Revolutia din Decembrie 1989

=== 4afe10ccc584e3291b256f5f16481bf22875f442_668570_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

Decembrie 1989, o pată în istoria României sau o eliberare cerută cu prețul vieții? Chiar și după 29 de ani de la evenimentele generic cunoscute ca Revoluția din 1989, românii își mai pun întrebări cu privire la desfășurarea acestora. Pe moment, ,,îmbătați” de bucuria redobândirii independenței, ieșiți de sub un regim totalitar, asupritor, terorizant și oprimant și nu în ultimul rând ajunși în rând cu celelalte state europene ieșite de sub conducerea comunistă, românii s-au bucurat sincer și fără a-și pune alte întrebări despre independența dobândită cu prețul pierderii atâtor vieți omenești.

La aproape trei decenii de la Revoluția din 1989 se mai pune o veșnică întrebare: ,,cine a tras?” incă se mai caută vinovații, agitatorii și răspunsul la întrebarea ,,a meritat?”. Departe de a deveni o lucrare subiectivă, lucrarea de față își propune o incursiune obiectivă în evenimentele din 1989, își propune să înțeleagă ce a condus la producerea acestor evenimente și cum s-au desfășurat ele mai exact dar și influența pe care au avut-o.

Pentru a înțelege înlăturarea unui regim ce a stat la conducerea statului român timp de aproape 50 de ani este necesară o incursiune în istoria românilor pentru a evalua condițiile naționale și internaționale favorabile instaurării unui regim atât de sever. Iar pentru a înțelege declanșarea și desfășurarea Revoluției din 1989, același regim comunist trebuie analizat obiectiv și strict din punct de vedere al modificărilor pe care le-a adus asupra vieții, asupra traiului de zi cu zi al românilor. Desigur decizia Revoluției nu a fost una pripită dar lipsa unei foarte bune organizări și-a pus amprenta pe desfășurarea sa. În final trebuie apreciat evenimentul istoric al Revoluției și efectele pe care aceasta le-a avut și le are și în prezent. Subiectul este unul de notorietate și actualitate datorită faptului că generația participantă la Revoluția din 1989 încă trăiește și nu permite uitarea acesteia, luptând în același timp pentru anchetarea și condamnare celor care se fac vinovați de evenimentele sângeroase care puteau fi evitate în 1989.

Înființarea în 2005 a Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc, a reprezentat un important pas în soluționarea litigiilor apărute în urma Revoluției și în același timp un important pas în procesul de conservare a evenimentelor din decembrie 1989 în conștiința românilor. Revoluția din decembrie 1989 merită în permanență toată atenția datorită impactului pe care l-a avut asupra țării noastre și datorită faptului că a demonstrat cum un popor asuprit, oprimat, încătușat în conștiință este capabil de a-și lua soarta în propriile mâini și a răsturna un regim nefavorabil. Lucrul acesta ar trebui să fie un exemplu, deopotrivă actualilor români cât și actualilor guvernanți. Cu toții ar trebui să învățăm din evenimentele din decembrie 1989 și să le apreciem dimensiunea.

Din păcate nu există nici un studiu important despre întreaga perioadă a dominației comuniste în România. În țară istografia locală a trebuit să se conformeze constrângerilor ideologice ale partidului iar la nivel extern, cercetarea istorică s-a concentrat asupra Partidului Comunist Român ca instituție și asupra lui Nicolae Ceaușescu în timp ce Gheorghe Gheorghiu-Dej, predecesorul său care a și construit și menținut sistemul comunist între 1944 și 1965 nu s-a bucurat de aceeași atenție.

Prezenta lucrare dorește să arate că declinul brusc și violent al regimului Ceaușescu și o dată cu acesta a întregii infrastructuri instituționale comuniste puteau fi anticipate. România spre sfârșitul conducerii lui Ceaușescu prezenta condiții economice și sociale catastrofale. Comunismul împărțit în etapa în care România s-a străduit să ,,mulțumească” Moscova și etapa în care a încercat să se îndepărteze de aceasta trebuie analizat ca responsabil al Revoluției, singura dintre toate Revoluțiile anului 1989 soldată cu victime și implicit violențe. De asemenea este necesar a se marca punctual urmările Revoluției spre a se concluziona necesitatea acestei forme de înlăturare a unui regim totalitar aflat la conducere.

CAPITOLUL I. Începuturile regimului comunist în România

Pentru a înțelege evenimentele din Decembrie 1989 este necesară o abordare istorică a întreg regimului comunist. Revoluția din 1989 nu s-a desfășurat din motive simple, din mofturi sau ambiții ci datorită unor evenimente complexe care au culminat cu dorința comună de înlăturare a regimului aflat la conducere.

Ce a condus la instaurarea regimului comunist, ce efecte a avut și cât de mult a fost țara noastră influențată de situația internațională a celorlalte state sunt întrebări a căror răspuns se regăsește în studiul istoriei comunismului în România. Adesea se acuză fără o cunoaștere profundă a subiectului.

Pentru a avea o privire obiectivă asupra regimului comunist în România și implicit asupra Revoluției din 1989, este necesar a fi punctate câteva evenimente istorice. Ce a reprezentat comunismul la început în țara noastră și cum și-a câștigat influența și adepții este una dintre primele probleme la care răspunde istoria. Înființarea Partidului Comunist Român și exercitarea de către acesta a unor abuzuri, fără a fi înlăturat sau contestat este o altă problemă la care răspunde istoria. Iar cum a ajuns regimul comunist să facă parte din conștiința românilor este o altă întrebare la care trebuie căutat răspunsul inclusiv în istorie.

În final, regimul comunist trebuie analizat și înțeles întrutotul. Comunismul nu înseamnă doar România sub conducerea lui Nicolae Ceaușescu. Factorii determinanți ai instaurării acestui regim trebuie analizați atât la nivel național cât și internațional, cu precădere european. România are o bogată istorie în care s-au remarcat și diferențiat personalități, ideologii, regimuri de conducere și niveluri de trai. Fără a deveni nostalgici sau a denatura faptele cu subiectivism, regimul comunist reprezintă trecutul apropiat al României iar rezultatul acestui regim și al Revoluției din 1989 este ziua de azi, actualitatea în care se află România, conducerea și populația ei.

Deoarece istorica consemnează fiecare perioadă a umanității din atât de multe puncte de vedere, din punct de vedere al formei de guvernământ perioada comunistă a fost una dintre cele mai controversate perioade istorice ale Europei. Ceea ce a a reușit comunismul este ceva mai presus de o simplă formă de guvernământ, este vorba despre o ideologie care a reușit să se incube și statornicească în societatea europeană, cu precădere în Europa de Est și care a depășit limitele unei simple conduceri, împregnându-se în straturile gândirii indivizilor și popoarelor. Toate acestea au fost posibile datorită promisiunilor utopice, lansate din păcate fără fundament practic sau realizate pe premise greșite. Din păcate generații întregi atât din România cât și din celelalte state europene aflate sub conduceri comuniste și-au construit vise și idealuri pe o ideologie dovedită de istorie ca fiind impracticabilă, nerealizabilă.

I.1 Comunismul în perioada interbelică

Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România (P.S.D.M.R) a fost fondat în 1893, urmând ca în 1899 o facțiune importantă a acestuia să adere la puternicul Partid Liberal, un eveniment cunoscut sub numele de ,,trădarea generoșilor” și care a subminat mișcarea socialistă până la renașterea partidului în 1910, sub numele de Partidul Social-Democrat din România (P.S.D.R).

Socialismul românesc timpuriu a reprezentat mai mult un import exotic, însăși cuvântul socialism nefiind cunoscut în România. Ambiția socialiștilor nu a fost dintotdeauna aceea de a răsturna sistemul sau de a conduce ci de a dezvolta un partid puternic al clasei muncitoare care să participe la viața politică a țării. Mai apoi s-a conturat scopul pe termen lung, de a construi o societate socialistă, un obiectiv rămas difuz pentru multă vreme.

Socialiștii au vizat la început inițiative precum îmbunătățirea condițiilor proletariatului, a educației, emanciparea femeilor și recunoașterea minorităților prin acordarea și respectarea de drepturi, mai apoi au avut în vedere o ruptură completă la nivel de sistem politic.

Pentru perioada în care se năștea socialismul în România, individualismul, societatea civilă, separarea puterilor și garantarea drepturilor civice erau deseori luate în derâdere de către o elită politică mai interesată de îmbogățirea rapidă, de privilegii și ascensiune socială decât de transformarea României într-o societate modernă de tip occidental. Mișcarea socialistă proclama astfel valori legate în mod clar de modernitate, definind în termeni pozitivi ideologiile și valorile de clasă.

Urmare a evenimentelor istorice marcante, în special a Primului Război Mondial, apar comunismul și fascismul în România, primul ca un descendent înstrăinat al mișcării socialiste de dinainte de 1918, al doilea ca un descendent al dreptei etnocentrice naționaliste. Ambele extreme și-au manifestat de la început ostilitatea împotriva aranjamentelor constituționale democratice existente și au detestat din plin democrația pluralistă modernă.

Atât stânga radicală cât și extrema dreaptă considerau instituțiile burgheze ca fiind străine adevăratelor interese ale României: comuniștii le considerau ca fiind mijloace capitaliste de a coopta muncitorii într-un sistem social, economic și politic nedrept iar fasciștii erau convinși că valorile pieței și parlamentarismului erau nepotrivite adevăratelor aspirații românești.

Ceea ce a contat pentru politica României din 1918 a fost nașterea statului sovietic. Printre socialiștii români s-a manifestat un adevărat entuziasm față de generoasele promisiuni ale bolșevicilor după colapsul imperiului rus, dar ca și în alte mișcări social-democrate, a avut loc o ruptură dramatică între cei gata să subscrie la măsurile radicale ale bolșevicilor și cei care condamnau metodele teroriste ale lui Lenin, Troțki și ale camarazilor acestora.

Până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist Român (P.C.R) și-a menținut poziția de la periferia vieții politice românești, fără a omite faptul că s-a aflat inclusiv în ilegalitate timp de două decenii, când urmare a accederii la Internaționala Comunistă s-a organizat în 1921, un Congres al Partidului Social-Democrat, în care tabăra organizată pe moelul bolșevicilor și-a disputat controlul partidului în dezacord cu tabăra care dorea continuarea tradiției socialiste. Doar intervenția poliției a reușit oprirea lucrărilor congresului, fapt care nu a împiedicat comuniștii să considere acest prilej data de constituire a Partidului Comunit din România Secție a Internaționalei Comuniste, pe scurt P.C.R.. Partidul se poziționa antisistem, cu idei care nu recunoșteau statul român în granițele sale interbelice, cu o politică prosovietică și un militantism manifestat în favoarea declanșării războiului civil. Drept urmare, P.C.R a fost scos în afara legii în 1924 datorită tuturor acestor ideologii considerate inacceptabile. Dizolvarea lui nu s-a produs datorită dependenței de URSS, mai mult, congrese ca întâlniri reprezentative au avut loc în străinătate cu ajutorul URSS.

I.2 Premisele comunizării României

La 23 august 1944, România trecea din tabăra antisovietică în cea a Aliaților. Astfel spectrul extinderii bolșevismului asupra României a devenit tot mai iminent ca niciodată, implicit și accesul comuniștilor la ,,Sfânta Sfintelor” – cum numea fruntașul țărănist Ion Mihalache instituțiile statului.

Impulsul pentru lovitura de stat de la 23 august 1944 l-a dat așadar înfrângerea Axei la Stalingrad, în ianuarie 1943. În cursul contraofensivei sovietice, două armate germane, două românești și una italiană au fost decimate.

Lovitura de stat a constat în arestarea generalului Antonescu, fapt ce a generat scoaterea României din Axă. Una dintre marile tragedii ale istoriei românilor a fost aceea că principalii arhitecți ai loviturii de stat de la 23 august 1944, regele Mihai și liderii democratici, au înlăturat o dictatură militară doar pentru a fi ei înșiși înlăturați de la conducere după șase luni de zile de către un alt regim totalitar incipient. În zona sovietică de ocupație din Germania și Polonia, unde războiul distrusese toate structurile politice, lui Stalin i-a fost destul de ușor să aducă la putere partidele comuniste clientelare, însă în România impunerea unei noi ordini presupunea înlăturarea structurilor existente. Lovitura de stat a regelui Mihai prevenise orice acțiune sovietică de preluare imediată a puterii, iar când trupele sovietice au intrat în București, opt zile mai târziu, au găsit un guvern român fără vreo participare comunistă semnificativă gata să negocieze un armistițiu și să organizeze alegeri.

După semnarea Convenției de Armistițiu de la Moscova – 12/13 septembrie 1944, în fapt o ,,pace în miniatură”, România va intra treptat pe calea comunizării. Reperele cronologice care jalonează acest drum sunt 6 martie 1945 – data instaurării regimului procomunist condus de Petru Groza, alegerile din 19 noiembrie 1946 și abdicarea regelui la 30 decembrie 1947.

Sovieticii s-au folosit de Convenția de Armistițiu mai mult ca să submineze efectele actului de la 23 august 1944 care consacra totuși România ca un stat independent și care duce un război contra foștilor aliați. Prezența Armatei Roșii pe teritoriul României, în realitate o armată de ocupație, însoțită de o mulțime de ,,emigranți” sau agenți infiltrați în structurile statale, a creat condiții pentru a înlesni unei ,,minuscule” grupări politice reprezentate de Partidul Comunist – care pe scena politică românească acționa în ilegalitate, cu multe facțiuni – două în țară – grupările lui Dej și Foriș și una șa Moscova – gruparea Ana Pauker, să se transforme brusc într-o grupare politică cu rol capital.

Stalin dispunea astfel de două instrumente cu care să-și urmărească scopurile în România: Partidul Comunist ce activa acum legal pe scena politică a țării și acordul aliaților la Convenția de Armistițiu care permitea sovietelor totală libertate de acțiune pe teritoriul românesc. Din interacțiunea acestor două instrumente, soarta României d a fi aruncată în brațele Moscovei era inevitabilă. Pentru perioada din timpul și imediat după sfârșitul războiului, una din misiunile importante ale comuniștilor a fost aceea de a supraveghea și preveni acele devieri ale guvernului instaurat la 23 august 1944 de la interesele sovietice din România, de a neutraliza acele mijloace ce le aveau la îndemână – sistemul juridic, poliția, armata, etc. prin care doreau menținerea ordinii politice și sociale.

I.3 Instaurarea regimului comunist

Stalin a decis să mute sediul central al Cominformului (Biroul Informativ al Partidelor Comuniste și Muncitorești) de la Belgrad la București, în 1948. Pe atunci se știau foarte puține despre partidul lui Gheorghiu-Dej și al Anei Pauker. Fondat în 1921, ieșit din ilegalitate în 1944, având un număr minuscul de adepți și totuși, după 1945, din ce în ce mai influent, eliminându-și rivalii politici, încet dar sigur,prin fraudă și manipulare, în spatele scutului protector al Armatei Roșii.

Lovitura de stat de la 23 august 1944 a răsturnat dictatura pronazistă a mareșalului Ion Antonescu și a adus România în coaliția antifascistă. A urmat o perioadă de luptă acerbă între facțiunile din interiorul PCR. Acestea se deosebeau nu doar din cauza unor experiențe diferite ale războiului – unii din membrii PCR petrecându-și războiul în URSS, alții în ascunzători clandestine, iar alții închiși în lagăre și închisori, dar și datorită existenței unor relații profunde (inclusiv personale) cu Moscova și cu persoanele influente din Secția Internațională a PCUS.

Un guvern susținut de partidele Național Țărănesc, Național Liberal, Social-Democrat și Comunist a preluat puterea după lovitura de stat care a dus la trecerea României din tabăra Axei în cea a Puterilor Aliate, guvern condus de Constantin Sănătescu. Datorită prezenței sovietice, PCR a putut obține în cadrul coaliției guvernamentale o superioritate politică pe care altfel nu ar fi obținut-o prin forțe proprii. Numărul de membrii a crescut foarte rapid, astfel când a avut loc lovitura de stat la 23 august, PCR însuma 80 de membri în București și mai puțin de 1000 în întreaga țară, incluzându-i pe cei din închisori și lagăre de concentrare, pe parcursul a trei luni, până în octombrie 1944, PCR atinsese un număr de membri cuprins între 5000 și 6000, iar în februarie 1945, PCR avea deja 15000 de membri, urmând ca până în aprilie să ajungă la 42653.

