Revolutia din Iran Si Radacinile Unei Noi Miscari Sociale

CAPITOLUL I : Revoluția din Iran și rădăcinile unei noi mișcări sociale

Revoluția din 1979 a pus bazele unei noi mișcări sociale în perioada post-revoluționară. Protestele impotriva lui Shah Mohammed Reza Pahlavi au fost o mișcare revoluționară care a avut succes și la care au participat toate clasele sociale sub conducere Shi`a. Când Shah-ul a fost detronat, iranienii au cerut condiții economice mai bune, mai multă libertate, mai multe drepturi politice și protecția valorilor islamice, însă consecințele au fost altele.

Clericul șiiț, utilizând și menținând conducerea, a dominat instituțile iraniene guvernamentale și a fondat un stat care să-i servească propriile interese, nu bunăstarea colectivă a iranienilor. Noul regim a fost creat ca o Republică Islamică, o teocrație cu instituții semi-democratice. În esență, Republica Islamică Iran se baza atât pe partea divină cât și cea populară a legitimității. Avea instituții alese și nealese. Deși corpul neales menținea superioritatea față de cel ales, legitimitatea populară a oferit o oportunitate pentru grupurile de opoziție pentru a cere schimbarea acestui regim, chiar dacă instituțile nealese au respins eforturile de reformă liberală și a încheiat participarea politică a grupurilor de opoziție. Acest regim nu a putut rezolva probleme economice iraniene, a suprimat orice opoziție la adresa clericilor șiiți și a provocat erodarea multor drepturi. Sub aceste probleme și presiuni, noi grupuri de opoziție s-au născut incluzând clericali reformiști, intelectuali, tineri, studenți și femei. Politicile de dezvoltare ale noului regim au ajutat aceste grupuri să-și mărească capacitățile organizaționale, chiar dacă guvernul iranian a interzis oficial activismul politic. Shi`a Islam, practicile sale de zi cu zi și lupta sa istorică pentru dreptate, a devenit un cadru pentru noile mișcări sociale după revoluția iraniană deoarece revoluția a creat o nouă identitate islamică, noul regim a intregrat religia cu guvernanța iar, clerul șiiț forțează islamizarea societății.

Noua mișcare socială din Iran a început să-și utilizeze oportunitățile, mai ales dupa moartea liderului revoluționar ( Khomeini) si după sfârșitul războiului Iran-Irak. Revoluția iraniană nu a luat sfârșit, în sensul în care exista în continuare lupta iranienilor pentru un guvern mai liberal si pentru o societate mai liberală. Chiar dacă clerul șiiț a conținut timp de două decenii, în perioada post-revoluționară, forțele de opoziție, structura și politicile statului din noul regim, au pregătit condițiile necesare pentru aceste noi forțe de opoziție.

Mișcarea revoluționară și cerințele iranienilor

Este necesar să aruncăm o privire asupra cum a avut loc acestă revoluție și cum a reușit împotriva unei bine-fondate monarhii și ce cerințe aveau protestanți pentru a întelege de ce consecințele revoluției au creat o nouă mișcare socială în Iran. În primul rând, protestele dintre anii 1977-1979 au fost „ o mișcare multi-clasă populistă” ce a crescut cu sprijinul reprezentanților islamului și cu al mercenarilor iranieni care aveau capabilități mobilizatorii cum ar fi rețeaua și resursele organizaționale autonome care au adus masele de populație, din diferite structuri sociale, în străzile orașelor. Clasele sociale care au participat la proteste au fost clericii, mercenarii, studenții, intelectualii, clasa urbană mijlocie, muncitorii, femeile, săracii și chiar și minoritățile etnice și religioase. Protestele au fost o reacție la ultima politică de dezvoltare adoptată de Shah care amenința o mare parte a populației și crea un mediu politic volatil. În al doilea rând, relaxarea limitată a represiunilor de stat împreună cu evoluțiile internaționale, au deschis o portitță protestelor. Apoi, represiunea de stat, concesiile inconștiente și evenimentele critice au extins protestele. Forțele de securitate ale Shah-ului au rămas intacte și au fost capabile de a zdrobi protestatarii în timpul evenimentelor, dar iranienii au perceput propriile lor oportunități așa cum Charles Kruzman a menționat în articolul său „ iranienii continuă să recunoască și să se teme de puterile coercitive ale statului. Cu toate acestea, au simțit că aceste puteri au fost nesemnificative în comparație cu puterea de mișcare revoluționară”. În cele din urmă, mișcarea revoluționară a avut succes din cauza tacticilor non-violente și ale protestelor continue și cu ajutorul legii islamice cu ritualul celor patruzeci de zile de doliu care produc cicluri de proteste ori de câte ori statul ucidea protestatari. Statul iranian a fost paralizat de greve generale iar regimul lui Shah s-a destrămat atunci când oameni neînarmați au depășit armata iraniană cu flori.

