Revocarea Voluntara a Legatelor Analiza din Perspectiva Teoretica Si Jurisprudentiala
=== 9717999d544596244b32be09a895b3957f10f87c_161385_1 ===
CAPITOLUL I
NOȚIUNI GENERALE DESPRE MOȘTENIRE
1.1. Noțiunea de moștenire
Precum orice transmisiune, și moștenirea stabilește legături între două entități: cea ale cărei drepturi și obligații se transmit (defunctul de cuius, autorul), respectiv cea care primește (avândul-cauză). În timp ce autorul este întotdeauna o persoană fizică avându-cauză poate fi o persoană fizică, o persoană juridică, inclusiv statul sau unitățile administrative-teritoriale .
În materie succesorală, aceștia sunt desemnați însă prin termeni specifici: moștenitorii legali sau testamentari, desemnați de lege sau prin testament, sunt cei care primesc bunurile defunctului, numit în mod tradițional de cuius prin abrevierea formulei is de cuius successionis agitur-cel despre a cărui moștenire este vorba.
Astfel definită, moștenirea constituie una dintre modalitățile de dobândire a proprietății, alături de altele, cum ar fi convențiile sau prescripția achizitivă.
Trebuie menționat faptul că nu doar cauza declanșatoare a transmisiunii, și anume moartea unei persoane, face diferența între moștenire și celelalte moduri de dobândire a proprietății.
Distincția fundamentală constă în aceea că transmisiunea patrimoniului succesoral este o transmisiune universală-cuprinde totalitatea drepturilor și obligațiilor aparținând lui de cuius, care au valoare economică, pe când transmisiunile inter vivos nu pot opera, în principiu, decât cu titlu particular. În mod evident, nu se transmit mortis causa drepturile și obligațiile nepatrimoniale, drepturile cu caracter viager-dreptul de uzufruct, uz sau abitație, o creanță de rentă viageră sau de întreținere-dreptul la pensie, obligații legate de calitatea personală a defunctului, cum ar fi obligația legală de întreținere etc.
Determinarea consecințelor morții asupra patrimoniului defunctului și, în special, identificarea persoanelor care sunt beneficiarele transmisiunii mortis causa fac obiectul devoluțiunii moștenirii.
Conturarea efectelor acestei instituții a dreptului civil a reprezentat, de-a lungul timpului, o sarcină deosebit de dificilă. Dreptul succesoral nu a fost, la originea sa, legat de dreptul de proprietate, așa cum este astăzi.
De fapt, acesta este anterior raporturilor de proprietate, întrucât apariția sa se circumscrie cultului strămoșilor. Prima sursă a dreptului succesoral a fost una religioasă. Transmiterea bunurilor lăsate de către cei decedați a dobândit conotații juridice doar după dezvoltarea proprietății, mai întâi familiale și mai apoi individuale. Mai precis, este vorba despre momentul în care fiecare familie ce aparținea aceluiași clan sau aceluiași trib începe să posede un patrimoniu distinct de cel al altor familii. Astfel, principiul care a animat în mod constant de-a lungul istoriei regimul juridic al succesiunilor este cel al unității patrimoniului familiei.
Alături de succesio in bonis, trebuie avut în vedere că există și o succesio in dignitatibus, o succesiune a drepturilor extrapatrimoniale, a reputației, a prestigiului, a avantajelor de altă natură decât a bunurilor și a creanțelor. Acest complex al consecințelor inerente dispariției fizice a unei persoane leagă fundamental ideea de succesiune de cea de ereditate biologică și, deci, de prevalență a rudelor în alegerea moștenitorilor. Totodată, rămâne deschisă și calea unei așezări a fundamentelor succesiunii exclusiv pe referințele sale economice, cu consecința firească a îndepărtării justificărilor și ordinii morale a familiei.
Articolul 46 din Constituția României dispune că „Dreptul la moștenire este garantat”; lipsa detaliilor referitoare la titularii dreptului, la obiectul său și la modul de funcționare a protecției creează însă incertitudine în legătură cu efectele juridice concrete ale dispoziției citate.
1.2. Felurile moștenirii
Dispozițiile art. 955 alin. 1 NCC consacră existența în dreptul nostru a moștenirii legale și a celei testamentare.
Din exprimarea noului Cod civil rezultă preeminența moștenirii legale: aceasta constituie regula, pe când moștenirea testamentară reprezintă excepția. Această viziune este una de tradiție în dreptul nostru, preferința pentru moștenirea legală fiind fundamentată pe concepția existenței unei obligații a defunctului față de familia sa și pe imperativul respectării rezervei succesorale chiar împotriva voinței lui de cuius.
Moștenirea este legală dacă și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite persoanelor prevăzute de lege, în ordinea și în cotele determinate de lege. Denumită și moștenire ab intestat, regulile ei se aplică în următoarele cazuri:
De cuius nu a lăsat testament sau, deși a lăsat testament, acesta nu conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea patrimoniului succesoral, însă acestea nu produc efecte, în tot sau în parte;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea numai a unei părți din patrimoniul succesoral;
a lăsat testament ce conține dispoziții privitoare la transmiterea întregului patrimoniului succesoral, însă există moștenitori rezervatari care vor și pot să vină la moștenire.
Moștenirea este testamentară atunci când și în măsura în care patrimoniul succesoral se transmite potrivit dispozițiilor testamentare ale celui despre a cărui moștenire este vorba.
Devoluțiunea succesorală rămâne una testamentară și atunci când succesiunea este culeasă de către persoanele care ar fi venit la moștenirea lui de cuius și dacă s-ar fi aplicat regulile devoluțiunii legale, însă cotele ce le culeg acestea sunt altele decât cele prevăzute de lege. De exemplu, testatorul dispune ca patrimoniul succesoral să se transmită către cei trei descendenți de gradul întâi, dar nu în mod egal, însă cu respectarea rezervei succesorale a fiecăruia dintre ei.
Preferința legiuitorului pentru una dintre cele două moșteniri nu se manifestă însă prin excluderea, de plano, a celeilalte.
Alineatul 2 al art. 955 NCC confirmă în mod expres ipoteza coexistenței moștenirii legale cu cea testamentară.
Iată câteva cazuri în care moștenirea legală coexistă cu cea testamentară:
dacă de cuius a instituit unul sau mai multe legate universale, dar acestea afectează drepturile moștenitorilor rezervatari care vor și pot să vină la moștenire;
dacă de cuius a instituit doar legate cu titlu universal ce nu epuizează întreg patrimoniul succesoral (transmisiunea moștenirii va fi testamentară în limitele legatelor și legală pentru rest);
dacă de cuius a instituit legate cu titlu particular care au ca obiect un drept real asupra unui bun individual determinat.
Moștenirea testamentară va înlătura succesiunea legală dacă nu există moștenitori rezervatari, iar testatorul a instituit unul sau mai multe legate care epuizează întregul patrimoniu succesoral.
Analiză istorică sintetică a institutiei succesiunii testamentare
Originea testamentului și a devoluțiunii succesorale testamentare se regăsește în antichitate, testamentul fiind întâlnit în Egiptul Antic, în Israel în timpul lui Moise, în Sparta, în Atena unde a fost introdus în timpului lui Solon și în triburile germanice.
În Roma antică, testamentului i s-a acordat o atenție deosebită, considerându-se o dezonoare de a muri fără testament. Testatorul era comparat cu un rege care poruncește: „Dicat testator et erit lex voluntas ejus”. Rațiunea pentru care se acorda o exclusivitate și mai târziu preeminență testamentului este explicată de o lege din Codul lui Justinian: „Din tot ce se poate refuza mai puțin oamenilor, este facultatea unui muribund de a avea o ultimă voință, el care în curând nu va mai avea niciuna”.
Denumirea de testament vine de la testatio – mărturisire și mens – minte.
Libertatea sau dreptul unei persoane de a testa, în anumite perioade istorice a fost contestat și chiar desființat, fiind consecința directă al negării dreptului de proprietate privată.
În sistemul de drept românesc, dreptul la moștenire cunoaște o reglementare constituțională, fiind prevăzut în mod expres în art. 42 din Consituție, conform căruia „Dreptul la moștenire este garantat”. Dată fiind importanța deosebită pe care o prezintă dreptul la moștenire, legiuitorul a înțeles să-l reglementeze într-un text distinct, având în vedere faptul că dreptul la moștenire a figurat inițial în proiectul Consituției în art. 41 alin. (2), text care se referea la garantarea dreptului de proprietate și a creanțelor asupra statului.
Patrimoniul succesoral se poate transmite nu numai în temeiul legii, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, concretizată într-un testament, situație în care moștenirea este testamentară.
Codul nostru civil nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală (nemo partim testatus partim intestatus decedere potest), permițând în acest mod coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
În sistemul de drept românesc, moștenirea legală reprezintă regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, existând posibilitatea ca aceasta să fie înlăturată, în totalitate sau parțial prin actul juridic de ultimă voință a lui
de cuius. Considerăm util să precizăm faptul că, în materie succesorală figurează principiul libertății testamentare, care presupune posibilitatea fiecărei persoane capabile de a lăsa sau dimpotrivă, de a nu lăsa un testament și, drept consecință, de a dispune în acest mod de patrimoniul său pentru caz de moarte.
Această libertate despre care facem vorbire, nu este una absolută, întrucât prin lege sunt prevăzute anumite limitări, cea mai importantă, în opinia noastră fiind instituția rezervei succesorale, care are drept scop protejarea anumitor categorii de moștenitori legali, rezervă care nu poate constitui obiectul unor liberalități, indiferent dacă este vorba de liberalități făcute în timpul vieții, cum ar fi spre exemplu donațiile, fie pentru cauză de moarte, cum ar fi spre exemplu legatele.
CAPITOLUL II.
REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA MOȘTENIREA TESTAMENTARĂ
2.1. Noțiunea și cuprinsul testamentului
În conformitate cu dispozițiile art. 955 alin. (1) NCC, patrimoniul defunctului se poate transmite nu numai în temeiul legii, dar și în temeiul voinței celui care lasă moștenirea, manifestată prin testament, caz în care moștenirea este testamentară.
Tot în spiritul legii este posibilă și coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
La nivelul literaturii de specialitate s-a subliniat că legislația noastră civilă nu a păstrat principiul roman al incompatibilității moștenirii testamentare cu cea legală consacrând – iar dacă există moștenitori legali rezervatari impunând chiar – coexistența moștenirii legale cu cea testamentară.
Așadar, se poate conchide că în dreptul nostru moștenirea legală reprezintă regula și constituie dreptul comun în materia transmiterii patrimoniului succesoral, ea poate fi înlăturată – în tot sau în parte – în condițiile sau în limitele prevăzute de lege, prin testamentul lăsat de către de cuius.
Rezultă că legea consacră principiul libertății testamentare, libertate la care nu se poate renunța, în sensul că orice persoană capabilă este liberă de a lăsa (sau a nu lăsa) un testament și de a dispune, pe această cale, de patrimoniul său pentru caz de moarte (mortis causa).
Însă, se impune a menționa că la nivelul dreptului nostru libertatea testamentară nu este absolută, legea consacrând imperativ anumite îngrădiri, cea mai importantă fiind instituția rezervei succesorale prevăzută în favoarea unor moștenitori legali și care este sustrasă actelor liberale ale celui care lasă moștenirea, fie că este vorba de liberalitățile făcute în timpul vieții (donații) sau de cele pentru cauză de moarte (legate).
Spre deosebire de art. 802 C.civ., art. 1034 NCC stabilește că testamentul poate avea ca obiect nu numai dispoziții privitoare la bunuri, ci și orice altă dispoziție de ultimă voință, chiar dacă nu are caracter patrimonial.
În concepția tradițională, testamentul, ca orice act juridic, are atât înțelesul de operație juridică-negotium juris, cât și semnificația de înscris. În consecință, legatele și celelalte dispoziții testamentare sunt considerate doar clauze ale testamentului, fiecare având însă o existență juridică independentă. Într-o altă viziune, a testamentului formă-juridică, acesta nu mai este privit ca un act juridic, o operație juridică, ci numai ca un înscris instrumentum, o formă pe care trebuie să o îmbrace unele acte juridice pentru a avea existență testamentară.
În acest caz, fiecare legat în parte, precum și orice altă dispoziție testamentară, sunt privite ca acte juridice distincte, testamentul fiind doar înscrisul destinat a le exterioriza.
Sub marginala „Noțiune”, art. 1034 NCC prevede că „ testamentul este actul unilateral, personal și revocabil prin care o persoană, numită testator, dispune, în una dintre formele cerute de lege, pentru timpul când nu va mai fi în viață”. Considerăm, alături de alți autori, că suntem în prezența unei definiții legale, și nu a unei prezentări a noțiunii testamentului. Susținem acest punct de vedere, întrucât precizarea noțiunii unei instituții este un demers mai cuprinzător, care presupune evidențierea, într-un context mai larg, a mai multor aspecte și trăsături identice acelei insituții, urmând ca, dintre acestea, definiția să le rețină pe cele mai importante și fără de care aceasta nu ar putea fi înțeleasă în esența sa.
În vechiul Cod civil, definiția testamentului se regăsea în art. 802, potrivit căruia „testamentul este un act revocabil prin care testatorul dispune, pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul său”. Acestei definiții i-au fost aduse anumite critici, întrucât restrânge înțelesul testamentului doar la legat, iar într-o interpretare literală, s-ar ajunge la concluzia că nu poate fi vorba de testament în cazul unui act juridic mortis causa prin care nu s-ar dispune de avere, ci care ar cuprinde alte manifestări de voință ale celui care l-a întocmit.
Noul Cod civil, soluționează această problemă prin două texte de lege distincte, și anume: art. 1034 C. civ., care conține definiția legală a testamentului și art. 1035 C. civ.,
cu titlul indicativ „Conținutul testamentului”, potrivit căruia „testamentul poate să conțină dispoziții referitoare la partaj, revocarea dispozițiilor testamentare anterioare, dezmoștenire, numirea de executori testamentari, sarcini impuse legatarilor sau moștenitorilor legali și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”.
Aceste dispoziții, care sunt enumerate enunciativ, și nu limitativ de art. 1035 NCC sunt acte juridice cu natură și finalitate diferite, și care sunt precizate în mod expres, pot face parte din cuprinsul testamentului.
Potrivit art. 1035 NCC obiectul dispozițiilor testamentului poate privi întreg patrimoniul succesoral-legat universal, o fracțiune a acestuia-legat cu titlu universal sau bunuri privite individual-legat cu titlu particular.
Din textul legal rezultă că obiectul principal al testamentului îl constituie legatele, care sunt dispoziții referitoare la patrimoniul succesoral (legate universale sau cu titlu universal) sau la bunurile ce fac parte din acel patrimoniu (legate cu titlu particular), cărora li se adaugă dispoziții privitoare la desemnarea directă sau indirectă a legatarului.
Pentru valabilitatea acestor dispoziții, se cere în mod expres ca desemnarea legatarului să se facă în condițiile art. 989 NCC. De asemenea, testamentul poate conține exheredâri ale moștenitorilor legali, sarcini impuse moștenitorilor, inventarul și descrierea patrimoniului lui de cuius, partaje de ascendent, recunoașterea unor datorii, precum și prevederi de modificare sau revocare a dispozițiilor mortis causa anterioare.
Existența testamentului nu este condiționată de conținutul patrimonial: acesta poate cuprinde numirea de executori testamentari, desemnarea de tutori, recunoașterea de către mamă a copilului trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau de către tată a copilului din afara căsătoriei, alte dispoziții de ultimă voință, cum ar fi cele privitoare la funeralii sau cele cu titlu de dorință sau recomandare, cunoscute sub denumirea de dispoziții precative. Una dintre noile instituții prevăzute de Noul Cod civil, care poate îmbina în mod complex cele două tipuri de conținuturi, este fundația testamentară menționată de art. 208. Se impune a menționa că dispozițiile art. 1035 NCC nu sunt limitative.
