Revolutia de la Praga

CUPRINS

ARGUMENT………………………………………………………………………………………….2

INTRODUCERE…………………………………………………………………………………….2

EVENIMENTELE DIN CEHOSLOVACIA ȘI ECOUL LOR RESIMȚIT ÎN ROMÂNIA…………………………………………………………………..4

CONSECINȚELE INVAZIEI CEHOSLOVACIEI DE CĂTRE U.R.S.S VS. ROMÂNIA……………………………………………………………………………………………10

URMĂRILE REVOLUȚIEI DE LA PRAGA…………………………………………12

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………12

INVADAREA CEHOSLOVACIEI ȘI EFECTELE POLITICO-MILITARE PRODUSE ÎN ROMÂNIA

ARGUMENT

Motivația acestei prezentări, o reprezintă o similitudine între evenimentele petrecute în Cehoslovacia anului 1968, când U.R.S.S a invadat cu forțe militare masive acest stat și ceea ce se petrece în zilele noastre – anul 2014 – când Ucraina, fost stat component al C.S.I, a dorit să se desprindă de sub influența Rusiei, având ca deziderat accesul către valorile și simbolurile Uniunii Europene.

Deși s-a scris mult despre acest subiect după 1990, în publicistica recentă au apărut noi informații, rezultate din documente declasificate în ultimii ani.

Ne propunem o incursiune în derularea evenimentelor care au precedat declanșarea crizei din anul 1968 din Cehoslovacia comunistă, așa-numită ,,Primăvara de la Praga” precum și ecourile resimțite de ea, atât în țările comuniste și occidentale și mai cu seamă în România, care a fost vizibil marcată de ceea ce se întampla – nu foarte departe de granițele noastre.

INTRODUCERE.

Nu putem începe acest demers, fără a prezenta o scurtă incursiune a faptelor care au condus la o adevărată revoluție în Cehoslovacia, într-o perioadă când blocurile vestice și estice se aflau în expectativă, însă pe poziții antagonice.

În urma Consfătuirii de la Moscova din 16 noiembrie 1957 se stabilrea ca în cursul anului 1958, Pactul de la Varșovia să își reducă forțele armate cu 419.000 militari, astfel: Uniunea Sovietică – 300.000, România – 55.000, Bulgaria – 23.000, Polonia – 20.000, Cehoslovacia – 20.000 și Albania – 1.000. Totodată guvernul sovietic luase decizia de a retrage o divizie de pe teritoriul Ungariei. Spre finalul comunicatului, Comitetul politic consultativ hotăra să adreseze statelor membre ale Alianței Nord-Atlantice o propunere cu privire la încheierea unui pact de neagresiune între cele două blocuri politico-militare opuse. Comunicatul a fost semnat și de observatorul delegat al Republicii Populare Chineze la această sesiune.

Retragerea trupelor sovietice din România din 1958, în baza unui acord încheiat între Ministerele Apărării Român și Sovietic, a corespuns pe deplin intereselor strategice și de securitate ale Uniunii Sovietice. Pe lângă motivele invocate de partea română cu care sovieticii au fost de acord, decizia retragerii trupelor s-a datorat și intenției U.R.S.S de a-și reface imaginea pe scena internațională, puternic afectată ca urmare a intervenției armate sângeroase din Ungaria din anul 1956, precum și necesității reducerii cheltuielilor sale militare destinate întreținerii forțelor dislocate în statele-satelit. Acțiunea în sine nu afecta securitatea Uniunii Sovietice, deoarece România nu avea frontiere comune cu state membre ale Alianței Nord-Atlantice, ci numai cu state membre ale Pactului de la Varșovia, iar cu Iugoslavia relațiile fuseseră normalizate. Pe de altă parte, liderul moscovit Nikita Hrușciov dorea să-și mărească credibilitatea în Occident, pozând în adeptul politicii comuniste de destindere pe continent prin măsuri politico-militare efective.

Perioada anilor 1958-1961 este marcată în aria europeană de sporirea încordării între Uniunea Sovietică și Occident, acțiunile fiind relaționate de problema germană și în special a Berlinului.

De asemenea începutul anilor ’60 marchează și manifestarea tot mai vizibilă a scindării relațiilor sovieto-chineze pe multiple planuri, cu adânci implicații în întreaga lume comunistă; România avea să exploateze în continuare în interesul propriu această stare de fapt.

