Way, Lucan A. (2006): Linkage versus Leverage. Rethinking the
International Dimension of Regime Change. In: Comparative Politics, 38/4: 379-
400.
Carothers, Thomas (2009): Democracy Assistance. Political vs. Developmental?
In: Journal of Democracy, 20/1: 5-19.
Jennings, Ray Salvatore (2009): Serbia’s Bulldozer Revolution: Evaluating Internal
and External Factors in Successful Democratic Breakthrough in Serbia, Stanford:
Center on Democracy, Development, and The Rule of Law Freeman Spogli Institute for International Studies.
Presnall, Aaron (2009): Which Way the Wind Blows. Democracy Promotion and
International Actors in Serbia. In: Democratization, 16/4: 661-681.
McFaul, Michael (2007): Ukraine Imports Democracy. External Influences on the
Orange Revolution. In: International Security, 32/2: 65-83.
Solonenko, Iryna (2009): External Democracy Promotion in Ukraine: the Role of
the European Union. In: Democratization, 16/4: 709-731.
Gawrich, Andrea/Melnykovska, Inna/Schwaickert, Rainer (2010): Neighbourhood
Europeanization through ENP: The Case of Ukraine. In: Journal of Common Market
Studies, 48/5: 1209-1235.
Youngs, Richard (2009): ‘A door neither closed nor open’: EU policy towards
Ukraine during and since the Orange Revolution. In: International Politics, 46/4: 358-375.
Hollis, Rosemary (2012): No Friend of Democratization: Europe’s Role in the
Genesis of the ‘Arab Spring’. In: International Affairs, 88/1: 81-94.
Abdalla, Amr (2011): The Arab Revolutions of 2011: Roots and Prospects. In: Africa
Peace and Conflict Journal, 4/1: 89-94.
Spasic, Ivana/Subotic, Milan (Eds.) (2001): Revolution and Order: Serbia after
October 2000: Proceedings of the International Conference ‘Social and Political
Changes in Serbia/Yugoslavia: Prospects and Limitations’, Belgrade, 2-3 March
2001, Belgrade: Friedrich-Ebert Foundation: 54-84.
Thompson, Mark R./Kuntz, Philipp (2004): Stolen Elections: The Case of the Serbian
October. In: Journal of Democracy, 15/4: 159- 172.
Cevallos, Albert (2009): Whither the Bulldozer? Nonviolent Revolution and the
Transition to Democracy in Serbia, Washington DC: United States Institute of Peace.
Aulich, James (2011): The Democratic Delusion: New Media, Resistance and
Revolution in Serbia 1995-2000. In: Digital Icons: Studies in Russian, Eurasian
and Central European New Media, 5/1: 1-21.
Mrvos, Dragana (2010): The Rise and Disappearance of Otpor: Nonviolent Movement in the Republic of Serbia, 18th Annual Illinois State University Conference for Students of Political Science, Illinois.
Arens, Stef (2008): In the wake of authoritarianism. The political struggle of the nonviolent youth movement ‘Otpor!’ before and after Serbia’s revolution, Utrecht: Utrecht University.
Svyetlov, Oleksander (2007): Ukraine’s ‘Return to Europe’: Path Dependence as a Source of Mutual Elite Misunderstanding. In: Perspectives on European Politics and Society, 8/4: 528-543.
Lane, David (2008): The Orange Revolution: ‘People’s Revolution’ or Revolutionary Coup? In: British Journal of Politics and International Relations, 10/4: 525-549.
Goldstein, Joshua (2007): The Role of Digital Networked Technologies in the Ukrainian Orange Revolution, Cambridge, Massachusetts: The Berkamn Center for Internet and Society at Havard Law School.
Klid, Bohdan (2007): Rock, Pop and Politics in Ukraine’s 2004 Presidential Campaign and Orange Revolution. In: Journal of Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 118-137.
Hrycak, Alexandra (2007): Gender and the Orange Revolution. In: Journal of
Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 152-179.
Ottaway, Marina/Hamzawy, Amr (2011): Protest Movements and Political
Change in the Arab World, Washington DC: Carnegie Endowment for International
Peace.
Anderson, Lisa (2011): Demystifying the Arab Spring – Parsing the Differences between Tunisia, Egypt, and Libya. In: Foreign Affairs, 90/3: 2-7.
