REVOLUTIA INDUSTRIALA SI APARITIA ORASELOR PENTRU LUCRATORI [304208]

REVOLUTIA INDUSTRIALA SI APARITIA ORASELOR PENTRU LUCRATORI

CUPRINS:

EXPLOZIA DEMOGRAFICA URBANA

GENEZA URBANISMULUI MODERN

REALIZARILE

INCERCARI ULTERIOARE DE REZOLVARE A [anonimizat].

Daca populatia lumii a [anonimizat] a fost inca si mai rapida. In timp ce populatia globului s-a marit de patru ori din 1850, numarul locuitorilor oraselor a crescut de zece ori. Aceasta enorma crestere a [anonimizat]. [anonimizat]. In tarile in care progresul tehnic s-a [anonimizat] a antrenat o marire a [anonimizat] a facut posibila o crestere demografica si o ridicare a nivelului de viata.

Populatia Angliei si a Tarii Galilor era in 1700 de cca. 5,5 milioane locuitori. Peste 50 [anonimizat] 1750, cresterea a fost normala de 1 milion de locuitori. Peste inca 50 [anonimizat] 1801, populatia a crescut brusc la 9 milioane, ca in 1831 sa ajunga la 14 milioane.

Pentru a decoda corect aceste cresteri semnificative de populatie de la inceputul secolului 19-lea este obligatoriu sa analizam de unde a aparut aceasta. Rata natalitatii a [anonimizat] a [anonimizat] a fost singurul care s-a schimbat radical: de la 35 la mia de locuitori in perioada 1730-1740 la 21 la mia de locuitori in perioada 1811-23. [anonimizat], ce a dus la o alimentatie constanta de a lungul intregului an a [anonimizat] a [anonimizat] a altor cereale, a legumelor, [anonimizat], [anonimizat] a cimitirelor, o [anonimizat] a [anonimizat]. Toate acestea au facut ca durata de viata sa creasca de la 35 de ani la 50 in aceasta perioada

Aceasta crestere de populatie a necesitat o marire a cantitatilor de produse necesare oamenilor. Astfel, operatiunea de producere a tesaturilor, organizata in cadrul traditional al familiei, a ajuns prea inceata. [anonimizat], care aveau o productivitate sporita. Acestia au produs o [anonimizat]. Asadar in 1733, ceasornicarul J. Kay, a inventat o masina (flyshuttle), [anonimizat] a mai apela la un altul ca pana acum care era de obicei un membru al familiei sale. Apoi in 1771, R. Arkwright, un barbier din Preston, a inventat o [anonimizat]. Locul de munca a fost reamplasat langa cursul de apa. Watt a brevetat inca din 1767 [anonimizat], ceea ce a facut ca peste nici 20 de ani sa se inlocuiasca vechea energie hidraulica. A mai aparut astfel o noua conditie privitoare la amplasarea locului de munca, respectiv langa mina de carbuni. Aceste doua conditii au impus si o a treia si anume necesitatea de a produce in ateliere mari pentru ca rentabilitatea primelor doua conditii sa fie satisfacute. Iata cum s-a sfaramat un tip de productie traditional si anume cel familiar si s-a introdus unul care a schimbat modelarea urbana.

Concomitent, Darby a schimbat modul de prelucrare a minereului de fier, prin operatiunile de forjare si laminare, realizate prin inlocuirea carbunelui din lemn cu cocs.

A aparut siderurgia capabila sa satisfaca nevoile tot mai nesatule ale noii industrii mecanice. Ea s-a mutat de langa padure, langa minele de carbuni.

Rezulta ca intr-o perioada ce a cuprins o singura generatie, intre 1760 si 1790, s-au produs progrese tehnice ce au schimbat atat amplasamentul asezarilor umane, organizarea lor, cat si comportamentul uman. Dezvoltarea industriala se concentreaza in mari fabrici, ceea ce produce exodul populatiei de la tara spre noile centre industriale, unde se construiesc in graba cartiere compacte in apropierea acestora. Sistemul traditional de locuire de la tara in gospodarii izolate, ce se grupeaza in jurul unei parohii era depasit. Oferta de locuri de munca era mare, asa ca era nevoie si de organizarea cererii. Au aparut astfel organizatiile muncitoresti care au inlocuit corporatiile traditionale ale breslelor. Acestea din urma sunt interzise in Franta dupa Revolutia din 1791 si in Anglia din 1813.