Chiar dacă cerințele protestanților au variat de-a lungul celor doi ani, obicetivul revoluției a rămas același „ independență, libertate și Republică Islamică”. Iranienii doreau să pună bazele unui nou sistem pentru a atinge libertatea politică, drepturile esențiale și independență politică și, astfel, introducerea Islamului și a valorilor culturale islamice în societate și crearea unui guvern islamic ca să nu mai existe sărăcie și piedici economice datorită nesatisfacției create de regimul lui Shah.

Mehdi Bazarang, prim-ministrul provizoriu, a declarat „ Am cerut ploaie, dar în loc am primit inundații…Ce au făcut conducătorii de elită în afară de a aduce moarte și distrugere, umplând inchisorile si cimitirile din fiecare oraș, creând cozi lungi, lipsuri, prețuri ridicate, șomaj, sărăcie, sloganuri repetate și un viitor întunecat”. Situația nu s-a îmbunătățit prea mult în ultimele trei decade de la revoluție, dar a creat noi oportunități și amenințări pentru grupurile dezidente emergente.

Crearea de amenințări și oportunități politice pentru noua mișcare socială

Noua structură statală era un sistem de cler cum Farhad Kazemi a preconizat „ politiciile iraniene constituie un sistem făcut de clerici pentru clerici și susținătorii lor care dețin monopolul apropriat de revoluție și pe resursele țarii”. Cu toate acestea, ea a produs, de asemenea, oportunități politice și amenințări pentru grupurile de opoziție, prin înființarea dublei legitimități care a combinat teocrația și democrația cu un grad ridicat de autoritarism și probleme economice. Fundamental, legitimitatea duală și conflictul elitelor a oferit șanse continuue în Iran, unde alegerile au servit ca o oportunitate politică ocazională. Represiunea de stat, probleme economice precum și erodarea drepturilor au fost alte trei motive care au mobilizat grupurile dezindente împortiva regimului.

Legitimitatea duală

Revoluția a oferit ocazia fundamentală pentru noile mișcări sociale cu legitimitatea duală în care clerul revoluționar și-a consolidat poziția în sistem pe baza legii divine, în absența ultimului Iman și și-au justificat această afirmare prin cererea populației iraniene. La sfărșitul lunii martie 1979, 97% din electorat a votat pentru Republica Islamică Iran, însuși Ayatollah Khomeini a proclamat aceste referendum ca unul fără precedent în istoria iraniană. Guvernul provizoriu, cu toate acestea, nu a putut furniza un guvern islamic democratic în totalitate. Deși guvernul a promis o „Adunare Constituantă”, care ar fi fost un organism ales și care ar fi putut oferi o oportunitate mai buna pentru o dezbatere politică pentru noua constituție, a creat o „Adunare de Experți” aleși prin decret de Khomeini. Cei 75 de membrii ai Adunării care erau suporterii lui Ayatollah, au produs și au aprobat Constituția Republicii Islamice Iran care a fost ratificată prin referendum la 15 noiembrue 1979 și modificată în 1989. În articolul 1 din Constituție se specifică forma de guvernământ, cea de Republică Islamică aprobată de oamenii din Iran pe baza credinței lor de lungă durată în suveranitatea adevărului și dreptății coranice. Diferite grupuri s-au opus procedurii și defectelor substanțiale ale acestui proces, dar noua constituție a creat regimul pe baza conceputului de „wilafayat alfaqih”.

În timp ce constituția a stabilit un guvern islamic așa cum este prezentat in articolu 1, dualitatea constituțională a republicii de teocrație și republicanism a venit de la conceptul de „wilafayat alfaqih” și constă în instituții alese si numite, așa cum arată și figura 1.