2.2. Caracterele juridice ale testamentului
În cuprinsul articolului 1034 NCC sunt enumerate următoarele caractere juridice ale testamentului:
act juridic unilateral, întrucât este expresia unei singure voințe; voința testatorului este producătoare de efecte juridice, indiferent de atitudinea moștenitorilor și înainte de acceptarea legatului; testamentul și eventuala acceptare a legatului sau a altor dispoziții testamentare sunt acte unilaterale distincte, cu efecte proprii fiecăruia și nu se unesc în sensul formării unui act juridic bilateral;
Fiind un act juridic, testamentul trebuie să îndeplinească toate condițiile de fond cerute pentru valabilitatea actelor juridice, respectiv consimțământ, capacitate, obiect și cauză. În plus, în măsura în care va conține unul sau mai multe legate testamentul va trebui să îndeplinească și condițiile cerute de lege pentru liberalități..
Manifestarea de voință aptă de a produce efecte juridice este cea a testatorului, fără a avea vreo importanță manifestarea de voință ulterioară a beneficiarilor testamentului.
Prin urmare, testamentul produce efecte juridice prin simpla și singura manifestare de voință a celui care l-a întocmit. Numai executarea dispozițiilor sale, făcută ulterior decesului testatorului, stă în puterea beneficiarilor, aceștia putând să accepte sau să refuze legatul, ceea ce, ca și consecință juridică, se poate traduce în eficiența sau ineficienta dispozițiilor testamentare. Validitatea prin ea însăși a testamentului nu este însă influențată de poziția adoptată de legatari la momentul întocmirii acestuia.
act juridic solemn, trebuind să fie încheiat în formele prevăzute de lege, sub sancțiunea nulității;
Codul civil permite testatorului încheierea actului său numai în formele permise de lege. Este adevărat că limitele legale sunt destul de permisive, dând posibilitatea testatorului să-și exprime voința în diverse forme, în funcție de posibilitățile pe care le are și de condițiile în care acționează. Este la fel de adevărat că există și textul art. 1050 NCC referitor la conversia testamentului nul pentru vicii de formă. Deducem, deci, că forma solemnă, a cărei nerespectare este sancționată cu nulitatea absolută a actului, este prevăzută de lege în scopul de a apăra exprimarea voinței testatorului, iar nu în scopul de a-i restrânge posibilitățile de manifestare.
Unul dintre „clasicii” studiilor referitoare la moștenire spunea că „voința testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme, statornicite de lege în scopul de a asigura, pe de o parte, neatârnarea voinței testatorului și, pe de altă parte, certitudinea declarației de ultimă voință”.
Testamentul a fost totdeauna un act solemn, având de respectat condiții mai mult sau mai puțin dificil de îndeplinit, dar care, indiferent de conținutul lor, au avut ca și consecință a nerespectării sancțiunea nulității absolute a actului. Niciodată, nici cel mai elementar sistem de drept, nu a ignorat importanța unor ultime decizii, luate de o persoană pentru momentul încetării sale din viață, astfel încât, încă de la apariția sa, testamentul a fost obligatoriu subordonat unor cerințe de formă imperative, statuate pentru însăși existența sa valabilă.
Forma solemnă este prin urmare un „element de structură, o condiție esențială a actului juridic” fără însă ca prin ea să se încorseteze libertatea de acțiune a dispunătorului, întrucât legea recunoaște, în cadrul acestei solemnități, atât testamentul autentic cât și pe cel olograf sau privilegiat, toate aceste forme fiind, prin rigorile prescrise, manifestări diverse ale aceleiași solemnități.
Pe cale de consecință, datorită variantelor pe care legea le include, forma solemnă este departe de a împiedica manifestarea voinței testatorului. Mai mult, putem spune chiar că legiuitorul a fost deosebit de atent în reglementarea cât mai completă a diferitelor situații în care se poate afla o persoană, astfel încât orice să aibă posibilitatea de a testa atunci când dorește să o facă.
act juridic personal, neputând fi încheiat prin reprezentare, fie ea legală sau convențională; în egală măsură, testamentul este și un act juridic individual, în sensul că trebuie să exprime voința unei singure persoane; din caracterul personal al testamentul mai rezultă și caracterul individual în sensul că acest act juridic exprimă voința unei singure persoane.
Caracterul personal al testamentului se justifică prin importanța pe care acesta o are precum și prin consecințele pe care el le implică. Astfel, având în conținutul său dispoziții de ultimă voință ale autorului, se vrea ca acestea să fie conforme cu voința internă a celui care încheie actul și să reprezinte exact ultimele sale dorințe. Ori, pe de o parte, se presupune că un reprezentant poate, voit sau nu, să altereze voința testatorului sau să încheie actul necunoscând în totalitate voința acestuia și, pe de altă parte, se poate presupune că, în intervalul de timp scurs între momentul acordării puterii de reprezentare și momentul încheierii efective a unui testament, dorințele testatorului să se modifice.
Acest caracter al testamentului nu se modifică nici în cazul în care el este întocmit de o persoană lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă.
Chiar dacă această afirmație pare hazardată, iată care sunt argumentele noastre în susținerea sa. Art. 988 NCC stipulează că „cel lipsit de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități”.
Art. 984 alin. (2) NCC spune că „nu se pot face liberalități decât prin donație sau prin legat cuprins în testament”. lată, deci, că noul Cod civil nu interzice încheierea unui testament de către persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă, ci îi interzice acesteia să dispună prin liberalități. în materia pe care o analizăm liberalitatea se concretizează în legate, cuprinse în testament.
act juridic esențialmente revocabil, testatorul putând să modifice/revoce oricând testamentul, chiar și în ultima clipă a vieții sale; acest drept subiectiv civil al testatorului este de ordine publică (nu cunoaște renunțarea) și discreționar, astfel încât nu se pune problema exercitării sale abuzive;
Autorul său poate, până în ultima clipă a vieții sale, să modifice sau să revoce testamentul pe care l-a încheiat. O persoană poate, în timpul vieții sale, să întocmească, să modifice sau să revoce, ori de câte ori dorește, testamentul său, fără a suporta rigorile niciunei condiții, fără a avea nicio îngrădire, fără a i se putea atrage vreo răspundere și fără a putea fi influențată în vreun fel de terțe persoane.
Fiind un act juridic unilateral, ale cărui consecințe juridice se vor produce abia în momentul morții persoanei, fără’ a avea, deci, nici o implicație asupra circuitului juridic atâta vreme cât testatorul este încă în viață, revocarea testamentului nu poate prejudicia pe nimeni și nu poate constitui un abuz din partea celui care o face. Prin urmare, beneficiarii testamentului nu vor avea nici o acțiune împotriva testatorului rezultând din revocarea actului de ultimă voință al acestuia.
Revocarea testamentului reprezintă de asemeni un act juridic unilateral, implicând numai manifestarea de voință a testatorului și având de îndeplinit toate condițiile de fond necesare pentru valabilitatea oricărui act juridic – consimțământ, capacitate, obiect și cauză
cu singura precizare că ele se vor discuta și aprecia în funcție de momentul revocării.
Orice renunțare la dreptul de a revoca testamentul, declararea acestuia ca irevocabil precum și orice clauză sau convenție având ca obiect punerea testatorului în imposibilitatea de a revoca un testament vor fi lovite de nulitate absolută, norma încălcată având caracter imperativ. împiedicarea unei persoane în a-și revoca testamentul reprezintă, conform art. 959 lit. c) NCC, unul dintre motivele pentru care poate interveni nedemnitatea judiciară.
Normele legale de care este guvernată revocarea testamentului sunt cele ale art. 1.051-1.053 NCC care fac distincție între revocarea voluntară expresă și cea tacită, instituind, pe aceeași linie a deplinei libertăți a testatorului, posibilitatea acestuia de a reveni asupra propriei revocări, retractând-o.
Cu toate acestea, există o excepție de la caracterul revocabil al testamentului, dar nu în privința tuturor dispozițiilor cuprinse în el, ci numai în privința acelor dispoziții testamentare prin care este recunoscut un copil.
Astfel, în temeiul art. 416 alin. (3) NCC, acea dispoziție testamentară prin care este recunoscut un copil este irevocabilă. Pentru a înțelege corect această dispoziție trebuie să facem apel la caracterul de act juridic complex al testamentului. De fapt, irevocabilitatea nu se referă la testament în sine, ca și act juridic, ci la dispoziția de recunoaștere a filiației cuprinsă în testament.
Legea nu a vrut ca, prin prevederea sa, să se constituie o breșă în caracterul irevocabil al testamentului, ci a impus irevocabilitatea recunoașterii unui copil și, pentru a nu da nici o posibilitate de eludare a acestei norme imperative, a mai adăugat formula „chiar dacă a fost făcută prin testament”, știut și recunoscut fiind caracterul în principiu revocabil al acestuia.
Așa stând lucrurile, putem spune că, de fapt, prevederea referitoare la irevocabilitatea recunoașterii filiației făcută prin testament, nu numai că nu reprezintă o excepție de la caracterul revocabil al testamentului, ba reprezintă chiar o întărire și o reconfirmare a acestui caracter, norma legală având o astfel de redactare încât se constituie ca un argument favorabil revocabilității testamentului.
act juridic mortis causa, întrucât își produce efectele la moartea testatorului; legatarul nu dobândește niciun drept cât timp testatorul este în viață, neputând să facă nici măcar acte de conservare, iar testatorul păstrează nealterat ansamblul drepturilor pe care le are asupra bunurilor de care dispune prin testament.
Aprecierea valabilității testamentului se va face în funcție de momentul încheierii sale, întrucât acesta este momentul în care a fost exprimată voința testatorului și, prin urmare, toate condițiile de fond și de formă necesare se vor analiza bazându-ne pe momentul întocmirii actului.
Efectele manifestării de voință se vor produce însă numai după momentul deschiderii moștenirii, transferurile patrimoniale operând numai în acel moment.
Prin urmare, legatarii nu vor avea niciun drept asupra bunurilor cuprinse în testament atâta vreme cât testatorul este în viață, acesta păstrându-și integral toate drepturile sale asupra bunurilor respective. Tocmai de aceea înstrăinarea bunurilor cuprinse în testament este considerată de art. 1068 alin. (2) NCC drept revocare voluntară a legatului cu titlu particular.
Această caracteristică a testamentului se află la baza caracterului revocabil al său, producerea efectelor juridice fiind legată numai de momentul deschiderii moștenirii, respectiv al decesului persoanei. Până la acest moment, având în vedere lipsa efectelor juridice, o persoană va putea oricând modifica sau revoca testamentul deja întocmit.
Producerea efectelor testamentului după decesul testatorului este clar și expres prevăzută și în ultima parte a art. 1035 NCC care stabilește, principial, conținutul testamentului, într-o enumerare enunțiativă iar nu limitativă, încheiată cu sintagma „și alte dispoziții care produc efecte după decesul testatorului”.
Mai trebuie menționat că, datorită acestei caracteristici pe care o are, testamentul nu va putea cuprinde clauze care să fie executate în timpul vieții testatorului. Astfel, nu se vor admite dispoziții de tipul „las averea mea legatarului, cu condiția ca acesta să mă întrețină pe toata durata vieții mele’’, sau „las imobilul legatarului cu condiția ca acesta să plătească ratele aferente cumpărării acestuia începând de azi și până la momentul achitării integrale”.
Asemenea clauze, chiar dacă sunt executate de legatar, în afară de faptul că se opun caracterului de act pentru cauza de moarte al testamentului reprezintă convenții referitoare la o moștenire nedeschisă încă, autorul promițând practic să transfere drepturile eventuale constând în moștenirea sa, nedeschisă încă, în schimbul contraprestațiilor legatarului, efectuate din timpul vieții testatorului.
O singură dispoziție testamentară este în măsură să producă efecte juridice imediate, și anume recunoașterea unui copil cuprinsă în testament. Dată fiind natura juridică a recunoașterii filiației precum și necesitatea ca efectele sale să se producă imediat, o astfel de dispoziție, chiar cuprinsă în testament, va fi de natură să-și producă efectele fără întârziere, de îndată ce s-a luat cunoștință de ea.
Mihail Eliescu spunea, referindu-se la aceasta: „testatorul, de îndată ce a mărturisit raportul de rudenie ce îl leagă de copilul recunoscut, nu mai poate împiedica, prin voința sa, ca efectele pe care legea le leagă de filiație să se producă de îndată. Nimeni nu poate fi părinte cu termen sau sub condiție”.
Astfel, notarul public care a autentificat un testament care cuprinde recunoașterea unui copil este obligat să îl comunice, din oficiu, serviciului de stare civilă competent, conform art.416 alin. 2 NCC.
este un act juridic de dispoziție
Această caracteristică este proprie testamentului cel puțin în privința legatelor, care sunt acte juridice cu titlu gratuit, mai précis liberalități, prin care se diminuează un patrimoniu și se îmbogățește un altul, fără primirea unui contraechivalent. La fel suntem obligați a trata toate dispozițiile de natură patrimonială cuprinse în interiorul testamentului, ca de exemplu exheredările, partajul de ascendent, sarcinile impuse legatarilor etc.
În susținerea tezei se poate aduce în primul rând argumentul de text care folosește termenul „dispune", susceptibil a fi înțeles, în primul rând, prin componenta sa de „act de dispoziție” și, în al doilea rând, prin componenta sa de „prevedere”, „hotărâre”, „decizie”.
Recunoscând testamentului această caracteristică suntem obligați să-l tratăm, în materia condițiilor pe care trebuie să le îndeplinească referitor la consimțământ, capacitate și cauză, întocmai ca și pe toate celelalte acte de dispoziție. Nu vom trata în același mod acele prevederi testamentare care nu au caracter patrimonial, ci fac referire la alte chestiuni care pot fi nu numai de factură juridică ci de factură morală, socială, psihologică. Prin urmare, vom recunoaște acest caracter al testamentului, limitându-l, însă, numai la acele acte juridice cu conținut patrimonial.
2.4. Condițiile de validitate ale testamentului
2.4.1. Condițiile de fond
Ca orice act juridic, pentru a fi valabil încheiat, testamentul trebuie să îndeplinească condițiile generale de fond și de formă, cerute de lege.
Condițiile de fond specifice testamentului sunt: capacitatea de a dispune și a primi prin testament, voința liberă și neviciată a testatorului și cauza valabilă a actului juridic.
Capacitatea de a dispune prin testament și de a primi legate constituie regula în materie. Fac excepție de la această regulă persoanele pe care legea le consideră incapabile.
Incapacitatea de a dispune prin testament este prevăzută de lege pentru minorii care nu au împlinit 14 ani și persoanele puse sub interdicție judecătorească. Aceste persoane, sub nicio formă, nu pot face testament-nici prin reprezentare, nici cu încuviințarea ocrotitorilor legali și, evident, nici personal.
În general, minorul între 14-18 ani are capacitate de exercițiu restrânsă și, în principiu, poate încheia personal acte juridice, cu încuviințarea părinților sau, după caz, cu încuviințarea scrisă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute de lege, și cu autorizarea instanței de tutelă.
Ca excepție, potrivit art. 146 alin. 3 NCC, „minorul nu poate să facă donații, altele decât darurile obișnuite potrivit stării lui materiale". Tot astfel, art. 988 alin. 1 NCC dispune că persoana lipsită de capacitate de exercițiu sau cu capacitate de exercițiu restrânsă „nu poate dispune de bunurile sale prin liberalități”.
În lipsa unei dispoziții exprese, în cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că “interdicția de mai sus este aplicabilă și legatelor cuprinse în testament-ca liberalități mortis causa”.
În consecință, în principiu, minorul nu poate dispune prin legate cuprinse în testament.
Ca excepție, în cazul în care minorul se căsătorește și dobândește capacitate de exercițiu deplină, el va putea să încheie valabil liberalități (donații și testamente). Tot astfel, va putea dispune prin testament și minorul care a împlinit vârsta de 16 ani și care a dobândit capacitate de exercițiu anticipată, acordată de instanța de tutelă pentru motive temeinice.
