Revolutia Industriala, Reper al Epocii Moderne

CUPRINS

INTRODUCERE

O parte din noile evoluții tehnologice, economice și culturale rămase pe planul doi în epoca modernă timpurie au devenit preponderente între 1760 și 1850, cu efecte radicale în Anglia și în nord–vestul Europei. Ca urmare, de atunci și până în zilele noastre, această perioadă a fost denumită ”revoluție industrială”.

Fenomenul denumit “revoluție industrială” a constituit și constituie încă unul dintre cele mai controversate din literatura de specialitate, fiecare autor încercând să–l cerceteze dintr–un unghi de vedere inedit, să reliefeze sau să nuanțeze aspectele pe care le consideră a fi cele mai semnificative.

Revoluția industrială este un ansamblu de fenomene care însoțește, începând din secolul al XVIII–lea, transformările lumii moderne, datorită dezvoltării capitalismului, tehnicii, producției și comunicațiilor. Revoluția industrială este procesul complex de trecere de la producția manuală la producția cu ajutorul mașinilor-unelte, de la stadiul manufacturier la stadiul marii producții mecanizate, la fabrică, proces care a revoluționat întreaga bază a societății burgheze. Revoluția industrială a avut loc pentru prima oară în Anglia, în ultimele decenii ale sec. al-XVIII-lea la începutul sec. al XIX-lea, iar mai târziu în Franța, S.U.A, Germania, Japonia, Rusia, România etc.

Primul care a folosit termenul de revoluție industrială, în deceniul al cincilea al secolului trecut, a fost Fr. Engels, care l-a pus în legătură, în principal, cu folosirea mașinii cu aburi a lui James Watt, în industria textilă engleză.

Revoluția industrială a devenit și ea evidentă sub multe aspecte. Inventatorii vremii, preocupați de obținerea profitului, au înființat pentru prima oară în istorie fabricile. Acest sistem de organizare a producției a sporit spectaculos capacitatea de prelucrare industrială a societăților care-l aplicau. Tendința către o nouă abordare în cadrul metodelor și organizării economice a dus atât la restructurarea producției, cât și la schimbări radicale în sistemele financiare. Simbolul revoluției industriale a fost mașina cu aburi inventată de inginerul mecanic scoțian James Watt, în 1765 și perfecționată de el până în 1784. Țara în care au fost întrunite, către 1780, toate premisele revoluției industriale a fost Anglia. Ea a devenit către 1830 “atelierul lumii”, și și–a asigurat o covârșitoare superioritate economică asupra celorlalte țări. După 1815 Franța, SUA și unele state germane și–au intensificat la rândul lor eforturile de industrializare.

CAPITOLUL II

IMPACTUL INDUSTRIALITĂRII ASUPRA ECONOMIEI EUROPENE

Europenii au desăvârșit această transformare industrială prin aplicarea noilor tehnologii la mijloacele de transport și comunicații. În prima jumătate a secolului al XIX-lea vasele cu aburi au început să brăzdeze apele Europei. În aceeași perioadă, căile ferate au împânzit teritoriile europene dominate de conducătorii de mașini. Din 1840 europenii încep să întindă cabluri la suprafața pământului și pe sub apă, ca să poată transmite mesaje pe tot cuprinsul continentului, cu viteza curentului electric.

La sfîrșitul secolului al XVIII-lea și în prima jumătate a secolului al XIX-lea inovatorii englezi din domeniul afacerilor au deschis perspectiva unei noi ordini economice, dar înainte de 1850 Belgia, Franța și statele germane au aderat la procesul de modernizare. La acea vreme Europa răsăriteană și Rusia abia dacă făcuseră primii pași în această direcție.

În zonele care începeau să fie transformate de revoluția industrială, orașele au căpătat dimensiuni uriașe, comparativ cu așezările anterioare. În această societate urbană în plină dezvoltare, industriașii și alți membri ai clasei mijlocii interesați de profituri au ajuns în scurt timp să strângă averi și să se bucure de prestigiu. Totodată, numărul lucrătorilor din fabrici a crescut mai repede decât oricare alt grup, marcând începutul procesului de transformare a clasei muncitoare.

Aceste schimbări rapide și radicale au accentuat deosebirile dintre economia Europei moderne și cea a societății europene din perioada anterioară. După 1760, revoluția economică și socială a adâncit contrastul dintre Europa și alte zone ale lumii. Înarmată cu noua economie și tehnologie, Europa putea să-și procure materialele și să-și confecționeze utilajele pentru a-și asigura supremația mondială până la sfârșitul mileniului astfel începe Epoca Europei moderne.

Revoluția industrială și industrializarea au astfel ca efect o vastă circulație internațională a forței de muncă, cu mărfuri adânci și asupra comerțului internațional. Dar odată cu emigranții, Europa își “exportă” peste ocean și contradicțiile caracteristice orânduirii capitaliste, care nu vor întârzia să se întoarcă împotriva ei.

Ca urmare a revoluției industriale s-a dezvoltat diviziunea socială a muncii, au apărut noi ramuri de producție, noi centre și orașe industriale; au învins definitive relațiile de producție capitaliste asupra celor feudale; s-a format burghezia industrială modern, cele două clase sociale de bază ale societății capitaliste. Revoluția industrială a marcat un alt salt uriaș în dezvoltarea forțelor de producție și a însemnat victoria definitivă a relațiilor de producție capitaliste. Diversitatea condițiilor istorice, a nivelurilor de dezvoltare economică a imprimat anumite particularități în desfășurarea revoluției industriale în diverse țări.

În România particularitățile revoluției industriale s-au datorat menținerii îndelungate a iobăgiei, existenței jugului străin și a lipsei, mult timp a unui stat național unitar.