Figure 1: Sistemul politic al Republicii Islamice Iran

În acest sistem politic complex, instituțiile desemnate precum Consiliul De Tuteală și Consiliul Expediency, aflate sub controlul personal al Liderului Suprem, au contestat, subminat și anulat președintele ales și parlamentul (Majles) pentru a asigura viitorul regimului și pentru a susține interesele lor politice și economice, în loc de a promova o mai bună guvernanță și distrubuția egală a averii. Deoarece Liderul Suprem a fost seful sistemului cu o autoritate extinsă în luarea decizilor politice, supravegherea executării lor, ratificarea sau nimirea oficialilor de top, inclusiv a președintelui, precum și fiind comandantul suprem ar putea nega cu ușurință politicile președintelui cum ar fi reformele liberale care ar contesta propriile interese. În plus, față de rolul puternic deținut de Liderul Suprem, Consiliul de Tuteală, un alt organism puternic și o prelungire a voinței personale a Liderului, a obstrucționat continuu activitatea membrilor aleși ai corpului de legislație, Majles. Rolul Consiliului Gardian ( de Tuteală), asigurarea că toată legislația este compatibilă cu Islamul, a intensificat problema de legitimitate deoarece adunările celor alesi și nealeși s-au ciocnit de multe ori, mai ales pe problemele legate de reforme. Consiliul a respins legile elaborate de Majles, dacă membrii consiliului le-au gasit contrar Shi`a. Deasemenea, Consiliul supraveghează alegerile și a respins candidații în conformitate cu articolul 99 din Constituție.

Mulți cercetători au văzut că acest organism neales, ca un obstacol impenetrabil pentru politiciile democratice liberale, subminarea instituțiilor alese și afaceri nedrepte ale celor nealese, a început să deterioreze legitimitatea divină a statului iranian în mintea și inimile publicului persan. Opresiunea de stat și rigiditatea împotriva oricărui alt grup și idei diferite lăsat o modalitate de a contesta arbitrar regimul prin utilizarea legitimității populare al sistemului politic.

Divizia de Elite

Iranieni noii elite au dominat toate instituțiile sistemului și au suprimat alte grupuri revoluționare de aproape două decenii, începând din primii ani ai revoluției și în timpul războiului Iran-Irak; mai multe divizii, cu toate acestea, a avut loc între ei, în principal între conservatori și reformatori. Cea de a doua oportunitate pentru noile mișcări sociale din Iran, conflictul de elită postrevoluționară, a avut loc prima data când diferite centre de putere au apărut după revoluție. Polarizarea inițială a început "în jurul valorii de natura a statului islamic" și mai târziu a continuat cu privire la problemele de dezvoltare și reformă legate de problemele economice . Cele mai importante centre de putere politică în primele luni ale perioadei post-revoluționare au fost " Guvernul Revoluționar provizoriu condus de Mehdi Bazargan, Consiliul Revoluționar numit de Ayatollah Khomeini, Gărzile Revoluționare Islamice (Pasdaran), instanțele islamice,..". Fostul grup a dorit să construiască un guvern islamic modern, compatibil cu democrația, ceea ce ar crea o societate modernă, dar acesta din urmă a văzut poziția și ideile lor "antitetic la obiectivele revoluției.". Constituția a dat puterea absolută clerului tradițional prin desemnarea, implicit, a lui Ayatollah Khomeini ca lider suprem, cu articolul 107 . Curând după aceea, clerul conservator a aratat prima dorinta de a exercita putere atunci când Liderului Suprem a respins primul ales președinte, Dr. Abdul Hassan Bani Sadr, care a fost membru al mișcării de eliberare pre-revolutie.

Alegeriile

Alegerile din Iran după revoluție au devenit o oportunitate politică ocazională pentru relaxarea represiunii de stat și să permită accesul instituțional pentru grupuri de opoziție, prin clerul reformist, pentru a schimba sistemul prin căi mai liberale. Republica Islamică, pe de altă parte, a vazut alegerile ca justificare a legitimității regimului de la primul referendum încoace. În articolul 6, din constituție, se susține că ", în Republica Islamică Iran, afacerile țării trebuie să fie administrate pe baza opiniei publice exprimată prin intermediul alegerilor, inclusiv alegerea președintelui, reprezentanții Adunării Consultative Islamice , precum și membrii consiliilor. " . Creșterea participării publicului la alegeri a justificat atât legitimitatea guvernului Islamic cât și puterea revoluției pentru conservatorii. Deși Consiliul Gardian califica sau respingea toți candidații, regimul iranian era relaxat de represiunea de stat în timpul perioadelor electorale, oferind astfel un spațiu liber limitat pentru discuții politice în fața publicului. Alegerile au furnizat accesul instituțional doar pentru clerici reformiști, din cauza prerogativelor lor revoluționare și islamice pentru a schimba sistemul în mai multe moduri liberale.

