Revolutia Keynesista

Cred că voi scrie o carte care va revoluționa – nu ditr-odată,

ci în cursul următorilor zece ani – modul

în care lumea gândește despre problemele economice”

~ John Maynard Keynes ~

Cuprins

CUPRINS. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2

INTRODUCERE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3

CAP.I. CAUZELE APARIȚIEI DIRIJISMULUI ECONOMIC . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

CAP.II. VIAȚA, OPERA ȘI ACTIVITATEA LUI JOHN MAYNARD KEYNES. . . . . . . . 9

CAP.III. REVOLUȚIA KEYNESISTĂ. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .16

3.1. Izvoarele teoretice ale keynesismului și poziția lui față de economia

politică neoclasică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16

3.2. Concepția economică a lui J.M. Keynes . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 22

3.2.1. Legile psihologice fundamentale. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26

3.2.2. Intervenția statului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .31

3.3. Ideile novatoare cu care J.M. Keynes a revoluționat gândirea economică. . . . . . . . . . 35

CAP..IV. REZULTATELE POLITICII ECONOMICE DIRIJISTE ÎN PRACTICĂ. . . . . . 42

CAP.V. MERITELE ȘI LIMITELE CONCEPȚIEI LUI J.M. KEYNES. . . . . . . . . . . . . . . .44

BIBLIOGRAFIE. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .54

INTRODUCERE

Prin prezenta lucrare „Revoluția keynesistă” am încercat să prezint într-un mod sistematic principalele idei, cu care părintele dirijismului economic, John Maynard Keynes a reușit să dea o nouă orientare înțelegerii economiei și sprijinirii mersului ei de către știință.

În anii 50, de glorie a keynesismului s-a publicat o lucrare despre revoluția keynesiană care a declanșat controverse pe tema existenței sau nu a unei asemenea revoluții. Și astăzi se mai dispută tema respectivă, iar aprecierile nu sunt lipsite de legături cu pozițiile, crezurile și aspirațiile curentelor de gândire economică din care autorii fac parte. Marxiștii, cum remarcă economistul canadian Roger Dehem, apreciază keynesismul ca pe un sistem teoretic „care a permis capitalismului să-și prelungească existența precară” . Cei care i-au acordat încredere și s-au inspirat din el recunosc revoluția keynesiană întrucât a „arătat cum să fie gestionat capitalismul în avntajul tuturor”, și astfel, „a jucat un rol binefăcător pentru omenire”. Din contră, în ochii celor care n-au pierdut încrederea în virtuțile economiei liberale, adică a neoclasicilor, keynesismul ar fi înșelătorie, și nicidecum o revoluție în știință, un fenomen regretabil, făcut vinovat de accentuarea stărilor negative din economiile de piață dirijate.

În favoarea existenței unei revoluții keynesiene se pronunță și Marc Blaug, unul dintre importanții specialiști în istoria gândirii economice. După el „a existat realmente o „Revoluție keynesiană” a cărei contribuție principală la cunoașterea economiei moderne „nu se limitează la înlocuirea preocupărilor tradiționale cu privire la firme și la menajuri cu cele referitoare la mărimi agregate… Ea aduce o formulare a teoriei în termeni de modeli ale cărui variabile și relații-cheie sunt explicate într-un asemenea mod, încât ele pot să facă obiectul verificărilor și măsurărilor cantitative.”

Keynesismul , cum se exprima un exeget, „are ceva important în el”. Tocmai de aceea el nu poate să dispară fără urme, inclusiv pozitive, de pe scena preocupărilor științifice

Capitolul I. Cauzele apariției dirijismului economic

„Nu-i vorba numai de dezordine ori de mișcări muncitorești,

ci de viață ori moarte, de foame ori de existență, de zvârcolirile înfricoșătoare ale unei civilizații care moarte”.

Gândirea economică a fost dominată, începând cu a doua jumătate a secolului XVIII-lea de curentul liberal. Conform acestei orientări între ofertă (Y) și cerere (C) se realizează, prin jocul liber al pieții și acțiunea legilor economice, un echilibru perfect.

Deci:

Conform „ legii Say” (Jean Baptiste Say, 1767-1832) „orice ofertă își creează automat cererea corespunzătoare”. Într-o asemenea concepție, economia se află permanent în starea de echilibru, excluzându-se crizele, șomajul, inflația.

Legând realizarea echilibrului de legile pieții libere, adepții liberalismului (fiziocrații și Școala clasică de Economie Politică), exclud intervenția statului în economie, considerând valabil principiul: „Laisser-Faire, Laisser-Passer, le monde va de lui meme”.

Inrarea economiei mondiale în criza generală din 1929-1933 a demonstrat incapacitatea doctrinei liberale de a soluționa noile probleme eeconomice cu care s-a confruntat societatea.

Explicațiile de fond ale celei mai mari catastrofe economice cunoscute până atunci se găsesc în evoluția economiei mondiale și în special al economiei americane în perioada care a urmat după primul război mondial.

Terminarea primului război mondial poate fi considerată o piatră de hotar în istoria contemporană a omenirii.Urmările economice ale păcii din 1918 au avut un caracter contradictoriu: pe de o parte a stimulat activitatea economică, refacerea potențialului economic distrus de război, creșterea producției și intensificarea relațiilor economice internaționale, pe de altă parte, ea a fost însoțită de discriminări între învinși și învingători, între marile puteri și țările mici, ceea ce a generat puternice contadicții de interese și a dat naștere la unele blocaje în relațiile economice internaționale.Acestea se vor manifesta la un moment dat în formă violentă, cu efecte negative asupra diferitelor economii naționale , îndeosebi asupra țărilor subdezvoltate, cu profil economic unilateral, preponderent agrar.

În țările puternic dezvoltate producția creștea în mod spectaculos. Între anii 1925-1929 producția industrială a SUA crescuse simțitor, cu 22%, productivitatea marcase sporuri substanțiale, iar noile descoperiri tehnico-științifice, precum și perfecționările aduse vechilor tehnologii au determinat un mare avânt economic. Producția bunurilor de capital a crescut cu 25% în numai doi ani, între 1927-1929.

La acest peisaj se mai adaugă descoperirea de petrol și electrificarea indusriei, care au dus la reducerea costurilor. În 1929, SUA furnizau aproape ½ din volumul producției industriale a lumii.

Sporirea activității economice cerea noi investiții firmelor producătoare, pentru lărgirea bazei aducătoare de capital și profit.

După primul război mondial, investițiile masive făcute în economia americană s-au bazat pe emisiunea de acțiuni și obligațiuni, ceea ce a condus la dezvoltarea tranzacțiilor cu capital fictiv, mai cu seamă la bursa din New York.

Actvitatea pe Wall Street a luat amploare, s-a amplificat propaganda privind „capitalismul popular” (fiecare american care se respectă trebuie să aibă acțiuni!).Cumpărările de hârtii de valoare au devenit o modă, asemănătoare cu mania lalelelor din Olanda secolului al XVIII-lea – afirma cunoscutul economist american John Kenneth Galbraith.Volumul vânzărilor de acțiuni la Wall Street s-a ridicat de la 236 milione dolari în 1923, la peste 1 miliard dolari în 1929, adcă a înregistrat o creștere de peste 4 ori.

Speculațiile fără sfârșit au fost stimulate de câteva elemente.În primul rând, de facilitățile acordate la cumpărarea acțiunilor.Se putea cumpăra un pachet de acțiuni de 10.000$ cu numai 2.000$ bani numerar, restul fiind împrumutați de bursă sau agenții de schimb, cu garanție în acțiunile cumpărate. Datorită creșterii cursului, acțiunile astfel cumpărate erau vândute ulterior, obținându-se un câștig de cel puțin 2.000$ cu care se cumpărau altele 10.000 acțiuni.În acest mod un speculator devenea în câteva luni un om bogat, dar numai pe hârtie.

În al doilea rând, odată cu atenuarea investițiilor productive, sume importante au devenit disponibile pentru jocul speculațiilor.Cursurile acțiunilor creșteau atât de mult și rapid, încât speculatorii își puteau permite să împrumute sume importante de bani, cu toate că la începutul anului 1928 autoritățile bancare măriseră succesiv rata dobânzilor pentru credite pe termen scurt până la 20%. Amploarea speculațiilor depășea orice închipuire.În anul 1929 pe întreg teritoriul SUA funcționau 70.000 birouri de schimb.Totalul împrumuturilor pentru speculațiile bursiere a crescut de la 1 miliard dolari în 1920, la 3,5 miliarde în 1927 și la 6 miliarde în1929.

Primele simptome ale crizei care a urmat au apărut în vara anului 1929. Unele rapoarte economice consemnau o stagnare sau chiar scăderea activității în industria oțelului, a automobilelor și a construcțiilor.

La începutul toamnei anului 1929 speculatorii au început să-și vândă acțiunile pentru a intra în posesia câștgurilor scontate ca urmare a creșterii cursului lor.Cursul titlurilor a început să scadă. În scurt timp, febra vânzărilor s-a generalizat iar cursul titlurilor s-a prăbușit.

În ziua de 24 octombrie 1929 – denumită „joia neagră” – s-au vândut 12.894.651 acțiuni, iar trei zile mai târziu alte 16.410.030 acțiuni. Pierderile înregisrate prin scăderea cursului acțiunilor, duminică 27 octombrie, se ridicau la 30.000.000$, adică mai mult decât datoria publică a SUA pe exercițiul financiar 1929.

În anul 1932 producția bunurilor de consum a SUA nu mai reprezenta decât 25% din cea înregistrată în 1929, venitul național doar 2/3, iar numărul șomerilor a crescut de la 1,5 milioane în 1929 la 12 milioane în 1932.

Declanșată în SUA, criza s-a generalizat rapid, cuprinzând în scurt timp, întreaga economie mondială. Pierderile de producție, pe perioada crizei, au fost mai mari de 1/3, comerțul internațional a scăzut cu 25%, iar șomajul a crescut la peste 20% din populația activă a lumii.

Sub impactul crizei economice din anul 1929, care a durat aproape cinci ani (1929-1933), zguduind din temelii întregul edificiu al economiei mondiale s-a prăbușit dogma liberală a autoreglării spontane a economiei de piață prin mecanismul prețurilor.Teoria „mâinii invizibile a lui Adam Smith, teoria piețelor a lui J.B. Say, ca și teoria echilibrului economic a lui L. Walras s-au dovedit neputincioase în fața problemelor economice dramatice propulsate de criză în prim plan: creșterea șomajului, greutățile în desfacerea mărfurilor, scăderea puterii de cumpărare a banilor, inegalitatea mare a veniturilor și averilor, lupta acerbă de concurență dintre producători, înmulțirea fenomenelor de concurență neloială, rivalitățile dintre țări, deficitele balanțelor comerciale și de plăți.

Înmulțirea rapidă a „anomaliilor” în raport cu paradigma neoclasică dovedea, tot mai insistent, prezența unei puternice crize în gândirea economică și necesitetea înnoirii metodologiei, teoriei și politicii economice.

În asemenea împrejurări, în perioada interbelică, se pun bazele unei noi și importante doctrine bazată pe ideea implicării active a statului în economie. Noul curent portă denumirea de dirijism economic, iar cel care este considerat părintele dirijismului este renumitul John Maynard Keynes.

În perioada interbelică, de la o țară occidentală la alta, au existat diverse forme de intervenție a statului în funcționarea economiilor. Astfel, în Germania aceasta a fost practicată în numele național-socialismului (dirijism fascist), mai ales în timpul lui Hitler, ajungând, în cele din urmă la formele aberante de exterminare în masă a unor categorii sociale.

Exemplul cel mai drastic de intervenție a statului în economie o constituie „planificarea socialistă”, practicată de Rusia socialistă, unde s-au luat măsuri abuzive (naționalizări fără despăgubire, colectivizarea forțată a agriculturii, deportări), sub pretextul revoluționării structurii economice.

Pentru a diferenția politica economică preconizată de Keynes de intervenția excesivă a statului în economia țărilor cu propriete colectivă, denumită planificare (centralizată) sau „socialism de stat”, el și adepții săi au denumit intervenția moderată și limitată a statului cu termenul de dirijism.

Față de doctrina liberală dirijismul aduce contribuții impotante la dezvoltarea economiei politice:

Recunoaște faptul că echilibrul economic între cerere și ofertă nu se stabilește automat și că pot apărea disfuncțiuni (criză, șomaj, inflație)

Bazat pe realitate, dirijismul recunoaște rolul statului ca agent economic și teoretizează necesitatea intervenției lui pentru restabilirea situației de echilibru, pentru evitarea disfuncțiunilor și reechilibrarea ofertei cu cererea.

Începând cu apariția dirijismului, Economia politică va îndeplini, într-o măsură tot mai mare și în primul rând, o funcție utilitaristă, cea apologetică trecând pe planul al doilea.

Economia politică trece, prin apariția dirijismului, de la microanaliză la macroanaliză, deschizând calea elaborării unor modele naționale și globale de gândire.

JOHN MAYNARD KEYNES

( 1883 – 1946)

Capitolul II. . Viața, opera, activitatea lui John Maynard Keynes

John Maynard Keynes s-a născut Marți, 5 iunie 1883, orele 9,45 a.m., pe strada Harvey Road, nr. 6, orașul Cambridge, Anglia. Părinții lui au fost John Neville Keynes și Florence Ada Brown, căsătoriți la 15 august 1882, în orașul Bredford. John a fost primul copil, din cei trei ai familiei.

Maynard s-a născut cu “limba legată”, a fost în copilărie destul de bolnăvicios și avut un defect de vorbire care s-a prelungit toată viața. La 13 ani a avut un accident de bicicletă și a rămas cu degetul mic de la mâna dreaptă deformat pentru totdeauna.

În anul 1889 J.M. Keynes și-a început studiile mai întâi la grădinița Perse School for Girls, apoi, din 1892, la St.Faith în Cambridge.

Între 1897-1902 îl găsim la liceul de băieți din Eton. În timpul studiilor a devenit unul dintre membrii marcanți ai unui club de dezbatere a problemelor sociale, Eton Society, ori Chamber Pop.

Între 1902-1905 studiază la King’s College din Cambridge. În anul 1903 a devenit membru al Cambridge Conversazione Society, sau Apostles. Această societate și membrii ei au avut o mare influiență asupra vieții lui Keynes.

În anul 1905 J. M. Keynes a început studiul Economiei politice, citind lucrări de Marshall, Edgeworth, Cournot, și Jevons.

La 16 octombrie 1906 J. M. Keynes a început serviciul, ca angajat civil la India Office.

După 21 de luni în această funcție, la 3 iunie 1908 a fost nominalizat pentru un post de lector de Economie politică la Cambridge University, vacantat prin pensionarea lui Alfred Marshall. Activitatea didactică universitară și-a început-o la 19 ianuarie 1909, cu un curs despre “Bani, credit și prețuri”. Prelegerile lui Keynes erau legate de realitatea imediată și marcate de “preocuparea specială pentru generalizări inductive”.

Din 1909 Keynes și-a început activitatea publicistică, cu un articol în Economic Journal despre “Recent Economic Events in India”

În anul 1910 Maynard a devenit secretarul Comisiei Economice a Universității Cambridge, al cărei președinte era chiar tatăl lui.

În perioada 1908-1914 activitatea sa s-a desfășurat în Cambridge și a avut conținut didactic și de cercetare. De asemenea, a ținut o rubrică permanentă la “Economic Journal”, al cărui editor a devenit, începând cu anul 1911.

Din 1911 Maynard Keynes a făcut parte din University Reforms Committee, a cărui activitate viza atât modernizarea procesului instructiv-educativ, cât și rezolvarea problemelor economice ale universității Cambridge, ca și legăturile acesteia cu societatea civilă. În aceasstă perioadă a făcut frecvente vizite peste hotare: Franța (1909); Grecia și Turcia (1910); Tunisia, Sicilia și Italia (1911); Ungaria (1912); Egipt (1913).