Revoluția industrială în România s-a desfășurat mai târziu decât în Anglia, Franța, S.U.A, într-un ritm în general lent, inegal din punct de vedere al repartizării teritoriale și al ramurilor industriale uneori fără o legătură organică între ramuri.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, schimbarile din domeniul tehnicii de producție și, legat de acesta, în acela al relațiilor sociale reflectau procesul de înfăptuire a revoluției industriale constituind baza industrializării capitaliste a României.

La nivel european, revoluția industrială a reprezentat un salt datorat unodr acumulări generate de procese și fenomene ce s-au desfășurat de-a lungul secolului al XVII-lea. Sub aspect politic, acest secol se caracterizează și printr-un proces continuu de întărire și centralizare a unor state monarhice și printr-o cvasipermanență a stării de război.

În plan economic, acestea se reflectă în creșterea aparatelor administrative, curți regale rafinate, armate numeroase și înzestrate corespunzător în cheltuieli supradimensionate, care au generat fiscalitate ridicată, inflație și accentuarea rolului rețelei financiare internaționale.

Concomitent se constată avântul deosebit al comerțului maritim, îndeosebi ca urmare a numeroaselor descoperiri geografice prin care noile teritorii sunt atrase în sfera de influență europeană.

Astfel, apar și primele sociețăți anonime pe acțiuni, cu scopul de a asigura colaborarea între asociați pentru exploatarea unei zone geografice sau a unei rute comerciale. Prima societate pe acțiuni este considerată a fi Compania Olandeză a Indiilor Orientale, înființată în 1602 și având drept sediul la Amsterdam. Companii similare iau naștere extrem de rapid și în Anglia, Franța, Suedia, Spania, Portugalia. Importanța acestor companii este deosebită, datorită funcțiilor pe care le îndeplineau: cea economică, prin legăturile comerciale întreținute între țara de origine și teritoriile de peste mări, și mai ales cea administrativ-politică și chiar militară, în zonele de acțiune.

În esență, companiile comerciale au reprezentat vârful de lance cu ajutorul căruia s-au creat imperii coloniale moderne.

Agricultura secolului al XVII-lea, caracterizată, în ansamblu, printr-un randament, în general, slab, practicată cu tehnici și tehnologii rutiniere, dominată de marii latifundiari feudali, era grevată, în principal, de numeroasele și îndelungatele războaie dintre marile puteri monarhice, războaie care i-au sustras o foarte mare cantitate de forță de muncă și au transformat întinse suprafețe agricole în câmpuri de luptă. Porumbul și cartoful, aduse în secolul menționat, de peste Ocean, erau, deocamdată, doar curiozități fără semnificații economice majore și aveau să modifice structura culturilor agricole și a alimentației populației abia peste un secol.

Revoluția industrială și dezvoltarea industriei până la primul război mondial s-au desfășurat în mai multe țări, prezentând elemente comune, dar și particularități inerente de la o țară la alta, precum și de la o etapă la alta.

Revoluția industrială și dezvoltarea industriei, care, până la jumătatea secolului al XIX-lea, s-au desfășurat în grade diferite de intensitate, într-un număr de țări sporit incontestabil capacitățile de producție ale acestora și au pus cu acuitate, într-o măsură mult mai mare decât în perioadele precedente, problema mobilității și a utilizării factorilor de producție, și au avut o influență deosebită asupra altor domenii ale vieții economice.

CAPITOLUL III

MODERNIZAREA AGRICULTURII

Agricultura, ramură importantă a economiei oricărei țări, a reprezentat unul din primele domenii influențate de transformările generate de procesul industrializării, dar care, la rândul său, a exercitat influențe asupra acestuia.

Explozia demografică ar fi putut provoca foametea. Totuși, o dezvoltare fără precedent a agriculturii a preîntâmpinat o asemenea situație, contribuind totodată și la pregătirea Europei în vederea industrializării. Modernizarea agriculturii, care s-a dovedit atât de benefică, implica schimbări în metodele aplicate, în organizarea economiei agricole și în procedeele de exploatare a pământului.

3.1 Noi progrese în recoltare

Înainte acestei modernizări, europenii preveneau secătuirea resurselor solului odată cultivat, lăsând o porțiune de teren nelucrată. Către 1700, agricultorii din Țările de Jos își foloseau și mai eficient pământul, prin rotația culturilor. După ce recoltau cereale care reduceau îngrășămintele din sol, ei plantau de exemplu trifoi, care sporea fertilitatea pământului.

Charles Townsend și Thomas Coke au dezvoltat ulterio practica asolamentelor. Charles Townsend (1725-1767) a răspândit metoda de însămânțare a napilor, ca recoltă regeneratoare. Napii refertilizau câmpul și totodată, fiind rădăcinoase mari, afânau pământul. Thomas Coke a îmbunătățit și mai mult metoda, promovând o rotație de patru culturi, care sporea productivitatea pământului cu aproximativ 1000%.

În Europa se cultivă pentru prima oară roșii, cartofi și sfeclă roșie în epoca modernă. Primele două legume au sporit aportul de vitamine și calorii din alimentația europenilor. Sfecla de zahăr le-a furnizat dulciurile după care tânjeau încă de la descoperirea Lumii Noi, punând capăt dependenței lor de trestia de zahăr, importată din cele două Americi. În 1784, Arthur Young a editat o revistă intitulată “Anale de agricultură”, familiarizându-i pe agricultori cu aceste noi practici și contribuind astfel la creșterea productivității pământului.

Uneltele agricole s-au schimbat și ele odată cu introducerea metodelor moderne de cultivare și organizare pământului. Noile unelte folosite la munca câmpului și pentru strângerea recoltei au sporit productivitatea, intensificând efectele rotației culturilor și ale cultivării de plante noi. În plus, agricultura din ce în ce mai mecanizată se potrivea perfect cu dispunerea parcelelor în gospodăriile împrejmuite. Compatibilitatea acestor schimbări a favorizat creșterea numărului de mașini în peisajul rural, prefigurând începutul erei industriale.