Între august 1944 și martie 1945, România a avut trei guverne: primul guvern Constantin Sănătescu, al doilea guvern Sănătescu și al treilea Nicolae Rădescu. Guvernul Groza, aflat la putere între 1945 și 1947 a fost impus sub presiune directă de trimisul sovietic la București, A. I. Vîșinski care a rămas în memoria colectivă a românilor drept cel care a transformat fără milă țara într-o potențială colonie sovietică.

Comuniștii au urmărit și au ocupat poziții influente în guvernul Groza, dețineau mai nou Justiția, Comunicațiile, Afacerile Interne și Propagand, dar și subsecretariatele de stat în ministerele Agriculturii și Comunicațiilor.

Deși controlau în esență guvernul, comuniștii și-au îndreptat strategia spre controlul total al societății. Partidele istorice reprezentau singura formă de opoziție oficială față de comuniști și trebuiau să dispară. Primele victime au fost și cele mai puternice partide, cel Național Țărănesc și cel Național Liberal, urmate de Partidul Social-Democrat din România.

Astfel primul pas către dictatura proletariatului este considerat dizolvarea PNȚ în 1947 iar ultima lovitură a constat în forțarea regelui Mihai să abdice în 1947, zi în care s-a și anunțat proclamarea Republicii Populare Române. Denazificare, democrație de masă, pace și susținerea muncitorilor și țăranilor defavorizați, toate acestea au fost folosite pentru a convinge largi segmente ale populației că obiectivul comuniștilor români era pur și simplu crearea unei comunități politice juste și stabile. Pe măsură ce Războiul Rece evolua și se agrava, comuniștii au adoptat o atitudine mai agresivă și au insistat că, din cauza intensificării luptei de clasă, atât pe plan intern cât și extern, țara trebuia să intre în stadiul transformării socialiste. Revoluție nu reformă, a fost ideea promovată de Pauker și Gheorghiu-Dej, împotriva problemelor sociale, economice și politice ale țării. Acesta a fost momentul când liderii sovietici au selectat Bucureștiul ca sediu al publicației Cominformului și al birourilor aferente. Gheorghiu-Dej și asociații săi din fruntea Partidului Muncitoresc Român le-au părut lui Stalin, Malenkov și Suslov a fi tovarăși de încredere iar ,,noua Românie” a fost considerată o adevărată prietenă a URSS, spre deosebire de trădătoarea Iugoslavie.

I.4 Partidul Comunist Român

După 1948, România la fel ca și celelalte state satelit, a fost subiectul unui vast experiment de transpunere a modelului sovietic, sub conducerea Partidului Comunist care a utilizat în acest scop instrumentele de forță ale statului. Politica internă a regimului comunist din România, se caracterizează în primă fază prin încercarea de a impune modelul sovietic cu cât mai multă fidelitate, iar ulterior după 1964, prin încercarea de a găsi un echilibru între originea sa sovietică și necesitățile proprii societății românești. Acest model a fost în totală contradicție cu evoluția istorică românească, față de care îl separă o puternică ruptură socio-politică și culturală, fiind inspirat din exterior și impus prin forță, prin colaborarea unui grup politic marginal, respectiv comuniștii, care nu au împărtășit niciodată o identitate comună cu restul societății românești.

În 1944, anul reprezentativ de început al Partidului Comunist Român, Ștefan Floriș a fost îndepărtat din funcția de prim secretar al partidului, funcția revenindu-i lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, ulterior ajuns liderul partidului confirmat de Stalin însăși. Iesirea la lumină a partidului în 1944 nu a încetat practicile din clandestinitatea interbelică ce i-au marcat iremediabil evoluția, până la sfârșitul său în 1989. PCR s-a născut dintr-o ideologie a violenței, bazată pe teroare pe intimidarea oponenților politici și în cele din urmă a societății.

Regimul comunist din România nu făcea așadar excepție de la regimul comunist instaurat în Rusia și care a condus la transformarea acesteia în URSS. El se baza pe eliminarea pluralismului politic și pe consolidarea unui partid unic de masă, conceput și definit ca foță conducătoare a statului.

Conform cu modelul sovietic și sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, comuniștii și-au asumat rolul de forță politică conducătoare a întregii societăți din România, Constituțiile din 1952 și 1965 au consfințit sistemul politic cu partid unic. Așa au devenit ilegale alte formațiuni politice, cele existente fiind desființate automat iar altele noi aflându-se în imposibilitatea legală de a se înființa. Această situație a condus la facilitarea exercitării PCR, numit sub conducerea lui Dej, Partidul Muncitoresc Român, a unui control strict asupra instituțiilor-cheie ale societății, în toate domeniile de activitate: politic, economic, social și cultural.

Între anii 1948-1958, comuniștii din România s-au aflat sub o deplină supraveghere și consultanță sovietică. Din punct de vedere al organizării, al mesajului politic și al modului de a acționa pentru consolidarea puterii, totul avea ca inspirație practicile dictate de Moscova. După 1958, trupele sovietice au părăsit țara noastră, fapt ce a dat posibilitatea comuniștilor de a-și construi o nouă legitimitate, bazată pe promovarea treptată a comunismului național eliberat de sub influența URSS. Faptul a condus la obținerea unei anumite susțineri din partea populației care considera că fără influența URSS comunismul era ceva bun, omițând că PCR nu a abandonat întrutotul modelul stalinist de guvernare, bazat pe represiune și violarea drepturilor fundamentale ale omului.

În 1965 Gheorghe Gheorghiu-Dej moare, conducerea partidului fiind preluată de Nicolae Ceaușescu, unul dintre principalii actori ai evenimentelor din decembrie 1989. Partidul a fost din nou modificat în PCR iar linia național-comunistă a fost continuată de unele reforme, care acordau o mai mare libertate de expresie, condamnând unele practici staliniste din vreme lui Dej. Reformele și acest mod de a contesta influența sovietică a reușit să ,,cucerească” populația și numeroase personalități ale vieții culturale din România, care s-au înscris în partid și au fost promovate pe diferite funcții. Toată această ,,relaxare” de la începutul preluării conducerii PCR de către Nicolae Ceaușescu a trezit speranțele românilor și a câștigat încrederea acestora cu privire la bunătatea sistemului comunist. Nicolae Ceaușescu a devenit iubit sincer și nu peste noapte de o populație terorizată până atunci de prezența sovietică și influența URSS în viața politică și implicit cotidiană. Toate acestea au distras populația de la faptul că reformele nu vizau rolul PCR în societate, care rămânea neschimbat, unică forță politică a țării.

Instituționalizarea regimului a fost continuată prin adoptarea primei Constituții de orientare comunistă din România, care a reglementat din punct de vedere legal toate schimbările pe care regimul fie deja le făcuse, fie urma să le facă. În martie 1948 s-au organizat alegeri pentru Marea Adunare Națională, care urma să aibă caracter de adunare constituantă. Alegerile au fost câștigate de Frontul Democrației Populare, coaliție alcătuită din PMR (Partidul Muncitoresc Român, o unificare a Partidului Comunist cu cel Social-Democrat) și o serie de partide marionetă ca Frontul Plugarilor, Partidul Național-Popular, Uniunea Maghiarilor. Marea Adunare Națională a adoptat la 13 aprilie 1948 proiectul unei noi constituții, radical diferită de Constituția de la 1923. Noua Constituție menționa că statul român are un caracter popular, deși acest aspect nu era clar definit. Organizarea puterilor în stat era prezentată diferit față de tradițiile constituționale românești. Astfel principala instituție a puterii de stat era Marea Adunare Națională, aleasă o dată la patru ani și care avea rol legislativ: adopta legi, vota bugetul, nume în guncție Guvernul și alegea Prezidiul Marii Adunări Naționale, care îndeplinea funcția de șef de stat. Prezidiul era alcătuit din mai mulți membrii și putea emite decrete, numea în funcții publice și reprezenta în relațiile externe. Guvernul era prezentat ca instituție executivă centrală, numit de Marea Adunare Națională și care conducea întreaa administrație a statului, alcătuia bugetul, conducea politica externă și planifica economia. Cea din urmă atribuție fiind o noutate în România, preluată de organizarea sovietică a economiei.

Constituția mai prevederea că în Republica Populară România toate mijloacele de producție aparțin statului, ca și resursele naturale de orice fel. Legea fundamentală specifica faptul că statul era cel ce conducea și planifica întreaga activitate economică iar ce nu se afla încă în proprietatea statului, urma să fie trecut prin lege în proprietatea sa. Constituția anunța și intențiile de viitor ale regimului de a implementa modelul sovietic de economie centralizată planificată. Constituția garanta formal toate libertățile democratice, precum libertatea de exprimare, libertatea de conștiință și religioasă, a întrunirilor și inviolabilitatea domiciliului, dreptul la asociere.

Partidul Comunist Român și implicit comunismul din România trebuie apreciat și înțeles sub aspectul care și-a pus cel mai mult aprenta asupra politicii acestora, influența sovietică. Până la retragerea trupelor sovietice Partidul Comunist Român și implicit comuniștii s-au raliat ideilor și principiilor staliniste de conducere. O dată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la conducerea Partidului Comunist Român dar și datorită perioadei favorabile (1965) comunismul respectă o nouă traiectorie care a condus la îndepărtarea sa în 1989.

CAPITOLUL II. Evoluția sistemului comunist în România

II.1 Monopolul ideologic

Propaganda, ca mijloc de manipulare și de impunere a voinței și gândirii unui individ sau unui grup social asupra altui individ sau grup social, a existat încă de la începuturile istoriei umanității și probabil va mai exista atât timp cât va mai exista umanitate. Propaganda continuă să rămână una dintre cele mai puternice arme de purtare a unui război atât împotriva unui inamic extern cât și a unuia intern.

Românii au fosr supuși unei agresiuni propagandistice fără precedent în istoria lor, atât ca intensitate cât și ca întindere. Nici un domeniu al vieții economice, sociale, politice și culturale nu a scăpat de acest adevărat ,,tăvălug propagandistic”. Cuvântul propagandă, a apărut în Europa în primele decenii ale secolului al XVII-lea, mai precis în 1622, când papa Grigore al XI-lea a pus bazele așa numitei Sacra Congretatio de Propaganda Fide, cu scopul de a răspândi catolicismul și de a zăgăzui înaintarea protestantismului și a altor curente religioase reformante.

Propaganda comunistă a plecat de la o concepție abstractă și difuză despre dușman ca și de la ideea complotului imperialist mondial. Dușmanul cu trăsături sociale invizibile există, teoretic pretutindeni, amenințând în orice clipă să dea lovitura mortală comunismului. Concepția despre complot și dușman convine comunismului de asemenea deoarece alături de figura dușmanului se deschid posibilități de a prezenta și figura trădătorului și oportunistului, fapt care servește ca substrat psihologic pentru a trece la ofensivă împotriva inamicului.

Pentru a-și atinge obiectivele politice imediate și de perspectivă, comuniștii români, sprijiniți și îndrumați de consilierii sovietici, au instaurat un adevărat monopol asupra tuturor surselor de informare și de opinie. O îndelungată experiență istorică arată că o rețea dezvoltată de informatori, un sistem de control și un sentiment generalizat de teamă asigură, pe de o parte, monitorizarea comunicării impersonale și mediate iar pe de altă parte, o limitare drastică a circulației libere a ideilor și informațiilor. În acest sens, comuniștii din România, pentru a-și instaura și consolida puterea dar și pentru a transforma țara dintr-o democrație într-o mare închisoare și pentru a o subordona în totalitatea Uniunii Sovietice, au folosit, în principal, două metode: represiunea și persuasiunea.

Prin persuasiune, s-a aplicat o propaandă totală și permanentă.În special propaganda comunistă s-a folosit de două mecanisme principale de control: acela de cenzură, cu rol mai mult defensiv și acela de monopol strict asupra presei, organizațiilor de tot felul și în final a tuturor acțiunilor culturale care evident aveau un pronunțat caracter ofensiv. Potrivit cercetătorului american R.J.Lifton, din multitudinea de mijloace și metode a acestor două mecanisme principale de control, propaganda comunistă a apelat înainte de toate la controlul comunicațiilor de masă, la manipularea ,,mitică”, prin care se înțelege în primul rând cultul personalității liderului, la cerința de puritate a indivizilor, la cultul confesiunii, practicat în corelație cu cerința de puritate și realizat prin criticile și autocriticile de partid, la prezentarea ideologiei ca o știință nouă, la remodelarea limbajului, la situarea doctrinei mai presus de orice interes personal și la delimitarea socială în spirit maniheist.

Cultul personalității a reprezentat o trăsătură specifică regimului Ceaușescu. Cultul personalității nu s-a dezvoltat în mod independent ci în strânsă legătură cu abordările ideologice din domeniul istoriei. Istoria era chemată să susțină o serie de teze menite să explice și să justifice evoluția regimului până la acel punct oferindui legitimitate, mai mult, era chemată să explice poziția ocupată de dictator la conducerea țării. Principalele teze ale istoriei ,,preferate” de Ceaușescu erau reprezentate de unitate și continuitatea poporului român în acest spațiu geografic, de lupta neîncetată pentru independență și de continuitatea organizării sale statale. Istoria poporului român se descria astfel ca un tot unitar, într-o perspectivă continuă încă de la Burebista. La capătul lungii evoluții aflându-se Partidul Comunist Român și Ceaușescu care reprezentau întruchiparea tuturor aspirațiilor poporului român, apogeul evoluției istorice a acestuia. Întreaga istorie a poporului era influențată astfel și chemată să explice poziția conducătoare a lui Ceaușescu.

Anii '70 reprezintă etapa de ascensiune și consolidare a cultului personalității, asociat cu investițiile masive din domeniul economiei și cu nivelul de trai relativ bun, nedeclanșând la început reacțiile adverse pe care le va provoca ulterior.

Răbufnirile xenofobe ale Conducătorului, romanțarea trecutului arhaic al României, identificarea cu figurile mitice ale căpeteniilor traco-dacice și ale domnitorilor feudali despotici, fascinația pentru reabilitarea simbolurilor militariste și etnice aveau rădăcini mai adânci decât psihologia personală a lui Ceaușescu: își aveau originea în relația problematică a Partidului Comunist Român cu tradițiile și modelele culturale românești. Abia când Partidul Comunist Român și-a rescris propria istorie, iar liderii săi au pozat în campioni ai valorilor naționale aceiași oameni care serviseră interesele sovietice erau cei ce deplângeau pierderea identității naționale. Sub Gheorghiu-Dej dar și mai mult în perioada Ceaușescu, comuniștii români purtau costume naționale, jurau pe steagul tricolor al țării și cântau imnuri patriotice pentru a-și arăta atașamentul față de suveranitate și independență.

În afară de Nicolae Ceaușescu, Elena și Nicu, alți membrii ai ,,tribului” prezidențial erau plasați în poziții cheie. În loc să sporească autoritatea partidului, legitimitatea mitologică a lui Ceaușescu și carisma sa falsă erau o sursă de insubordonare. Conformismul ideologic era mai degrabă o perdea de fum decât o adevărată piatră de temelie a vieții culturale româneșt. Transformând necesitatea în virtute, mai mulți intelectuali români și-au raționalizat obediența pretinzând că supunerea lor politică a reprezentat tributul plătit pentru o mai mare libertate artistică și invocând convenabil ,,realismul politic”. Intelectualii au fost somați să se conformeze regulilor reînviate ale ,,realismului socialist”, pentru că realitatea nu era ceea ce percepea artistul, ci ceea ce partidul decidea că trebuie să fie. Naționalismul exacerbat a reprezentat fundamentul președenției ceaușiste. Excesele naționaliste ale regimului nu puteau fi criticate fără riscul de a atrage acuzații veninoase de antipatriotism. În același timp, nepotismul practicat de regimul Ceaușescu a fost primul experiment european de socialism dinastic – o combinație de rituri politice bizantine, tehnică stalinistp de manipulare și fantasme resentimentare care aminteau de unele tiranii din Lumea a Treia.

II.2 Industrializarea și efectele comunismului asupra economiei

Partidul a acționat cu repeziciune pentru transformarea României conform modelului sovietic, prin intermediul normelor și practicilor staliniste. Etatizarea economiei a început cu industria, mult slăbită de pe urma războiului și a măsurilor luate după 1944. Naționalizarea industriei a fost prima prioritate a regimului în domeniul economic, acțiune pregătită în secret de teamă că proprietarii fie vor fugii cu banii și registrele contabile, fie vor distruge bunuri, fie vor opune rezistență. Echipe din partea organizațiilor de partid au fost instruite ca la o anumită oră să intre în birourile conducerii, în fiecare întreprindere pentru a sigila acte și bani. Hotărârea a fost adoptată de către Plenara Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român în iunie 1948. Proiectul de lege ținut în secret și adoptat în grabă, tot în iunie de Marea Adunarea Națională, prevedea trecerea în proprietatea statului a tuturor resurselor naturale, înteprinderilor industriale, miniere, de transport, dar și a societăților bancare și de asigurări. În felul acesta, regimul obținea controlul asupra celor mai importante forțe economice din țară, lichidând proprietatea privată din industrie.

Naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, din minerit și transporturi nu numai că a permis introducerea planificării cantitative centralizate dar a și distrus în același timp baza economică a celor stigmatizați ca dușmani de clasă. Confiscarea întreprinderilor și amenințarea patronilor au fost relativ ușor de realizat în timp ce agricultura punea probleme mai complexe.

Colectivizarea consta în alcătuirea de Gospodării Agricole Colective – GAC după modelul colhozurilor sovietice și a Gospodăriilor Agricole de Stat – GAS după modelul sovhozurilor. Cu scopul de a evita o răscoală a țărănimii, conducerea de partid a insistat asupra muncii de lămurire, solicitând organizațiilor de partid să ducă o propagandă intensă în scopul lămuririi țărănimii asupra caracterului superior al muncii în colectiv. Colectivizarea trebuia făcută prin liber consimțământ dar a început cu măsuri de forță, ducând foarte rapid la arestări, deportări, etc.

La 2 martie 1949, proprietatea pământului a fost complet interzisă persoanelor particulare. Aceasta a permis lichidarea rămășițelor vechii clase a moșierilor, ca și eliminarea chiaburilor, țărani care angajau forță de muncă sau închiriau utilaje agricole, indiferent de mărimea proprietății lor. Pământul, vitele și echipamentul agricol aflate în posesia celor care dețineau până la maximum de 50 de hectare – cât permisese legea agrară din 1945, au fost expropiate fără compensație. Securitatea și Miliția s-au ocupat de izgonirea peste noapte a 17000 de familii din căminele lor, mutându-le în zone de recolonizare. Pământul confiscat totalizând aproape un milion de hectare, a fost fie comasat fie organizat în colective, deținute în comun doar teoretic pentru că practic erau conduse de stat. Ministerul Agriculturii hotăra ce trebuie să se cultive și stabilea prețurile. Membrilor cooperatori li s-a permis deținerea unor mici loturi, ce nu depășeau o jumătate de pogon. Rezistența la colectivizare a dus la arestarea a peste 80000 de țărani, dintre care 30000 au fost judecați în public. Colectivizarea s-a încheiat ăn 1962 cu 60% din totalul de 15 milioane de hectare de pământ cultivabil aparținând gospodăriilor colective și 30% fermelor de stat în timp ce doar 9% aparținea proprietății private – terenuri din zona montană unde accesul dificil le făcea inadecvate pentru colectivizare.

II.3 Represiunea comunistă

Datorită implementării modelului de comunism sovietic a fost necesară și implementarea unei puternice componente represive. Componenta represivă își găsea utilitatea atunci când era nevoie să se blocheze afirmarea oricăror grupări opoziționiste și să se susțină controlul total al regimului asupra societății, cu atât mai mult cu cât regimul se angajase pe un drum de transformări profunde ale întregii structuri sociale. În același timp puterea exercitată de comuniști avea un caracter nelegitim ca și subordonarea lor față de forțe din exterior în contextul tot mai acut al războiului rece, toate acestea ducând la o vulnerabilitate sportiră a regimului, internă și externă. Represiunea reprezenta astfel principalul instrument al transformării, instrument ce asigura implementarea în practică a deciziilor politice, în absența consimțământului societății.

Instituționalizarea aparatului represiv a fost realizată ca și în celelalte domenii, după tipicul sovietic. La 30 august 1948 a fost înființată Direcția Generală a Securității Poporului, cu rol de poliție politică. Securitatea a recrutat elemente sociale marginale, cu o educație precară și nerealizate profesional pentru a forma un grup profesional loial. Forțele de securitate au reprezentat instrumentul nemijlocit al represiunii aplicate de Partidul Comunist. Un obiectiv de maximă importanță al Securității îl reprezenta ,,demascarea activității de spionaj imperialist”. Principalii ei inamici în epoca Dej erau, după arhivele Securității, agențiile de informații americane, britanice, iugoslave și israeliene. Potrivit dosarelor Securității, în 1951 erau suspectate de spionaj 45.299 de persoane, supravegheate de o rețea alcătuită din 904 agenți, dintre care cinci erau ofițeri rezidenți de Securitate, 306 erau informatori calificați iar 593 informatori necalificați. Ca rezultat al muncii de adunare a informațiilor, au fost arestate pentru spionaj 267 de persoane.

Al doilea obiectiv principal al Securității îl constituiau identificarea și distrugerea oricărei forme de rezistență internă față de regim. Activitate descrisă în jargonul Securității drept,, activitate antidemocratică suversivă a dușmanilor poporului”. În 1951 au fost urmărite 417.916 persoane, dintre care 5.401 au fost arestate pentru ,,activitate ostilă”.

Ascultarea telefoanelor și urmărirea suspecților au fost mijloace suplimentare folosite de Securitate pentru adunarea de dovezi împotriva țintelor sale. Este de remarcat faptul că și unii dintre membrii de frunte ai partidului erau în vizor. Printre cei ale căror convorbiri telefonice erau ascultate, începând in 1948 de către ceea ce avea să primească numele de ,,Unitatea T” a Securității se numărau Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, dar și Nicolae Ceaușescu, fostul șef al Securității Gheprghe Pintilie și mai apoi însăși Gheorghiu-Dej. Ascultările erau ordonate de la Moscova

Dosarele Securității arată că mai mult de 70.000 de oameni au fost rearestați în deceniul 1948-1958 dintre care 60.428 numai în perioada 1948-1953. Aceste date se referă probabil numai la anumite categorii de persoane, deoarece, așa cum a admis chiar Gheorghiu-Dej în 1961, 80.000 de țărani fuseseră deja arestați pentru a se impune colectivizarea agriculturii. Cadrul legal pentru acțiunile Securității, Miliției și trupelor de securitate l-au creat noile legi, care transformau opoziția față de regim în infracțiune. La 12 ianuarie 1949 s-a introdus pedeapsa cu moartea pentru trădare și sabotaj economic, iar un decret promulgat în același an pedepsea actele ,,considerate periculoase pentru societate”.

II.4 Reeducarea prin tortură

La penitenciarul Suceava, în vara anului 1948, Securitatea și conducerea închisorii organizează o acțiune de ,,reeducare pașnică” a deținuților politici, majoritatea studenți condamnați pentru ,,activitate legionară” desfășurată între 1940-1948. Aceștia înființează în penitenciar o organizație cu scop de ,,reeducare”, denumită Organizația Deținuților cu Convingeri Comuniste – ODCC. În partea a doua a anului 1948, Eugen Țurcanul și el student condamnat pentru activitate legionară și participant la ,,reeducarea! Condusă de studentul Alexandru Bogdanovici, se declară nemulțumit de modul ,,nesincer” în care își desfășoară acesta din urmă activitatea și propunere radicalizarea acțiunii. Urmare, în primăvara anului 1949, sunt transferați de la Suceava la penitenciarul Pitești 80 de deținuți, printre care și majoritatea participanților la reeducare. Ajuns la Pitești, Țurcanu ia legătura cu Securitatea și cu directorul închisorii în vederea continuării reeducării. Conform instrucțiunilor primite acțiunea intră într-o fază violentă.

Piteștiul a fost ales pentru experiment datorită amplasamentului său. Penitenciarul era de maximă securitate, amplasat în afara orașului, construit la începutul secolului, departe de orice așezare umană, locul era ideal pentru aplicarea tehnicilor de tortură, nimeni nu putea auzi țipetele de dincolo de ziduri.Toți studenții arestați până în 1948 au fost dusi la Pitești, aproximativ 1.000, împărțiți în patru grupuri. Primul alcătuit din întemnițații fără judecată, care stăteau închiși șase, lapte ani; al doilea cuprindea condamnații de infracțiuni minore – susținerea adversarilor politici ai regimului de exemplu, condamnați la trei, cinci ani; al treilea grup, cel mai numeros, compus din acuzații de ,,complot împotriva ordinii sociale”, executau sentințe de la opt la cincisprezece ani și ultimul grup includea condamnați de la zece la douăzecișicinci de ani de muncă silnică, aceștia din urmă fiind liderii asociațiilor studențești.

Momentul care marchează începerea torturilor bestiale și generalizate coincide cu noaptea de Crăciun a anului 1940 și are loc în încăperea ,,4 spital”, o celulă mare cu aproximativ 100 de locuri unde aproximativ 50 de reeducați trec la atac împotriva celor din tabăra rezistenților. Pentru că la un moment dat pare că rezistenții ar câștiga, gardienii intervin și timp de câteva ore îi masacrează literalmente pe cei care se opuneau reeducării , având grijă să nu omoare pe nici unul dintre ei. Reeducarea de la Pitești sub conducerea lui Țurcanu a durat până șa transferarea acestuia la penitenciarul Gherla, în septembrie 1951. La Gherla reeducarea a luat forme demențiale, pe lângă bătăile sălbatice aplicate în timpul demascărilor, extinse și la deținuții netrecuți prin Pitești, s-au organizat veritabile tirualuri satanice pentru distrugerea morală a victimelor. Fenomenul Pitești, s-a extins în forme specifice și în alte închisori: Târgu Ocna, Ocnele Mari, Târgșor, Baia Sprie, Aiud dar datorită numărului mai mic de reeducați trimiși să aplice tehnicile de tortură, precum și curajul deținuților care au reușit să se opună în unele închisori, reeducarea nu a luat forme apocaliptice ca la Pitești și Gherla. Este greu de stabilit exact când și de ce conducerea Partidului Comunist care a organizat și supervizat fenomenul de reeducare, a luat decizia de a-l opri. Cert este că în primăvara anului 1952, Securitatea declanșează primele anchete privind ororile petrecute în penitenciarele și lagărele de muncă. La data de 17 decembrie 1954, în urma unui proces bazat pe învinuiri de ,,acte de teroare”, ,,crimă împotriva securității interne” dar și ,,înaltă trădare”, Eugen Țurcanu și alți 15 condamnați din același lot sunt executați la Jilava, prin împușcare.

Fenomenul Pitești șochează și astfel prin brutalitatea de care s-a dat dovadă, prin tehnicile de înlăturare a oricărei urme de umanitate atât în persoana torționarului cât și al ,,reeducatului”. Trecând peste aspectele oribile are torturilor și peste faptul că afectați erau tineri, studenți cu întreg viitorul înainte dar curmat brusc, Securitatea a încercat și în 1957 un al doilea proces al ,,reeducării” în încercarea de a arunca vina ororilor petrecute în închisorile românești asupra mișcării legionare, care ar fi organizat întreaga acțiune pentru a sabota procesul de ,,reeducare”, fapt eșuat datorită acuzaților pe nedrept care au negat orice legătură cu mișcarea legionară și au afirmat că totul a fost organizat din ordinul Securității.

II.5 Gulagul românesc

Perioada în care numărul deținuților politici a fost foarte mare în țara noastră se întinde din primăvara anului 1948 până în vara anului 1964. După 1964, au existat în continuare deținuți politici, dar numărul lor a fost mai mic.

Trebuie subliniat faptul că justiția a suferit schimbări majore în perioadă comunistă. Ea îndeplinea un rol foarte important pentru regim, având în vedere natura pur represivă a acestuia. Noua lege a fost publicată în decembrie 1947 și a fost aplicată începînd cu mrtie 1948. Legea prevedea desființarea a numeroase instanțe superioare (tribunale, curți de apel) și înlocuirea acestora cu judecătorii rurale, ceea ce implica concedierea unui număr mare de magistrați. De asemenea legea prevedea introducerea în practica judiciară a instituției asesorilor populari care puteau intemedia implicarea partidului în actul de justiție. Fără a deține o pregătire juridică, asesorul popular, asista judecătorul în judecarea cauzelor reprezentând conform legii, elementul de clasă în actul juridic. Legislația cu caracter represiv și-a lărgit tot mai mult câmpul de acțiune, numeroase legi au fost modificate și numeroase altele au fost adoptate pentru a sancționa un număr tot mai ridicat de infracțiuni cu conținut politic. Codul Penal a fost modificat la începutul lui 1948, introducându-se noi infracțiuni.

Cât despre gulag, fiecare țară comunistă a avut gulagul ei, ramură a poliției interne și serviciilor de securitate sovietice care controla sistemul penal al lagărelor de muncă forțată și a închisorilor și lagărelor de detenție și de tranzit asociate.

Nimic nu ilustrează mai pregnant natura coercitivă a politicilor centralizatoare urmate de regimul comunist decât folosirea muncii silnice. Ascunsă în spatele eufemismului ,,serviciu de muncă temporară”, munca silnică a fost folosită ca metodă de pedepsire a mii de oameni acuzați de ,,sabotaj economic” și ,,absenteism”. Munca silnică a fost introdusă oficial în Codul Muncii din 8 iunie 1950, deși era folosită de peste un an la construcția Canalului Dunăre – Marea Neagră iar la 22 august 1952, Consiliul de Miniștri a adoptat rezoluția 1554, prin care lagărele erau botezate ,,colonii de muncă”. Cea mai mare concentrare de lagăre de muncă – în total 14 – a fost destinată realizării Canalului Dunăre – Marea Neagră. Lucrul la Canal a început la sfârșitul verii anului 1949, pe baza unor planuri de consrucție concepute în luna mai de o comisie specială formată din români și sovietici. Forța de muncă urma să provină din trei surse: muncă voluntară plătită, muncă silnică și militari în termen. Dosarele Canalului sunt revelatoare: spații insuficiente de cazare pe șantiere care obliga de multe ori muncitorii să doarmă în căruțe sau sub acestea, spitalele lipseau cu desăvârșire așa că asistența medicală se realiza în casele țăranilor, drumurile neasfaltate produceau mari probleme anvelopelor camioanelor care se spărgeau tot timpul. În prezent există date mai exact cu privire la numărul de deținuți politici exploatați în cadrul acestui proiect datorită desecretizării a aproximativ 2.400 de dosare aferente anchetei respective, aflate la Arhivele Statului din Constanța. Astfel, până în primăvara anului 1952, numărul deținuților din cele 14 lagăre ale Canalului ajungea la 19.000, suplimentar se foloseau 20.000 de muncitori civili voluntari și 18.000 de militari în termen. O investigație a Securității în 1967 cu privire la mortalitatea din lagărele de muncă a dezvăluit că pentru 1.304 de deținuți care au murit în lagăre, nu s-a întocmit nici un fel de acte, decesele nefiin notate nici în registrele consiliilor locale.

Estimarea unui număr exact al celor care au decedat în condiții de detenție politică sau din cauza detenției este foart dificilă, numărul celor morți în detenție prin executare, lichidare, asasinare fiind în continuă creștere pe măsura desecretizării dosarelor Securității dar fără a omit la calcul faptul că torționarii au avut o tehnică perfecționată a ștergerii urmelor, însăși arhivele rămânând incomplete și inaccesibile. Gulagul românesc nu s-a dezmințint de influența sovietică, lagărele organizate în perioada comunistă producând victime numeroase iar penitenciarele și restul aparatului de încarcerare nu s-au lăsat mai prejos. Ororile ocazionate de aplicarea torturii ca formă de ,,reeducare” nu s-au oprit la forma fizică ci s-au manifestat și psihic astfel că până și cei care au supraviețuit încarcerării au rămas cu sechele.

CAPITOLUL III. România sub regimul comunist

III.1 Rezistență armată în timpul regimului comunist

În timpul lui Dej, acțiunile împotriva regimului comunist au fost rare și nici una destul de amenințătoare, motiv pentru care românii au fost acuzați pe nedrept de ,,slăbiciune” sau ,,timorare”. Acuzațiile se bazau pe faptul că părea să lipsească cu desăvârșire o opoziție față de rgimul comunist din România, comparativ cu revoltele din Polonia și RDG de la începutul anilor '50 sau din Ungaria din 1956. Acceptarea acestor acuzații reprezintă însă, indiscutabil, succesul Secuității în împiedicarea scurgerii de informații referitoare la rezistența față de regim. Practic, Occidentul nu a știut nimic despre lupta curajoasă din Munții Carpați a micilor grupuri de partizani conduse de Gheorghe Arsenescu, Toma Arnățoiu și Ion Gavrilă-Ogoranu.