J. M. Keynes a fost membru fondator al Political Economy Club, înființat în cadrul Universității Cambridge, La 22 octombrie 1909, și la ale cărei activități va participa până la sfârșitul vieții.

Începând din anul 1914, Maynard Keynes a devenit un investitor semnificativ, cu un volum al investițiilor nete de 4.500 lire sterline.

La 15 ianuarie 1915 s-a angajat la Trezoreria Britanică, în calitate de secretar la Cabinetul Comitetului pentru “alimente și prețuri”, condus chiar de primul ministru David Lloyd George. În luna mai 1915 Keynes a fost transferat la “Financial Divizion of the Treasury”. Începând cu luna noiembrie, același an, a fost avansat “First Class Clerk”, cu un salariu de 700 lire sterline pe an. Tot în același an s-a mutat în locuința din Brunswick Square, 46 Gordon Square, London, în partea numită Bloomsburry, pe care o va păstra până la sfârșitul vieții.

Din 1916 s-au intensificat negocierile de natură financiară legate de problemele războiului, iar, din 1917, cele referitoare la Tratatul de Pace de după război. În toate aceste acțiuni Keynes a jucat un rol foarte important.

Keynes a apreciat nivelul despăgubirilor de război pe care Germania trebuia să le plătească Aliaților la maximum 2 miliarde lire sterline, plătibili în mod eșalonat, pe parcursul mai multor decenii.

La Connferință a prelevat punctul de vedere al Băncii Angliei, care dorea ca Germania să suporte “totalitatea cheltuielilor de război și a pierderilor, înregistrate de Aliați”. Suma aceasta urma să se ridice la circa 24 miliarde lire sterline.

Din cauza divergențelor privind cuantumul reparațiilor de război pe care trebuia să le plătească Germania, Keynes s-a retras de la negocieri în luna iunie 1919, înainte de semnarea Tratatului de Pace.

Conferința de Pace de la Paris a început la 18 ianuarie 1919. Tratatul de Pace cu Germania a fost semnat la 28 iunie 1919.

Supărat pe negociatori, din cauza faptului că nu I-au acceptat punctul de vedere, Keynes a scris și a publicat, în timp scurt, lucrarea “The Economic Consequences of the Peace”. În prefața scrisă pentru ediția în limba română, el condamnă orientarea spre avuție cât mai multă, obținută prin orice mijloace și totodată socotea dăunătoare și nerațională ideea conform căreia „cei bogați să cheltuiască mai mult și să economisească mai puțin; cei săraci, să cheltuiască mai mult și să muncească mai puțin”.

De acum încolo, Keynes devine o persoană publică de mare autoritate și faimă internă și internațională.

Keynes a demisionat și din funcția pe care o deținea la Trezoreria Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Demisia lui Keynes de la Trezorerie în 1919 a constituit o piatră de hotar unghiulară în viața și activitatea sa.

În 1919, Keynes a intrat în lumea afacerilor. Speculând pe piața financiară forward a acumulat până la 2 ianuarie 1920 suma de 6.514£. Participând la un sindicat de brocheraj, a pierdut cea mai mare parte a sumei în cursul anului 1920, dar s-a refăcut în cei următori, astfel că în 1922 dispunea un câștig de 21.000£. Tot în anul 1919 I s-a oferit funcția de președinte al British Bank of Northern Commerce, concentrată pe promovarea comerțului cu Țările Scandinave, cu un salariu de 2.000£, dar Keynes a refuzat-o.

În septembrie 1919 a fost ales în Consiliul de Administrație al National Mutual Life Assurance Siciety, al cărui președinte a devenit în mai 1921. A rămas în această funcție până în octombrie 1938. A continuat speculațiile la bursă, acumulând până în 1945 suma de 411.238£ .

În perioada următoare a reluat cursurile la Universitatea Cambridge (unde a fost ales membru al Senatului) și la alte universități.

În perioada 1921-1930 Keynes a desfășurat o bogată activitate publicistică, în calitate de jurnalist, redactor șef la Economic Journal și președinte al publicației The Nation, analizând mai multe aspecte, printre care cele referitoare la reparațiile de război, precum și numeroase probleme economice curente.

În anul 1921 a publicat “A Treatise on Probability”, la care lucrase mai mulți ani.

După doi ani, în 1923, i-a apărut o nouă lucrare, intitulată “A Tract on Monetary Reform”, în care se pronunța împotriva întoarcerii în Anglia la sistemul “Gold Standard”, practicat înaintea Primului Război Mondial. Când a fost clar că guvernul era determinat să restabilească sistemul-aur, Keynes a pledat ca să nu se revină la paritatea antebelică, dar a eșuat din nou.

În “The Economic Consequences of Mr Churchill”, publicată în același an, Keynes a insistat faptul că o asemenea măsură va conduce la supraevaluarea monedei britanice și la persistența unui important șomaj. Keynes propunea ca guvernul să consacre sume importante pentru finanțarea lucrărilor publice, menite să reducă șomajul, cu toate că asemenea măsuri vor mări deficitul bugetar. Nici de data aceasta propunerile sale, nu au avut sorți de izbândă.

Derularea ulterioară a faptelor i-a dat – din nou – dreptate lui Keynes, la fel ca în cazul disputei referitoare la despăgubirile de război pe care urma să le plătească Germania. În curând industria minieră britanică a fost confruntată cu o adâncă criză, determinată – alături de întoarcerea la sistemul aur – de ritmul lent al creșterii economice, extinderea folosirii industriale a petrolului și derivatelor sale, precum și de relansarea producției miniere americane și a celei germane din bazinul Ruhr. Aceeași soartă a avut-o, apoi, industria textilă a bumbacului, din cauza pierderii debușeelor externe antebelice.

Din perioada 1923-1925 a apărut în gândirea lui Keynes ideea conform căreia “soluționarea problemelor economice cu care este confruntată societatea se găseșțe în capitalismul condus” și în “renunțarea la laissez faire.”

În anul 1930 a publicat lucrarea “A Treatise on Money”, în două volume, la care lucrase practic începând din 1922-1923.

La 4 august 1925 John Maynard Keynes (42 ani) s-a căsătorit cu Lydia Lopokova și tânăra familie s-a mutat în locuința de la Londra, din 46 Gordon Square. În același an au cumpărat o locuință și la Tilton, în Sussex, care a devenit reședința preferată a soților Keynes.

În anul 1929 s-a înființat în Anglia Macmillan Committee în scopul studierii situației economice și elaborarea politicii guvernamentale britanice viitoare pentru industrie, comerț și finanțe, care reunea personalități alese în virtutea pregătirii și cunoașterii lor speciale în industrie și economie, între care și Keynes.

În centrul Tratatului… se află problemele stabilității prețurilor și ale ciclului creditului. Analiza keynesistă s-a concentrat pe distincția dintre economii și investiții. Spre deosebire de predecesori, Keynes aprecia că economiile și investițiile sunt realizate de grupuri diferite ale populației și nu se află automat, totdeauna în stare de echilibru.

După părerea lui Keynes, cea mai importantă forță a schimbării o constituie nivelul investițiilor. Încă în “Consecințele economice ale păcii” (1919) el susținea că “acumularea de capital este esențială pentru capitalism.

În urma dezbaterilor din cadrul MacmillanCommittee a apărut o divergență majoră, de netrecut, în privința căilor de urmat pentru depășirea crizei economice și rezolvarea șomajului. Ea s-a materializat, practic, în două Rapoarte înaintate Guvernului în 23 iunie 1931.

Pe de o parte erau Pigou, Henderson, Robbins și Stamp, care susțineau o politică liberală, reducerea salariilor și a cheltuielilor publice, precum și devalorizarea lirei sterline.

De partea cealaltă se situau Keynes și mai tânărul său colaborator Richard Ferdinand Kahn, care susțineau – dimpotrivă – protecționism statal limitat în domenii cheie ale economiei britanice, scăderea ratei dobânzii, și sporirea cheltuielilor publice.

În 27 noiembrie 1931 Keynes a editat lucrarea cu titlul “Essays in Persuasion (“Eseuri convingătoare”), o colecție de articole publicate de el în timp pe problemele Tratatului de Pace, inflație și deflație, întoarcerea la aur, criză și politică.

Adâncirea crizei economice în Marea Britanie în cursul anului 1931 și presiunule inflaționiste asupra lirei sterline, l-au readus cu forță în actualitate pe Keynes și problematica devoltată de el în “A Treatise on Money” (1930). Dar supărat pe comentariile ce se făceau cărții sale, ca și de faptul că specialiștii contemporani și guvernanții nu înțelegeau adevăratul mesaj pe care el dorise să-l transmită, Keynes a hotărât să rescrie lucrarea, explicând totul încă odată, mai clar și din alt unghi de vedere.

În toamna anului 1931 Keynes a reânceput lucrul, cu intenția de a rescrie, mai explicit, și a prezenta mai convingător conținutul teoriei sale monetare cuprinsă în “Tratatul despre bani”, publicat cu un an înainte. De acum încolo, eforturile principale ale lui Keynes s-au concentrat asupra problemelor de politică internă britanică, în special spre cele de natură financiară.

În anul 1933 SUA vor renunța la sistemul-aur, stabilind cursul dolarului la 59,06% din valoarea antebelică, iar uncia de aur la 35$, paritate care va fi valabilă până în 1971. Prin contribuția lui Keynes și a președintelui american Franklin Delano Roosevelt (1882-1945) s-a pus la punct și s-a aplicat în SUA programul “New Deal” de relansare a economiei după criza din 1929-1933.

Elementele principale ale New Deal-ului au fost:

Renunțarea la sistemul-aur

Devalorizarea dolarului de la 100% la 59,06%

Reducerea ratei dobânzii la 2,5%

Creșterea cheltuielilor publice la circa 400 milioane dolari lunar, adică 11% din venitul național, timp de mai mulți ani

Menținerea neschimbată a politicii ratei de schimb

La sfârșitul lui februarie 1933 trecuseră 15 luni de când Keynes reluase lucrul la o nouă “teorie monetară”. După încă trei ani, în 1936, va fi publicată “Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, ultima contribuție remarcabilă a lui Keynes la teoria economică.

Pietrele unghiulare ale “Teoriei generale …” sunt patru:

Enunțarea “legii psihologice” referitoare la venit și consum

Teoria “cererii efective”

“Rata dobânzii este preferința pentru lichiditate”

“Eficiența marginală a capitalului”

Încă din 1934 Keynes a intenționat să construiască un teatru în Cambridge. A reușit până la urmă să obțină un teren adecvat în campusul Colegiului King’s, unde a construit The Arts Theatre, deschis în 3 februarie 1936.

Printre cei care au aderat de la început la conținutul “Teoriei generale” se numără economiști de prestigiu, precum: Richard Ferdinand Kahn (1905-1989), Joan Violet Robinson (1903-1983), James Meade, Roy Forbes Harrod (1900-1978), Abba Ptachya Lerner (1903-1982), Paul Anthony Samuelson, John Richard Hicks (1904-1989), Jacob Viner.

La data de 28 iunie 1940, Churchill l-a numit pe Keynes membru al Consiliului Consultativ de pe lângă Trezorerie, însărcinat cu analiza problemelor economice ridicate de război.

În anul 1942 autorul dirijismului economic a fost înnobilat și a devenit “Baron Keynes of Tilton”

Încă din deceniul patru al secolului al XX-lea, Keynes a purtat intense negocieri cu americanii pe problemele sistemului monetar internațional

În urma acestor tratative, la care au participat în ultima periodă a războiului și alte state, s-au pus bazele actualului Sistem Monetar Internațional.

La 22 iulie 1944 s-a semnat Actul final al Conferinței de la Bretton Woods (SUA), prin care s-a trecut la sistemul “Aur-Devize” și s-au creat două instituții cheie ale finanțelor lumii: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională pentru Reconstricție și Dezvoltare (BIRD).

Încă din 1937, la vârsta de 54 ani, Keynes a început să sufere de inimă. În ciuda bolii, care progresa, Keynes a desfășurat o activitate extraordinar de bogată în ultima parte a vieții. Consilier economic special în cel de al doilea război mondial, directorul publicației Economic Journal (din 1911), unul dintre directorii Băncii Angliei (numit la 18 septembrie 1941), președintele Comitetului național de încurajare a muzicii și artelor (din 1941), profesor universitar, om de afaceri și reprezentantul principal al Europei în negocierile cu SUA pentru așezarea economiei și finanțelor mondiale postbelice.

Lordul John Maynard Keynes, a decedat la 21 aprilie 1946, în locuința sa de la Tilton. El a fost ars în Crematoriul din Brighton în 24 aprilie. De față au fost Lydia, sora lui Margaret, mama și n număr de țărani și muncitori din Tilton. Cenușa a fost împărtășită pe Dealurile Tiltonului.

Capitolul III. REVOLUȚIA KEYNESISTĂ

Revoluția keynesistă este unul dintre cele mai remarcabile episoade din întreaga istorie a gândirii economice. Niciodată înainte sau după Keynes o teorie economică nouă nu a avut o influiență așa de mare asupra gânditorilor și practicienilor. Pentru a evalua și a înțelege cât mai corect semnificația reală a acestei revoluții, în următoarele subcapitole voi prezenta evoluția gândirii economice a lui John Maynard Keynes, începând cu demonstrarea poziției lui fațâ de teoria economică neoclasică, mergând peste expunerea ideilor novatoare ale marelui economist, ajungând în final la sintetizarea criticilor aduse la adresa keynesismului.

3.1. Izvoarele teoretice ale keynesismului și poziția lui față de economia politică neoclasică.

“ Dificultatea nu o constituie ideile noi,

ci debarasarea de cele vechi,

care au căpătat ramificații în toate ungherele minții noastre,

a celor formați la școala prin care au trecut cei mai mulți dintre noi”

Înțelegerea corectă a „revoluției keynesistă” presupune clarificarea surselor teoretice de inspirație ale lui J.M. Keynes și, în primul rând, poziția lui față de teoria economică neoclasică.

În elaborarea sistemului său propriu de gândire, J.M. Keynes s-a referit cu precădere la gândirea economică mercantilistă, îndeosebi în ce privește intervenția statului în economie și preocuparea pentru balanța comercială și de plăți, precum și la gândirea economică a liberalului clasic Th. R. Malthus (1766-1837), privind mai ales rolul consumului individual, inclusiv al consumului neproductiv în funcționarea economiei de piață.

Ca exponent al oamenilor de afaceri și adept al „burgheziei educate”, J.M. keynes a fost ostil socialismului, colectivismului și, implicit, gânditorilor care aveau astfel de opțiuni social-politice, ceea ce l-a determinat să respingă marxismul, fără a-l fi citit și să redescopere unele din problemele de macroanaliză formulate cu mult înainte de către K. Marx.

Interesul pentru bani și problemele financiare l-a determinat, în schimb, să acorde atenție unor economiști minori, cum a fost, de exemplu, Silvio Gesell (1862-1930), comerciant german stabilit un timp în Argentina, care a avut și unele preocupări teoretice refetitoare la sistemul monetar și financiar al timpului.

În schimb, J.M. Keynes a ignorat sau a ocolit autori valoroși care au avut preocupări similare cu ale sale, de exemplu, lucrările spaniolului G. Bernacer, dar care nu aveau statutul social și mijloacele de comunicare și popularizare de care dispunea economistul britanic.

Poziția lui J.M. Keynes față de teoria economică neoclasică este mai complexă. El a fost de acord și și-a însușit microanaliza statică a neoclasicilor pe baza utilității marginale, dar a considerat, pe bună dreptate, insuficientă acestă analiză pentru problema mai complicată a dezechilibrelor din economia de piață, deplasând atenția spre macroanaliză. În același timp, Keynes a respins iluzia autoechilibrării economiei de piață și politica liberului schimb ca fiind nerealiste, pronunțându-se în favoarea intervenției statului în economie în sprijinul agenților economici particulari.

Un rol important în conturarea „revoluției keynesiste” l-au avut și diferitele experiențe naționale de intervenție a statelor contemporane în economie, ca de exemplu, politica britanică a lucrărilor publice în vederea diminuării șomajului atât înaintea, cât și în timpul și după marea criză economică din anii 1929-1933. precum și politica similară nordamericană.