Amenințări

În timp ce noul regim islamic producea oportunități politice pentru grupuri de opoziție pe de o parte, a creat, de asemenea, amenințări, cum ar fi represiunea de stat, problemele economice și erodarea drepturilor care au mobilizat iranieni pentru a protesta. Represiune de stat a fost omniprezentă în politicile noul regim de a susține caracterul islamic al revoluției. Noul regim nu poate rezolva problemele economice așsa cum clerul a promis înainte de revoluție, ci, mai degrabă, le-au crescut din cauza efectelor devastatoare ale războiului și management-ul defectuos al economiei. Mulții iranieni precum tehnocrați seculari, intelectuali, femei, chiar și clerici religioase mai liberale au pierdut drepturile lor.

Represiunea de stat

Noul regim nu a ezitat să distrugă alte grupuri revoluționare și a continuat represiunea de stat de la începutul creației sale pentru a asigura și susține caracterul islamic al revoluției și noul regim. Primii trei ani ai perioadei postrevolutionare au fost sângeroase. Cel puțin 10.000 de persoane au fost ucise în timpul luptelor politice. Deși majoritatea participanților revoluției erau organizați, cum ar fi "Mișcarea pentru Eliberarea Iranului", partidul Tudeh și organizațiile radicale, cum ar fi "Cherikha-yi Fedayi Khalq (Gherilele devotate Poporului) și Sazman-i Mujahidin-i Khalq (Organizația Poporului) " au contribuit la lupta împotriva Șahului, aceste forțe au devenit o amenințare la adresa clerului conservator. Mai ales activitățile Sazman-i Mujahidin-i Khalq, inclusiv atentatele cu bombă și asasinatele care au ucis mulți lideri politici ai noului regim, mărturisit de această amenințare și justificat utilizarea forței împotriva acestor organizații. Khomeini a dezlănțuit Gărzile Revoluționare și Komitehs-urile, cu arsenalul lor care au fost luat de forțele de securitate a Șahului, pentru a distruge rivalii noului regimului. Mai mult, au existat indivizi printre Shi`a care au contestat conducerea Khomeini. De exemplu, Ayatollah Shariat-Madari, fost puternic rival Khomeini, cu acreditările sale religioase și popularitate în rândul clericului șiiț. Khomeini și susținătorii săi îi reduse la tăcere, fie prin discreditarea lor sau punerea lor sub arest la domiciliu. În cele din urmă, în perioada noiembrie 1979 și aprilie 1983, clerul conservator a distrus brutal toți oponenți organizați și individuali. Această represiune a continuat încarcerarea oricărei opoziții seculare sau liberale la adresa regimului teocratic. Libertatea politică, libertatea de exprimare, precum și libertatea presei și asociația au lucrat numai în favoarea clerului conservatoar și a susținătorii lor laici.

Probleme economice

În plus față de luptele politice, noua elita a Republicii Islamice s-a confruntat, de asemenea, cu problemele economice vechi din timpul Șahului, care au fost înrădăcinate în mizerie economică și financiară din 1973( Oil-boom). Perioada revoluționară a adăugat, "pierderea de management și de capital, radicalism în muncă, falimente, și penuria de materii prime" la probleme anterioare. Problema economică a fost urgentă, cu mai mult de două milioane de șomeri în Iran, imediat după revoluție. Pentru a rezolva aceste probleme, Ayatollah Khomeini și susținătorii săi au condus economia într-un mod care a mutat priorităților sale de creștere economică la justiție socială și economică, și politica economică s-a transformat în anti-piață, anti-capitalist și în direcții anti-globaliste. Deși venitul personal a crescut cu jumătate din 1980, Republica Islamică a creat structurile economice legate de ideologia revoluționară și regulile islamice de justiție socială. Noua constituție a țării a determinat guvernul să reducă sărăcia, să interzică cametei și extravaganță, să vizeze autonomia în producția alimentară, precum și pentru a preveni dominația economică externă, în special în industria petrolieră. Guvernul a nationalizat industrii importante, bănci private și companii de asigurări. Mii de companii care erau ale șahul și ale susținătoriilor săi au fost predate fundațiilor de caritate islamice, "bonyads." Mai mult decât atât, Ayatollah Khomeini a fondat Gărzile Revoluționare Islamice (IRGC) pentru a apăra noul regim, acordarea de împrumuturi de bunăstare și mici veteranilor și famililor lor în timpul 1980-1988, războiul Iran-Irak. Consecințele economice ale anilor de război au fost severe, nu numai din cauza distrugerii, ci și din cauza naționalizării imense, migrația clasei de mijloc iraniene și scăderea prețurilor internaționale la petrol. PIB-ul pe cap de locuitor și formarea de capital a scăzut cu o treime, iar inflația sa accelerat la aproape 20 la sută între 1980 și 1988. Probleme economice atribuite de stat au continuat, dar nu au fost niciodată rezolvate în Iran.