La o asa schimbare in amplasarea si modelarea asezarilor umane era necesara si o schimbare a cailor de comunicatii. O cereau atat comerciantii, cat si transportatorii de materii prime si finite. Dupa 1745 companiile private au inceput construirea de drumuri utilizand metode inovate de Macadam. Raurile care erau navigabile au fost unite intre ele prin construirea de canale, dupa 1760. Reynolds, in 1767, construieste prima cale ferata pentru transportul carbunelui si in 1801 se infiinteaza prima companie feroviara pentru transportul marfurilor si anume Surrey Iron Railway. In 1825, Stephenson inventeaza locomotiva cu abur ceea ce produce raspandirea cailor ferate rapid in lume. Aceste schimbari produc o mobilitate nemai intalnita atat pentru marfa cat si pentru calatori, indiferent de clasa sociala. Aceasta democratizare a transportului de calatori se referea atat la distante mari cat si la navetism.

Toate acestea au facut ca populatia asezarilor umane sa creasca intr-un mod de neconceput pana atunci. Sa luam exemplul catorva orase din Anglia. Manchester avea in 1760 doar 12.000 locuitori, ca in 1850 sa ajunga la 400.000 locuitori. Glasgow avea in 1750 doar 30.000 locuitori ca in 1850 sa ajunga la 300.000 locuitori, Londra avea la sfarsitul secolului 18-lea 1.000.000 locuitori ca sa ajunga la fabuloasa cifra in istoria umanitatii de 2.500.000 locuitori in 1851, atingand 4,5 milioane in 1901 in comitatul Londrei pe o suprafata de 30.000 ha si 6,5 milioane cu cei care traiau in afara acestei delimitari concepute in 1888.

Aceasta schimbare uluitoare pe parcursul a numai catorva decenii, a dus la explodarea echilibrului stabil a ciclului vietii, ce se perpetua de secole, prin atingerea unei durate de viata ce se apropie de 50 de ani. De acum incolo mutatiile vor fi continue, ce vor naste neadaptari continue, crize continue si ca atare nici o problema nu mai are o rezolvare definitiva. Aceasta concluzie fireasca are urmari profunde in modelarea si amenajarea urbana, deoarece orice cladire devine un produs provizoriu ce poate fi inlocuit cu un altul si mai ales faptul ca acesta nu mai face corp comun cu terenul. Evident terenul devine un bun independent si ca orice marfa este supus legilor economiei de piata adica poate fi vandut sau cumparat.

Ultima consecinta majora a acestor schimbari s-a inregistrat in campul gandirii politice prin devalorizarea formelor traditionale de control public al spatiului construit. Vechile regulamente, vechile planuri unitare, existente inca de pe timpul evului mediu au fost socotite ca frane in noua dezvoltare a asezarilor umane. A aparut o incredere oarba in capacitatea oamenilor de a depasi problemele mediului, prin operatiuni concentrate, care sa duca la inlaturarea realitati inevitabile. Toate acestea se producea prin abandonarea interventiei publice sau mai exact prin limitarea ei in toate domeniile, cu o atentie speciala in modelarea urbana. Statul avea datorii uriase asa ca singura solutie a fost cea preconizata de Adam Smith care sustinea ca este necesar sa se vanda terenurile proprietate publica existente inca din timpul evului mediu si sa se acorde libertate deplina initiativei private in dezvoltarea urbana. Solutia a fost salvatoare pentru stat, dar ea a fost insotita si de dezavantaje majore si anume de o congestie a traficului si o dezordine ne mai intalnita pana atunci. A inceput transformarea zonelor centrale ale oraselor si aparitia periferiilor. In centrul asezarii dominate pana atunci de biserica, de palatul episcopal apar cosurile fabricilor. Cresterea populatiei face ca profilul strazilor sa nu mai corespunda, devenind prea inguste, traficul atat al oamenilor cat si al trasurilor era prea mare, casele prea mici, etc. Cei bogati parasesc centrul asezarilor plecand spre exterior, atitudine inceputa de filosofia baroca , fapt care face ca vechile palate, cladiri monumentale, manastiri din centrul oraselor sa incapa pe mana celor saraci si a noilor veniti, sa devina locuinte sociale. Lucru si mai grav, spatiile libere din spatele cladirilor sunt ocupate fie de noi locuinte, fie de ateliere, hangare, spatii mestesugaresti. Situatia periferiilor oraselor englezesti era dezastruoasa. Acesta era un spatiu liber initiativei private oricare ar fi ea, unde erau amestecate industrie, locuinte e lux, depozite, locuinte pentru saraci, unde nimic nu era planificat. Se pierde astfel omogenitatea sociala si estetica. Visul burghezului nou aparut este casa individuala, copie miniaturizata a palatului nobiliar sau a regilor. Gradina era obligatorie. Pentru cei saraci sau cei din clasa medie casa insiruita reduce copia si mai mult. Speculatorii de teren, care au invatat primii lectia prin care o parcela este un bun de vanzare, au singur obiectiv si anume imbogatirea rapida. Strazile nu au canalizare si totul se scurge direct printre oameni, carute, animale, copii care se joaca tot pe strada.