John Maynard Keynes, economistul care avea să pună, în anii ’30, temeiuri unui nou curent de gândire economică a cunoscut foarte bine teoria economicii de piață în formele ei clasică (Adam Smith, David Ricardo, Th. R. Malthus), și neoclasică (W. St. Jevons, L. Walras, J.B. Clark). La Cambridge, unde învățase, avusese ca profesori de economie pe A. Marshall și A.C. Pigou, exponenți ai neoclasicismului. .

Din perioada 1923-1925 a apărut în gândirea lui Keynes ideea conform căreia „soluționarea problemelor cu care se confruntă societatea se găsește în <capitalismul condus> și în renumțarea la <laissez faire>. Iată cum exprima el acest crez în anul 1924 – în lucrarea „The End of Laissez – Faire” : „Să clarificăm baza metafizică, sau principiile generale, pe care laissez faire a fost fundamentat. Nu este adevărat că indivizii posedă „o libertate naturală” dobândite în activitățile lor economice. Nu există un contract care să confere drepturi eterne acelora care Posedă sau acelora care Obțin. Lumea nu este condusă astfel încât interesele individuale și cele sociale să coincidă întotdeauna. Nu este corectă deducția conform căreia realizarea propriului interes operează în interes public. De asemenea, nu este adevărat că întotdeauna interesul particular este realizat; foarte adesea indivizii separați sunt prea slabi sau prea ignoranți pentru a realiza chiar propriile interese. Experiența nu demonstrează că atunci când sunt reuniți într-o unitate socială, indivizii sunt totdeauna, mai puțin clarvăzători, decât în cazul în care acționează separat”.

Modelul clasic și neoclasic, anterior lui keynes, se baza pe următoarele postulate:

Veniturile obținute de firme de la menajele și cele ale menajelor obținute de la firme (salarii, rente, dobânzi) sunt totdeauna egale și sunt folosite integral pentru consum și economii

Economiile și investițiile sunt realizate de aceleași categorii ale populației, în dubla lor calitate de producători și consumatori.

Economiile sunt totdeauna egale cu investițiile

Activitatea științifică originală a lui J.M. Keynes a avut ca punct de plecare constatarea că „gândirea economică ortodoxă (neoclasică) este în impas”, că ipotezele fundamentale de la care pleacă aceasta nu corespundeau realității din timpul său și că, din această cauză, „pășind pe cărări necunoscute”, el, Keynes, avea datoria să formuleze aprecieri critice pentru a se „debarasa de moduri obișnuite de gândire și de exprimare”, a căror valabilitate nu era confirmată de practică. În concepția lui Keynes, economia de piață, lăsată șă meargă de la sine a dus societatea în pragul decăderii, în virtutea unui principiu ea „atârnă de condiții psihologice nestatornice, pe care, poate, este cu neputință să le mai înviem”. Economia de piață premergătoare războiului era axată pe „principiul acumulării bazat pe neegalitate care era o parte vitală . . . a societății și progresului”. Aceasta, în opinia autorului , a făcut ca echilibrul economic să fie încălcat, în sensul că oferta de mărfuri și servicii o lua înaintea cererii solvabile, a acelei cereri pentru care existau mijloace de plată la cumpărători. Fiindcă nu este de ajuns să ai nevoie de mărfuri, servicii și să le ceri, trebuie să ai cu ce să le plătești.

Economia de piață privită de economiștii clasici sub aspectele ei pozitive sau de cei socialișți în latura ei negativă, se cerea resupusă unui examen din care să rezulte remediile ce-i trebuiau aduse. „ Caracteristicile cazului special pe care îl are în vedere teoria clasică nu sunt cele ale societății economice în care trăim de fapt, rezultatul fiind că învățătura ei este înșelătoare și dezastruoasă dacă încercăm să o aplicăm la datele realității”.

De la cele câteva idei introduse în „Urmările economice ale păcii”, dezvoltate de autor și completate cu alte în „Tratat asupra banilor” Keynes ajunge la un sistem teoretic expus în lucrarea „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”. În ea are loc detașarea autorului de clasicism și neoclasicism prin respingerea paradigmei clasice, care afirma că există un mecanism automat capabil să asigure atât ocuparea deplină a forței de muncă, cât și relansarea activității economice după fiecare fază descendentă a ciclului.Teoria clasică – afirma Keynes – nu s-a preocupat de analiza șomajului, întrucât forțele concurenței dintre întreprinzători îi împing spre folosirea maximă a resurselor de muncă”. Numai în acest punct poate să existe, după teoria clasică „un echilibru stabil”.

Conform postulatelor clasice și neoclasice ar rezulta că șomajul poate fi numai voluntar. El ar rezulta din faptul că muncitorii ar refuza să lucreze în condițiile în care salariul ar fi mai mic decât dificultățile, neplăcerile muncii prestate. Keynes demonstrează că postulatele respective sunt valabile numai pentru cazul particular al șomajului voluntar, dar ele nu pot explica situația generală a șomajului involuntar, când muncitorii doresc să lucreze și caută de lucru dar nu găsesc. Explicația cazului general al șomajului involuntar el o caută în modul de funcționare a mecanismelor economiei de piață, necontrolată și nedirijată, care atrage după sine rămânerea în urmă a cererii solvabile față de creșterea ofertei , cu repercursiuni asupra nivelului utilizării factorilor de producție, inclusiv al forței de muncă. Tezei neoclasice a șomajului involuntar, după care nivelul ocupării forței de muncă ar fi invers proporțional cu nivelul salariilor, Keynes i-o opune pe cea după care salariații „se opun de obicei unei reduceri a salariului nominal, dar nu obișnuiesc să refuze de a lucra ori de câte ori are loc o urcare de prețuri la bunurile care intră în consumul lor… Logic sau nelogic, experiența arată că astfel se comportă mâna de lucru în realitate”.

Critica keynesistă făcută teoriilor clasice și neoclasice a fost concentrată asupra Legii say după care echilibrul parțial (în cazul fiecărui produs sau grup de produse) și cel general (la scara țării) între ofertă și cerere se stabiește automat, pe piață, în virtutea concurenței libere sau perfecte În viziunea autorului „Teoriei generale”, liberalismul clasicic, funcționarea automată, necontrolată și nedirijată a mecanismelor economiei de piață se dovedește incapabilă să stăpânească mersul ciclic al economiei.

Convingerea lui Keynes era că în condiții de laisser – faire, evitarea unor ample fluctuații ale gradului de ocupare poate de aceea să se dovedească imposibilă fără o modificare adâncă a psihologiei pieței investițiilor în legătură cu care nu există nici un motiv să se creadă că va avea loc. Eu trag de aici concluzia că grija de a reglementa volumul curent al investițiilor nu poate fi lăsată fără pericol în mâini private”.

În concepția lui Keynes teoria clasică și cea neoclasică sunt prin exelență microeconomice: ele pleacă de la omul, firma, agentul economic individual, iar comportamentul colectivității și rezultatele activității ei sunt privite ca sumă a primelor, fără a se ia în considerare, în mod necesar, diferențele specifice și contradicțiile între nivelurile micro și macro ale economiei. Keynes, preocupat de funcționarea mecanismelor de piață ale economiilor instabile pune bazele teoriei macroeconomice într-o viziune nouă și evidențiază o seamă de erori ale teoriilor clasice și neoclasice printre care: supoziția egalizării automate, în orice moment, a venitului creat cu cel cheltuit; ipoteza transformării automate și integrale; în orice moment, a economiilor în investiții; considerarea reglării ratei dobânzii numai de oferta și cererea de capital, a salariului – de oferta și cererea forței de muncă, a ocupării forței de muncă – de nivelul salariilor În legătură cu identificarea economiilor cu investițiile, Keynes consideră că greșeala rezidă în deducția, aparent întemeiată, că un individ care face economii va face să crească investițiile globale cu aceeași sumă. „Adevărat este că un individ care face economii își mărește propria avuție. Dar concluzia că el mărește și avuția globală nu ține seama de posibilitatea ca un act individual de economisire să se resfrângă asupra economiilor altuia și deci asupra avuției altuia”.

Criticile formulate de Keynes nu se referă la piață ca mecanism al economiei în general și nu vizează îndepărtarea ei pentru a fi înlocută cu altceva ele sunt de natură să arate că vremea lui laissez – faire a trecut, iar economia de piață contemporană are nevoie de un cadru de corectare a neajunsurilor generate de concurența perfectă și imperfectă.

Deosebindu-se în mod substanțial de neoclasici în ce privește diagnoza economiei de piață, J.M. Keynes se deosebește de ei și în ce privește terapeutica preconizată, respectiv tipul de economie internă și externă. Paradoxul constă în faptul că, reproșându-le clasicilor (și neoclasicilor) că au neglijat ce este valoros în opera predecesorilor lor, J.M. Keynes s-a făcut și el vinovat de un astfel de „delict” intelectual.

„Privită ca teorie a firmei individuale și a repartiției produsului obținut prin folosirea unui volum dat de resurse, teoria clasică și cea neoclasică au adus o contribuție incontestabilă la gândirea economică. Este imposibil să ne facem o idee clară despre aceste probleme fără înglobarea ei în aparatul nostru de gândire. Nu trebuie să se creadă – precizează J.M. Keynes, în continuare – că pun sub semnul întrebării contribuția reprezentanților teoriei clasice atunci când atrag atenția asupra faptului că ei au neglijat ceea ce era valoros în operele predecesorilor lor (autorul se referă la supravegherea de către stat a ratei dobânzii și a balanței de plăți externe preconizate de către mercantiliști). Trebuie spus, însă, că sub raportul contribuției la arta de a conduce treburile statului, preocupată de sistemul economic în totalitatea sa și de asigurarea folosirii optime a ansamblului resurselor sistemului, se prea poate ca metodele primilor pionieri ai gândirii economice din secolele al șaisprezecelea și al șaptesprezecelea (are în vedere pe mercantiliști) să-i fi dus la elemente de înțelegere a problemelor practice care în abstracțiile nerealiste ale lui Ricardo întâi au fost date uitării, iar apoi au fost înlăturate”.

„Prin urmare – conchide Keynes -, critica mea este îndreptată înainte de toate împotriva inconsistenței bazelor teoretice ale doctrinei laissez-faire (liberului schimb) în spiritul căreia am fost crescut și pe care am predat-o mulți ani de-a rândul, împotriva ideii că rata dobânzii și volumul investițiilor se stabilesc de la sine la nivelul optim. Asfel încât preocuparea în legătură cu balanța comercială este o pieredere de timp. Căci se dovedește că noi, tagma economiștilor, am greșit într-un mod prezumțios, tratând drept o obsesie puerilă ceea ce a fost timp de secole un țel principal al activității practice de conducere a treburilor statului.”

Trăsăturile definitorii ale paradigmei keynesiste constau în faptul că acesta:

Consideră teoria economică liberală clasică și neoclasică drept un caz particular al teoriei economice generale, cu o valabilitate restrânsă și deci, acceptă teoria marginalistă numai în domeniul microanalizei;

Își propune să elaboreze o teorie generală a economiei de piață, valabilă în orice condiții și deci capabilă să explice procesele economice atât în condiții de echilibru parțial sau total, cât și în condiții de dezechilibru;

Respinge ideea unei ordini naturale și a aunor legi naturale (obiective), capabile să asigure realizarea spontană a echilibrului economic și, implicit, respinge teoria piețelor a lui J.B.Say;

Consideră nesatisfăcătoare teoria economică „pură” care urmărea procesele economice numai în expresie materială sau naturală și insistă asupra necesității unei mai temeinice studieri a rolului banilor în funcționarea economiei de piață, deci asupra necesității de a urmări procesele economice în dublă expresie – naturală și bănească;

Deplasează centrul de greutate al cercetării economice în domeniul macroanalizei și operează cu indicatori macroeconomici (mărimi agregate);

Susține inevitabilitatea șomajului involuntar în cadrul economiei de piață, admițând că acesta ar putea fi limitat printr-o politică economică adecvată, dar că nu ar putea fi deplin înlăturat;

Sub directa influiență a crizei economice din anii 1929/1933, îl preocupă în mod special dezechilibrele din economia contemporană de piață, mai ales trei manifetări ale acestora: șomajul involuntar, dificultățile în desfacerea mărfurilor (crizele economice) și dezechilibrele în balanța plăților externe ale țărilor lumii;

Deși este conștient că problemele economice pot fi examinate în diferite orizonturi de timp, J.M. Keynes manifestă predilecție pentru termenul scurt și în consecință, face o analiză statică, ocolind dimensiunea istorică a acestora, respectiv evoluția lor în timp;

Consideră că pentru a supraviețui și a funcționa eficient economia de piață terbuie sprijinită de stat;

În locul politicii liberului schimb, idealizată de către neoclasici, J.M. Keynes preconizează politica economică de intervenție limitată a statului în economie, denumită ulterior dirijism, de unde decurge și denumirea alternativă dată curentului de idei format din adepții lui Keynes, respectiv dirijism.

Prin urmare, ruptura dintre keynesism și neoclasicism nu este totală, globală, ci parțială. Există cel puțin două puncte comune care unesc keynesismul și neoclasicismul și anume: adeziunea la proprietatea particulară, respectiv apărarea inițiativei private în economie și explicația psihologică a fenomenelor economice la scară microeconomică, pornind de la utilitatea marginală a bunurilor.

Comparativ cu paradigma neoclasică, paradigma lui Keynes a reprezentat un progres categoric în cerecetarea economică, atât în sensul extinderii sferei de cuprindere a cercetării (la nivel macroeconomic), cât și în sensul apropierii ei de realitatea concretă, prin cerecetarea dezechilibrelor din economia contemporană.

„Se prea poate că teoria clasică să înfățișeze felul în care am dori să se comporte economia noastră. Dar a presupune că ea într-adevăr în acest fel înseamnă a escamota dificultățile noastre”.

3.2. Concepția economică a lui J.M.Keynes

La schimbările care au intervenit în economia din perioada interbelică atât în Marea Britanie cât și în întreaga lume, Keynes își dă seama de inconsistența multor idei ale liberalismului tradițional, denunță iluziile lui și procedează la înnoirea gândirii economice cu o valabilitate mai mare în timp și spațiu decât cea neoclasică, pentru a răspunde problemelor reale cu care se confrunta generația sa de economiști și oameni politici.

Noua paradigmă este axată pe ideea că economia de piață este bună în principiu, dar mersul ei în fapt este determinat de acțiunea unor legi (înclinații) psihologice fundamentale ale oamenilor, care, lăsate să acționeze de la sine, influiențează nefavorabil echilibrul economic, generând crize, șomaj, și alte aspecte negative, pe care oamenii nu le-ar mai putea suporta. Punctul de pornire în elaborarea acestei paradigme este dat de preocuparea fundamentală a lui Keynes de a stabili o corelație între dezvoltarea economică a societății și nivelul ocupării resurselor de muncă disponibile, de a oferi soluții pentru înlăturarea șomajului: „Scopul final al analizei noastre este de a descoperi ce anume determină volumul ocupării mâinii de lucru” . Răspunsul pe care îl dă este că „volumul folosirii mâinii de lucru este determinat de punctul de intersecție dintre curba cererii globale și curba ofertei globale” . Acest răspuns reflectă originalitatea lui Keynes, deoarece el abordează subutilizarea forței de muncă în contextul unui dezechilibru general între ofertă și cerere, fapt neadmis de teoria clasică și neoclasică pentru care respectivul echilibru n-ar fi putut să aibă loc decât în condițiile ocupării depline a forței de muncă și a capacităților de producție.