Erodarea drepturilor

Multi iranieni, cum ar fi tehnocrați seculari, intelectuali, femei, și clerici religioase mai liberale, au pierdut drepturile lor, în loc să obțină mai multe libertăți. Fiecare tip de încălcare a drepturilor omului a fost larg răspândită în Iran înainte de revoluție. Șahul a interzis auto-exprimare și participarea politică. Presa era cenzurată la nivelul la care niciun ziar, nicio revistă nu puteau sa fie publicate pe teritoriul țării dacă conțineau chiar și cea mai mică critică la adresa guvernului. Arestările, detențile, tortura, și crimele făcute de armata iraniană și SAVAK au devenit grave; chiar și legile șahului, care au dat autoritate extinsă la SAVAK să se ocupe de activitățile anti-regim, chiar înainte de revoluție, au fost draconice. Noul regim a făcut prea puțin pentru a îmbunătăți în mod semnificativ drepturile omului. Încălcări ale drepturilor omului au continuat, atât din cauza "amenințărilor percepute de regim și o interpretare specifică a Islamului." După cum s-a menționat mai devreme, primele victime ale acestor încălcări au fost intelectuali seculari și liberali, cu scuza că reprezentau o amenințare la adresa regimului. Acele câteva drepturi ale lor au fost erodate complet în comparație cu standardele regimului monarhic. Deși noul regim a asigurat drepturile extinse, variind de la drepturi egale pentru fiecare cetățean, protecția legii pentru fiecare individ, libertatea de a se aduna în public și chiar dreptul de a executa marșuri stradale, în conformitate cu articolele 19-42 din constituția IRI, însă le limitează insistând că acestea să fie conform cu principile islamice. Deci, femeile au devenit al doilea pierzător, deoarece legea islamică nu consideră femeile egale cu bărbații. În plus, față de principiile islamice, în condițiile unor drepturi, cum ar fi libertatea presei și libertatea de exprimare, respectat baza guvernului islamic, care pune în pericol drepturile chiar clerului șiiț dacă ar critica guvernul Islamic și regimul deținătorii le-ar vedea ca pe o amenințare. Numeroase incidente au avut loc în Iran, care vor iniția proteste, din cauza eroziunii de drepturi.

Structuriile și resursele mobilizărilor post-revoluționare

În conformitate cu această stare de asuprire, noi grupuri de opoziție au apărut, cum ar fi elita reformistă, intelectuali, tineri, studenți, și femeile. În primul rând, elita reformistă separată de clerul conservator și a devenit liderul natural al grupurilor de opoziție, de când aceasta făcea apel la intelectuali, tineri, femei cu poziția lor politică, în lipsa politicii de partid și în cazul în care clericii șiiți au fost, cum Ayatollah Rafsanjani a declarat, "principala forță directoare pentru activitatea politică în țară.". Ei au fost singurii lideri care puteau participa la competiție politică. Atât intelectuali religioși cât și cei laici au fost al doilea grup de opoziție în societatea iraniană post-revoluționară, cu rolul lor în deschiderea domeniilor culturale și împingând modernizare și eliberarea atât prin reinterpretare lor a Shi'a Islamului cât și prezintarea altor domenii ale vieții intelectuale în care religia nu ar putea cere supremația . Numărul de publicații a crescut. Cu rata de creștere a populației ridicată în Iran, o nouă generație de tineri a apărut. Acești tineri iranieni, atât băieți cât și fete, au fost îndepărtați de ideologia revoluționară și mai educați față de bătrânii lor, ca urmare a politicilor de dezvoltare a noului regimului privind educația. Au suferit sub problemele auto-provocate economice și represiunea noului regim mai mult decât ar fi suferit în timpul regimului șahului. Ei au devenit mai activi politic, în primul rând în școli cu organizațiile studențești, iar mai târziu au continuat acest activism in viața lor prin legăturile informale și organizații libere. Organizații studențești care au fost construite anterior de către noul regim pentru a sprijini islamizarea educației și societății, au devenit organizații de opoziție în mediul liber al universităților. Asociații de artă, sindicatele studențești, și organizațiile studențești politice au apărut pe campusuri iraniene. Rețelele de solidariatate ale femeilor și organizațiile non-guvernamentale, de asemenea, au fost înființate și au contribuit la mobilizarea socială. Evoluțiile infrastructurale ale guvernului islamic au schimbat fața centrelor urbane în locuri mai moderne și au ajutat la comunicare și la capacitățile organizatorice ale acestor grupuri prin extinderea energiei electrice, telefonul, drumurile și alte mijloace tehnologice disponibile, cum ar fi TV, Internet, și social media, chiar și în zone îndepărtate ale țării.

