Revoltător pentru unii, impresionant pentru alții, gestul în sine a reflectat pasiunea și energia investite de acesta în demersul său profesional. [306342]

Capitolul I

INTRODUCERE

,, [anonimizat]. In interiore homine habitat veritas.’’/ ,,[anonimizat]-te în tine. Adevărul locuiește în interiorul omului.’’– Sf. Augustin

De-a [anonimizat], încât să recurgă la gestul suicidar. Văd suicidul ca pe o [anonimizat] o [anonimizat], [anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat] o pondere mai mare a [anonimizat] a [anonimizat] s-a predat într-o [anonimizat]. [anonimizat] o clipă pentru a se lăsa hipnotizat de visul ,,regăsirii’’ unei ,,eterne liniști’, alegând astfel să catalizeze procesul biologic al morții.

Astăzi societatea a evoluat din punct de vedere al cunoașterii de tip științific și involuat din punct de vedere spiritual. [anonimizat] o [anonimizat].

În mod particular în secolul XXI am asistat la o autodistrugere a omului, un fenomen ușor observabil chiar și pentru cei care preferă să rămână în sfera comodului.

Astăzi, [anonimizat] a [anonimizat], dar mai ales pe cei cu o [anonimizat], să conștientizeze lipsa de control pe care aceștia o au și să se trezească din amorțire.

Pentru unii pandemia a fost un test pe care nu l-au trecut. A fost, [anonimizat], unii s-au trezit fără nimic și au ales să își încheie această viață.

Suicidul reprezintă o [anonimizat], filosofie, istorie și teologie. Conform Organizatiei Mondiale a Sănătății (WHO-World Health Organisation) aproximativ 800,000 de persoane recurg anual la această metodă pentru a-și încheia a viața. [anonimizat] a fost și este dezbatută în continuare. [anonimizat]-psihiatric, la nivel global.

Perioada interbelică (1918-1939) a însemnat o [anonimizat]. Principala atenție va fi îndreptată către o analiză a [anonimizat] o [anonimizat].

Prin intermediul acestei lucrări vor fi abordate concepții și interpretări teoretice istorice, sociale, medicale și religioase, formând astfel amalgamul necesar șlefuirii, reprezentând un progres în evidențierea abisalității subiectului. În paralel, vor fi analizate cazurile de suicid din perioada interbelică din România, în contrast cu perioada contemporană. Acest ultim factor aduce o nuanță distinctă subiectului în contextul acestei lucrări, fenomenul fiind dezbătut suficient de-a lungul timpului raportat la importanța acestuia.

Pentru a stârni curiozitatea audienței, pentru rolul major al acesteia în medicina românească, dar și pentru a aduce un tribut ilustrului medic legist Nicolae Minovici, voi continua partea introductivă cu ilustrații din lucrarea ,,Studiu asupra spânzurării’’ (N.Minovici), care a șocat prin expunerea explicită a medicului care s-a spânzurat în repetate rânduri pentru a cerceta traumele psihice prin care trece un sinucigaș, dar și pentru a descoperi metodele folosite.

Revoltător pentru unii, impresionant pentru alții, gestul în sine a reflectat pasiunea și energia investite de acesta în demersul său profesional.

Figura 1 N.Minovici în timpul experimentelor la Morga comunei București, la începutul secolului XX.

Figura 2 Faza dureroasă a experimentului, prof. Minovici în timpul suspendării la un metru de pământ.

Figura 3

Figura 4

Figura 5

Capitolul II

Suicidul

A.Perspective istorice

Pentru a facilita noțiunile introductive și sistematiza datele istorice, a fost necesar tabelul de mai jos, care trece în revistă evenimentele majore prezentate cronologic, care au contribuit la descoperirea în profunzime a fenomenului suicidar și au susținut cu argumente din diverse spectre academice, explicațiile și răspunsurile mult căutate de om, indiferent de perioada istorică în care acesta trăia.

Tabel cronologic al evenimentelor istorice cu referire la suicid

Tabelul I ,

B.Perspective teologice și filosofice

B.1.Perspective teologice

O trăsătură comună a religiilor monoteiste este reprezentată de viziunea acestora contra sinuciderii.

Creștinismul

În viziunea creștină, indiferent de ramura acesteia, suicidul a fost dintotdeauna condamnat. Argumentele fundamentale care au susținut această idee au fost :

1.Creația omului după chipul și asemănarea lui Dumnezeu;

2.Viața văzută ca un dar primit de la Dumnezeu și deci sacră.

Raționamentele creștine contra sinuciderii se bazează pe una din cele zece porunci din Vechiul Testament ,,Să nu ucizi’’ (Exod,XX,13), prezentă și în Noul Testament (Mt.,XIX,18). Trupul omului este considerat ,,Templu al Duhului Sfânt’’ (I,Corinteni,III,16), așadar trebuie păstrat și îngrijit, nu distrus. Bisericile Ortodoxe condamnă sinuciderea, dar chiar și acestea trebuie să recunoască conduita eroică a ostașilor căzuți pe câmpurile de luptă, adică să aprobe acest comportament sinucigaș. Acest lucru, expus de fostul profesor de Teologie Morală de la Sibiu și fost Mitropolit al Ardealului, Nicolae Mladin, ar fi:,,jertfirea vieții pentru interese de superioară valoare morală.’’ Acesta a oferit un alt orizont asupra interpretării unui subiect atât de radical, deși circumstanțele în care ar fi acceptat sunt la fel de limitate.

Unicul caz de suicid menționat în Noul Testament este cel al lui Iuda Iscarioteanul, care era ,,urmărit’’ de trădarea pe care o avea pregătită pentru Iisus. Marcat de martirdom și decese, creștinismul timpuriu a lăsat istoriei oameni care ulterior au fost declarați sfinți, ,,vitali’’ pentru Biserică și credință. Aceste evenimente pot fi interpretate azi ca fiind suicid sau parasuicid.

Prin lipsa de rafinament în acțiuni și lipsa de onoare, Iuda devine arhetipul omului care merită să fie blamat pentru acțiunile sale.

Augustin a fost primul teolog creștin care a condamnat în mod explicit suicidul în lucrarea sa ,,Orașul Domului’’ în secolul al V lea. În secolul VI, această teorie este continuată, suicidul fiind considerat în mod oficial un păcat capital, mult mai grav decât crima. Sinucigașul rămâmea astfel fără dreptul de a fi înhumat cu slujbă oficiată de preot. Automat, conform viziunii creștine acesta nu mai avea acces la transcederea către Rai.

În prezent este în continuare interzisă slujba de înmormântare a unei personae care s-a sinucis.

Islamul

,,Și nu vă ucideți voi înșivă! Allah este îndurător cu voi! ’’

Învățătura islamică tratează suicidul ca pe un act de slăbiciune, considerând că cel mai laș și trist mod de a lupta cu o problemă este fuga. Viața este vazută ca un dar divin și nu ca pe o proprietate a individului. În capitolul patru din Coran este enunțată clar viziunea asupra suicidului.

În contrast cu această abordare, există musulmani adepti ai jihad-ului. Termenul jihad face referire în contextul religios la o luptă contra celor fără credință (,,Războiul sfânt’’). Totodată, mai este considerat al șaselea stâlp al islamului. Persoanele care cred în acest tip de trăire a islamului, nu condamnă suicidul prin acte teroriste. Dimpotrivă aceștia sunt considerați ,,martiri’’,termen des utilizat pentru cei care recurg la acest gest, sufletul acestora ajungând în Rai conform acestei religii.

Itishhad este cuvântul folosit în arabă pentru a defini moartea eroică sau a muri ca un martir.

Putem afirma că acest tip de suicid are o componentă involuntară, deoarece majoritatea celor care urmează această cale nu sunt pe deplin conștienți de consecințele reale ale acestui fapt, în care conștiința le este manipulată de ideea că vor primi ceva în cealaltă lume. Unii se sinucid pentru a fugi de probleme de ordin financiar, sentimental, moartea fiind singura rezolvare.

Definit printr-un act de o violență șocantă, terorismul sinucigaș include inducerea fricii la nivel de mase prin utilizarea civililor sau având drept țintă o comunitate specifică cu scopul de a obține și influența anumite decizii politice. Din perspectiva psihologiei sociale, această dinamică provoacă două reacții diametral opuse. Frica și teroarea sunt componente ale primei reacții , împletite cu dobândirea simpatiei la nivelul comunității din care provin teroriștii- de obicei o populație unde se pune problema unor revendicări politice.

Un exemplu de organizație militară palestiniană formată din membri adepți ai viziunii islamice de tip sunnit (ramură a islamului) este Hamas, recunoscută pentru folosirea acestui tip de practică în rândul membrilor. În majoritatea cazurilor motivația este de natură geo-politică, vizând statul Israel (declarat independent în anul 1948).

O altă organizație este Statul Islamic din Irak și Levant (recunoscut ca și ISIS/ISIL) care folosește atacuri sinucigașe împotriva țintelor guvernamentale înainte de atac. Atacatorii pot folosi o gamă largă de metode, de la veste și centuri cu material explozibil, până la camioane sau mașini cu bombe.

De multe ori, familiile sinucigașilor ,,martiri’’ sunt remunerate sau primesc diverse beneficii sau în alte cazuri motivația este legată strict de partea religioasă. De asemenea este cunoscut și faptul ca multe dintre aceste organizații folosesc copii pentru a-și duce la capăt misiunile, aceștia fiind, din păcate și mai facil de îndoctrinat. De remarcat și faptul că liderii acestor organizații utilizează substanțe psihoactive pentru a avea control absolut asupra membrilor și încrederea că pot duce misiunile sinucigașe la bun sfârșit.

Iudaismul

Iudaismul, o altă religie abrahamică, tratează suicidul ca pe cel mai mare păcat, similar cu un act criminal. Așadar sinucigașul poartă același statut cu un criminal. Vechiul Testament face referire la mai multe cazuri de suicid regele Saul, sclavul său Ahitophael, Samson și Abimelech.

În conformitate cu legile evreiești, sunt condamnate și văzute cu aceeași strictețe: cererea și/sau asistarea la suicid.

„Să nu pui opreliște unui orb” este versetul din Levitic (19:14) care ar fi încălcat dacă omul va proceda diferit. În Talmud nu sunt prevederi specifice sinuciderii. Acestea apar în scrierile post-talmudice Semahot și Genesis Rabbah, bazându-se pe versetul 9:5 din Geneză: „Și sigur am să vă cer sângele și viața voastră”.

O discuție mai amplă în acest sens și cu o viziune ambivalentă a evreilor este martirdomul de la Masada. Acest eveniment este perceput de unii evrei ca un gest onorabil, cu un curaj extrem, caracteristic unui războinic, în timp ce în spectrul opus, există evrei care percep gestul ca pe ceva greșit, indiferent de circumstanțe.

În ceea ce privește consecințele spirituale ale suicidului, în iudaism se cosideră că sufletul nu are unde să se ducă și deci nu se poate întoarce în corp deoarece acesta este distrus, dar nici în lumea spiritelor nu poate să rămână pentru ca încă nu i-a venit timpul. Starea acesta intermediară este dureroasă.

Similar creștinilor, dacă un evreu se sinucide acestuia nu i se permite o ceremonie de înmormântare completă. De asemenea, Shiva (în ebraică înseamnă șapte) semnifică doliul familiei celui decedat, femeile respectând ritualul de 7 zile de ședere pe pămant. Practic acest ritual presupune desfășurarea activităților (mâncat,dormit etc.) pe jos. Tot în cadrul ritualului, persoana aflată în doliu nu se tunde și nu ascultă muzică.

Rugăciunea Kaddish (termen din aramaică , înseamnă ,,sfânt’’) sau Kaddish-ul lui Mourner, este recitată la fiecare înmormântare a unei rude apropiate în primul an de la eveniment. Esența acesteia se concentrează asupra glorificării numelui lui Dumnezeu și a vieții în același timp.

Budismul

Conform doctrinei budiste acțiunile trecute ale indivizilor au influențe puternice asupra prezentului, în schimb acțiunile prezente au o influență asupra experiențelor viitoare (karma). Toate acțiunile intenționate prin gândire sau materializate prin vorbire au o reacție.

Dukkha este un termen utilizat ce definește suferința trăită de oameni pe parcursul existenței, cu originea în acțiunile negative trecute.

Samsara se referă la ciclul naștere-moarte, fiind considerată o dukkha perpetuată de dorință și ignoranță față de partea metafizică a existenței.

Marele psihanalist, psiholog, sociolog și filosof german, Erich Fromm afirma în anii 1960 că există o atracție imensă și un interes aflat în ascensiune continuă al psihanaliștilor față de Budismul Zen. Ulterior, publică împreună cu D.T.Suzuki și Richard De Martino, cartea ,,Budismul Zen și Psihoanaliza’’, o reunire a celor două mari înțelepciuni ale lumii din Vest și lumii din Est, o contopire a știintelor, ideilor ilustre de natură spirituală și a practicilor marilor călugări budiști.

În anii ‘90, Marsha Linehan, psiholog american și cea care a creeat DBT (Dialectical Behaviour Therapy), un mod de psihoterapie care combină știintele cu conceptele budiste ( ex. mindfulness, acceptare, meditație în mișcare etc.) și a fost inițiat un amalgam terapeutic cognitiv-compotamental pentru pacienți sinucigași, cu un concept inspirat din filosofia Zen de „acceptare radicală’’.

Figura 6 În imagine o reprezentare a ciclului naștere-moarte, aparținând autorului Raymond Douillet

Pentru a ieși din samsara, persoana trebuie să-și atingă natura adevărată prin iluminare,

această stare numindu-se Nirvana. Pentru budisti reținerea de la a lua viața (inclusiv propia viață), sinuciderea este considerată o formă negativă de acțiune.

Cu toate acestea nu sunt rare situațiile în care chiar călugări budiști au ales această cale, ca formă de protest pentru diverse acte politice (ex. Călugării tibetani ca protest împotriva guvernului chinez).

Hinduismul

Din acest punct de vedere hinduismul este ambivalent în abordarea suicidului. Singura metodă acceptată de suicid non-violent de către adepții hinduismului este Prayopavesa, o practică care conduce la moarte prin post (înfometare). Singurele condiții pe care trebuie să le îndeplinească cei care aleg această modalitate sunt cea de a fi lipsiți de orice formă de responsabilitate împreună cu dorința de a pleca din această lume.

În afara acestei practici, suicidul este condamnat în scripturile hinduse: ,,Toți cei ce se omoară, după moarte vor ajunge într-o lume demonică, fiind scufundați în întuneric.’’

B.2.Perspective filosofice

Cu privire la curentele filosofice, acestea au fost multivalente în abordări raportate la suicid.

Sepukku – Suicidul onorabil al luptătorului samurai

Nu există probabil o formă mai memorabilă și impresionantă de sinucidere sancționată cultural decât seppuku, care respectă vechiile tradiții japoneze. Termenii seppuku („tăierea stomacului”) și hara-kiri („tăierea abdomenului”) presupun lacerarea abdomenului inferior cu o sabie scurtă. Moartea nu rezulta strict prin lacerarea abdomenului, ci mai degrabă prin lovirea rapidă a unui kaishakunin sau un al doilea, care stătea la dispoziție cu o sabie lungă pentru a decapita persoana care execută seppuku.

A fost un exercițiu extrem de ritualizat, limitat la casta războinică japoneză, samuraiul, cu practica sa sancționată care se întinde din anii 700 până în momentul în care a fost scoasă în afara legii în 1873 .

Într-o descriere mai elevată, seppuku reprezenta în ,,umbra inimii sale’’, rezoluția în fața morții. Un samurai își găsea sensul propriei vieți în capacitatea de a găsi momentul și locul potrivit pentru a muri.