Succesiunea logică a determinării conceptelor și categoriilor necesare definirii esenței teoriei generale a ocupării forței de muncă este următoarea: Atunci când starea tehnicii, a resurselor și a costurilor este dată, folosirea unui anumit volum de mână de lucru necesită, din partea întreprinzătorului, două feluri de cheltuieli: „ Înainte de toate – susține Keynes – sumele pe care le varsă factorilor de producție pentru serviciile lor curente și pe care le vom denumi costul factorial al acelui volum de ocupare a mâinii de lucru”. El este format din salariul pentru muncitori, renta pentru proprietarii factorilor naturali și din dobânda pentru capitalul împrumutat. Un alt fel de cheltuieli sunt sumele plătite altor întreprinzători pentru ceea ce trebuie să cumpere de la ei, împreună cu sacrificiul pe care îl face folosind echipamentul de producție, în loc să-l lase inactiv, cheltuieli numite costul de întrebuințare al volumului respectiv de ocupare. Aici intră cheltuielile de aprovizionare cu resurse materiale și energetice necesare producției, amortizarea capitalului fix, adică toate cheltuielile materiale. Suma cu care valoare producției obținute depășește costul ei factorial și costul ei de întrebuințare, însumate, este profitul, sau venitul întreprinzătorului. Costul factorial și profitul întreprinzătorului formează împreună venitul global care rezultă din volumul de ocupare oferit de întreprinzător. Scopul nemijlocit al întreprinzătorului este maximizarea profitului, atunci când decide ce volum de ocupare să ofere. Prețul global de ofertă al producției obținute cu un anumit volum de ocupare a mâinii de lucru este volumul de încasări pe care, socotindu-l, întreprinzătorii îl vor considera suficient pentru a oferi acel volum de ocupare. El este format din cheltuieli efectuate și și venituri scontate. Astfel:

Prețul global de ofertă = Costul factorial + Profitul întreprinzătorului

În continuare , Keynes opereză cu noțiunea de venit global, sau preț global de ofertă.

Ținând seama de structura cererii de mărfuri și de relația cererii efective cu volumul si prețul ofertei, respectiv cu mărimea venitului global, Keynes ajunge la concluzia că dacă suma consumului final global (C) și a investițiilor globale (I) este egală cu venitul global (Y), atunci economia este în echilibru, situație exprimată de ecuația fundamentală a modelului său și anume:

Unde Y – oferta globală de bunuri și servicii (venitul global);

C – cererea de bunuri de consum;

I – cererea de bunuri investiționale

Întrucât în realitate existau dificultăți în desfacerea mărfurilor și predomina dezechilibrul în economie, Keynes exprimă această relație sub forma:

ceea ce arată că încasările erau mai mici decât producția oferită, că cererea globală de bunuri finale (C) și bunuri pentru investiții (I) era mai mică decât oferta (Y), că o parte din producție nu se putea vinde și implicit, o parte din muncitori nu găseau de lucru, persista șomajul involuntar.

În căutarea unei explicații și ale unei soluții, Keynes examinează cele două componente ale cererii în mod decalat. Astfel, el arată că dacă se scade consumul global final (C) din venitul global (Y), rămâne o parte neconsumată din acest venit, respectiv o parte nevândută din oferta globală de mărfuri, venit neconsumat pe care îl denumește economii (S), ajungând la ecuația de definiție:

.

Dacă partea economisită din venitul global (S) ar fi egală cu investițiile (I), s-ar putea realiza echilibrul economic și ar putea să crească ocuparea mâinii de lucru, respectiv să scadă șomajul. Noua ecuație este ecuația de echilibru a modelului economic a lui Keynes: egalitatea dintre economiile pe care le fac cumpărătorii- consumatori și investițiile făcute de cumpărătorii-investitori.

În realitate însă, nu tot ce se economisește sau se acumulează este automat investit, astfel că în realitate:

sau

ceea ce exprimă persistența dezechilibrelor din economia contemporană, dificultăți în cânzarea unei părți din mărfurile oferite pe piață și, implicit, menținerea sau chiar creșterea șomajului involuntar. În economiile contemporane, apreciază Keynes, circa 4/5 din venitul național este consacrat – în fiecare an – consumului, iar circa 1/5 investițiilor. Aceasta înseamnă că 4/5 din producția anuală a unei țări va fi formată din bunuri de consum și servicii neproductive, iar 1/5 din bunuri de investiție, sau bunuri de capital.

Din cele prezentate până aici rezultă că una din cauzele esențiale ale dezechilibrelor din economia contamporană o constituie ponderea mare a economisirii (acumulării, tezaurizării) în venitul global, nivelul scăzut pentru cumpărarea de bunuri finale și invetiționale.

Pentru a explicita factorii care determină dezechilibrul economic, Keynes apreciază că acestea se găsesc în psihologia, comportamentul oamenilor: “Atunci când crește folosirea mâinii de lucru, venitul real global se mărește. Psihologia colectivității este de așa natură încât atunci când se mărește venitul real global consumul global crește, dar nu cu aceeași mărime ca venitul. Rezultă că întreprinzătorii ar suferi pierderi dacă întregul spor al ocupării mâimi de lucru ar fi îndreptat spre satisfacerea cererii sporite de bunuri destinate consumului imediat. Prin urmare, ca să fie justificat un anumit volum de ocupare trebuie să existe un volum de investiții curente suficient de mare pentru a absorbi surplusul producției totale peste cantitatea pa care colectivitatea dorește s-o consume la nivelul dat al ocupării. Căci dacă nu există acest volum de investiții încasările întreprinzătorilor vor fi mai mici decât cele necesare pentru a-I determina să ofere volumul respectiv de ocupare. Rezultă, deci, că la o mărime dată a ceea ce vom denumi înclinația colectivității spre consum, nivelul de echilibru al ocupării, adică nivelul la care nu mai există mobiluri pentru întreprinzători în ansamblul lor nici de a extinde, nici de a resfrânge folosirea mâinii de lucru, va depinde de volumul investițiilor curente. La rândul său volumul investițiilor curente va depinde de ceea ce vom denumi imboldul la investiții, iar imboldul la investiții depinde, după cum vom vedea, de raportul dintre curba eficienței marginale a capitalului și complexul de rate ale dobânzii percepute la împrumuturi cu scadențe și riscuri diferite” .

Din cele prezentate rezultă că volumul ocupării mâinii de lucru este determinată de relația cerere-ofertă, iar măsurile de politică economică propuse de Keynes, vizează stimularea cererii efective de consum și investiții, pe care o consideră element hotărâtor al menținerii echilibrului.

3.2.1.Legile psihologice fundamentale

Preocupat să descopere forțele (obiective și subiective) care conduc spre dezechilibre în economia de piață, Keynes consideră că principala explicație a acestora o constituie acțiunea necontrolată a legilor psihologice pe care le-a analizat. „Întrucît aceste fapte cunoscute din experiență (fluctuațiile producției, ocupării, prețurilor, starea cronică de activitate subnormală, tendințele de redresare etc.) nu rezultă dintr-o necesitate logic întemeiată – scrie J.M. Keynes -, trebuie presupus că mediul și înclinațiile psihologice din lumea modernă sunt cele care, prin natura lor, generează în mod necesar aceste rezultate. Este util, de aceea, să vedem ce înclinații psihologice ipotetice ar duce la un sistem stabil, și, apoi, dacă aceste înclinații pot fi atribuite într-un mod plauzibil, pe fondul cnștințelor noastre generale despre natura omului contemporan, lumii în care trăim”.

Mersul, dinamica cererii efective, solvabile , după Keynes, este guvernată de acțiunea a trei “Legi psihologice fundamentale”:

Legea înclinației spre consum;

Legea înclinației spre investiții;

Legea înclinației spre valori lichide

I. Legea înclinației spre consum

Dinamica consumului global este guvernată, în viziunea keynesistă de acțiunea primei legi fundamentale, și anume legea înclinației spre consum. Ea poate fi exprimată prin funcția care leagă consumul (C) exprimat în unități de salariu de venitul (V) exprimat în unități de salariu corespunzător unui nivel de ocupare (N). Astfel, înclinația spre consum este relația funcțională:

C = V(N) unde C – consumul în unități de salariu

V – venitul în unități de salariu

N –nivelul de ocupare

Pentru mai multă claritate, Keynes a introdus două noțiuni specifice:

“ Înclinația medie spre consum” ( c = C/Y), care arată ponderea cheltuielilor pentru consum în total venituri.

“Înclinația marginală spre consum” ( c’= ∆C/∆Y), care arată cu cât cresc cheltuielile de consum la creșterea cu o unitate a venitului.Această mărime are o importanță deosebită, deoarece ne spune cum va trebui împărțit sporul următor al producției între consum și investiții.

“Legea psihologică fundamentală a înclinației spre consum. . . spune că, de regulă și în medie, oaamenii înclină să-ți mărească consumul atunci când veniturile lor crește, dar nu cu atâta cu cât crește venitul”.

Cu alte cuvinte ∆C este de același semn ca ∆Y doar mai mic ca volum, adică ∆Y > ∆C, sau 0< < 1. Atunci când nivelul venitului este scăzut, impulsul colectivității și al indivizilor spre consum este mai mare și el scade în favoarea înclinației spre economii pe măsură ce venitul crește. Aceste tendințe pot fi influențate prin măsuri de politică economică, prin care se urmărește și stabilitatea sistemului economiei de piață.

Reversul acestei legi psihologice fundamentale este înclinația oamenilor spre economii în sensul că partea din venit care nu este consumată reprezintă disponibilitățile bănești necheltuite pe care le desemnează cu termenul de economii (S) și care pot fi exprimate fie ca o medie pe câțiva ani (S/Y), fie ca înclinație marginală spre economie (s) exprimată ca o fracție pozitivă dar subunitară (s =< 1).

Cele două înclinații psihologice sunt complementare, iar suma lor este, evident, egală cu 1:

( + = 1 sau c + s = 1), unde

ΔC – sporul consumului

ΔY – sporul venitului

ΔS – sporul economiilor

c – înclinația spre consum

s – înclinația spre economii

Dacă, ∆Y = ∆C + ∆I, putem scrie , ∆Y = M · ∆I, unde 1-1/M este egal cu înclinația marginală spre consum, M fiind multiplicatorul investițiilor.

Conceptul de multiplicator a fost introdus în știința economică de contemporanul lui Keynes , britanicul R.F. Kahn (1931) în legătură cu ocuparea mâinii de lucru pentru a arăta de câte ori crește ocuparea totală în raport cu ocuparea primară din ramurile producătoare de bunuri de investiții. În capitolul 10 (Înclinația marginală spre consum și multiplicatorul”), Keynes extinde utilizarea acestui parametru de la forma lui inițială (multiplicatorul ocupării mâinii de lucru) la o relație mai complexă, multiplicatorul investițional.

Definind acest parametru, Keynes spune: multiplicatorul arată că “atunci când are loc un spor al investițiilor globale, venitul va crește cu o mărime care este de M ori mai mare decât sporul investițiilor”.

Cu alte cuvinte, multiplicatorul este coeficientul care arată corelația între creșterea inițială a veniturilor pe care o provoacă o anumită sporire a investițiilor și creșterea totală, finală, a veniturilor pe care o atrage după sine creșterea dată a investițiilor.

Din formula de mai sus rezultă următoarele:

-paralel cu reducerea treptată a înclinației spre consum, ca urmare a tendinței de economisire, are loc o scădere corespunzătoare a multiplicatorului investițiilor.Cu cât înclinația spre consum este mai mare cu atât multiplicatorul este mai mare și eficiența investițiilor mai ridicată. Astfel multiplicatorul este direct proporțional cu înclinația marginală spre consum. M = 1/(1-c’)

-Hansen arată că multiplicatorul se află în raport invers proporțional cu înclinația spre economii; cu cât este mai puternică înclinația spre economii cu atât este mai slab multiplicatorul. Un efort investițional mare are un efect multiplicator mic asupra venitului și investitorii manifestă tendința de reducere a volumului investițiilor. M = 1/s’

În asemenea situație imboldul spre investiții al întreprinzătorilor se reduce. Deținătorii de capital: fie vor reduce oferta globală și deci nivelul ocupării forței de muncă, până când obțin profiturile scontate; fie depun spre fructificare la bănci sumele disponibile, când rata dobânzii este mai mare decât rata profitului. Oricare ar fi varianta aleasă nivelul ocupării forței de muncă se reduce, apare șomajul, cererea de consum descrește, economia se îndreaptă spre dezechilibru.

II. Legea înclinației spre investiții

În concepția keynesistă, nu în orice condiții sumele economisite se investesc integral, deci apare inegalitatea S>I, situație care desemnează o stare de dezechilibru.

Încercând să găsească o soluție pentru a determina întreprinzătorii să investească economiile, în loc să depună banii la bănci, sau, pur și simplu, să le deține asupra lor, J.M. Keynes vorbește de imboldul la investiții. Decizia întreprinzătorului de a investi acumulările efectuate este intim legată de perspectiva realizării unei eficiențe marginale la capitalul pus în acțiune. Investitorul se află în permanentă căutare de ocazii de investiri avantajoase, iar piața, programele și planurile statului îi dau semnale necesare ca să știe unde și cât să investească. Dacă ocaziile oferite nu-l satisfac, iar păstrarea capitalului în formă lichidă prin depunerea la bănci îl aranjează, el va prefera dobânda încasată în locul profitului pe care ar putea să-l obțină. Dar în acest caz nu s-ar crea noi locuri de muncă și venitul colectivității n-ar spori prin simpla păstrare a banilor la bancă.

Imboldul la investiții,depinde – după Keynes – în parte, de:

Curba cererii de investiții

Curba ratelor dobânzii

Volumul economiilor

„Mărimea investițiilor va crește pâna la atingerea acelui punct de pe curba cererii de investiții unde eficiența marginală a capitalului în general este egală cu rata de piață a dobânzii”.

Deci condiția ca întreprinzătorii să investească sumele economisite, este ca eficiența marginală a capitalului să fie cel puțin egală cu rata dobânzii. Eficiența marginală a capitalului se determină cu ajutorul indicatorului coeficientului marginal al capitalului: . Expresia arată, câte unități de capital trebuie investite pentru sporirea venitului cu o unitate. Acest indicator exprimă o creștere a eficienței, când are tendință de scădere.

După părerea sa, eficiența marginală a capitalului „depinde de randamentul viitor al capitalului și nu doar de randamentul său curent”. În consecință, el consideră că eficiența marginală a capitalului reprezintă raportul dintre randamentul viitor al unei unități suplimentare de capital și costul producerii acelei unități („costul de înlocuire”). „Mai precis – scrie Keynes – , definesc eficiența marginală a capitalului ca fiind egală cu acea rată a scontului care ar face ca valoarea actuală a seriei de anuități, alcătuită din veniturile scontate de pe urma bunului capital de-a lungul duratei sale de funcționare, să fie tocmai egală cu prețul său de ofertă.”.

Prin faptul că stabilirea, aproximarea eficienței marginale a capitalului este legată de randamentul scontat, se subliniază rolul anticipărilor în teoria economică.

III. Legea înclinației spre valori lichide.

Domeniul monetar al economiei este guvernat, după Keynes, de legea psihologică fundamentală a preferinței pentru lichiditate. Ea dă expresia preferinței oamenilor pentru bani lichizi (ca mijloc de păstrare a averii) depuși la bănci sau instituții de păstrare a lor. Când individul cedează temporar acest drept asupra banilor, respectiv asupra consumului său, el pretinde o recompensă care se numește dobândă. J.M. Keynes consideră că, „rata dobănzii este recompensa pentru renunțarea la lichiditate pe o anumită perioadă de timp”. În cazul în care rata dobânzii este ridicată (când masa de bani disponibil pentru împrumut este mică iar cererea este mare) preferința pentru depunere la bănci a economiilor făcute și reținerea de la investiții este mare. Invers stau lucrurile când rata dobânzii este mică.

În rațiunea keynesistă, există trei elemente pentru care oamenii preferă să țină o parte a bogăției lor mai ales sub formă de bani lichizi, decât sub forma unor active aducătoare de dobândă:

Mobilul tranzacțiilor – nevoia de numerar pentru efectuarea operațiunilor curente de afaceri și personale. Se păstrează bani lichizi pentru acoperirea necesităților în intervalul dintre efectuarea cheltuielilor ocazionate de afaceri în curs și momentul încasărilor din vânzări. Mobilul tranzacțiilor este reprezentat prin alte două mobiluri: mobilul venitului și mobilul afacerilor.