Elita Reformistă

Conflictul elitei post-revoluționare în primii ani ai Republicii Islamice, a aprofundat și a variat peste două decenii în Iran, și clerul reformist a devenit avangarda mișcărilor sociale, deoarece a promovat o regulă mai moderată și favorabilă incluziunii, cu politici economice redistributive, și sistemul politic nu permitea nici un de acces instituțional străin. Ca urmare a luptei post-revoluționare pentru putere politică și a conflictului intra-elită care a provocat închiderea ultimeului partid politic al țării, Partidul Republica Islamică, mai 1987, elita revoluționară s-a împărțit în trei facțiuni majore, mai ales după moartea de Khomeini. Au fost conservatorii tradiționali, conservatorii pragmatici și reformiști. Aceste facțiuni au folosit moschee, seminarii, și legăturile lor informale, cum ar fi relațiile economice sau intelectuale, pentru a încuraja participarea politică într-o altă cale decât cea a partidelot politice oficiale, deși constituția IRI a permis formarea de partide politice. Acest lucru a fost ca urmare a lipsei de dezvoltare a partidelor politice în Iran, după schimbarea de regim. Întrucât conservatorii tradiționali și pragmatici preferau o politică de protecție pe wilayat al-faqih cu populist și protecționist sau a unor politici economice orientate spre piață măsură, elita reformistă a încercat să modereze regula clericală prin consolidarea instituțiilor civile. Poziția lor politică era mai liberală și favorabilă incluziunii, cu tendințe economice redistributive. Astfel, intelectuali iranieni, tineri, femei, și chiar grupuri minoritare au început să susțină fracțiunea reformistă. În plus, clerul reformist a avut singurii lideri politici care ar putea trece calificările stricte ale Consiliului Gardian. Prerogativelor religioase și angajamentul revoluționar al elitei reformiste i-a ajutat să concureze în alegeri ca și candidații la președinție.

Intelectuali

Intelectuali iranieni ajucat un rol crucial în apariția unor noi grupuri de opoziție, prin deschiderea domeniilor culturale și împingând modernizarea și eliberarea. Intelectualii religioși erau favoriți noilor idei care ar submina fundamentele legitimității divine a teocrației. Reinterpretarea Shi'a Islamului ca "teologie, jurisprudență, instituții clericale, și fuziunea religiei și a statului" au venit atât din interiorul cât și din afara stabilirii formale a guvernului islamic. De exemplu, Muhammad Khatami, care a fost, de asemenea, în conducerea noilor mișcări sociale și Adbolkarim Soroush, au fost membri ai primului Parlament. Intelectuali seculari iranieni asemenea, au contribuit la deschiderea societății arătând alte domenii ale vieții intelectuale în care religia nu a putut pretinde supremația, cum ar fi cinema, teatru, pictură, scrierea de romane și poezii. Numărul de publicații a crescut cu eforturile intelectualilor. Multe lucrări ale acestor intelectuali au castigat premii la festivaluri europene sau premii de Vest. Temele cinema-ului iranian nu au fost religioase, sau cel puțin figuri religioase acționau cu scopuri non-religioase. Intelectualii religioși au încercat să secularizeze religia și să extindă domeniul de aplicare al intervenției umane în politică, contestând ideea conservatorilor prin care ei au sugerat și au luat "un ordin politic intangibil rânduit de Dumnezeu.". Intelectuali laici au arătat că religia a fost doar o altă activitate, printre alte tipuri de activități culturale.

Tineretul

Rata de creștere a populației iraniene a creat o extindere în segmentul mai tânar al populației, care nu au experienta perioada pre-revoluționară, dar au suferit din cauza problemelor economice și reprimării de stat a noului regim. Tânăra generație a fost educată de politicile de dezvoltare a noului regimului privind educația. Preocupăriile principale ale noii generații erau să aibă o viață fără restricțiile date de dreptul islamic, să-și atingă obiectivele personale economice și sociale, să aibă relații formale libere cu sexul opus, să consume fără vină bunurile moderne în curs de dezvoltare, și plăcerea mai degrabă decât pledearea vechii ideologii revoluționare și forțarea zilnică a Islamizării. Noul regim a crescut atât numărul de școli cât și de elevi. Cu utilizarea obligatorie a eșarfei de către femei și fete și segregarea dintre băieți și fete în educație, fetelor iraniene li s-a permis să meargă la școală. Noua generație a devenit prima oară mai activă politic în aceste școli prin organizațiile studențești. Printre tinerii, studenții au fost cei mai afectați de și conștienți de problemele iraniene, deoarece aceștia au fost educați într-un mediu în care au fost influențati de noile intelectualii. Femeile, ca o parte a grupului de studenți au devenit celelalt picior ale mișcărilor sociale, împreună cu lupta lor separată pentru a obține drepturile civile pierdute și de a depăși inegalitatea. Cu cat mai multe femei au fost educate, cu atât mai mult au realizat inegalitatea între femei și bărbați în societatea iraniană.