Opoziția armată împotriva comuniștilor de la guvernare s-a arătat în iarna anului 1944, mai apoi în vara anului 1945 fiind coordonată de generalul Aurel Aldea. Așa-numita ,,Mișcare Națională de Rezistență” nu reprezenta însă o amenințare la adresa guvernului Groza, principala sa activitate fiind de distribuire de materiale rudimentare de propagandă anticomunistă. Generalul Aldea a fosr arestat în mai 1946, opoziția dezintegrîndu-se și doar câțiva dintre susținătorii lui Aldea scăpând de arestare și luând drumul munților. Ei erau aproape mereu în defensivă, apărându-se de încercările permanente ale Securității de a-i captura. După căderea lui Ceaușescu, au apărut noi informații cu privire la câteva mici grupuri de ,,partizani” cum se autointitulat, care au luat drumul Munților Carpați și s-au opus autorităților. Ultimul membru supraviețuitor al grupului care a rezistat cel mai mult, a fost capturat abia în 1960, această ,,rezistență armată anticomunistă”, cum a fost denumită fiind un fenomen spontan și fără legături între grupuri chiar dacă pretindeau același țel, și anume să nu accepte consecințele comunizării țării lor. Totuși, câtă vreme au fost în libertate au reușit să contrazică afirmația regimului, potrivit căreia ar avea control deplin asupra țării. Grupul care a rezistat cel mai mult a fost ,,Haiducii Muscelului”, din care a făcut parte supraviețuitoarea Elisabeta Rizea. Securitate confirmă anumite date furnizate de aceasta dar deloc surprinzător, li se dă o interpretare diferită. Astfel din dosarele Securității reiese că civili nevinpvați au fost uciși de partizani, care ar fi fost tot timpul insultați, fiind numiți ,,teroriști fasciști”. Ceea ce remarcă ambele tabere și a Securității și a grupului de rezistență prin supraviețuitoarea sa este că grupul a numărat constant 30-40 de persoane, că a fost organizat de doi foști ofițeri de armată, Gheorghe Arsenescu și Toma Arnățoiu în județul lor originar, Muscel, la poalele Carpaților. Securitatea a hăituit aceste grupări considerate teroriste și le-a anihilat membrii rând pe rând, prin prinderea și încarcerarea la Pitești sau Jilava. ,,Partizanii” au suferit torturi, bătăi și încarcerări lungi până la procese care i-au condamnat fie la ani grei de închisoare fie la moarte. Unul dintre cei mai valoroși martori este Gavrilă-Ogoranu, cel care a și condus al doilea grup de rezistență important, în Munții Făgăraș. În 1948, studentul de la Universitatea din Cluj, forma un grup de 11 persoane dintre colegii săi de la universitate. Timp de șapte ani au ținut în șah câteva companii de trupe de securitate, până la capturarea lor și condamnarea la moarte în 1957. Gavrilă-Ogoranu a reușit să scape și să se ascunda în Cluj până în 1976 când a fost din nou arestat. Scăpând de această dată de pedeapsa cu moarte, el reprezintă un important martor al perioadei și al grupărilor de rezistență implicit, deoarece a supraviețuit epocii comuniste și a oferit în autobiografia sa un punct de vedere personal dar inestimabil despre reacția populației față de micul său grup de ,,partizani”.

III.2 Ieșirea de sub influența sovietică

Puterea lui Gheorghiu-Dej a fost deplin consolidată de retragerea trupelor sovietice și epurarea celor care schițaseră o vagă opoziție în anii 1957-1958. Cât despre retragerea trupelor sovietice, impactul cel mai semnificativ asupra populației a fost cel psihologic. România rămânea parte integrată a blocului sovietic – diviziile sovietice din sudul Ucrainei și de pese Prut, din Republica Moldova puteau înainta imediat în caz de urgență – Dej putea prezenta retragerea sovietică ca o concesie smulsă de la sovietici. Plecarea trupelor sovietice a reprezentat pentru România și eliberarea de o povară economică, înlăturând totodată o sursă de iritare.

Gheorghiu-Dej a trecut cu bine peste cel mai dificil test al puterii, destalinizarea care îl amenința în mod direct, el reușind nu doar să-și păstreze puterea intactă ci mai mult să și-o consolideze. După 1958 nu mai existau factori capabili să-i amenințe puterea în nici un fel. Cu toate acestea, 1958 a reprezentat anul marcat de un nou val de represiune, cu arestări, intensificarea cenzurii, excluderi din partid, etc. Semnalul transmis prin astfel de metode trebuia să fie clar: destalinizarea reală nu este o opțiune, ea a fost imitată pentru satisfacerea cerințelor hegemonului, iar regimul va continua să evolueze în interiorul acelorași limite restrânse. Anii care au urmat retragerii trupelor sovietice au cunoscut o mobilizare deosebită pe plan intern, în domeniul economic prin impulsionarea colectivizării, regimul manifestând o ambiție puternică de finalizare a procesului de colectivizare înaintea altor țări socialiste. Investițiile în industrie au sporit, revenind la orientarea specifică stalinismului, cu accent pe industria grea. Așadar România scăpa de influența sovietică propriu zisă, prin retragerea trupelor și menținerea relațiilor la nivel diplomat dar nu scăpa de stalinismul inoculat de aceasta și adoptat de Gheorghiu-Dej.

Începând cu 1962, România va intra într-un conflict din ce în ce mai acut cu Uniunea Sovietică, pe marginea politicii sale economice. Ambițiile de industrializare ale regimului comunist din România se vor ciocni de planurile lui Hrușciov privind diviziunea internațională a muncii în cadrul CAER ce-i rezerva României un rol modest de furnizor de produse agricole. Gheorghiu-Dej s-a opus acestor planuri iar distanțarea de Uniunea Sovietică a devenit publică în aprilie 1964 prin adoptarea celebrei ,,Declarații din aprilie” tradusă pe plan intern printr-o susținută politică de derusificare și reconsiderare a valorilor naționale. Noua politică va di completată cu o politică de destindere și relaxare a represiunii. Măsurile vor constitui începutul național-comunismului românesc, dus la extrem de Nicolae Ceaușescu.

Destinderea și derusificarea urmăreu obținerea de sprijin intern din partea societății, având în vedere că poziția regimului era șubrezită de conflictul cu Moscova. Din procesul de derusificare face parte: desființarea în 1959 a editurii Cartea Rusă, acordarea de tot mai puțină atenție a presei pentru ,,meritele” Uniunii Sovietice, elogiile la adresa culturii și politicii sovietice reducându-se de asemenea, eliminarea obligativității limbii ruse în școli din anul școlar 1963-1963, desfiinarea Institutului de Studii Româno-Sovietice și a faimoasei și influentei Asociații Române pentru Legături cu Uniunea Sovietică, în 1963, desființarea institutului de limbă rusă ,,Maxim Gorki”, promovarea și publicarea de către edituri a tot mai mulți autori români în detrimentul celor ruși, autori români care până atunci fuseseră interziși: Nicolae Iorga, Mihai Eminescu, Titu Maiorescu, Nicolae Bălcescu, etc. Toată această destindere s-a completat cu un număr relativ mare de grațieri la începutul anilor '60, în special grațierea deținuților politici care fuseseră condamnați la diferite fapte îndreptate împotriva regimului. Grațierea deținuților politici s-a făcut în etape și nu printr-o amnistie generală, întinzându-se pe mai mulți ani și cunoscând un ritm intens după 1962, ca urmare a conflictului cu Moscova. Între anii 1962-1964 au fost emise nu mai puțin de 29 de decrete de grațiere a unor deținuți politici, conform documentelor au fost astfel eliberați din închisori 15.035 deținuți condamnați pentru infracțiuni politice din care 12.488 prin grațiere iar restul în urma expirării pedepsei. În 17 iunie 1964, a fost publicat singurul comunicat oficial apărut în presa din România referitor la grațierile politice. Acesta menționa numărul grațierilor efectuate prin decretul din 16 iunie și preciza că alte grațieri sunt pregătite de Consiliul de Stat, astfel încât până la 23 august 1964 să nu mai existe deținuți politici în Republica Populară România.

Destinderea internă și reintegrarea valorilor naționale în circuitul cultural și propagandistic al regimului a avut loc concomitent cu izbucnirea și escaladarea neînțelegerilor cu Uniunea Sovietică. Conflictul cu Moscova, apărut formal din cauza divergențelor privind dezvoltarea viitoare a țării, cuprindea și un puternic substrat politic. Gheorghiu-Dej înțelesese din 1956 că este importantă o distanțare de URSS pentru consolidarea stabilității la putere. Dar ce bază avea conflictul? Proiectul de modernizare internă, cu o puternică componentă anti-imperialistă tradusă în eliminarea influenței străine, era parte integrantă a proiectului bolșevic de transformare a societății, care a fost însușit și de comuniștii români datorită similarității condițiilor socio-economice: economie agrară înapoiată, lipsa industriei, dependența economică de exterior, etc. Acest program de transformare a societății în sens modernist a intrat în conflict cu pretențiile sovietice, ceea ce a condus la reacția de distanțare. Regimul a căutat resurse politice interne pentru a-și duce la capăt programul, ceea ce a condus la afirmarea național-comunismului.

Național-comunismul pornește de la premisa că fiecare regim comunist are dreptul să-și urmărească obiectivele naționale și să construiască societatea comunistă prin propriile metode, rezultate din specificul intern. Ideologia este o încercare de reconciliere între naționalism și socialism. Bazele național-comunismului au fost implementate de Gheorghe Gheorghiu-Dej, în ultimii ani ai regimului său. Național-comunismul românesc a fost caracterizat de exploatarea elementelor culturale și istorice naționale pentru a legitima regimul și programul său de modernizare. Programul de modernizare includea un vast efort de dezvoltare și industrializare pe plan intern, combinat cu o largă deschidere externă, menită s ofere regimului legitimitate și prestigiu internațional. Național-comunismul românesc a avut o perspectivă orientată profund stalinist , negând pluralismul sub orice formă, ca și orice încetare de formare a unor grupuri sociale autonome. Cu puternice instrumente etastice, național-comunismul românesc a urmărit uniformizarea socială sub conducerea partidului și obținerea adeziunii întregii societăți la același program, în mod benevol sau forțat.

III.3 Epoca ,,Ceaușescu”

Nicolae Ceaușescu a preluat direcțiile principale ale politicii lui gheprghiu-Dej, după moartea neașteptată a acestuia în martie 1965. Dincolo de tinereșea noului lider, remarcată rapid de presa internațională, și firea sa dinamică, nu se observau diferențe semnificative între ultimii ani ai lui Gheorghiu-Dej și primii ani ai lui Ceaușescu, cel din urmă preluând atât linia externă de independență față de Moscova și deschidere către vest, pe care le-a aprofundat, cât și lini națională de destindere în politica internă.

Alegerea lui Nicolae Ceaușescu în fruntea partidului a fost rezultatul raporturilor de forță stabilite la vârf, dar și a unor considerente care țineau de raporturile cu Moscova, în fața căreia conducerea nu trebuia să dea semne de dezbinare. Ceaușescu a fost propus la conducere de I. Gh. Maurer, direct în ședința Plenarei CC care a urmat morții lui Dej, fiind votat de toți membrii care erau convinși că alegerea lui Ceaușescu fusese stabilită deja în Biroul Politic. Pe patul de moarte, Gheorghiu-Dej și-ar fi exprimat preferința pentru Gheorghe Apostu, dar grupul de tineri reprezentat de Nicolae Ceaușescu și Alexandru Drăghici s-a opus.

La sfârșitul anilor '60 și în anii '70 , Nicolae Ceaușescu, secretarul general al Partidului Comunist Român și președintele României, era descris de către mijloacele de informare occidentale ca un fel de rebel. Mitul ,,comunismului național” românesc avându-l pe Ceaușescu drept simbol al contestării dominației Moscovei în Europa Centrală și de Est se construia cu rapiditate.Ceaușescu a urmat cu încăpățânare o linie stalinistă națională după moartea predecesorului său.

Nicolae Ceaușescu fusese închis împreună cu Dej în perioada interbelică și a ocupat funcții minore pe linie de stat și de partid până la epurarea grupului Pauker-Luca-Georgescu, când a fost promovat în Comitetul Central. El se va remarca ulterior ca responsabil cu colectivizarea în diferite zone ale țării, ocupând diferite funcții în cadrul Comitetului Central, în cadrul secțiilor organizatorică și de cadre. Din aceste poziții, el a reușit să atragă și să strângă în jurul său mai mulți colaboratori loiali pe care i-a promovat în funcții și a obținut totodată informații compromițătoare despre ceilalți membri ai conducerii de partid, pe care le va folosi la momentul potrivit pentru a-și crea o puternică bază de putere.

Ceaușescu a urmat cu încăpățânare o linie stalinistă națională la care și-a adus aportul propriei sale personalități, în special extraordinarului său apetit pentru autopromovare și obținere recunoașterii internaționale. Deseori, demagogia sa a fost luată în serios, acordându-se prea puțină atenție faptului că în interiorul țării era menținut un sistem stalinist și că populația era supusă unor permanente privațiuni.

În luna mai a anului 1971, Ceaușescu a efectuat vizite în o serie de țări asiatice, printre care China și Coreea de Nord. În China, revoluția culturală a lui Mao era în plină desfășurare. Istoricii au apreciat că Ceaușescu a fost impresionat de modelul asiatic al comunismului și a vrut să realizeze propria sa revoluție culturală, ceea ce ar fi explicat schimbarea politicii interne din relaxată spre un curs mult mai rigid. În realitate nu trebuie omis cp destinderea internă nu fusese decât una parțială, strict controlată de partid și o liberalizare reală a regimului, în sensul implicării unor structuri sociale autonome în guvernare sau în dialog nu se petrecuse niciodată. La întoarcerea din Asia, Ceaușescu a enunțat lucrările ,,teze din iulie”, la 6 iulie 1971 convocând o ședință a Comitetului Executiv al CC unde a prezentat mai multe propuneri penru întărirea activității de educație ideologică precum și de sporire a controlului partidului în cultură și educație. Ceaușescu enunța o serie de sarcini privind sporirea muncii ideologice și de control a partidului în domeniul învățământului, presei, radioului, televiziunii, editurilor, teatrelor, organizațiilor de tiner și sindicale. ,,Minirevoluția culturală” din 1971 a marcat începutul schimbării politicii lui Ceaușescu. Liberalismul anilor anteriori a fost abandonat în favoarea unei politici rigide și conservatoare în care educația ideologică, propaganda, imixtiunea partidului în viața cultural-artistică vor reveni l tiparele staliniste, tipice anilor 50. În cronologia comunismului din România, perioada următoare anului 1971 este cunoscută drept ,,neostalinistă” și va fi accentuată de Congresul al XI-lea al PCR, din 1974.

După 1971, regimul Ceaușescu a cunoscut o profundă degenerare, către o variantă rigidă a stalinismului naționalist, cu accente ridicole pe alocuri, imprimate de obsesivul cult al personalității. Factorii care au condus la acest curs se împart în: natura în sine a sistemului care fiind de inspirație stalinistă nereformată, nu putea conduce către alte rezultate și personalitatea în sine, a lui Ceaușescu, caracterizată prin megalomanie, suspiciune, lipsa de orizont pe care o determină absența unei educații instituționalizate, lipsa de receptivitate la nou, etc.

Agravarea situației economice după 1975 împarte anii '70 în prima parte marcată de ascensiunea și consolidarea cultului personalității și a poziției lui Ceaușescu și în a doua parte marcată de eșecul regimului în încercarea de a face față provocărilor modernizării care a grăbit astfel criza sociopolitică din România. A doua jumătate a anilor '70 a marcat și afirmarea primelor atitudini opoziționiste față de regimul ceaușist, în 1977 înregistrându-se prima grevă din România după instalarea regimului comunist, cea a minerilor din Lupeni. Greva a fost declanșată de o serie de măsuri sociale dezavantajoase minerilor, în special o nouă lege a pensiilor prin care largi categorii de mineri erau excluși de la dreptul de a primi pensie de invaliditate. Alte prevederi legislative vizau minerii care sufereau accidente din vină proprie și care nu mai erau îndreptătiți la plata drepturilor salariale pe perioada îngrijirilor medicale. Toate acestea combinate cu condițiile grele de trai și cu lipsurile din serviciile de asistență medicală și de alimentație au dus la o acțiune grevistă în care peste 30.000 de mineri din Lupeni și orașeke învecinate s-au angajat. Prim-ministrul Ilie Verdeț s-a deplasat la fața locului unde a fost luat ostatic de minerii care au refuzat să-l elibereze până nu a venit Ceaușescu personal, acesta din urmă fiind nevoit să-și întrerupă vacanța pe litoral pentru a veni la Lupeni, unde minerii au reușit să-i smulgă promisiuni pentru îndeplinirea tuturor revendicărilor lor.