Mobilul precauției – dorința de a avea siguranța unui echivalent viitor în numerar al unei anumite părți a activului întreprinderii, păstrarea de bani pentru situații neprevăzute.

Mobilul speculației – existența unei incertitudini în ceea ca privește viitorul ratei dobânzii; interesul pentru afaceri speculative.

Prin manifestarea acestei legi psihologice fundamentale o parte a economiilor nu se investește (S>I) și se ajunge, din nou, într-o stare de dezechilibru de forma: Y>C+I.

Prin cele prezentete până aici s-a demonstrat că nivelul ocupării mâinii de lucru este determinat de nivelul consumului și investițiilor realizate la nivel național. Dar, oare, acest nivel de ocupare corespunde – în mod automat – cu ocuparea deplină a mâinii de lucru? Răspunsul pe care J.M. Keynes dă la această întrebare este forte cetegoric: nivelul ocupării, care rezultă din totalul cheltuielilor de consum și investiții dintr-o țară, nu va fi – în mod necesar – cel al ocupării depline.

Nimic nu împiedică consumul și investițiile să formeze o cerere excesivă, în raport cu posibilitățile de producție ale economiei, și să conducă la inflație. Invers, nu există forțe care să garanteze că consumul și investițiile nu vor scădea sub posibilitățile de producție ale economiei, și să garanteze șomaj.

În acest punct intervine rolul deosebit pe care statul trebuie să îndeplinească în economie, reprezentând elementul central a teoriei keynesiste. Dacă guvernul dorește folosirea deplină a mâinii de lucru, el nu se poate mulțumi să o aștepte pasiv la mecanismele concurențiale și ale liberei inițiative. El trebuie să întreprindă acțiuni precise, menite să realizeze un astfel de nivel al consumului și al investițiilor, capabil să asigure ocuparea deplină a resurselor de muncă.

3.2.2. Intervenția statului

„Ceea ce este important pentru stat nu este

de a prelua proprietate asupra mijloacelor de producție. Dacă statul este în măsură să stabilească volumul global al resurselor consacrate extinderii instrumentelor de producție și retribuția de bază a proprietarilor acestora, el va fi realizat tot ceea ce trebuie să realizeze”.

În concepția lui Keynes, pentru a aduce și menține economia în stare de echilibru nu este suficient jocul liber al pieții ci se impune și intervenția statului. Esența măsurilor de politică economică ale statului, preconizate de Keynes, vizează stimularea cheltuielilor pentru consum și investiții, exact cu suma necesară pentru a menține utilizarea deplină a forței de muncă.

Ca urmare, măsurile propuse de Keynes pentru realizarea echilibrului economic urmăresc:

Stimularea consumului neproductiv

Stimularea investițiilor

Stimularea consumului neproductiv

Suma pe care colectivitatea o cheltuiește pentru consum depinde, după Keynes: – în parte de modul repartizării venitului național . Conform acestui factor, dacă venitul național este repartizat de o manieră egalitară, nimeni nu va fi așa de bogat încât să economisească prea mult și consumul va putea fi relativ mai ridicat. Dacă, dimpotrivă, distribuția venitului național este foarte inegală, bogații vor putea economisi sume importante, iar săracii nu vor economisi, iar uneori vor consuma mai mult decât câștigă, prin apelarea la credite. Un alt aspect al aceleiași probleme este raportul dintre profituri și salarii. Partea din profituri economisită este, de regulă, mai mare decât partea economisită din salarii.Cu cât va fi mai mare ponderea salariilor, cu atât va fi mai mare partea venitului național destinată consumului și invers.

în parte, de alte împrejurări obiective însoțitoare

în parte de nevoile subiective, înclinațiile psihologice ale indivizilor. Potrivit acestei principii, atât în cazul sporirii veniturilor, cât și când ele se reduc, este nevoie de o perioadă de timp pentru ca oamenii să-și modifice stilul de viață anterior. Asfel, în faza ascendentă a ciclului economic, când veniturile angajaților cresc, este nevoie de un anumit timp ca ei să-și adapteze obiceurile de consum la noua situație. În aceste condiții, pe anumite perioade, venitul crește mai repede decât consumul, o parte însemnată fiind economisită. Invers, în faza descendentă a ciclului economic, când veniturile au tendință de reducere, este nevoie de un anumit interval ca oamenii să-și reducă consumul. Ei vor continua o anumită perioadă să-și mențină obiceiurile anterioare. Acum, veniturile scad mai repede decât consumul Aici venitul tinde să rămână în urma consumului, neexistând practic economii.

Dată fiind importanța pe care o atribuie acestei legi psihologice fundamentale J.M. Keynes analizează în mod amănunțit cele două fațede ale legii (înclinația spre consum și înclinația spre economii), căutând să discearnă complexul de factori obiectivi și subiectivi care le condiționează pe fiecare.

Astfel, Keynes apreciază că există două categorii de factori care determină economisirea: 6 factori obiectivi și 8 factori subiectivi. Factorii obiectivi sunt: modificarea unității de salariu, modificarea diferenței dintre venit și venituul net, modificările neprevăzute ale valorii capitalului neluate în considerație la calculul venitului net, modificările ratei de scontare a factorului timp, adică a raportului de schimb între bunurile prezente și bunurile viitoare, modificările politicii fiscale, modificările așteptărilor în ceea ce privește raportul dintre nivelul actual și nivelul viitor al venitului. Referindu-se la mobilurile subiective care îi determină pe indivizi să abțină de la cheltuieli din veniturile lor, deci care frânează consumul și stimulează economisirea, Keynes are în vedere opt mobiluri pe care le denumește, pe scurt: prudență, prevedere, calcul, sete de propășire, independență, spirit de afaceri, mândrie, avariție, respectiv șase mobiluri care stimulează consumul: setea de satisfacții, miopia, generozitatea, nechibzuința, ostentația și risipa.

În concepția keynesistă, cu cât veniturile sunt mai mari, cu atât mai însemnate vor fi și economiile. Cu sumele economisite, se diminuază cererea solvabilă, o parte a ofertei de bunuri și servicii rămâne nerealizată. Consecința directă este o diminuare a veniturilor întreprinzătorilor, slăbirea imboldului lor spre investiții, apariția șomajului, etc.

Prin stimularea înclinației spre consum crește valoarea multiplicatorului investițiilor și economia se îndreaptă spre starea de echilibru.

Cunoscând factorii care influiențează volumul consumului și a economiilor, precum și a legăturilor dintre aceste două categorii, Keynes a propus ca măsuri de stimulare a consumului neproductiv următoarele:

o politică de impozite și taxe de natură să preia de la populație sumele economisite;

o politică de prețuri care să împiedice formarea economiilor;

investiții ale statului, în special în sectorul social, pentru sporirea cererii solvabile;

comenzi de stat care să asigure realizarea avantajoasă a părții din ofertă care nu s-ar produce din cauza economiilor.

Stimularea investițiilor.

Volumul investițiilor este influențat, mediat de starea psihologică, de riscurile întreprinzătorului și celei ale împrumutătorului. Riscul întreprinzătorului, care investește bani luați cu împrumut, izvorăște din propriile sale incertitudini în privința posibilității obținerii veniturilor viitoare sperate. Riscurile împrumutătorului pot fi legate de nesiguranța de ordin moral, cum ar fi insolvabilitatea deliberată a celui împrumutat, de sustragerea de la îndeplinirea obligațiilor, ca și de insolvabililtatea involuntară provocată împrumutatului de nerealizarea așteptărilor. Mai pot apare și alte riscuri, ca cele legate de posibile modificări ale etalonului monetar, inflație, speculații, etc. „Dacă optimismul spontan începe să șovăie lăsându-ne să realizăm doar o anticipare matematică, scria Keynes, spiritul de întreprindere va slăbi și va muri, deși teama de a suferi pierederi poate să nu aibă o bază mai solidă decât avea dinainte speranța de a obține profit”. După considerațiile autorului, mărimea investițiilor depinde de raportul dintre rata dobânzii și curba eficienței marginale a capitalului corespunzătoare diferitelor mărimi ale investițiilor curente, în timp ce eficiența marginală a capitalului depinde de raportul dintre prețul de ofertă al unui bun de investiții și randamentul său, în perspectivă, iar acesta din urmă este influențat de înclinația psihologică a investitorului.

Modificările urgente ale stării de anticipare pe termen lung influențează decisiv asupra volumului investițiilor, dar nu sunt singurele. Nu trebuie neglijat rolul ratei dobânzii care, dacă este scăzută îi încurajează și impulsionează, iar dacă este ridicată, îi descurajează pe investitori. Politicile monetare pot influența reducerea sau creșterea ratei dobânzii, dar ele sunt insuficiente pentru crearea climatului general stimulator al optimismului investitorilor, legat de certitudinea realizării așteptărilor în funcție de rata ridicată a profitului ca formă de realizare a eficienței marginale a capitalului.

Keynes afirmă că sumele destinate investițiilor sunt determinate de doi factori:

Randamentul investițiilor (eficiența marginală a capitalului)

Prețul plătit pentru împrumutarea banilor necesari finanțării investițiilor (rata dobânzii)

Dacă profitul obținut în urma investițiilor va fi superior dobânzii la credite, întreprinzătorii vor fi stimulați să facă împrumuturi pentru investiții, destinate creșterii producției și gradului de ocupare a mâinii de lucru. Dacă, dimpotrivă, profitul va fi mai mic decât dobânda, întreprinzătorii vor inhiba investițiile, se va reduce volumul producției și va scădea gradul de ocupare a mâinii de lucru.

Randamentul investițiilor – apreciază Keynes – depinde de doi factori:

Volumul vânzărilor

Nivelul prețurilor

Prin faptul că stabilirea, mai de grabă aproximarea , eficienței marginale a capitalului este legată de randamentul scontat, se subliniază rolul anticipărilor în teoria economică. Dar, estimările, pe care oamenii de afaceri pot face asupra evoluției viitoare ale acestor elemente, depind de perspectivele generale ale economiei, sau ale domeniului în care este investit un capital oarecare.

De exemplu, în faza recesiunii, condițiile economice nu sunt prea stimulative pentru efectuarea de noi investiții. Prețurile au tendință de scădere din cauza supraproducției. În astfel de condiții este greu să se sconteze obținerea de venituri suplimentare în urma unor noi investiții. În schimb, dacă economia parcurge faza expansiunii, investițiile sunt stimulate. Cererea de bunuri și servicii crește, capacitățile de producție existente sunt integral folosite, iar prețurile cresc. Eficiența economică este și ea în creștere, existând condiții favorabile pentru efectuarea de noi investiții.

Rata dobânzii , în viziunea keynesistă, este recompensa pentru renunțarea la lichiditate și ea măsoară refuzul acelora care posedă bani de a renunța la controlul imediat asupra lor. În esență, ea reprezintă plata pentru capitalul împrumutat. Nivelul ratei dobânzii, apreciază Keynes, se stabilește pe piață, prin confruntarea ofertei cu cererea, a ofertei de resurse bănești temporar disponobile cu cererea de credite. Adică, pe de o parte, avem volumul depozitelor bănești depuse la instituțiile specializate (bănci, fonduri de investiții, etc.). Pe de altă parte, se află cererile de credite, venite din partea agenților economici, persoanelor fizice, instituțiilor, etc.

Oferta de masă monetară, depinde de politica Băncii Naționale, sau de deciziile Guvernului. Cererea de bani este în relație cu cele trei mobiluri, care determină cantitatea de bani pe care oamenii doresc s-o dețină, în raport cu alte valori. Mai precis, motivul tranzacției și cel al precauției sunt – practic – insensibile la variațiile ratei dobânzii. Dar, volumul lichidităților pentru scopuri speculative este direct proporțional influențat de evoluțiile ratei dobânzii.

Dacă rata dobânzii este deja ridicată și oamenii cred că urmează o reducere a ei, vor prefera să împrumute sume de bani cât mai mari. Dorința de a realiza un profit speculativ îi va împinge să-și plaseze banii în titluri de valoare și preferința lor pentru lichiditate va fi redusă. În ipoteza contrară, când rata dobânzii este redusă, dar se prevede o creștere a ei, preferința pentru lichiditate va fi mare. Acum ei vor plasa banii cu împrumut la instituții de credit.

Prin urmare, când rata dobânzii este mică, sau scade, cererea de bani este mare sau în creștere. Când rata dobânzii este mare, sau în creștere, cererea de bani este mică sau scade.

În acest fel, rata dobânzii efective se stabilește la nivelul pentru care cererea de bani, determinată de anumite mobiluri, este egală cu oferta de bani a Băncii Centrale. Adică, rata dobânzii este determinată de volumul de bani emis de Banca Centrală, pe de o parte, și cererea de bani pe de altă parte.

Astfel se ajunge la părerea monetarițștilor care leagă reglarea dezvoltării economice de manevrele cu masa monetară, banii scumpi sau ieftini, rata ridicată sau scăzută a dobânzii. O creștere a cantităților banilor atrage după sine, la prima vedere, o diminuare a ratei dobânzii, dar dacă preferința populației pentru lichiditate crește mai repede decât cantitatea de bani, rata dobânzii va rămâne aceeași sau va oscila cu puțin în funcție de decalajul dintre creșterea preferinței și a banilor. Tot la prima vedere, o scădere a ratei dobânzii ar atrage după sine sporirea volumului investițiilor. Dar dacă în perioada dată curba eficienței marginale a capitalului va descrește mai repede decât rata dobânzii, volumul investițiilor nu va crește, ba chiar s-ar putea să nu aibă loc când sporește volumul investițiilor dacă înclinația spre consum este în declin.

Speranțele sunt puse în stat. „Mă aștept ca statul – aprecia Keynes – care are posibilitatea să calculeze eficiența marginală a bunurilor de investiții, într-o perspectivă îndelungată și pe baza avntajului social general, să-și asume o răspundere tot mai mare pentru organizarea directă a investițiilor. . .”. Acest lucru se poate face atât prin crearea condițiilor favorabile încurajării investitorilor particulari, cât și prin efectuarea de investiții de către stat.

În scopul stimulării imboldului spre investiții și reducerii înclinației spre lichiditate, Keynes propune, între altele:

Asigurarea de prețuri avantajoase întreprinderilor, astfel încât rata profitului să fie mai mare decât rata dobânzii;

Promovarea de către stat a unei politici a creditului ieftin;

Aprovizionarea cu materii prime ieftine;

Statul să asigure o eficiență marginală a capitalului cât mai mare.

Investiții de stat, atât în ramuri productive, în cercetare, cât și în domenii neproductive, efectuate pe seama cheltuielilor publice din bugetul statului.

. Ideile novatoare cu care J.M. Keynes a revoluționat gândirea economică

„Marx reprezintă socialismul revoluționar, Marshall reprezintă apărarea binevoitoare a capitalismului, iar Keynes reprezintă apărarea dezamăgită a acestuia. Marx încearcă să înțeleagă sistemul cu scopul de a grăbi răsturnarea lui – Marshall încearcă să-l facă acceptabil, prezentându-l într-o lumină agreabilă. Keynes caută să descopere ce este rău în capitalism, cu scopul de a găsi mijloace care să-l salveze de la autodistrugere”.

„Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, dobânzii și a banilor” este o carte excesiv de dificilă. Mesajul operei economice a lui Keynes este analiza mecanismului de funcționare a economiei de piață cu scopul de a-i asigura existența durabilă, atenându-i sau înlăturând dezechilibrele care o însoțesc, în condițiile în care nu se verifică în practică ideea autoechilibrării ei prin mecanismul prețurilor, deci nici teoria „mâinii invizibile” (A. Smith), nici teoria piețelor (J.B. Say), nici teoria echilibrului economic general (L. Walras).