Momentul de pornire a polemicii sovieto-chineze l-a constituit Congresul al XX-lea al P.C.U.S, ce s-a desfășurat la Moscova în februarie 1956. Prin dezvăluirea crimelor lui Stalin în cadrul ,,raportului secret”, congresul a generat un impact ce a variat în lumea comunistă de la un stat la altul în funcție de caracteristicile naționale concrete.

Moscova a rezolvat criza provocată de destalinizare în Ungaria anului 1956, cu acordul și sub presiunea Chinei comuniste; acest fapt va avea o deosebită importanță pentru evoluția ulterioară a lumii comuniste. O parte a liderilor statelor comuniste aveau în caz de conflicte majore cu Kremlinul, posibilitatea cooperării cu R.P. Chineză.

În timp, conducerea de la București în frunte cu președintele Gheorghe Gheorghiu-Dej a continuat să ia o serie de măsuri care demonstrau un anumit grad de autonomizare și particularizare a poziției României în cadrul Pactului de la Varșovia.

Reiterând, putem afirma că țările ocupate de Armata Roșie la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, devenite acum state-satelit ale Moscovei, au adaptat sistemul sovietic la propriile cerințe și particularități și parcurseseră pe cât posibil căi naționale.

Astfel, Ungaria, unde dictatura partidului și influența sovietică fuseseră restaurate după înnăbușirea insurecției sângeroase din 1956, s-a liberalizat totuși treptat transformându-se sub liderul comunist Janos Kadar într-o dictatură luminată. Polonia, în schimb care beneficiase după 1956 de un regim al cărui spirit de toleranță trezea invidia populației din toate țările vecine, s-a întors către un fel de social-fascism neostalinist. În Republica Democrată Germană, dictatura și-a păstrat întreaga rigoare dar a devenit mai tehnică, mai prusacă. Regimul de mână forte al Bulgariei s-a îndulcit puțin, cel al României s-a românizat, cel din Albania s-a albanizat. Iugoslavia a căutat o soluție originală pentru problemele politice naționale și economice care o sâcâiau. Brejnev, în general a abordat și a tolerat aceste particularități cu o anume răbdare resemnată. Dar, într-o împrejurare a intervenit brutal pentru a ,,restaura” ordinea.

EVENIMENTELE DIN CEHOSLOVACIA ȘI ECOUL LOR RESIMȚIT ÎN ROMÂNIA

La începutul anilor ’60 Cehoslovacia a suferit, ca și alte țări din blocul sovietic urmările unei grave recesiuni: prețuri mari, salarii mici, lipsa mărfurilor de pe piață și o nemulțumire populară difuză. Primul secretar al partidului era, din 1953 Antonin Novodny, deși stalinist convins, el a fost de acord să ia în calcul unele reforme economice începând cu anul 1967, dar s-a lovit în interiorul partidului comunist atât de aripa reformistă, care pretindea o mai mare descentralizare, cât și de aripa conservatoare care nu voia să renunțe la coerența economiei planificate.

Un punct de plecare al acestui conflict, l-a reprezentat dramaturgul Ivan Klima, care a avut curajul să susțină că legea presei din 1957 era mai puțin liberală decât cea proclamată de împăratul Franz Joseph cu o sută de ani în urmă. A început astfel o luptă acerbă între intelectuali și regim, o luptă în care intelectualii au avut tot sprijinul lui Alexander Dubcek, liderul comuniștilor slovaci începând cu 1968. Existau de-acum în interiorul partidului 2 facțiuni, printre care cea reformistă, care putea conta pe scriitori, pe studenți, puțini economiști dar și pe personalitatea puternică a lui Dubcek.

În momentul loviturii de la Praga din 1968, Cehoslovacia era alături de Germania de Est, cea mai promițătoare provincie a imperiului sovietic. Avea o cultură industrială, întreprinderi care se bucurau de o excelentă reputație pe piețele internaționale, o clasă muncitoare inteligentă, o agricultură bună. Naționalizarea, colectivizarea, dezvoltarea industriei în general și integrarea țării în C.A.E.R (Organizația economică a țărilor socialiste fondată în 1949), au modificat radical caracteristicile economiei sale.