A existat și un manual pentru comportamentul samurailor numit ,,Hagakure’’(tradus ,,Frunzele ascunse’’). Autorul acestui ghid dezvăluie tainele meditației unui samurai, care trebuia să mediteze zilnic la procesul morții, făcând și un exercițiu mental, în care aceștia trebuiau să se considere morți. Tsunetomo descrie destinul unui samurai printr-un citat care imobilizează și acaparează cititorul : „Calea samuraiului se găsește în moarte”,

În Japonia modernă, sinuciderea prin practica seppuku a devenit extrem de rară, cuprinzând doar 0,2%-4,5% din totalul sinuciderilor. Din 1998, rata sinuciderilor din Japonia a crescut ajungând la un număr de peste 30.000 de sinucideri pe an, Japonia fiind numită „națiune sinucigașă”. Ulterior, au luat naștere alte forme de suicid precum inseki jisatsu sau „sinuciderea bazată pe responsabilitate” și karo jisatsu sau „sinuciderea prin suprasolicitare”.

Inseki jisatsu este o formă de sinucidere care reprezintă asumarea responsabilității pentru un defect personal. Karo jisatsu se referă la sinucidere care apare în contextul suprasolicitării excesive și este însoțită de obicei de depresie. O altă metodă des întânlită la tinerii japonezi, este sinuciderea prin arderea cărbunelui (rezultând intoxicații cu monoxid de carbon) care a ajuns la proporții epidemice începând cu 2003.

Inseki jisatsu, a obținut laude postume și reverență în ochii publicului, deoarece aceasta seamănă cel mai mult cu spiritul seppuku.

Un caz memorabil a fost cel al călugărului budist de origine vietnameză Thich Quang Duc care s-a sinucis în anul 1963 prin auto-imolare. Această formă de suicid a fost un protest la adresa guvernului sud-vietnamez condus de Ngo Dinh Diem. Mai mult, momentul a fost fotografiat atrăgând atenția pe o scară largă. Printre personalitățile marcate de eveniment se enumeră și fostul președinte american John F. Kennedy, acesta fiind profund impresionat a declarat că: „Nici o imagine de știri din istorie nu a generat atât de multă emoție în întreaga lume ca aceea.”

Figura 7

Alte nume de o importanță majoră din domeniul filosofiei care au analizat și pătruns în neantul fenomenului suicidar au fost: Denise Diderot, David Hume, Immanuel Kant, Soren Kierkegaard, Albert Camus, Friedrich Nietzche,.

Un prim reprezentant al iluminismului, categoric prin poziția sa contra suicidului a fost Denise Diderot (1713 – 1784). Acesta a pus în evidență caracterul patologic al actului suicidar, caracterul antisocial, etichetându-l ca pe un gest împotriva legii divine.

Eseul al cărui autor este David Hume (1711 – 1776) ,,On Suicide’’a apărut în 1777, la un an după dispariția sa. Acesta a cuprins cea mai argumentată poziție în ceea ce privește atitudinea față de suicid, din perioada iluministă. Acesta a combătut ideea că suicidul ar fi o crimă. În prima sa poziție, recunoaște guvernarea universului de către legi divine, dar nu recunoaște că omul ar fi o creație specială a lui Dumnezeu, deci cu îndatoriri speciale. Celebrul citat care îi aparține,,,viața unui om nu este mai importantă pentru univers decât cea a unei scoici’’,a fost reprezentarea perfectă a opoziției sale față de principiile religioase.

Immanuel Kant (1724 – 1804) s-a opus vehement suicidului. Acesta a combătut scepticismul lui Hume, mai ales în ceea ce privește suicidul. Homo noumenon, așa cum definește Kant omul în viziunea proprie cuprinde și umanitatea în sine ca lucru în sine. Omul nu este numai o creatură animală, care are datoria autoconservării și înmulțirii, dar și o ființă morală care reușeșe să dobândească un nivel superior animalului. Apare astfel datoria de a-și păstra viața, devine astfel o noțiune etică, parte a unui cod de obligații morale. În același timp, Kant a ridicat și problema suicidului eroic și al martiridomului deliberat, în sensul ideii, că se ridică problema dacă acestea pot fi considerate acte suicidare șau nu.

Deși viziunile filosofului danez, Søren Kierkegaard (1813-1855), au aparținut sferei religioase, a oferit descrieri rafinate ale stării sufletești disperate. Acesta a subliniat, că direcția inerentă spre schimbarea disperării unuia nu duce la disperare. Dimpotrivă, persoana disperată a aflat în mod repetat, iar situațiile ei au demonstrat în mod repetat, că o schimbare pozitivă pare imposibilă. Comportamentele de obicei fructuoase și în general, orice comportament la care se poate gândi persoana afectată, a eșuat deja și s-a dovedit a fi lipsit de rod. Formând un joc de cuvinte, în mod disperat, persoana disperată cunoaște bine această „neputință” .

Diverse concepte suicidologice au modificat această descriere kierkegaardiană a unei stări sufletești disperate, alcătuind termeni precum „lipsă de speranță”, „neputință” sau „psihic”. De obicei, nu se refereau la Kierkegaard în lucrările lor empirice. În schimb, au dezvoltat aceste concepte bazându-se pe rapoartele persoanelor care au încercat să se sinucidă. Aceste investigații au oferit sprijin empiric pentru afirmația că această stare specială de spirit poate fi înțeleasă ca calea comună finală în procesul mai lung de a deveni și de a fi sinucidere.

Cu alte cuvinte, principalul element pe care persoanele sinucigașe îl au în comun, este starea sufletească disperată. Expansionând sensul acestei asocieri, nu este relevant dacă disperarea unuia rezultă din pierderea unui loc de muncă, din suferința de boli grave și cronice (psihice) sau dacă această disperare poate fi prescrisă de starea de spirit depresivă. Există, totuși, diferențe subtile în experiențele persoanelor care se sinucid în ceea ce privește tulburările mentale subiacente (de exemplu, o persoană care suferă de o tulburare de personalitate fără margini experimentează ideea ei de suicid, poate, ca reacție la o temută pierdere a unei persoane importante și valoroase, în timp ce o persoană grav depresivă ar putea fi sinucidă, deoarece este convinsă delirant că cei dragi îi sunt mai bine fără ea).

Scriitorul și eseistul francez Albert Camus (1913 – 1960) a acordat un interes deosebit problemei suicidului, dovadă și celebrul său citat: ,,Singura problemă filosofică într-adevăr serioasă, este sinuciderea’’, remarcat în renumitul său eseu Mitul lui Sisif. Tot în același context, Camus considera că principala sarcină a omului este de a răspunde la disperare.

Prin lumina existențialismului, suicidul apare ca o criză morală a individului, reflectând în conflictele interne dintre individ și societate. Uneori aceste conflicte îl acaparează pe individ și îl fac incapabil de a se mai adapta la condițiile existențiale. Existențialiștii văd existența omului ca fiind lipsită de sens, îi atribuie o conotație limitantă și alienată, omul fiind subordonat ființei sale.

Această revoltă interioară a omului, dintre lumea interioară și cea exterioară, cu origini în metafizică trebuie să reprezinte combustibilul propriei vieți. Influențat de Nietzsche, Camus consideră că nihilismul nu conduce individul într-o disperare fără cale de întoarcere, ci devine o instanță care sfidează și triumfă, aflată în ,,mâinile’’ mândriei umane.

Filosoful german Friederich Wilhelm Nietzsche (1844 -1900) a fost un adept al filosofiei schopenhaueriene. În contradicție cu acest aspect, a fost un vehement opozant al tendinței lui Schopenhauer de a denigra viața, Nietzsche având credința că nici o suferință nu ar putea reprezenta un argument suficient de valid împotriva vieții. În schimb, el agrea ideația suicidară și mai mult decât atât, o vedea ca pe o consolare oricând binevenită într-un moment de cumpănă al vieții. Nietzsche, respecta decizia de suicid ca un drept și un privilegiu și se împotrivea interferării cuiva în actul suicidar.

II.C. Teorii sociale

Sociologul francez Emile Durkheim (1858-1917) considera că singurul element care poate explica suicidul este mediul social, iar în cadrul acestui mediu pot fi identificați factori care alcătuiesc ,,curente suicidogene’’.

Acesta completează cu existența a două cauze majore pentru care oamenii se sinucid:

– integrarea socială reprezentată de atașamentul voluntar al individului la societatea de care aparține;

– reglarea socială reprezentată de intervenția coercitivă a grupului asupra comportamentului indivizilor.

În același timp, Durkheim clasifică suicidul în partu tipuri:

1.Sinuciderea egoistă

2.Sinuciderea altruistă

3.Sinuciderea anomică

4.Sinuciderea fatalistă

Sociologia susține actualmente conceptul conform căruia sinuciderea egoistă este rezultatul modernității, arătând achizițiile lui Durkheim încă valabile și astăzi. Durkheim a înfățișat cu eficacitate partea întunecată a libertății, scriind despre aspectul modernității și golul existențial care reprezintă așa-numitele crize ale omului modern. Mai exact, viața începe să nu mai capete niciun sens pentru că nu are niciun scop, pentru că societatea – familia, Biserica, Patria – au devenit din ce în ce mai străine individului.

Individul nu se mai poate descurca fără să trăiască în concordanță cu el însuși, dar, pe de altă parte, nu poate evita gândul că eforturile fiecărei activități sale se vor încheia în nimic. Pentru Durkheim, cucerirea individualismului coincide cu revelația unei „fericiri”.

În măsura în care o lipsă de integrare socială atrage în același timp și o lipsă de reglementare socială, apare suicidul egoist ​- suicidul tipic al societății moderne.

Este de menționat faptul că É. Durkheim a negat rolul tulburărilor psihice în creșterea ratelor de suicid: „Nu se găsește un raport între variațiile sinuciderii și nebuniei nici dacă diferite societăți sunt comparate din acest punct de vedere (…)”. „Rata socială a sinuciderilor nu are deci nicio legătură cu tendința spre nebunie, ori spre alte forme de neurastenie”(…). „Nu există, așadar, nicio stare psihopatologică aflată într-o relație regulată și incontestabilă cu sinuciderea” (Durkheim, 1993, p. 38, 41, 47).

În concluzie, analiza sociologică a sinuciderii devine o oportunitate pentru o discuție mai generală despre relația dintre individ și comunitate, identitatea individuală și identitatea colectivă, natura umană.. Acestea sunt relațiile abordate de Durkheim, devenind o piatră de temelie pentru studiile sociologice contemporane privind integrarea socială și implicațiile sociale ale individualismului moral.

Durkheim surprinde cu măiestrie aspectele perverse ale accentului cultural modern pe individualism, pe împlinirea de sine personală chiar în detrimentul intereselor colective și încearcă să ne convingă că grupurile sociale coeziunea și un puternic sentiment de apartenență socială sunt capabile să ofere fiecărui individ o mediul uman indispensabil mai mult decât neagă și îi limitează libertatea.

Capitolul III

Teorii psihologice

Concepțiile psihanalitice ai cărui reprezentanți de seamă au fost Sigmund Freud, Leopold Szondi, Alfred Adler, au ca factori centrali în etiologia sinuciderii, relația dintre pulsiunea autoagresivă și cea heteroagresivă (se sinucide acea persoană care.inconștient dorește moartea cuiva).

Sigmund Freud considera că sinuciderea este legată de starea de melancolie. La baza acesteia pune existența a trei condiții:

– Pierderea obiectului

– Ambivalența

– Represiunea libidoului Eu-lui

Freud leagă sinuciderea de melancolie ,definind starea ca pe o depresie profundă și dureroasă cu pierderea capacității de a iubi datorită diminuării stimei de sine.

În același timp acesta considera că ,,nimeni nu este probabil în stare de a găsi energia psihică de a se omorî ,în afara cazului în care începe prin a ucide pe cineva cu care s-a identificat.’’

Psihiatrul de origine maghiară Leopold Szondi (1893-1986) definește ,,sindromul suicidal’’ în care se găsesc cele trei condiții de la Freud (menționate mai sus).

În concepția sa, persoana realizează un atașament ireal față de un obiect deja pierdut, pierdere pe care o respinge, menținand fixația la obiect, ajungand într-o stare de izolare și solitudine. Eu-l reîntoarce agresivitatea asupra lui însuși de aici rezultând ca soluții tentativa de sinucidere.

Sinuciderea este prin specificul ei, un act intim. Deseori disimulată și pregătită minuțios, trecerea la acțiune este hotărată, violentă, solitară, demonstrând autenticitatea dorinței de autodistrugere.

Alfred Adler (1870-1937) considera că sinuciderea la adolescent este o formă hipercompensatorie față de sentimentul de inferioritate. Adolescentul recurge la sinucidere pentru a demonstra lumii importanța și valoarea lui și pentru a arăta anturajului cât pierde prin dispariția sa.

Un alt factor specific personalității suicidare este carența afectivă, existentă în copilărie și adolescență. Se poate produce uneori redirecționarea autoagresivității asupra sieși sau se poate produce fenomenul de identificare cu o persoană moartă, reală sau imaginară, eventual din literatură.

În 1947, Gabriel Deshaires face un studiu psihologic și psihiatric asupra fenomenului suicidar, folosind și teoriile psihanalitice, el caută o cale de mijloc între teoria din sfera psihiatrică a lui Jean Etienne Esquirol și cea sociologică a lui Durkheim. În viziunea lui Esquirol ,,toți sinucigașii sunt alienați’’, în același timp considerând că nu ar exista indivizi care să nu fi avut idei suicidare de-a lungul existenței.’’

III. 2. Abordarea suicidului din punct de vedere medico-psihiatric

Definițiile suicidului

Glorificat sau condamnat, suicidul nu a fost înțeles în complexitatea și deplina abisalitate ale sale, fiind influențat în vederea procesului de acceptare de subiectivismul la nivel emoțional, perceput de fiecare individ în parte.

Vom derula câteva dintre cele mai vehiculate definiții ale fenomenului. Astfel Abatele Desfontaine (1737) creează cuvântul suicid, dorind să arate că este vorba despre omorârea propriei persoane – sui înseamnă sine, iar caedere semnifică a omorâ. Ulterior, cuvântul este utilizat în lucrările lui Voltaire (1694-1778) și Helvetius (1715-1771).

Organizația Mondială a Sănătății definește suicidul ca pe un act prin care un individ caută să se autodistrugă fizic, cu intenția reală sau nu de a-și pierde viata, subiectul fiind mai mult sau mai puțin conștient de rațiunea gestului.

Dicționarul de psihologie La Rousse descrie suicidul ca fiind: acțiunea de a-și lua singur viața, în mod voluntar, cel mai adesea pentru a evada dintr-o situație devenită insuportabilă.

În același timp, dicționarul de psihiatrie La Rousse găsește o altă formulare pentru a defini suicidul : Actul prin care un individ își provoacă el însuși moartea. Suicidul este divizat astfel prin interpretarea gestului ca fiind act rațional, executat în funcție de considerente morale, sociale, religioase, filosofice sau personale, fie, văzut din unghiul patologicului, care în cazul acesta survine în cursul evoluției a diverse afecțiuni mentale (depresie, delir cronic, demență, confuzie etc.) sau al unei crize existențiale acute, sub forma unui raptus anxios autoagresiv, impuls care necesită a fi perceput diferit de sinuciderea premeditată a unor melancolici sau deliranți.

Printre metodele de studiu și chiar de profilaxie a sinuciderilor s-a introdus și ceea ce s-a numit „autopsia psihologică“, descrisă prima dată de Barraclugh (1974). Metoda constă într-un studiu post-mortem al datelor sociologice și totodată al datelor anamnestice patologice atât ale familiei, cât și ale respectivului sinucigas. Se cercetează în detaliu simptomele prezentate, tratamentele primite, până la ultimul document, scrisoarea de adio a sinucigasului (dacă există). Rezultatul acestor studii are aplicații în prevenirea actelor suicidare în alte cazuri.

De-a lungul timpului au contribuit în domeniul suidologiei diverși cercetători și psihologi. Aceștia au elaborat teste și scale, care împreună cu interviul, ajută la evaluarea riscului suicidar și la stabilirea motivației din spatele gestului.

Câteva exemple în acest sens, vor fi enumerate în rândurile de mai jos.

Scala Bruni (1985) – identifică elementele care țin de sarcina mamei, evenimente în timpul nașterii ca factori de risc: lipsa îngrijirii prenatale, boli cronice ale mamei, insuficiența respiratorie la naștere.