În 1985, Ceaușescu cel care reușise pe vremuri să-i înșele pe jurnaliștii occidentali și să pozeze în promotor al ,,marxismului luminat”, era stigmatizat ca ,,omul bolnav al comunismului” și descris ca o rușine pentru o nouă elită comunistă sovietică, din ce în ce mai înclinată spre reforme, aflată sub conducerea lui Mihail Gorbaciov. Obsesia lui Ceaușescu pentru industrializare, politica de austeritate legată de decizia sa din anii '80 de a plăti datoria externă a României pentru a obține rapid o independență financiară absolută, atașamentul său față de un sistem de planificare hipercentralizat, rigid și depășit, precum și profunda sa ostilitate față de reforme orientate către piață au dus la declinul dramatic al calității vieții și la creșterea nemulțumirii populației.

România era marcată de imposibilitatea de decizie sau de promovare a unei inițiative fără să treacă de aprobarea sau acordul lui Ceaușescu, el căpătase statutul de faraon comunist, de semizeu infailibil a cărui vanitate părea fără margini. Din păcate aceste acutizări ale mitului personalității corelate cu toate celelalte eșecuri pe plan economic și cultural, alături de explozia propagandei angajată de nomenclatura ideologică și susținută de obscura Securitate au condus la violențele din Decembrie 1989 când populația asuprită și-a exprimat violent dorința de înlăturare a regimului comunist de la conducere și implicit a lui Nicolae Ceaușescu.

III.4 Dezastrul economic

Datele oficiale privind evoluția economică din perioada 1938-1989 dezorientează analiștii. Astfel, datele publicate la finele anului 1988 indică o creștere a venitului nașional de 24 de ori față de anul 1938, ceea ce ținând seama de mărimea numărului de locuitori, înseamnă o creștere de aproximativ 16 ori a venitului național pe locuitor. Acesta este estimat la 2.500 de dolari, cifră aberant de mică, dacă facem comparație cu alte țări ca de exemplu Grecia.

Industrializarea aberantă, efectuată de regimul comunist în cei 40 de ani, cât a deținut puterea, reprezintă una din principalele componente ale dezastrului economic național. Ideea industrializării, în principiu corectă, a fost compromisă din cauza modului cum a fost gândită și pusă în practică de comuniști. Pe de altă parte nu tot ce s-a întreprins pe linia industrializării a fost greșit existând incontestabil și unele realizări. Tragic este efortul supraomenesc impus poporului român în cei 45 de ani de comunism, care s-a risipit, în cea mai mare parte, în construcția unor obiective aberante, neproductive și nefuncționale, în crearea unor ramuri parazitare și deci a unor produse de regulă de proastă calitate, nevandabile pe piața internațională sau vandabile în pierdere, toate acestea amplificate de uriașele pierderi cauzate de imbecilitatea planificării și conducerii hipercentralizate a economiei.

Alte puncte care au condus la distrugerea economiei sunt: colectivizarea agriculturii, cheltuirea unor sume uriașe pentru ,,ajutorarea” regimurilor teroriste, cheltuielile imense pentru organizarea aparatului represiv, a propagandei de partid, precum și pentru viața ultraluxeoasă a nomenclaturii și familiei Ceaușescu.

La sfârșitul lui 1989 regimul Ceaușescu își pierduse deja cea mai mare parte a bazei sale de putere. Întreaga societate era profund nemulțumită de evoluția politică și economică, în special de faptul că propaganda nu mai avea ecou în realitate. Devenea tot mai clar că lucrurile prezentate de Ceaușescu și Partidul Comunist nu relatau situația de fapt a țării.

III.5 Degradarea învățământului, științei și culturii

Reforma învățământului din 1948 a reprezentat o lovitură grea dată culturii române. Reforma avea ca obiectiv declarat ,,democratizarea” învățământului, trecerea la un învățământ de masă după modelul sovietic, al cprui sistem a fost copiat fără nici un discernământ. Consecințele au fost catastrofale: în câțiva ani învățământul românesc a fost pur și simplu dat peste cap, sacrificând cu brutalitate calitatea de dragul cantității, conducerea comunistă se lăuda la mijlocul deceniului al șasele că a ,,eradicat” analfabetismul din țară. În realitate această acțiune a avut efecte de suprafață atât pe termen scurt cât și lung. După câteva decenii de la prima reformă de timp comunist a învățământului s-a constatat că alfabetizarea a fost la nivelul maselor o farsă: din zece oameni care la primă vedere știau să scrie și să citească, șapte n-au citit în viața lor o carte și nici un ziar, nu știu să scrie corect o cerere sau o scrisoare, folosul alfabetizării reducându-se pentru aceștia la ,,știința” de a-și semna numele și la eventuala descifrare a denumirii unor firme.

Învățământul superior a suferit și el nefasta influență sovietică, trimiși fiind la studii sau ,,specializări” în URSS tineri cu ,,origine sănătoasă” cărora în mod deliberat, li se dădeau diplome pe bandă rulantă pentru ca apoi reîntorși în țară să fie promovați în cele mai înalte funcții din economie, învățământ, știință și cultură. În domeniul literaturii și artei, imediat după preluarea puterii, comuniștii au impus un control draconic, urmărind subordonarea acestora pentru a le utiliza în scop de propagandă.

Genocidul cultural a constat în înlăturarea unora dintre cele mai mari personalități ale României dintre care: filozofii Lucian Blaga, Constantin Noica, Ion Petrovici și Vasile Bpncilă, istoricii Gh.I.Brătianu și P.P.Panaitescu, poeții Nichifor Crainic, Radu Gyr și Vasile Voiculescu, matematicianul și poetul Dan Barbilian, profesorul și psihologul Onisifor Ghibu, geograful Simion Mehedinți, sociologul Dimitrie Gusti, juriștii Istrate Micescu, I.V.Gruia și Gh. Strat, alături de numeroși medicii, economiști, profesori, actori, scriitori, geografi, etc., concluzionând că nici o artă și nici o ramură a învățământului, culturii și științei nu a rămas neafectată de comunism, iar tot ceea ce a însemnat artă și creație a comunismului au fost grav afectate de cenzură.

CAPITOLUL IV. Revoluția din 1989

IV.1 Metode de cercetare a evenimentelor

Zilele din Decembrie 1989 care au marcat pentru totdeauna România și s-au încheiat cu înlăturarea regimului comunist au fost prezentate generic atât în țară, cât și în străinătate, sub denumirea de Revoluția română. Evenimentele au marcat istoria recentă a poporului român în dublu sens.

Pe de o parte, au schimbat cursul evoluției politice, sociale, economice și a mentalităților din societatea românească a sfârșitului de secol XX – începutului de secol XXI, iar pe de altă parte au creat o amplă dezbatere civică și științifică deopotrivă cu privire la sensul și consecințele care i-au urmat. Cu toate părerile care mai de care exprimate diferit, ale politologilor, istoricilor, economiștilor sau a oamenilor pur și simplu care au trăit evenimentele și le-au perceput fiecare subiectiv, există un consens asupra faptului că Decembrie 1989 a condus la sfârșitul unui regim politic de tip totalitar și a permis tranziția României către societatea democratică.

Ani de-a lungul, au avut loc dezbateri publice cu accent pe caracterizarea evenimentelor care au dus la căderea regimului comunist în România, pe factorii care au determinat prăbușirea sistemului politic socialist.

Academicianul Șerban Papacostea constata într-un interviu acordat Revistei 22, că în esență se confruntă două teze: cea a revoluției, act spontan izvorât din refuzul poporului de a mai tolera tirania regimului Ceaușescu și cea a complotului, a loviturii de stat, acțiune pusă la cale de serviciile secrete străine, îndeosebi de KGB, care s-a folosit de instrumentele sale interne, din România.

În vederea analizei și înțelegerii evenimentelor care au constituit Revoluția din 1989 același academician atrage atenția asupra implicării emoționale a istoricului în narațiunea faptelor istorice, fapt rareori recunoscut de către istoric dar adesea observat de lector. Pe de altă parte, acesta aduce în discuție metoda prin care istoricul ajunge la adevăr atunci când cercetează fapte și evenimente politice sociale, economice, care au în mentalul colectiv o reprezentare puternic polarizată, cum este cazul revoluționarilor.

Un alt aspect al cercetării evenimentelor din Decembrie 1989 este cel legat de cadrul conceptual și abordarea metodologică cu ajutorul cărora istoricul recompune imaginea faptelor și proceselor care, în mentalul colectiv, au deja o reprezentare, însă, cercetarea științifică determină pe cercetător să o corecteze și să o prezinte cititorului/opiniei publice sub forma unei noi narațiuni. Apare, firesc, preoblema neutralității și subiectivității, a părtinirii și a obiectivității în reconstrucția sau de-construcția istoriografică. Acestea se accentuează în special când istoricii se opresc asupra unor momente controversate ale unor evenimente cu impact social și politic asupra societății, ca cele din Decembrie 1989. Factorii care concură la apariția unor imagini multiple asupra evenimentelor sunt obiectivi dar și subiectivi. Fără o bună metodologie și instrumente adecvate, imaginea evenimentelor din Decembrie 1989 este deformată sau mai grav, modificiată din varii interese.

Istoricii care au insistat asupra cercetării condițiilor și acțiunilor care au condus la răsturnarea regimului Ceaușescu în România. În special cei tineri, au insistat nu asupra tălmăcirii sau răstălmăcirii evenimentelor ci asupra metodei și instrumentelor. Unii au insistat pe metoda comparativă, considerând că se poate ajunge la o bună cunoaștere și înțelegere a evenimentelor prin identificarea diferenței și a elementelor comune raportate la teoria schimbării politice în societate.

În timp ce alții au utilizat cu succes, în redefinirea evenimentelor, metoda de-construcției. Una dintre cele mai des utilizate ipoteze de lucru, din perspectiva aceste metode, pornește de la premisa că imaginea unui eveniment nu poate fi separată de convingerile politice, ideologice, morale, etice ale istoricului care prezintă acea imagine. Controversele și disputele istoricilor români și străini, referitoare la evenimentele care au determinat prăbușirea comunismului românesc, sunt de înțeles și necesare.

Ceea ce trebuie subliniat este că orice metodă s-ar alege pentru prezentarea Revoluției din 1989, procesul de cercetare care are ca finalitate re-compunerea schimbărilor politice, sociale, economice și de mentalitate care au avut loc în societatea românească, începând cu Decembrie 1989, trebuie să fie unul obiectiv, în care să se evite subiectivismul, părtinirea, partizanatul politic și ideologic.

Evenimentele de la Timișoara, care au avut loc între 16 și 20 Decembrie 1989, au fost propagate la nivelul întregii țări prin mari manifestații împotriva regimului Ceaușescu. Ele s-au catalogat printr-o paletă de termeni extrem de largă: manifestație, incidente, demonstrații, moment istoric, mișcare, explozie de mânie populară, tulburări, incidente, evenimente, protest, revoltă, răscoală, răzmeriță, insurecție – comună insurecțională, fenomen revoluționar, revoluție, etc. Paleta de termeni meniți să definească ceea ce s-a întâmplat atunci s-a lărgit de-a lungul timpului adăugând termeni ca lovitură de stat sau complot.

Toți acești termeni se transformă în instrumente de cercetare și analiză pentru Decembrie 1989 dacă trec în faza conceptualizării. Cercetarea evenimentelor și proceselor și recompunerea lor în studii și analize, sub forma unor narațiuni, nu se poate realiza decât dacă se aleg bine instrumentele și metodele folosite pentru acestea.

Cu toate că în România există o dispută vizibilă privind natura evenimentelor din Decembrie 1989, nu există și o preocupare dezvoltată în dezbatere publică referitor la înțelesul pe care îl au conceptele cu care se definesc respectivele evenimente. În special, înțelesul acestor concepte ar trebui să preocupe și dacă sunt utilizate corect sau în mod partinic în aprecierea evenimentelor respective.

Poate cel mai subiectiv ,,actor” al dezbaterilor cu privire la evenimentele din 1989 este Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989. Acesta a și editat un întreg Dicționar general al Revoluției române din Decembrie 1989, tocmai pentru clarificare conceptelor și termenilor care se folosesc pentru descrierea evenimentelor dar și pentru a aduna la un loc persoanele cele mai importante, revoluționarii.

Conform Dictionarului general al Revoluției române din Decembrie 1989, termenul de revoluție reprezintă: ,,răsturnarea și înlocuirea orânduirii juridice existente într-un stat, conform unor dinamici care nu țin de drept, de cele mai multe ori prin violență. (…) categorie specială a războiului civil, trebuie considerată ca fiind deosebită de fenomene ca rebeliunea, revolta sau răscoala (mai limitate, și, de obicei, fără motivații ideologice complexe) și lovitura de stat (care urmărește în esență înlocuirea autorităților politice existente). Termen folosit inițial pentru a descrie o încercare de întoarcere a realității către o condiție a ei anterioară, o reinstaurare a unei ordini aflate într-o evoluție firească dar care, în mod accidental, a fost stopată și deviată într-o altă direcție.”

Consider termenul de Revoluție cel mai indicat a fi utilizat pentru a descrie evenimentele din Decembrie 1989, fără a omite ceilalți termeni, dar considerând că revoluție include tot ceea ce s-a întâmplat în cadrul evenimentelor. La modul general, caracterizând întreaga Românie în Decembrie 1989, revoluție este conceptul și termenul care se potrivește cel mai bine și în cadrul căreia pot fi incluși și ceilalți termeni, inclusiv lovitura de stat.

IV.2 Premisele izbucnirii Revoluției din 1989

Derulând timpul până la momentul alegerii lui Nicolae Ceaușescu ca președinte al Republicii Socialiste România, evenimentele din Decembrie 1989 au fost previzibile. Din momentul în care a fost ales, Nicolae Ceaușescu a impus un regim de orientare neo-stalinistă, concentrat, cu puterea în propriile sale mâini și ale unui grup de apropiați, excluzând și marginalizând membrii echipei predecesorului său, Gheorghiu-Dej și îndepărtându-i pe cei care își manifestau opoziția față de planurile sale. Programul de guvernare a lui Ceaușescu a fost un program rupt de realitate, de edificare a unei construcții socialiste, îndepărtate de popor și prin care s-a încercat și reușit supunerea acestuia din urmă la tot felul de privațiuni. Regimul comunist condus de Ceaușescu era atât de rigid încât o dizidență activă a fost imposibil de constituit, mulți critici alegând să părăsească țara și să insiste pe lângă guvernele occidentale să găsească soluția pentru a opri ,,samavolniciile” regimului.

În 1977 are loc greva minerilor iar în 1987 a muncitorilor brașoveni, ambele acțiuni limitate ca obiective și acțiune, liderii lor fiind arestați și făcuți să dispară de către organele de represiune ale statului – Securitatea.

În 1985 venirea lui Mihail Gorbaciov la conducerea Uniunii Sovietice este urmată de încercarea acestuia de a reforma regimul comunist prin aplicarea conceptelor de perstroika (restructurare, reconstrucție) și glasnosti (transparență socială). Cu toate că în Occident erau amplu dezbătute de mass-media, în România conceptele au fost prezentate, subversiv de Radio ,,Europa Liberă” sau cunoscute la fel de rudimentar prin intermediul posturilor de televiziune bulgărești, rusești sau iugoslave.

Ideea de bază desprinsă din aceste concepte o reprezenta încercarea de reformare a regimurilor comuniste din Uniunea Sovietică și din țările satelite și în nici un caz îndepărtarea sau înlocuirea lor cu regimuri democratice. Gorbaciov a fost convins că procesele înnoitoare vor rămâne sub control, după cosmetizări nesemnificative și schimbarea vechilor lideri percepuți ca șefi ai unor regimuri de dictatură.