Dunn, Alexandra (2011): The Arab Spring: Revolution and Shifting Geopolitics: Unplugging a Nation: State Media Strategy During Egypt’s January 25 Uprising. In: The Fletcher Forum of World Affairs Journal, Summer: 1-7.
Eltantawy, Nahed/Wiest, Julie B. (2011): Social Media in the Egyptian Revolution: Reconsidering Resource Mobilization Theory. In: International Journal of Communication, 5/1: 1207-1224.
Khamis, Sahar/Vaughn, Katherine (2011): Cyberactivism in the Egyptian Revolution: How Civic Engagement and Citizen Journalism Tilted the Balance. In: Arab Media and Society, 14/1: 1-37.
Sohail, Rabia Minatullah /Chebib, Nadine (2011): The Reasons Social Media Contributed to 2011 Egyptian Revolution. In: International Journal of Business
Research and Management, 2/3: 139-162.
Bideleux, Robert/Jeffries, Ian (2007): The Balkans. A Post-communist History, London, Routledge: 273-320 (Chap. ‘Serbia. From Serbdom to pariahdom’, part II).
Cohen, Lenard J. (2001): Post-Milosevic Serbia. In: Current History, 100/644: 99-108.
Spasic, Ivana/Subotic, Milan (eds.) (2001): Revolution and Order: Serbia after October 2000, Proceedings of the International Conference ‘Social and Political Changes in Serbia/Yugoslavia: Prospects and Limitations’, Belgrade, 2-3 March 2001, Belgrade: Friedrich-Ebert Foundation: 263-314.
Matic, Vladimir (2002): Serbia Still at the Crossroads, Washington: United Nations Institute of Peace.
Pribi, Ognjen (2008): Serbia- From Authoritarian Regime to Democracy. In: Serbian Studies: Journal of the North American Society for Serbian Studies, 22/1: 53-64.
Christensen, Robert/Rakhimkulov, Edward/ Wise, Charles (2005): The Ukranian Orange Revolution brought more than a new president: What kind of democracy will the institutional changes bring? In: Communist and Post-Communist Studies, 38/2: 207-230.
Samokhvalov, Vsevolod (2007): Ukraine and the Orange Revolution: Democracy or a ‘Velvet Restoration’? In: Southeast European and Black Sea Studies, 6/2: 257-273.
D’Anieri, Paul (2005): What Has Changed in Ukrainian Politics? Assessing the Implications of the Orange Revolution. In: Problems of Post-Communism, 52/5: 82-91.
D’Anieri, Paul (2007): Ethnic Tensions and State Strategies: Understanding the Survival of the Ukrainian State. In: Journal of Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 4-29.
Yushchenko, Kateryna (2008): The Orange Revolution and Beyond, in: Journal of Democracy, 19/3: 158-161.
Alterman, Jon B. (2011): Drawing the wrong lessons, Washington DC: Center for Strategic and International Studies.
Sharp, Jeremy M. (2011): Egypt in Transition, Washington: Congressional Research Service.
Saif, Ibrahim (2011): Challenges of Egypt’s Economic Transition, Washington
DC: Carnegie Endowment for International Peace.
Edmunds, Timothy (2009): Illiberal Resilience in Serbia. In: Journal of Democracy, 20/1: 128-142.
Drezgić, Rada (2009): Religion, Politics and Gender in Serbia. The retraditionalization of gender roles in the context of nation-state formation: United Nations Research Institute for Social Development, Heinrich Böll Stiftung.
Ramet, Sabrina P. (2007): The denial syndrome and its consequences: Serbian political culture since 2000. In: Communist and Post-Communist Studies, 40/1: 41-58.
Kostovicova, Denisa (2006): Civil society and post-communist democratization: Facing a double challenge in post-Milošević Serbia. In: Journal of Civil Society, 2/1: 21-37. 12
Pardo, Eric (2011): Yanukovich’s Ukraine after the Orange Revolution: Mere Parenthesis or on its Way Back to Normalcy, UNISCI Discussion Papers, Madrid: Universidad Complutense de Madrid.
Kubicek, Paul (2009): Problems of post-post-communism: Ukraine after the Orange Revolution. In: Democratization, 17/2: 323-343.