A început astfel în ianuarie 1968 ,,Primăvara de la Praga”, în timpul căreia o țară întreagă a început să discute, să delibereze, să legifereze și să viseze sub ochiul binevoitor al secretarului partidului. Novodny, devenit președintele republicii, a fost constrâns să-și dea demisia, iar partidul a adoptat un program politic în care se permitea libertatea presei, a cuvântului, a credinței și a asocierii. Multe cercuri ale stângii europene au salutat experimentul cehoslovac ca o demosntrație a posibilității de a reforma și de a umaniza comunismul. Uniunea Sovietică și aliații săi au vâzut în el, nu fără motiv o erezie periculoasă, se puteau abține să intervină în România, unde Nicolae Ceaușescu instaurase un fel de biserică autocefală, dar dădea garanții de rigoare ideologică și demonstra că știe să controleze perfect evoluția politică a țării sale.

În pofida asigurărilor Tratatului de la Varșovia (Tratatul Est-European de Prietenie, Colaborare și Asistență Mutuală), din mai 1955 care stipula în art. 1 că: ,,Statele participante se obligau să se abțină în relațiile lor internaționale de la amenințarea cu forța sau de la folosirea ei și să rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace pașnice”. U.R.S.S a încălcat flagrant aceste prevederi, neuitând niciodată că este ,,marele colos” de la răsărit.

Nu era prima dată când trupele sovietice încălcau frontierele unui stat ,,frățesc” pentru salvarea socialismului. Mai întâi, fusese reprimată insurecția muncitorească din Berlinul de Est din iunie 1953, apoi revoluția din Ungaria din noiembrie 1956, soldată cu mii de morți. Evenimente grave au avut loc și în Polonia în iulie 1956.

Sfârșitul deceniului șase al secolului XX, aduce un val de speranțe și de înnoiri care se resimțea tot mai acut în țările estice, nemulțumirile față de constrângerile dominației U.R.S.S și ale supremației P.C.U.S împletindu-se de cele mai multe ori cu opțiunea pentru dialog, contacte și relații cu Occidentul. Moscova începe să fie contestată de majoritatea partidelor comuniste din țările-satelit, care încercă – unele mai timid, altele mai abrupt – să găsească un drum propriu de dezvoltare, pe cât posibil în legătură cu tradițiile și specificul național, fără a prejudicia totuși construcția socialismului. Astfel de încercări, se înregistrau cu intensitate în România – mai ales după ,,Declarația din 1964” a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej și apoi venirea la conducerea P.C.R a lui Nicoale Ceaușescu în 1965 precum și Cehoslovacia după preluarea președinției republicii de către Ludvik Swododa și a conducerii partidului comunist cehoslovac de către Dubcek la începutul anului 1968.

Conservatorii sovietici simțeau că puterea împeriului, clădit cu trudă și nenumărate sacrificii după cel de-al doilea Război Mondial slăbește pe zi ce trece tocmai datorită acestor căutări de dezvoltare autonomă. Leonid Brejnev se arată foarte îngrijorat la București, participant la Congresul al IX-lea al P.C.R din iulie 1965, care în ,,Cuvântul de salut” va vorbi despre necesitatea unității și solidarității tuturor forțelor revoluționare din lume, despre victoriile ulterioare, despre unitatea și coeziunea țărilor socialiste, precum și responsabilitatea istorică internaționalistă a partidelor comuniste pentru socialismul viitor; acestea vor fi lozincile sub care se vor camufla noile teoretizări și practici puse în lucru de ideologii comuniști sovietici pentru salvarea imperiului și a dominației Moscovei asupra țărilor frățești.

În acest mod, a apărut o așa-numită teorie a suveranității limitate (Doctrina Brejnev), destinată să dea legitimitate intervențiilor directe, inclusive de ordin militar în problemele interne ale altor state, sub pretextul salvării socialismului. Această doctrină nu a fost niciodată proclamată oficial dar s-a intitulat așa deoarece definea abordarea U.R.S.coeziunea țărilor socialiste, precum și responsabilitatea istorică internaționalistă a partidelor comuniste pentru socialismul viitor; acestea vor fi lozincile sub care se vor camufla noile teoretizări și practici puse în lucru de ideologii comuniști sovietici pentru salvarea imperiului și a dominației Moscovei asupra țărilor frățești.