Mobilizarea resurselor

În timp ce o nouă generație a obținut eeducație, politicile de dezvoltare ale Republicii Islamice au început să ofere resursele necesare pentru structurile mobilizatoare, cum ar fi mijloace de comunicare, precum și spații moderne în care grupurile se pot întâlni și interacționa unul cu altul. Începând cu anii războiului Iran-Irak, infrastructura iraniană a început să se îmbunătățească, pentru inceput doar pentru a oferi comunicare necesară și a alimenta căile de război. După război, centrele urbane iraniene au fost în criză, deoarece acestea au fost prea mari, suprapopulate, poluate, nereglementaet și prost administrate în timpul anilor de război. Începând cu începutul anului 1990, guvernul Islamic a început să reconstruiască țara. Centrele urbane au fost schimbate treptat în orașe mult mai moderne unde autostrazile, mall-urile, și panouri comerciale au început să apară ca în orașele occidentale. Parcuri, centre sportive, sali de concerte, și locuri de agrement au apărut în orașe începând cu Tehran. Telefonul, televizorul, accesul la internet, precum și alte dispozitive tehnologice, cum ar fi telefoanele mobile și mai recent smartphone-urile sau tabletele au devenit disponibile pentru achiziționare în Iran. Deși guvernul Islamic controla strict aceste spații urbane, cenzura presa si mass-media vizuală, și a blocat accesul la Internet, iranieni au găsit modalități de a le ocoli. Aceste evoluții au devenit surse de mobilizare, atât pentru mijloacele de organizare cât și de comunicare.

POLITICALIZED shiite ISLAM ca un cadru CENTRAL

Shi`a Islam, practicile sale de zi cu zi, și lupta sa istorică pentru dreptate, a devenit un cadru primar pentru noile mișcări sociale din Iran. Revoluția iraniană în sine a creat un nou cadru pentru mișcările sociale prin identitatea revoluționară islamică, integrarea religiei în guvernare, și prin proiectul de islamizare al clerului șiiț pentru societate.

Unul dintre sloganurile de pe pereți în timpul revoluției iraniene a fost "Marx, dacă ai fi în viață, vei vedea că religia nu este opiumul poporului” Deși șiiții nu pledează în mod direct rebeliunea împotriva stăpânitorilor, originile sale fondatoare, au justificat o luptă semnificativă împotriva tiraniei și nedreptății. Trei factori au făcut Shi'a Islamului imbricată cu naționalismul și socialismul iranian în cadrul mișcării revoluționare și a creat identitatea revoluționară în timpul revoluției. În primul rând, iranienii au perceput o amenințare extraordinară asupra valorilor autohtone. Șahul a forțat secularizarea societății și a amenințat valorile religioase ale supușiilor săi nepregătiți intelectual. În al doilea rând, așa cum s-a menționat mai devreme, spatiile religioase, cum ar fi moschei și seminarii au fost locurile cele mai prevalente de organizare și difuzare a sloganurile revoluționarilor. În ultimul rând, povestirile, simboluri, și ritualurile Shi'a au justificat o luptă semnificativă împotriva tiraniei și nedreptății în cultura iraniană. Mitul martiriului în Shi'a, martiriul lui Hussein și al tuturor bărbaților rudele lui califul sunnit Yazid, a fost o temă puternică care a demonstrat tirania coruptă și opresivă. Acest mit a fost și încă este esențial pentru viața de zi cu zi în Iran.