Moses (1985) a stabilit că bărbații prezintă un risc mai mare de sinucidere după 45 de ani cu boli cronice și cu un sistem de credințe tradițional, inflexibil care respinge împărtășirea sentimentelor, cererea de ajutor.

Semnăturile suicidare identificate de Shneidman (1971) sunt: tentative de sinucidere, anxietate, abuzul de alcool, de droguri, homosexualitatea, instabilitate vizibilă și depresie. Mai sunt luate în calcul evaluările de temperament precum fericirea, proasta dispoziție, impulsivitatea, încrederea în sine, emoționalitatea și sentimentul de inferioritate.

Cutter elaborează în 1983 modelul triunghiular de prevenire a suicidului. Acest model este bazat pe logica prevenirii incendiului în care dorința de a muri reprezintă scânteia, actele de autoagresiune sunt similare oxigenului, iar benzina reprezintă depresia. Toate aceste elemente alcătuiesc focul și reprezintă automat, actul de sinucidere ca atare. Lipsa oricăruia dintre aceste elemente previne comportamentul autoagresiv.

S-a încercat descrierea unui sindrom presuicidar, prin momentele în care predomină furia, supărarca și impulsivitatea, răsfrânte asupra propriei persoane. S-a constituit chiar o scală de evoluție a ideației suicidare (Scale Suicid Ideation – SSI).

Metoda evidențiază mai concret, relația dintre unele suferințe psihice ale subiectului sau posibile legături existente în fondul genetic din arborele genealogic al familiei sinucigașului și actul suicidar.

Studiile ar fi mult mai eficiente dacă ,,autopsia psihologică’’ s-ar concentra asupra tentativelor de suicid în prealabil. Astfel, s-ar putea obține de la subiectul supraviețuitor al tentativei de suicid date interesante prin investigații psihologice și psihiatrice complexe. În schimb un posibil impediment în acest sens, ar putea fi reprezentat de neacordarea consințământului de către persoana în cauză.

Partea superioară a formularului

Partea inferioară a formularului

Comportamentul suicidar – Definiție

În 2013, Asociația Americană de Psihiatrie (APA) a publicat a cincea ediție a Manualul de diagnostic și statistic al tulburărilor mintale (DSM-5). În DSM-5, APA a facut o delimitare între tentativa de sinucidere, ideația suicidară și comportamentul non-suicidar, dar auto-vătămător. Comportamentul suicidar a fost introdus pentru prima dată ca o tulburare, caracterizată prin tentativa de sinucidere în ultimii doi ani.

Tulburarea comportamentului suicidar se caracterizează prin încercarea unui individ de a se sinucide în ultimii doi ani și nu include comportamente precum ideația suicidului sau comportamentul non-suicidar, dar autolitic.

Cunoașterea a ceea ce caracterizează o tentativă de sinucidere, ideația suicidară și non-sinucidară, autolitică poate fi de ajutor în înțelegerea tulburării de comportament suicidar.

Tentativă suicidară este definită ca un act deliberat, autodistructiv, cu o așteptare clară de moarte, care nu este fatală.

Ideația suicidară este reprezentată de simpla gândire la suicid sau de a lua în calcul această opțiune, până la a plănui.

Comportamentul non-suicidar, dar autolitic definește un act de auto-vătămare care nu este destinat să conducă la moarte.

Ar fi mult mai eficient dacă medicii de familie ar putea diagnostica aceste tulburări și le-ar trata la nivelul medicinii primare, în așa fel încât rezultatul final obținut ar fi o scădere a ratelor de suicid la persoanele cu acest risc.

De asemenea, trebuie avut în vedere că astfel de pacienți suportă mai bine și cu mai bune rezultate tratamentul cu medicamente de generație nouă recomandate. Aceste medicamente au mai puține efecte secundare și un profil terapeutic mai precis, ceea ce permite obținerea unor rezultate superioare și reducerea probabilității de comportament suicidar. Farmacoterapia este în continuă dezvoltare în ceea ce privește studiul proceselor neurobiologice, care includ și unele stări de natură psihiatrică.

Paroxetina este utilizată pentru a atenua comportamentul suicidar. Explicația este dată de asocierea comportamentului sinucigaș cu diminuarea nivelului de serotonină în organism. Paroxetina este un inhibitor selectiv de recaptare a serotoninei care permite creșterea concentrării cerebrale în serotonină disponibilă pentru neurotransmiterea de semnale. Un studiu pe un an de zile în dublu orb a comparat efectele paroxetinei și ale unui placebo la un lot de pacienți care prezentaseră tentative de sinucidere, mai ales în perioada premergătoare studiului. Acești pacienți nu sufereau de depresii majore, dar cei mai mulți dintre ei sufereau de tulburări de personalitate de limită, fiind antisociali, narsiciști și histrionici. S-a constatat că pacienților care au luat paroxetina, li s-a atenuat comportamentul suicidar.

În Le Suicide, suicidologul francez Pierre Moron amintește de studiul unui coleg, care avea o altă viziune asupra elementelor care conduc la finalizarea actului suicidar: „Ideația suicidară, simpla reprezentare mentală a acestui act, trebuie teoretic exclusă dintr-un studiu referitor la comportamentul suicidar care, prin definiție, începe cu gestul în sine. A considera însă virtualitatea actului înseamnă să îți reprezinți mental aceleași pulsiuni instinctiv-afective care apar în actul propriu-zis: intenția uciderii de sine."

Pentru suicidant sau suicidar explicațiile furnizate sunt însă golite de sens. Acea situation vecue care nu poate fi nicicând comunicată integral, astfel încât, de fiecare dată când cineva moare de propria sa mână sau doar încearcă să se sinucidă, cade un voal care niciodată nu va mai fi ridicat; dacă, în caz ideal, ar fi iluminată suficient de bine, ochiul ar percepe o imagine fugitivă.

III. 4. Factori de risc suicidar

Tulburări medicale asociate riscului suicidar crescut din sfera neuro-psihiatrică:

Depresie

Amnezie

ADHD

Tulburarea bipolară

Demența

Tulburarea de personalitate borderline

Tulburarea distimică

Tulburări alimentare

Tulburarea de panică

Sindromul de stres post-traumatic

Schizofrenia

Abuzul de substanțe

Violența domestică

Alți factori : Nevralgia de Trigemen, Sindromul imuno-deficitar SIDA- HIV, afecțiuni cronice (în mod special cancer), Parkinson, șomaj, istoric familial de suicid, fantezii de reunire cu persoanele decedate .

Merită subliniat că în mediul carceral se întrunesc mare parte dintre factorii de risc prin starea de culpabilitate,jena și rușinea pentru situația în care se află,condițiile de viață,mediul și atmosfera generată de colegii de detenție.

Orientarea sexuală poate avea și ea o legătură cu riscul crescut de sinucidere la adolescenți și tineri mai ales în cazul în care aceștia s-au născut într-o societate și/sau familie cu limite în a accepta un lucru firesc, regăsit și în lumea animală. Interesant este că, de obicei în acest tip de societate/familie preodomină o agresivitate ereditară, care provoacă și se consideră mai presus de legile divine, fără argumente valide, într-o societate profund disfuncțională în care NU iubirea predomină, ci ura. Ura față de un concept, ajungându-se până la ura față de propriul copil. Acest tip de ură se învață, la fel cum și rasismul are origini în acest tip de discriminare. Este evident că atitudinea în cauză, are ca rădăcini o îndoctrinare politico-religioasă puternică, transmisă generațiilor întregi, fără ca persoanele care alcătuiesc societatea să se desprindă de ceea ce cred alții ( familia, prietenii , o instituție etc.), ajungând să nu mai discearnă propriile gânduri și opinii, de cele deprinse în cadrul mediului în care au crescut. La polul opus se află cei care tratează acest subiect cu pasisivitate sau ca pe unul tabu. Așa cum și psihologia a dovedit de-a lungul timpului, homofobia coexistă într-un individ care fie are frustrări sexuale și emoționale, fie el însuși se simte mai mult sau mai puțin conștient atras de același sex și astfel poartă această mască pentru a nu-i fi descoperită orientarea sexuală, fie pentru a se simți acceptat într-o comunitate, fie pentru că fiind frustrat sexual și emoțional, dorește să îi facă pe ceilalți vinovați pentru ceea ce simte sau să se simtă la fel.

Ipocrizia umană nu are limite și același tipar de persoane care nu acceptă ceva atât de natural precum iubirea, indiferent de formă, nu sunt deloc sau nu în aceeași măsură de revoltate împotriva unor lucruri care fac parte în mod cert din sfera patologicului cum ar fi: violența domestică, violența împortiva animalelor, abuzul emoțional în familie, traficul de persoane etc.

Când o societate începe să dicteze unui om cum să simtă, pe cine să iubească și cu cine să întrețină relații sexuale sau nu, atunci acea societate este bolnavă, profund disfuncțională și fiecare individ în parte are obligația de a se ridica la un nivel superior pentru a evolua. Nimeni și nimic nu ar trebui, într-un mediu sănătos, să condamne, să ridiculizeze, să pună întrebări legate de viața intimă a unui om, atât timp cât acel om rămâne discret, respectuos, nu rănește și nu creează un haos în exteriorul său.

Estimarea procentului de sinucideri la tinerii homosexuali, băieți și fete, merge de la 2,5 la 30%. Discriminarea, stresul în relațiile interpersonale, drogurile, alcoolul, angoasa privind pericolul SIDA, precum și resursele de susținere limitate sunt tot atâția factori care pot contribui la sinucidere sau tentativă de sinucidere.

În cazul suferințelor psihiatrice, cca.10% din pacienții bolnavi de schizofrenie, ajung să se sinucidă, de cele mai multe ori în primii ani ai bolii, când pacienții sunt tineri și în special la barbați.

Folosind date de la unii autori (Davidson și Philippe), a fost stabilită o tipologie a tentativelor de sinucidere ale subiecților cu vârste cuprinse între 20 și 25 de ani:

Grupul I: subiecți ce prezintă patologii sociale și mentale corelate cu șomaj, izolare, delincvență, adesea asociate cu o componentă familială ereditară de patologie mintale sau alcoolism, având un număr semnificativ de încercări anterioare;

Grupul II: subiecți fără probleme sociale sau familiale, dar care prezintă o suferințe marcante în plan psihopatologic : personalitate fragilă cu tentativă de sinucidere adesea legată de un eșec sentimental;

Grupul III: o grupă de ființe defavorizate social, izolate, cuprinse de depresie și alcoolism;

Grupul IV: caracterizată prin dificultăți conjugale și relaționale, cu tentativă de suicid aproape numai prin medicamente, aproape jumătate din cazuri prezentând și unele tulburări mintale.

Frecvent întâlnite sunt situațiile de conflict familial în care sinucigașul petrece timp izolat, înainte de a acționa. În această perioadă este recomandat să se ia măsuri pentru salvarea subiectului. Investigația sociologică, dar și ancheta poliției (dacă este cazul) sunt esențiale, deși pot întâmpina dificultăți de cooperare chiar din partea familiei sinucigașului.

Dintre bolnavii cu suferințe psihice, instalarea depresiei la un schizofrenic face să crească riscul sinuciderii, situație favorizată si de ruptura (sau chiar inversiunea) afectivă, refuzul contactelor sociale, sărăcia ideatică, caracteristice acestei suferințe. Se cunosc multe cazuri de suicid in primele zile ce urmează externării din spital, ce pot fi interpretate și ca o urmare a dificultății unei minime reinserții sociale.

În stările psihotice, cazurile de suicid sunt mult mai rare, iar în ceea ce privește pacienții cu idei paranoice, aceștia sunt mai degrabă periculoși pentru alții prin posibila lor agresivitate decât pentru ei înșiși, fiind de regulă lipsiți de potențial suicidar.

Kiev și Wilkins clasifică grupele de risc în ordinea relevanței:

1.Depresiile

2.Toxicomaniile

3.Persoane în varstă,izolate

4.Subiecții care și-au anunțat intenția

5.Subiecții cu una sau mai multe tentative de suicid

Un alt factor de risc important de menționat, este reprezentat de legătura dintre tipul de atașament (începând cu stadiul de sugar – până la stadiul de adult) și suicid. Numeroase lucrări științifice au explorat și acest factor. Înainte de a dezvolta, va fi necesară detalierea stilurilor de atașament pentru o înțelegere mai elocventă a tuturor substraturilor subiectului.

Teoria stilurilor de atașament reunește cunoștiințe din sfera psihologiei, sfera socială, împreună cu cea a evoluționismului. Psihiatrul, psihologul și psihanalistul britanic John Bowlby a fost cel care a descris aceste tipuri de atașament.

Bowlby a postulat că aceste tipare de atașament, cum ar fi plânsul și căutarea venite din partea sugarului, reprezintă răspunsuri adaptative la separarea de o figură de atașament primar – cineva care oferă sprijin, protecție și îngrijire. Deoarece sugarii umani, ca și alți sugari mamiferi, nu se pot hrăni sau proteja pe ei înșiși, ei depind de grija și protecția adulților. De asemenea, acesta a susținut că de-a lungul istoriei evolutive, sugarii care au fost capabili să mențină apropierea de o figură de atașament prin comportamente de atașament ar fi mai susceptibili să supraviețuiască la o vârstă reproductivă.

Descrierea celor patru stiluri de atașament pentru adulți va fi detaliată mai jos pentru o înțelegere mai facilă a conceptului.

Atașament sigur: nivel scăzut de evitare, nivel scăzut de anxietate. Comfortabil cu un nivel de intimitate crescut; nu este îngrijorat de respingere sau preocupat de relație. „Îmi este ușor să mă apropii de ceilalți și sunt confortabil în funcție de ei și de faptul că ei depind de mine. Nu-mi fac griji că sunt abandonat sau că cineva se apropie de mine. ”

Atașament evitant: nivel ridicat de evitare, nivel scăzut de anxietate. Incomfortabil cu apropierea și valorizează în primul rând independența și libertatea; nu este îngrijorat de disponibilitatea partenerului. „Mă simt incomfortabil să fiu aproape de ceilalți. Mi-e greu să am încredere și să depind de ceilalți și prefer ca ceilalți să nu depindă de mine. Este foarte important să mă simt independent și autosuficient. Partenerul meu vrea să fiu mai intim decât sunt comfortabil. ”

Atașamentul anxios: grad scăzut de evitare, dar nivelul de anxietate este ridicat. Dorință foarte mare pentru apropiere și intimitate, foarte nesigur însă în relații interpesonale. „Vreau să fiu extrem de apropiat din punct de vedere emoțional cu alții, dar ceilalți sunt reticenți să se apropie în măsura în care mi-aș dori. De multe ori îmi fac griji că partenerul nu mă iubește și nu mă valorizează și mă va abandona. Nevoia mea de apropiere îi sperie pe oameni.

Atașamentul anxios și evitant: atât nivelul de anxietate, cât și de evitare sunt ridicate. Incomfortabil cu intimitatea și preocupat de angajament și de iubirea din partea partenerului. „Mă simt incomfortabil să mă apropii de ceilalți și mi-e greu să am încredere și să depind de ei. Îmi fac griji că voi fi rănit dacă mă voi apropia de partenerul meu. ”

Există cel puțin două probleme implicate în luarea în considerare a problemei stabilității: (a) Ce legătură există între securitatea pe care o experimentează oamenii cu persoane diferite în viața lor (de exemplu, mame, tați, parteneri romantici) ? și (b) În ceea ce privește oricare dintre aceste relații, cât de stabilă este securitatea în timp ?

Cu privire la prima întrebare, se pare că există un grad modest de corelare a modului în care persoanele sigure se simt cu mamele lor, și cât de sigure se simt cu partenerii lor romantici. De exemplu, Fraley, a colectat informații de la subiecți care au auto-raportat stilul de atașament actual cu o figură parentală semnificativă și un partener romantic actual. Astfel, a găsit corelații cuprinse între aproximativ .20 până la .50 (adică, mic până la moderat) între cele două tipuri de relații de atașament.