În acest mod, a apărut o așa-numită teorie a suveranității limitate (Doctrina Brejnev), destinată să dea legitimitate intervențiilor directe, inclusive de ordin militar în problemele interne ale altor state, sub pretextul salvării socialismului. Această doctrină nu a fost niciodată proclamată oficial dar s-a intitulat așa deoarece definea abordarea U.R.S.S față de țările socialiste.

Tot în această idee, intervenția sovietică a fost condamnată în majoritatea țărilor. Președintele American de la vreme, Lyndon Johnson, declara că aceasta reprezintă o violare a cartei O.N.U. El susținea că ,,este trist faptul ca în mintea sovieticilor, un semn de liberalizare este receptat drept o amenințare fundamentală la adresa sistemului sovietic”. Autoritățile cehoslavace au făcut apel către armată și populație să nu reacționeze violent nici în timpul invaziei, nici după ocupație; totuși, pe 21 august tancurile sovietice care intraseră în Praga au fost oprite de cetățeni pașnici, care încercau să îi convingă pe sovietici să plece. Nu doar în Occident au avut loc manifestații de susținere pentru cehoslovaci, dar chair și în Moscova. Mai mulți ruși au ieșit în Piața Roșie, la 25 august, pentru a protesta față de politica Kremlinului. Sloganul prezent la această manifestație era, ,,Pentru libertatea noastră și a voastră”, se putea citi peste tot.

Deși a primit critici din partea tuturor partidelor comuniste europene, Moscova a lansat ,,Doctrina Brejnev”, a independenței limitate în lagărul comunist

Cehoslovacia, va fi prima victimă a noii doctrine. Evenimentele s-au derulat cu rapiditate. La începutul lunii mai 1968, premierul cehoslovac și alți lideri de la Praga sunt convocați la Moscova și admonestați că în Cehoslovacia există pericolul contrarevoluției, că partidul communist a scăpat de sub controlul mass-media, că s-au înmulțit manifestările antisovietice. Leonid Brejnev anunță ideea avansării urgente a unor manevre militare ale Organizației Tratatului de la Varșovia (O.T.V) pe teritoriul cehoslovac.

La 14-15 iulie 1968, conducătorii celor 5 state ai Pactului de la Varșovia se întrunesc la Varșovia și apreciază că s-a creat o situație gravă, că Partidul Comunist din Cehoslovacia a abandonat principiile comunismului și a trecut la social-democrație; se propune tot atunci intervenția armată a O.T.V. O scrisoare colectivă semnată de liderii celor 5 state este trimisă conducerii de la Praga: ,,Forțele potrivnice socialismului împreună cu cele revizioniste au preluat controlul presei, radioului și televiziunii din țara dumneavostră și s-au folosit de ele pentru a submina relațiile amicale dintre Cehoslovacia și celelalte țări socialiste”.

La 1 august 1968, are loc o nouă întâlnire sovieto-cehoslovacă la nivel înalt, marcată însă de discuții tensionate în localitatea de graniță Cierna Nad Tissou, urmată la 3 august de o reuniune la Bratislava în formula de 5+1 adică, 1 reprezentând Cehoslovacia, având ca temă întărirea luptei pentru socialism precum și a coeziunii mișcării comuniste internaționale. În documentul comun adoptat la Bratislava, s-a reiterat ideea că apărarea cuceririlor socialismului din fiecare țară este o datorie a tuturor statelor socialiste, Doctrina Brejnev, căpătând astfel o recunoaștere oficială.

În ciuda tutuor acestor prerogative, decizia intervenției fusese însă luată de U.R.S.S; totul era o chestiune de timp și de oportunitate. La 18 august liderii celor 5 state membre ale Tratatului de la Varșovia, s-au întrunit din nou la Moscova pentru a stabili ultimele detalii ale intervenției militare în Cehoslovacia. S-a hotărât ca intervenția armată să aibă loc în același timp cu acțiunea unui grup complotist din cadrul conducerii de la Praga care pregătise din vreme înlăturarea lui Dubcek și solicitase ajutor militar Kremlinului, pentru atingerea obiectivului urmărit.