Sancțiunea nerespectării capacității de a dispune a testatorului este nulitatea relativă, iar dreptul la acțiune al moștenitorilor este supus termenului general de prescripție.
Incapacitatea de a primi legate poate deriva din incapacitâțile speciale de a primi liberalități. Legea instituie însă și incapacități speciale în materia legatelor.
Potrivit art. 990 C. civ., sunt anulabile liberalitățile „făcute medicilor, farmaciștilor sau altor persoane, în perioada în care, în mod direct sau indirect, îi acordau îngrijiri de specialitate dispunătorului pentru boala care este cauză a decesului”.
În doctrină s-a opinat că legatarul (medicul sau farmacistul) trebuie să-l fi tratat pe bolnavul testator, iar tratamentul să fi fost continuu.
Ca excepție, liberalitățile sunt valabile, dacă au fost făcute:
soțului, rudelor în linie dreaptă sau colateralilor privilegiați;
altor rude până la al patrulea grad inclusiv, dacă, la încheierea actului, donatorul nu are soț și nici rude în linie dreaptă sau colaterali privilegiați.
Dacă dispunătorul a decedat din cauza bolii, termenul de prescripție a dreptului la acțiunea în anulare curge de la data la care moștenitorii au luat cunoștință de existența testamentului.
În cazul în care „dispunătorul s-a restabilit”, legatul devine valabil. Potrivit art. 991 NCC. sunt incapabili de a primi prin legat:
notarul public care a autentificat testamentul;
interpretul care a participat la procedura de autentificare a testamentului;
martorii, care au asistat la autentificarea testamentului (ordinar sau privilegiat);
agenții instrumentatori în cazul testamentelor privilegiate;
persoanele care au acordat legal asistență juridică la redactarea testamentului.
Sancțiunea nerespectării incapacității de a primi legatul este nulitatea relativă.
Momentul în funcție de care se apreciază incapacitatea este data deschiderii moștenirii.
Voința testatorului, liberă și neviciată.
Persoanele care nu au o voință conștientă în momentul încheierii testamentului nu pot dispune prin testament, chiar dacă nu sunt puse sub interdicție. Astfel, testamentul este valabil, numai dacă testatorul „a avut discernământ" și „consimțământul său nu a fost viciat”
În consecință, în materie testamentară nu este suficient ca testatorul să aibă capacitate de exercițiu deplină recunoscută de lege, ci mai trebuie să fi „avut discernământ” la momentul încheierii testamentului.
Astfel, prin decizia civilă nr. 430/20.11.2012 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. 19210/55/2010*, a fost respins apelul declarat de pârâta A.E. împotriva sentinței civile nr. 11700/10.12.2009 pronunțată de Judecătoria Arad în dosarul nr. 19210/55/2010 în contradictoriu cu reclamanții P.G. și P.V.
Pentru a dispune astfel, tribunalul a avut în vedere că, prin sentința apelată, prima instanță a admis acțiunea civilă exercitată de reclamanți și, pe cale de consecință, a constatat nulitatea testamentului autentic nr. 3830/08.07.2008 al BNP E.L. și valabilitatea testamentului autentic sub nr. 990/24.05.2006 al BNP S.L.C.
Urmare analizei tuturor probelor administrate în cauză, instanța a reținut în fapt că, la data de 24.05.2006, prin testamentul autentic autentificat sub nr. 990/24.05.2006 al BNP S.L.C., pârâta a testat în favoarea reclamanților P.G. și P.V., pe care i-a instituit legatari universali.
La data de 08.07.2008, pârâta a testat în favoarea lui B.M. și B.G.T., prin testamentul autentic sub nr. 3830 din 08.07.2008 al BNP E.L., instituindu-i de data aceasta pe cei doi ca și legatari universali.
Cu toate că a semnat în fața notarului testamentul autentic sub nr. 3830 din 08.07.2008 al BNP E.L., la data de 08.07.2008, pârâta A.E. a fost lipsită de discernământ și aceasta deoarece, la data de 23.02.2008, a fost examinată de către Clinica de Psihiatrie, iar în urma consultării, medicul a sesizat că sunt sesizabile lacune însemnate în gândirea sa.
Din examinarea înscrisului medical nr. 219/2008, instanța de fond a reținut că în urma consultului psihologic de la cabinetul CMI Psihologie M.R., la data de 27.05.2008,
s-a constatat că pârâta este dezorientată, că are dificultăți amnezice marcate, observându-se totodată de către psiholog că pârâta are halucinații prezente la momentul respectiv, că este în incapacitatea de anticipare a consecințelor propriilor sale acțiuni, că deteriorarea cognitivă a pârâtei este severă și că pârâta este în incapacitatea de a se administra.
Scrisoarea medicală nr. 3338921/18.06.2008, eliberată de Cabinetul neurologic către institutul de protecție a persoanelor cu handicap, evidențiază că numita A.E. a fost consultată la data de 18.06.2008 și prezenta diagnosticul de demență Alzheimer forma medie – severă – atrofie corticală difuză.
S-a constatat cu acea ocazie că boala a debutat în urmă cu 5 – 6 ani, iar simptomatic a fost constatată dezorientarea temporo-spațială marcată și dezorientarea cu privire la propria persoană a pârâtei; s-a constatat totodată că pârâta nu își poate asigura igiena personală și hrana, că a periclitat situația bunurilor personale și locuința și reprezintă un potențial pericol pentru comunitate și pentru propria sa persoană.
Medicul specialist neurolog a observat că pârâta are halucinații vizuale, că este afazică, că execută doar unele ordine simple, că nu execută ordine complicate și semicomplicate și că nu poate răspunde la întrebări simple.
Cu ocazia unei internări, comisia de internare a stabilit că pârâta are o atitudine cooperantă, colaborare dificilă datorită deficiențelor cognitive și senzoriale, că aceasta este lucidă, dar este dezorientată temporal și nu are conștiința tulburării sale psihice actuale.
Aceeași comisie a supus-o testului ceasului – pârâta reușind să totalizeze 3 puncte din 10 puncte – și testului MMSE, totalizând 16 puncte din 30 puncte.
Prin urmare, comisia a concluzionat că pârâta are capacitatea psihică de înțelegere a semnificației și înțelegere a actelor de înțeles civil mult scăzută.
Prin urmare, după cum rezultă din cele relatate mai sus, aprecierile instanței au fost în sensul că este evident că nu doar la data de 08.07.2008, ci chiar de la începutul anului 2008, pârâta nu mai dispunea de facultatea de a discerne, de a judeca și a aprecia lucrurile la justa lor valoare, cu atât mai puțin de a pătrunde semnificația unor acte juridice.
Este adevărat că modul în care Comisia medico-legală din data de 21.10.2008 și-a formulat concluziile („pârâta are capacitatea psihică de înțelegere a semnificației și înțelegere a actelor de înțeles civil – discernământul actelor de interes civil mult scăzut”) este oarecum echivoc și lasă loc la interpretări, însă, în speță, adevărul cu privire la starea de sănătate a pârâtei la data de 08.07.2008 se impune a fi stabilit în raport cu totalitatea probelor amintite, inclusiv cu probele testimoniale administrate într-un alt dosar aflat pe rolul instanței.
Or, din actele medicale analizate a rezultat că, pe durata în discuție, pârâta era o persoană cu lacune grave în gândire, dezorientată temporo-spațial și dezorientată cu privire la propria ei persoană.
Împotriva soluției a declarat apel pârâta A.E., solicitând schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii.
În dezvoltarea motivelor a arătat că motivarea instanței de fond este bazată pe declarațiile unor martori care nu au fost audiați în prezenta cauză, ci în dosarul nr. 12224/55/2008; or, această împrejurare contravine dispozițiilor art. 169 alin. (1) C. pr. civ., cu atât mai mult cu cât acei martori au fost audiați la solicitarea intimatei reclamante.
Soluția atacată este considerate netemeinică și nelegală și prin prisma faptului că instanța de fond a făcut o interpretare personală a observațiilor medicale, a raportului de expertiză medico-legală din care a extras doar anumite aspecte și a tuturor celorlalte acte medicale administrate în probațiune, descriind simptomatologia bolii de care suferă pârâta și ajungând la concluzia proprie cum că apelantei i-ar fi lipsit discernământul la momentul încheierii testamentului.
Cu alte cuvinte, instanța de fond s-a substituit atribuțiilor Institutului Medico Legal și Institutului de Medicină Legală Arad și, în ciuda concluziilor raportului de expertiză, a reținut nejustificat că pârâta nu a avut discernământ în momentul încheierii testamentului autentificat sub nr.3830/08.07.2009 de BNP E.L.
Prin urmare, deși raportul de expertiză este, la rândul său, o probă administrată într-un alt dosar, acesta este singura probă care se poate pronunța avizat și profesionist cu privire la discernământul apelantei la momentul încheierii contractului.
Analizând apelul în cadrul dat de art. 294-296 C. pr. civ. și prin prisma motivelor invocate, Tribunalul a constatat că nu este fondat, astfel:
Prima instanță a reținut o stare de fapt care se coroborează cu probele administrate în cauză și analizate în mod temeinic, examinând actele medicale privitoare la starea de sănătate mintală a pârâtei, atât anterior cât și ulterior datei de 08.07.2008, data încheierii testamentului autentic nr. 3830 al BNP E.L.
Prima instanță nu a dat interpretări personale actelor medicale, ci doar a redat, în cuprinsul hotărârii, constatările și concluziile acestora.
Este de notorietate faptul că o persoană diagnosticată cu demență Alzheimer prezintă o deteriorare mentală serioasă și care se manifestă prin lacune în gândire, dezorientare tempo-spațială, dezorientare cu privire la persoanele din jur, halucinații.
O astfel de boală, odată instalată, poate evolua sau poate rămâne la un anumit stadiu, dar nicidecum nu se poate vorbi despre o îmbunătățire a stării mentale a persoanei suferinde.
Împotriva deciziei a declarat recurs în termen pârâta, care a solicitat modificarea ei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.
În motivare, a invocat că, interpretând probele, instanțele au ignorat concluziile raportului de expertiză – probă științifică – din conținutul căruia rezultă că, deși avea discernământul mult scăzut la data încheierii testamentului, acesta nu îi lipsea; în consecință, actul nu putea fi anulat.
A invocat greșita interpretare dată de instanțe actului dedus judecății.
În drept a invocat disp. art. 304 pct. 8, 9 C. pr. civ.
Examinând recursul prin prisma criticilor formulate și în baza art. 306 alin. (2) C. pr. civ., instanța a reținut următoarele:
În primul rând, pentru considerentele ce vor fi mai jos arătate, vor fi înlăturate susținerile intimaților referitoare la împrejurarea potrivit cu care criticile recurentei vizează exclusiv aspecte de netemeinicie a hotărârii, aspecte ce nu ar putea fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. pr. civ.
În continuare, instanța reține că, pe calea cererii de chemare în judecată, reclamanții au invocat nulitatea relativă a testamentului încheiat de pârâtă pentru lipsa discernământului acesteia, această susținere fiind reiterată și cu ocazia dezbaterilor asupra fondului.
Corespunde realității că valabilitatea actului juridic presupune consimțământul valabil al persoanei care îl încheie (art. 948 pct. 2 Cod civil din 1864 în vigoare la data încheierii testamentului din 8.07.2008), și că lipsa discernământului este de natură a atrage nulitatea actului.
Calificat de art. 802 Cod civil ca fiind un act juridic, și testamentul trebuie să întrunească cerința de validitate mai sus-menționată.
Având în vedere dispozițiile art. 856 Cod civil potrivit cu care orice persoană este capabilă a face un testament dacă nu este oprită de lege, rezultă că regula este capacitatea de a dispune prin testament, incapacitatea fiind excepția.
În consecință, pentru a se dispune anularea testamentului este necesar a se dovedi în mod neechivoc lipsa de discernământ a dispunătorului.
Stabilirea fără echivoc a lipsei de discernământ presupune corecta aplicare a dispozițiilor art. 129 alin. (4), (5) C. pr. civ., art. 167 alin. (1), art. 169 alin. (1) C. pr. civ.; dată fiind împrejurarea cu care instanța a fost sesizată (discernământul pârâtei), dispozițiile art. 201 C. pr. civ. se impun a fi aplicate în cauză, părerea unui specialist fiind necesară și prevalând asupra altor probe.
Or, în cauză, deși părerile astfel exprimate sunt în sensul discernământului mult scăzut al pârâtei, lipsa totală a acestuia nu a fost științific stabilită fără echivoc.
În consecință, anulând testamentul încheiat de pârâtă la 08.07.2008 pentru lipsa discernământului pârâtei, instanțele au făcut greșita aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 948 pct. 2, art. 856 Cod civil și ale art. 129 alin. (4), (5) C. pr. civ., art. 201 C. pr. civ.
Pe de altă parte, instanța reține că este discutabil dacă un act unilateral care-și produce efectele doar după moartea dispunătorului (în speță, testamentul sus-menționat) poate fi contestat pe calea unei cereri în anulare formulată în timpul vieții testatorului.
Dată fiind soluția de menținere a testamentului autentificat la 8.07.2008 și efectele acestuia asupra testamentelor anterioare încheiate de pârâtă, văzând și că testamentul din 24.05.2006 încheiat pe numele reclamanților nu a fost contestat nici anterior și nici pe parcursul judecății, urmează a fi respinsă și cererea de constatare a valabilității testamentului ai cărui beneficiari sunt aceștia.
Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1), (2), (3) C. pr. civ. raportat la art. 304 pct. 9 C. pr. civ., instanța a admis recursul declarat de reclamant, a modificat decizia recurată, în sensul că a admis apelul reclamantului, cu consecința schimbării în parte a sentinței atacate, dispunând ca pârâta să revină la numele purtat anterior căsătoriei, acela de „Ș.”.
În principiu, voința testatorului poate fi viciată prin eroare, doi sau violență situație în care se vor aplica regulile dreptului comun.
Particularități în materie prezintă însă numai dolul, căci el este viciul cel mai frecvent și care capătă o înfățișare deosebită.
În materia legatelor, dolul se manifestă sub formă de captație sau sugestie, adică de manevre folosite pentru a determina pe dispunător să facă o liberalitate pe care altfel nu ar face-o și nici nu ar avea motiv să o facă.
De menționat că sugestia sau captația constituie o formă a dolului și va produce anularea liberalității numai dacă s-au folosit manevre viclene sau frauduloase. Acestea ar putea fi: sechestrarea dispunătorului, interceptarea corespondenței sale, îndepărtarea rudelor și a prietenilor sau insinuarea unor calomnii la adresa acestora, abuz de influență sau de autoritate etc.
În lipsa unor manevre literature de specialitate a arătat că simpla simulare fățarnică a unor sentimente de afecțiune sau prestarea unor îngrijiri interesate nu poate legitima anularea testamentului.
Se impune a preciza că dolul poate atrage anularea testamentului, chiar dacă manoperele dolosive nu au fost săvârșite de beneficiarul dispozițiilor testamentare și nici nu au fost cunoscute de către acesta.
Cauza valabilă a actului juridic are la bază intenția liberală (animus donandi) de a da, fără a urmări să primească ceva în schimb. Intenția de a gratifica este cauza abstractă și obiectivă a oricărei obligații cu titlu gratuit, este voința dispunătorului de a juca rolul testatorului.
Cauza trebuie să existe, să fie licită și morală.
Cauza ilicită și imorală atrage după sine nulitatea absolută a testamentului.
Cauza este ilicită când este contrară legii și ordinei publice. Cauza este imorală când este contrară bunelor moravuri.
2.4.2. Condițiile de formă
În dreptul nostru, voința testamentară nu produce efecte decât dacă este îmbrăcată în anumite forme impuse de lege.
Scopul formei imperative este de a asigura atât libera manifestare a voinței testatorului, cât și certitudinea declarației sale de ultimă voință.
Nerespectarea formelor strict prevăzute de lege atrage sancțiunea nulității absolute-formă cerută ad validitatem.