Inițiativele lui Gorbaciov au deschis o falie între Kremlin și capitalele satelite dar și în interiorul imensului aparat birocratic sovietic, inclusiv în serviciile secrete și chiar în armata roșie. La rândul lor, regimurile politice din țările satelite treceau printr-o criză de credibilitate puternică, asociată cu una economică profundă, imposibil de combătut, folosind vechile proceduri. Sperând că noua orientare de la Moscova ar putea salva și regimul din țările lor, liderii comuniști din Ungaria și Polonia, în special, s-au grăbit să se alinieze la aceasta, însă consecințele au depășit așteptările gândite de inițiatori. Dându-și seama că aplicarea reformelor ar putea să destabilizeze situația în zona sa de influență, inclusiv o schimbare a raporturilor strategice la nivel global, Gorbaciov a făcut un apel la dialog către liderii occidentali, anunțându-și intenția și cerând comunității internaționale să nu profite de eventualele disfuncțiuni care ar însoți reforma. Pe acest fond, schimbările din Estul Europei au făcut obiectul unor discuții între liderii celor două superputeri mondiale Uniunea Sovietică și S.U.A., în mai multe runde. La 2-3 decembrie 1989, la Malta, George Bush și Mihail Gorbaciov s-au întâlnit pentru a discuta problemele sensibile ale lumii, între care dezarmarea, controlul armelor de nimicire în masă, instabilitatea politică în diferite zone ale lumii. În context, s-a discutat și despre evoluțiile din țările socialiste (unde procesele de reformă se declanșaseră), inclusiv despre România, unde până atunci nu se întâmplase nimic. „Aș dori – spunea George Bush – să văd unele acțiuni și în această țară”. Un alt înalt responsabil american (Raymond Selz – subsecretar de stat) a afirmat: „ Nu pot să anticipez ce se va întâmpla în România. Este o țară insensibilă sau imună la toate schimbările care au loc în Europa Răsăriteană”. În realitate situația din România devenise foarte critică și era doar o chestiune de timp și oportunitate ca revolta să izbucnească și aici. Bush se arăta foarte înțelegător față de modul în care Gorbaciov gestiona schimbările din zona de responsabilitate sovietică. Gorbaciov, la rândul său, cerea colaborarea și împărțirea responsabilităților cu omologul său american pentru posibilele disfuncțiuni care puteau însoți asemenea schimbări radicale: „Trebuie să acționăm împreună – și acționăm împreună – în spirit real de răspundere și cu multă ponderație în această perioadă în cursul căreia Europa cunoaște atâtea frământări”. După întâlnirea de la Malta dintre cei doi lideri mondiali, s-a creat impresia că toate evoluțiile din țările central și est europene se dezvoltau cu știrea și acceptul atât al Occidentului cât și al Uniunii Sovietice. În principiu, se sugera că Uniunea Sovietică este inițiatoarea acțiunilor, cea care impunea concepția reformării societăților comuniste, în timp ce Occidentul – și în principal S.U.A. – se limita să observe procesele care aveau loc, să le acorde înțelegerea și sprijinul politic necesar, și la nevoie, să le acorde sprijin material și financiar. În timpul derulării proceselor de reformă din estul european acțiunea populației s-a radicalizat, cetățenii nu s-au mulțumit cu modificări de suprafață în conducerea și funcționarea societății și au trecut la acțiuni care modifica esența regimului însuși. Această dorință a cetățenilor est europeni a fost salutată în Occident atât de către personalități din mediile oficiale cât, mai ales, de către asociații și organizații nonguvernamentale, care promovau respectarea drepturilor omului și revenirea la democrație. După unele aprecieri, Franța ar fi avut un rol special în observarea evenimentele din decembrie 1989 și în evoluția regimului politic de la București în anii următori. Unele detalii de planificare în această privință ar fi fost stabilite la întâlnirea directă dintre Gorbaciov și Mitterand, de la Kiev (6 decembrie 1989). Indiferent cât de concrete și ample au fost discuțiile dintre liderii principalelor puteri mondiale despre România, cert este că declanșarea Revoluției, fixarea obiectivelor, desfășurarea și victoria acesteia au depins în cea mai mare măsură de români.

Contextul în care Uniunew Sovietică promova conceptele de reconstrucție și transparență socială a părut favorabil și mediilor intelectuale din România care sperau la retragerea lui Nicolae Ceaușescu în favoarea fiului său Nicu. Acest fapt nu s-a întâmplat iar în Noiembrie 1989, Nicolae Ceaușescu era reales.

Anul 1989 debutase deja pentru România prin anunțarea încheierii plății datoriei externe, eveniment ,,sărbătorit” politic la Congresul XIV al Partidului Comunist Român, din Noiembrie. În Europa de Est, evenimentele se desfășurau accelerat în defavoarea sistemului comunist totalitar. Ungaria și Austria desființaseră restricțiile de frontieră, încât locuitorii Republicii Democrate Germania au putut trece cu zecile de mii în Republica Federală Germană. În Polonia, sindicatul ,,Solidaritatea” câștiga teren în fața guvernului comunist, acceptându-se încă din vară numirea primului premier necomunist într-un stat din Pactul de la Varșovia.

A urmat căderea zidului Berlinului, la 9 Noiembrie 1989, urmată de valul de schimbări revoluționare din Europa Centrală și de Sud-Est – Revoluția de catifea din Cehoslovacia, schimbarea lui T. Jivkov în Bulgaria, etc.

Toate acestea au dus la un sentiment de nemulțumire al românilor, mai ales în colectivele de pe marile platforme industriale, care ar fi dorit un conducător pentru următorii cinci ani și nu agreau impunerea de la vârf a conducătorului. Manifeste cu texte de genul: ,,Jos tirania ceaușistă!”, ,,Jos dictatura!”, ,,Moarte dictatorului!” au început să fie răspândite în Timișoara, Iași, Suceava, Sibiu, Cluj-Napoca, București începând cu 10-11 Decembrie.

Pe acest fond, la 16 Decembrie 1989 la Iași, Frontul Popular (Frontul de Salvare Națională) necunoscut de autorități a alcătuit o ,,Chemare” – un program în care cerea populației orașului să se adune la o demonstrație anti-Ceaușescu, în fața Palatului Culturii: Să punem capăt foamei, frigului, fricii și întunericului care stăpânesc de 25 de ani!”. Autoritățile au reușit să împiedice manifestația, arestând și anchetând numeroase persoane.

Dacă la Iași ziua de 16 Decembrie 1989 era marcată de un eșec, la Timișoara, aceeași zi marca izbucnirea unui protest deși autoritățile ieșene blocaseră informațional cunoașterea acțiunii de la Iași.

Revoluția a izbucnit așadar la Timișoara în 16 Decembrie 1989 și s-a propagat repede în toată țara. Ea a fost la început reprimată cu cruzime de către forțele represive ale regimului, soldându-se cu mii de victime, oameni uciși, răniți sau arestați. Într-o încercare disperată, Ceaușescu a convocat o mare manifestație publică în Piața Palatului din București în 21 Decembrie, în speranța unei reeditări a atmosferei din 1968. Mitingul, pregătit în grabă și pe fondul unui climat de îngrijorare, s-a întors împotriva inițiatorului său. După o noapte de adevărate lupte de stradă – soldate cu și mai mulți morți și răniți – dictatorul a fost silit să plece și cu toată opoziți susținătorilor săi anonimi a fost reținut, condamnat și executat în 25 Decembrie 1989.

Revoluția română din 1989 a coincis așadar cu mișcarea întregii Europe spre schimbare, cu atitudinea celorlalte state care de asemenea ieșeau de sub reprimarea comunistă îmbrățișând democrația. Ceea ce a făcut diferența între România și orice alt stat european este din păcate violența cu care s-a înlăturat regimul comunist de la conducere. Violență care a făcut din păcate numeroase victime și a marcat pe viață altele.

IV.3 Desfășurarea evenimentelor

Revoluția din Decembrie 1989 a avut cauze interne profunde care s-au fundamentat pe acumularea sistematică de nemulțumiri în societate și în viața de zi cu zi a fiecărui cetățean, pe măsură ce sistemul însuși și-a epuizat resursa de credibilitate și și-a demonstrat limitele.

Un regim care a dispus de o forță de represiune impresionantă nu a putut fi eliminat fără ca acțiunea forțelor naționale reformatoare să beneficieze de un context extern favorabil. Contextul internațional în care Revoluția s-a declanșat și desfășurat se poate analiza din perspectiva a două planuri: cel al deciziei Moscovei de a încerca reformarea sistemului în întregul bloc comunist și cel al percepției și reacției Occidentului democrat față de schimbările provocate de această decizie.

Revoluția română a pornit din Timișoara unde în data de 16 Decembrie 1989 a izbucnit primul semn de nesupunere al poporului. Declanșarea la Timișoara a Revoluției este pusă pe seama unui pastor reformat, Laszlo Tokes, pe care episcopul său a decis să-l mute și pe care autoritățile române l-au evacuat acționând cu forțe nejustificat de importante împotriva acestuia, fapt ce a solidarizat niște credincioși reformați și niște trecători ocazionali să ia atitudine. Nicolae Ceaușescu a afirmat atunci când i s-au făcut cunoscute acțiunile de la Timișoara că acestea erau doar rezultatul exclusiv al acțiunilor antiromânești instrumentate de țările occidentale și chiar est europene cu scopul destabilizării României și diminuării prestigiului său personal, internațional. Pentru Ceaușescu era convenabil să arunce responsabilitatea evenimentelor în ,,cârca” unui personak ca pastorul reformat Tokes, care nu se supunea legilor țării și care se deda la acțiuni provocatoare împotriva autorităților, decât să recunoască în fața tuturor că sursa nemulțumirilor timișorenilor era chiar el și regimul său inuman, care înfometa poporul și izolase țara în plan extern. Pentru a arăta că nu se teme de provocări, Ceaușescu a efectuat ultima sa vizită, în Iran, unde a fost primit cu onoruri, în timp ce la Timișoara se declanșase deja o adevărată criză. La revenirea în țară a avut surpriza să constate că Timișoara se declarase primul oraș liber de dictatura comunistă iar conducerea comunității a fost asumată de Frontul Democratic Român.

Între 16 Decembrie și 25 Decembrie când cuplul conducător Nicolae și Elena Ceaușescu este executat în urma unui proces rapid, au loc numeroase ciocniri între revoluționari și organele statului. Astfel:

în 16 Decembrie, în Timișoara, situația se complică. Ciocnirile între manifestanți și forțele de ,,ordine” continuă, mai ales în Piața Maria. Alături de manifestanții pașnici acționează și cetățeni violenți, mai ales tineri, care blochează circulația, sparg vitrine, librării din care aruncă cărțile lui Nicolae Ceaușescu și le dau foc într-un act de profundă ură și nesupunere față de conducătorul altădată ,,iubit”; în tot acest timp se scandează lozinci: ,,Jos dictatura!” ,,Jos Ceaușescu!”, ,,Vrem libertate!”, etc., devenind tot mai clar că ceea ce începuse ca un simplu protest împotriva evacuări pastorului reformant Tokes degenerează într-o acțiune mult mai amplă cu un scop mult mai mare;

pentru restabilirea ordinii intervin efective ale Miliției, trupelor de Securitate, pompierilor și grănicerilor, fără a deschide focul totuși, înregistrându-se în schimb numeroase agresiuni fizice și de o parte și de alta, culminând cu efectuarea numeroaselor arestări;

în 17 Decembrie 1989, la Timișoara sosește trenul special cu grupa operativă a Ministerului de Interne, condusă de generalul Emil Macri, care este informată despre situația din oraș. Colonelul Ion Deheleanu, șeful Miliției Județene, raportează superiorilor: ,,Poate să vină tot Inspectoratul general al Miliției, totul e terminat, conturile sunt încheiate!”; în aceeași zi la Timișoara numărul manifestanților ajunge la 4.000;

în 17 Decembrie, sunt făcute și primele victime ale Revoluției, la comanda lui Nicolae Ceaușescu armata intervine iar tancurile și TAB-urile creează panică pe străzi; cu toate că militarii din zonă au susținut că au tras foar focuri de avertisment, la Catedrală sunt ucise 7 persoane și 35 sunt rănite;

au loc acțiuni similare soldate cu decese: la Operă, la intersecția Bulevardului Republicii cu str. Paris, în Pața Timișoara 700, pe Podul Decebal, pe Calea Girocului, pe Calea Lipovei, pe Calea Buziașului, pe str. Budai-Deleanu, str. Transilvaniei, în Complexul Studențesc;

spitalele municipiului Timișoara se umplu de morți și răniți, numărul mare al persoanelor ucise – peste 50 la morga Spitalului Județean Timiș, în dimineața zilei de 18 Decembrie, fiind invocat ca pretext pentru medicii legiști care nu mai erau nevoiți să efectueze autopsii ci doar să întocmească rapoarte de examinare a cadavrelor;

în 18 Decembrie 1989, se raportează de la Timișoara că situația este sub control iar Nicolae Ceaușescu este informat că poate pelca ,,fără nici o grijă” în Iran; pe străzi se face curățenie, se înlocuiesc geamurile sparte și se repară stricăciunile zilei precedente;

la plecarea în Iran, Nicolae Ceaușescu lasă la conducerea țării pe Elena Ceaușescu și Manea Mănescu; Elena Ceaușescu cere aducerea cadavrelor revoluționarilor timișoreni la București și incinerarea lor (Operațiunea ,,Trandafirul);

pe plan extern, în Piața Eroilor din Budapesta are loc o demonstrație în care sunt condamnate încălcările drepturilor omului, în general, și ale minorităților naționale în România și cheamă la acțiune împotriva conducerii românești de partid și de stat, mii de demonstranți se adună și în fața Ambasadei României scandând lozinci împotriva conducerii superioare de partid și de stat din România.

19 Decembrie 1989. Are loc în miezul nopții, în încercarea de a șterge urmele represiunii și din ordinului Elenei Ceaușescu, ridicarea cadavrelor revoluționarilor de la morga Spitalului Județean Timiș și încărcarea acestora într-o autocisternă, urmând ca seara la Crematoriul ,,Cenușa” din București să fie incinerate; în același timp manifestațiile de protest de la Timișoara încep să capete un caracter de masă și să se extindă la mai multe întreprinderi din oraș;

pe plan extern situația din țară este tot mai vocală, Comunitatea Economică Europeană, adoptă la Bruxelles, prin cei 12 miniștri de externe o Declarație de condamnare a atitudinii autorităților române, în timp ce numeroase personalități (Roland Dumas, președintele în funcțiune al Reuniunii Miniștrilor de Externe din statele membre ale Comunității Economice Europene, Jacques Bolt, directorul Direcției Europa din cadrul Ministerului francez de Externe, Erich Schmid, director în Ministerul de Externe de la Viena, etc.) își manifestă îngrijorarea față de români și cer autorităților române să înceteze represiunile;

20 Decembrie 1989. Timișoara este în grevă generală iar muncitorii din întreprinderile din oraș încep să se îndrepte în număr mare și organizat spre centrul orașului, scandând lozinci anti comuniste și anti ceaușiste, de pe clădiri se smulg inscripțiile comuniste iar armata se mai afla pe străzi dar nu mai reacționează; retragerea armatei este prima ,,victorie” a revoluționarilor;

răspunzând întrebărilor primului ministru despre situația din oraș, Ion Coman spune adevărul: ,,Timișoara este în mâna timișorenilor”;

21 Decembrie 1989. Încep să aibă loc greve datorate plecării muncitorilor de la lucru pentru a se manifesta împotriva regimului și împotriva conducătorului, în Arad, Brașov, Sfântu-Gheorghe, Târgu-Mureș, Sibiu, Turda, Mediaș, Cluj-Napoca și Cugir.

la București, Nicolae Ceaușescu participă la mitingul organizat în speranța obținerii adeziunii populației față de politica sa și a regimului totalitar, la care participă câteva zeci de mii de bucureșteni aduși din întreprinderi. În cadrul mitingului, Nicolae Ceaușescu ia cuvântul exprimându-și hotărârea de a restabili ,,ordinea” în țară și de a asigura victoria socialismului în România, moment în care începe să fie huiduit la unison și se declanșează panica și împrăștierea mulțimii;

într-o ultimă încercare disperată, Nicolae Ceaușescu promite mărirea retribuției cu 200 de lei și alte ajutoare, mărirea alocației pentru copii, dar nimeni nu îl mai ascultă și devine astfel clar pentru întreaga țară că Nicolae Ceaușescu nu mai controla situația;

manifestațiile din țară iau uneori caracter violent rezultând victime în rândul revoluționarilor, atât decese cât și răniri, și Bucureștiul se alătură orașelor unde au loc manifestații, din păcate ciocnirile cu forțele de ordine soldându-se cu mulți morți și răniți aici;

22 Decembrie 1989. În București mașinile Salubrității încep să spele trotuarele de sângele revoluționarilor uciși sau răniți;

Armata, Miliția și Securitatea în concluzie toate acele organe care reprezentau aparatul de represiune al lui Ceaușescu primesc ordin de la generalul Victor Stănculescu să se retragă în cazărmi spre încântarea manifestanților.

La ora 12.06, Nicolae și Elena Ceaușescu părăsesc sediul CC al PCR, simbol al puterii comuniste timp de mai multe decenii, într-un elicopter, de pe terasa clădirii, vestea provoacă un entuziasm în întreaga țară.

În toată țara revoluționarii pătrund în sediile Comitetelor de Partid sau al altor instituții importante, din balconul CC, Petre Roman declară: ,,Compatrioți! Noi, acum, aici, decretăm moartea dictaturii lui Ceaușescu!…Noi, acum, aici, decidem că puterea este a poporului.”