Terame, Mark (2008): The Orange Revolution: Identity Creation and the Use of Nationalism in the Rise of Ukraine’s pro-Western Alliance. In: The International Relations Journal, Fall/Spring: 56-71.
Roth, Matthias (2007): EU-Ukraine Relations after the Orange Revolution: The Role of the New Member States. In: Perspectives on European Politics and Society, 8/4: 505-527.
Wolcuk, Kataryna (2009): Implementation without Coordination: The Impact of EU Conditionality on Ukraine under the European Neighbourhood Policy. In: Europe- Asia-Studies, 61/2: 187-211.
Alterman,Jon (2012): Egypt in Transition- Insights and Options for U.S. Policy.A
Report of the CSIS Middle East Program, Washington: Center for Strategic and International Studies.
Hellyer, H.A. (2011): The Chance for Change in the Arab World: Egypt’s Uprising.
In: International Affairs, 87/6: 1313- 1322.
Lynch, Marc (2011): After Egypt: The Limits and Promise of Online Challenges
to the Authoritarian Arab State. In: Perspectives on Politics, 9/2: 301- 310.
Paciello, Maria Cristina (2011): Egypt: Changes and Challenges of Political Transition. MEDPRO Technical Report No.4, Brussels: Centre for European Policy
Studies.
Stepanova, Ekaterina (2011): The Role of Information Communication Technologies
in the ‘Arab Spring’. Implications beyond the Region. Ponars Eurasia Policy
Memo No. 159, Washington: PONARS Eurasia/George Washington University
Elliott School of International Affairs.
Tudoroiu, Theodor (2007): Rose, Orange, and Tulip: The Failed post-Soviet
Revolutions. In: Communist and Post-Communist Studies, 40/3: 315-342.
Way, Lucan A. (2008): The Real Causes of the Color Revolutions. In: Journal of
Democracy, 19/3: 55-69.
Surse ONLINE
EU Commission Enlargement
http://ec.europa.eu/enlargement/
Bertelsmann Transformation Index, Dataset and country reports
http://www.bertelsmann-transformation-index.de/en/
International Crisis Group
http://www.crisisgroup.org
Transition On-line
CIA World Factbook
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/
Library of Congress
http://international.loc.gov/intldl/intldlhome.html Library of Congress
Freedom House. Freedom in the World Survey; Nations in Transit Survery; dataset and country reports
http://www.freedomhouse.org/
PolityIV Dataset
http://www.systemicpeace.org/polity/polity4.htm/
Quantara – news for the dialogue with the Arab World
http://en.qantara.de/
Brookings Institut, dossier on the Middle East and North Africa
http://www.brookings.edu/research/topics/middle-east-and-north-africa
Carnegie Endowment for International Peace, commentaries and analysis on Egypt
http://www.carnegieendowment.org/regions/?fa=list&id=143
Council on Foreign Relations, regional focusEgypt
http://www.cfr.org/region/egypt/ri150,
BIBLIOGRAFIE
Lucrari specialitate –noțiuni introductive
George, Alexander L. and Bennett, Andrew (2005): Case Studies and Theory Development in the Social Sciences, Cambridge: MIT Press.
Merkel, Wolfgang/Croissant, Aurel (eds.) (2004): Special Issue: Consolidated &
Defective Democracy? Problems of Regime Change. In: Democratization, 11/5.
Whitehead, Laurence (2002): Democratization. Theory and Experience,
Oxford:Oxford University Press.
Lucrari despre modele ale democrației, democrație și tranziție
Berglund, Sten (eds.) (2004): The Handbook of Political Change in Eastern Europe,
Cheltenham: Elgar.
Casper, Gretchen/Taylor, Michelle M. (1996): Negotiating Democracy. Transitions
from Authoritarian Rule, Pittsburgh: University of Pittsburgh Press.
Frye, Timothy (2010): Building States and Markets after Communism: The Perils of
Polarized Democracy, New York: Cambridge University Press.
Haynes, Jeff (2012) (ed.): Routledge Handbook of Democratization, Abingdon:
Routledge.
Held, David (1996): Models of Democracy, Cambridge: Polity Press.