Principalul mesaj al cărții este: economia capitalistă contemporană este confruntată în mod constant cu folosirea incompletă a resurselor de muncă, cu șomajul.. „Defectele principale a economiei societății în care trăim – apreciază Keynes – sunt incapacitatea ei de a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru și repartizarea arbitrară și inechitabilă a avuției și a veniturilor”. Această constatare a reprezentat punctul de plecare în elaborarea teoriei proprii a lui J.M. Keynes.

În opinia lui Keynes, șomajul este determinat de ineficiența „cererii globale”, adică de suma totală a cheltuielilor cumpărătorilor-consumatori și producătorilor-investitori. În opinia sa, acest pericol permanent constă în următoarele. Suma totală a cheltuielilor nu va fi suficientă – niciodată – pentru a cumpăra întregul produs al economiei care folosește integral resursele de muncă. Cu alte cuvinte, se menține permanent amenințarea pierderii unei părți a ofertei de bunuri și servicii, deoarece nu există suficiente cheltuieli pentru a cumpăra întreg produsul potențial. Keynes a demonstrat că pe măsura creșterii veniturilor populației, sporește și volumul sumelor cheltuiete de aceasta pentru consum, dar mai încet decât veniturile. Paradoxal, această rămânere în urmă a cererii totale față de oferta totală este cu atât mai mare cu cât societatea este mai bogată. Cu cât societatea este mai abundentă, cu atât va fi mai mare partea din veniturile populației pe care aceasta este înclinată să le economisească, în loc să le cheltuiască pentru consum. Căci, „psihologia colectivității este de așa natură încât, atunci când se mărește venitul real global, consumul global crește, dar nu cu aceeași mărime ca venitul”.( pag. 64). Deci, o dată cu creșterea veniturilor se manifestă tendința oamenilor de a economisi o parte din ele. Acestă tendință de a economisi tot mai mult nu crează – în sine – dificultăți atât timp cât economiile sunt transformate, prin piața monetară, într-o cantitate echivalentă de investiții (S = I), în echipament, mașini, întreprinderi, etc. Dacă sumele economisite se transformă integral și simultan în investiții (S = I), „cererea globală” se va menține egală cu „oferta globală” de bunuri și servicii și economia va funcționa normal și se va afla în starea de echilibru, iar resursele de muncă vor fi complet utilizate. Dacă dintr-un motiv sau altul, pe perioade determinate sau ca tendință, economiile depășesc investițiile (S>I), „cererea globală” rămâne în urma „ofertei globale” și o parte dn bunurile și serviciile create în economie nu se pot realiza. În asemenea situații economia funcționează defectuos și se află în dezechilibru, iar resursele de muncă vor fi incomplet folosite. Deci, dacă nu există suficiente cheltuieli de investiții (S>I), capabile să absoarbă volumul crescând de economii, rezultatul va fi șomajul. În economia capitalistă contemporană nu există un mecanism capabil să garanteze transformarea fiecărei unități monetare economisite într-un echivalent investițional. Înrucât piața și politica liberală nu oferă un astfel de mecanism capabil să echilibreze automat, imediat și continuu economiile cu investițiile, Keynes propune intervenția statului, a mecanismelor guvernamentale, pentru a conferi aceeași direcție e mișcare a celor două mărimi. Aceasta este ideea centrală a „Teoriei generale…”.

În „Teoria generală…”, Keynes a încercat să dea mai multă precizie noțiunii de „efecte multiplicatoare” ale cheltuielilor sectorului public, prin introducerea așa-numitei „funcții a consumului”, un concept nou și absolut central în gândirea sa. „Funcția consumului” ( C = c ·Y, sau ∆C = c’· ∆Y ) afirmă că, în fiecare an, cheltuielile totale reprezintă o fracțiune stabilă și previzibilă a venitului național. În cele mai multe economii, cheltuielile pentru consum reprezintă aproximativ 75%, adică ¾, din veniturile familiale” . Acestă proporție urcă sau scade în funcție de creșterea sau reducerea venitului. S-ar putea ca acesta să ne surprindă sau să ne apară, mai degrabă, ca o idee evidentă și banală. Adevărul este că asemenea concluzie a fost confirmată statistic în Anglia, la 6 ani de la apariția “Teoriei generale…”. Ea s-a dovedit a fi una din îndrăznețele, dar empiricele presupuneri ale lui Keynes, verificată de practică.

Schema generală a dinamicii keynesiste este următoarea:

Nivelul Înclinația Nivelul cererii

veniturilor X spre consum = de consum

Cererea Nivelul

de bani cererii

Rata efective

dobânzii

Oferta

de bani Nivelul

cereii

de

investiții

Situația Randamentul Nivelul

investițiilor și scontat ofertei

perspectivele al efective

economiei investițiilor

Sunt demne de reținut propozițiile prin care Keynes însuși rezumă teoria sa:

dependența nivelului nominal și real de volumul ocupării mâinii de lucru, în cazul în care starea tehnicii, a resurselor și a costurilor sunt date

dependența raportului dintre cheltuielile scontate pentru consumul neproductiv și venitul colectivității de înclinația spre consum. Consumul ține de nivelul venitului global, dependent de rândul său de nivelul ocupării, exceptând cazurile în care au loc variații ale înclinației spre consum

mărimea ocupării pe care întreprinzătorii decid să-l folosească depinde de suma cererea efectivă formată din cheltuielile scontate pentru bunurile de consum și cele pentru investiții noi.

drept urmare, volumul ocupării în stare de echilibru depinde de: I. Funcția ofertei globale II. De volumul investițiilor III. De înclinația spre consum

Deasupra întregii scheme keynesiste se situază „Marea Erezie” conform căreia nivelul de echilibru al venitului și producției nu garantează – în mod necesar – ocuparea deplină a resurselor de muncă disponibile. Ba, mai mult, este foarte probabil ca echilibrul economic să realizeze la nivelul ocupării parțiale a forței de muncă. Societatea concurențială liberală nu dispune de mecanisme capabile să reajusteze spontan economia și s-o orienteze spre folosirea completă a resurselor umane și utilizarea la capacitate a stocului de capital existent.

Această erezie combinată cu paradoxul prosperității – cu cât societatea este mai prosperă, cu atât vor fi mai multe economii, iar mai multe economii înseamnă mai mulți șomeri, nu mai puțini! – a conferit gândirii keynesiene „caracterul subversiv”, al „colaborării cu stânga”, și i-a atras lui Keynes mulți adversari, mai ales în SUA.

În unele pasaje ale „Teoriei generale…” Keynes a mers atât de departe, încât a sugerat că săracii au mai mare înclinație marginală spre consum decât bogații, și chiar că producția și nivelul ocupării ar putea fi sporite prin redistribuirea veniturilor de la bogați către săraci! Mai mult, el a afrmat că societatea capitalistă, lăsată să se dezvolte spontan, este condamnată la „stagnare seculară”, nu într-o perspectivă prea îndepărtată, ci în viitorul foarte apropiat.

Aceasta este, după autor, esența folosirii mâinii de lucru.

Principalele trăsături caracteristicile ale paradigmei elaborate de J.M. Keynes decurg din noutățile aduse de el în gândirea economică:

Pe planul performanțelor practice ale economiei de piață, Keynes recunoaște o serie de carențe reale ale economiei de piață, printre care prezența unor contradicții și dezechilibre: „ Defectele principale ale economiei societății în care trăim – scria Keynes – sunt incapacitatea ei de a asigura folosirea deplină a mâinii de lucru și repartizarea arbitrară și inechitabilă a avuției și a veniturilor”.

Pe plan teoretic, Keynes modifică ierarhia domeniilor investigate, deplasând centrul de cercetare spre macroanaliză, orientând obiectul de studiu spre nivelul activtății economice și folosind ca instrument de cercetare variabile agregate sau macrocategoriile (indicatori economici globali). Schimbările operate de Keynes în teorie prin trecerea de la viziunea micro la cea macroeconomică cerea un mod nou de măsurare a componentelor economice, de corelare a prezentului cu viitorul și, deci, de luare în considerare a rolului anticipărilor, un mod nou de a înțelege venitul la scara colectivității, a economiei naționale și a firmelor. Deschiderea făcută de Keynes în tratarea rolului anticipărilor ca factor care detremină producția și ocuparea este prin sine o contribuție la dezvoltarea teoriei economice. Punctul de plecare îl constituie diferența de timp între momentul avansării de cheltuieli pentru producție de către întreprinzător și cel al cumpărării mărfii de către consumator, interval în care se pot întâmpla lucruri favorizante sau defavorizante pentru una sau alta din părți sau chiar pentru amândouă. De aici nevoia de anticipări, pe termen scurt și lung, cât mai precise care să-l călăuzească pe întreprinzător (producător și investitor) în activitatea sa ca să-și poate maximiza profitul. Modificarea anticipărilor pe termen scurt și lung nu-și face pe deplin efectul asupra ocupării mâinii de lucru decât după un interval de timp considerabil. Deci, în orice moment nivelul folosirii mâinii de lucru depinde, într-un anumit sens, nu numai de configurația anticipărilor din acel moment, ci și de anticipările care au existat în trecut. Cerința anticipărilor în sine, ca și nevoia conjugării celor prezente cu cele din trecut solicită programe și chiar un gen anume de planificare la niveluri micro și macroeconomic

Pe planul politicii economice el propune intervenția statului în economie cu scopul sprijinirii activității agenților economici particulari pentru maximizarea profitului, dirijând comportamentul macrocategoriilor în sensul echilibrării cererii și ofertei de mărfuri și al micșorării șomajului Keynes a considerat că o socializare destul de cuprinzătoare a investițiilor se va dovedi „singurul mijloc pentru asigurarea unui nivel de ocupare apropiat de ocuparea deplină, deși aceasta nu trebuie să exclude tot feluri de compromisuri și aranjamente pe baza cărora autoritățile publice vor colabora cu inițiativa privată. Acestă întrucât soluția deși indică „importanța vitală a instaurării nunui anumit control central în problemele lăsate astăzi în cea mai mare parte în seama inițiativei private, vaste domenii de activitate rămân neatinse. Statul va trebui să exercite o influență călăuzitoare asupra înclinației spre consum, în parte prin sistemul său de impunere, în parte prin fixarea ratei dobânzii și în parte, eventual, pe alte căi.” „Măsurile de control central, aprecia el, necesare pentru asigurarea ocupării depline, va implica desigur o mare extindere a funcțiilor tradiționale ale statului, departe de inhiba „spiritul manchasterian” al individualismului, „constituie cea mai bună garanție a libertății personale, în sensul că lărgește mult, în comparație cu orice alt sistem, câmpul de manifestare a performanțelor personale”. Keynes a propus ca statul să investească și să mărească cheltuielile din sectorul public. Dacă efectul multiplicator al cheltuielilor este totdeauna supraunitar, trebuie să fie adevărat că șomajul poate fi absorbit printr-o creștere suficientă a cheltuielilor publice. El a demonstrat că efectele stimulatoare ale cheltuielilor publice sunt mai mari în cazul finanțării lor prin împrumuturi, devalorizarea banilor, inflația controlată, decât prin mărirea fiscalității. Prin întreg conținutul concepției sale Keynes – întemeiătorul dirijismului economic – este apreciat un doctrinar al capitalismului monompolist statal.

Succesul lui Keynes este legat de faptul că:.

El a dat o explicație mai ingenioasă decât predecesorii, șomajului generalizat și a propus, măsuri practice de soluționare a lui. Economiștii anteriori explicaseră apariția șomajului prin nivelul prea ridicat al salariilor și propuneau drept remedii reducerea acestora și echilibrarea bugetului. Dimpotrivă, Keynes explica șomajul – similar lui Marx – prin rămânerea în urmă a cererii de consum față de oferta de bunuri și servicii. Iar ca remedii, Keynes propunea măsuri de sporire a puterii de cumpărare a societății, inclusiv prin cheltuieli publice și promovarea unui buget deficitar!

În al doilea rând, Keynes a demonstrat că oferta și cererea de bunuri și servicii nu sunt neapărat și permanent egale și că economia capitalistă de mărfuri este confruntată cu disfuncțiuni (crize, șomaj, inflație)

Keynes a mai demonstrat că mecanismele concurențiale ale pieții libere nu sunt suficiente pentru a asigura și menține permanent echilibrul economic.

Keynes a relizat trecerea de la abordarea microeconomică, promovată de clasici (cu excepția lui Marx) și neoclasici, spre macroeconomie (preluând, se pare, acestă manieră de la Școala suedeză).

Keynes a demonstrat că starea de echilibru economic nu asigură – în mod automat – și ocuparea deplină a resurselor de muncă: „Pe scurt, nu există nici o rațiune să credem că suma totală a milioanelor de decizii de a consuma sau de a investi, va forma o cerere efectivă care să asigure folosirea deplină a mâinii de lucru”. Iată partea cea mai dramatică și mai delicată a raționamentului keynesist. Dramatică, pentru că bulversează și răstoarnă teoria și practica economică dominantă până în deceniul al patrulea al secolului al XX-lea. Delicată, deoarece demonstrează nevoia acțiunii guvernamentale de o manieră și de o amploare nebănuite până atunci.

Rațiunile procesului de valorificare a capitalului îi determină pe întreprinzători să ofere mai puține locuri de muncă decât cele necesare ocupării depline a resurselor disponibile. Șomajul, o dată apărut, micșorează în continuare puterea de cumpărare a societății și declanșează procese cumulative de recesiune economică și chiar crize de supraproducție.

Explicația șomajului prin dezechilibrul macroeconomic dintre economii și investiții, are la bază, după părerea noastră, o premisă discutabilă atât sub aspect teoretic, cât și – mai ales – practic. În literatura anterioară se aprecia că economiile și investițiile sunt făcute de aceleași categorii de persoane (întreprinzători) și ele nu pot să fie decât egale. Keynes a separat procesele de economisire și de investire. El a apreciat că economiile sunt făcute de menaje, iar investițiile de către agenții economici întreprinzători, Rațiunile economisirii nu sunt totdeauna legate de necesitatea investițiilor, ci au la bază o serie de „mobiluri psihologice”. La fel, mobilurile investițiilor sunt mai ales de natură rațională, legate de și hotărâte prin calcule de eficiență economică.

Profesorul francez Ahmed Silem sintetiza într-un mod foarte original contribuția lui Keynes la dezvoltarea gândirii și practicii economice:

„Keynes – afirmă el – a denunțat politica liberală inspirată de scrierile clasice. El nu a crezut că dezechilibrele la nivel microeconomic se pot compensa pentru a obține un echilibru global; ele au, dimpotrivă, tendința contrară de a se amplifica într-un sistem abandonat sieși. Este necesar, de aceea, ca Statul să intervină în scopul de a evita prăbușirea economiei de piață. Această intervenție se poate face prin bani, buget și prin măsurile structurale și de reglementare. În situația de șomaj, obiectivul diferitelor sale mijloace este sporirea cererii efective. Cheltuielile au un efect multiplicator asupra venitului național. Acest efect este cu atât mai mare cu cât înclinația marginală spre economisire este mai redusă. De aceea trebuie descurajate economiile, prin rate scăzute ale dobânzii, care au și avantajul suplimentar de a favoriza sporirea investițiilor”.

Capitolul IV. Rezultatele politicii economice dirijiste în practică

Succesul rapid și răsunător al keynesismului în deceniile de la mijlocul secolului XX s-a datorat faptului că prin politica economică preconizată a dat răspunsuri eficiente unor probleme grave și urgente, contribuind la relansarea economiilor după criza din anii 1929/1933.

Pe termen scurt, politica dirijistă preconozată de Keynes a dat rezultate încurajatoare, contribuind la reducerea șomajului și atenuarea dezechilibrelor, respectiv amânarea sau atenuarea crizelor. Împrejurările care au asigurat succesul revoluției keynesiste au fost următoarele:

1.Trecerea, în perioada interbelică, la contabilitatea venitului național. În preajma apariției „Teoriei generale…” americanul Colin Klarke a publicat „The National Income 1924-1931”, (1932), iar Simon Kuznets (1901-1985) a editat lucrarea „The National Income 1931-1932”, (1934), care reprezintă momente importante în dezvoltarea metodelor de calcul și ale contabilității venitului național.