3.2 Mașini Industriale

Unelte, mașini, reprezintă multitudinea de invenții prin care oamenii își sporesc capacitatea de a construi, de a produce, de a călători, de a comunica, de a desfășura tot felul de activități care le stimulează imaginația. Această înclinație către mecanică deosebește ființele umane de alți locuitori ai planetei mai mult chiar decât tendința de a se înmulți ca specie. Majoritatea țărilor din Europa și America de Nord au împins la extrem această tendință. Ele sunt mai dependente de mașină decât oricare altele din istorie.

Până în secolul al XVIII-lea, în Europa dispozitivele acționate de animale, apă sau vânt au satisfăcut necesitățile oamenilor timp de multe generații. O dată cu industrializarea, europenii adoptă tot mai mult mașinile bazate pe surse speciale de energie, cum ar fi aburul. Introducând astfel de invenții în viața lor de toate zilele, europenii au declanșat o revoluție de proporții gigantice: fără să-și dea seama, își făureau instrumentele supremației mondiale. Mașinile apărute în cursul revoluției industriale au fost concepute de inventatori de diverse naționalități de pe ambele țărmuri ale Atlanticului, deși în primele decenii de dezvoltare industrială transformările tehnologice s-au petrecut îndeosebi în Marea Britanie.

Cărbunele și fierul au început să fie folosite cu mult înainte de revoluția industrială. Totuși, la începutul epocii moderne, aceste două materii prime au căpătat o pondere mult mai mare în economie. Europenii au început să recurgă din ce în ce mai des la cărbune pentru încălzire, pentru producerea sticleri și metalelor, precum și pentru acționarea mașinilor industriale. Penutria accentuată de lemn din secolul al XVII-lea a încurajat tendință, dar avantajele utilizării cărbunelui în industrie au accelerat și mai mult tranziția.

Una din particularitățile de bază ale cărbunelui o constituie întrebuințarea lui în prelucrarea fierului. Ținând seama de faptul că cocsul este un cărbune supus unor temperaturi ridicate, Abraham Darbz a topit fierul într-un mod care-i sporea conssiderabil calitatea. Acest progres în prelucrarea fierului, cunoscut în primul deceniu al secolului al XVIII-lea, a determinat curând un număr din ce în ce mai mare de constructori să ridice structuri din fier.

La sfârșitul secolului al XVIII-lea, englezul Henry Cort a descoperit o modalitate de obținere a fierului de calitate superioară, fapt extrem de important pentru producerea mașinilor în era industrială. Pornind de la un furnal de concepție franceză, lui Cort i-a venit ideea să amestece sau să “pudleze” fierul topit, accelerând astfel procesul de prelucrare și obținând totodată un metal mai pur. Pudlajul a dus la creșterea cererii de fier și în același timp de cărbune.

Marea cerere de cărbune pe tot parcursul secolului al XVIII-lea i-a determinat pe mineri să coboare și mai adânc în măruntaiele pământului, până la straturi mai umede. Deși în secolul al XVII-lea pompele cu aburi sau de vid îi ajutaseră pe muncitorii din subteran să contracareze infiltrarea apei, în secolul următor lucrul în mină necesita mașini mai perfecționate.

Tehnologia primelor pompe de presiune germane, franceze și engleze, dintre care una era bazată pe interactiunea piston-cilindru, a creat premisele apariției unei pompe mai perfecționate, construite pentru prima oară în Anglia la începutul secolului al XVIII-lea. Thomas Newcomen, împreună cu un asociat al său , a inventat o mașină în care aburul produs într-un boiler deplasa un piston printr-un cilindru într-o singură direcție, după care apa rece condensa aburul, inversând procesul. Această mișcare acționa un mecanism de absorbție care scotea apa din mină. Pompa Newcomen era mai mult o mașină cu aburi decăt o simplă pompă.

Confruntat cu necesitatea de a procura o mașină cu aburi Newcomen în stare de funcționare pentru universitatea din Glasgow (Scoția), unde lucra ca tehnician prin 1760, James Watt a realizat o versiune îmbunătățită a acesteia. Mașina originală funcționa pe baza încălzirii și răcirii întregului cilindru în care se mișcă pistonul. Watt a construit o mașinp cu două camere conectate între ele, una permanent fierbinte pentru aburul care deplasa pistonul, cealaltă rece pentru condensarea care determina retragerea pistonului. Această inovație sporea atât eficiența, cât și puterea mașinii. În secolul al XIX-lea, versiunea perfecționată a mașinii cu aburi a devenit unul dintre principalii factori de remodelare a sistemului socio-economic.

De regulă, când o economie iese din stadiul agricol, ea se îndreaptă către manufactura de textile. În Anglia din epoca modernă timpurie, industria lânii era al doilea factor de comerț, după agricultură. Modernizarea a adus în prim-plan o altă ramură textilă profitabilă, în paralel cu dominația treptată a industriei asupra agriculturii. Producătorii de țesături din bumbac au format o avangardă, care a cunoscut revoluția industrială înaintea altor ramuri ale industriei. Ei introduseseră o serie de invenții relativ simple, dar deschizătoare de noi piețe.

Înainte de 1733, pentru a țese pânză de lățime foarte mică, doi oameni trebuiau să mânuiască suveica ce ducea firul pe război. John Kay, meseriaș din Lancashire(Anglia), a inventat în acel an o suveicp ce putea purta firul pe război sub supravegerea unui singur lucrător. Acest dispozitov acționat de ciocănele atașate cu sârme nu numai că mărea producția cu 100%, dar curând avea să determine un procent similar de creștere a producției rapide de fire.