Televiziunea este ,,ocupată” de revoluționari și transmite în direct imagini din curtea instituției plină de manifedtanți care scandează lozinci precum ,,Libertate!”, ,,Jos cu dinastia Ceaușescu!” etc., regizorul Sergiu Nicolaescu aduce un elogiu eroismului și sacrificiului timișorenilor, Mirecea Dinescu prezintă un scurt Comunicat către Țară, căpitanul Mihai Lupoi face apel la ordine și dă asigurări că ,,armata este alături de popor”, numeroase personalități ale Armatei sau artiști se perindă prin studiourile Televiziunii pentru a face apel la pace dar și pentru a critica fuga cuplului Ceaușescu;

Nicolae și Elena Ceaușescu părăsiseră palatul de la Snagov și aterizaseră cu elicopterul la Sălcuța, în aproape de Boteni, unde după multe peripeții ajung în final la Centrul de Protecție a Plantelor din apropiere de Târgoviște, de aici ei vor fi escortați de către un echipaj al Miliției Târgoviște și duși la sediul acesteia.

Ion Iliescu se remarcă și este recunoscut ca lider de Petre Roman, Gelu Voican-Voiculescu, Constantin Ispas, Mihai Montanu, generalul Nicolae Militaru, etc. el avertizează asupra anarhiei în care ar putea avansa Revoluția și propune constituirea unui organism provizoriu, care să-și asume prerogativele puterii de stat și administrative și a unui comandament militar unic.

Nicolae și Elena Ceaușescu sunt aduși la Inspectoratul Județean al MI din Târgoviște și apoi sunt trasnportați la cazarma UM 01417, comandată de colonelul Andrei Kemenici, care era și comandantul garnizoanei și sunt puși sub pază severă.

Pe fondul răspândirii știrilor false în țară mai au loc violențe soldate cu victime.

Televiziunea și alte numeroase instituții fundamentale le țării sunt atacate de teroriști, Victor Stănculescu face apel la populație să intervină pentru a sprijini forțele armate.

23 Decembrie 1989. Conflictele armate continuă cu rezultate tragice: în București, în fața MApN, mor 5 persoane și alte 8 sunt rănite, victime fiind de această dată militari ai Academiei Tehnice Militare, chemați în ajutor, la Brașov în diferite zone din centrul orașului se deschide foc necontrolat spre diferite obiective, blocuri, hoteluri, case, etc., unde se observă foc la gura țevii sau unde se presupune că există teroriști, rezultă morți și răniți, la Craiova se produc victime umane datorită panicii, lipsei de cooperare între formațiunile militare și a tragerilor executate la întâmplare iar la Aeroportul Internațional Otopeni de lângă București are loc o adevărată tragedie, fiind uciși de către forțele MApN care asigurau apărarea aeroportului, nu mai puțin de 37 de elevi de la subunitatea de securitate Câmpina trimiși în ajutor.

Așadar întreaga țară este marcată de acțiuni diversionist-teroriste cu rezultat pierderea de vieți omenești.

24 Decembrie 1989. Violențele continuă în întreaga țară dar este de remarcat semnarea de către Ion Iliescu a Hotărârii de constituire a Tribunalului Militar Excepțional, care avea misiunea de a proceda ,,de urgență la judecarea faptelor comise de Nicolae Ceușescu și Elena Ceaușescu”.

25 Decembrie 1989. La Târgoviște, Tribunalul Militar Excepțional îi judecă pe Nicolae și Elena Ceaușescu. Ei sunt acuzați de genocid, subminarea puterii de stat, a economiei naționale și acte de diversiune, prin organizarea de acțiuni armate împotriva poporului, de distrugere de bunuri obștești, prin distrugerea și avarierea unor clădiri, explozii în orașe etc. În final, îi condamnă la „pedeapsa capitală și confiscarea totală a averii”. Cei doi au fost executați prin împușcare la ora 14.50. Seara, la ora 20.45, populația României este informată despre judecarea, condamnarea și execuția lui Nicolae și Elena Ceaușescu printr-un comunicat prezentat la televiziune.

Preluarea răspunderii guvernării la nivel local dar și central s-a dovedit un exercițiu dificil, riscant și contradictoriu. Structurile implicate nu erau omogene, multe dintre persoanele care le compuneau nu se cunoșteau anterior, nu aveau un program politic concret, nu aveau experiență în serviciul public și administrativ.

Tipul de stat era unul centralizat, întreprinderile așteptau comenzi și ordine „de sus” ca să funcționeze, să se aprovizioneze cu materii prime, să distribuie produsele realizate, să plătească salariile angajaților. Aprovizionarea cu bunuri de consum pentru populație se realiza până atunci dirijat, prețurile erau unice, nu exista inițiativă, nici concurență. Pe acest fond, noile autorități politice au fost nevoite să apeleze la fosta structură administrativă din județe, din structurile centrale, din ministere sau întreprinderi. Funcționari din fosta administrație au fost admiși în consilii ale F.S.N. care, după modelul anterior, au preluat controlul, inclusiv la nivelul întreprinderilor. În absența mecanismelor, regulilor, procedurilor și constrângerilor din vechiul regim, funcționarii respectivi au acționat populist, abuziv, iresponsabil. În acest context, blocajul și-a făcut apariția peste tot, starea de nemulțumire s-a generalizat, de la entuziasm ajungându-se la neîncredere și dezamăgire, noul regim sau lideri ai lui au început să fie contestați. Pe 26 decembrie, pentru prima dată în Piața Palatului, s-a organizat un miting anti C.F.S.N.. Cei prezenți cereau înființarea de partide, pluralism politic, dreptul la liberă exprimare, respectarea drepturilor omului, egalitatea între cetățeni. Dan Iosif și Dumitru Dincă conduc această manifestație. În aceeași zi se constituie Frontul Democratic Studențesc, care a funcționat apoi sub denumirea de Liga Studenților (lideri Marian Munteanu, Mihai Gheorghiu, Mugur Vasiliu). Presa a informat că manifestanții făceau jocul teroriștilor, așa încât amploarea ei nu a fost cea scontată de organizatori. Într-adevăr, acțiuni sporadice ale teroriștilor încă se mai înregistrau la Cluj Napoca și la Constanța. Prima ședință plenară a C.F.S.N. a fost convocată abia pe 27 decembrie 1989, când s-au întâlnit pentru prima dată majoritatea dintre membri acestui organ suprem de conducere a țării. Conducerea operativă a prezentat plenului o informare amplă cu activitatea desfășurată de la 22 decembrie până la zi, iar Dumitru Mazilu a prezentat proiectul de lege privind organizarea și funcționarea Consiliului. În dezbatere au fost prezentate informații noi despre situația din teritoriu și din unele instituții centrale ale aparatului de stat, despre contestarea unor conduceri de întreprinderi importante și s-a exprimat nevoia emiterii urgente a unor legi și reglementări în domeniul aprovizionării populației cu resurse alimentare. În absența Parlamentului, C.F.S.N. și-a asumat răspunderea adoptării legilor necesare funcționării statului. După discuții aprinse s-a ales un Birou al C.F.S.N.: președinte Ion Iliescu, prim-vicepreședinte Dumitru Mazilu, vicepreședinte Cozmin Ionescu, Kiraly Karoly, secretar Dan Marțian, membri Bogdan Teodoriu, Vasile Neacșa, Silviu Brucan, Gheorghe Manole, Ion Caramitru, Nicolae Radu. Tot în această primă ședință plenară s-au stabilit comisiile de lucru pe domenii: Comisia pentru reconstrucție și dezvoltare economică, Comisia pentru Agricultură, Comisia constituțională, juridică și pentru drepturile omului, Comisia pentru tineret, Comisia pentru politica externă, Comisia pentru cultură, Comisia pentru Știință și învățământ, Comisia pentru mediu și echilibru ecologic, Comisia pentru minorități naționale, Comisia pentru administrația locală, Comisia organizatorică și colectivul de împuterniciți ai consiliului, colectivul pentru relații cu publicul și mijloacele informației de masă. După modul cum a fost structurat Consiliul rezultă că avea atribuții similare Parlamentului și fostului Consiliu de Stat. Guvernul s-a organizat și a funcționat separat, dar Președintele C.F.S.N. era recunoscut ca șef de stat. N-a existat un Președinte interimar al Republicii până la alegerea lui Ion Iliescu, la 20 mai 1990, ca Președinte al României. Proiectele de acte normative se discutau în C.F.S.N. și se adoptau ca decrete-legi sub semnătura lui Ion Iliescu, în calitate de Președinte al C.F.S.N.. Procedura s-a extins și pentru perioada februarie-mai 1990 când, în locul C.F.S.N., a funcționat Consiliul provizoriu de Uniune Națională (numit și „Parlamentul scurt”). Deși încă de la preluarea puterii se convenise asupra denumirii țării și a drapelului, în 27 decembrie 1989 s-a emis decretul-lege în această problemă. Potrivit acestuia „Numele țării este România. Forma de guvernământ este Republica. Drapelul țării este tricolorul tradițional al României, având culorile așezate vertical în următoarea ordine, pornind de la lance: albastru, galben, roșu”. Atribuțiile Consiliului și ale Președintelui au fost stabilite prin Decret: C.F.S.N. care și-a asuma întreaga Putere în stat, avea 145 de membri. Deciziile se luau prin vot majoritar și se concretizau în decrete semnate de Președintele C.F.S.N..

IV.4 România postdecembristă

Ieșirea din totalitarism prin îndepărtarea de la putere a regimului Ceaușescu nu a însemnat intrarea automată într-un sistem democratic. Acesta putea fi construit numai în măsura în care erau edificate acele instituții care să dea substanță valorilor și idealurilor democratice exprimate în zilele revoluției.

Parlamentul este instituția centrală a democrației. În funcție de raporturile dintre instituția parlamentară și puterea executivă un regim intră în categoria democrațiilor sau a dictaturilor, iar premisele de la care pornea România pe drumul democratizării, ca și vecinii săi, nu erau cele mai favorabile.

Literatura de specialitate nu manifestă interes pentru parlamentele din regimurile nedemocratice întrucât acestea sunt irelevante, fiind lipsite de autonomie și influență politică. De altfel, principiul separației și ponderării puterilor – în cele mai multe cazuri – în aceste regimuri nu este nici măcar declarat. „Obiectul analizelor în acest domeniu este aproape exclusiv centrat pe parlamentele din regimurile democratice”. Justificând această opțiune, Pasquino argumentează fie prin absența efectivă a parlamentelor în regimurile nedemocratice (îndeosebi atunci când un regim nedemocratic succede unuia democratic, răsturnarea regimului coincide cu suprimarea parlamentului), fie prin rolul lor pur decorativ.

Parlamentarismul românesc a renăscut într-un context istoric favorabil afirmării valorilor și instituțiilor democratice. „Șansa constituirii unui sistem politic eficient și reprezentativ nu a fost decât parțial valorificată, prin faptul că parlamentul românesc este de tip repetitiv, prin bicameralismul său simetric, până la modificarea Constituției din 2003”.

Instituția parlamentară a avut un rol pozitiv în instituirea și consolidarea democrației, jucând rolul unui mecanism de control al conflictelor, specifice unor societăți în tranziție. Parlamentul a jucat rolul unei instituții de socializare politică pentru elitele politice emergente, fiind locul în care s-au consacrat cariere politice.

Cu toate acestea, experiența occidentală din anii ’90, dar și cea românească, au arătat că problemele corupției, a lipsei de transparență în luarea deciziilor, a sărăciei etc. au afectat puternic încrederea în instituțiile politice centrale. Iar Parlamentul este cel mai vulnerabil, deoarece este o instituție vizibilă, dar considerată a fi ineficientă.

Preluarea „rolului conducător” de către FSN și, ulterior, autoproclamarea acestuia ca partid politic (deși prin excelență se înființase ca organism de stat) sunt realități ce și-au pus amprenta asupra mersului istoriei noastre recente, alegerile din Mai 1990 dovedind capacitatea enormă de manipulare a unei societăți în derivă. În aceste alegeri, partidele politice au pornit de pe poziții total inegale în competiția cu F.S.N. și sateliții săi, prejudecățile alegătorilor fiind amplificate printr-un angrenaj propagandistic și acțional pus la punct de „succesorul legitim” al partidului comunist, auto-declaratul „emanat” al revoluției. Succint, partidismul din România post – 1989 se poate caracteriza ca un pluripartidism extrem, partidocrația îmbrăcând o nouă fază, aceea a dominației întregii vieți sociale de către o puzderie de partide nesemnificative și de un F.S.N. hegemonic în raporturile cu ele.

Regimul politic instaurat după 22 decembrie 1989 în România nu este nici pe departe unul democratic, ci un regim post-totalitar în care pluralismul politic limitat ce se contura, era unul legitimat exclusiv de F.S.N. și liderii săi. Ceea ce a urmat nu reprezintă altceva decât efectele unor strategii ticluite în „laboratoarele” emanaților. Minimalizând sau negând acest fenomen, acceptăm golirea de conținut a științei politice. Iar evoluția vieții politice și sociale a fost marcată iremediabil de transformarea arbitrului – F.S.N., în competitor hegemonic. Inclusiv programele partidelor – declarate anticomuniste sau neo – comuniste au coalizat forțele politice, după doi ani reușindu-se o polarizare a scenei politice. Sub această polarizare s-au desfășurat alegerile în 1992 și 1996, an care a și produs alternanță la putere. Atât de bine s-au conservat structurile fostului partid unic și atât de eficient au fost utilizate de succesor (după desprinderea grupului Roman, succesorul partidului unic a fost F.D.S.N., devenit P.D.S.R. și relativ-recent P.S.D.), încât, abia la alegerile pentru Parlamentul European (2007), un singur partid – P.D. (și nu o coaliție) a reușit să-l depășească prin scorul electoral.

Partidele politice apar ca entități dispunând de o realitate în sine, având o voință politică proprie, idee susținută și de faptul că, în activitatea lor, „partidele influențează formarea opiniei publice”.

Partidul Democrat s-a declarat la început „un partid, de centru stânga, republican, cu o doctrină social-democrată, ale cărei principii fundamentale sunt democrația, libertatea, demnitatea, dreptatea socială, egalitatea de șanse, solidaritatea socială”.

După alegerile din 2004 când PD a ajuns la guvernare, orientarea doctrinară s-a schimbat brusc spre dreapta. Astfel, PD s-a retras din Internaționala Socialistă în 2005. Motivațiile au fost puerile, în sensul că PD a acuzat Internaționala Socialistă că nu i-a sprijinit în alegerile din 2004. Considerăm că schimbarea peste noapte a doctrinei de la stânga la dreapta arată inconsecvența pe scena politică a PD. PD a demonstrat că este un partid oportunist care trece de la stânga la dreapta în funcție de interes. Partidul Democrat a fuzionat în decembrie 2007 cu Partidul Liberal – Democrat (PLD), noua formațiune politică numindu-se Partidul Democrat – Liberal (PD-L).

Partidul Democrat Liberal este un partid pragmatic, modern, reformator, un partid cu experiența guvernării, pregătit pentru provocările acesteia, un partid care reprezintă și promovează voința politică, interesele și dezideratele unor largi categorii sociale.

Partidul Democrat Liberal este un partid activ, conectat la realitățile politice din Uniunea Europeană, deschis la schimbare și la colaborarea cu exponenții curentelor politice dominante la nivel european.

Actualul Partid Social Democrat „și-a făcut apariția pe scena politică românească în 2001, la un an de la alegerile din 2000”. El este, de fapt, continuatorul direct al Partidului Democrației Sociale din România. P.D.S.R. a fost denumirea pe care și-a luat-o, în 1993, Frontul Democrat al Salvării Naționale. În 2000, P.D.S.R. se prezenta publicului ca un alt partid, radical diferit față de cel din perioadele anterioare, mai deschis, mai european, mai democratic.

„Pentru P.D.S.R., debutul oficial al campaniei electorale l-a reprezentat momentul lansării candidaturii prezidențiale a lui Ion Iliescu, pe 5 octombrie, la Sala Palatului din București”. La 21 octombrie, Ion Iliescu a reconfirmat nominalizarea prim-vicepreședintelui PDSR (Adrian Năstase) pentru funcția de prim-ministru.

Partidul Național Liberal este promotorul libertății individuale, sociale, economice și politice, prin concepție, prin acțiune și prin tradiție. Partidul Național Liberal este continuatorul gândirii liberale din România.

„Prin politicile adoptate ce deschid drumul României către Europa, Partidul Național Liberal este promotorul integrării europene”. P.N.L. consideră că decizia adoptată de Consiliul European de la Helsinki, de a începe negocierile de aderare la Uniunea Europeană cu România, face necesară o redimensionare a politicii externe românești, precum și accelerarea reformelor interne.