Acest mediu dezordonat este rezultatul conceptelor liberale despre dezvoltarea asezarilor umane. El este rezultatul necorelarii dintre initiativele antreprenoriale fie ele private, fie publice, care nu se supun nici unui regulament de construire.

F. Engels scria in 1845 despre „situatia clasei muncitoare din Anglia” ocupandu-se de Manchester „ orasul nou, numit si Irish Town… Aici dispare orice aspect urban. Siruri de case izolate, ce formeaza un ansamblu de strazi, se ridica precum in micile sate, pe un teren de argila gol, unde nu creste nici iarba; casele sunt in stare proasta, niciodata reparate, murdare, cu locuinte la subsol, umede si murdare; stradutele nu au pavaj, nici scurgere pentru ape; in schimb abunda de turme de porci, inchise in micile curti…„ Lewis Munford in cartea sa „The City in History” 1961 noteaza.” In Liverpool o sesime din populatie traia in beciuri… Aceasta aglomerare, rea in sine, aducea si alta pacoste dupa ea: soareci ce transmiteau ciuma bubonica, plosnitele ce infectau paturile si faceau somnul o cumplita suferinta, paduchele ce raspandea tifosul, mustele care vizitau fara discernamant atat toaleta din pivnita cat si laptele copiilor…. Mii de noi locuinte au fost construite spate in spate . Doua din cele patru camere pe nivel nu aveau lumina si ventilatie directa… In timp ce in secolul al 16-lea in orasele engleze era o ofensa sa arunci gunoaiele pe strazi, in orasele cuprinse de industrializare aceasta era o practica obisnuita. Gunoiul ramanea acolo, oricat de mizerabila si murdara era strada, pana cand cineva se catadicsea sa-l duca… Latrinele respingatoare erau in pivnite; era o obisnuinta sa ai o cocina de porci sub casa si ca porcii sa rame pe strada.”

Indicatorii pentru 1841 aratau o durata de viata medie a vietii in jur de 36 de ani pentru Londra si de 26 de ani pentru Liverpool sau Manchester, in comparatie cu media pe tara de 41 de ani ( Kingley Davis „ The Urbanization of the Human Population” Scientific American Sept 1965). Holera aparuta in Asia se raspandeste in jurul lui 1830 si in marile orase europene. In Anglia un grup de functionari si politicieni radicali publica o serie de anchete despre cartierele periferice in 1842, 44, 45 care produc un puternic soc in opinia publica. Aceasta preseaza parlamentul si astfel se voteaza in 1848 prima lege sanitara a societatii moderne. In Franta o lege similara apare in acelasi an , ca in Italia ea sa apara cu cativa ani intarziere in 1865. Datorita situatiei dezastruoase in Londra incepe contruirea retelei de canalizare majora care deverseaza in aval in Tamisa, ceea ce constituie o cerinta sine qua non a oricarei dezvoltari spatiale de atunci. Astfel se termina cu mirosul insuportabil al strazii londoneze si se scapa de holera.

Aceste stari de fapte a facut sa apara in Anglia o serie de modelatori ai formei urbane de doua tipuri. O categorie propuneau sa se faca schimbari sectoriale care vor ameliora succesiv mediul urban prin corijari progresive. Cealalta categorie erau utopistii care propuneau schimbari radicale in afara asezarilor existente.

GENEZA URBANISMULUI MODERN

De la sfarsitul Evului Mediu pana in secolul XIX, istoria europeana este marcata de o schimbare fundamentala in raporturile care se exercita intre burghezia comerciala si producatorii de bunuri.

Vechile raporturi mostenite din epocile anterioare dispar rapid; mestesugarii nu mai sunt independenti ci trebuie sa produca ceea ce le comanda comerciantii. Curand, datorita propriei lor imbogatiri precum si progresului tehnic, comerciantii vor putea reuni mai multi mestesugari in acelasi loc, vor putea diviza activitatile de productie si-I vor remunera pe muncitori „la bucata” sau dupa un nivel prestabilit.