Când clerul șiiț a construit noul regim bazat pe wilayat al faqih, Shi`a a devenit o parte a guvernului și a deschis discuții politice asupra a ceea ce este adevărat sau nu în conformitate cu principiile islamice șiițe de către raționamentul individual. Deși stabilirea clericală Shi'a datează din Imperiul Safavid, care a stabilit Shi`a Islam ca ideologie oficială a guvernului, aceasta nu a fost politizată și instituționalizată la măsura actuală în Iran înainte de revoluție. Clerul câștigase privilegii politice, sociale, economice și înainte și Shah-uri iranieni au coordonat politicile guvernamentale cu clerul și au protejat Shi`a pentru a obține legitimitate timp de secole, clerici, cu toate acestea, nu a devenit niciodată, o parte a guvernului. În schimb, clericii șiiți au rămas în principal independenți și alături de autoritatea de stat. Politizarea Shi'a a început mai ales cu ideile lui Sayyed Jalal Al-e Ahmad și ale lui Ali Shari'ati, care au creat o atitudine religioasă și națională prin definirea fostei situații din Iran ca "Westoxification" și mai târziu au transformat Islamul într-o ideologie, care s-ar putea ridica împotriva nedreptăților lui Pahlavi Shah. În timp ce ideile lor au fost din ce în ce mai populare în rândul intelectualilor pre-revoluționari și studenților de seminar, Khomeini a construit conceptul de wilayat al-faqih cu o rezistență revoluționară pentru un Shah nedrept. Acesta a fost temelia Republicii Islamice care a politizat în mod oficial Islamul și l-a integrat în guvernare. Cu cât guvernul a folosit principiile și legile islamice șiițe pentru a conduce Iranul și pentru a rezolva problemele contemporane iraniene, cu atât mai mult a devenit o arenă deschisă pentru discuțile politice. Greșelile guvernului și gestionarea incorectă sau distribuția inegală a resurselor poate fi ușor asortată cu nedreptate și delegitimizarea noilor conducători.

Clerul conservatoar care a construit guvernul islamic și politizat islamul, nu s-a oprit la nivel de stat, ci a început o revoluție culturală în Iran, pentru a curăța rămășițele secularizării șahului; a fost acest efort, care ar avea efecte inverse. De la instituțiile guvernamentale pâna la haine iranienilor, revoluționarii dictatează principiile islamice și le-a forțat pe societate. De exemplu, universitățile din Iran s-au închis în 1980, iar curriculum lor a fost reamenajat conform standardelor islamice între 1980 și 1983. "Locurile de munca, fabricile, băncile si spitalele au devenit site-uri de prescripție morală; separearea sexelor și rugăciunile colective zilnice au fost impuse prin lege și aplicate de asociații islamice." Afișe revoluționare și sloganuri decorau toate străzile. Cetățeniilor le-au fost chiar amintite îndatoririle lor religioase și noua ordine socială prin difuzoare. Proiectul islamizarea a fost forțat pe toată viața socială în Iran pentru a construi o identitate islamică, dar, așa cum s-a menționat mai devreme, acestă islamizare forțată a fost acceptată cu interpretări diferite, în cazul în care nu a fost inversată complet. Deși islamizare a fost executată în Iran, cu toate acestea, religiozitatea a scăzut, consumul de droguri a crescut, iar prostituția crescut foarte mult la sfârșitul anului 1990. Deoarece controlul strict al guvernului a continuat practicile de zi cu zi islamice, noile mișcări sociale nu au putut demonstra rezistența prin purtarea de haine specifice Vestului sau de respingere în totalitate a islamizării. Mai degrabă, au gasit metode inovatoare de a contesta titularilor de regim folosind tactici ale perioadei revoluționare, cum ar fi folosirea aceleiași metode de protest.

Concluzii

Revoluția iraniană din 1979 a fost punctul de plecare al noilor mișcări sociale din Iran. Dubla legitimitate IRI, dezbinarea în elita revoluționară și alegeri care au oferit oportunități continue și ocazionale prin sistemului politic complex al noului regim. Autoritarismului și problemele economice ale guvernului islamic care au creat represiunea de stat, problemele economice atribuite de stat, precum și erodarea drepturilor, au devenit motivare pentru grupurile de opoziție să înceapă protestele. Având în vedere poziția lor privilegiată ca singurul grup care avea acces instituțional și statutul lor politic, clerul reformist a devenit avangarda și singura speranță pentru grupurile de opoziție din Iran. Noi intelectuali, tineri, studenți, și femei au compus participanții acestor mișcări sociale. Ei au folosit legăturile lor informale și organizații informale în locul partidelor politice și organizațiilor din opoziție formale foarte limitate în Iran. Politicile și progresul de dezvoltare ale guvernului iranian, au creat noi resurse pentru aceste grupuri mobilizatoare. Islam ca o parte integrantă a guvernului, a devenit o zonă deschisă a dezbaterii. Practicile sale de zi cu zi în societatea creat cadrulperfcet pentru mișcările sociale. Studenții iranieni aliindu-se cu elita reformistă au fost primii care au folosit semințele noili mișcări sociale din Iran. Lupta lor nu a pus capăt, dar a crescut, iar Mișcarea Verde s-a întâmplat ca ultim efort colectiv al iranienilor pentru a liberaliza Iranul prin utilizarea acelorlași oportunități și cadre, în diferite moduri.