2.Abordarea de către Keynes a venitului ca element determinant al consumului, importanța acordată de el cheltuielilor finale de consum și investițiilor, ca și definițiile economiilor și investițiilor, au stimulat enorm cercetările statistice referitoare la măsurarea venitului național și a cheltuielilor la nivel macroeconomic. Primele estimări oficiale ale venitului național au apărut în SUA în 1935, iar în perioada următoare până la sfârșitul celui de al doilea război mondial, în marea majoritate a țărilor industrializate venitul național era prezentat de manieră keynesistă, sub forma Y = C + I + G.

3. Dezvoltarea econometriei și a tehniclor cantitative de comensurare a realităților din economia reală. Societatea Internațională de Econometrie a fost fondată în anul 1930 în SUA . Prinre președinții ei s-a numărat și Joseph Alois Schumpeter (1883-1950). Revista Econometrica a apărut începând cu anul 1933. În perioada 1933-1955 redactorul șef al publicației a fost norvegianul Ragnar Frisch (1895-1973).

4.Confirmarea practică a gândirii keynesiste, mai întâi prin promovarea de către SUA a New Dealului, iar apoi, în perioada postbelică și de către celelate țări prin implicarea mai activă a statului și promovarea politicilor guvernamentale de reglare a proceselor și proporțiilor economice, inclusiv a celor macroeconomice și de protecție socială.

Este adevărat că acest curs al evenimentelor a fost întrerupt de cel de-al doilea război mondial, dar, după acest război, politica dirijistă a fost reluată cu rezultate bune, contribuind la creșterea economică a țărilor occidentale într-un ritm înalt, necunoscut până la acea dată.

Pe termen lung, politica economică dirijistă a avut efecte mai complexe. Deși creșterea economică (sporirea substanțială a venitului național de la un an la altul) a continuat mai bine de două decenii după cel de-al doilea război mondial, fără perturbări violente, cu timpul au început să se manifeste o serie de „efecte perverse” (indirecte, neașteptate) ale acesteia. Este vorba în special de inflație atât sub forma ei „târâtoare”, cât și sub forma „galopantă” în diferite momente ale perioadei postbelice. Două cauze mai importante au contribuit la subminarea echilibrului economiei de piață contemporane și manifestarea violentă a dezechilibrelor sub forma unui complex de crize (funcționale, structurale, globale etc.). Pe de o parte, este vorba de creșterea considerabilă a ponderii cheltuielilor publice, însoțite de creșterea deficitelor bugetare ale țărilor dezvoltate. Pe de altă parte, este vorba de modificarea caracterului și destinației investițiilor de stat care au fost orientate spre sectorul militar, reducând considerabil efectul creator de venit și de locuri de muncă al acestor investiții, iar uneori transformându-l de-a dreptul în „efect depresiv”. Când aceste consecințe negative au început să eclipseze avantajele inițiale reale ale dirijismului, la granița dintre deceniile 7 și 8 ale secolului XX, a luat amploare critica antidirijstă și antikeynesistă, relansând în prim-planul controverselor teoretice și politice din economie, orientările de natură liberală.

Perioada de glorie a keynesismului a durat cam trei decenii (1936-1965-1968). Lucrările de prezentare și popularizare a gândirii economice a lui Keynes au înfățișat-o pe aceasta ca o revoluție în gândirea economică a secolului XX. Sunt semnificative în acestă privință, mai ales lucrările americanilor L.R. Klein (Revoluția keynesistă – 1947), Alvin H. Hansen (Ghid pentru Keynes …și economia americană – 1957), S.E. Harris (New-Economics 1977) și R. Lekachman (Epoca lui Keynes – 1967), precum și ale britanicilor R.F. Harrod (Viața lui J.M. Keynes – 1951) și Joan Robinson (Filozofie economică – 1964).

Dacă în cazul lui Keynes decalajul dintre politicile dirijiste și teoria macroeconomică, ce avea maniaera să le legitimeze, era relativ mic (aproximativ 10-15 ani), în schimb, intervalul de timp în care trebuia testat practic teoria lui Keynes a fost, evident, extrem de scurt (de numai patru ani), deoarece cursul normal al vieții economice a fost întrerupt de izbucnirea celui de al doilea război mondial în anul 1940.

După terminarea celui de-al doilea război mondial au fost reluate discuțiile depre valabilitatea keynesismului și dirijismului, ca și despre raportul dintre ele și teoria, respectiv politica economcă tradițională (neoclasicismul, liberalismul, curentele antiliberale). Atât desfășurarea celui de al doilea război mondial cât și evoluția economică ulterioară au evidențiat legătura tot mai strânsă dintre țările lumii, pe de o parte, în ce privește securitatea lor, iar pe de altă parte, în ce privește economia lor (creșterea continuă a volumului producției și diversificarea structurii și orientării geografice a comerțului exterior, respectiv internațional). În aceste împrejurări, un rol important în modelarea economiei și gândirii economice din perioada postbelică l-a avut competiția dintre capitalism și socialism..

Prestigiul teoretic și autoritatea politică ale lui J.M. Keynes au fost recunoscute în perioada postbelică de un număr mare de oameni politici și economiști, atât prin acceptarea planului său de reorganizare a sistemului monetar internațional la Conferința de la Bretton-Woods (SUA) din 1944, cât și ulterior prin folosirea operei lui ca fundament teoretic și politic de creștere și dezvoltare economică în țările occidentale puternic industrializate.

În funcție de preocupările lor anterioare și de specificul problemelor economice din țara lor, adepții lui Keynes din perioada postbelică au preluat și dezvoltat acele părți din opera maestrului care răspundeau mai bine problemelor practice cu care erau confruntați ei înșiși, au relevat lacune și au criticat unele poziții vulnerabile din aceeași sursă, în măsură în care inspiratorul lor nu le oferea un răspuns suficient de convingător pentru aceste probleme noi.

Unele probleme economice erau prezente în toate categoriile de țări, printre care dezideratul stabilității economice, impactul progresului științifico-tehnic asupra economiei, ridicarea standardului de viață al populației, extinderea relațiilor economice externe și îmbunătățirea poziției țării respective pe piața mondială, problema resurselor, îndeosebi a energiei.

Concretizând economia americană din deceniul al 6-lea al secolului XX: A.H. Hansen spunea: „Economia noastră nu mai este pe de-a întregul o economie de piață. Ea este o economie mixtă publică și particulară… Ceea ce se dezvoltă este statul bunăstării și nu statul ca proprietar și ca agent economic nemijlocit. Statul bunăstării – precizează autorul -, este, în primul rând, un redistribuitor de venit și un mare cumpărător al produselor întreprinderii particulare. Dar treburile le face întreprinderea particulară”.

În deceniul 7 au intervenit unele schimbări în optica guvernanților nordamericani, în sensul că republicanii (Nixon, Reagan, Bush) acordă întâietate neoliberalismului, chiar dacă nu resping total dirijismul. Dar chiar și în această situație, ideea unei economii mixte și deci legitimarea unei anumite intervenții a statului în economie continuă să fie idei umanim acceptate în literatura de specialitate occidentală. Pe măsura evidențierii unor limite ale teoriei și politicii economice keynesiste, pe măsure înmulțirii criticilor împotriva lor, s-a conturat o stare de nemulțumire accentuată împotriva keynesismului și dirijismului, care a culminat în deceniile șapte și opt ale secolului XX, declanșând criza keynesismului. În aceste condiții s-au intensificat considerabil atacurile neoliberale împotriva keynesismului, dirijismului și neokeynesismului, îmbrăcând forma unei adevărate „contrarevoluții monetariste” (Friedman, Clower, Leijonhufvud).

Keynesismul, socotit tămăduitor până la criza din 1974-1975, a început să fie prezentat de promotorii contrarevoluției ca un leac care vindecă boala dar îl poate nimici pe bolnav. Accentul mare pus pe sprijinirea cererii, ca o condiție a funcționării mecanismului economic, a fost transformat de adversarii neoclasici, în plină ascensiune, în cap de acuzare pentru incitarea inflației cu două cifre, devenită pericol principal pentru mersul societății.

Susținătorii lui Keynes contraatacă contrarevoluția motivând că doctrina maestrului a fost, cu timpul, deformată de ingerințe neoclasice, care i-au deturnat sensul, făcând-o ineficientă și chiar contraeficientă.

Profesorul M. Feldstein aprecia că perioada anilor 60 a fost cea mai favorabilă keynesismului, dar tot ea i-a pregătit și decăderea. Doctrina lui era construită pe piesa de bază a insuficienței cererii solvabile a cărei impulsionare îngrădea posibilitățile de sporire a ofertei. De aceea , prin politicile economice keynesiste nu se putea împinge economia înainte „cum nu poți împinge o sfoară”… dar poți să tragi de ea cu efort și oboseală. Aplicarea remediilor keynesiste în SUA în perioada administrației Kennedy-Johnson a condus la reducerea șomajului cu prețul incitării inflației. Autorul consideră că efectele respective derivă din „viziunea incorectă a keynesismului asupra șomajului și teama nejustificată de acumulări… Pentru a reduce șomajul, keynesiștii au recomandat sporirea cererii prin intermediul creșterii cheltuiellor guvernamentale… Din păcate, opinia keynesistă că șomajul este determinat de lipsa de cerere, a condus către o politică, care a supraestimat cererea și a incitat inflația la sfârșitul anilor 60 și în anii 70.” O asemenea constatare a impulsionat reacțiile negative față de keynesism și a descis cale reafirmării neoclasicismului, de economiști de prestigiu ca F. Hayek, J. Rueff, M.. Friedman, de o seamă de „noi economiști”.

.Practica economică mondială inter și – mai ales – postbelică a consemnat numeroase experiențe și politici guvernamentale de inspirație keynesistă. Pe drumul deschis de Keynes s-au fundamentat și perfecționat politicile macroeconomice de intervenție a statului în economie și de reglare a proceselor și proporțiilor economiei concurențiale.

Practic, politica economică a secolului XX-lea a fost dominată de keynesism începând cu perioada interbelică și până la sfârșitul deceniului al optulea al secolului, dirijismul keynesist a constituit principala sursă de inspirație a politicii economice, pretutindeni în lume. În ultimele două decenii, asistăm la un declin al politicilor dirijiste și revenirea în forță a politicii inspirate de neoliberalism. Cu toate acestea, politica sfârșitului secolului al XX-lea a preluat viziunea macroeconomică de inspirație keynesistă, pe care o folosește într-un climat predominant liberal.

Capitolul V. Meritele și limitele concepției lui J.M. Keynes

„Cel mai mare omagiu care poate fi adus unui economist, este de a recunoaște că știința economică este de neimaginat fără el. Nu este oare evident că un astfel de caz este al lui Keynes?”.

~Marc Blaug~

Meritele doctrinei keynesiste

Keynesismul se numără printre cele mai prestigioase și răspândite teorii și doctrine economice din secolul XX.

Raportată la gândirea economică premergătoare (neoclasică, dar și eterodoxă, inclusiv marxistă), concepția lui Keynes despre economia contemporană de piață prezintă o realizare de excepție, fără a întuchipa desigur, perfecțiunea.

Merirul principal al teoriei generale a lui Keynes îl constituie curajul de a demola dogme demola dogme anacronice (iluza autoreglării spontane a economiei de piață) și realismul cu care a cercetat aspectele cele mai neplăcute ale realității economice din secolul XX și anume instabilitatea și dezechilibrele din economia țărilor celor mai dezvoltate. Rupând vălul iluziilor „ortodoxe” tradiționale, Keynes recunoaște că instabilitatea este o trăsătură inerentă economiei de piață, legată de faptul că deciziile economice se iau pe considerente ce țin de maximizarea profitului, chiar dacă acest lucru este exprimat uneori mai voalat, folosind termenul de eficiență.

Concretizând acestă idee, Keynes are meritul de a recunoaște trei dificultăți congenitale ale capitalismului și anume: prezența cronocă a șomajului, mari inegalități în repartiția averilor și a veniturilor, precum și contradicții puternice în sfera relațiilor economice internaționale, respectiv a politicilor economice externe. Ca un rezultat al acestor dificultăți el recunoaște, de asemanea, prezența contadicției dintre producție și consum, faptul că desfacerea producției este problematică în condițiile în care cererea efectivă (solvabilă) rămâne mereu în urma acesteia

Keynesismul a șocat, dar s-a și impus rapid în atenția celorlalte curente de gândire economică și mai ales a oamenilor de politici și a organizațiilor obștești (sindicatele) îndeosebi prin trei trăsături: a). Recunoașterea faptului că incertitudinea, respectiv instabilitatea și dezechilibrele constituie forme normale de manifestare ale economiei contemporane de piață; b). Sublinierea faptului că înțelegerea acestor caracteristici, precum și a terapiei lor presupune examinarea mecanismului de funcționare a economiei de piață nu numai la scară microeconomică, ci mai ales la scară macroeconomică și c). Denunțarea multor iluzii ale liberalismului și limite al pieței, precum și legitimarea intervenției statului contemporan în economie, respectiv dirijismul.

Doctrina keynesistă s-a pronunțat ferm împotriva oricărei modificări a esenței statului capitalist, a coținutului proprietății , sau a structurilor economice concurențiale. Dimpotrivă, sensul major, mesajul fundamental al keynesismului este consolidarea societății capitaliste și realizarea progresului economic al capitalismului. Keynes însuși a atras atenția, în repetate rânduri, asupra pericolului trecerii la socialism și la proprietatea colectivă.

Principala precizare cu adevărat nouă care se regăsește în sistemul keynesist se referă la faptul că politica fiscală este capabilă să asigure un nivel al venitului compatibil cu ocuparea deplină a forței de muncă.

Alături de ea se găsesc și altele, care au atras numeroși aderenți:

Existența unor diferențe semnificative ale înclinației marginale spre consum ale menajelor la diferitele niveluri ale venitului.

Elesticitatea investițiilor în funxție de rata dobânzii este forte mică

Elasticitatea cererii de bani în funcție de rata dobânzii este forte mare

Înclinația medie spre consum a comunității tinde să scadă pe măsura creșterii venitului național, indicând că amenințarea „stagnării seculare” în economiile mature este tot mai mare pe măsură ce ele devin mai bogate. Din această precizare se revendică „sugstia” keynesistă a redistribuirii veniturilor prin ntermediul politicii guvernamentale în favoarea categoriilor defavorizate, ca măsură a sporirii venitului și a ocupării forței de muncă.

Limitele doctrinei keynesiste

Analiza făcută de Keynes mecanismului de funcționare a economiei de piață și dezechilibrelor ei are însă și părți mai puțin clare sau chiar vulnerabile.

O prima dificultate decurge din limbajul forte complicat, în multe privințe diferit atât de cel liberal tradițional, cât și de cel eterodox, precun și din nuanțările și precizările pe care le aduce termenilor de la un capitol la altul (de exemplu, deosebirea dintre venitul brut și venitul net) sau noțiunile noi utilizate (de exemplu prețul de cerere al producției și prețul de ofertă al producției) etc.

O altă slăbiciune este legată de ignorarea cauzelor structurale ale dezechilibrelor din economia contemporană, a deosebirilor calitative dintre diferite categorii de agenți economici (firme mici și corporații gigantice), dintre diferite categorii de parteneri (agenți individuali și unități financiar-bancare cu activități speculative, țări mici cu profil agrar și țări mai puternic industrializate).

O anumită ambiguitate persistă în opera lui Keynes în legătură cu rolul factorilor subiectivi, psihologici în explicarea proceselor economice: nu este lămurită nici originea, nici ponderea factorilor subiectivi în funcționarea economiei de piață, comparativ cu factorii obiectivi. În plus, se vorbește despre înclinații psihologice asemănătoare sau chiar identice, în ciuda structurii sociale foarte diferite a societăților naționale din secolul nostru. Este oare riguros științific să se vorbească despre o „înclinație spre consum” ridicată în țările sărace și o „înclinație spre consum” redusă în țările bogate, în situația în care în ambele categorii de țări există grupuri sociale bogate și grupuri sociale sărace despre care cu greu se poate afirma că au un comportament identic, „înclinații” similare ?