O fractiune a burgheziei comerciale devine astfel „burghezie industriala”. Ea decide asupra naturii produselor, procesului de fabricatie, costului de productie si aprovizionare in general. De acum inainte, imbogatirea burgheziei nu mai este doar un rezultat al comertului ci si al productiei de bunuri; mestesugarii si alti producatori autonomi devin muncitori si sunt platiti cu un salariu mai mic decat valoarea produsului pe care il fabrica. Este evident ca din aceasta diferenta, pe care economistii o vor numi plus-valoare, industriasul isi va extrage profitul. Salariatul si manufactura au luat astfel nastere. Capitalismul industrial e pe cale sa se nasca. In aceeasi epoca, adica intre secolul XIV si secolul XVII, cele mai puternice burghezii comerciale din Europa se implica in traficul de sclavi si exploatarea coloniala in Americi, Africa, Asia.

Averi colosale astfel acumulate vor finanta implantarea de fabrici in secolul XVIII. Economistul Ernest Mandel estima ca expolierea coloniilor intre 1500-1750 de catre europeni, reprezinta cel putin un miliard de lire–aur engleze, sau cat valoarea tuturor intreprinderilor industriale europene in anul 1800. Industria are bineinteles de castigat din implantarea in apropierea pietelor de consum si a instalatiilor de transport. Orasele portuare importante sunt deci primele care adopta noua imagine a industrializarii. In secolul al XIX-lea, descoperirea motorului cu aburi, a meseriei tesutului si a procedeelor moderne de fabricare dau imboldul decisiv Revolutiei industriale si productiei masive de bunuri manufacturate. Impactul va fi fulgurant, iar orasele, devenite focare ale dezvoltarii industriale si ale consumului nu-si vor mai reveni niciodata pe deplin.

Capitalurile sunt investite masiv in industrie, iar economia devine esential urbana. Taranimea mizera paraseste mediul rural, care se depopuleaza cu repeziciune. Cei in cautare de locuri de munca migreaza puternic catre orasele industriale, care cunosc o crestere demografica fulgeratoare. Speculatorii funciari profita de aceasta situatie, iar pretul terenului urban atinge niveluri fara precedent.

Masele muncitoresti sunt supra-exploatate: se lucreaza intre 12 si 14 ore pe zi pentru un salariu derizoriu. Saracia si somajul ating paturi din ce in ce mai largi de populatie. Industriasii si politia

recruteaza fortat someri si oameni fara de adapost in refugii. Copiii sunt adesea inchiriati acestora de catre parinti fara posibilitati sau de catre case de copii. Populatia muncitoare, livrata necesitatilor industriei, este prost hranita si bolnava; in 1810, la New York mureau intre 120 si 145 de copii la 10 000 de nasteri; in 1850, numarul crestea la 180, apoi, foarte rapid, la 220 in 1860 si la 260 in 1870.

In ceea ce priveste cadrul construit, lipsa artificiala a terenului de constructii, creata de catre speculatori, se asociaza pretului ridicat al habitatului si saraciei endemice menite a reduce populatiile urbane la conditii lamentabile de viata. Locuintele muncitoresti, construite spate in spate in jurul unor situri industriale, nu au de obicei decat sase metri largime si trei etaje, de o singura camera fiecare. Jumatate din locuintele din orasul englez Bristol nu erau alcatuite decat dintr-o incapere. Aerul, lumina si spatiul sunt extrem de rare. Multi oameni au ajuns sa locuiasca in subsoluri, pe pamantul batatorit; la Liverpool, aceste subsoluri constituiau habitatul a 20 % din populatie. Construite in graba, casele nu dispuneau adeseori de nici un fel de instalatie sanitara, iar strazile erau insalubre. In 1845, la Manchester, exista un cabinet de toaleta la 21 de oameni. La drept vorbind, orasul industrial de la sfarsitul secolului al XIX-lea nu mai are nimic dintr-un oras: lipsit de forma, de simboluri, de spatii sociale. Supus implacabilei puteri a capitalismului industrial, el nu mai este decat un imens receptacul poluat si diform, o adunatura de cladiri heteroclite. Se aglomereaza oamenii si adaposturile lor, uzinele exala fum negru si urat mirositor, strazile sunt murdare si incurcate de circulatie, caile ferate strapung cartierele populare, care se invecineaza, la randul lor, cu terenuri virane in care se aduna deseuri industriale.