În noaptea de 20/21 august 1968, trupele celor 5 state membre ale Tratatului de la Varșovia (U.R.S.S, Bulgaria, R.D. Germană, Polonia și Ungaria) invadează Cehoslovacia. Operațiunea codificată ,,Dunărea”, a demarat în jurul orelor 21:30 prin trecerea frontierei de stat a Republicii Socialiste Cehoslovace și ocuparea aeroportului din Praga.

Primul grup de 80 de ofițeri sovietici, sub acoperire de turiști a aterizat pe aeroport cu un aeroport IL-18, de pe cursa normală Varșovia-Praga; un sfert de oră mai târziu un alt avion sovietic de același tip a cerut aprobare de aterizare forțată, invocând o defecțiune tehnică. El a fost urmat de un al treilea avion, care nu a mai cerut aprobare. Din toate avioanele au coborât grupuri de ofițeri sovietici înarmați, care în minutele următoare au pus stăpânire pe aeroport, blocând orice activitate și asigurând deplasarea avioanelor militare ce transportau trupe și tehnică de luptă din statele invadatoare.

Ocuparea militară a Cehoslovaciei, declanșată prin surprindere, s-a derulat rapid, punând în scurt timp autoritățile locale și opinia publică internațională în fața unui fapt împlinit. Toate operațiile și mișcările de trupe au fost pregătite minuțios și cu mult timp înainte, cu sprijinul unui mare număr de ofițeri sovietici precum și ofițeri din țările aliate.

La orele 0:00 din noaptea meționată, 29 de divizii, 7.500 de tancuri și circa 1.500 de avioane de transport, vânătoare și elicoptere aparținând celor 5 state membre ale Tratatului de la Varșovia ocupaseră deja principalele puncte strategice de pe teritoriul cehoslovac: aeroporturi, instituții politico-guvernamentale, unități militare, etc. Invazia s-a produs fără înștiințarea oficială a conducătorului partidului și statului cehoslovac. Cunoscând, totuși, despre iminența unei intervenții din partea aliaților, conducerea de la Praga adoptase hotărârea de principiu ca într-o asemenea eventualitate forțele armate și de securitate naționale să nu opună rezistență, fapt comunicat de altfel și ,,celor cinci”.

Pusă în aplicare în noaptea de 20/21 august 1968, intervenția celor cinci, deși soldată cu ocuparea militară rapidă a Cehoslovaciei, s-a dovedit totuși mai dificilă în plan politic, deoarece grupul pro-moscovit, nu reușea să se impună și să înlăture conducerea reformatoare de la putere. În consecință, sovieticii au recurs la o nouă acțiune de forță preluându-i cu brutalitate și transportându-i la Moscova pe liderii reformatori în frunte cu Dubcek. Rezultatul ,,convorbirilor” purtate a fost consemnat într-un comunicat dat publicității la 26 august 1968, în care se menționa că autoritățile cehoslovace s-au angajat să traducă în practică ,,hotărârile comune” luate la Cierna Nad Tissou și Bratislava și să acționeze pentru normalizarea situației din Cehoslovacia.

Au urmat alte două întâlniri sovieto-cehoslovace la nivel înalt, una la Moscova în 3-5 octombrie – și alta la Kiev, 7-8 decembrie, care examinau măsurile pentru înfăptuirea înțelegerilor convenite. La 16 octombrie 1968, premierii celor două state, respectiv U.R.S.S și Cehoslovacia semnau un acord privind staționarea temporară a trupelor sovietice pe teritoriul cehoslovac.

Sub presiunea Kremlinului, toți liderii reformatori cehoslovaci au fost înlăturați treptat și înlocuiți cu alții, care au acceptat soluțiile și compromisurile impuse de Moscova.

Prezidiul C.C al P.C.R din Cehoslovacia, a difuzat la scurt timp o declarație în care se arăta că pătrunderea trupelor celor cinci state reprezintă un act care contravine tuturor principiilor dintre statele socialiste, dar și normelor fundamentale ale dreptului internațional. Totodată, s-a cerut cetățenilor să își păstreze calmul și să nu opună rezistență trupelor aliate invadatoare. În zilele care au urmat, deși nu s-au înregistrat incidente majore populația civilă și-a exprimat totuși protestul față de invadatori sub diverse forme: schimbarea tăblițelor indicatoare pentru străzi și direcții de mers, părăsirea ostentativă a localurilor în care intrau miltiari din trupele de ocupație, o vădită atitudine de ostilitate față de acestea.