Linz, Juan J./Stepan, Alfred (eds.) (1996): Problems of Democratic Transition and
Consolidation. Southern Europe, South America, and Post-Communist Europe, Baltimore: Johns Hopkins University Press.
Merkel, Wolfgang (2010): Systemtransformation, Opladen: Leske + Budrich.
Merkel, Wolfgang/Croissant, Aurel (eds.) (2004): Special Issue: Consolidated &
Defective Democracy? Problems of Regime Change. In: Democratization, 11/5.
Smitter, Philippe C. (2010): Twenty-Five Years, Fifteen Findings. In: Journal of
Democracy, 21/1: 17-28.
Teorell, Jan (2010): Determinants of Democratization: Explaining Regime Change
in the World, 1972-2006, Cambridge: Cambridge University Press.
Whitehead, Laurence (2002): Democratization. Theory and Experience, Oxford:
Oxford University Press.
Lecturi specialitate- promovarea democratiei
Burnell, Peter (2011): Promoting Democracy Abroad: Policy and Performance, New
Brunswick-London: Transaction Books.
Burnell, Peter (ed.) (2000): Democracy Assistance. International Co-operation for
Democratization, London: Frank Cass.
Burnell, Peter/Youngs, Richard (eds.) (2010): New Challenges to Democratization,
London: Routledge..
Carothers, Thomas (2004): Critical Mission. Essays on Democracy Promotion,
Washington: Carnegie Endowment for International Peace.
Carothers, Thomas (2006): Confronting the Weakest Link. Aiding Political Parties;
in New Democracies, Washington: Carnegie Endowment for International Peace.
Carothers, Thomas/Ottaway, Marina (eds.) (2005): Uncharted Journey: Promoting
Democracy in the Middle East. Washington.
Cox, Michael/Ikenberry, G. John/Inoguchi, Takashi (eds.) (2000): American Democracy Promotion. Impulses, Strategies, and Impacts, Oxford: Oxford University Press.
Diamond, Larry (2008): The Spirit of Democracy. The Struggle to Build Free Societies throughout the World, New York: Times Books.
Grabbe, Heather (2006): The EU’s Transformative Power. Europeanization through Conditionality in Central and Eastern Europe, Basingstoke: Palgrave Macmillan.
Hobson, Christopher/Kurki, Milja (2012): The Conceptual Politics of Democracy
Promotion, London: Routledge.
Jünemann, Annette/Knodt, Michèle (eds.) (2007): European External Democracy
Promotion, Nomos: Baden-Baden.
McFaul, Michael (2010): Advancing Democracy Abroad. Why We Should and How
We Can, Lanham: Rowman & Littlefield.
Newman, Edward/Rich, Roland (2004): The UN Role in Promoting Democracy.
Between Ideals and Reality. Tokyo: United Nations University Press.
Peksen, Dursun (ed.) (2012): Liberal Interventionism and Democracy Promotion,
Lanham, MD: Lexington.
Vachudová, Milada Anna (2005): Europe Undivided. Democracy, Leverage, and Integration after Communism, Oxford: Oxford University Press.
Youngs, Richard (ed.) (2010): The European Union and Democracy Promotion. A
Critical Global Assessment, Baltimore: The Johns Hopkins University Press.
Lucrari specialitate
Bieber, Florian (2003): The Serbian Opposition and Civil Society: Roots of the
Delayed Transition in Serbia. In: International Journal of Politics, Culture, and
Society, 17/1: 73-90.
Križan, Mojmir (1994): New Serbian Nationalism and the Third Balkan War. In:
Studies in East European Thought, 46/1-2: 47-68.
Bideleux, Robert/Jeffries, Ian (2007): The Balkans. A Post-communist History,
London, Routledge: 232-273 (Chap. ‘Serbia. From Serbdom to pariahdom’, part I).
Kuzio, Taras (2001): Identity and nation-building in Ukraine: Defining the ‘Other’.
In: Ethnicities, 1/3: 343-365.
Kuzio, Taras (2010): Nationalism, Identity and Civil Society in Ukraine: Understanding the Orange Revolution. In: Communist and Post-Communist Studies, 43/3: 285-296.
Kuzio, Taras (2007): Oligarchs, Tapes and Oranges: ‘Kuchmagate’ to the Orange
Revolution. In: Journal of Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 30-56.