Lewis Mumford pune intrebarea esentiala: „Cum se putea ca orasul unit si coerent sa fie construit de cateva mii de indivizi actionand liber in directia interesului personal?” (Lewis Mumford, op. cit). La pogeul orasului industrial se va vorbi voluntar de „cancerul urban”: suprapopulare, aglomerare, demolare, speculatie, construire anarhica si, mai ales, saracie, mizerie si boala. Orasele Marii Britanii sunt atunci martorele primele mari epidemii, din care cele de holera in 1830 si 1848. Numai in acest moment, sub presiunea conjugata a ganditorilor socialisti, a maselor lucratoare si a burgheziei industrial amenintate, se va face simtita urgenta regandirii finalitatii organizarii spatiului si a dotarii cu noi mijloace de interventie, mai suple si mai aplicabile la ansamblul oraselor. Devenim brusc constienti ca orasele si amenajarea lor constituie unul din aspectele esentiale ale conditiei umane si unul dintre pilonii civilizatiei. Provocarea este pe masura: fondarea unei noi discipline, amestec delicat, dar judicios, de arta si stiinta, specializata in rezolvarea ansamblului problemelor urbane.

Acest efort de reflectie conduce la definirea unui concept global si, pentru prima data, la desemnarea sa sub termenul de urbanism.

Din Antichitate, practica organizarii spatiului nu cunoscuse niciodata o bulversare teoretica de asemenea anvergura. Cel mai adesea asimilata arhitecturii sau tehnicilor de inginerie, aceasta practica, dupa cum am putut constata, se limita in general la conceptia si ornamentarea marilor constructii, cat si trasarii strazilor principale. Exista putin interes pentru cadrul de viata al maselor populare. Bineinteles, un evantai foarte diversificat de probleme au fost puse societatilor urbane. Cu toate acestea, desi aceste probleme variau prin natura si prin solutiile lor, amploarea si anvergura lor nu au atins proportii atat de considerabile decat in secolul trecut.

Din acest moment, urbanismul zis „stiintific” ia locul practicii traditionale de organizare a spatiului, considerata partiala si disparata si careia i se reproseaza fundamentele exclusiv estetice sau simbolice, preocuparile pur formale (arhitectura si ornamentatie) si incapacitatea de a rezolva problemele sociale ale oraselor industriale. Intr-un cuvant, stiinta sociala intentioneaza sa inlocuiasca ritul ornamental.

Planificand implantarea cladirilor si utilizarea solului, se spera sa se rationalizeze si sa se aeriseasca tesutul urban si, evident, sa se amelioreze igiena publica si sa se diminueze riscurile

de epidemii si de propagare a incendiilor. Acesta era obiectivul prim si marturisit al noii stiinte urbane.

Totusi, pentru cei care vad in capitalism viitorul civilizatiei, este vorba inainte de toate de a face saracia populara mai suportabila. Se spera astfel sa se previna revoltele si insurectiile si sa se convinga poporul sa accepte noua ordine sociala. Pe scurt, se estimeaza ca un mediu construit mai sanatos ar garanta ordinea sociala si ar permite, in consecinta, cresterea productiei industriale.

In sfarsit, speculatorii si constructorii devin repede constienti ca a face comert cu terenuri si locuinte situate intr-un cadru construit de buna calitate aduce profituri mai mari. Oricum ar fi, consensul social este solid: toate grupele sociale revendica o ameliorare a conditiilor de viata urbana.

Conceptul si vocabula de urbanism, o datoram unui inginer spaniol, Ildefonso Cerda. In 1876, el scrie Teoría general de la urbanización si propune un plan urbanistic pentru extensia orasului

Barcelona. Pentru prima data, urbanismul ia conturul unei actiuni concertate, voluntare si globale de amenajare a spatiului, purtata stiintific de catre „urbanizatori” (urbanisti). Ori, monarhia spaniola considera „revolutionare” ideile lui Cerda, iar cartea sa va fi uitata timp de un secol, pana in 1979.

In 1880, germanul J. Stubben publica al sau Stadtbau (constructia oraselor sau „urbanism”) si, in aceeasi epoca, termenul de town planning este incorporat limbii engleze. In 1910, vocabula

urbanism intra in folosinta in Franta. Filosofi, sociologi, economisti, politicieni reprezentand toate clasele sociale, isi alatura efortul celui al inginerilor si al arhitectilor, in scopul imaginarii unei „vieti urbane” mai infloritoare intr-un cadru construit care sa-i fie apropriat. Se reflecta profund asupra societatii, orasului si raporturilor pe care le intretin acestea. Modele globale si noi principii de amenajare, inspirandu-se cateodata din trecut, sunt imaginate si discutate cu patima.