Ministerul de Externe cehoslovac a transmis la rândul său guvernelor celor 5 state invadatoare, U.R.S.S, Bulgaria, R.D Germană, Polonia și Ungaria o notă-verbală în care se arăta că nici un organ constituțional al țării nu și-a dat acordul pentru invadarea și ocuparea Cehoslovaciei. Prin acțiunile colective ale celor 5 state, se menționa în continuare că a fost comis un atentat la independența țării, fiind încălcată independența ei teritorială, contravenind Cartei ONU, Tratatului de la Varșovia și principiilor fundamentale ale dreptului internațional.

Din punct de vedere militar, cea mai amplă operație desfășurată în Europa după cel de-al doilea Război Mondial, a reprezentat un succes deplin; acest lucru fiind favorizat și de faptul că armata și populația au primit ordin să nu opună rezistență.

Criza din Cehoslovacia a furnizat conducerii de la București, câteva direcții de acțiune pe linie politico-militară. În acest sens a fost luată decizia ca forțele armate ale României să nu mai participe la aplicații cu trupe în afara teritoriului național, și numai la aplicații de comandă și stat major fără trupe, iar în cadrul aplicațiilor, adversarul să nu mai fie nominalizat.

Totalitatea măsurilor luate de conducerea de la București făcea extrem de vizibilă poziția distinctă deținută de România în cadrul Pactului de la Varșovia.

Imediat după consumarea vizitei lui Nicolae Ceaușescu la Praga din 17 august 1968, în Cehoslovacia a intrat aproape o jumătate de milion de ruși, bulgari, polonezi, unguri și nemți în Germania de Est înarmați. Conducerea României și-a exprimat un punct de vedere ferm de respingere, care nu a lăsat pe nimeni să se îndoiească de faptul că în caz de atac, România se va apăra. În situația când pe teritoriul întregii Europe Răsăritene se deplasau unități militare puternic înarmate și nu exista în nici un fel certitudinea că aceste unități vor intra numai în Cehoslovacia. Astfel, liderului României comuniste, personal i se deschidea calea de a-și consolida propria sa putere, nu numai în România, care în mod tradițional era antirusă, cât și în lumea democrată mai ales în Statele Unite ale Americii și în Europa de Vest.

Astfel în timp ce Cehoslovacia ocupată a devenit din nou unul din sateliții sovietici neinteresanți, România și-a câștigat prin poziția ei fermă, un prestigiu internațional considerabil, pe care l-a consolidat sosirea la București, în august 1969 a președintelui Statelor Unite, Richard Nixon.

Criza intervenită în august 1968, între România și ,,aliații săi” din Pactul de la Varșovia este reprezentativă ca mod de coordonare; conștient de izolarea militară a țării în pofida declarațiilor de susținere americane și chineze, Nicolae Ceaușescu și-a moderat poziția și a căutat compromisul.

După ce trupele din cele cinci state membre ale Organizația Tratatului de la Varșovia, U.R.S.S, R.P Polonă, R.P Ungară, R.P Bulgaria), au invadat Cehoslovacia, autoritățile de la București au impus rapid anumite limite partenerilor din cadrul Alianței. Astfel la 11 septembrie 1968, în cadrul ședinței Prezidiului Permanent al C.C al P.C.R, au fost aprobate propunerile cu privire la unele măsuri pentru îmbunătățirea repartizării și structurării unităților și efectivelor forțelor armate ale R.S Româania. Practic, după analizarea întregii situații în care se afla Cehoslovacia, după trei săptămâni de la invazie, grupul conducător al partidului a adoptat în cadrul reuniunii respective o serie de hotărâri politice și militare cardinale, în vederea prevenirii unei invazii similare cu cea petrecută în noaptea de 20 spre 21 august 1968 în Cehoslovacia.