În ceea ce privește stabilitatea atașamentului față de părinți pare a fi egală cu o corelație de aproximativ .25 la .39 (Fraley, 2002). Există un singur studiu care a evaluat legătura dintre securitatea de la 1 an și securitatea acelorași oameni 20 de ani mai târziu, în relațiile de tip romantic. Acest studiu nepublicat a descoperit o corelație de .17 între aceste două variabile (Steele, Waters, Crowell și Treboux, 1998).

Asocierea dintre experiențele de atașare în perioada prunciei și stilurile de atașament pentru adulți a fost, de asemenea, examinată în studii retrospective. Hazan and Shaver (1987) au descoperit că adulții care erau în siguranță în relațiile lor romantice aveau mai multe șanse să-și amintească relațiile din copilărie cu părinții ca fiind afectuosi, grijulii și acceptabili (Feeney & Noller, 1990).

După unii autori, sistemul de atașament, un sistem adaptat inițial pentru ecologia infantilității, continuă să influențeze comportamentul, gândirea și sentimentul la vârsta adultă (Fraley & Shaver, 2000). Această propoziție poate susține indiferent dacă diferențele individuale în modul în care sistemul este organizat rămân stabile pe parcursul unui deceniu sau mai mult, și stabile între diferite tipuri de relații intime.

Există o serie de întrebări pe care trebuie să le abordeze cercetările actuale și viitoare privind atașamentul. De exemplu, este probabil cazul, deși unele relații romantice sunt relații de atașament autentice, altele nu. Va fi necesar ca viitorii cercetători să găsească modalități de a determina mai bine dacă o relație îndeplinește de fapt funcții legate de atașament. În al doilea rând, deși este clar de ce comportamentul de atașament poate servi o funcție evolutivă importantă la început, nu este clar dacă atașamentul servește o funcție evolutivă importantă în rândul adulților. În al treilea rând, încă nu avem o înțelegere puternică a factorilor precise care pot schimba stilul de atașament al unei persoane. În interesul îmbunătățirii vieții oamenilor, va fi necesar să aflați mai multe despre factorii care promovează securitatea atașamentului și bunăstarea relațională.

S-a remarcat prezența unui stil de atașament de tip nesigur-evitant la persoanele cu tentative de suicid în istoricul personal. De asemenea, abuzul în perioada copilăriei (indiferent e forma sa) este direct legat de dezvoltarea unui tip de atașament disfuncțional pentru viitorul adult.

Suicidul în alcoolism și toxicomanii

Aproximativ 30% din alcoolici sunt depresivi. Suicidul în abuzul de substanțe poate fi favorizat de simptome psihotice (halucinații) care apar în delirium tremens sau intoxicații cu droguri. În alte situații individul consumă o cantitate mare de alcool înainte de a se sinucide.

Motivațiile persoanei suicidare pot varia și pot fi influențate atat de factori intrinseci cat și extrinseci.

Vom enumera câteva dintre aceste motivații:

a. Sinuciderea ca mijloc de transmutare a sufletului dintr-o lume în alta, sinucigașii considerând că numai după moarte pot trăi cu adevărat, viața fiind considerată ca o entitate în afara persoanei.

b. Sinuciderea ca mijloc de răzbunare -individul îi culpabilizează alții pentru gestul său.

c.,,Fuga’’, de responsabilitate personală și socială- sinucigașii se simt dezgustați de viață.

d. Mijloace prin care acțiunea poate stârni sentimentul de multă simpatie a celorlalți.

Pentru toxicomani, consumatorii de droguri, în momentele de sevraj în care cu disperare subiectul caută să își procure o nouă doză, în afara pericolului săvârșirii de diverse acte antisociale în scopul procurării mijloacelor pentru achiziționarea acesteia, combinat cu vidul interior creat de problema în sine, se poate ajunge la o depresie puternică și apoi la suicid. Există și cazuri în care este de multe ori destul de greu de apreciat post-mortem dacă acea supradoză este un accident sau un suicid.

O categorie aparte este reprezentată de alcoolicii care beau pentru ca prin efectul euforizant să își învingă un sentiment cronic de depresie. Cu cât avansează spre cronicizare obiceiul consumului de alcool, cu atât se accentuează și intensitatea depresiei. Aceasta se poate accentua și prin asocierea cu un sentiment de jenă, de rușine sau chiar de autoacuzare și de modificare a relațiilor socio-familiale. (Etilicii cronici de obicei beau singuri sau chiar se ascund prin diverse locuri unde își consumă în liniște „doza de întreținere“).

Studiile făcute în urma autopsiilor sinucigașilor de foarte multe ori au identificat în medie valori ale alcoolemiei variind intre 0,8 gr. ‰ și 2 gr. ‰. Aceasta nu înseamnă decât că rolul euforizant al alcoolului consumat înaintea actului suicidar a avut mai degrabă un efect de dezinhibare, pe de o parte, prin exagerarea unei stări de depresie (cronică și preexistentă), care a condus la executarea gestului.

Influența nivelului de cultură și profilul intelectual al sinucigașului

Profilul intelectual al sinucigașului poate varia de a oligofren până la geniu. Deși majoritatea cercetătorilor vehiculează ideea că în determinismul actului sinucigaș, nivelul de cultură nu ar avea nici un rol,există și studii care o contrazic. La un moment dat, s-a demonstrat că 57% dintre sinucigași au studii elementare, iar 37% dintre aceștia au studii medii.

Figura 8

Există o relație între profesia sinucigașă și metoda folosită. Astfel, medicii, farmaciștii, chimiștii recurg de obicei la medicamente sau substanțe toxice, pe care le pot procura cu ușurință; militarii folosesc arme de foc.

Sexul sinucigașului are, de asemenea, un rol în alegerea metodei sinucigașilor: bărbații recurg la mijloace mai brutale – arme de foc, spânzurătoare; femeile, în special intelectuale, recurg cel mai adesea la otrăvire cu substanțe toxice (pentru a nu avea o imagine proastă după moarte) și, interesant, la femeile din mediul rural, cea mai frecventă formă este înecarea (în fântână sau în lac). Sinucigașii care se spânzură, pentru a fi siguri că nu vor fi găsiți și salvați, se ascund prin poduri, diverse depozite sau păduri, pentru a găsi acolo grinda sau ramura unui copac de care să-și atârne zgomotul.

Uneori, pentru a se asigura că nu se vor salva în ultimul moment, înainte de a-și aplica lanțul, unii sinucigași își leagă mâinile la spate sau chiar și picioarele, uneori își fixează și un căluș în gură, situații și aspecte ce pot pune în fața anchetei care se desfășoară la fața locului diverse probleme, mergând până la verificarea posibilității, dacă nu este cumva se află în fața unei crime mascate într-o sinucidere.

Uneori se încearcă sinuciderea simultană, prin mai multe metode pentru a asigura reprimarea suprimării vieții. Astfel, unii sinucigași recurg la substanțe toxice sau la doze masive de medicamente înainte de a se spânzura sau de a se arunca de la înălțime. Toxicul localizat în stomac este descoperit la autopsie.

III. 5. Fazele actului suicidar

Din punct de vedere psihopatologic, suicidul este considerat o conduita autodistructivă și o reacție comportamentală de tip antisocial. A. Camus, în lucrarea Mitul lui Sisif descria suicidul ca pe ,,un joc mortal,care duce de la luciditatea în fața existenței în afara lumii’’ sau ca pe,,divorțul între om și viața sa.’’

Fazele suicidului sunt:

1. Suicidația – faza de incubație mentală, de cercetare a motivației;

2. Suicidacția – faza de tranziție de la imaginile abstracte, conflictuale, la etapa pregătirii concrete;

3. Traumatizația – ultima fază reprezentată de punerea în practică.

III. 6. Tipuri și forme ale suicidului (clasificări)

1. Sinuciderea individuală formată din cei care amenință că se vor sinucide și cei care o fac. Echivalențele suicidare sunt caracterizate printr-un comportament riscant de care persoana este perfect conștientă.

Suicidul,disimulat (travestit)

2. Suicidul în doi exprimat prin convingerea partenerului să îl urmeze în moarte ,mai este denumit și suicidul altruist.

3. Suicidul colectiv reprezentat de aportul crescut de sugestibilitate și inductibilitate ,persuasiv, carismatic. Deseori însoțește elemente care țin de convingeri religioase sau culturale (cu rol eliberator).

Revenind la teoriile sociale dezvoltate de Emile Durkheim ,acesta a expus patru tipuri de sinucidere:

1. Sinuciderea maniacă -include idei delirante și halucinații. Recurge la gest pentru că a ,,primit ordin de sus’’.

2. Sinucidere obsesivă/anxioasă- sinuciderea nu are un motiv real,ci este rezultatul unei idei fixe a morții.

3. Sinuciderea automată/impulsivă ca rezultat al unui impuls brusc și imediat.

Tipuri particulare de suicid

1. Sinuciderea de abandon – viața devine insuportabilă prin intensitatea suferințelor (bătrânii, bolnavii, cei abandonați indirect în plan afectiv)

2. Sinuciderea samsonică- ascunde dorința de a primi prin propria moarte o suferință a altei persoane (sinucidere razbunătoare)

Subtipuri :

a. Sinuciderea în care se ,,cheamă’’ spiritele la popoarele din Africa de Est și Sud – credința în duhurile ce pot răzbuna moartea sinucigașilor pedepsindu-i pe aceia care i-au împins la acest gest.

b. Sinuciderea care cere sange (mai puțin frecventă în secolul nostru):

– grupuri etnice în care spălarea cu sange a unui ultraj este privită ca o datorie de onoare.

c. Sinuciderea corectivă -grupuri etnice cu o puternică credință în justiția socială.

III. 7. Metode de suicid

Cercetată în timp, se poate constata o relație între condițiile istorice și modalitățile de suicid.

De exemplu, în prima jumătate a secolului XX există multe mai multe cazuri de sinucidere prin armă de foc decât în ​​a doua jumătate a aceluiași secol. Cazul unui atentator sinucigaș care s-a împușcat folosind două revolvere în același timp (M. Minovici) este citat. Explicația este simplă: după al doilea război mondial, în România, armele de foc erau rare și aveau un regim foarte strict. Cu toate acestea, cei care doreau să moară au găsit alte mijloace. Din datele statistice din țara noastră despre sinucidere, rezultă că, în general, în ultima jumătate a secolului al XX-lea, mijlocul cel mai des utilizat este atârnarea (aproximativ 60% din cazuri), urmată ca o frecvență prin aruncarea de la înălțime. (din blocurile de terase sau de la diverse etaje) – aproximativ 15% din cazuri; intoxicații cu polimedicină – aproximativ 12% din cazuri, înecând aproximativ 5% din cazuri; împușcarea și moartea prin ingestia cazurilor de sodă caustică (rețineți că în ultimii ani a existat o creștere moderată a utilizării armelor de foc). Printre metodele mai rare: folosirea unui cuțit, electrocutarea, fotografierea cu dispozitivul „ucigaș” folosit la abatoare pentru uciderea animalelor mari (piesa este expusă în muzeul Institutului „Prof. Dr. Mina Minovici” din București), în larg înot până la – aproximativ 2-3% din epuizarea forțelor (o metodă de suicid mascat în accident) ,asfixia cu gaze de eșapament (ce poate fi și ea interpretată ca un accident).

Acestea pot fi clasificate în :

metode traumatice

metode asfixice

metode toxice

metode fizico-chimice

Dintre metodele fizico-chimice luminalul este preferat (57%), restul (47%) fiind reprezentate de barbiturice ș.a. . Cianura de potasiu are efecte imediate (secunde), în timp ce soda caustică are o componentă sadică prin complicațiile apărute și durata lentă și dureroasă.

O metodă particulară de suicid și destul de rar întâlnită este sinuciderea prin injectarea intravenoasă cu aer.

Embolia gazoasă venoasă apare atunci când aerul intră în sistemul venos. Principalele cauze ale emboliei gazoase venoase sunt frecvent întâlnite în anumite proceduri medicale. De exemplu în introducerea și îndepărtarea cateterelor venoase , în neurochirurgie , în timpul efectuării unei cezariene și în avortul terapeutic. Alte cauze comune ale emboliei gazoase venoase includ traumatismele gâtului și ale capului și, de asemenea, leziunile organelor genitale, dar embolismul gazos venos auto-indus este extrem de rar .

Pe măsură ce o cantitate mare de aer intră în sistemul venos, acesta intră în ventriculul drept și ajunge în final la circulația pulmonară. Pe măsură ce presiunea arterială pulmonară crește, pune tensiune pe ventriculul drept, scade fluxul ventricului drept și întoarcerea venoasă pulmonară, ceea ce duce la o scădere a debitului cardiac și ulterior, la colaps cardiovascular. Dacă volumul de aer este suficient de mare (peste 5 ml / kg), acesta blochează complet fluxul din ventriculul drept, ceea ce duce imediat la insuficiență cardiacă pe partea dreaptă și colaps cardiovascular imediat . De asemenea, poate apărea o embolie gazoasă paradoxală, dacă aerul reușește să intre în circulația arterială printr-un foramen ovale deschis sau prin trecerea în circulația pulmonară .

Volumul de aer care intră în circulație și rata acumulării sunt cei doi factori principali care determină rezultatul unei embolii gazoase venoase. Se estimează că volumul letal de aer la om variază de la 200 până la 300 ml sau 3 până la 5 ml / kg.

În continuarea prezentării acestui tip particular de suicid, vom descrie un caz rar de embolie gazoasă venoasă întânlit în literatura de specialitate. În finalizarea actului de suicid subiectul a utilizat un instrument auto-fabricat dintr-o sticlă de plastic și tub de infuzie, injectând aproape 2000 ml de aer în cubital.

Un bărbat în vârstă de 70 de ani a fost găsit mort de fiul său. În timpul examinării locului morții, un cadru în formă de „T” din lemn a fost găsit sub victimă. De asemenea a fost găsită o sticlă de plastic uscată aproape total comprimată (volumul original de 2000 ml) cu un set de perfuzie instalată în capacul sticlei.

O scrisoare aparținând acestuia a fost găsită în aceeași cameră, motivând suicidul prin trăirea unei „dureri insuportabile” și că victima suspecta că va suferi un „infarct miocardic cu crampe” și „hemoragie cerebrală din cauza tensiunii arteriale crescute’’.

Istoricul medical al decedatului relata că acesta suferea de hipertensiune, diabet non-insulino-dependent, prostatită cronică și osteoartrită severă care implica în principal genunchiul stâng (cu două artroplastii anterioare), iar acesta se afla pe lista de așteptare pentru o intervenție chirurgicală de înlocuire. Victima a suferit o arsură cu 4 luni înainte de sinucidere și a primit tratament timp de 6 săptămâni (s-a efectuat necrectomie și transplant de piele). Valsartan, citalopram, gliclazidă și fentanil (25 μg / 72 h) au fost prescrise pacientului înainte de a se sinucide.

În cazul prezentat, volumul de aer injectat a depășit volumul letal estimat de zece ori și aerul a fost injectat rapid în vena cubitală. În timpul autopsiei, testul de embolie gazoasă a fost pozitiv și simptome de insuficiență cardiacă acută dreaptă au fost observate. Acest caz arată că, dacă un volum foarte mare de aer este injectat rapid în sistemul venos, blochează fracția de ejecțtie în ventriculul drept și duce imediat la insuficiență cardiacă dreaptă – creșterea presiunii venoase centrale ducând la congestie și scăderea presiunii arteriale pulmonare și ulterior, colaps cardiovascular .

Analizele toxicologice au dovedit prezența fentanilului și a midazolamului în concentrație terapeutică ,sursa de fentanil fiind probabil cei doi plasturi localizate transdermic. Prezenta midazolamului în concentrație relativ mare în sânge și minimă în urină sugerează că a fost în flacon sau în setul de perfuzie și au fost injectate împreună în circulație cu aerul. Victima a murit înainte ca midazolamul să poată ajunge în urină în concentrație semnificativă. Toate cazurile de suicid prin această metodă raportate în literatură până în prezent au fost săvârșite de victime cu o profesie medicală sau persoane aflate sub tratament medicamentos, așadar ar fi putut obține cu ușurință materialele necesare.