Din pacate, nimic nu este atat de simplu, acesti primi ganditori se confrunta cu intrebari esentiale. Ce demers stiintific trebuie abordat pentru a acoperi in mod adecvat ansamblul complex de probleme urbane? Cum sa cuprindem toate punctele de vedere asupra celei mai bune metode de planificare a spatiului? Care este cu exactitate campul de interventie al acestei noi discipline si, in consecinta, ce definitii am putea atribui diferitelor sale aspecte?

Dupa cum banuim, aceste intrebari nu si-au gasit niciodata un raspuns definitiv. Bineinteles, urbanismul s-a prezentat rapid ca o disciplina situata la rascrucea mai multor alte stiinte. Dar, tocmai pentru ca numeroase stiinte si-au adus contributia, definitiile urbanismului sunt numeroase si cateodata ambigue.

O intreaga serie de ganditori ajung sa repudieze notiunea traditionala de oras si elaboreaza modele care sa permita regasirea ordinii tulburate de masinism. Din aceasta cautare se va naste principalul curent al urbanismului modern, curentul progresist, care lasa cu mult in urma curentul umanist si pe cel naturalist.

REALIZARILE

Cea mai interesanta este Le Familistère, creat de Godin la Guise, sub cel de-Al Doilea Imperiu. Accsta este un fel de falanster, compus din trei blocuri patrate care se unesc in colturi, fiecare dintre ele avand o curte adapostita sub un acoperis de sticla. Curtile joaca rolul strazilor interioare prevazute de Fourier. in aceste imobile cu patru etaje. Godin isi instaleaza muncitorii.

Totusi el nu a pastrat ideea vietii in comun, caracteristica falansterului. Le Familistère are o gradina de agrement si numeroase servicii colective: crese, economat, spalatorie, macelarie, scoala, teatru, incepand cu 1880, Godin isi transforma intreprinderea intr-o cooperativa, asociind capital si munca. Ambitia sa era aceea de a crea, dupa ideea lui Fourier, o comunitate umana de sine statatoare si un cadru arhitectural corespunzator acestui ideal. El a putut sa-si realizeze acest vis generos datorita dinamismului economic al intreprinderii sale.

Cea mai mare parte a celorlalte realizari se limiteaza la constructia de locuinte pentru muncitori. In Anglia, influenta lui Disraeli este hotaratoare. in 1845, cateva persoane bogate fondeaza o „socictate pentru ameliorarea locuintelor claselor muncitoare". in 1851 sunt votate primele legi privitoare la constructiile subventionate. in 1853, Titus Salter creaza pentru muncitorii sai satul model Saltaire, inspirat din romanele lui Disraeli. in Franta contemporana, la initiativa lui Dollfus, cativa industriasi din Mulhouse fondeaza o societate care construieste case, spre a fi inchiriate sau vandute muncitorilor lor. Ca si acestia, alti patroni creeaza pentru muncitori orase in care ficeare casa isi are propria sa gradina; astfel de constructii sunt ridicate de familia Schneider la Creusot, de familia Wendel la Stiring. La Paris, Ludovic-Napoleon Bonaparte fondeaza in 1849 orasul Napoleon, pe strada Rochechouart, ansamblu de locuinte in jurul unei curti acoperite cu sticla, care anunta realizarea lui Godin de la Guise. Apoi, sub Imperiu, el isi accentueaza actiunea in favoarea locuintei populare. in Germania, se intalnesc numeroase realizari, dintre care cele mai importante sunt orasele muncitoresti ale lui Krupp la Essen.

Astfel ca, debarasate de continutul lor ideologic, utopiile pre-urbanismului sunt reluate de catre patronat si puterea publica.

INCERCARI ULTERIOARE DE REZOLVARE A PROBEMEI

Urbanismul progresist.

O data cu inceputul secolului al XX-lea, curentul progresist se transforma in urbanismul modern, care se vrea o stiinta globala referitoare la oras.

Incepand cu anul 1901, Tony Garnier intocmeste un plan de oras industrial in care se regasesc aproape toate elementele care stau la baza urbanismului modern"'. El i-a influentat in mare masura pe arhitectii „rationalisti" din prima jumatate a secolului, care au creat „stilul international" si au dat nastere modelului urbanismului progresist. Acestia au constituit, incepand cu anul 1928, o miscare internationala denumita cu initialele sale: CIAM (Congresul International de Arhitectura Moderna). in 1933, arhitectii CIAM elaboreaza un manifest doctrinar: Carta de la Atena. Veritabil catehism al urbanismului progresist, acest document reflecta multe dintre ideile lui Le Corbusier.