Invenția lui Kaz nu a fost utilizată în multe fabrici până în anii 1760, când James Hargreaves a rezolvat problema penuriei de fire. În 1768, acest inventator britanic a încheiat procesul de perfecționare a mașinii de filat, inventând un mecanism acționat manual care dădea posibilitatea unui singur muncitor să producă fire pe mai multe fuse. Curând după aceea, Richard Arkwright a concceput mașina de filat acționată cu apă, invenție care folosea la filare energia apei sau a animalelor. La unsprezece ani după descoperirea mașini de filat, Samuel Compton a inventat o nouă mașină cu mai multe fuse, destinată filării de fire fine, care sporea și mai mult capacitatea de a produce cu putere umană. Producția de fire a crescut și mai mult prin utilizarea energiei apei și a animalelor în acționarea mașinii de filat.

Această avalanșă de fire constituia o mare problemă pentru țesători. Ei erau ultima verigăîn procesul de producție la războiul de țesut. Viteza vechilor suveici nu mai era suficientă pentru a transforma abundența de fire de țesături. Edmund Cartwright a găsit o soluție.

Războiul de țesut mecanic inventat în 1787 a permis ca operația finală a ciclului de manufacturare a textilelor să se desfașoare concomitent cu torsul și filatul, până la apariția unei noi invenții în materie de filat. Emulația în materie de inventică cunoștea un nou avânt.

Dacă furnizorii de fibre brute pentru industria textilă în plină dezvoltare ar fi continuat să culeagă manual bumbacul, muncă dificilă care necesita mult timp, producția de țesături nu ar fi putut crește atât de rapid.

Însă producătorii din Statele Unite trimiteau peste Ocean baloturile de fibre în cantitatea cuvenită, fiindcă din 1793 erau capabili să extragă fibra cu o viteză considerabilă, grație procedeului relativ simplu conceput de Eli Whitney, mașina de egrenat bumbac.Prezența sau absența unor drumuri și căi fluviale și maritime pe potriva necesităților industriale a construit la stabilirea locului și a momentului de începere a modernizării economice.

Ca urmare a propulsării Angliei pe locul întâi în ierarhia industrializării, în principal datorită avantajelor sale în domeniul transporturilor, extinderea producției a impus într-o măsură din ce în ce mai mare mișcarea mărfurilor cu mijloace de transport adecvate.

În același timp, anumite progrese în domeniul transporturilor. Modernizarea transporturilor a constat la început din canale și drumuri panate(macadam). Totuși, în cursul secolului al XIX- lea calea ferată a devenit principalul mijloc de transport al epocii industriale.

În perioada modernă timpurie, șinele de lemn facilitaseră activitatea de transportare a unei părți restrânse din mărfurile europene. Transportul pre-industrial pe șine consta în principal din vehicule tractate de cai, care cărau cărbune de la mine până la vapoare. În secolul al XVIII-lea necesitățile industriei fierului au fost satisfăcute și de vagoanele de cale ferată. La rândul său, această industrie a făcut posibilă perfecționarea șinelor, prin dublarea lemnului cu plăci metalice, în punctele în care acesta era supus la cele mai mari presiuni.

Tehnica de dublare parțială a șinelor, utilizată la începutul secolului al XVIII-lea, prefigura cele mai importante progrese în domeniul căilor ferate, majoritatea apărute în anul 1760 și ulterior. Aceste perfecționări au debutat prin construirea de către Richard Reynolds a primei căi ferate în întregime metalice în sud-vestul Angliei, în 1767. Au urmat noi îmbunătățiri.

La începutul secolului al XIX-lea căile ferate încep să răspundă unor necesități mai generale ale societății. Un rol esențial în dezvoltarea căilor ferate l-a avut mașina cu aburi. Locomotiva, mașină cu aburi pe roate, construită special sper a circula pe calea ferată, a impus supremația acestui mijloc de transport în raport cu alte posibilități de deplasare din epoca industrială, supremația păstrată de la mijlocul secolului al XIX-lea.

Inventatorii au testat pentru prima oară locomotiva în Anglia încă din anul 1803, însă dimensiunile, zgomotul și funinginea pe care o scotea au făcut ca preferințele să se îndrepte către alte vehicule.

Totuși, locomotiva se potrivea foarte bine cu calea ferată. După ce, în anul 1829, Rocket, locomotiva lui George Stephenson, a parcurs 19 km de cale ferată cu viteza de 16 km/oră, căile ferate special construite pentru trenurile acționate de aburi s-au extins rapid. Pe vremea voiajului miraculos întreprins de Rocket, suprafața Marii Britanii totaliza mai puțin de 800 km de cale ferată. La mijlocul secolului, rețeaua de căi ferate se extinsese la aproape 11000 km. Canalele și drumurile începeau să treacă pe locul doi în sistemul de transport al Europei industriale.

În profida importanței și utilității transportului pe apă înainte de începerea industrializării în Anglia, destul de puține vase navigau pe fluviile și râurile britanice sau din alte țări europene. Lansarea încununată de succes a vasului cu aburi Clermont de către Robert Fulton, pe fluviul Hudson din nord-estul Statelor Unite, în 1807, nu a afectat transportul naval european în aceeași măsură în care Rocket influențase extinderea căilor ferate.

Această schimbare mai lentă în domeniul transportului pe apă a fost probabil consecința lipsei unor căi navigabile adecvate pentru vasele cu aburi în zonele europene industrializate înainte de anii 1850.