Deși nu au fost găsite statistici, experiența arată legătura dintre majoritatea sinuciderilor comise printr-o metodă sau cu un instrument special (rar) și victima care a avut o legătură profesională cu acel instrument sau metodă (de exemplu,un electro-tehnician tinde să se sinucidă prin electrocuare ). Scrisoarea lăsată înainte de a se sinucidere arată, de asemenea, lipsa cunoștințelor medicale ale victimei. nici investigația nu a reușit să dezvăluie sursa ideea metodei alese și nici sursa echipamentului medical mentul pe care l-a folosit.

Capitolul IV

Suicidul în perioada interbelică în România vs perioada contemporană

IV.1. Suicidul în literatura medico-legală interbelică

În România interbelică au fost multe cazuri de suicid în rândul soldaților care sufereau de sindromul de stres post-traumatic (în perioada respective nu exista acest termen), mulți dintre aceștia fiind forțați să intre într-un război nedorit, purtând umbra traumelor câmpului de luptă, dobândite fie prin uciderea ,violarea unor persoane’’ ,fie prin pierderea unor persoane dragi , ajungând astfel sa aibă trairi și remușcări interioare de o intesitate incomesurabilă și aveau tulburări de somn. Aceștia nu găseau o rezolvare a aceastei torturi continue,singura ieșire fiind moartea.

De asemenea, în rândul intelectualilor au existat multe cazuri de suicid , acestea regăsindu-se în presa interbelică.

Încă de la întemeierea, în 1892, de către Mina Minovici a Institutului Medico-Legal care îi poartă numele, au fost începute cercetări prin studii statistice pentru diferite probleme sociale, inclusiv problema sinuciderilor. O teză din 1895, redactată la absolvirea Facultății de Medicină din București de absolventul Petre D. Nedelcu (nr. 380/1895), are tema „Suicidul în București de la 1884 la 1895". Acest studiu este completat de lucrarea Problema sinnciderilor în cadrul unor date statistice, redactată de dr. Teodor Vasiliu, subdirector al Institutului Medico-Legal „Prof. Dr. Mina Minovici“, ce cuprinde un studiu statistic foarte bine documentat pe perioada 1891-1937. Sub conducerea prof. dr. Teodor Vasiliu, un alt absolvent al Facultății de Medicină din București, Birescu N. Nicolae, redactează lucrarea Problema sinuciderilor – studiu statistic pe 10 ani (1937 – 1947).

După un studiu statistic efectuat la Institutul Medico-Legal „Prof. Dr. Mina Minovici“ de către prof. dr. T. Vasiliu, tratând problema sinuciderilor, pe un număr de 2617 cazuri aduse la Morgă, din anul 1891 până în anul 1937, mijloacele cele mai frecvente de sinucidere sunt următoarele: spânzurarea, otrăvirea, împușcarea, înecarea, aruncarea de la înălțime, aruncarea înaintea trenului, strangularea, asfixierea cu oxid de carbon (mangal sau gaz aerian), intoxicația gaze deletere, fractura oaselor craniului. Spânzurarea este cea mai sigură dintre modalitățile de sinucidere, moartea putând surveni prin asfixiere într-un interval cuprins între câteva secunde și până la două minute. Sinucigașul este sigur că, alegându-și un loc undeva ascuns de exemplu în podul casei, nu va putea fi găsit în ștreang decât cand este deja mort, iar orice încercare de a-l readuce la viață va fi zadarnică.

Uitat acolo, înghețat și chircit în timpul iernii, alungit deformat și plin de viermi în timpul verii, cadavrul spânzuratului va lua, ca o ironie morbidă, forma unui macabru semn de întrebare, rămânând și dincolo de mormânt veșnica enigmă a acestei mizerabile existențe.

Împușcarea în tâmplă sau în inimă nu duce întotdeauna la moarte; pregătirile care se fac sunt meticuloase, doar că, bineînțeles, nu poate să fie întotdeauna ușor pentru cel care vrea să iși curme firul vieții. Revolverul își are capriciile lui de funcționare: nu își îndeplinește rolul tocmai în momentul când se recurge la el. De multe ori proiectilul nu țintește inima – mobilul conflictelor sentimentale, iar plaga transtoracică pe care ar putea-o provoca nu este totdeauna mortală. În cazurile în care sinucigașul își fixează țeava revolverului în tâmpla dreaptă, cu intenția de a perfora „organul rațiunii“, proiectilul întâmpinând un plan rezistent și un os temporal mai gros ca de obicei, în loc să pătrundă în creier, se proiectează în afară sau se furișează pe sub piele, descriind o semicircumferință, pentru a ieși pe partea opusă tâmplei. Se poate întâmpla ca un asemenea traumatism cranian și psihic să constituie un adevărat șoc (la modă în terapeutica afecțiunilor mintale), care îl poate vindeca definitiv pe sinucigaș de ideea macabră a renunțării la viață.

Otrăvirile, de orice fel, nu sunt întotdeauna sigure din punct de vedere al rezultatului final scontat – moartea. Stomacul, împreună cu conținutul său – lucru pe care nu au de unde să-l știe toți sinucigașii, și în special sinucigașele – pot fi obstacole importante in realizarea morții cu ajutorul toxicelor. După o masă bogată în zaharuri, este cam îndoielnică otrăvirea cu cianură de potasiu; spălăturile stomacale imediate, când este vorba si de o mucoasă gastrică atrofiată, fac dificilă, dacă nu chiar imposibilă, absorbția otrăvurilor. Nu mai vorbim de cazurile de otrăvire cu sodă caustică, în care intenția criminală poate produce numai arderea esofagului, a cărui refacere necesită un lung, anevoios și complicat tratament medico-chirurgical – spre exemplu, grefarea sub pielea sternului a unei porțiuni din intestinul subțire in locul esofagului – sau la fistula gastrică, complicații care, îndepărtând ideea morții voluntare, fac din restul vieții pāmântești a atentatorului un adevărat chin.

În intoxicațiile cu monoxid de carbon in scopul de a-și lua viața, sinucigașii se culcă cu ligheanul de cărbuni aprinși la căpătâi, însă nu se ajunge întotdeauna la moarte. Modalitatea aceasta de sinucidere induce mai degrabă moartea aparentă, pentru că după o respirație artificială care poate dura chiar 20 de ore și după alte încercări de tratament al asfixiei, pacientul poate fi readus la viață. Durerile violente de cap, greața, vărsăturile, greutatea în membrele inferioare, starea de rău general sunt însă tot atâtea fenomene pe care, resimțindu-le, sinucigașul le va socoti totuși ca foarte suportabile față de celelalte mizerii ale vieții.

În afară de așa-numitele modalități obișnuite de sinucidere, mai sunt unele – făcând apel la materialul extrem de bogat al Institutului Medico-Legal „Prof. Dr. Mina Minovici“ – care, ieșind prea mult din comun, izbesc prin originalitatea lor. O trecere în revistă a câtorva dintre acestea ne va demonstra cât de ingenioase pot fi modalitățile de sinucidere.

1. Un bărbat „cunoscut“, umplând o țeavă de plumb cu material explozibil, a introdus-o în gură și i-a dat foc: explozia i-a distrus oasele feței și baza craniului, iar sinucigașul a fost găsit pe una dintre aleile Cișmigiului.

2. Un intelectual, suferind de nervi, a venit din provincie la București pentru a se interna într-un sanatoriu sau spital; el a fost găsit în camera de hotel, cu câte un revolver în fiecare mână și cu tâmplele perforate (orificiile de intrare a proiectilelor în ambele părți). Un infractor, încercând să jefuiască o bancă, a fost surprins de omul de serviciu, pe care l-a împușcat, omorându-l pe loc. Dându-se alarma și fiind pe punctul de a fi prins, el și-a turnat pe față vitriol pentru a se desfigura și a nu fi identificat, apoi și-a tăiat laringele, vasele și țesuturile noi ale gâtului cu un cuțit, până la coloana vertebrală.

3. Un funcționar, suferind de tuberculoză și cheltuind o sumă de bani semnificativă pe care o moștenise, a hotărât să se împuște: și-a construit in acest scop o colivie de lemn, a fixat în peretele din dreapta al acesteia un revolver a cărui direcție repera tâmpla și a tras; proiectilul a perforat craniul și creierul, producându-i pe loc.

4. Un agricultor, venind din provincie la București cu ocazia unei serbări naționale, s-a sinucis prin spânzurare, după ce si-a aplicat numeroase lovituri în cap cu o cărămidă colțuroasă din caldarâm, distrugându-și aproape complet pielea jumătății drepte a capului.

5. O studentă, intrând într-un cavou din cimitirul Bellu si-a au turnat pe corp o sticlă de alcool denaturat și și-a dat foc, murind in chinuri groaznice, prin arsuri.

6. Un comisionar s-a sinucis prin spânzurare „incompletă“: stând lungit în pat, în camera unui hotel, a făcut un laț dintr-o frânghie ne care a fixat-o de tăblia patului; și-a legat apoi mâinile la spate, și-a vârât capul în laț și s-a lăsat să cadă prin propria greutate, producându-și astfel, într-o poziție aproape orizontală, moartea prin spânzurare.

7. Un funcționar, după ce și-a făcut tăieturi adânci pe partea anterioară a articulației pumnului stâng, și-a spintecat abdomenul cu un cuțit (similar seppuku), toată masa intestinală scurgându-i-se în afara corpului.

8. Un șofer din serviciul Abatorului, în urma unui conflict cu superiorii, și-a fixat în frunte aparatul, ,,killer“, care se folosește la omorârea animalelor, i-a aplicat o lovitură de pumn în percutor și și-a perforat craniul și creierul, rămânând, ca un animal, mort pe loc.

9. Un nevropat chinuit de dureri de cap și-a înfipt un piron în craniu, perforându-și creierul și sucombând în scurt timp în urma unei meningite purulente.

În concluzie, și într-o ultimă analiză, modalitățile sau mijioacele de sinucidere, depinzând de numerosi factori, par să fie în raport direct cu temperamentul, caracterul și mentalitatea sinucigașulul.

În continuare vom analiza și expune fragmente din lucrarea Studiu asupra spânzurării publicată în anul 1904 de către Dr. Nicolae Minovici explorând pe propriul corp fenomenul morții prin autostrangulare.

Acesta cosidera spânzurarea o metodă sigură, eficientă și la îndemâna oricui. De asemenea, în contextul nivelului de cultură a observat că această metodă este preferată de persoanele cu un nivel scăzut educație,majoritatea făcând parte din populația săracă.

Următorul tabel prezentat în lucrare relevă date despre cauzele sinuciderii în funcție de frecvența lor .

Tabelul II

Dacă numărul de 52 de la finele acestui tabel e foarte mare în raport cu al celorlalte cauze, este pentru că am preferat să punem în această rubrică toate cauzele care ni s-au părut suspecte. Motivele care au condus la spânzurare nu au putut fi aflate în toate cazurile.

În acest tabelul, clasificarea făcută de N.Minovici s-a bazat pe scrisorile spânzuraților și, în mare măsură, pe mărturisirile celor care au putut să ne dea adevăratul motiv.

După cum se vede în statistica de mai sus, alcoolismul ocupă primul loc, Minovici corelând ideea consumului de alcool învățat în familie și perpetuat cu un nivel de educație scăzut.

Dependența de alcool, a fost observată incă din timpii cei mai vechi, și la mai toate popoarele, constituie și în prezent unul dintre cele mai mari pericole ale societății.

Completând, Minovici consideră că nu există o altă cauză care să contribuie mai mult la producerea nebuniei – lucru de care am avut ocazia să ne convingem singuri, atât din observațiile noastre, cât și din afirmațiile profesorului Magnan, de care am luat cunoștință cu ocazia studiilor noastre la Paris în serviciul său de alienați, unde, din 100 de nebuni, 60-70 erau alcoolici.

Păstrând aceeași notă, Minovici expune câteva observații preluate din dosarele Institutului de Medicină Legală, făcând referire la victimele alcoolismului.

Observația 1 – Sinucidere prin spânzurare (Dos. 125 din 23 aprilie 1897).

Soția sinucigașului ne declară: „Am fost căsătorită cu respectivul din 1852, timp în care am avut 3 copii: 2 fete și un băiat, care au incetat din viață. Cât am trăit cu el am avut o viață foarte grea, cáci mai întotdeauna mă bătea și eu fugeam de acasă, dormind pe la chiriașii mei și pe la vecini, deoarece avea viciul beției. În ziua sinuciderii, el a venit acasă pe la ora 8 seara, beat, am mâncat impreună, el a băut la masă jumătate de litru de vin; după masă a început să mă injure, amenințându-mă că are să mă omoare și apoi se va omorî și el spânzurându-se sau bând chibrituri – lucruri pe care de altfel le spunea totdeauna când era beat. De frică, eu am fugit la o chiriașă a mea, Anica Ion, lăsându-l singur în casă. După un sfert de oră am trimis-o pe această femeie ca să vadă ce face bărbatul meu și dacă s-a culcat. Femeia se duce, se uită pe fereastră și vine repede înapoi, spunându-mi că numitul s-a spânzurat“. O martoră declară: „Acum, pe la ora 8 jumătate, respectivul venind beat, a intrat în casă și a mâncat împreună cu soția sa, trimițându-mă pe mine să le jau un litru de vin. Reîntorcându-mă acasă, ei m-au poftit și pe mine la masă. Numitul a început din nou să-și înjure nevasta și, luând sticla de pe masă, a voit să o lovească în cap; eu m-am amestecat și nu l-am lăsat. Văzând acestea, i-am lăsat in casă și m-am dus să mă culc. Peste jumătate de oră mă pomenesc cu soția sa că-mi bate la ușă, rugându-mă să-i deschid, căci soțul său vrea să o omoare. I-am deschis ușa și a intrat în casă. Stând împreună în casă, peste un sfert de oră m-a trimis să văd ce face. Ducându-mă, m-am uitat pe fereastră și l-am văzut cu cureaua de gât și cu mâinile in sus, ținând cureaua. Am alergat apoi să spun soției cele văzute“.

Observația 12- Sinucidere prin spânzurare. Secția 5. Telegrama nt. 2487, 24 mai 1900. Celor în drept: ,„Acum, la ora 7 dimineața, a fost găsit spânzurat în toaleta locuinței sale din strada Carol comerciantul C.A., căsătorit și care, din cercetările făcute, se pare că avea ideea fixă de a se sinucide“.

Al 3-lea loc este ocupat de ,,mizerie’’ în tabelul de mai sus. Minovici leagă starea de mizerie cu alcoolismulși alienarea.

Următoarele scrisori și observații ne dau exemple elocvente despre influența mizeriei asupra deciziei de a se sinucide.

Scrisoarea 1- Sinucidere prin spânzurare (Dos. 144 din 28 mai 1902) S.I.R., israelit, 60 ani, căsătorit. „Domnule procuror, Prin aceasta vă fac cunoscut că mizeria este cauza sinuciderii mele. Am fost comerciant și proprietar, azi am pierdut totul, nu am cu ce să mai țin casa, am nevastă și 5 copii, unul este insurat, iar altul a plecat nu știu unde, după hrană, iar eu cu nevasta și cu 3 copii stăm pe strada A. Nu poartă nimeni vina pentru aceasta sinucidere. Mă numesc S.I.R. – București, 28 mai 1902“

Scrisoarea 2 – Sinucidere prin spânzurare (Dos. 165 din 17 iunie- 1897). C.P., 54 ani, neamt, văduv, ipsosar. „Fiului meu, Frantz, Mă duc din lume, nu e nimic de sperat! Lucru deloc, nici bani nu vor fi curând. N-am vrut!! Ajunge c-am adus din Belgrad 5 persoane și acum ești singur-singurel. Nu am niciun ajutor, niciun rost să găsesc curând de lucru, nu pot nici ție, nici mie să fiu de folos. Rămâi cu bine și fii cuminte și bun, Frantz, și fi nu uita povețele mele! Ultimul salut, devotatul tău tată până la moarte, nu mă uita, încă o dată rămâi cu bine. Nu sunt demn ca tată, să mă urăști că plec. 28 iunie 1897“. Într-o altă scrisoare, adresată tot fiului său, adaugă: „Iubite Frantz, Contractul pentru stăpânii tăi este pe 1 an, de la Rusaliile catolice, 6 iunie 1897, până în 1898. Rog pe maiștri să-l învețe bine pe Frantz și să-l invete și curățenia. Nu-mi pot ajuta altfel, trebuie să plec din lume, vă rog încă o dată cu stimă, C.P. în mormântul său!!!"