Dispoziția testamentară este, în concluzie, un act juridic solemn (ceea ce nu înseamnă că va trebui îmbrăcată întotdeauna în formă autentică).
Legiuitorul permite testatorului să aleagă între: două forme de testament numite „ordinare”, patru testamente autentice simplificate (testamentele privilegiate) și alte două forme simplificate de testamente.
Condițiile de formă cerute pentru orice fel de testament sunt: obligativitatea formei scrise și obligativitatea testamentului separat (oprirea testamentului conjunctiv).
Forma scrisă
În dreptul nostru, legea recunoaște valabilitatea oricărui testament numai dacă a fost făcut în formă scrisă.
Se impune a preciza că forma scrisă este prevăzută ca o condiție de valabilitate a testamentului ad solemnitatem, iar nu c ao simplă condiție de dovadă, lipsa formei scrise atrăgând nulitatea absolută a manifestării de voință.
Practic, faro îndeplinirea condiției formei impuse de lege, intenția testatorului de a dispune pentru caz de moarte nu poate fi dovedită.
Forma actului separat
A doua regulă de formă comună tuturor testamentelor este cea care oprește testamentul reciproc.
Legea interzice ca două persoane să testeze prin același act una în favoarea celeilalte sau în favoarea unei terțe persoane (testamentul conjunctiv).
Interdicția impusă de Codul civil se justifică prin preocuparea legiuitorului de a garanta caracterul unilateral și personal al testameniului, dar mai ales caracterul prin esență revocabil al acestuia. Fără această interdicție, fiecare testator nu ar putea revoca propriile sale dispoziții fără consimțământul celorlalți.
În practică, problema se pune în fața notarului public, când soții solicită să facă un testament unul în favoarea celuilalt prin același act, pentru ca niciunul să nu îl poată revoca fără consimțământul celuilalt.
Interdicția testamentului reciproc se justifică prin aceea că, în materie de testament nu se pot lua măsuri de siguranță, întrucât acestea ar contraveni, atât libertății testatorului de a reveni asupra manifestării sale de voință pentru cauză de moarte, cât și caracterului unilateral și personal al testamentului.
Sancțiune. Limite
În cazul nerespectării condițiilor generale de formă, respectiv forma scrisă și forma actului separat, precum și nerespectarea condițiilor speciale de formă cerute pentru diferitele forme de testamente sunt lovite de nulitatea absolută și, potrivit dreptului comun, constatarea nulității poate fi invocată de orice persoană interesată.
Și pentru că sancțiunea prevăzută expres de lege este nulitatea absolută ar urma ca testamentul realizat cu nerespectarea condițiilor de formă să nu producă nciun efect. Însă, autori ai literaturii de specialitate susțin că „prin extinderea unor reglementări aplicabile în materie de nulitate pentru vicii de formă, rigoarea sancțiunii este atenuată sub anumite aspecte ori devine inaplicabilă”
În conformitate cu art. 1.010 C. civ., confirmarea unei liberalități de către moștenitorii universali ori cu titlu universal ai dispunătorului atrage renunțarea la dreptul de a opune viciile de formă sau orice alte motive de nulitate, fără ca prin această renunțare să se prejudicieze drepturile terților.
Este binecunoscut faptul că moștenitori universali pot fi moștenitorii legali sau legatarii universali, iar moștenitori cu titlu universal pot fi moștenitorii legali rezervatari, adică cei care culeg doar rezerva succesorală și legatarii cu titlu universal.
Legatarii cu titlu particular nu pot confirma o liberalitate nulă. Confirmarea poate interveni numai după data deschiderii moștenirii, textul de lege făcând referire la „moștenitori”.
Confirmarea unui testament nul absolut pentru vicii de formă de către un moștenitor universal ori cu titlu universal nu dă naștere la nicio obligație pentru ceilalți, beneficiarul confirmării putând valorifica dreptul numai împotriva moștenitorului în cauză și numai pentru partea acestuia din datorie.
Reiese așadar că testamentul inform lasă în persoana moștenitorului universal ori cu titlu universal o obligație civilă naturală, care nu poate fi valorificată pe cale de constrângere (acțiune in justiție), dar dacă este executată de bunăvoie, restituirea nu mai este admisă. Confirmarea liberalității poate servi și drept cauză valabilă pentru o obligație civilă perfecta.
Sancțiunea nulității nu va intervene asupra acelor dispoziții testamentare care, potrivit legii, pot fi făcute și în altă formă decât aceea testamentară.
Autori ai doctrine consideră că “revocarea unui testament anterior printr-unul ulterior produce efecte, chiar dacă cel din urmă este nul ca testament (de exemplu, este reciproc), dar este act autentic notarial”.
În conformitate cu dispozițiile art. 1.050 C. civ., un testament nul din cauza unui viciu de formă produce efecte dacă îndeplinește condițiile prevăzute de lege pentru altă formă testamentară.
Nulitatea absolută a testamentului pentru nerespectarea condițiilor de formă prevăzute de legislația în vigoare se aplică testamentelor făcute sub incidența acestor reglementări, de către cetățenii români și pe teritoriul țării. Dacă testamentul s-a făcut sub incidența altor legi ori în străinătate sau de către străini, regulile de formă și, în consecință, validitatea testamentului urmează să fie apreciate în mod diferit.
Astfel, în conformitate cu dispozițiile art. 2635 C. civ. testamentul este valabil dacă îndeplinește condițiile de formă ale unei dintre următoarele legi:
Legea națională a testatorului (lex patriae);
Legea reședinței obișnuite a acestuia (lex domicilii);
Legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat, potrivit regulii locus regit actum;
Legea locului unde se află bunul imobil ce formează obiectul testamentului (lex rei sitae);
Legea instanței sau organului care îndeplinește procedura de transmitere a bunurilor moștenite (lex fori sau auctor regit actum).
Din cele menționate rezultă că art. 2635 C. civ. prevede o mare varietate de legi a condițiilor de formă în cazul unuie elemnt de extraneinate.
2.4.3. Felurile testamentului
Testamentele ordinare (aspecte generale)
Un testament ordinar poate fi încheiat în două forme: olograf sau autentic .
Noul Cod civil renunță la reglementarea testamentului mistic, una dintre formele tradiționale de testament ordinar, dar căzute în desuetudine sub imperiul art. 864-867 C.civ.
Totuși, acestea nu sunt singurele forme testamentare; totodată, există și testamentele privilegiate destinate redactării în situații deosebite, periculoase.
Testamentele privilegiate
În cuprinsul art. 1047 NCC sunt prevăzute reguli speciale pentru anumite testamente redactate în condiții deosebite, dificile, periculoase, care sunt rar întâlnite în practică, dar justifică incidența unei proceduri diferite.
Această procedură, derogatorie de la regulile autentificării înscrisurilor, este una simplificată, întrucât circumstanțele în care se găsește testatorul nu îi permit să recurgă la serviciile unui notar.
De aceea, testamentele privilegiate sunt, de fapt, testamente autentice simplificate.
Astfel, alin. 1 al art. 1047 NCC reglementează următoarele tipuri de testamente privilegiate:
Testamentul situațiilor extraordinare, utilizabil în timp de epidemii, catastrofe (cutremur, inundație, incendiu, accident nuclear, chimic etc), războaie sau alte astfel de circumstanțe neobișnuite care produc efecte sociale ample.
Acest testament trebuie încheiat în fața unui funcționar competent al autorității civile locale, prin acesta înțelegând în primul rând funcționarii care au studii juridice și atribuții de reprezentare a instituțiilor-secretarul consiliului local, secretarul consiliului județean, primarul, prefectul. În cadrul literaturii de specialitate s-a apreciat că această formă testamentară poate fi folosită doar în ipoteza în care în localitate nu există notar public care să își poată îndeplini în mod normal atribuțiile.
Testamentul naval și aeronautic, utilizabil în timpul unei călătorii maritime, fluviale, sau aeropurtate, în timp ce testatorul se află la bordul unei vas sub pavilion românesc sau a unei aeronave operate de un transportator român.
Testatorul poate fi un pasager sau un membru al echipajului, fiind lipsit de importanță dacă nava se află pe mare, pe un fluviu, ancorată într-un port sau în marș, în apele românești, internaționale sau ale unei terțe țări. În cazul aeronavei (avion, elicopter, dirijabil etc), s-a apreciat că aceasta trebuie să se afle în zbor.
Acest testament trebuie încheiat în fața comandantului vasului/aeronavei sau a celui care îl înlocuiește, conform regulamentului în vigoare la bordul mijlocului de transport.
De asemenea, este necesar ca aceste persoane să cunoască limba română.
Testamentul militarilor, utilizabil doar în situația în care militarul nu se poate adresa unui notar public, adică în ipoteza concentrării, a misiunilor de lungă durată, a războiului etc.
Sunt asimilați militarilor și angajații civili și prestatorii de servicii în cadrul forțelor armate române. Se susține că această ultimă noțiune trebuie interpretată în sens larg, pentru a include orice entitate militarizată, indiferent dacă se subordonează Ministerului Apărării Naționale sau nu.
Aceste testament trebuie încheiat în fața comandantului unității militare sau a locțiitorului său, conform regulamentelor militare în vigoare
Testamentul bolnavilor internați, utilizabil în situația în care notarul public nu are acces în instituția sanitară de stat sau privată, de exemplu datorită instituirii carantinei.
Acest testament trebuie încheiat în fața directorului, a medicului șef al instituției sanitare sau a medicului șef al serviciului ori, în lipsa acestora, în fața medicului de gardă.
Alte forme de testamente
Testamentul sumelor și valorilor depozitare
Articolul 1049 NCC consacră testamentul sumelor și valorilor depozitare.
În ceea ce privește testamentul sumelor și valorilor depozitate la instituții specializate, se impun câteva precizări pentru a evita confuziile.
Nu ne vom afla în prezența unei noi forme testamentare, ci art. 1049 NCC reglementează așa-zisa clauză testamentară din depozitele bancare; prin intermediul acesteia, titularul contului bancar are posibilitatea de a indica depozitarului identitatea persoanei care va avea dreptul să ridice sumele de bani ce se vor găsi în depozit, la data morții titularului contului.
Ca natură juridică, această clauză testamentară reprezintă o liberalitate mortis causa, un legat cu titlu particular conținut de o formă simplificată a testamentului olograf (de obicei, legatul este individualizat într-o clauză tip a băncii care necesită din partea titularului contului doar completarea manuscrisă a numelui legatarului și semnarea).
Mai mult, noua reglementare extinde aplicabilitatea instituției pentru toate entitățile depozitare de bani sau valori mobiliare, cu condiția respectării condițiilor de formă prevăzute de legile speciale aplicabile acestor organizații pentru dispozițiile testamentare. Remarcăm că, în ceea ce privește sectorul bancar,
O.U.G. nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului nu prevede nimic în acest sens, reglementarea acestor clauze fiind, în general, realizată de statutele de funcționare a fiecărei bănci în parte
Dispozițiile testamentare având ca obiect sume de bani și valori mobiliare depozitate la instituții specializate se supun regimului de drept comun, fără alte excepții în afara celor privind forma simplificată.
Astfel, conform alin. (2) al art. 1049 NCC, entitatea depozitară nu are dreptul de a elibera bunurile deponentului, după moartea acestuia, în temeiul exclusiv al clauzei testamentare, fiind necesară, mai întâi, înfățișarea dovezii calității de moștenitor și a includerii valorilor depozitate în masa succesorală.
Pe cale de consecință, doar certificatul de calitate de moștenitor nu este suficient pentru retragerea obiectului depozitului. Aceste precizări ale noului Cod civil sunt binevenite, pentru a se putea face aplicarea regulilor devoluțiunii moștenirii (cum sunt reducțiunea sau raportul) și în privința acestor valori.
În ceea ce privește publicitatea acestui tip de testament, această cerință trebuie să fie îndeplinită de către entitatea depozitară-și nu doar de instituțiile de credit-prin înregistrarea existenței acestor clauze în Registrul național notarial ținut în format electronic.
Scopul dispozițiilor alin. 3 al art. 1049 NCC este tocmai acela de a garanta respectarea regimului comun al liberalităților mortis causa și în privința acestor valori, la data deschiderii moștenirii.
CAPITOLUL III.
LEGATUL. NOȚIUNE ȘI CLASIFICARE. INEFICACITATEA LEGATELOR
3.1. Noțiune
Legatul este dispoziția testamentară prin care testatorul stipulează că, la decesul său, unul sau mai mulți legatari să dobândească întregul său patrimoniu, o fracțiune a acestuia sau anumite bunuri determinate.
3.2. Clasificarea legatelor
Clasificarea legatelor după obiectul lor
În lumina dispozițiilor alin. 1 al art. 1054 NCC, legatul poate avea ca obiect un patrimoniu, o universalitate de bunuri sau bunuri determinate, privite ut singuli.
În primul caz, legatul este universal dacă are ca obiect întreaga avere pe care testatorul o va lăsa la moartea sa și cu titlu universal dacă vizează o cotă-parte (fracțiune) din acea universalitate, respectiv cu titlu particular (singular) dacă are ca obiect bunuri determinate.
Relevanța acestei clasificări constă în evidențierea regimurilor juridice distincte ale acestor legate: legatele universale și cu titlu universal sunt de aceeași natură, diferența dintre ele fiind numai cantitativă, spre deosebire de legatele cu titlu particular, care au o altă natură juridică, deosebirea fiind calitativă.
Legatarii universali și cu titlu universal, moștenind o universalitate, sunt ținuți să suporte datoriile și sarcinile moștenirii, în schimb, legatarul cu titlu particular, în principiu, nu răspunde de datorii și sarcini, dobândind un drept determinat și limitat la bunurile prevăzute în testament.
Legatul universal
Vocația legatarului universal se întinde asupra totalității patrimoniului succesoral,
asemănător moștenitorului legal cu vocație concretă la moștenire; numai izvorul vocației
este diferit: legatul, respectiv legea.
Această vocație este însă doar una eventuală, neavând importanță emolumentul efectiv, respectiv cantitatea propriu-zisă de bunuri culese, acesta urmând a se determina numai la data deschiderii moștenirii. Astfel, se explică posibilitatea venirii la moștenire a doi sau mai mulți legatari universali; dacă ei pot și vor să vină la moștenire, universalitatea succesorală se împarte între aceștia în mod egal.
Fiecare dintre legatari are vocație eventuală la întreaga moștenire, astfel încât în cazul în care colegatarii nu vor (sunt renunțători) sau nu pot să vină la moștenire (sunt nedemni), oricare dintre ei va putea culege întreaga moștenire.
Vocația universală nu este modificată nici de prezența moștenitorilor legali rezervatari și nici de existența unei pluralități de legate cu titlu universal sau cu titlu particular.
În concluzie, ceea ce prezintă importanță este aptitudinea de a culege
întreaga universalitate a moștenirii, conferită legatarului universal.
În eventualitatea în care legatele cu titlu universal și particular și sarcinile impuse legatarului universal absorb întreaga moștenire, urmează ca instanța sa constate dacă într-adevăr ne aflăm în fața unui legat universal sau testatorul a intenționat să facă din legatarul universal un executor testamentar.
Instituirea unui legat universal nu presupune, din punct de vedere legal, utilizarea
vreunei formule sacramentale. În afară de cazul în care testatorul utilizează, referitor la
persoana gratificată, formula consacrată de „legatar universal”, desemnarea legatarului
poate fi făcută cu orice formulă din care reiese vocația acestuia la întregul patrimoniu
succesoral.