Primul guvern al României post-ceaușiste prezintă caracteristici speciale, conferite de contextul aparte în care s-a constituit, de structura și compoziția sa, dar și de misiunile care-i stăteau în față pentru a fi rezolvate. Aceste specificități îi conferă, cu adevărat, caracterul unui „guvern provizoriu”.

Mai întâi, guvernul a fost numit fără a exista un act legal în baza căruia să se constituie o astfel de structură. „Prin Decretul nr. 1 din 26 decembrie al CFSN, la o zi după judecarea și executarea soților Nicolae și Elena Ceaușescu, Petre Roman este numit prim-ministru al României, un act de organizare a guvernului intrând în vigoare abia peste cinci zile”.

Schema de organizare a guvernului provizoriu era construită astfel încât să cuprindă în aria de administrare toată birocrația și structura economică realizată în perioada comunistă. Guvernul provizoriu avea o structură extinsă, moștenire a cabinetelor comuniste, formată din 31 de titulari de portofolii. Dimensiunea extinsă a guvernului provizoriu se explică prin crearea unui număr mare de ministere de linie (10), care aveau misiunea de a administra diferite segmente ale industriei (petrol, mine, industrie ușoară etc.).

Componența guvernului provizoriu este una de tip mixt, în cabinetul creat după căderea regimului Ceaușescu fiind nevoite să coabiteze persoane care au făcut parte din nomenclatura vechiului regim, și altele care nu au ocupat funcții în aparatul de partid sau de stat al regimului comunist.

Raporturile de putere din interiorul cabinetului indicau faptul că acesta era dominat de trei persoane. Cel mai influent politician era premierul Petre Roman, atât datorită funcției cât, mai ales, datorită imaginii sale de om competent (faptul că vorbea mai multe limbi străine în mod fluent era în contrast cu demnitarii epocii ceaușiste), carismei sale și identificării simbolice cu mișcările de protest din zilele revoluției.

Guvernul Roman a încercat să scoată România din izolarea internațională și să recâștige încrederea Occidentului. Pașii pentru reforma societății și economiei au fost îndrăzneți, fiind creat cadrul instituțional pentru funcționarea instituțiilor democratice, constituirea economiei de piață, restituirea proprietăților, reglementarea relațiilor de muncă etc. Înlăturarea Cabinetului Petre Roman a însemnat intrarea României pe un traseu al transformărilor graduale, resimțite de numeroși cetățeni drept „stagnare”.

Un al guvern notabil al perioadei postdecembriste este guvernul lui Mugur Isărescu datorită deosebirii semnificative între statutul internațional al României imediat după Revoluție și statutul pe care îl avea în anii 2000, devenind țară candidată la integrarea europeană. Acest nou statut internațional al României a consacrat și prioritățile premierului Mugur Isărescu: să încerce să protejeze executivul de perturbările specifice unui an electoral, să continue reforma și stabilizarea economică, să deruleze programele de pregătire a României pentru a deveni membru al UE.

România a deschis negocierile de aderare la Uniunea Europeană pe 15 februarie 2000, cu o echipă de negociatori improvizată și lipsită de experiență. Cel mai important document realizat de executivul Mugur Isărescu este Strategia de dezvoltare economică pe termen mediu pentru perioada 2000-2006. Aceasta a fost rezultatul unei consultări ample între experți ai Comisiei Europene, FMI, BM și ai instituțiilor românești. Strategia a fost asumată de toate partidele politice parlamentare.

Cabinetul Mugur Isărescu are meritul de a fi stopat declinul economiei românești, scăderea inflației până la 40% și începutul relansării activității industriale. Soluția cu un premier tehnocrat s-a dovedit a fi viabilă din punct de vedere funcțional, dar pentru o scurtă perioadă. Mugur Isărescu a demonstrat cu certitudine că are capacitatea de a conduce o echipă guvernamentală, însă principala sa abilitate care a fost folosită era aceea de bun negociator, capabil să diminueze conflictele din coaliția de guvernământ, care avea tot mai puțină putere pe măsură ce se apropia data alegerilor.

Prin Pluripartidism, Parlament și Guvern, România postdecembristă a reușit performanțe naționale și internaționale (inclusiv aderarea la Uniunea Europeană) dar nu trebuie omise nici părțile ,,proaste” ale democrației și anume decăderea economiei, desființarea fabricilor sau privatizarea acestora cu rezultat creșterea șomajului, a sărăciei, a nivelului de trai.

CONCLUZII

Revoluția din Decembrie 1989 a constat într-o serie de proteste, lupte de stradă și demonstrații desfășurate în mai toate județele României, între 16 și 25 Decembrie 1989. Cu toate că Europa era marcată de înlăturarea comunismului pretutindeni doar România a fost țara din Estul Europei care a trecut la democrație printr-o revoluție violentă și în care conducătorii i-au fost executați. Înaintea noastră toate celelalte state est-europene trecuseră în mod pașnic la democrație.

Populația a decis să ia atitudine în urma tuturor factorilor interni represivi: statul polițienesc, Securitatea și ,,metodele” ei, politica economică a lui Ceaușescu, construcțiile grandomane în contradicție cu regimul de austeritate dar și numeroasele lipsuri cu care era tratată și factorilor externi favorizanți: țările învecinate trecuseră la democrație pașnic și părea că și România va proceda la fel.

Ceea ce a marcat în mod diferit și dramatic înlăturarea regimului comunist din România a fost intervenția Armatei, care a respectat ordinele lui Ceaușescu aflat încă la putere și a deschis focul asupra manifestanților dar și răspândirea informațiilor false care au dus și după înlăturarea de la conducere a lui Nicolae Ceaușescu, la ciocniri violente, cât și apariția teroriștilor care au profitat de haosul instaurat după căderea regimului.

Revoluția din 1989 a confirmat dorința comună a românilor spre evoluare, a constat într-o luptă acerbă împotriva regimului și a represiunii și a pus accent pe importanța unificării sociale împotriva unui regim totalitar care doar prin puterea majorității putea fi înlăturat.

Faptul că România a luat atitudine și și-a schimbat regimul politic a dus la acceptarea ei ca partener pe plan internațional, relațiile bilaterale îmbunătățindu-se atât la nivel european cât și internațional. România a reușit în cei 28 de ani de la Revoluție să devină membră NATO, membră a Uniunii Europene, membră a numeroaselor acorduri și parteneriate internaționale și nu în ultimul rând să fie văzută în sfârșit de celelalte țări europene și nu numai ca o țară prietenoasă, muncitoare și care promovează democrația și libertățile fundamentale ale omului.

Regimul comunist și-a pus amprenta asupra întregii țări iar mentalitatea inoculată de comuniști se resimte și în prezent de la cel mai înalt nivel până la cel personal, al familiilor noastre, dar fără a avea puterea de altă dată. Este important pentru cei născuți după 1989 ca Revoluția să li se prezinte obiectiv și concis iar regimul comunist să le fie explicat, pentru ca în prezent un astfel de regim să nu mai aibă posibilitatea de a ajunge la conducerea unei țări.

ANEXE

Manifestul ,,A căzut Tirania!” sursa: Ionuț Șerban, Ideea de revoluție la români, Craiova, ed. Sitech, 2010.

Comunicatul către țară al

Consiliului Frontului Salvării Naționale,

22 decembrie 1989, București

Cetățeni și cetățene, Trăim un moment istoric. Clanul Ceaușescu, care a dus țara la dezastru, a fost eliminat de la putere. Cu toții știm și recunoaștem că victoria de care se bucură întreaga țară este rodul spiritului de sacrificiu al maselor populare de toate naționalitățile și, în primul rînd, al admirabilului nostru tineret, care ne-a restituit, cu prețul sîngelui, sentimentul demnității naționale. Un merit deosebit îl au cei care ani de zile și-au pus în pericol și viața, protestînd împotriva tiraniei. Se deschide o pagină nouă în viața politică și economică a României. În acest moment de răscruce am hotărît să ne constituim în Frontul Salvării Naționale, care se sprijină pe armata română și care grupează toate forțele sănătoase ale țării, fără deosebire de naționalitate, toate organizațiile și grupările care s-au ridicat cu curaj în apărarea libertății și demnității în anii tiraniei totalitare. Scopul Frontului Salvării Naționale este instaurarea democrației, libertății și demnității poporului român. Din acest moment se dizolvă toate structurile de putere ale clanului Ceaușescu. Guvernul se demite, Consiliul de Stat și instituțiile sale își încetează activitatea. Întreaga putere în stat este preluată de Consiliul Frontului Salvării Naționale. Lui i se vor subordona Consiliul Militar Superior, care coordonează întreaga activitate a armatei și a unităților Ministerului de Interne. Toate ministerele și organele centrale în actuala lor structură își vor continua activitatea normală, subordonîndu-se Frontului Salvării Naționale, pentru a asigura desfășurarea normală a întregii vieți economice și sociale. În teritoriu se vor constitui consilii județene, municipale, orășenești și comunale al Frontului Salvării Naționale ca organe ale puterii locale. Miliția este chemată ca, împreună cu comitetele cetățenești, să asigure ordinea publică. 238 Aceste organe vor lua toate măsurile necesare pentru asigurarea aprovizionării populației cu alimente, cu energie electrică, cu căldură și apă, pentru asigurarea transportului, a asistenței medicale și a întregii rețele comerciale. Ca program, Frontul propune următoarele: 1. Abandonarea rolului conducător al unui singur partid și statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernămînt. 2. Organizarea de alegeri libere în cursul lunii aprilie. 3. Separarea puterilor legislativă, executivă și judecătorească în stat și alegerea tuturor conducătorilor politici pentru unu sau, cel mult, două mandate. Nimeni nu mai poate pretinde puterea pe viață. Consiliul Frontului Salvării Naționale propune ca țara să se numească în viitor România. Un comitet de redactare a noii Constituții va începe să funcționeze imediat. 4. Restructurarea întregii economii naționale pe baza criteriilor rentabilității și eficienței. Eliminarea metodelor administrativ-birocratice de conducere economică centralizată și promovarea liberei inițiative și a competenței în conducerea tuturor sectoarelor econommice. 5. Restructurarea agriculturii și sprijinirea micii producții țărănești. Oprirea distrugerii satelor. 6. Reorganizarea învățămîntului românesc potrivit cerințelor contemporane. Reașezarea structurilor învățămîntului pe baze democrate și umaniste. Eliminarea dogmelor ideologice care au provocat atîtea daune poporului român și promovarea adevăratelor valori ale umanității. Eliminarea minciunii și a imposturii și statuarea unor criterii de competență și justiție în toate domeniile de activitate. Așezarea pe baze noi a dezvoltării culturii naționale. Trecerea presei, radioului, televiziunii din mîinile unei familii despotice în mîinile poporului. 7. Respectarea drepturilor și libertăților minorităților naționale și asigurarea deplinei lor egalități în drepturi cu românii. 8. Orgnizarea întregului comerț al țării, pornind de la cerințele satisfacerii cu prioritate a tuturor nevoilor cotidiene ale populației României. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, vom reduce exportul de produse petroliere, acordînd prioritate satisfacerii nevoilor de căldură și lumină ale oamenilor. 9. Întreaga politică externă a țării să servească promovării 239 bunei vecinătăți, prieteniei și păcii în lume, integrîndu-se în procesul de construire a unei Europe unite, casă comună a tuturor popoarelor continentului. Vom respecta angajamentele internaționale ale României și, în primul rînd, cele privitoare la Tratatul de la Varșovia. 10. Promovarea unei politici interne și externe subordonate nevoilor și intereselor dezvoltării ființei umane, respectului deplin al drepturilor și libertăților omului, inclusiv al dreptului de deplasare liberă. Constituindu-ne în acest front, sîntem ferm hotărîți să facem tot ce depinde de noi pentru a reinstaura societatea civilă în România, garantînd triumful democrației, libertății și demnității tututror locuitorilor țării. În mod provizoriu, în componența Consiliului intră următorii: Doina Cornea, Ana Bladiana, Mircea Dinescu, László Tökés, Dumitru Mazilu, Dan Deșliu, general Ștefan Gușă, general Victor Stănculescu, Aurel-Dragoș Munteanu, Corneliu Mănescu, Alexandru Bîrlădeanu, Silviu Brucan, Petre Roman, Ion Caramitru, Sergiu Nicolaescu, Mihai Montanu, Mihai Ispas, Gelu Voican-Voiculescu, Dan Marțian, căpitan Lupoiu Mihail, general Voinea, căpitan de rangul I Dumitrescu Emil6 , Neacșa Vasile , Ciontu Cristina, Baciu Marian, Bogdan Teodoriu, Eugenia Iorga, Negrițiu Paul, Manole Gheorghe, Cazimir Ionescu, Adrian Sîrbu, Cîrjan Constantin, Domokos Geza, Magdalena Ionescu, Marian Mierlă, Constantin Ivanovici, Ovidiu Vlad, Bucurescu Valeriu, Ion Iliescu.

Sursa: Ionuț Șerban, Ideea de revoluție la români, Craiova, ed. Sitech, 2010.

Timișoara, Decembrie 1989

Sursa: https://www.ziuadevest.ro/revolutia-din-decembrie-1989-de-la-timisoara-27-ani-programul-manifestarilor/.

Propagandă comunistă

Sursa: http://memorandum.ro/mituri-omniprezente-mituri-moderne-mituri-politice/.

Revoluționari cu pancarte

Sursa: http://www.bucurestitv.net/dezvaluiri-despre-revolutia-din-decembrie-1989/.

BIBLIOGRAFIE

Surse scrise:

1. Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România: Raport final, Vladimir Tismăneanu (ed.), Dorin Dobrincu (ed.), Cristian Vasile (ed.), București, ed. Humanitas, 2007.

2. Sorin Andreescu, Dorin Dobrincu, Raluca Grosescu, Andrei Muraru, Liviu Pleșa, Mihai Stamatescu, O istorie a comunismului din România, manual pentru liceu ed. a II-a, Iași, ed. Polirom, 2014.

3. Florin Abraham, România de la comunism la capitalism, București, ed. Tritonic, 2006.

4. Lavinia Betea, Psihologie politică. Individ, lider, mulțime în regimul comunist, Iași, ed. Polirom, 2001.

5. Ion Calafeteanu (coord.), Revoluția Română din Decembrie 1989. Documente, Cluj-Napoca, ed. Mega, 2009.

6. Ruxandra Cesereanu, Decembrie '89: deconstrucía unei revoluții, Iași, ed. Polirom, 2004.

7. Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-1965, Iași. ed. Polirom, 2001.

8. Dennis Deletant, România sub regimul comunist, București, ed. Fundația Academia Civică, 1997.

9. Eugen Denize, Cezar Mâță, România comunistă: statul și propaganda:1948-1953, Târgoviște, ed. Cetatea de Scaun, 2005.

10. Adrian Gorun, Partidele politice în România post-1989 (culegere de texte fundamentale, informații și date), Târgu-Jiu, ed. Academia Brâncuși, 2008.

11. Adrian Gorun, Stasiologie și sisteme electorale, Cluj-Napoca, ed. Clusium, 2005.

12. Filon Morar, Democrația privilegiilor. Alegerile aleșilor în România, Editura Paideia, București, 2001.

13. Alexandru Oșca, Revoluția Română din Decembrie 1989, suport pentru curs universitar, București, ed. Institutului Revoluției Române din Decembrie 1989, 2012.

14. Dragoș Petrescu, Explaining the Romanian Revolution of 1989: culture, structure and contingency, București, ed. Enciclopedică, 2010.

15. Gheorghe Sbârnă, Valentin Marin, Dicționar general al Revoluției române din Decembrie 1989, București, ed. Militară, 2010.

16. Cezar Stanciu, Traversând Infernul, scurtă istorie a comunismului românesc 1948-1989, Târgoviște, ed. Cetatea de Scaun, 2013.

17. Ionuț Șerban, Ideea de revoluție la români, Craiova, ed. Sitech, 2010.

18. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate: o istorie politică a comunismului românesc, București, ed. Humanitas, 2014.

Surse electronice:

Șerban Papacostea, Decembrie 1989: revoluție sau lovitură de stat? – o falsă alternativă – http://www.revista22.ro/decembrie-1989-revoluție-sau-lovitura-de-stat-o-falsa-alternativa–790.html accesat 14.06.2018.

https://www.ziuadevest.ro/revolutia-din-decembrie-1989-de-la-timisoara-27-ani-programul-manifestarilor/.

http://memorandum.ro/mituri-omniprezente-mituri-moderne-mituri-politice/.

http://www.bucurestitv.net/dezvaluiri-despre-revolutia-din-decembrie-1989/.