Pe mare, vasele cu pânze au rămas mai eficiente și mai rentabile până la descoperirea unor noi tipuri de motoare și elice la sfârșitul secolului al XIX-lea. Cu toate acestea, în 1840, Samuel Cunard din Scoția a lansat oferta de transport peste Atlantic cu ajutorul vaselor cu aburi. Pasagerii și poșta au început să se deplaseze peste ocean grație realizărilor epocii industriale. Totuși, înainte de 1860 vasele nu puteau transporta încărcături prea mari, având în vedere faptul că motoarele lor necesitau cantități imense de cărbune.

Înainte de 1700, un meșteșugar francez a construit un vehicul cu patru roți, acționat de un om. Revoluția industrială a făcut posibilă apariția și producerea în serie a unor tipuri mai eficiente de vehicule cu autopropulsie.

În 1842, un meșteșugar scoțian a construit un vehicul pe două roți mai rapid decât poștalionul tras de cai. Această bicicletă construită de mână se deosebea mult de versiunea ei actuală. De asemenea, ea reprezenta mai puțin produsul revoluției industriale comparativ cu tipurile construite câțiva ani mai târziu.

În anii 1860, o firmă franceză de biciclete a început să fabrice vehiculul, realizând în 1865 o producție anuală de 400 de biciclete. Această bicicletă și altele fabricate în Franța în același deceniu aveau componente asemănătoare bicicletelor de azi. Așadar, constructorii de biciclete de la mijlocul secolului al XIX-lea puneau bazele unei industrii care aveau să se dezvolte mai târziu. Dar aceste evoluții timpurii demonstrează influența considerabilă a industriei asupra societății, de la muncă la distracție și dincolo de ea.

Noile procedee și schimbările economice determinate de acestea, care au plasat Anglia pe locul întâi în revoluția industrială după 1760, nu au prefigurat mijloacele supremației ei indiscutabile de dupa 1850.

Tehnologia epocii mașinii a trezit interesul unor națiuni învecinate față de puterea industrială într-un moment în care Anglia și alte țări europene atingeau un stadiu și mai avansat de revoluție economică. Forța acestui nou val de industrializare se datora în bună parte noilor tehnologii de la mijlocul secolului al XIX-lea. În ultimele decenii ale secolului, transformarea economică se va accelera, ca urmare a altor inovații.

În 1844, una dintre cele mai importante invenții, telegraful, transmitea primul mesaj cu viteza luminii pe un cablu lung de aproape 48 km, de la Baltimore la Washington D.C. Până în 1851, un cablu telegrafic subacvatic construit pe sub Marea Mânecii lega Marea Britanie de continentul european. Asemenea căi de comunicație electrică vesteau începutul unei noi ere în transmiterea mesajelor, element extrem de semnificativ în problemele de stat și în domeniul afacerilor.

Fierul cu conținut ridicat de carbon este foarte dur, dar în același timp sfărîmicios, însușiri importante pentru anumite produse obținute din acest metal. Totuși, la realizarea produselor din fier de la începutul epocii industriale se folosea în mai mare cantitate metalul cu conținut scăzut de cărbune, care era cu mult mai maleabil.

Muncitorii aveau nevoie de acest fier mai pur, ca să-l poată bate și încovoia, dându-i forma dorită. Când conținutul de carbon al fierului se reface prin anumite procedee de încălzire, aliajul care rezultă-oțelul-întrunește o multitudine de proprietăți ca: rezistență, flexibilitate și maleabilitate care fac din el un metal de calitate superioară în fabrica uneltelor și în construcții.

Până în 1856 nu exista o tehnologie de producere a unor mari cantități de oțel la un preț mai rezonabil. În acest context Henry Bessemer a descoperit o metodă de prelucrare, care a reprezentat un important pas înainte, epoca industrială urmând să se bazeze de-acum înainte pe avantajele oțelului.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

ANGLIA ȘI GERMANIA – MARILE PUTERI ALE EPOCII MODERNE. CONSECINȚELE REVOLUȚIEI INDUSTRIALE

ANGLIA – MAREA PUTERE A EPOCII MODERNE

Datorită victoriei revoluțiilor europene, economia țărilor a început să se dezvolte rapid, în Anglia deja la sfârșitul secolului al XVII-lea și prima jumătate a secolului al XVIII-lea volumul producției manufacturiere crește substanțial. Deoarece principala ei ramură era prelucrarea lânii, țăranii erau deposedați de pământ, în continuare el fiind transformat în pășune. Ruinându-se, ei plecau în cautare de lucru la oraș, completând rândurile muncitorilor.

Exploatarea coloniilor a devenit un izvor important de îmbogățire a claselor dominante engleze. Alt izvor, de asemenea însemnat, de acumulare a capitalului era negoțul cu robi. Concentrarea unor capitaluri mari în mâinile burgheziei și a noii nobilimi, rezervele de forță de muncă și de materie primă colonială ieftine au înlesnit dezvoltarea producției capitaliste.

Toate acestea au creat condiții favorabile pentru trecerea în Anglia în anii ' 60 ai secolului al XVIII-lea de la producția manufacturieră la cea de fabrică. Aceasta a devenit posibil și datorită noilor condiții tehnice de producție: a apărut mașina cu aburi și alte invenții tehnice, diviziunea muncii în producția manufacturieră treptat a creat premise pentru înlocuirea muncii manuale cu mașina. Acest proces a intrat în istorie sub denumirea de revoluție industrială. El a dus la creșterea extraordinară a producției industriale în toate ramurile economiei și s-a finisat la răscrucea secolelor XVIII-XIX.

În anul 1825 în Anglia s-a declanșat o criză economică de supraproducție. Multe întreprinderi industriale au fost oprite, creștea șomajul, scădeau salariile muncitorilor, dar, în același timp, erau majorate prețurile. Toate acestea s-au răsfrâns negativ asupra situației oamenilor muncii. Acest fenomen s-a repetat în Anglia în anii 1837, 1842, 1847. Criza din anul 1847 a cuprins aproape toate țările europene. Prima criză economică mondială a avut loc în 1857 și a fost cea mai acută din câte au fost înregistrate până atunci.