În practica judiciară și în doctrină, sunt considerate legate universale:
Legatul tuturor bunurilor mobile și imobile (acest legat este universal numai atunci când se referă la bunurile din momentul deschiderii moștenirii, iar nu și atunci când se referă la bunurile din momentul încheierii testamentului, deoarece acesta din urmă nu conferă vocație legatarului și la bunurile dobândite de testator între data testamentului și momentul deschiderii moștenirii);
legatul nudei proprietăți a tuturor bunurilor succesorale, deoarece titularul acesteia are vocația de a deveni proprietarul deplin a universalității;
legatul cotității disponibile a moștenirii, întrucât dă dreptul legatarului să culeagă întreaga moștenire lăsată de defunct dacă nu există moștenitori rezervatari sau dacă aceștia renunță la moștenire ori au primit de la defunct, în timpul vieții acestuia, donații nescutite de raport, care le epuizează rezerva succesorală (acest legat este universal doar în ipoteza în care testatorul nu a limitat în niciun fel întinderea vocației legatarului, fiindcă dacă din interpretarea voinței dispunătorului rezultă că 1-a gratificat pe legatar doar cu procentul reprezentând cotitatea disponibilă a moștenirii în raport cu data actului de dispoziție, vocația lui nu mai este la întregul patrimoniu succesoral, ci doar la această cotă-parte din moștenire, legatul fiind cu titlu universal, nu universal);
legatul stipulat cu privire la surplusul {prisosul, rămășița) sau la restul bunurilor rămase după plata legatelor cu titlu universal sau particular este un legat universal deoarece, pe de o parte, dacă legatarii particulari sau cu titlu universal renunță la legate sau acestea sunt ineficace, bunurile respective sau cota-parte de moștenire vor reveni acestui legatar, iar, pe de altă parte, patrimoniul dispunătorului poate cunoaște majorări după data încheierii testamentului, toate acestea revenind, de asemenea, legatarului surplusului .
Legatul cu titlu universal
Vocația legatarului cu titlu universal se întinde asupra unei cote-părți din patrimoniul succesoral. Ca și în cazul legatarului universal, nu interesează emolumentul care va fi cules de legatar, acesta putând fi micșorat de existența moștenitorilor rezervatari, a unor legate cu titlu particular sau de datorii și sarcini, ci doar vocația eventuală la o fracțiune din succesiune.
Legatul cu titlu universal are aceeași natură juridică ca și legatul universal, diferența între ele fiind numai cantitativă.
Instituirea unui legat cu titlu universal nu este la fel de facilă ca a unui legat universal, întrucât simpla numire a calității legatarului nu este suficientă. În acest caz, identificarea limitării vocației succesorale testamentare la o cotă-parte este esențială.
Alineatul 2 al art. 1056 NCC aduce precizările necesare în acest sens, prin definirea noțiunii de fracțiune a moștenirii, precizări care sunt de natură să realizeze, în plus, o utilă delimitare față de legatul universal și cel cu titlu particular.
Prin urmare, sunt legate cu titlu universal:
legatul care are ca obiect proprietatea unei cote-părți (1/2,1/3,35%, 75% etc.) din întregul patrimoniu succesoral sau din cotitatea disponibilă;
legatul care are ca obiect un dezmembrământ al proprietății asupra întregii succesiuni, cum ar fi legatul uzufructului asupra tuturor bunurilor succesorale;
legatul care are ca obiect un dezmembrământ al proprietății asupra unei cote-părți a succesiunii, cum ar fi legatul uzufructului asupra a 1/4 din toate bunurile succesorale sau legatul nudei proprietăți asupra unei fracțiuni din cotitatea disponibilă a moștenirii;
legatul care are ca obiect proprietatea asupra unei universalități sau cote-părți de bunuri determinate după natura sau proveniența lor; prin termenul de „natură”, putem înțelege de exemplu, clasificarea bunurilor în bunuri mobile și imobile, iar prin termenul de „proveniență” putem înțelege, de exemplu, bunurile provenite dintr-o moștenire, alte bunuri proprii ale defunctului etc;;
legatul care are ca obiect un dezmembrământ asupra unei universalități sau cote-părți de bunuri determinate după natura sau proveniența lor, cum ar fi legatul uzufructului asupra unui fond de comerț (sau doar asupra a 1/2 din acesta).
Noua reglementare a legatului cu titlu universal soluționează astfel, în mod expres, problemele de calificare relevate de doctrină de-a lungul timpului și, în special, problema naturii juridice a legatului uzufructului întregii moșteniri sau al unei fracțiuni din moștenire.
Legatul cu titlu particular
Vocația legatarului cu titlu particular se întinde în mod tradițional asupra unui sau unor bunuri determinate sau cel puțin determinabile. Definiția negativă a art. 1057 NCC instituie regula conform căreia orice formă de legat care nu este universal sau cu titlu universal nu poate fi decât cu titlu particular.
Pe de o parte, se instituie, cu titlu de noutate față de Codul civil anterior, denumirea de legat cu titlu particular, iar, pe de altă parte, se consacră caracterul rezidual al acestui tip de legat.
Având în vedere noua definiție a legatului cu titlu universal conținută de art. 1056 NCC, s-a subliniat că obiectul legatului cu titlu particular nu ar trebui să mai fie extins și asupra ansamblurilor de bunuri determinate prin natura lor, prin situarea într-un anumit loc/timp sau prin determinarea lor globală, chiar dacă acestea nu constituie universalități juridice, ci de fapt.
Instituirea unui legat cu titlu particular presupune identificarea exactă a bunului individual determinat sau de gen (o sumă de bani), corporal sau incorporai asupra căruia se creează o vocație succesorală definitivă și nu eventuală, în plină proprietate sau într-un dezmembrământ al acesteia (pentru întreg sau pentru o cotă-parte)
Clasificarea legatelor după modalitățile care afectează voița testatorului
Conform dispozițiilor alin. 2 al art. 1054 NCC, voința liberală exprimată prin legat poate fi afectată de modalități; prin urmare, legatul poate fi pur și simplu, cu termen, sub condiție sau cu sarcini.
În acest sens, legatul nu diferă, în principiu, de orice alt act juridic unilateral afectat de modalități.
În ceea ce privește sarcina, prin acesta înțelegem orice obligație impusă de către dispunător, prin voința sa, persoanei gratificate.
În timp ce liberalitatea învestește în general pe gratificat cu un drept real asupra bunului transmis, sarcina atribuie beneficiarului ei numai atributul de simplu creditor al unei obligații, care poate să consiste în dare (transferul unui drept real), facere (îndeplinirea unui serviciu, executarea unei prestații) sau în non facere (abținere de la executarea unei activități determinate).
Sarcina poate fi stipulată în favoarea testatorului-urmând a-și produce efectele de la data deschiderii succesiunii-în favoarea legatarului sau a unui terț.
3.3.Ineficacitatea legatelor
3.3.1. Nulitatea legatelor
Nulitatea absolută sau relativă a legatelor intervine în cazul în care testamentul, respectiv dispoziția testamentară prin care a fost prevăzut, nu întrunește condițiile de validitate, de fond sau formă, prevăzute de lege. Poate fi vorba de cauze de nulitate comune tuturor actelor juridice, cum ar fi viciile de consimțământ, cauză sau obiect iliciori alte cauze care afectează validitatea actului sau cauze de nulitate specifice legatelor cum ar fi nerespectarea regulilor de formă prevăzute de lege pentru testament.
3.3.2. Revocarea legatelor
Prin intermediul legatului, de cuius inserează în testament ultima sa voință cu privire la propriul patrimoniu.
Ca act juridic distinct, legatul preia multe dintre caracterele actului care îl conține, testamentul, aspect valabil și în materia revocării.
În conformitate cu dispozițiile alin. 1 al art. 1068 NCC, legatul poate fi revocat:
printr-o clauză a unui testament nou;
printr-un act autentic notarial;
prin distrugerea, ruperea sau ștergerea unui legat al unui testament făcută de testator sau acceptată de acesta;
printr-un legat ulterior care conține dispoziții contrare sau incompatibile.
În egală măsură, revocarea legatului este supusă retractării, în condițiile art. 1053 NCC.
Datorită obiectului său, specializat prin comparație cu al testamentului, legatul cu titlu particular cunoaște, în plus, două modalități specifice de revocare tacită, care implică dispunerea de bunul legat, prin acte juridice sau materiale.
Revocarea tacită prin acte juridice presupune îndeplinirea următoarelor condiții:
legatul este cu titlu particular;
obiectul legatului este un bun individual determinat, corporal sau incorporai;
actul juridic este unul de înstrăinare, totală sau parțială, voluntară (în cazul înstrăinării involuntare – vânzare silită, expropriere, dacă bunul revine în patrimoniul testatorului, legatul este valabil), reală și efectivă.
Pentru ca revocarea să opereze, este indiferent dacă actul de dispoziție este cu titlu oneros (de exemplu, vânzare cu opțiune de răscumpărare) sau cu titlu gratuit (donație cu sarcini), afectat de termene sau de condiții.
De asemenea, revocarea operează chiar dacă actul este ineficace, indiferent de motivul acesteia (nulitate absolută sau relativă, revocare), întrucât, din nou, contează semnificațiile voinței exprimate; această regulă cunoaște două excepții prevăzute de art. 1068 alin. 3 NCC.
Prima vizează lipsa unei voințe valabil exprimate (viciată prin lipsa discernământului, incapacitate, eroare, doi, violență etc), iar cea de-a două reprezintă o concretizare a intenției liberale față de legatar încă din timpul vieții testatorului, prin gratificarea acestuia cu o donație care are același obiect cu al legatului și condiții sau sarcini care să nu difere substanțial față de legat .
Ca o particularitate a exercitării dreptului de dispoziție asupra bunurilor, revocarea tacită a legatului se poate realiza și prin distrugerea voluntară a bunului care constituie obiectul legatului; deși alin. 4 al art. 1068 NCC precizează că distrugerea bunului trebuie să fie opera testatorului, în cadrul literaturii de specilitate s-a apreciat că acțiunea poate fi îndeplinită și de către o altă persoană, cu consimțământul testatorului.
3.3.3. Caducitatea legatelor
Caducitatea legatelor poate fi definită ca o imposibilitate de executare a legatului valabil instituit și nerevocat, fie din cauze obiective, posterioare întocmirii testamentului, fie din cauza renunțării legatarului la legat după deschiderea succesiunii.
Caducitatea se deosebește de nulitate prin faptul că intervine pentru cauze ulterioare încheierii testamentului. De asemenea, se deosebește de revocarea voluntară prin faptul că intervine independent de voința testatorului și chiar împotriva acestei voințe.
Se deosebește și de revocarea judecătorească prin aceea că nu presupune culpa legatarului.
Cauzele de caducitate sunt următoarele:
lipsa capacității de a moșteni-dacă, la data deschiderii succesiunii, legatarul este predecedat, legatul devine caduc pentru că a fost încheiat în considerarea persoanei legatarului; prin urmare, moștenitorii legatarului nu dobândesc niciun drept asupra legatului; aceeași soluție se aplică și dacă, în cazul morții testatorului și a legatarului, nu se poate stabili că unul a supraviețuit altuia;
incapacitatea legatarului de a primi legatul -dacă, la data deschiderii succesiunii,
legatarul este incapabil de a primi legatul, acesta devine caduc;
nedemnitatea-dacă, la data deschiderii succesiunii, legatarul este nedemn sau dacă, ulterior, este declarat nedemn de către instanța de judecată, legatul devine caduc;
neacceptarea legatului de către legatar-legatarii au un drept de opțiune succesorală ca și moștenitorii legali; acest drept se transmite și asupra propriilor moștenitori dacă legatarul moare după data deschiderii moștenirii, dar înainte de exercitarea dreptului de opțiune;
postdecesul legatarului înaintea împlinirii condiției suspensive-noua reglementare a
art. 1071 lit. e) NCC dispune că legatul sub condiție suspensivă devine caduc, dacă legatarul moare înaintea îndeplinirii condiției, dar, cu titlu de noutate față de vechea reglementare, se prevede incidența caducității doar dacă evenimentul viitor și nesigur de a cărei îndeplinire depinde eficacitatea legatului ține de persoana legatarului (de exemplu, legatarul va dobândi bunul legat dacă supraviețuiește unei boli până la împlinirea vârstei de 18 ani).
Dacă însă, evenimentul nu se găsește în legătură cu persoana legatarului, ci cu alte împrejurări, legatul își va produce efecte în persoana moștenitorilor legatarului, aceste dispoziții marcând o importantă excepție de la regula stipulării legatului intuitu personae;
pieirea totală a bunului ce formează obiectul legatului-atrage caducitatea legatului dacă sunt îndeplinite următoarele condiții: legatul să fie cu titlu particular și să aibă ca obiect bunuri corporale, individual determinate; pieirea bunului să fie totală-dacă bunul piere parțial, legatul nu devine caduc, ci doar i se micșorează emolumentul; pieirea bunului să aibă loc în timpul vieții testatorului, între data încheierii testamentului și cea a deschiderii succesiunii-dacă bunul era pierit în momentul încheierii testamentului, legatul e nul pentru lipsă de obiect, iar nu caduc; dacă pieirea are loc după deschiderea succesiunii, legatul nu devine caduc, riscul pieirii fortuite fiind suportat de către legatar; cauza pieirii bunului să fie independentă de voința testatorului, deoarece, dacă testatorul distruge el însuși bunul legat, suntem în prezența unui caz de revocare tacită voluntară;
Cu titlu de noutate, art. 1071 lit. f) NCC adaugă drept ipoteză a caducității pieirea bunului și după data deschiderii succesiunii, dacă acesta se produce în cazul unui legat afectat de o condiție suspensivă, înainte de data îndeplinirii condiției.
CAPITOLUL IV.
REVOCAREA VOLUNTARĂ A LEGATELOR
4.1. Noțiune
Legatul născut în mod valabil poate deveni ineficace prin efectul revocării lui, fie că este vorba de revocarea testamentului în întregul lui, fie că revocarea vizează numai legatul (ori numai o parte dintr-un legat) sau legatele instituite prin testament.
Revocarea legatelor poate fi voluntară când își găsește sorgintea în voința unilaterală a testatorului sau judecătorească când se pronunță de către instanță pentru faptele (de regulă, culpabile) prevăzute de lege săvârșite de legatar.
4.2. Specificul revocarii voluntare a legatelor
Potrivit art. 1.068 alin. (1) NCC, legatele sunt supuse dispozițiilor privind revocarea voluntară a testamentului. Aceasta înseamnă că legatele pot fi revocate în cazurile în care intervine revocarea voluntară a testamentului, reglementate de art. 1.051-1.053 NCC, existând însă și cazuri de revocare voluntară caracteristice numai legatelor, prevăzute de art. 1.068 alin. (2)-(4) NCC
În principiu, testamentul, ca și dispozițiile pe care le cuprinde, sunt acte juridice esențialmente revocabile, dacă legea nu prevede altfel în mod expres. În orice caz, legatele pot fi revocate prin voința unilaterală a testatorului până în ultima clipă a vieții.
El nu poate renunța valabil la acest drept – orice clauză de renunțare făcută prin testament sau alt act este nulă absolut- și îl poate exercita în mod discreționar, nefiind susceptibil de abuz. în aceeași măsură, legatarul nu poate invoca vreun drept câștigat, deoarece legatul nu produce efecte decât la data deschiderii moștenirii.
După modul de manifestare a voinței revocatorii, revocarea voluntară poate fi expresă sau tacită și este valabilă dacă testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul neviciat.
4.3. Cazurile de revocarea voluntară a legatelor
Revocarea voluntară expresă (directă).
Potrivit art. 1.051 NCC, un testament nu poate fi revocat expres, în tot sau în parte, decât printr-un act autentic notarial sau printr-un testament ulterior.
Actul autentic notarial trebuie să fie autentificat în condițiile art. 90-101 din Legea nr. 36/1995, nefiind suficient ca notarul să legalizeze semnătura părților sau să dea dată certă înscrisului, potrivit art. 147, respectiv art. 148 din Legea nr. 36/1995. Testamentul ulterior trebuie încheiat într-una dintre formele prevăzute de lege pentru testamente.
Rezultă că revocarea voluntară expresă este un act solemn; sub sancțiunea nulității absolute, actul revocator trebuie să fie redactat în formă testamentară sau în formă autentică notarială.