Explicația creșterii numărului de sinucideri prin spânzurare din cauza mizeriei este că lumea suportă mult mai greu ca altădată lipsurile, oamenii sunt mai sensibili, iar ideea că acesta le-ar fi destinul nu mai este ușor acceptată.

În ceea ce privește bolile cronice, acestea, prin durata lor lungă, prin persistență și importanța organului atins, slăbesc organismul, creând o stare de slăbiciune care, ca efect psihic, se traduce printr-un dezgust față de viață.

Observația 1 – Sinucidere prin spânzurare (Dos. 164 din 6 septembrie 1898). În procesul-verbal al comisarului găsim: „Acum, la ora 3 jumătate dimineața, intendentul Spitalului Brâncovenesc a anunțat că doctorul I.F., pacient în acel spital, suferind de fractura gambelor, s-a spânzurat în rezerva nr. 32, pe când infirmiera adormise“.

Observația 2 – Sinucidere prin spânzurare (Dos. 267 din 22 de- cembrie 1893). „In Strada Regală, nr. 9, acum, ora 4 p.m., a fost găsit spânzurat individul I., tocilar, de 40 ani – suferea de mai mult timp de o boală și era în mizerie“.

În studiul său,Minovici a făcut o clasificare și a obiectelor folosite, împărțindu-le în două grupe simple și compuse.

Tabelul III

Din acest tabel se poate observa că obiectele care au servit la spânzurare sunt cele care se găsesc întotdeauna la îndemâna oricui și sunt foarte puțin costisitoare.

Nicolae Birescu publică Problema sinuciderilor Studiu statistic pe ultimii zece ani (1938-1947), un studiu complex acoperind vasitatea fenomenului suicidar, prin clasificări și statistică.

O primă clasificare se referă la legătura suicidului cu statutul civil al persoanei în cauză.

În statistica acestuia, bărbații necăsătoriți reprezintă un procent de 32,75%, iar bărbații căsătoriți 40,34%. Acesta a remarcat că în cei 5 ani de război (1941 – 1945), numărul bărbaților necăsătoriți este mult mai mic față de al celor căsătoriți.

Femeile necăsătorite au un procent mai mare, 41,40%, față de bărbații necăsătoriți – 32,75%. Factori care explică procentul mai mare al femeilor necăsătorite sunt decepțiile sentimentale, nerealizarea căsătoriei și a unui cămin, mai ales după o vârstă înaintată. Invers, bărbații căsătoriți dau un procentaj mai mare, 40,34%, față de femeile căsătorite – 29,29%. Explicația este că bărbatul, de obicei, duce lupta cu greutățile pentru întreținerea familiei. La văduvi și divorțați, sinuciderea se explică prin pierderea partenerului de viață și înrăutățirea mijloacelor de trai.

Este vorba de primul război mondial, care a angrenat populația României in ample modificări demografice între anii 1916- 1919 (n.n.).

O a doua clasificare a fost legată de profesia și situația socială ale individului.

Am observat astfel că procentul cel mai important aparține muncitorilor calificați, 25,04%. Concurența, crizele economice, șomajul stau la baza explicației. Urmează apoi, succesiv, casnice, 19,30%, funcționari, 16,36%, muncitori necalificați, 12,02%, personal domestic, 6,46%, profesii necunoscute, 6,22%, profesii intelectuale, 5,64%, comercianți-industriași, 3,15%, personal sanitar inferior, 1,22%, agenți ai forței publice, 0,90%, profesii diverse, 0,90%, militari, 0,72%, exploatatori de pământ, 0,65%, funcți ecleziastice, 0,08%.

Luând separat numai femeile, în ordinea frecvenței avem: casnice, personal domestic, muncitoare necalificate, funcționare, muncitoare calificate, profesii intelectuale, profesii necunoscute, personal sanitar inferior și profesii diverse.

O altă lucrare relevantă, Sinuciderea la Fetele -Mame – Teză pentru Doctorat în Medicină și Chirurgie publicată în anul 1934 de Clara Rudich aduce o notă distinctă prin evidențierea cazurilor de suicid în rândul mamelor.

Aceasta își începea lucrarea explicând fenomenul prin următoarele idei: ,,Omul nu trăiește numai prezentul. Conștiința sa îmbrățișează în același timp și trecutul și viitorul. Aceasta îl face să știe că la sfârșitul vieții lui îl așteaptă acel necunoscut pe care-l numește moarte și conștiința acestui sfarșit fatal aruncă o neliniște mai mult sau mai puțin intensă asupra vieții lui. Acestă neliniște este cea care face din om singurul animal metafizic.

Sinuciderea prin natura cauzelor și prin rezultat ne apare ca un fenomen grav al patologiei sociale și umane. În adevăr, actul sinuciderii are oricând un caracter impresionant pentru om. Frica de moarte este instinctivă în om ca și în celelalte animale și în fața spectacolului sinucigașului ne sguduie intensitatea suferinții prin care bănuim că a trecut aceasta ca să fi distrus într-însul instinctul de conservare și frica de moarte.’’

Acesta a ținut să pună accentul pe condiția femeii gravide în societatea de la vremea respectivă, motivele care ar fi condus o tânără mamă sa se sinucidă și dependența acesteia de un bărbat,la fel și modul în care era privită dacă rămânea însărcinată înafara unei căsătorii.

,,După ce fata a cedat insistentelor bärbatului, urmează al doilea act al dragostei. Fata rămâne gravidă, Se întâmplă uneori că bărbatul având simțul răspunderii sau dragostea lui fiind cinstită s'o ia în căsătorie, de cele mai multe ori însă fata gravidă e părasită. Care este situația ei ? Dânsa știe că opinia publică o condamnä definitiv și că de aci înainte va trebui să ispășească fapta ei grozavă. Va fi scoasă din rândurile societății, nu va mai avea dreptul la o viață demnă și oricine va fi îndreptățit să o privească cu dispret. Familia o va alunga căutând astfel să spele rușinea pe care le-a cauzat-o. De asemenea sarcina o va impiedica să–și continue activitatea așa că va rămâne și fără mijloace de existență.

Autoarea îl parafraza și pe N.Minovici care a fost îndrumătorul lucrării acesteia, având o opinie clară asupra acestui fenomen: ,,Capitolul fetelor seduse și făcute mame apoi abandonate este unul din cele mai cumplite, este unul din cele cumplite, rușinoase și mai triste din viața oamenilor. Lașitatea bărbatilor în acest domeniu întrece imaginația’’

Continuând în aceeași notă, acesta completa: ,,Înarmată cu această experiență, poate va ști mai bine să-și cucerească un loc demn în societate prin căsătorie. Când nu are posibilitatea să oprească evoluția sarcinei, va aștepta să se libereze prin naștere de acel care vine pe lume aducând cu dânsul nenorocirea ei care cel este un dușman periculos pe care l-a hrănit cu trupul ei si-l va omorî îndată ce acest copil care n'a cerut să vic pe lume, va vedea lumina zilei. O altă urmare dureroasă este armata de copii ilegitimi din cari se recrutează excerocii și asasinii. Pentru a ne da seama de importanta problemei acesteia, vom da un tablou al nașterilor legitime și ilegitime în tara noastră pe anul 1932.’’

Concluziile lucrării acesteia au fost:

1. Sinuciderea fetelor mame este rezuitatul unei nedreptăți sociale.

2. Cauza favorizanta este răsturnarea raportului numeric între barbați și femei, care in urma războiului a ajuns de 7 femei la un barbat, în unele țări. De aci decurge imposibilitatea căsătoriei pentru un mare număr de femei, având ea urmare o inmulțire a sarcinilor ilegitime.

3. Cauze determinante:

a) lipsa de apărare prin lege a fetei mame;

b) dispretul societății,

c) iubirea înșelată;

d) vina față de copilul bastard care va veni.

4. Aceleași cauze sunt cele cari aduc pruncuciderile, prostituția, copiii abandonati.

5. Profilaxia sinuciderii fetelor mame constă în:

a) luminarea opiniei publice,

b) înființarea de leagăne susținute de Stat în care să fie crescut copii ilegitimi, nu numai cei abandonati, ci și cei pe cari îi aduc mamele singure care nu au posibilitatea de a-i hrăni, deoarece aceștia sunt viitorii cetățeni cari vor aduce foloase Statului.

c) legiferarea responsabiliății în paternitatea nelegitimă tatăl trebuind să recunoască pe copil și să dea ajutor material mamei.

IV. 2. Cazuri particulare de suicid surprinse într-un context politic sensibil

O altă întrebare care ar trebui să fie ridicată este: De ce în Iașul interbelic exista un număr ridicat de cazuri de suicid?

Un răspuns ar fi că după Primul Război Mondial, Iașul a pierdut titlul de capitală, acest lucru influențând și atrăgând după sine o stare generală de dezamăgire în rândul oamenilor. Din acest tablou au făcut parte și foametea apărută tot după Primul Război Mondial, tifosul , dar și alte boli, oamenii căzând într-o stare de melancolie și frustrare.

Mergând mai departe, cronologic, înainte de 1989 existau multe cazuri de suicid în rândul femeilor care nu puteau să mai facă față traumelor legate de avort, fiind interzis prin lege în perioada comunistă. Ajungeau astfel să aibă unele și până la 10-12 întreruperi de sarcină făcute în condiții inumane, toate cu un risc obstetrical crescut .

În martie 1989, brașoveanul Corneliu Liviu Babeș a rămas în istorie prin dramatismul și violența gestului său, acesta dându-și foc pe pârtia de schi din Poiana Brașov în semn de protest față de regimul comunist din Romania. Acesta purta o pancartă cu mesajul ,, Stop Mörder! Brașov = Auschwitz’’.

Un alt caz important de suicid a fost cel al generalului Vasile Milea, care primise ordin de la Ceaușescu să tragă în popor. Fiind copleșit de acest ordin și știind că i-ar fi imposibil să îl ducă la capăt , acesta s-a sinucis. Astăzi, în București există un bulevard, situat în sectorul 6 care îi poartă numele. Cazul său a stârnit controverse ,demarând mai multe posibile scenarii , unii afirmând că nu a fost suicid, ci crimă.

De asemenea, este cunoscut faptul că în perioada comunistă, presa era cenzurată, în mod particular ascunzând cazurile de suicid ,însă oamenii de rând reușeau să afle diverse știri, neoficial, prin intermediul postului de radio Europa Liberă.

Începând cu anii 1990 presa s-a democratizat, expunând cazurile de suicid fără cenzură.

Cazul renumitei cântărețe Mădălina Manole sau ,,fata cu părul de foc’’ cum obișnuiau admiratorii să îî spună s-a sinucis ingerând Carbofuran , un pesticid toxic. În jurul acestei povești au existat controverse , inclusiv familia acesteia considerând că soțul ar fi omorât-o.

Suicidul soților Maleon, reprezintă un alt caz interesant. Bogdan Maleon, fost director al B.C.U Iași, împreună cu soția s-au sinucis chiar în ziua Crăciunului. Analizele criminalistice au arătat că cei doi au murit la distanță de cel mult trei ore, folosind aceeași metodă de a-și lua viața. Aceștia nu au lăsat în urmă bilete de adio. În urma autopsiei s-a descoperit că Bogdan Maleon avea o alcoolemie de 1,7, iar soția lui de 2,4. Apropiații familiei știau că soția sa suferea de depresie deoarece pierduse o sarcină. În afara acestor date, motivația din spatele suicidului acestora, rămâne o necunoscută.

Mergând mai departe, un alt caz din afara țării care a șocat prin rapiditatea cu care s-a produs. Este vorba de cazul lui Slobodan Praljak, fost comandant croat care s-a sinucis live în timpul procesului, în sala de judecată de la Haga. Acesta a ingerat un flacon ce conținea cianură de potasiu imediat după ce i-a fost pronunțată sentiința în care a fost găsit vinovat pentru crime de război și împotriva umanității prin participarea în eliminarea musulmanilor din fosta Iugoslavie. Momentul a fost surprins și de camerele video, filmul fiind încă disponibil pe Youtube. Controverse au existat și pe tema faptului că încă nu se știe cum a intrat acesta în posesia flaconului cu potențial letal. Acesta a decedat la scurt timp după ce a fost dus la spital.

IV. 3. Suicidul în operele lui Rebreanu – scriitor interbelic

În perioada interbelică se constată o adevarată tradiție de scriere a nuvelelor, considerate nuclee tematice pentru romane. Această realitate este vizibila atât in cazul lui Camil Petrescu, cât și în cel al lui Liviu Rebreanu. Nuvela anticipează conflictul din romanul „Ion", în timp ce nuvelele „Catastrofa" si „Ițic Ștrul,dezertor" reprezintă puncte de plecare ale romanului „Pădurea spânzuraților".

În „Mărturisiri", carte publicată in 1932, Liviu Rebreanu explică geneza romanelor „Ion" si „Pădurea spânzuraților". Aceasta este o dovadă a conceperii apriorice a ambelor texte. Atunci, aceste romane aparțin doricului, în terminologia lui Nicolae Manolescu în "Arca lui Noe". Totusi, "Pădurea spânzuratilor" poate fi considerat text de tranzitie între doric și ionic, intrucât există si elemente de psihologizare a protagonistului Apostol Bologa. Naratiunea, în ambele romane, este la persoana a III-a, iar naratorul este omniscient si extradiegetic (Gérard Genette – „Figures III").

De asemenea, "Pădurea spânzuratilor" a fost transpus în realitate sub forma unei piese de teatru realizate de Radu Afrim.

Adam și Eva (1925) este romanul de suflet al autorului Rebreanu, în care acesta tratează tema reîncarnării. De o profunzime sfâșietoare, în care fiecare cititor s-ar regăsi și pierde în același timp.

Acțiunea are loc în șapte vieți consecutive, în colțuri diferite ale lumii (Egiptul antic, Mesopotamia, India străveche, Babilon, Roma dC, Germania secolului XXIII lea , Franța și ultima viață în Romania). Ideea de la care pleacă autorul este că sufletul trebuie să se reîncarneze de șapte ori pentru a atinge desăvârșirea. Numărul șapte are o simbolistică aparte în opera lui Rebreanu, acesta fiind regăsit de mai multe ori și în mai multe contexte în roman.

Fiecare capitol al cărții poartă numele câte unei femei pe care o întâlnește sufletul în încarnarea respectivă, și, deși este vorba despre același personaj, capitolele pot fi luate și separat, părând simple povestiri de dragoste.

Suicidul este expus de către Rebreanu și în acest roman, având la bază motivația de natură sentimentală și durerea insuportabilă prin care îndrăgostitul trece când realizează că iubirea sa este fie neîmpărtășită ,fie imposibil de împlinit, acest chin fiind incompatibil cu viața.

În roman, bărbatul este într-o permanentă căutare a sufletului pereche și este influențat de contextul social și politic al fiecărei perioade în parte. El ia parte la călătorii, la înmormântări, la nunți, la lupte și toate acestea pentru a-și găsi într-un sfârșit sufletul pereche, care, de altfel, duce de fiecare dată la condamnarea sa la moarte.