Deja în secolul al XVIII-lea Anglia a depășit alte țări după nivelul de dezvoltare a economiei, care a crescut și mai mult în prima jumatate a secolului al XIX-lea. Anii '50-'60 constituie apogeul supremației economice în lume, dominației ei pe piețele internaționale. Fără teamă de concurență străină, întreprinzătorii și negustorii englezi foloseau comerțul liber în calitate de instrument de expansiune economică. Lumea a fost inundată de mărfuri engleze. Celelalte țări serveau pentru Anglia drept "apendice de materie primă" și piață de desfacere a mărfurilor. Circa 1/2 din producția industrială mondială se producea în Anglia, care a fost numită «atelier al lumii». De această gigantică creștere economică au beneficiat, în primul rând, păturile avute, pe când muncitorii duceau un trai mizerabil.

Cererea crescândă în diverse tipuri de materie primă și necesitatea de noi piețe de desfacere a producției industriale au accelerat goana pentru acapararea de noi colonii. Țările, care n-au fost în stare să-și apere independența, au fost transformate în colonii și semicolonii. Cele mai mari imperii coloniale erau Anglia, Rusia si Franța. Coloniile, administrate direct din metropolă, nu aveau nici cele mai elementare drepturi. Semicoloniile, păstrându-și formal independența politică, se aflau într-o dependență economică, politică, militară totală față de marile puteri. Într-o astfel de situație se aflau China, Persia, Turcia, țările latino-americane s.a. Într-o anumită dependență financiară și politică față de statele dezvoltate se aflau și unele țări europene: Spania, Portugalia.

În exploatarea economică colonială accentul se punea, în primul rând, pe crearea întreprinderilor de dobândire a materiei prime prin folosirea forței de muncă ieftine. Pentru aceasta a fost intensificat exportul de capital în colonii. Investițiile de capital în străinatate în ultimul sfert al secolului al XIX-lea au crescut de 2,3 ori, ceea ce a contribuit la industrializarea țărilor dezvoltate, și la dezvoltarea capitalismului în colonii și semicolonii. Exportul de capital din țările dezvoltate în colonii se realiza sub forma de investiții, în semicolonii și țările slab dezvoltate – de imprumuturi. Astfel Anglia exporta capital preponderent sub forma de investiții.

La jumătatea secolului al XVIII-lea agricultura engleză nu prezenta deosebiri esențiale față de celelalte țări din Vestul Europei. Ea se practica cu tehnici și tehnologii tradiționale. În același timp, erau încă foarte numeroase câmpurile comune, adică acele părți de teren agricol care erau folosite în devălmășie de către membrii comunităților rurale, precum și foarte întinse suprafețe necultivate.

Astfel începe procesul de răspândire, în Anglia, a unor noi metode agrotehnice, experimentate și aplicate în Olanda și Franța, de către personalități de vază, ca Jethro Tuli și lord Townsend, adepți ai rotației culturilor. Coke din Norfolk, agricultor ilustru, al cărui domeniu atrăgea vizitatori din întreaga Europă reușește, prin folosirea îngrășămintelor, să cultive grâu pe terenuri considerate până atunci sterile. Bekewell ameliora rasele de vite, capre și oi, intuind creșterea cererii de carne care se va face simțită odată cu sporirea populației. În același timp, începe să se manifeste, în această perioadă, fenomenul numit procesul de „împrejmuire" a pământurilor de către marii proprietari, care, în fapt, a reprezentat deposedarea de pământ a țăranilor, prin răscumpărare sau violență. Actul de împrejmuire se acorda de către Parlament, iar cel care aspira la asemenea document trebuia să facă dovada că dispune de sumele necesare pentru valorificarea agricolă a întregii suprafețe împrejmuite.

Trebuie remarcat și faptul că sistemul bancar englez era suficient de dezvoltat în acastă epocă pentru a răspunde cu promptitudine nevoii de credit a agricultorilor care dispuneau de acte de împrejmuire.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea au fost aprobate de către parlament peste 3.300 de asemenea acte, prin care circa patru milioane de acri de pământ au fost „împrejmuiți". Efectele procesului de „împrejmuire" au fost rapide și s-au făcut simțite în dublu sens. În primul sens, cel economic, împrejmuirile au permis formarea de mari ferme, prin comasarea pământurilor, și adoptarea de metode științifice, precum și obținerea unei producții cu mult mai mare. În cel de-al doilea sens, cel social, împrejmuirile au grăbit stratificarea socială și polarizarea proprietății funciare.

Devin foarte numeroși marii latifundiari, dispare clasa mijlocie rurală, iar țăranii expropriați sau lipsiți de câmpurile comune vor deveni fie muncitori agricoli, fie mână de lucru ieftină pentru industria textilă în dezvoltare, fie emigranți în America.

Saltul demografic petrecut în decurs de un secol rupe echilibrul preexistent între cerințele de pe piața internă în extindere și posibilitățile de producție ale manufacturilor textile engleze, care aveau tradiții însemnate de mai bine de două secole. Această ruptură declanșează, pe principiul reacției în lanț, un șir de perfecționări și descoperiri tehnice. Începutul este făcut în 1733 de către mecanicul John Kay, care a inventat suveica zburătoare apoi au urmat: mașina de tors inventată de James Hargreaves în 1765, mașina de filat a lui Richard Arkwright în 1769, o nouă mașină de filat în 1785 a lui Samuel Crompton. ș. Perfecționarea mașinii cu abur, în 1784, de către James Watt, multiplică în proporții considerabile forța motrice a industriei textile și rupe dependența anterioară a acesteia față de cursurile apelor. Altfel, spus, aplicarea mașinii cu aburi a lui J. Watt este startul în formarea industriei textile engleze moderne, de fabrică și urbană.