Testamentul care revocă un testament anterior trebuie să fie valabil ca atare, dar poate fi întocmit într-o formă diferită de aceea a testamentului revocat; nu se aplică regula simetriei formelor. De exemplu, dispozițiile (legatele) conținute într-un testament autentic pot fi revocate printr-un testament olograf, dacă condițiile de formă prevăzute pentru acesta din urmă au fost respectate. Esențial este ca actul revocator să îndeplinească cerințele de formă ale unui testament, inclusiv forma testamentului olograf simplificat dacă revocarea are ca obiect legatul sumelor de bani, valorilor sau titlurilor de valoare depuse la instituții specializate și care a fost instituită anterior în aceeași formă sau în altă formă testamentară.
Este indiferent dacă testamentul revocator conține ori nu și alte dispoziții, de exemplu legate, sau dacă legatul revocat este ori nu este testat în favoarea unei alte persoane (dacă nu, vor beneficia de revocare – după cum vom vedea – moștenitorii legali). în cazul în care testamentul revocator cuprinde legate (noi sau cele revocate sunt testate în favoarea altor legatari), ineficacitatea acestor legate nu afectează validitatea revocării, dacă testamentul revocator este valid în formă și testatorul nu a condiționat validitatea revocării de eficacitatea legatelor.
Înscrisul autentic notarial revocator poate fi un act redactat special în acest scop, dar poate fi conținut și în cadrul unui alt act autentic, de exemplu, contract de donație încheiat în formă autentică [art. 1.011 alin. (1) NCC.] sau o procură autentică. întrucât înscrisul autentic revocator nu este testament, nu implică nici examinarea îndeplinirii condițiilor speciale prevăzute de lege pentru validitatea testamentelor (de exemplu, cerința actului separat potrivit art. 1.036 NCC.).
Indiferent de forma actului, voința revocatorie nu trebuie să fie exprimată în termeni sacramentali, dar intenția testatorului trebuie să fie neîndoielnică. De exemplu, declarația autentificată a testatorului de «anulare» a testamentului sau «nu mai este valabil» etc.
Potrivit art. 1.051 alin. (3) NCC., revocarea expresă a testamentului făcută printr-un act autentic notarial sau printr-un testament autentic se va înscrie de îndată de către notar în registrul național notarial prevăzut la art. 1.046 NCC, în care se înregistrează și testamentele autentice.
Revocarea voluntară tacită (indirectă).
Alături de revocarea expresă, se admite și revocarea tacită a legatelor. Revocarea este tacită dacă, fără a fi declarată expres, rezultă indirect, dar neîndoielnic, din anumite acte sau fapte, săvârșite de testator sau cunoscute de el.
Noul Cod civil prevede patru cazuri de revocare tacită: întocmirea unui testament nou (posterior) care – tară a revoca expres pe cel anterior – conține dispoziții inconciliabile (incompatibile sau contrare) cu dispozițiile testamentului anterior [art. 1.052 alin. (3) NCC.]; distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului olograf [art. 1052 alin. (2) și (3) NCC..]; înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimțită de către testator [art. 1.068 alin. (2) și (3) NCC]; distrugerea voluntară de către testator a bunului ce constituie obiectul legatului cu titlu particular [art. 1.068 alin. (4) NCC ].
Întocmirea unui testament nou (ulterior).
Potrivit art. 1.052 alin. (3) C.civ, testamentul ulterior nu îl revocă pe cel anterior decât în măsura în care conține dispoziții contrare sau incompatibile cu acesta.
Așadar, întocmirea unui testament nou constituie un caz de revocare tacită numai dacă:
testamentul nou a fost întocmit cu respectarea formelor solemne prevăzute de lege pentru testamente, iar testatorul a avut capacitatea de a testa și consimțământul neviciat. Dacă testamentul nou este lovit de nulitate, nici revocarea tacită pe care o implică nu se poate produce.
În schimb, potrivit art. 1.052 alin. (3) teza a II-a NCC., soarta ulterioară a legatelor cuprinse în noul testament nu influențează validitatea revocării tacite (de exemplu, caducitatea). Fiind vorba de revocare tacită, nu întrevedem nici posibilitatea stabilirii intenției testatorului de a menține legatul anterior în caz de ineficacitate a celui din urmă. După cum am văzut, acest lucru este posibil de stabilit numai în ipoteza revocării exprese;
noul testament să nu conțină revocarea testamentului anterior, căci dacă conține o asemenea clauză revocarea nu mai este tacită (indirectă), ci expresă și nu se pune problema dacă dispozițiile testamentului nou sunt sau nu inconciliabile cu dispozițiile celui anterior. In măsura în care testatorul revocă (se subînțelege expres) testamentul anterior printr-unul nou, revocarea operează chiar dacă dispozițiile (legatele) noi ar putea fi executate concomitent cu cele vechi;
testamentul anterior să conțină dispoziții (legate) care sunt „contrare sau incompatibile” cu acelea ale testamentului ulterior [art. 1052, alin. (3) NCC]. Această condiție este necesară deoarece o persoană poate lăsa mai multe testamente succesive ale căror dispoziții să nu se contrazică, să fie conciliabile și să producă efecte simultane, putând fi executate cumulativ.
De exemplu, legate cu titlu particular având ca obiect bunuri diferite lăsate prin testamente succesive. În schimb, dacă dispozițiile din testamentele succesive sunt inconciliabile, executarea lor concomitentă, simultană nu mai este posibilă și cu toate că testatorul nu a prevăzut revocarea (expresă) a testamentului (legatului) anterior, operează revocarea lui tacită (indirectă), fie a întregului testament – dacă toate dispozițiile din testamentele succesive sunt inconciliabile fie numai a dispozițiilor care sunt inconciliabile.
Distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului olograf.
Potrivit art. 1.052 alin. (1) și (2) NCC., „Testatorul poate revoca testamentul olograf și prin distrugerea, ruperea sau ștergerea sa. Ștergerea unei dispoziții a testamentului olograf de către testator implică revocarea acelei dispoziții. Modificările realizate prin ștergere se semnează de către testator. (2) Distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiția ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă”.
Distrugerea testamentului înseamnă a nimici, a face să nu mai existe testamentul, indiferent de modalitatea folosită: ardere, nimicirea cu ajutorul tocătorului (distrugătorului) de hârtie, aruncarea la gunoi și imposibilitatea recuperării testamentului etc. Simpla mototolire a testamentului olograf nu presupune distrugerea acestuia. Dacă testamentul olografa fost întocmit în mai multe exemplare, distrugerea unui singur exemplar nu este suficientă pentru revocarea tacită a testamentului; trebuie distruse toate exemplarele.
Ruperea testamentului presupune despărțirea suportului material al testamentului în două sau mai multe bucăți, fără ca testamentul să fie nimicit.
Ștergerea testamentului presupune efectuarea unor operațiuni care să facă să nu se mai cunoască, să nu se mai vadă un text scris (inclusiv semnătura), răzând cu o gumă, ștergând cu pasta corectoare, ștergând cerneala cu pic, trăgând linii deasupra, mâzgălind înscrisul testamentar etc.
Distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului are semnificația revocării tacite a testamentului numai dacă sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
testamentul este olograf, existând într-un singur exemplar în posesia testatorului. Dacă testamentul este autentic, distrugerea exemplarului rămas asupra testatorului nu atrage revocarea, exemplarul original păstrându-se la notar ;
distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului să fie voluntară, efectuată de către testator sau de către altul cu știrea testatorului (dar nu neapărat din ordinul lui), ori chiar fortuit, însă cu știrea lui.
În acest sens, art. 1052 alin. (2) NCC prevede că distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului olograf, cunoscută de testator, atrage de asemenea revocarea, cu condiția ca acesta să fi fost în măsură să îl refacă. Până la proba contrară se prezumă că distrugerea, ruperea sau ștergerea este opera testatorului. Dacă distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului s-a produs fără voia și știrea testatorului, ea nu va avea semnificația revocării tacite, legatarul putând dovedi că testamentul a existat, că a fost distrus, rupt sau șters fără știrea testatorului și conținutul lui.
De asemenea, nu va exista o revocare tacită a testamentului atunci când distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului a fost cunoscută de testator, dar acesta nu a fost în măsură să îl refacă (de exemplu, după distrugerea testamentului în mod fortuit sau de către un terț decesul testatorului a intervenit imediat).
Precizăm că în cazul ștergerii, dacă modificările realizate prin ștergere se semnează de către testator, aceste modificări sunt valabile și vor produce efecte depline [art. 1.052 alin. (1) teza a III-a]. S-a pornit de la realitatea că, atunci când testatorul redactează testamentul olograf, poate comite anumite erori, urmate de ștergerea unor litere sau cuvinte (și, eventual, înlocuite cu altele), situație în care – dacă semnează acolo unde a efectuat modificările – testatorul confirmă că cele menționate sunt rezultatul manifestării sale de voință;
Distrugerea, ruperea sau ștergerea testamentului să fie materializată, să fie efectivă; dacă ordinul de distrugere, rupere sau ștergere dat de către testator terțului ce-1 avea în păstrare nu s-a executat, testamentul nu va fi revocat (dacă ordinul nu îmbracă forma unui nou testament ce conține
expres revocarea);
testatorul să fi avut capacitatea necesară pentru a reveni asupra dispozițiilor testamentare (să nu fi pierdut capacitatea de exercițiu) și voința lui să fie neviciată.
Revocarea tacită prin distrugerea testamentului poate fi nu numai totală, dar și parțială. De exemplu, testatorul rupe una dintre foile testamentului conținând un legat. în acest caz, restul dispozițiilor testamentare urmează să rămână eficace, dacă partea rămasă conține elementele necesare pentru validitatea testamentului.
Revocarea tacită parțială se poate realiza și prin ștergerea unei (unor) dispoziții testamentare, ulterior redactării testamentului. Dacă se dovedește că ștergerea este ulterioară redactării testamentului', ea reprezintă un testament nou olograf, care revocă o dispoziție testamentară anterioară. în consecință, trebuie să respecte condițiile de fond și de formă prevăzute de lege; să fie făcută (scrisă), datată și semnată de mâna testatorului.
Înstrăinarea voluntară a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular.
Potrivit art. 1.068 alin. (2) NCC „Orice înstrăinare a bunului ce constituie obiectul unui legat cu titlu particular, consimțită de către testator, chiar dacă este afectată de modalități, revocă implicit legatul pentru tot ceea ce s-a înstrăinat”.
Rezultă că din înstrăinarea bunului legat – ipoteză întâlnită relativ frecvent în practică – legea deduce intenția testatorului (manifestată indirect, tacit) de a revoca legatul, chiar dacă executarea legatului după deschiderea moștenirii nu ar fi imposibilă, întrucât înstrăinarea nu a fost valabilă sau testatorul a redobândit bunul în cauză.
Revocarea tacită prin înstrăinarea bunului ce constituie obiectul unui legat poate interveni numai în cazul legatelor cu titlu particular.
Obiectul legatelor universale sau cu titlu universal fiind patrimoniul sau cotă-parte din acesta, nu poate fi înstrăinat prin acte între vii și deci nu poate intra sub incidența art. 1.068 alin. (2) NCC.
Pe de altă parte, înstrăinarea bunurilor cuprinse în patrimoniu (ca și dobândirea de bunuri) afectează numai emolumentul legatului din momentul deschiderii moștenirii, nu și vocația universală sau cu titlu universal a legatarului, astfel încât nu poate avea semnificația unei revocări tacite.
Chiar dacă legatul cu titlu universal ar fi fost determinat prin indicarea unei mase de bunuri succesorale și testatorul ar fi înstrăinat acele bunuri la un moment dat, legatul cu titlu universal nu ar fi revocat, legatarul păstrând vocația și putând beneficia de bunurile din categoria respectivă pe care testatorul le va dobândi (eventual) ulterior, până în momentul decesului.
Pentru ca înstrăinarea să aibă efect revocator, legatul trebuie să aibă ca obiect bunuri individual determinate, fie bunuri certe, fie bunuri de gen (după natura lor), dar individualizate (de exemplu, obligațiuni identificate după număr și serie). înstrăinarea bunurilor de gen neindividualizate care formează obiectul legatului (de exemplu, 10 tone de grâu) nu atrage revocarea (așa cum genera non pereunt, el nu poate fi nici înstrăinat), chiar dacă, la data deschiderii moștenirii, în masa succesorală nu se vor găsi bunuri de genul respectiv. Legatarul bunurilor de gen neindividualizate este un simplu creditor al moștenirii sau al moștenitorului legal sau testamentar obligat la plata legatului.
Precizăm că (aspect nesemnalat în literatura de specialitate), bunul individual determinat obiect al legatului cu titlu particular care se revocă prin înstrăinare poate fi, după părerea noastră, nu numai un bun corporal, dar și unul incorporai. De exemplu, legatul creanței (legatum nominis), ca și legatul iertării de datorie (legatum liberationis), se revocă dacă testatorul înstrăinează creanța (cesiune de creanță). Legea nu limitează revocarea prin înstrăinare la ipoteza bunurilor corporale, iar prin „obiectul unui legat cu titlu particular” [art. 1.068 alin. (2) C. civ.] se înțelege și bunurile incorporale.
Dacă legatul cu titlu particular are ca obiect dreptul succesoral moștenit de testator ca universalitate sau cotă-parte din universalitate (care în raporturile dintre testator și legatarul său reprezintă un grup particular de bunuri, deci este un legat cu titlu particular), revocarea legatului se produce prin înstrăinarea (cedarea) drepturilor succesorale de către testator. După cum am văzut, moștenirea dobândită de către testator, câtă vreme nu este lichidată, poate forma nu numai obiectul unui legat particular, dar și al unei înstrăinări prin act între vii.
CAPITOLUL V.