CONSECINȚELE INVAZIEI CEHOSLOVACIEI DE CĂTRE U.R.S.S VS. ROMÂNIA

România a trăit cu intensitate invadarea militară a Cehoslovasciei de către cei cinci aliați ai O.T.V, văzându-se amenințată direct cu represalii similare pentru aducerea la ordine a ei. Serviciile de informații române civile și militare, semnalau zilnic în perioada de dupa invazie, concentrări puternice de trupe străine (sovietice, ungare și bulgare) în aproprierea granițelor României în zonele de Nord-Vest, și Sud, care accentuau presiunile asupra stării de spirit din țară. Imediat după intervenția din Cehoslovacia, atmosfera de ostilitate față de U.R.S.S a crescut considerabil în rândul populației din România, amplificând curentul favorabil îndepărtării și desolidarizării de acțiunile Moscovei.

Distanțarea permanentă a României de politica de bloc comunist și de acceptarea necondiționată a dictatului sovietic în abordarea problemelor mișcării comuniste și muncitorești și, cu atât mai puțin în privința relațiilor și a vieții internaționale în general, a exclus capitala noastră din cercul de încredere al Moscovei, reprezentanții români nefiind nici consultați, nici informați despre deciziile luate despre evenimentele desfășurate în Cehoslovacia. Aceastea se întamplau în pofida statutului oficial al țării noastre de aliat și de membru cu drepturi egale în cadrul Tratatului de la Varșovia.

Conducerea de partid și de stat din România a aflat prin canale mass-media despre invadarea Cehoslovaciei, imediat după inceperea operațiunilor de debarcare a ofițerilor și piloților din cele cinci state membre. Întruniți în cursul nopții pentru a analiza grava situație care plana și asupra României, dar și pentru pacea și stabilitatea europeană și mondială, liderii comuniști români ai acelui moment – 1968 – au decis în mod unanim organizarea rezistenței armate în cazul unei foarte posibile repetări a scenariului pus în pratică pentru Cehoslovacia.

O primă măsură, care a avut un efect imediat în anii următori, a fost și aceea de întărire a doctrinei militare de apărare a țării, precum și orientările sale fundamentale într-o lume bipolară, dominată în confruntarea Est-Vest și a Războiului Rece.

O a doua măsură, a fost organizarea unui miting de proporții la București prin care România își exprima protestul față de invadarea Cehoslovaciei și condamnarea acestui act, ca fiind contrar spiritului de colaborare dintre țările socialiste. Sigur că acest miting a dorit să avertizeze fără echivoc, despre hotărârea fermă a românilor de a riposta în cazul în care ar fi supuși unui tratament similar.

Numeroase informații care au circulat în acea perioadă, întărite de mărturii și documente de arhivă declasificate recent atestă faptul că invadarea Cehoslovaciei de către cele cinci state membre ale Tratatului de la Varșovia a fost privită de Statele Unite și ceilalți parteneri occidentali ca ,,o problemă internă a lagărului socialist”.

România era privită în același mod ca și Cehoslovacia, respectiv ca parte a blocului răsăritean aflat sub controlul Uniunii Sovietice, astfel că oricâte simpatii ar fi trezit o serie de gesturi de frondă sau de independență față de Moscova pe care Bucureștiul le furniza tot mai des opiiniei publice internaționale, acestea nu puteau să determine o angajare directă a marilor puteri occidentale în salvarea noului curs al politicii României, și cu atât mai puțin în asigurarea securității sale.

Hotărârea fermă a românilor, declarată public de a se apăra cu forța armelor în cazul oricărei agresiuni externe ca și complicațiile survenite în derularea operațiunii statelor lumii, au generat însă o situație nouă în viața internațională de natură să descurajeze angajarea imediată a Uniunii Sovietice într-un alt asalt al cărui final era și mai greu de prevăzut.

URMĂRILE REVOLUȚIEI DE LA PRAGA

În lunile imediat următoare Revoluției de la Praga și a eliminării de pe scena politică a lui Dubcek, Statele Unite și Uniunea Sovietică au început să negocieze un tratat pentru limitarea armelor strategice; au intrat în discuție, împreună cu rachetele intercontinentale și cele antibalistice, un fel de artilerie antiaeriană sofisticată destinată să intercepteze armele inamicului. Cele două sisteme erau strâns legate între ele; o țară puternic apărată de propriile rachete ar fi putut agresa adversarul, în speranța că va scăpa de răzbunarea acestuia.