Dezvoltarea industriei grele antrenează căutări și descoperiri în industria chimică, pentru efectuarea operațiunilor privind albirea, degresarea, uscarea și colorarea firelor și țesăturilor, tehnologiile tradiționale reprezentând o piedică în prelucrarea cantităților sporite de astfel de produse.

De asemenea, cerința crescândă de utilazare antrenează dezvoltarea industriei metalurgice, domeniu în care asistăm la descoperiri și perfecționări însemnate, ca, de exemplu: procedeul fabricării cocsului de către Abraham Darby în 1709; în 1750 Benjamin Huntsman prelucrează fonta în fier forjabil; în 1784 Henry Cort perfecționează procesul de pudlare prin care se obține oțel.

În urma acestor descoperiri și perfecționări, dar mai ales a extinderii aplicării lor, metalurgia își schimbă locul de desfășurare, mutându-se din mijlocul pădurilor în bazinele carbonifere.

Dezvoltarea industriei metalurgice a fost favorizată și de importantele resurse de cărbune și de minereuri de fier de care dispunea Anglia.

Producția de metal cunoaște creșteri însemnate de la 25.000 de tone în 1720, la 68.000 în 1788, și la 250.000 în 1806.

Extracția de cărbune urmează și ea aceeași curbă ascendentă, de la 5 milioane de tone în 1750, la 10 în 1800, și la 16 în 1829. O cauză, și, în același timp, efectul dezvoltării metalurgiei, dar și a vieții economice în general, o constituie dezvoltarea transporturilor.

Într-o primă perioadă a revoluției industriale s-au dezvoltat în mod deosebit transporturile pe canale. În al doilea deceniu al secolului al XlX-lea, Anglia dispunea de o rețea de canale de circa 6.400 km, care asigura transporturi ieftine și rapide, precum și o mare fluență a traficului de mărfuri, prin ecluzele și instalațiile de încărcare și descărcare cu care erau dotate.

Sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XlX-lea reprezintă o perioadă de mari frământări și căutări pentru perfecționarea unei noi forme de transport, a celei pe calea ferată.

La începutul deceniului patru al secolului al XlX-lea, după cum se apreciază in literatura de specialitate, Anglia încheie revoluția industrială și intră într-o nouă etapă, a procesului de industrializare, în urma căruia industria devine ramura rundimentală a economiei și are un rol precumpănitor în expansiunea economică exernă.

Germania și revoluția industrială

Germania în primele decenii ale secolului al XIX-lea era o țară agrară, 3/4 din populația ei trăind la sat. Circa jumatate din pământuri se aflau în proprietatea moșierilor, aceasta constituind cauza principală a înapoierii agriculturii și a stagnarii industriei. O altă cauză a rămânerii în urmă a economiei Germaniei era fărămițarea ei teritorială și izolarea economică a regiunilor.

Revoluția industrială începe în această țară în anii '30. Lichidarea iobăgiei, ruinarea unei părți a țărănimii și a meșteșugarilor au contribuit la crearea forței de muncă , iar creșterea numărului populației orășenești, a dus la sporirea cererii de mărfuri industriale, la apariția de fabrici mari.

Construcția căilor ferate și transportul pe apa râurilor, de asemenea, au grăbit dezvoltarea industriei în ansamblu (în primul rând, a metalurgiei) și a comerțului. Cel mai repede se dezvolta zona Renana, unde nu existau structuri feudale, bogata în zacaminte subpământene (metale, cărbune). Artera care lega aceasta regiune cu lumea înconjurătoare era Rinul. Cu toate acestea, către mijlocul sec. al XIX-lea Germania, după nivelul de dezvoltare a industriei, rămânea în urma nu numai de Anglia, dar și de Franța.

Pretutindeni unde s-a realizat revoluția industrială, principalul ei rezultat a fost creșterea productivității muncii și dezvoltarea furtunoasă a economiei. Aceasta a dus la scăderea prețului de cost al producției și prețurilor. S-a mărit volumul comerțului intern și internațional. Consecințele sociale ale revoluției industriale erau colosale: o dată cu mecanizarea proceselor de producție creștea numărul muncitorilor salariați, se constituia proletariatul industrial. S-a accelerat și procesul de ruinare a țărănimii și de concentrare a pământului în mâinile unui număr restrâns de proprietari. Aceasta a dus la micșorarea numărului populației care se ocupa cu agricultura și, ca urmare, la introducerea și în gospodăria sătească a uneltelor perfecționate, a mașinilor, ceea ce, la rândul lor, au cauzat creșterea productivității muncii agricole și a nivelului de organizare a ei.

În Germania asociații monopoliste au fost create în industria cărbunelui, (oțelului, chimică, constructoare de mașini și militară, asociațiile Thyssen, Krupp, I.G.Farbendustrie etc.).

Germania a început să exporte capital, mai ales, după 1900, spre exemplu, Deutsche Bank a finanțat construcția căii ferate Istanbul-Bagdad.

Germania, ca urmare a lipsei unității statale, cunoaște o evidentă rămânere în urmă față de Anglia. Existența mai multor state cu populație germană constituie un handicap al vieții economice germane, parțial atenuat prin „Uniunea vamală” inițiată de Prusia în 1819, la care au aderat toate celelalte state germane, cu excepția Austriei, până în 1836. Până la mijlocul secolului al XIX-lea însă industria statelor germane păstra multe din caracteristicile economiei medievale, dominată de meșteșugari și manufacturi. După 1850, urmare a creșterii demografice și reformei agrare, statele germane cunosc o intensificare a vieții economice, creșteri importante în producția industrială textilă și cea agricolă, cu scopul, de a satisface trebuințele interne.