SUDIU DE CAZ
5.1.Prezentarea hotărârii judecătorești analizate
“Pe rol pronuntarea asupra recursurilor declarate de paratii E. B. si N. E. impotriva deciziei civile nr. 995/A/27.11.2007, pronuntata de T r i b u n a l u l T i m i s in dosarul nr(…), in contradictoriu cu reclamantul intimat E. S. E., avand ca obiect succesiune. Dezbaterile si sustinerile partilor au fost consemnate in incheierea de sedinta din data de 17 aprilie 2008 prin care s-a amanat pronuntarea la data de 24 aprilie 2008, incheiere ce face parte integranta din prezenta hotarare. C U R T E A Deliberand asupra recursurilor civile de fata constata: Prin decizia civila nr. 995/A/27.11.2007 pronuntata in dosarul nr(…), T r i b u n a l u l T i m i s – Sectia civila a admis apelul reclamantului E. S. E., a schimbat in tot sentinta civila nr.2616/15.03.2007 a J u d e c a t o r i e i T i m i s o a r a, a constatat ca reclamantul E. S. E. are calitatea de mostenitor a defunctei sale bunici E. N. si a obligat apelantii E. B. si E. N. sa-i plateasca acestuia suma de 3408,15 lei cheltuieli de judecata la prima instanta. Pentru a hotari astfel, tribunalul a avut in vedere faptul ca prin sentinta civila nr.2616/15.03.2007, pronuntata de J u d e c a t o r i a T i m i s o a r a in dosarul nr(…), s-a respins actiunea civila formulata de reclamantul E. S. E. in contradictoriu cu paratii E. N. si E. B. prin mandatar E. E. J.. Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta, prin interpretarea coroborata a probatoriului administrat in cauza in fapt, a retinut ca paratii sunt descendentii defunctei E. N., decedata in data de 18.12.2005, iar reclamantul este nepotul de fiica al defunctei, fiind copilul paratei E. B.. De-a lungul vietii sale, defuncta a intocmit si revocat mai multe testamente. Astfel, la data de 7.10.1992 a incheiat un testament autentic la Biroul Notarial de Stat T prin care a testat intreaga sa avere paratului E. N.. La data de 19.11.1998, prin testamentul autentificat sub nr.5362 la B.N.P. E.-O. B. a testat intreaga sa avere reclamantului, instituindu-l legatar universal. Astfel, in temeiul art.921 Cod civil, prin testamentul nr.5362/19.11.1998 a fost revocat tacit de catre defuncta testamentul nr.31945/7.10.1992, aceasta vointa a testatoarei rezultand fara niciun dubiu din cel de-al doilea testament autentic, cele doua legate fiind incompatibile. Ulterior, in data de 6.09.2000, testatoarea incheie un testament olograf prin care se instituie legatar universal paratul E. N.. Pentru aceleasi argumente si in baza aceluiasi art.921 Cod civil, prin aceste testament olograf a fost revocat tacit de catre testatoare testamentul autentic nr.5362/19.11.1998 prin care se instituia legatar universal reclamantul. De asemenea, in data de 15.11.2002, testatoarea a mai incheiat un testament olograf prin care din nou il instituie pe reclamant legatar universal. Prin acest testament olograf, testatoarea, in temeiul art.921 Cod civil a revocat tacit testamentul olograf din 6.09.2000 facut in favoarea paratului E. N.. Ulterior, testatoarea prin declaratia autentificata sub nr.6898/27.11.2003 a revocat in tot cuprinsul sau testamentul autentificat sub nr.5362/19.11.1998 la B.N.P. T.-E.-O., care instituie pe reclamant succesor universal al testatoarei. In aceste imprejurari, s-a apreciat ca ultima vointa a testatoarei a fost ca reclamantul sa nu o mosteneasca. Prima instanta a constatat ca prin declaratia autentificata sub nr.6898/27.11.2003, testatoarea a revocat tacit in baza art.921 Cod civil si testamentul olograf incheiat in data de 15.11.2002 in favoarea reclamantului. Aceasta revocare tacita rezulta fara niciun dubiu din faptul ca aceasta declaratie autentificata din 27.11.2003 este incomparabila si cu testamentul olograf din 15.11.2002 facut in favoarea reclamantului. Din aceasta ultima declaratie autentificata in data de 27.11.2003 rezulta ultima vointa a testatoarei care nu este aceea de a-l institui pe reclamant legatar universal al sau, a retinut prima instanta. In ceea ce priveste declaratia batuta la masina de scris si semnata de testatoare din data de 26.11.2005 prin care invedereaza ca mentine in totalitate testamentul olograf din 15.11.2002 in favoarea reclamantului, prima instanta a retinut ca aceasta nu prezinta nicio relevanta juridica, intrucat, pentru ca aceasta declaratie din 26.11.2005 sa fie considerata o retractare expresa a revocarii testamentului olograf din 15.11.2002, trebuia sa imbrace fie o forma autentica, fie o forma testamentara, respectiv sa fi fost scrisa de mana testatoarei in sensul art.859 Cod civil. Or, declaratia din 26.11.2005 nu a fost nici autentificata si nici olografa in sensul art.859 Cod civil, fiind batuta la masina de scris. In acest context, Judecatoria a apreciat ca in speta de fata nu mai exista niciun testament valabil, astfel incat dezbaterea succesorala de pe urma defunctei E. N. se va efectua dupa regulile mostenirii legale. Pentru aceste argumente, instanta a respins actiunea reclamantului. Impotriva acestei sentinte, in termen legal, a declarat apel reclamantul E. S. E., inregistrat pe rolul T r i b u n a l u l u i T i m i s in dosarul nr(…) la data de 25.05.2007, solicitand admiterea apelului, schimbarea in tot a sentintei apelate, si pe fond admiterea actiunii si constatarea calitatii sale de mostenitor testamentar. Motivand in fapt a aratat ca instanta a facut o gresita aplicare a dispozitiilor 921 Cod civil aratand ca declaratia autentica din 27.11.2003, nu constituie un testament nou in sensul dispozitiilor art.921 Cod civil, ci este o revocare expresa facuta in baza art.920 Cod civil, a testamentului autentic din 19.11.1998. In drept, a invocat dispozitiile art.282-289 Cod procedura civila si art.920, 921 si 923 Cod civil. A timbrat corespunzator apelul cu 9,5 lei taxa judiciara de timbru si 0,15 lei timbru judiciar. Legal citat, intimatul E. N. nu s-a prezentat in instanta dar a trimis prin fax o intampinare prin care a solicitat respingerea apelului si mentinerea hotararii primei instante. Intimata E. B. a formulat de asemenea intampinare prin care a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat, aratand ca isi mentine aceleasi motive invocate prin intampinare si in fata instantei de fond, in sensul de a se retine ca, prin declaratia defunctei din 27.11.2003, aceasta si-a exprimat ultima vointa, aceea ca nepotul sa nu o mosteneasca, iar in ce priveste declaratia din 26.11.2005, arata ca nu are nicio relevanta deoarece nu a fost scrisa de mana defunctei sau autentificata. Tribunalul a apreciat ca apelul este fondat. Analizand apelul reclamantului, prin prisma actelor de procedura efectuate in primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzatoare a dispozitiilor art.292 alin.2, art.295 alin.1 si art. 296 Cod procedura civila, s-a constatat ca acesta este fondat si s-a dispus, in consecinta, admiterea lui, pentru urmatoarele considerente: Potrivit dispozitiilor art.802 Cod civil, testamentul este un act juridic revocabil, prin care testatorul dispune pentru timpul incetarii sale din viata, de tot sau parte din avutul sau. In speta, defuncta E. N. a incheiat mai multe testamente si declaratii de revocare a acestora. Ultimul testament olograf al defunctei dateaza din 15.11.2002 (fila 24 dosar fond). Acesta cuprinde precizarea ca mentine in totalitate testamentul incheiat in forma autentica 5362/19.11.1998 la B.N.P. T.-E.-O., dupa care testeaza din nou toata averea sa mobila si imobila in favoarea reclamantului E. S. E., instituindu-l pe acesta legatar universal. Dupa acest moment, prin declaratia autentificata sub nr.6898/27.11.2003 la acelasi birou notarial (fila 11 dosar fond), aceasta arata ca revoca testamentul autentificat sub nr.5362/19.11.1998 la B.N.P. T.-E.-O., declaratie pe care instanta de apel a apreciat-o ca fiind de natura sa schimbe vointa testatoarei exprimata prin testamentul olograf din 15.11.2002, prin care il institui legatar tot pe reclamantul apelant. Ultima manifestare de vointa, in scris, a defunctei, privitoare la averea sa, o constituie declaratia din 26.11.2005 (fila 12 dosar fond), care nu este insa nici olografa, nici autentificata la notar si prin care aceasta mentine in continuare si in totalitate testamentul din 15.11.2002 (testament olograf). Insa, aceasta declaratie a sa, datorita faptului ca nu respecta forma prevazuta de lege pentru a valora revocare (si anume sa fie cuprinsa intr-un inscris intocmit in forma testamentara sau autentica), este lovita de nulitate absoluta. Prin urmare, ultimul testament al defunctei, care respecta conditiile de fond si de forma prevazute de lege, este testamentul olograf din 15.11.2002, act juridic necontestat de paratii intimati. In mod gresit prima instanta a calificat declaratia autentificata sub nr.6898/27.11.2003 la B.N.P. T.-E.-O. ca fiind un act de revocare tacita si a testamentului olograf din 15.11.2002, deoarece aceasta declaratie se referea strict la un testament anterior celui olograf, si anume cel autentificat sub nr.5362/19.11.1998. Impotriva acestei decizii au declarat recursuri in termen legal, ambii parati solicitand modificarea ei si in consecinta respingerea ca nefondat a apelului reclamantului. Ambii recurenti au invocat aceleasi argumente respectiv in drept dispozitiile art.304 pct.7, 8 si 9 Cod procedura civila (nementionate in mod expres in recursul paratei E. B. dar determinate de imprejurarea ca se invoca nelegalitatea deciziei), iar in fapt aceea ca ultimul act de vointa al testatoarei – defuncta lor mama E. N., mentionat in actul autentic din 27.11.2003 a fost acela ca nepotul ei reclamantul E. S. E. sa nu o mosteneasca – asa cum decisese anterior -, lucru permis de art.920 si 921 Cod civil care consacra posibilitatea si consecintele revocarii testamentului. S-a mentionat ca interpretarea acestui act ca fiind doar revocarea testamentului autentic nr.5362/19.11.1998 si mentinerea ca valabil a testamentului olograf din 15.11.2002 ar fi incompatibile cu vointa ultimativa a testatoarei, aceea de a lasa deschisa urmasilor sai doar procedura succesorala legala. Prin intampinarea formulata in cauza, intimatul reclamant E. S. E. a solicitat respingerea ca nefondate a recursurilor paratilor motivata prin aceea ca prin ultimul act de vointa din 27.11.2003 nu a fost revocat decat testamentul autentic din 19.11.1998 (prin care el era desemnat ca succesor universal) nu si testamentul olograf din 15.11.2002 (prin care tot el era desemnat intr-o atare calitate) care continua sa-si produca efectele legale. Examinand decizia atacata prin prisma motivelor de recurs invocate, cat si din oficiu, potrivit art.306 alin.2 Cod procedura civila, sub toate temeiurile de nulitate si pe baza tuturor probelor de la dosar, se constata ca recursurile declarate in cauza sunt fondate. Este fara putinta de tagada ca, din cauze care exced discutiilor impuse de cadrul actiunii, numita E. N. – mama celor doi parati si bunica materna a reclamantului, si-a exprimat succesiv, in perioada anilor 1992 – 2005, mai multe acte de vointa prin care a desemnat ca legatar universal fie pe fiul sau, paratul E. N., fie pe nepotul sau, reclamantul E. S. E.. Astfel, prin testamentul autentic nr.31945/7.10.1992 al Notariatului de Stat T – fila 7 si verso dosar fond – E. N. testeaza intreaga avere si instituie ca legatar universal pe paratul E. N. – fiu. Prin testamentul autentic nr.5362/19.11.1998 al B.N.P. T.-E.-O. – fila 8 si verso – instituie legatar universal pe reclamantul E. S. E.. Prin testamentul olograf I din 6.09.2000 in limba germana – fila 9 – necontestat, este instituit ca legatar universal paratul E. N. – fiu. Prin testamentul olograf II din 15.11.2002 – fila 10 – se mentine testamentul autentic nr.5362/19.11.1998 si se instituie legatar universal reclamantul E. S. E.. Prin declaratia autentica nr.6828/27.11.2003 – fila 11 si verso – in mod explicit se revoca testamentul autentic nr.5362/1998 care indica pe reclamantul E. S. E. ca mostenitor. Ultimul act despre care s-a pretins ca ar contine vointa testatoarei este declaratia neautentificata din 16.11.2005 prin care ea confirma testamentul olograf din 15.11.2002. Acest act – despre care reclamantul E. S. E. a afirmat ca este un testament olograf -, astfel cum in mod corect au retinut ambele instante anterioare, nu are o astfel de calitate deoarece nu indeplineste conditiile prevazute in acest sens de art.859 Cod civil, pentru ca desi semnat – afirmativ – de testatoare nu e scris in intregimea lui in mod direct si datat de catre aceasta, fiind tehnoredactat. In aceste conditii, in mod justificat a fost considerat inapt de a produce consecintele juridice specifice unui testament insa este important pentru datele pe care le contine, astfel cum se va arata in continuare. Prin urmare, ultimul act de vointa valid al testatoarei E. N. a fost cel exprimat in declaratia autentica din 27.11.2003, prin care a precizat, in mod expres, ca isi revoca testamentul autentic nr.5362/19.11.1998 emis in favoarea reclamantului E. S. E.. Rezulta deci ca, E. N. a dorit, neechivoc, ca nepotul sau sa nu mai fie succesorul sau universal astfel cum il desemnase prin testamentul autentic mentionat. Desi revocarea s-a referit in mod expres doar la acest testament, in mod evident ea vizeaza implicit si testamentul olograf din 15.11.2002 pentru ca ar fi ilogic ca actul sau de vointa sa aiba doua interpretari care se contrazic reciproc. In concret, nu se poate sustine ca excluzandu-l pe reclamantul E. S. E. de la beneficiul de unic succesor universal atribuit prin testamentul autentic din 19.11.1998, ea a dorit sa-i confirme totusi aceasta calitate conferita prin testamentul olograf ulterior din 15.11.2002. Facand o interpretare formala a declaratiei din 27.11.2003 a testatoarei E. N. si concluzionand ca reclamantul a ramas in continuare succesorul testamentar unic al defunctei inseamna a da efect juridic primordial unei vointe prezumate, in detrimentul vointei exprese a testatoarei – clar si coerent exprimata – sau cu alte cuvinte, a nesocoti vointa sa reala, exteriorizata in scopul de a-l descalifica pe reclamantul E. S. E. ca unic succesor in baza testamentului si de a lasa astfel cale libera devolutiunii succesorale legale. Daca reclamantul sustine ca unica interpretare corecta a declaratiei mentionate este cea contrara celei de mai sus si ca el a ramas succesor universal al bunicii sale conform testamentului olograf din 15.11.2002, nerevocat explicit, nu mai era necesar sa se serveasca in instanta si de declaratia neautentica, tehnoredactata, din 26.11.2005, pe care – afirmativ – ar fi semnat-o testatoarea (care, asa cum s-a aratat in cuprinsul prezentei, nu are valoarea juridica a unui testament olograf) si in continutul careia se precizeaza ca isi mentine testamentul sau nou, din 15.11.2002. Ori, prezentarea ca proba de catre reclamant a acestui act ca fiind expresia ultimei vointe a testatoarei justifica indreptatita concluzie ca din actul de vointa anterior – declaratia autentica din 27.11.2003 – el a inteles si cunoscut ca bunica sa nu a mai dorit sa-l desemneze ca succesorul ei universal. Pentru toate aceste considerente, Curtea va admite recursurile paratilor E. B. si E. N., va modifica in tot decizia civila nr. 995/A/27.11.2007 a T r i b u n a l u l u i T i m i s si in consecinta va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul E. S.-E. impotriva sentintei civile nr.2616/15.03.2007 a J u d e c a t o r i e i T i m i s o a r a. Fiind in culpa procesuala, intimatul reclamant va fi obligat sa plateasca recurentului parat E. N. suma de 1825 lei cheltuieli de judecata reprezentand onorariul de avocat dovedit cu chitanta fiscala de la dosar. PENTRU ACESTE MOTIVE IN NUMELE LEGII D E C I D E: Admite recursurile declarate de paratii E. B. si E. N. impotriva deciziei civile nr. 995/27.11.2007, pronuntata de T r i b u n a l u l T i m i s – Sectia civila in dosarul nr(…) pe care o modifica in tot si in consecinta: Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul E. S.-E. impotriva sentintei civile nr.2616/15.03.2007 pronuntata de J u d e c a t o r i a T i m i s o a r a in dosarul nr(…). Obliga intimatul reclamant sa plateasca recurentului parat E. N. suma de 1825 lei cheltuieli de judecata.
Irevocabila. “
5.2.Analiza hotărârii judecătorești
5. 2.1. Situația de fapt
Pe rol pronunțarea asupra recursurilor declarate de pârâții E. B. si N. E. împotriva deciziei civile nr. 995/A/27.11.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr (…), în contradictoriu cu reclamantul intimat E. S. E., având ca obiect succesiune. Dezbaterile și susținerile părților au fost consemnate în încheierea de sedință din data de 17 aprilie 2008 prin care s-a amânat pronunțarea la data de 24 aprilie 2008, încheiere ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
5.2.2. Cerințele reclamantei
Prin decizia civilă nr. 995/A/27.11.2007 pronunțată în dosarul nr (…), Tribunal Timiș – Secția civilă a admis apelul reclamantului E. S. E., a schimbat în tot sentința civilă nr. 2616/15.03.2007 a Judecătoriei Timișoara a constatat că reclamantul E. S. E. are calitatea de moștenitor a defunctei sale bunici E. N. și a obligat apelanții E. B. și E. N. să-i plătească acestuia suma de 3.408,15 lei cheltuieli de judecată la prima instanță.