Pe 26 mai 1972, după doi ani și jumătate de negocieri, președintele SUA și al U.R.S.S, au semnat un tratat prin care fiecare dintre cele două țări se angaja să nu construiască mai mult de două sisteme antibalistice, cel dintâi pentru protejarea propriei capitale, al doilea pentru apărarea unei zone de lansare a rachetelor intercontinentale. Au fost minuțios descrise și caracteristicele armelor, numărul lansatoarelor, calitățile radarelor.

Atâta timp, cât cele două mai puteri își mențineau intact centrul propriei puteri politico-militare și un periculos instrument ofensiv, cealaltă era interesată să nu încerce calea războiului preventiv. ,,Ca și între lupi”, și între marile puteri nucleare cel mai bun mod de a-și semnala dorința de pace este acela de a-și expune gâtul în fața dinților inamicului.

CONCLUZII

Crearea unui socialism cu față umană de către Alexander Dubcek, prim secretar al Partidului Comunist din Cehoslovacia din ianuarie 1967 a dus la un program de reforme, dar a fost interpretat de Moscova ca o amenințare la adresa socialismului marxist-leninist.

Liderul sovietic, Leonid Brejnev a enunțat ,,Doctrina suveranității limitate” care îi poartă numele prin care se justifica intervenția militară împotriva Cehoslovaciei prin nevoia de a apăra cuceririle socialismului amenințate de forțele anticomuniste și le-a ordonat celorlalți membri ai Pactului de la Varșovia să se alăture U.R.S.S în invadarea Cehoslovaciei.

Cu excepția României, cei cinci membri ai tratatului ai O.T.V s-au supus acestei doctrine. În concluzie, 200.000 și 2.000 de blindate au intrat pe teritoriul Cehoslovaciei în noaptea de 20 spre 21 august 1968 și primăvara de la Praga și astfel revoluția denumită ,,Primăvara de la Praga” a sfârșit sub tancurile sovietice.

Cetățenii din capitala Cehoslovaciei – Praga au încercat să reziste în pofida apelurilor liderilor reformiști, dar 72 dintre ei au murit iar alți 700 au fost răniți; imediat primul secretar Dubcek a fost înlocuit cu promoscovitul Gustav Husak.

La nici zece ani avea să se nască tot în Cehsolvacia sub autoritatea morală a lui Vaclav Havel, mișcarea pentru drepturile omului, Charta ’77. La începutul anilor ‘80 în Polonia la Gdansk apărea primul sindicat liber din blocul comunist, Solidaritatea, iar în noimebrie 1989 cădea zidul Berlinului; apoi a urmat urgia. Au început revoluțiile anticomuniste din toate țările estice fost comuniste.

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI PUBLICATE

Budura, Ioan Romulus, Politica de independență a României și relațiile româno-chienze 1954-1975, Ed.Arhivelor Naționale ale României, București 1998

Ecobescu, Nicolae, România – Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece – Comunicări articole studii vol 2. Ed. Fundația Europeană Titulescu, București, 2013

Opriș, Petre, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), Ed. Militară, București, 2008. p. 148.

Retegan, Mihai, Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, București 1998

Romano, Sergio, Cincizeci de ani de istorie mondială – Pacea și războaiele de la Yalta până în zilele noastre, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1999

PERIODICE

Revista de Istorie Militară (RIM), nr. 3-4/ 2007

Adrese Web

40 de ani de la reprimarea „Primaverii de la Praga”

BIBLIOGRAFIE

LUCRĂRI PUBLICATE

Budura, Ioan Romulus, Politica de independență a României și relațiile româno-chienze 1954-1975, Ed.Arhivelor Naționale ale României, București 1998

Ecobescu, Nicolae, România – Supraviețuire și afirmare prin diplomație în anii Războiului Rece – Comunicări articole studii vol 2. Ed. Fundația Europeană Titulescu, București, 2013

Opriș, Petre, România în Organizația Tratatului de la Varșovia (1955-1991), Ed. Militară, București, 2008. p. 148.

Retegan, Mihai, Din primăvară până în toamnă, Ed. Rao, București 1998

Romano, Sergio, Cincizeci de ani de istorie mondială – Pacea și războaiele de la Yalta până în zilele noastre, Ed. Fundației Culturale Române, București, 1999

PERIODICE

Revista de Istorie Militară (RIM), nr. 3-4/ 2007

Adrese Web

40 de ani de la reprimarea „Primaverii de la Praga”