Urbanismul progresist este obsedat de modernitate. Orasul secolului al XX-lea trebuie sa apartina epocii sale, sa-si afirme contemporaneitatea cu tot ceea ce constituie tehnica de varf: uzina, automobilul, avionul. Estetica modernista, avand la baza rationalitatea si austeritatea, alatura acestor precepte dispretul pentru orasul vechi. Desigur, Carta de la Atena (art. 65) proclama ca „valorile arhitecturale trebuie salvate". in realitate textul nu preconizeaza decat conservarea catorva monumente majore, in jurul carora vor fi distruse „cocioabele", cu alte cuvinte casele vechi, ceea ce va permite crearea de „suprafete verzi". De altfel, inca din 1925, Le Corbusier prevede in „planul Voisin" intocmit pentru Paris demolarea aproape in intregime a constructiilor de pe malul drept al Senei. El consimte totusi sa pastreze pe peluza cateva monumente si, ici si colo, ramasite arhitecturale, de exemplu un edificiu din cartierul Marais, conservat sau transportat. Cu aceasta el socoteste ca „patrimoniul universal este respectat", chiar pus in valoare, pentru ca in acest fel oamenii vor putea sa se bucure mai mult de existenta lui. Vorbind despre cartierele Marais si Etoile, el spune ca acestea sunt „realitati vechi care socheaza un spirit nou". Le Corbusier este deci animat de un modernism simplist, fara nuante. Dar esentiala este probabil preocuparea lui patimasa pentru igiena, care se concretizeaza in nevoia majora de lumina solara si spatiu plantat.

Carta de la Atena cere constructii inalte, indepartate unele de altele, izolate in lumina si verdeata. Turnurile si barele sunt corolarul teoremei igieniste. Desi anglo-saxonii si olandezii se arata favorabili caselor joase, imobilul colectiv urias reprezinta idealul urbanismului progresist. in planul Voisin, Le Corbusier prevede inlocuirea fondului construit din centrul Parisului prin turnuri de 200 m inaltime, care ocupa doar 5% din suprafata solului. intr-un asemenea urbanism nu mai exista spatiu urban, ci doar unitati autonome pentru locuit sau destinate birourilor, fiecare dintre ele conceput ca un mic oras vertical. Modelul cel mai elaborat al unitatii de locuit este „Orasul radios" al lui Le Corbusier. realizat pentru prima data la Marsilia in 1947 si reprodus, printre altele, la Nantes si Berlin. Este un imobil vast, avand 17 niveluri, prevazut pentru 1 500 pana la 2 000 de persoane. El constituie versiunea modernizata si asezata pe verticala a falansterului, cu serviciile sale colectivc si cu strazile sale interioare inspre care se deschid locuintele. O alta teorema a urbanismului progresist este abolirea strazii, denuntata ca anacronica, zgomotoasa, periculoasa, contrara imperativelor insoririi si igienei. Carta de la Atena cere ca imobilele sa fie implantate la distanta dc fluxurile de circulatie. Modelul progresist se bazeaza pe o analiza a functiunilor urbane, dublata de o zonare a accstora. Functiunile de locuire, munca si de petrecere a timpului liber au repartizate zone specifice. Circulatia este dc asemenea con- ccputa ca o functiunc distincta, perfect independenta in raport cu volumele construite, cu o diferentiere a drumurilor in functie de viteza de deplasare. Aceasta schema urbana este considerata valabila pentru orice loc, pentru ca ea este conceputa pentru omul-tip.

Curentul umanist – Miscarea culturalista

Ea se bazeaza pe ideea, draga unor scriitori ca Max Weber sau Sombart, care afirma ca orasul european preindustrial a reprezentat un moment exceptional al istoriei si a permis realizarea individului si inflorirea culturii, gratie climatului particular al comunitatii urbane.

Aceasta miscare s-a nascut in Anglia secolului al XlX-lea, impulsionata de Pugin, Ruskin si Monis. Estetica si cultura ocupa la ei locul pe care il avea igiena la Owen si Fourier. Este o gandire anti-industrialista, hranita de nostalgia pentru orasul trecutului, ale carui caldura umana si calitate arhitecturala se cereau reinviate. Din aceste motive trebuia revenit la orase mici, cu limite precise, cu drumuri sinuoase, in respectul sitului. Acesti autori cred ca uratenia raspandita de societatea industriala este rezultatul unei carente culturale carc nu poate fi combatuta decat prin intoarcerea la o arta inspirata din Evul Mediu, in directa legatura cu renasterea artizanatului. Aceste conceptii nu au condus la realizari veritabile. Dar viziunea lor arhitecturala inspira satul-gradina de la Port- Sunlight, creat in 1887 de industriasul Lever pentru muncitorii din fabricile lui de sapun. Admirator al lui Ruskin, pasionat de gotic, el a construit 600 de case in stilul early English.