Pentru a hotărâ astfel, tribunalul a avut în vedere faptul că prin sentința civilă nr. 2616/15.03.2007, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr (…), s-a respins acțiunea civilă formulată de reclamantul E. S. E. în contradictoriu cu părâții E. N. și E. B. prin mandatar E. E. J..
Pentru a pronunța această sențință, prima instanță, prin interpretarea coroborată a probatoriului administrat în cauza în fapt, a reținut că pârâții sunt descendenții defunctei
E. N., decedată în data de 18.12.2005, iar reclamantul este nepotul de fiica al defunctei, fiind copilul pârâtei E. B.. De-a lungul vieții sale, defuncta a întocmit și revocat mai multe testamente. Astfel, la data de 7.10.1992 a încheiat un testament autentic la Biroul Notarial de Stat T prin care a testat întreaga sa avere pârâtului E. N..
La data de 19.11.1998, prin testamentul autentificat sub nr. 5362 la B.N.P. E.-O. B. a testat întreaga sa avere reclamantului, instituindu-l legatar universal.
Astfel, în temeiul art. 921 Cod civil, prin testamentul nr. 5362/19.11.1998 a fost revocat tacit de către defuncta testamentul nr.31945/7.10.1992, aceasta voință a testatoarei rezultând fără niciun dubiu din cel de-al doilea testament autentic, cele două legate fiind incompatibile.
Ulterior, în data de 6.09.2000, testatoarea încheie un testament olograf prin care se instituie legatar universal pârâtul E. N.. Pentru aceleași argumente și în baza aceluiași art. 921 Cod civil, prin aceste testament olograf a fost revocat tacit de către testatoare testamentul autentic nr. 5362/19.11.1998 prin care se instituia legatar universal reclamantul.
De asemenea, în data de 15.11.2002, testatoarea a mai încheiat un testament olograf prin care din nou îl instituie pe reclamant legatar universal. Prin acest testament olograf, testatoarea, în temeiul art. 921 Cod civil a revocat tacit testamentul olograf din 6.09.2000 facut în favoarea pârâtului E. N..
Ulterior, testatoarea prin declaratța autentificată sub nr.6898/27.11.2003 a revocat în tot cuprinsul său testamentul autentificat sub nr. 5362/19.11.1998 la B.N.P. T.-E.-O., care instituie pe reclamant succesor universal al testatoarei.
În aceste împrejurari, s-a apreciat că ultima voință a testatoarei a fost ca reclamantul să nu o moștenească. Prima instanță a constatat ca prin declarația autentificată sub nr. 6898/27.11.2003, testatoarea a revocat tacit în baza art.921 Cod civil și testamentul olograf încheiat în data de 15.11.2002 în favoarea reclamantului. Această revocare tacită rezultă fără niciun dubiu din faptul că această declarație autentificată din 27.11.2003 este incomparabilă si cu testamentul olograf din 15.11.2002 facut în favoarea reclamantului.
Din aceasta ultimă declaratie autentificata in data de 27.11.2003 rezulta ultima vointa a testatoarei care nu este aceea de a-l institui pe reclamant legatar universal al sau, a retinut prima instanta.
În ceea ce privește declarația bătută la mașina de scris și semnată de testatoare din data de 26.11.2005 prin care învederează că menține în totalitate testamentul olograf din 15.11.2002 în favoarea reclamantului, prima instanță a reținut că aceasta nu prezintă nicio relevanță juridică, întrucât, pentru ca această declarație din 26.11.2005 să fie considerată o retractare expresă a revocării testamentului olograf din 15.11.2002, trebuia să îmbrace fie o formă autentică, fie o formă testamentară, respectiv să fi fost scrisă de mâna testatoarei în sensul art.859 Cod civil.
Or, declarația din 26.11.2005 nu a fost nici autentificată și nici olografa în sensul art. 859 Cod civil, fiind bătuta la mațina de scris.
În acest context, Judecătoria a apreciat că în speța de față nu mai există niciun testament valabil, astfel încât dezbaterea succesorală de pe urma defunctei E. N. se va efectua după regulile moștenirii legale.
5.2.3. Poziția pârâtei
Legal citat, intimatul E. N. nu s-a prezentat în instanță dar a trimis prin fax o întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului și menținerea hotărârii primei instante.
Intimata E. B. a formulat de asemenea întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca fiind nefondat, arătând că își menține aceleași motive invocate prin întâmpinare și în față instanței de fond, în sensul de a se reține că, prin declarația defunctei din 27.11.2003, aceasta și-a exprimat ultima voință, aceea că nepotul să nu o moștenească, iar în ce privește declarația din 26.11.2005, arată că nu are nicio relevanță deoarece nu a fost scrisă de mana defunctei sau autentificată. Tribunalul a apreciat ca apelul este fondat
5.2.4. Constatările instanței
Analizând apelul reclamantului, prin prisma actelor de procedură efectuate în primul ciclu procesual, cu aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 292 alin.2, art. 295 alin.1 si art. 296 Cod procedură civilă, s-a constatat că acesta este fondat și s-a dispus, în consecință, admiterea lui, pentru următoarele considerente:
Potrivit dispozițiilor art. 802 Cod civil, testamentul este un act juridic revocabil, prin care testatorul dispune pentru timpul încetării sale din viață, de tot sau parte din avutul sau.
În speță, defuncta E. N. a încheiat mai multe testamente și declarații de revocare a acestora. Ultimul testament olograf al defunctei datează din 15.11.2002 (fila 24 dosar fond). Acesta cuprinde precizarea că menține în totalitate testamentul încheiat în formă autentică 5362/19.11.1998 la B.N.P. T.-E.-O., după care testează din nou toată averea sa mobilă și imobilă în favoarea reclamantului E. S. E., instituindu-l pe acesta legatar universal.
Dup[ acest moment, prin declarația autentificată sub nr. 6898/27.11.2003 la același birou notarial (fila 11 dosar fond), aceasta arată că revocă testamentul autentificat sub nr.5362/19.11.1998 la B.N.P. T.-E.-O., declarație pe care instanța de apel a apreciat-o ca fiind de natura să schimbe voința testatoarei exprimată prin testamentul olograf din 15.11.2002, prin care îl institui legatar tot pe reclamantul apelant.
Ultima manifestare de voință, în scris, a defunctei, privitoare la averea să,
o constituie declarația din 26.11.2005 (fila 12 dosar fond), care nu este însa nici olografă, nici autentificată la notar și prin care aceasta menține în continuare și în totalitate testamentul din 15.11.2002 (testament olograf).
Însă, această declarație a sa, datorita faptului ca nu respecta forma prevazuta de lege pentru a valora revocare (si anume sa fie cuprinsa intr-un inscris intocmit in forma testamentara sau autentica), este lovita de nulitate absoluta. Prin urmare, ultimul testament al defunctei, care respecta conditiile de fond si de forma prevazute de lege, este testamentul olograf din 15.11.2002, act juridic necontestat de paratii intimati. In mod gresit prima instanta a calificat declaratia autentificata sub nr.6898/27.11.2003 la B.N.P. T.-E.-O. ca fiind un act de revocare tacita si a testamentului olograf din 15.11.2002, deoarece aceasta declaratie se referea strict la un testament anterior celui olograf, si anume cel autentificat sub nr.5362/19.11.1998. Impotriva acestei decizii au declarat recursuri in termen legal, ambii parati solicitand modificarea ei si in consecinta respingerea ca nefondat a apelului reclamantului.
Ambii recurenți au invocat aceleași argumente respectiv în drept dispozitiile art.304 pct.7, 8 si 9 Cod procedură civilă (nemenționate în mod expres în recursul pârâtei E. B. dar determinate de împrejurarea că se invocă nelegalitatea deciziei), iar în fapt aceea ca ultimul act de voință al testatoarei – defuncta lor mama E. N., menționat în actul autentic din 27.11.2003 a fost acela ca nepotul ei reclamantul E. S. E. să nu o moștenească – așa cum decisese anterior -, lucru permis de art.920 si 921 Cod civil care consacră posibilitatea și consecințele revocării testamentului.
S-a menționat că interpretarea acestui act ca fiind doar revocarea testamentului autentic nr. 5362/19.11.1998 și menținerea ca valabil a testamentului olograf din 15.11.2002 ar fi incompatibile cu voința ultimativă a testatoarei, aceea de a lăsa deschisă urmașilor săi doar procedura succesorală legală.
5. 2.5. Problema juridică decelată în speță
Existența și semnificația juridică a mai multor manifestări de voință pretins a valora revocare implicită și expresă a unor legate successive.
Astfel, în cazul următoaei situații “la data de 7.10.1992 a incheiat un testament autentic la Biroul Notarial de Stat T prin care a testat intreaga sa avere paratului E. N.. La data de 19.11.1998, prin testamentul autentificat sub nr.5362 la B.N.P. E.-O. B. a testat intreaga sa avere reclamantului, instituindu-l legatar universal. Astfel, in temeiul art.921 Cod civil, prin testamentul nr. 5362/19.11.1998 a fost revocat tacit de catre defuncta testamentul nr.31945/7.10.1992, aceasta vointa a testatoarei rezultand fara niciun dubiu din cel de-al doilea testament autentic, cele doua legate fiind incompatibile” ne aflăm în prezența unei revocări voluntare.
5.2.6. Hotărârea instanței
Instanța a admis recursurile declarate de pârâții E. B. si E. N. împotriva deciziei civile nr. 995/27.11.2007, pronunțată de Tribunalul Timiș pe care a modificat-o în tot și în consecință: Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul E. S.-E. împotriva sentinței civile nr. 2616/15.03.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr (…).
Obligă intimatul reclamant să plătească recurentului pârât E. N. suma de 1825 lei cheltuieli de judecată.
5. 2.7. Concluzii privind soluția dată de instanță
Consider soluția instanței de admitere a recursurilor declarate de pârâți ca fiind justificată pe coniderentele reținute de aceasta.
Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamantul E. S.-E. împotriva sentinței civile nr. 2616/15.03.2007 pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr (…).
CONCLUZII
Materia moștenirilor este legată de cea a proprietății private, căci a apărut și s-a consolidat în procesul acaparării mijloacelor de producție și a produselor de către majoritatea dominată, constituind principalul instrument prin care s-a asigurat perpetuarea sistemului exploatării sclavagiste.
Așa cum se poate remarca din analiza exhaustivă realizată cu privire la materia legatelor, rațiunea consacrării acesteia o reprezintă, cu precădere, protejarea moștenitorului fie el legal sau testamentar.
În sistemul Codului civil francez, ca și al Codului civil român, spre deosebire de sistemele de drept anglo-saxone, care conferă libertate deplină de a dispune mortis causa, se consideră că datoria socială și familială de a transmite rudelor apropiate o parte a bunurilor ce fac parte din patrimoniul succesoral prevalează asupra libertății de a dispune după bunul plac de propriile bunuri.
Moștenirea în dreptul nostru este de două feluri, respectiv legală care reprezintă regula și cea testamentară care reprezintă excepția. Moștenirea legală este forma de moștenire reglementată de lege, prin care în temeiul legii se transmite patrimoniul unei persoane fizice în condițiile stabilite de lege, către alte persoane la fel indicate de legiuitor.
Testamentul este forma prin care testatorul instituie anumite legate către unele persoane pentru a-i dobândi patrimoniul, sau o fracțiune din acest patrimoniu, lăsat pentru cauză de moarte. Dacă în cazul moștenirii legale, transmisiunea patrimoniului succesoral se realizează în condițiile legii, pentru nefracționare patrimoniului în mod excesiv și pentru protejarea drepturilor moștenitorilor legali, ținându-se cont de rudenia de sânge, moștenirea testamentară cuprinde dispozițiile cu privire la ultima voință a testatorului respectiv instituirea legatelor de care se bucură legatarii.
Cele două forme de moștenire se bucură de o reglementare importantă în dreptul nostru, deoarece ele nu se exclud și astfel ele coexistă. În acest caz, testamentul reprezintă un act juridic solemn, unilateral, personal și revocabil în timpul vieții testatorului. Obiectul principal al testamentului îl constituie astfel legatele care pot fi universale, cu titlu universal și cu titlu particular, dar poate cuprinde și alte dispoziții cum ar fi recunoașterea unui copil din afara căsătoriei, exheredări.
În ceea ce privește condițiile de formă, testamentul este în principiu un act solemn, fapt pentru care el trebuie să fie cuprins în forma cerută de lege ad validitatem, de cele mai multe ori cerându-se forma autentică, însă de la această formă existând și excepții.
În acest caz, observăm faptul că o parte din moștenire poate fi dispusă prin testament și o parte transmisă prin moștenirea legală. În ipoteza în care există anumiți moștenitori rezervatari, iar testatorul prin legatele instituite depășește rezerva acestor moștenitori, ei vor putera dobândi partea din moștenire corespunzătoare rezervei, iar pentru restul moștenirii, adică pentru cotitatea disponibilă devoluțiunea va fi testamentară.
Atunci când prin testament nu se prevede transmiterea întregului patrimoniu succesoral restul moștenirii se va realiza prin moștenirea legală.
Fiind vorba despre un testament, vorbim despre un act juridic pentru cauză de moarte, astfel efectele sale se vor produce numai după decesul testatorului, iar în ceea ce privește revocarea lui, precizez faptul că el este în principiu revocabil în timpul vieții testatorului, iar o renunțare cu privire la această posibilitate de a revoca în testamentul este considerată a fi un pact asupra unei succesiuni viitoare care este interzis de lege.
Cu toate că testamentul poate cuprinde acte juridice multiple, de naturi diferite, principalele sale dispoziții se referă la transmisiunea patrimoniului, a unei fracțiuni din acesta sau numai a unor bunuri singulare către anumite persoane desemnate de către testator. Aceste dispoziții poartă denumirea de legate iar cei care beneficiază de ele se numesc legatari.
Este important a preciza faptul că legea limitează dreptul de a dispune prin liberalități (acte cu titlul gratuit) iar nu și prin acte cu titlul oneros.
Este și firesc să fie așa, deoarece numai liberalitățile sunt periculoase pentru moștenitori putând vida patrimoniul succesoral, iar nu și actele cu titlu oneros, care întotdeauna aduc ceva în schimbul bunului înstrăinat.
BIBLIOGRAFIE
Tratate. Cursuri. Monografii.
Baias, Fl.A., E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul Cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Boroi, G., LStănciulescu, Instituții de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Editura Hamangiu, București, 2012;
Chirică, D. Succesiuni și testamente, Editura Rosetti, București 2003;
Deak, Fr. Tratat de drept succesoral, ediția a II-a actualizată, Editura Universul Juridic, București 2002;
H. Decugis, Les etapes du droit: des origines a nos jours, Editura Librairie du Recueil Sirey, Paris;
Dogaru, I., V. Stănescu, M-M Soreță, Bazele dreptului civil, vol. 5: Succesiuni. Editura C.H. Beck, București 2009;
Dogaru I., Drept civil. Teoria generală a actelor cu titlu gratuit, Ed. All Beck, București, 2005;
Eliescu, M. Moștenirea și devoluțiunea ei în Dreptul Republicii Socialiste România, Editura Academiei Republici Socialiste România, București 1966;
Eliescu M., Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucuresti , 1997;
M. Grimaldi, Droit civil. Successions, ed. A VI-a, Editura Litec Paris;
Hamangiu, C., I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All Beck, București 1996;
Macovei, D.,.I Cadariu, Drept civil. Succesiuni, Editura Junimea Iași 2005;
Macovei, C. Drept succesoral. Moștenirea legală, Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 2006;
Malaurie Ph., Cours de droit civile. Les succesions. Les liberalites, Paris, 1989 ;
Oprescu, M Contractul de donație, Editura Hamangiu, București 2010;
Stănciulescu, L. Curs de drept civil. Succesiuni, Editura Hamangiu, București 2012
Legislație
*** Constituția României
*** Noul Cod civil;
*** Codul civil de la 1864;
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Revocarea Voluntara a Legatelor Analiza din Perspectiva Teoretica Si Jurisprudentiala (ID: 119844)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.