Atenția excesivă acordată consumului și cererii efective de mărfuri l-a determinat pe Keynes să subaprecieze importanța producției și a ofertei în descrierea mecanismului de funcționare a economiei contemporane, simplificând datele reale ale procesului realizării (vânzării) producției, rolul diferitelor sectoare (producția de bunuri de consum, producția de obiecte de lux, producția de bunuri investiționale) ca și rolul inegalităților de venit în acest proces și în pregătirea condițiilor pentru reluarea procesului de producție.

Față de raționaentul keynesist referitor la economii, se pot face două observații:

Sumele economisite nu sunt întotdeauna factor de dezechilibru, întrucât ele sunt depuse la instituții de credit care le reântorc în economie;

În timp ce unii oameni economisesc, amănând o parte a cererii prezente în viitor, alții cumpără pe credit, aducând cererea viitoare în prezent. Între aceeste două procese există puternice tendințe de compensare.

Urmărind stimularea, pe toate căile, a consumului neproductiv și a investițiilor, Keynes va lăsa loc contemporanilor să-i atace doctrina. Fără îndoială, consumul și investițiile într-o economie de piață joacă un însemnat rol în asigurarea echilibrului. Totodată, trebuie ținut seama de realitatea că nu orice consum și orice investiție joacă un rol pozitiv în societate.

Consumul neproductiv, ca și investițiile în domeniul militar de exemplu, pe care Keynes, ca și Robert Malthus, le susține, ca măsuri eficace de însănătoșire a societății, au fost condamnate chiar de reprezentanții școlii clasice de Economie politică (A. Smith, D. Ricardo). Pe aceeași poziție se vor situa și mulți din succesorii lui Keynes, R.F. Harrod, E. Domar, J. Robinson, P. Straffa).

Totodată, este larg recunoscută o legătură strânsă între echilibrul economic și o repartizare mai echitabilă a veniturilor în societate (în favoarea maselor populare), J.M. Keynes nu abordează acestă corelație vorbind de „psihologia colectivității” în general.

Deși are meritul de a fi preconizat studierea rolului real al banilor în funcționarea economiilor moderne, analiza făcută de Keynes este departe de a fi pătruns în toate ungherele acestui factor omniprezent care sunt banii și de a fi surprins multiplele aspecte prin care banii devin un mijloc de dezechilibrare a economiei, de deformare a dimensiunii și rolului diferitelor fluxuri economice.

Argumentul keynesist după care, ca națiune, noi ne plătim datoria nouă înșine s-a dovedit fals. „Din cauza deficitelor bugetare din trecut , susține M. Feldstein, acum avem un stoc mai mic de capital , o productivitate a muncii mai mică și venituri reale mai mici. Noi și copiii noștri vom plăti adevăratele costuri ale deficitelor din trecut… Doar plata dobânzii la datoria națională reprezintă acum 40% din toate impozitele asupra veniturilor personale. Fără acestă datorie moștenită, impozitele ar fi cu 40% mai mici azi și stimulentele pentru compensarea taxelor ar fi mult mai eficace”. Aplicarea keynesismului a lăsat guvernelor greaua moștenire a inflației, deficitelor bugetare și datoriei publice carea fectează orice politică de redresare și avânt. Mai mult, ele au stimulat crearea unui aparat greoi, supradimensionat și costisitor, structuri rigide impuse de guverne, considerate de George Shultz ca fiind principalele obstacole ale creșterii economice.

Cel mai înșelător aspect al doctrinei keynesiste, după opinia unuia dintre foștii ei susținători, este lipsa de considerație pentru acumularea de capital, accentul pe efectul și câștigul imediat, fără a ține seama de ce se va întâmpla într-un orizont de timp mai larg. În acest sens Keynes a căutat să dea pretigiu „intelectual ideii după care o țară se poate dezvolta mai mult dacă economisește mai puțin”.

Orice teorie generală originară comportă îmbunătățiri, mai mult sau mai puțin substanțiale, cu trecerea vremii, indiferent de orizontul de timp pe care se axează. Adăugirile sunt legate de nevoia îndepărtării neajunsurilor, adaptării la cunoașterea noilor procese și fenomene apărute în societate și economie, ca și de cea a susținerii prioritare a intereselor naționale și/sau ale anumitori grupuri sociale. Același lucru s-a întâmplat și cu teoria generală keynesistă care, prin îmbunătățirile postbelice aduse, a devenit neokeynesistă. Reacțiile economiștilor neoclasici față de prestigiul crescând al keynesismului a fost forte diferită. Unii s-au alăturat noului curent, explorându-i valențele cognitive reale și încercând chiar, să-l dezvolte (neokeynesiștii), alții au păstrat unele rezerve față de keynesism, dar au recunoscut totuși că ele constitutuie un capitol de care nu se poate lipsi știința economică (sinteza neoclasică); mulți neoclasici au preluat categoriile macroeconomice folosite de Keynes, limbajul lui, dar au respins concluziile lui teoretice și practice dirijiste (monetariștii), etc. Cu timpul s-a manifestat o tendință de prezentare simplificatoare a keynesismului, fie din motive didactice și de accesibilitate (de ex. J. Hicks), fie datorită interesului numai pentru anumite părți din keynesisim, îndeosebi față de dirijism (neokeynesiștii nordamericani).

Amendarea doctrinei keynesiste de către neokeynesiști și care dau conținutul acestei orientări, se concretizează, în principal, în:

Dinamizarea doctrinei keynesiste, realizată în special de R.F. Harrod, J.R.. Hicks (englez), E.Demar (american);

„Sinteza neoclasică” realizată de P.Anthony Samuelson (american);

„Stânga” de la Cambridge, realizată de Joan Robinson și Piero Sraffa (ambii englezi)

Neokeynesiștii (Harrod, Domar, Robinson) au arătat importanța dinamicii economice și, în cadrul acesteia, a acumulării de capital (Robinson) pentru sporirea investițiilor, precum și utilitatea măsurării interacțiunii dintre sporul de acpital și de venit (Harrod, Domar). Recunoscând meritele doctrinei originale, reprezentanții neokeynesismului semnalează o serie de insuficiențe ale acesteia:

Caracterul static al modelului matematic keynesist

Caracterul eclectic și contradictoriu al unor teze susținute de Keynes (supralicitarea rolului consumului neproductiv ca factor de echilibru, etc.)

Supraestimarea factorilor psihologici în explicarea fenomenelor și proceselor economice.

Postkeynesiștii (Eicher, Kregel, Steedman) au sugerat necesitatea reexaminării problemelor microeconomice (prețuri, venituri) pe alte baze (neoricardiane) decât teoria neoclasică, acceptată și de către Keynes, ca și nevoia extinderii investigațiilor și la alte probleme acute printre care inflația, cheltuielile militare, relațiile economice internaționale etc.

Monetariștii au subliniat limitele politicii dirijiste fiscale în legătură cu sporirea ocupării mâinii de lucru („efectul de evicțiune”) în măsura în care cheltuielile și investițiile statului, făcute pe seama impozitelor, frânau cheltuielile și investițiile particularilor, etc.

În același timp au existat și tentative de recuperare neoclasică a teoriei keynesiste, fie în sensul atenuării deosebirilor dintre microanaliza neoclasică și macroanaliza keynesiană („sinteza neoclasică” întreprinsă de P.A. Samuelson și R.A. Solow), fie în sensul prezentării macroanalizei keynesiste ca o variantă sau un caz particular ale teoriei neoclasice a echilibrului economic (R.W. Clower, A Leijonhufvud), ceea ce, desigur, nu corespunde realității.

Recunoscând unele lacune și deficiențe reale ale keynesismului, postkeynesiștii contemporani au atras atenția asupra faptului că multe din criticile formulate la adresa teoriei economice dirijiste nu rezistă unei analize temeinice, că ele se bazează pe prezentarea simplificată a keynesismului de care nu poate răspunde autorul criticat.

În același tmp, ei au considerat, că, teoria și doctrina economică elaborate de Keynes, nu trebuie absolutizate, nu trebuie să pretindem ca ele să dea răspuns la toate problemele noi cu care ne confruntăm în prezent.

Atitudinea pe care o recomandă postkeynsistul francez Alain Barrere este transkeynesismul, ceea ce înseamnă preluarea ideilor valide și valabile din keynesismul original, dar în același timp și îmbogățirea lui cu noi idei, ca răspuns la noile probleme cu care suntem confruntați în prezent și sintetizând tot ceea ce a reușit să dea mai bun gândirea economică de după Keynes, dar, evident, excluzând criticile facile și nejustificate.

Keynes a fost prea încrezător în propria sa contribuție, apreciind singur că va revoluționa gândirea economică tradițională, deși ulterior, nu toți confrații săi au fost dispuși să recunoască această revoluție. Totodată, el a fost nedrept cu unii dintre predecesorii săi mai îndepărtați (mai ales K. Marx) sau mai apropiați (mai ales G. Bernacer), ale căror contribuții substanțiale la analiza dezechilibrelor și ciclicității economiei de piață le-a ignorat pe nedrept, deși avea unele informații în legătură cu aceste contribuții.

Este adevărat că nu toți economiștii au împărtășit acestă expresie elogioasă (revoluția). Adepții liberalismului, neoclasici ca F.A. Hayek sau principalul reprezentant al monetariștilor americani, M. Friedman, au criticat îndeosebi politica bugetară, respectiv politica fiscală (de redistribuire a veniturilor) preconizată de Keynes, chiar dacă au recunoscut însemnătatea analizei economice și a terminologiei macroeconomice folosită de J.M. Keynes.

Chiar și unii adepți și urmași ai lui Keynes se îndoiesc de legitimitatea termenului de „revoluție keynesistă”, având în vedere acordul lui Keynes cu microanaliza neoclasică (A.S. Eichner, J.A. Kregel), precum și faptul că a lăsat neexplicate multe probleme economice cu implicații sociale, printre care inegalitățile în repartiție și inflația, precum și puternicele decalaje la scară mondială.

Economistul francez G. Abraham Frois se întreabă recent (1988) dacă nu cumva unii dintre adepții lui Keynes l-au trădat, dacă sunt justificate sau nu criticile care i-au fost aduse și dacă nu cumva teoria lui Keynes și politica economică dirijistă s-au perimat, sunt depășite.

Economistul francez A. Barrere menționează mai multe versiuni foarte răspândite ale keynesismului, printre care: „cea din manuale, care prezintă studenților un rezumat ce se limitează la expunerea celor mai obișnuite instrumente de analiză; versiunea recuperatorilor, care prezintă acest sistem ca pe un acz particular al sistemului tradițional, în sensul că s-ar deosebi de acesta numai prin anumite ipoteze speciale și excepționale; versiunea practicienilor din domeniul afacerilor și al politicii economice care nu văd în aceasta decât o culegere de rețete practice; versiunea teoreticienilor care se bazează pe o primă lectură și care rămân sub impresia șocului inițial provocat de apariția „Teoriei generale”.

Iată câteva păreri despre personalitatea și concepția lui J.M. Keynes, pronunțate de diferiți economiști, adepți sau nu ai dirijismului și în special al keynesismului:

„Einstein a făcut pentru fizică ceea ce Keynes crede că a realizat pentru economie. El a prezentat o generalizare pe termen lung, în care rezultatele stabilite de Newton pot fi prezentate ca un caz particular”.

Arthur Cecil Pigou (1877 -1959)

„ Valoarea principală a Teoriei generale constă în…dificultatea ei de a fi citită, pentru că aportul său științific este neesențial”

Frank Knight

”Eu apreciez extraordinara sa vigoare și seducție intelectuală, totdeauna proaspătă, interesantă, originală și provocatoare…El era creier și conștiință”.

Ministrul Richard Clarke

„Noi toți folosim limbajul și aparatul keynesian; nimeni dintre noi nu mai acceptă concluziile keynesiene inițiale”.

M. Friedman

„Studierea Teoriei generale, nu te face neapărat keynesist, dar „ea face din noi economiști mai buni… Ca și în cazul lui Marx, este posibil să-l admiri pe Keynes, cu toate că viziunea sa socilală este greșită și că fiecare din propozițiunile sale este înșelătoare… Oricare va fi destinul doctrinei, memoria omului va continua să trăiască; ea va supraviețui în același timp keynesismului și reacției pe care el a provocat-o.”

.

J. Schumpeter

„Sistemul keynesist este rău cunoscut, rău interpretat și se impune, de urgență, o nouă lectură a acestuia cu scopul de a fi, nu numai cunoscut mai bine și apreciat mai corect, ci și de a beneficia de criticile pozitive care pot duce la îmbunătățirea și perfecționarea lui, cum s-a întâmplat cu toate marile siteme”.

A.Barrere

Un mare exeget al istoriei științei economice vedea un merit al mesajului keynesian în impactul său „cu problemele arzătoare ale epocii” tot așa cum formulase la timpul său și mesajul ricardian.

P.A. Samuelson și W.D. Nordhaus îl consideră pe J.M.Keynes drept unul dintre giganții științei economice, „un geniu multilateral care a dobâândit autoritate în domenii ca matematica, filozofia și literatura”, iar în ce privește gândirea lui economică, mai ales lucrarea sa „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor”, ei apreciază că aceasta a constituit „o provocare pentru gândirea macroeconomică existentă și a oferit temelia pentru curentul dominat din macroeconimie, adăugând că „ideile profunde și provocările revoluției keynesiste au inspirat o nouă generație de teoreticieni să înțeleagă de ce tind salariile și prețurile să fie rigide, de ce au variablele nominale, ca banii, un impact în mișcarea reală (în nivelul ș dinamica fluxurilor economice exprimate în unități fizice sau naturale) șo cum pot politicile fiscală și monetară să influențeze macroeconomia”.

„Cel mei interesant, cel mai influent și cel mai important economist al timpului său”.

A.C. Pigou

Teoria și doctrina economică keynesistă se numără printre cele mai conroversate componente ale gândirii economice, dar în același timp ele constituie unul din pilonii de bază al tendinței dominante din gândirea economică occidentală. Oricât de mult ar fi fost criticat, keynesismul a intrat definitiv și irevocabil în componența științei economice contemporane ca temelie teoretică a realității denumită de specialiștii americani cu termenul de „economie mixtă”. Această presupune îmbinarea, cât mai armonioasă posibilă, a inițiativei particulare cu activitatea de sprijin și control centralizat din partea statului, pentru mai buna organizare a mecanismului de ansamblu al economiei de piață.

BIBLIOGRAFIE:

Dodescu, Anca – „Istoria gândirii economice”. Ghid de studiu, Ed.

Universității din Oradea, 2001.

Dodescu, Anca – „Istoria gândirii economice”. Note de curs, Ed.

Universității din Oradea, 2000

3. Hausman, Daniel – „Filosofia științei economice”, Ed. Antet, București,

1993

4. Ionescu, Toader – „Istoria gândirii economice universale și românești”,

Ed. Sarmis, Cluj Napoca, 1999.

5. Ivanciu-Văleanu, Nicolae – „Istoria gândirii economice”, Ed. Didactică

și Pedagogică, București, 1992.

6. Keynes, Maynard John – „Teoria generală a folosirii mâinii de lucru a

dobânzii și a banilor”, Ed. Științifică, București, 1970.

7. Negucioiu, Aurel (coordonator) – „Economie politică”, Ed. Gheorghe

Barițiu, Cluj-Napoca, 1996.

8. Popescu, Gheorghe – „Fundamentele gândirii economice”, Ed. Anotimp,

Oradea, 1993.

9. Popescu, Gheorghe – „Evoluția gândirii economice”, Ed. Gheorghe

Barițiu, Cluj Napoca, 2000.

10. Sută – Selejan, Sultana – „Doctrine și curente în Gândirea Economică

modernă și contemporană”, ediția a II-a, Ed. All, București, 1994

11. Sută – Selejan, Sultana – „Doctrine economice”, Ed. Eficient, București,

1997.