Wahba, Khaled (2011): The Egyptian Revolution 2011: The Fall of the Virtual
Wall – The Revolution Systems Thinking Archetype, 29th International System
Dynamics Conference, Washington DC.
Hanieh, Adam (2011): Egypt’s Uprising: Not Just a Question of ‘Transition’. In: The
Socialist Project, E-Bulletin No.462, http://www.socialistproject.ca/bullet/462.php.
Korotayev, Andrey V./Zinkina, Julia V. (2011): Egyptian Revolution: Demographic
Structural Analysis. In: Middle East Studies Online Journal, 5:1, 58-95.
Meguid, Nivin S. Abdel /Al Banna, Sanaa/Korayem, Rana/El Din, Hoda Salah
(2011): The Economic Causes of the Egyptian Revolution ‘January 25, 2011’,
Cairo: The American University in Cairo.
Gleditsch, Kristian S./Ward, Michael D. (2006): Diffusion and the International
Context of Democratization. In: International Organization, 60/4: 911-933.
Levitsky, Steven/Way, Lucan A. (2006): Linkage versus Leverage. Rethinking the
International Dimension of Regime Change. In: Comparative Politics, 38/4: 379-
400.
Carothers, Thomas (2009): Democracy Assistance. Political vs. Developmental?
In: Journal of Democracy, 20/1: 5-19.
Jennings, Ray Salvatore (2009): Serbia’s Bulldozer Revolution: Evaluating Internal
and External Factors in Successful Democratic Breakthrough in Serbia, Stanford:
Center on Democracy, Development, and The Rule of Law Freeman Spogli Institute for International Studies.
Presnall, Aaron (2009): Which Way the Wind Blows. Democracy Promotion and
International Actors in Serbia. In: Democratization, 16/4: 661-681.
McFaul, Michael (2007): Ukraine Imports Democracy. External Influences on the
Orange Revolution. In: International Security, 32/2: 65-83.
Solonenko, Iryna (2009): External Democracy Promotion in Ukraine: the Role of
the European Union. In: Democratization, 16/4: 709-731.
Gawrich, Andrea/Melnykovska, Inna/Schwaickert, Rainer (2010): Neighbourhood
Europeanization through ENP: The Case of Ukraine. In: Journal of Common Market
Studies, 48/5: 1209-1235.
Youngs, Richard (2009): ‘A door neither closed nor open’: EU policy towards
Ukraine during and since the Orange Revolution. In: International Politics, 46/4: 358-375.
Hollis, Rosemary (2012): No Friend of Democratization: Europe’s Role in the
Genesis of the ‘Arab Spring’. In: International Affairs, 88/1: 81-94.
Abdalla, Amr (2011): The Arab Revolutions of 2011: Roots and Prospects. In: Africa
Peace and Conflict Journal, 4/1: 89-94.
Spasic, Ivana/Subotic, Milan (Eds.) (2001): Revolution and Order: Serbia after
October 2000: Proceedings of the International Conference ‘Social and Political
Changes in Serbia/Yugoslavia: Prospects and Limitations’, Belgrade, 2-3 March
2001, Belgrade: Friedrich-Ebert Foundation: 54-84.
Thompson, Mark R./Kuntz, Philipp (2004): Stolen Elections: The Case of the Serbian
October. In: Journal of Democracy, 15/4: 159- 172.
Cevallos, Albert (2009): Whither the Bulldozer? Nonviolent Revolution and the
Transition to Democracy in Serbia, Washington DC: United States Institute of Peace.
Aulich, James (2011): The Democratic Delusion: New Media, Resistance and
Revolution in Serbia 1995-2000. In: Digital Icons: Studies in Russian, Eurasian
and Central European New Media, 5/1: 1-21.
Mrvos, Dragana (2010): The Rise and Disappearance of Otpor: Nonviolent Movement in the Republic of Serbia, 18th Annual Illinois State University Conference for Students of Political Science, Illinois.
Arens, Stef (2008): In the wake of authoritarianism. The political struggle of the nonviolent youth movement ‘Otpor!’ before and after Serbia’s revolution, Utrecht: Utrecht University.