Progresele revoluției industriale în Germania cele mai semnificative au fost înregistrate în domeniul industriei grele, cu deosebire după unificarea statelor germane. În urma adoptării unei puternice legislații protecționiste se dezvoltă, după 1870, industria grea, care, până la sfârșitul secolului, o întrece în realizări pe cea engleză. Metalurgia, construcțiile de mașini, în special de material rulant, chimia, electrotehnică ș.a. cunosc creșteri și realizări tehnice de nivel mondial. Se cuvine menționată și atenția deosebită acordată întemeierii, dezvoltării și consolidării învățământului tehnic superior și cercetării științifice.

Descoperiri semnificative, care își pun amprenta asupra nivelului de dezvoltare a economiei germane, ca motorul Otto, Diesel, electric ș.a. conferă industriei de prelucrare o artă superioară. De asemenea, intervenția statului german a fost deosebit de puternică în construcția de căi ferate, constituind un element fundamental al unificării economice. Căile ferate germane însumează 43.000 km în 1890, au o mare densitate în regiunile puternic industrializate, ca Westphalia, Silezia și Saxonia, și se află, după 1876, în proprietatea statului. Către sfârșitul secolului al XlX-lea și începutul secolului al XX-lea, Germania începe să-și creeze un imperiu colonial propriu, prin anexări de teritorii din Africa și Asia.

Toate aceste realizări economice au constituit baza progresului societății moderne europene din perioada respectivă, făcând posibilă dezvoltarea continuă a țărilor din Europa în următoarele decenii.

Către sfârșitul sec. al XIX-lea, țările se dezvoltau neuniform. Anglia nu se mai menține pe pozițiile anterioare, cota ei în producția industrială globală a scăzut în ultima treime a sec. al XIX-lea de la 32% la 18%, iar a Germaniei- de la 13% la 16%.

Suma investițiilor de capital engleze peste hotare a crescut în ultima pătrime a sec. al XIX-lea de circa 2 ori, iar a celor germane – de 7,5 ori. Cu toate acestea, volumul investițiilor engleze erau mult mai mare decât al tuturor celorlalte țări. Franța și Anglia, unde revoluția industrială s-a petrecut mai demult, aveau în industrie un utilaj învechit. S.U.A., Germania și Japonia, unde această revoluție s-a produs mai târziu, dispuneau de un utilaj mai nou și mai productiv. Prețul de cost al mărfurilor în aceste țări era mai redus decât al celor din Anglia și Franța. Ritmul înalt de dezvoltare a economiei Germaniei se datorează unificării ei și resurselor bogate de materii prime, în primul rând, de minereu de fier.

Pe parcursul dezvoltării accelerate a industriei, transportului și comerțului s-a finisat revoluția industrială: în Germania – în anii ‘70, în Rusia și Austro-Ungaria – în anii '90 (în Anglia, Franța și S.U.A. – mai inainte).

CONCLUZII

Revoluția industrială a contribuit, în mare măsură, la modernizarea societății, la progresul tehnic, la creșterea producției de mărfuri și la dezvoltarea economiei de piață.

Revoluția industrială a reprezentat unul dintre cele mai importante fenomene ale Epocii Moderne, inițiate în domeniul economic, dar cu implicații în cel social-politic și în viața cotidiană.

Dramele sociale și individuale provocate de industrializare au determinat apariția teoriilor socialiste și creșterea numărului celor care doreau aplicarea lor.

Creșterea producției a fost însoțită de creșterea vânzărilor pentru realizarea profitului, care era scopul producției înseși.

Revoluția industrială a fost însoțită de revoluția transporturilor. S-a extins construcția șoselelor și au apărut căile ferate și vapoarele. Fabrica în care lucrau sute și apoi mii de muncitori (ce formau proletariatul) a devenit simbolul dezvoltării capitalismului.

Revoluția industrială și industrializarea au astfel ca efect o vastă circulație internațională a forței de muncă, cu mărfuri adînci și asupra comerțului internațional. Dar odată cu emigranții, Europa își “exportă” peste ocean și contradicțiile caracteristice orânduirii capitaliste, care nu vor întârzia să se întoarcă împotriva ei.

Revoluția industrială a schimbat caracterul economic al țărilor în care s-a desfășurat și a transformat structura societătii, simplificând-o Centrul de greutate al activității economice s-a deplasat de la sat la oraș.

BIBLIOGRAFIE

BARBER JOHN R. – Istoria Europei Moderne, Editura Lider, București, 1993.

BLAGA ION – Industrializarea, Editura Științifică și Enciclopedica, București 1963

CALVOCORESSI PETER – Europa de la Bismarck la Gorbaciov, Editura Polirom, Iași, 2003.

DROZ JACQUES – Istoria Germaniei, Editura Corint, București, 2000.

GAILLARD JEAN-MICHEL, ROWLEY ANTHONY – Istoria continentului european, Editura Cartier, Chișinău, 2001.

HOBSBAWM ERIC – Era revoluției, 1789-1848, Editura Cartier, Chișinău, 2000.

LILLEZ SAM, MAURICE DOBB – Revoluția Industrială, Editura Politica, București 1963

MAUROIS ANDRE – Istoria Angliei, Editura Politică, București, 1970.

MUREȘAN MARIA, JOSAN ANDREI – Istoria economiei europene. De la revoluția industrială la Uniunea Europeană, Editura ASE, București, 2005.

STAN CONSTANTIN – Istoria modernă universală,Editura Fundației Universitare “Dunărea de Jos”, Galați, 2007

VALTER ROMAN – Revoluția Industrială în dezvoltarea societății, Editura Științifică,București 1995

*** ENCYCLOPÉDIE LAROUSSE multimedia, ediția 2002