Catre sfarsitul secolului al XlX-lea, miscarea culturalista trece la stadiul de urbanism propriu-zis. Principiile de amenajare a oraselor sunt studiate cu clarviziune de arhitectul german Stubben, care publica in 1880 lucrarea Städtebau, tratat despre construirea oraselor. El trage invataminte din greselile comise de predecesorii sai care incercasera sa suprapuna un oras modem peste unul vechi. Conform ideilor sale, singura solutie consta in respectarea trecutului si in construirea orasului nou alaturi de cel vechi. O carte purtand acelasi titlu este publicata in 1889 de marele urbanist austriac Sitte, care denunta mediocritatea orasului modern si isi propune sa faca un studiu minutios al oraselor vechi, extragand de aici principii inspiratoare pentru responsabilii creatiei si extinderii urbane. El vrea sa inlocuiasca reusitele intuitive ale epocilor „in care respectul pentru arta era o traditie" printr-un demers constient. Nu este vorba de a copia orasele vechi, ci de a examina „ceea ce este esential in creatia lor" si adaptabil „circumstantelor modeme". Pentru Sitte, planul unui oras este o opera de arta. El trebuie sa se ordoneze in functie de locurile de trecere si de intalnire, care sunt strazile si pietele. Acestea trebuie sa reia modelul strazii si pietei medievale, spatiu vizual inchis si adesea neregulat. Partizan al continuitatii tesutului urban, Sitte se ridica impotriva modei care consta in izolarea monumentelor in mijlocul unui spatiu vast degajat de alte cladiri. El socoteste acest lucru ca foarte grav pentru majoritatea edificiilor vechi, al caror spirit este tradat tocmai prin acest mod de a incerca punerea lor in valoare.

In Anglia, urbanismul culturalist ia o noua directie cu Howard si proiectul sau de oras-gradina prezentat in 1898 intr-o carte intitulata To Morrow. El vrea sa reuneasca avantajele orasului si satului, realizand totusi un veritabil oras si nu o suburbie difuza, lipsita de centru si de limite. Conceput pentru 32 000 de locuitori, proiectul lui Howard contine o distinctie foarte neta intre cele 400 ha urbane si centura verde agricola de 2 000 ha care le inconjoara. Spatiul urban cuprinde in centru un spatiu comercial si administrativ; apoi, o zona inelara consacrata locuintelor, fiecare avandu-si propria gradina; in fine, la periferie sc afla o zona industriala. Pentru a impiedica specula funciara, comunitatea locuitorilor va fi proprietara terenului urban, fara a fi insa si proprietara caselor si intreprinderilor.

Aceste conceptii se realizeaza partial in cele doua orase-gradina de la Letchworth si Welwyn, aflate in vecinatatea Londrei. Dar ele nu au autonomia economica dorita de Howard: ele sunt orase-dormitor. In prima jumatate a secolului al XX-lea, termenul de oras-gradina cunoaste cel mai mare succes, mai ales in Anglia, in Olanda si in tarile scandinave. El desemneaza in general cartiere de periferie rezidentiale, avand casele dispersate in verdeata. Cu toate acestea, ceca ce s-a realizat in Franta sub numele de oras-gradina prefigureaza foarte adesea marile ansambluri (Chatcnay-Malabry).

Trebuie sa alaturam urbanismului culturalist opera urbana a lui Lyautey in Maroc. Ea se bazeaza pe un respect total al autenticitatii culturale si arhitecturale marocane. La Fes, Mec- knes, Marrakech, Rabat, orasul european este absolut separat dc orasul musulman, care isi pastreaza propria viata in spatele zidurilor de aparare.

Ca o concluzie a celor afirmate anterior putem spune ca in ciuda evolutiei imaginii urbane, definitia data orasului de catre Enciclopediie a ramas adevvarata pana la Revolutia Industriala: ”Un ansamblu de case dispuse de-a lungul strazilor si inchise cu o imprejmuire comuna.”

INTOCMIT DOLOG VALENTIN ANDREI

Bibliografie:

Harouel, Jean-louis, „Istoria urbanismului”

Peter Hall – “Orasele de maine”

Choay, Francoise, “Urbanismul – utopii si realitati”