Svyetlov, Oleksander (2007): Ukraine’s ‘Return to Europe’: Path Dependence as a Source of Mutual Elite Misunderstanding. In: Perspectives on European Politics and Society, 8/4: 528-543.
Lane, David (2008): The Orange Revolution: ‘People’s Revolution’ or Revolutionary Coup? In: British Journal of Politics and International Relations, 10/4: 525-549.
Goldstein, Joshua (2007): The Role of Digital Networked Technologies in the Ukrainian Orange Revolution, Cambridge, Massachusetts: The Berkamn Center for Internet and Society at Havard Law School.
Klid, Bohdan (2007): Rock, Pop and Politics in Ukraine’s 2004 Presidential Campaign and Orange Revolution. In: Journal of Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 118-137.
Hrycak, Alexandra (2007): Gender and the Orange Revolution. In: Journal of
Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 152-179.
Ottaway, Marina/Hamzawy, Amr (2011): Protest Movements and Political
Change in the Arab World, Washington DC: Carnegie Endowment for International
Peace.
Anderson, Lisa (2011): Demystifying the Arab Spring – Parsing the Differences between Tunisia, Egypt, and Libya. In: Foreign Affairs, 90/3: 2-7.
Dunn, Alexandra (2011): The Arab Spring: Revolution and Shifting Geopolitics: Unplugging a Nation: State Media Strategy During Egypt’s January 25 Uprising. In: The Fletcher Forum of World Affairs Journal, Summer: 1-7.
Eltantawy, Nahed/Wiest, Julie B. (2011): Social Media in the Egyptian Revolution: Reconsidering Resource Mobilization Theory. In: International Journal of Communication, 5/1: 1207-1224.
Khamis, Sahar/Vaughn, Katherine (2011): Cyberactivism in the Egyptian Revolution: How Civic Engagement and Citizen Journalism Tilted the Balance. In: Arab Media and Society, 14/1: 1-37.
Sohail, Rabia Minatullah /Chebib, Nadine (2011): The Reasons Social Media Contributed to 2011 Egyptian Revolution. In: International Journal of Business
Research and Management, 2/3: 139-162.
Bideleux, Robert/Jeffries, Ian (2007): The Balkans. A Post-communist History, London, Routledge: 273-320 (Chap. ‘Serbia. From Serbdom to pariahdom’, part II).
Cohen, Lenard J. (2001): Post-Milosevic Serbia. In: Current History, 100/644: 99-108.
Spasic, Ivana/Subotic, Milan (eds.) (2001): Revolution and Order: Serbia after October 2000, Proceedings of the International Conference ‘Social and Political Changes in Serbia/Yugoslavia: Prospects and Limitations’, Belgrade, 2-3 March 2001, Belgrade: Friedrich-Ebert Foundation: 263-314.
Matic, Vladimir (2002): Serbia Still at the Crossroads, Washington: United Nations Institute of Peace.
Pribi, Ognjen (2008): Serbia- From Authoritarian Regime to Democracy. In: Serbian Studies: Journal of the North American Society for Serbian Studies, 22/1: 53-64.
Christensen, Robert/Rakhimkulov, Edward/ Wise, Charles (2005): The Ukranian Orange Revolution brought more than a new president: What kind of democracy will the institutional changes bring? In: Communist and Post-Communist Studies, 38/2: 207-230.
Samokhvalov, Vsevolod (2007): Ukraine and the Orange Revolution: Democracy or a ‘Velvet Restoration’? In: Southeast European and Black Sea Studies, 6/2: 257-273.
D’Anieri, Paul (2005): What Has Changed in Ukrainian Politics? Assessing the Implications of the Orange Revolution. In: Problems of Post-Communism, 52/5: 82-91.
D’Anieri, Paul (2007): Ethnic Tensions and State Strategies: Understanding the Survival of the Ukrainian State. In: Journal of Communist Studies and Transition Politics, 23/1: 4-29.
Yushchenko, Kateryna (2008): The Orange Revolution and Beyond, in: Journal of Democracy, 19/3: 158-161.
Alterman, Jon B. (2011): Drawing the wrong lessons, Washington DC: Center for Strategic and International Studies.
Sharp, Jeremy M. (2011): Egypt in Transition, Washington: Congressional Research Service.