În viața din Roma dC este prezentată povestea lui Axius, un bogat și erudit roman, căsătorit și foarte îndrăgostit de soția sa. Dar în momentul în care o vede pe Servilia, slujnica soției sale, începe marea lupta din sufletul său, simțind că fata este sufletul lui pereche dintr-o altă viață, dar totuși dorește să scape de aceste gânduri pentru a nu-și înșela soția. Pentru a scăpa de apropierea frumoasei sclave, pleacă într-o călătorie lungă, vizitând numeroase țări. Ajunge chiar și în Iudeea, unde guvernatorul de acolo, Pontius Pilat îi povestește despre un conducător de-al iudeilor pe care a trebuit să îl răstignească. Oricât de mult își dorește să viziteze Egiptul, Mesopotamia și India, simțind un sentiment aparte pentru aceste țări, dorul de Servilia este mai puternic și se întoarce acasă. Vorbește cu soția sa și recunoaște că o iubește pe sclavă. Aceasta, furioasă, o ucide, iar Axius, distrus, se sinucide, tăindu-și venele.

Suicidul mai este întâlnit și în alt roman semnat de L.Rebreanu, Ion publicat în anul 1920. Scena sinuciderii Anei implică încă o data o schimbare de perspectiva. Pentru Ana, Ion reprezinta totul, asa cum îi si marturisește: „Tu ești Dumnezeul meu Ioane". Când va realiza că iubirea lui Ion pentru ea a fost doar o iluzie, Ana va se va simți captivă într-un spațiu fară centru. Singura posibilitate de a-și depasi limita va fi îndreptarea către moarte. Va ajunge să-l urască pe Ion, pe care-l vede chiar in imaginea propriului copil, Petrișor. Înainte de a se sinucide, Ana va pătrunde în grajd, fiind uimită de întunericul de acolo. Simbolic, trece de la imaginea luminii de afară, sugestie a fericirii pierdute, la întunericul ce reprezintă ultima etapa a existentei sale. În momentul sinuciderii, Ana este caracterizată în relație directă cu pământul, pe care nu-l mai poate atinge: „Deodată îi trece prin minte că acu are sa moara, se îngrozi și vru sa se întindă, să atingă pământul, să fugă de moarte. Dar degeaba mișca picioarele căci nu gasea niciun sprijin". La Rebreanu, tema pământului instituie tragicul fericirii iluzorii. Asemenea lui Ion, și Ana aspiră acum la pământ, sugestie de această dată, a morții.

IV.4. Perioada contemporană. Perspective medicale

Fenomenul suicidar a căpătat treptat alte nuanțe în ultimele decenii, fiind pe larg și în continuare, intens dezbătută și expusă dilema suicidului asistat. Înainte de a dezbate această temă trebuie însă clarificați următorii termeni – eutanasia activă și eutanasia pasivă, sinuciderea asistată medical.

În eutanasia activă, o persoană provoacă în mod direct și în mod deliberat moartea pacientului. De exemplu, atunci când moartea este cauzată de un act medical – când o persoană este ucisă prin administrarea unei supradoze de antiinflamatoare.

Eutanasia pasivă este atunci când moartea este cauzată de o omisiune – când cineva lasă persoana în cauză să moară, conștientizând acest lucru. O modalitate poate fi prin retragerea tratamentului ( de exemplu, oprirea unui aparat medical care ține o persoană în viață, astfel încât pacientul să moară din cauza afecțiunii medicale deja existente) sau reținerea tratamentului (de exemplu, oprirea efectuării unei intervenții chirurgicale care ar fi prelungit viața pentru un timp scurt).

Suicidul asistat se referă de obicei la cazurile în care persoana care va muri are nevoie de ajutor pentru a-și lua viața și solicită acest lucru. Poate fi ceva atât de simplu precum consumul de droguri și punerea acestor medicamente la îndemâna lor. În forma legală acest lucru se face sub observație medicală și necesită o echipă multidisciplinară (de obicei un medic psihiatru și un oncolog).

Recent, apariția unor organizații care susțin suicidul asistat (legal în Olanda, Elveția, Belgia, Luxemburg, Columbia, Canada ,Germania, statul Victoria din Australia și 10 state din SUA) a declanșat dezbateri de natură morala și legală. În februarie 2020, Curtea Constituțională Federală a hotărât ca dispoziția prin care s-a sancționat neconstituționalitatea serviciilor de sinucidere asistată să fie anulată, argumentând că dispoziția a încălcat dreptul fundamental la autodeterminare personală.

Existența unei dihotomii puternice între percepția socială față de suicidul asistat și modul în care se acționează . Fie că vorbim despre latura umană a problemei sau despre instituții (de exemplu, Biserica) sau chiar despre lumea medicală în sine, fiecare actor acționează ca un „judecător” care „prescrie dreptate” pentru acțiunile individuale.

În special, în ceea ce privește spectrul psihiatriei, abordarea suicidului asistat diferă și justificarea depinde de legile individuale.

Teoretic, domeniul sănatății mentale putea preveni sinuciderile, cele mai multe fiind cauzate de un comportament „irațional”. În cealaltă parte a discuției, în urma dorinței pacientului de a se sinucide într-un cadru organizat, în condiții legale, reprezintă o formă de respect și îngrijire, care pune capăt unei eventuale suferințe (boală cronică, refuzul transfuziei de sânge exemplul membrilor Martoriilor lui Iehova etc.). Mai mult, piatra de temelie a acestei discuții este reprezentată și de curentele filosofice. Toți acești factori ar trebui luați în considerare.

Multe persoane care solicită suicidul asistat medical nu își doresc să moară, ci să scape de suferința lor. Un tratament adecvat pentru depresie și durere scade dorința de moarte. În ceea ce privește profesionalismul medical, suicidul asistat transgresează regula inviolabilă conform căreia medicii vindecă și paliează suferința, dar niciodată nu provoacă moartea intenționat.

Problema morții asistate medical este complexă, cuprinzând și o componentă emoțională. Profesioniștii din domeniul medical, dar și laicii se străduiesc deopotrivă să înțeleagă distincțiile dintre eutanasie și sinuciderea asistată medical și mulți nu reușesc să facă o distincție clară între cele două.

Expresia moarte asistată de medic este ceea ce este cunoscut ca eufemism. Eufemismul este definit ca „substituția unei expresii blânde, indirecte sau vagi pentru o gândire a fi ofensivă, aspră sau contondentă.”

Deși comportamentul suicidar apare adesea în contextul afecțiunilor psihiatrice, acest lucru nu este invariabil. De exemplu, în SUA, aproximativ 10% dintre persoanele care se sinucid nu au tulburări mentale identificabile. În China, estimările cresc până la 37% 3. Pe de altă parte, chiar și în rândul afecțiunilor psihiatrice asociate cu un risc ridicat de comportament suicidar, la majoritatea pacienților nu este implicat aceasta. De exemplu, studiile asupra populației generale dezvăluie că, printre cei care îndeplinesc criteriile pentru tulburarea bipolară, 29% raportează un istoric cu tentative de suicid . Acest lucru înseamnă că marea majoritate nu are un astfel de comportament. Astfel, comportamentul suicidar nu pare a fi o dimensiune intrinsecă a unei tulburări psihiatrice particulare.

Au fost ridicate câteva obiecții cu privire la comportamentul suicidar ca diagnostic, acesta fiind privit și ca un simptom. Cu toate acestea, alte diagnostice, cum ar fi enurezisul sau piromania sunt de asemenea incluse în DSM-5, deși sunt, probabil, mai puțin complexe decât comportamentul suicidar. În special, comportamentul suicidar are mai multe dimensiuni bazate pe gradul de intenție de a muri, nivelul de detaliu utilizat în planificare sau violența metodei.

Un alt aspect este reprezentat de considerarea comportamentului suicidar ca diagnostic. Acest lucru poate duce la „medicalizarea” altor comportamente precum omuciderea. Cu toate acestea, în timp ce marea majoritate a sinuciderilor sunt asociate cu afecțiuni psihiatrice, doar 34% sunt omucideri. Omuciderea poate fi o expresie ale psihopatologiei, de exemplu în contextul psihozei, dar acest lucru pare să fie reprezinte o minoritate din numărul cazurilor.

IV. 5. Sindromul Italia

Sindromul Italia, cum a fost denumit de un grup de psihiatri și antropologi italieni, care au venit în România pentru a aprofunda sindromul, reprezintă fenomenul socio-medical, întâlnit majoritar la persoanele de sex feminin și din România, care au plecat după anii 1990 în Italia pentru a munci, lăsându-și în urmă copii care ulterior ajung în grija bunicilor sau în grija unui alt membru al familiei ( frate mai mare, unchi etc. ) ori a partenerului de viață.

Acest eveniment a dus la creerea unor traume trangeneraționale greu de remediat, mai ales în rândul copiilor. Corelat cu acest lucru au existat și cazuri de suicid, în rândul copiilor și a mamelor.

Munca acestora presupune îngrijirea unor bătrâni, având parte de un șoc cultural, împreună cu alte experiențe negative (umilire din partea angajatorilor, sunt judecați de propria familie etc.). Toți acești factori contribuie inițial la instalarea depresiei și ulterior la orice tulburări de natură psihiatrică asociate sau alte tipuri de comorbidități.

Un alt factor esențial în evaluarea gravității situației este vârsta copiilor, dacă aceștia au o vârstă mică când sunt ,,abandonați’’, atunci caracterul și amploarea situației va fi și mai tragică.

În aceeași notă, din perspectiva partenerului de viață, în cazul în care copiii rămân în grija tatălui, acest lucru va dăuna vieții de cuplu, multe femei ajungând să trăiască vieți paralele sau să își refacă viața amoroasă peste hotare.

În mod evident balanța familiei va rămâne neechilibrată, venind la pachet cu traume legate de abandon, neîncredere, sentimente de frustrare, acest lucru demonstrând că indiferent de ce lipsuri materiale ar avea familia, banii câștigați peste hotare nu pot umple golul imens lăsat de acest context tragic, destinul familiei fiind unul supus eșecului multilateral.

Capitolul V

Suicidul în cinematografie. Era Netflix.

Suicidul a fost introdus și în lumea cinematografiei, fiind un subiect care fascinează și atrage. Cu toate aceastea, în ultimii ani , corelat cu studiile făcute pe această temă, a fost impusă o cenzură în afișarea unor imagini explicite ale gestului suicidar. Actualmente, lucrurile au căpătat o cu totul altă amploare, odată cu apariția rețelelor de socializare și jocurilor video.

Un exemplu marcant în acest sens, a fost cel al jocului Balena Albastră, al cărui inventator este un tânăr rus Philipp Budeikin, acuzat pentru uciderea a peste 16 adolescenți. Acesta a relevat că scopul jocului a reprezentat o curățare la nivel social, iar victimele erau considerate reziduuri umane.

Principiul jocului era efectuarea unor sarcini diverse pe parcursul a 50 de zile, urmând ca la finalul jocului victimele să primească solicitarea de a se sinucide. Sarcinile variau de la a viziona filme horror, până la lezarea propriului corp. Două fete de 15 si 16 ani au sărit de pe o clădire în februarie, despre care se crede ca ar fi fost implicate în acest joc, dar și o fată de 12 ani, care a sărit de la al paisprezecelea etaj al unei clădiri din Rusia, în ziua de Crăciun, la un interval de 50 de zile. Inclusiv în România au fost victime ale acestui joc.

Drama „13 reasons why”, difuzată pe Netflix , a fost inspirată din romanul scris de Jay Asher, urmărește povestea unei fete de liceu pe nume Hannah Baker, care a înregistrat casete care explică decizia ei de a-și lua viața. În momentul lansării emisiunii, o serie de comentatori, de la supraviețuitori individuali la suicid la Asociația Națională a Psihologilor Școlari, au subliniat că o gamă largă de studii au legat portretizarea suicidului în mass-media de creșterea ratei de suicid. Jurnalul științtific al Academiei Americane de Psihiatrie a Copilului și Adolescentului a publicat un raport, realizat de Institutul Național de Sănătate Mintală din SUA, care oferea dovezi că experții aveau dreptate și Netflix greșea.

Studiul a afirmat că drama a fost „asociată cu o creștere de 28,9% a ratei de suicid în rândul tinerilor din SUA cu vârste cuprinse între 10 și 17 ani în luna (aprilie 2017), după lansarea emisiunii, după ce a contabilizat tendințele în curs ale ratelor de sinucidere.” O asociere nu este, desigur, același lucru ca și cauzalitatea. Un studiu de la Universitatea din Pennsylvania, publicat cu o săptămână mai devreme, a arătat că riscul de sinucidere a scăzut pentru studenții care au urmărit „13 reasons why” până la sfârșitul sezonului 2. (Studenții care s-au oprit la mijloc aveau un risc mai mare de sinucidere.)

Cu toate acestea, pentru oricine studiază efectele mass-media, o creștere a ratei sinuciderii în urma lansării „13 reasons why’’ și în timpul apăsării de marketing care a precedat-o – nu ar fi surprinzător. Înțelegerea noastră despre interacțiunea dintre cultura popă și consecințele din lumea reală este plină de presupuneri leneșe și de față, iar cele mai bune cercetări nu sunt niciodată complet concludente, dar sinuciderea este în mare parte o excepție a acestei stări de confuzie.

Un exemplu notabil oferă baza celebrului efect Werther; în 1774, o epidemie de sinucideri a urmat publicării romanului lui Goethe „Întristările tânărului Werther”. Mai recent, alte studii au sugerat că cenzurarea știrilor cu legătură directa cu suicidul joacă un rol în aproximativ 10% din sinucideri ale persoanelor mai mici de 25 de ani – „fie oferindu-le tinerilor ideea de a se sinucide, fie oferind tinerilor care au în vedere deja suicidul cu informații despre o metodă specifică.”

„Bird Box” este un alt thriller marca Netflix. Filmul, care îl are în rol pe Sandra Bullock, se concentrează în jurul unei entități nevăzute care instigă la sinucideri în masă în întreaga lume.

Deși filmul a primit în general recenzii bune, oamenii critică înfățișarea filmului despre sinucidere. Având în vedere încărcătura dificilă a filmului, utilizatorii Twitter s-au avertizat reciproc că filmul ar putea declanșa dorințe suicidare , mai ales pentru persoanele mai sensibile.

,,A single man’’ un alt film regizat de Tom Ford, care îl are în rolul principal pe Colin Firth relatează povestea unui profesor care își planifică suicidul, dar ezită să o facă până nu își încheie toate socotelile din viața de zi cu zi. Personajul George dorește să recurgă la acest gest, deoarece considera că nu poate trece peste moartea partenerului său , care a survenit în urma unui accident de mașină. Între timp acesta se îndrăgostește și apar alte evenimente care îî amână gestul. Filmul este realizat cu efectul sepia , acțiunea având loc în anii 1960 în SUA, iar muzica din film aparține compozitorului polonez, Abel Kozerniowski, mulându-se perfect pe dramatismul poveștii.

Finalul este suprinzător, personajul George suferă un infarct miocardic, în ultimele clipe ale vieții sale având în minte imaginea iubitului răposat.

Un alt caz de suicid care a rămas în istorie este cel al actorului de comedie Robin Williams. Acesta ducea o luptă continuă cu depresia de ani de zile , majoritatea persoanelor neștiind prin ce trece. Metoda prin care acesta s-a sinucis a fost spânzurarea. Corelat cu depresia mascată, acesta mai suferea și de demență cu corpi Lewy. Carisma și doza de umor incontestabile ale acestuia nu ar fi dat vreun semnal de alarmă nici măcar celor apropiați legat de acțiunile sale.

Reîntorcându-ne în România, cazul celebru al procurorului Cristian Panait care s-a sinucis aruncându-se de la etajul 4 al locuinței din București în 2002, a stârnit multe controverse și au rămas și în prezent multe întrebări fără un răspuns concret.

După povestea acestuia s-a realizat filmul ,,De ce eu?’’ .