Saif, Ibrahim (2011): Challenges of Egypt’s Economic Transition, Washington
DC: Carnegie Endowment for International Peace.
Edmunds, Timothy (2009): Illiberal Resilience in Serbia. In: Journal of Democracy, 20/1: 128-142.
Drezgić, Rada (2009): Religion, Politics and Gender in Serbia. The retraditionalization of gender roles in the context of nation-state formation: United Nations Research Institute for Social Development, Heinrich Böll Stiftung.
Ramet, Sabrina P. (2007): The denial syndrome and its consequences: Serbian political culture since 2000. In: Communist and Post-Communist Studies, 40/1: 41-58.
Kostovicova, Denisa (2006): Civil society and post-communist democratization: Facing a double challenge in post-Milošević Serbia. In: Journal of Civil Society, 2/1: 21-37. 12
Pardo, Eric (2011): Yanukovich’s Ukraine after the Orange Revolution: Mere Parenthesis or on its Way Back to Normalcy, UNISCI Discussion Papers, Madrid: Universidad Complutense de Madrid.
Kubicek, Paul (2009): Problems of post-post-communism: Ukraine after the Orange Revolution. In: Democratization, 17/2: 323-343.
Terame, Mark (2008): The Orange Revolution: Identity Creation and the Use of Nationalism in the Rise of Ukraine’s pro-Western Alliance. In: The International Relations Journal, Fall/Spring: 56-71.
Roth, Matthias (2007): EU-Ukraine Relations after the Orange Revolution: The Role of the New Member States. In: Perspectives on European Politics and Society, 8/4: 505-527.
Wolcuk, Kataryna (2009): Implementation without Coordination: The Impact of EU Conditionality on Ukraine under the European Neighbourhood Policy. In: Europe- Asia-Studies, 61/2: 187-211.
Alterman,Jon (2012): Egypt in Transition- Insights and Options for U.S. Policy.A
Report of the CSIS Middle East Program, Washington: Center for Strategic and International Studies.
Hellyer, H.A. (2011): The Chance for Change in the Arab World: Egypt’s Uprising.
In: International Affairs, 87/6: 1313- 1322.
Lynch, Marc (2011): After Egypt: The Limits and Promise of Online Challenges
to the Authoritarian Arab State. In: Perspectives on Politics, 9/2: 301- 310.
Paciello, Maria Cristina (2011): Egypt: Changes and Challenges of Political Transition. MEDPRO Technical Report No.4, Brussels: Centre for European Policy
Studies.
Stepanova, Ekaterina (2011): The Role of Information Communication Technologies
in the ‘Arab Spring’. Implications beyond the Region. Ponars Eurasia Policy
Memo No. 159, Washington: PONARS Eurasia/George Washington University
Elliott School of International Affairs.
Tudoroiu, Theodor (2007): Rose, Orange, and Tulip: The Failed post-Soviet
Revolutions. In: Communist and Post-Communist Studies, 40/3: 315-342.
Way, Lucan A. (2008): The Real Causes of the Color Revolutions. In: Journal of
Democracy, 19/3: 55-69.
Surse ONLINE
EU Commission Enlargement
http://ec.europa.eu/enlargement/
Bertelsmann Transformation Index, Dataset and country reports
http://www.bertelsmann-transformation-index.de/en/
International Crisis Group
http://www.crisisgroup.org
Transition On-line
CIA World Factbook
https://www.cia.gov/library/publications/the-world-factbook/
Library of Congress
http://international.loc.gov/intldl/intldlhome.html Library of Congress
Freedom House. Freedom in the World Survey; Nations in Transit Survery; dataset and country reports
http://www.freedomhouse.org/
PolityIV Dataset
http://www.systemicpeace.org/polity/polity4.htm/
Quantara – news for the dialogue with the Arab World
http://en.qantara.de/
Brookings Institut, dossier on the Middle East and North Africa
http://www.brookings.edu/research/topics/middle-east-and-north-africa
Carnegie Endowment for International Peace, commentaries and analysis on Egypt
http://www.carnegieendowment.org/regions/?fa=list&id=143
Council on Foreign Relations, regional focusEgypt
http://www.cfr.org/region/egypt/ri150,
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Revolutiile (ID: 123608)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.