Acesta instrumenta dosare cu ,,nume grele’’, aparținând scenei politice românești, dar și din aceeași branșă – justiția. Perioada a coincis cu mandatul de prim-ministru al lui Adrian Năstase. Un alt nume este cel al procurorului Alexandru Lele, din Oradea, care a dispus arestarea lui Adrian Tărău, fiul prefectului de Bihor, sub acuzația de complicitate la contrabandă cu produse petroliere. Panait avea misiunea de a-l ancheta pe procurorul Lele pentru presupuse fapte de corupție și sustragere de documente. ,

Panait ar fi refuzat să-l pună sub învinuire pe Lele, în lipsa unor probe concludente, iar la nici o lună de la primirea cazului s-a sinucis. În august 2002, cazul a fost clasat, după ce o „expertiză psihiatrică post-mortem” ar fi dovedit că magistratul s-a sinucis pe fondul unei labilități psihice. Nu s-a cercetat varianta înlesnirii sau determinării sinuciderii. ,

Cazul poetului bucovinean Paul Celan

Numele său real a fost Paul Peisah Antschel și s-a născut la Cernăuți, într-o familie de evrei, într-o perioadă în care Bucovina de Nord făcea parte din România, fiind considerat unul dintre cei mai mari poeți moderni români.

Ambii părinți ai lui Celan au murit în timpul Holocaustului. Moartea lor, în special a mamei sale, l-ar bântui tot restul vieții. Celan însuși a petrecut ultimii ani ai războiului ca muncitor forțat într-o tabără de internare din Transnistria. Celan a avut o viață grea, suferind de o depresie, instalată după ce Claire Goll, soția poetului Yvonne Goll, l-a acuzat pe Celan că a plagiat din lucrările soțului ei, pe care Celan le-a tradus. În urma spitalizării sale după o tentativă de sinucidere din anii '60, Gisèle a cerut ca Celan să se mute din casa familiei.

Poetul și-a petrecut ultimii ani singur, lipsit de familie și prieteni . Durerea lui a fost sursă de inspirație pentru poemele finale, scrise în această stare. Până la urmă, Celan s-a sinucis, înecându-se în râul Sena, chiar în afara apartamentului său din Paris, în aprilie 1970.

Filmul "Die Geträumten/Cei visați" îi are ca protagoniști pe poeții Paul Celan și Ingeborg Bachmann. Povestea lor de dragoste, în același timp dramatică, începe în 1948, pe când Bachmann are 22 de ani, iar Celan – 27. Sinuciderea lui Celan la Paris, în 1971, va pune capăt acestei istorii. Pentru Ingeborg, Paul este iubirea vieții ei, deși îl va privi întotdeauna ca pe un străin, nutrind întrucâtva chiar și temeri față de el.

După enumer area filmelor de mai sus, putem vorbi despre nevoia existenței unor norme etice în privința expunerii din partea presei a știrilor legate de suicid, dar și expunerea fenomenului prin prisma cinematografiei.

Deși spectatorii caută senzaționalul, la fel ca violența, abuzul sexual sau tragediile, suicidul nu este un spectacol. Descrierea detaliată a modului în care cineva s-a sinucis, precum și publicarea imaginilor explicite de la locul faptei au fost denunțate de multe ori deja de specialiști drept detalii nerelevante și periculoase, care pot stimula „comportamente imitatoare”.

Prin acest tip de excese, jurnaliștii riscă să retraumatizeze rudele, care sunt atât adulți, cât și copii. În încercarea de a elucida cauzele, uneori reporterii uită că suicidul nu are niciodată o singură cauză. De aceea, prezentarea – chiar și în urma unei documentări temeinice – a unei singure cauze drept mobil este cel puțin un act de superficialitate și neprofesionalism.

Ghidul de Stil cu norme etice pentru jurnaliști , elaborat de Asociația Presei Independente (API), le recomandă jurnaliștilor să evite mediatizarea sinuciderilor, deoarece acesta este un eveniment mult prea personal.

Capitolul VI

Sacralitatea suicidului. Între ocultism, magie inițiatică și știință.

,,Death is the same for us all. It is how we leave Life that makes the difference. You must be able to die to the profane world,in order to be born again in the Cosmic World.’’

,,Moartea este aceeași pentru noi toți. Este despre modul în care părăsim Viața, care face diferența. Trebuie să fii capabil să mori în lumea profană, pentru a te naște din nou în Lumea Cosmică.’’ – Ritual for the Donning of the Talar and the Cross

Ordinul Templului Solar (Ordre du Temple Solaire)

Prescurtat O.T.S, cult și sectă religioasă, a fost înființat la Geneva de către Joseph Di Mambro and Luc Jouret în 1984.

În octombrie 1994, cincizeci și trei de membri ai acestui ordin din Elveția și Québec (Canada) se sinucid în masă. Poliția a găsit corpuri carbonizate printre ruine. Alți trei membri fuseseră înjunghiați, înainte de a lua foc.

Focul a început într-o localitate din cantonul Fribourg, acolo unde era unul din centrele Templului Solar din Elveția. Ulterior au mai fost găsite alte 23 de cadavre într-o cameră care fusese convertită într-un templu. Unii membri fuseseră împușcați; mulți alții au fost găsiți cu capetele lor în pungi de plastic. Simultan, în cantonul elvețian Valais , poliția a găsit alte 25 de cadavre în 3 cabane incendiate. Rolul incendiilor a fost să distrugă orice posibilă urmă din interiorul centrelor, dar câteva documente au rămas intacte. Printre aceste documente a fost găsit și un Testament adresat simpatizanților ordinului ,,Pentru toți cei care încă mai pot înțelege vocea înțelepciunii’’/ To All Those Who Can Still Understand the Voice of Wisdom,’’ instigând membrii să aleagă aceeași cale. Motivul suprem pentru care aceștia s-au sacrificat în masă a fost descris de aceștia ca o „tranziție către Sirius” sau o călătorie sufletească, împuternicindu-i pe membrii să-și asume glorioasele lor „corpuri solare” pe steaua Sirius.

Nu a trecut mult timp și în decembrie 1995 a avut loc o altă sinucidere în masă, semn că membrii au răspuns pozitiv invitației. Au fost raportați dispăruți din propriile case, 16 membri rămași în viață din Europa (Franța și Elveția). Treisprezece adulți și trei copii au fost găsiți ulterior morți într-o pădure din sud-estul Franței. În urma investigațiilor s-a concluzionat că majoritatea consumaseră substanțe ilegale, înainte să se sinucidă, iar doi dintre cei 16 membri și-au turnat benzină peste corpuri, și-au dat foc și apoi s-au împușcat. În martie 1997 în Québec cinci adulți și trei adolescenți au încercat să se sinucidă, dar încercarea a eșuat deoarece adolescenții și-au convins părinții că vor să trăiască și au fost lăsați să plece, fiind găsiți mai târziu dezorientați și sub influența stupefiantelor. Adulții în schimb, au finalizat planul, sfârșind în casa pe care au incendiat-o, cadavrele acestora fiind găsite formând o cruce.

Figura 9 una din casele incendiate aparținând O.T.S

A fost găsită o notă care descria credința grupului că moartea pe pământ duce la o tranziție către o nouă planetă unde viața lor ar continua.

Figura 10 O revistă săptămânală elvețiană L’llustré care prezintă fotografii din cadrul ceremoniilor O.T.S

Este evidentă conexiunea și credințele grupului, cu doctrinele Cavalerilor Templieri. Unii observatori au remarcat că cele 53 de decese O.T.S din octombrie 1994 au reprezentat aproape sigur o încercare de a imita cele 54 de morți templiere originale.

Deși o organizație secretă, templierii originali cavaleri erau aproape cu siguranță creștinii ortodocși. Cu toate acestea, secretul lor – în combinație cu acuzațiile de erezie au fost împotriva lor în secolul al XIV-lea , permițând ezotericilor de mai târziu să ipoteze că ordinul era în secret un grup ezoteric-magic.

Massimo Introvigne, un savant al mediului magic occidental, observă că majoritatea grupurilor neo-templiere moderne își urmăresc originea în Ordinul Templul fondat în 1805 de Bernard-Raymond Fabré-Palaprat. „Acest francez medic și francmason a pretins că reprezintă o succesiune neîntreruptă a„Marilor Maeștri templieri, care funcționează în secret de la suprimarea Ordinului medieval în secolul al XIV-lea, ”(Introvigne 2000: 140).

Este interesant de menționat că aceeași tradiție neo-templieră care i-a atras pe fondatorii Templului Solar, informează Templarismul ficțional găsit în romanul cel mai vândut al lui Dan Brown- The Da Vinci Code (2003).

Tot Introvigne descrie ordinul ca fiind organizat în stilul ,,Chinese Box,’’, având mai multe straturi. Partea externă, semi-publică alcătuită din clubul numit Amenta (redenumit Atlanta) a cărui atribuție era să recruteze potențiali membri pentru următorul nivel, de această dată un cerc închis – Clubul Archedia, fondat în 1984. Al treilea și ultimul strat a fost reprezentat de International Order of Chivalry Solar Tradition , destinat să funcționeze doar cu un grup limitat de membri atent selectați, care mai târziu și-a schimbat numele în Order of the Solar Temple.

Pentru membrii O.T.S , moartea este doar o tranziție. Învățăturile eclectice ale organizației au o fundație clară în spiritualitatea ocultă. Organizat în trei grade (Freres du Parvis,Chevaliers d’Alliance și Freres des Temps Anciens), ordinul făcea posibilă ascensionarea pe scara ierarhică doar prin diverse ritualuri de inițiere. Introvigne descrie că parte din aceste ritualuri includeau folosirea magiei sexuale,în care cuplurile practicau ingestia spermei.

Următorul exemplu este cel al Aleister Crowley (1875-1947), celebrul ocultist, poet, fondator al religiei Thelema de origine engleză a fost renumit și pentru înscenarea suicidului.

Situat în Portugalia, Boca do Inferno este locul în care Crowley și-a înscenat moartea în 1930. Cu ajutorul poetului portughez Fernando Pessoa, el a fost capabil să creeze impresia unei sinucideri (inspirat poate de moartea a filosofului grec Empedocles, care s-a aruncat într-un vulcan). Pessoa a înmânat nota de sinucidere a lui Crowley ziarelor și poliției, explicând în mod util simbolurile Thelema. Crowley a reapărut trei săptămâni mai târziu, la deschiderea unei expoziții a lucrărilor sale într-o galerie din Berlin, ceea ce sugera că această întreagă afacere a fost mai multă cascadă publicitară decât orice altceva. În prezent, există o mică placă albă montată pe stânca care comemorează evenimentul. Acesta spune povestea pseudo-suicidului și oferă textul notei de sinucidere a lui Crowley: „Não Posso Viver Sem Ti. A outra „Boca De Infierno” apanhar-me-a sera tao quente como a tua ”, care se traduce aproximativ în „ Nu pot trăi fără tine. Cealaltă gură a iadului care mă va prinde nu va fi la fel de fierbinte ca a ta. "

Figura 11 Fragment din scrisoarea originală

În perioada 1838-1970, o anumită terminologie și simbolistică „templieră” era la modă într-o serie lungă a mișcărilor oculte de diferite origini. Unele dintre cele mai relevante exemple, Ordo Templi Orientis (OTO), a fost fondat de un austriac Carl Kellner și făcut faimos mai târziu englezul Aleister Crowley în lumea magiei ceremoniale.

Jorg Länz von Liebenfels fondează în cadrul „Ariosophy” – Ordo Novi Templi (ONT) a fost fondat în 1907, o versiune rasistă a rosicrucianismului și cu valențe teosofice, care au avut ulterior o influență reală, dar deseori supraestimată pentru Nazism. În toate aceste grupuri, simbolurile „templiere” erau mai mult sau mai puțin proeminente și au fost utilizate unul lângă altul cu alte simboluri de natură diferită, în cadrul viziunilor lumii care diferă de cele ale Ordinului Templier fondat de Fabré Palaprat.

Capitolul VII

Suicidul în presa interbelică românească

Anexă documentară – Ilustrații

Voi încheia lucrarea, prezentând câteva ilustrații, publicate în Ziarul Lumea din anul 1937, care arată că fenomenul suicidar era prezent și perioada interbelică, iar presa de la vremea respectivă publica aproape săptamânal articole cu persoane care alegeau sa se sinucidă din diferite pături sociale. De remarcat este și limbajul folosit în perioada interbelică.

Documentarea a fost făcută în cadrul B.C.U. Iași.

Figura 12

Figura 13

Figura 14

Figura 15

Figura 16

Figura 17

Figura 18

Figura 19

Figura 20

Figura 21

Figura 22

Figura 23

Figura 24

Figura 25

Figura 26

Figura 27

Figura 28

Figura 29

Figura 30

Capitolul VIII

Concluzii și discuții

Este suicidul moral și în ce măsură rămâne o întrebare deschisă ? Dogmele „morale” actuale, cum ar fi Jurământul Hipocratic sau Declarația de la Geneva, se opun unei viziuni deschise a societății. Probabil vom asista în viitor la o schimbare de paradigme în următoarele decenii.

Medicii au datoria să elimine durerea și suferința, nu persoana cu durerea și suferința. Soluțiile pentru suferință constau în îmbunătățirea îngrijirii paliative și a condițiilor sociale și abordarea motivelor solicitărilor suicidului asistat. Acestea nu ar trebui să includă schimbarea practicilor medicale pentru a permite suicidului asistat.

Realizând mental o radiografie a prezentului, observăm că pandemia reprezintă cel mai intens dezbătut subiect al momentului care a afectat toate sferele vieții. În urma acestui fenomen s-au raportat un număr crescut de cazuri de suicid. Între timp au apărut în baza de literatură științifică Pubmed articole cu referire la acest aspect. Cu toate acestea, puține cazuri au fost raportate în întreaga lume în care oamenii de teamă să nu fie infectați cu COVID-19, stigmatizați social, sau din cauza izolării, depresiei, anxietății, dezechilibrului emoțional, nesiguranței financiare s-au sinucis.

Creșterea peste măsură a șomajului, de obicei în contextul unor condiții economice instabile sau în declin, este legată puternic cu creșterea ratelor de suicid; schimbările de amploare în ciclul economic determină cele mai ample creșteri ale sinuciderilor.

Cu toate acestea este incontestabilă creșterea numărului de evenimente suicidare la nivel mondial. Cu toate acestea, psihologia de bază și incapacitatea persoanei și a societății de masă de a face față situației sunt factorii majori din spatele acestei ,,pandemii de suicid’’ COVID-19. Persoanele cu o sensibilitate emoțională crescută trebuie să stabilească mai întâi limita consumului de știri legate de COVID-19 de pe platforma locală, națională, internațională, socială și digitală, iar sursele trebuie să fie autentice precum OMS.

Un alt factor important de menționat este legat de suicidul în rândul personalului medical, în același context, al pandemiei. În Italia, de exemplu au fost raportate mai multe sinucideri în rândul doctorilor și al asistentelor, cel mai probabil pe fondul extenuării și al dimensiunilor tragediei. Toate acestea sunt corelate cu nivelul de stres ridicat, în cadrul căruia poate să apară și sindromul Burnout.

Se adâncește lumea în sinucidere?

Este doar una din întrebările deschise și fără limite în răspuns.

O altă latură a fenomenului suicidalității care merită explorată este suicidul în rândul animalelor. Puține investigații empirice au fost efectuate pe acest subiect. Există însă, o similitudine între comporamentul observat în regnul animal, în particular la animalele ținute în captivitate sau supuse unui stres continuu (animalele fără adăpost) și compotamentul suicidar la oameni. Modelele de animale au contribuit la studiul comportamentelor umane normale și patologice. Așadar, descoperirea unor corelații cu privire la comportamentul suicidar în rândul animalelor ar putea fi o contribuție valabilă în domeniu.

Așadar, ajungând la un consens în urma acestei lucrări, fiecare dintre noi are liberul arbitru să decidă în funcție de capacitățile sale și deschidere .

Indiferent de poziția individuală a unei persoane asupra acestui subiect, nimeni nu trebuie judecat. Ca ființe,indiferent de sistemul de valori și credințe cărora aparținem, trebuie să avem respect pentru viață , pentru cunoaștere, pentru a atinge o stare de iluminare. Nimic din toate acestea nu poate fi realizabil, fără șlefuirea permanentă a interiorului.

În încheiere , am simțit nevoia să adaug acest citat :

,,Dacă ne dorim cu adevărat putem vedea amiaza vieții…Acel moment strălucitor din miezul zilei cînd facem bilanțul trecutului și încercăm să dăm un sens existenței noastre.’’

BIBLIOGRAFIE