Revizuirea In Procesul Civil

=== REVIZUIREA ===

REVIZUIREA ÎN PROCESUL CIVIL

CAPITOLUL 1 DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea 1 Rolul și etapele procesului civil

Secțiunea 2 Noțiunea și importanța căilor de atac

Secțiunea 3 Controlul judiciar și controlul judecătoresc

Secțiunea 4 Clasificarea căilor de atac

Secțiunea 5 Reguli comune privind instituirea și exercitarea căilor de atac

CAPITOLUL 2 NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CALEA DE ATAC A

REVIZUIRII

Secțiunea 1 Importanța revizuirii și sediul materiei

Secțiunea 2 Deosebirile dintre revizuirea civilă și cea penală

Secțiunea 3 Istoricul instituției

Secțiunea 4 Particularitățile revizuirii

Secțiunea 5 Deosebiri și asemănări cu alte căi de atac

CAPITOLUL 3 EXERCITAREA ȘI SOLUȚIONARE REVIZUIRII

Secțiunea 1 Subiectele revizuirii

Secțiunea 2 Obiectul revizuirii

Secțiunea 3 Condițiile de admisibilitate ale revizuirii

Secțiunea 4 Motivele de revizuire

Secțiunea 5 Procedura de soluționare a cererii de revizuire

CAPITOLUL 4 ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

CAPITOLUL 1

DEMERS INTRODUCTIV

Secțiunea I

Rolul și etapele procesului civil

Practica vieții sociale a demonstrat, din cele mai vechi timpuri, necesitatea existenței unor norme de conduită, care trebuie respectate de membrii colectivităților în vederea conservării și apărării unor ierarhii de valori, larg acceptate de societate.

Individul își duce existența în societate într-un sistem corelat de relații care îl pun în contact nemijlocit și diversificat cu semenii săi, interacțiunea reciprocă a indivizilor și a colectivităților formând viața socială.

Dacă în formele de organizare socială prestatală sancțiunile ce puteau fi dictate și aplicate împotriva celor care acționau în disprețul prescripțiilor acestor norme îmbrăcau forme specifice, bazate în general pe sentimentul răzbunării, odată cu apariția dreptului, au început a fi elaborate primele norme de drept. Ulterior, aplicarea acestora a impus asigurarea respectării lor la caz de nevoie prin forța de constrângere a statului. S-a înlăturat astfel posibilitatea ca fiecare sași facă dreptate, iar soluționarea diverselor conflicte de interese ivite între membrii societății s-a încredințat altora decât celor direct interesați în cauză. În societatea modernă rolul de a face dreptate, de a împărți justiția revine statului, prin organele sale specializate.

Justiția este privită sub două aspecte și anume: ca sistem al instanțelor judecătorești și ca activitate desfășurată de aceste organe, în cadrul distribuirii justiției, procesul civil este activitatea pe care o desfășoară organele de stat competente, cu participarea părților interesate, în vederea rezolvării conflictelor de interese ce se ivesc în circuitul civil. În felul acesta „procesul civil servește ca formă specială a influențării sociale și a constrângerii judiciare, la valorificarea în concret a dreptului subiectiv încălcat și, prin aceasta la restabilirea ordinii de drept încălcate”.

În România, art. 124 din Constituție prevede că justiția se înfăptuiește în numele legii, iar în art. 126 se arată că justiția se realizează prin Curtea Supremă de Justiție și prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege.

Înfăptuirea justiției în litigiile ce izvorăsc din raporturile de drept civil, activitate în cadrul căreia se nasc anumite raporturi procesuale – și care constituie tocmai procesul civil – se desfășoară după reguli prestabilite, deoarece legiuitorul nu s-a limitat numai să recunoască persoanelor fizice și persoanelor juridice drepturi civile, ci, pentru a le garanta în mod efectiv realizarea, a reglementat și modul lor de apărare în fața justiției.

Deci, procesul civil ar fi activitatea desfășurată de instanță, organul de executare și alte organe ori persoane care participă la înfăptuirea de către instanțele judecătorești a justiției în pricinile civile deduse judecății și executării silite a hotărârilor judecătorești sau a altor titluri executorii, conform procedurii stabilite de lege.

Din definiția procesului civil rezultă Că acesta cuprinde două mari faze: judecata cauzei și executarea silită a hotărârii.

Prima fază este declanșată prin cererea de chemare în judecată care investește instanța competentă și sfârșește prin rămânerea definitivă și irevocabilă a hotărârii pronunțate asupra litigiului. La rândul ei, faza judecății cunoaște mai multe etape, fiecare dintre ele fiind reglementate de lege și având obiective proprii dar ca finalitate urmărind să se ajungă la pronunțarea unei hotărâri legale și temeinice, de natură a satisface interesele părților din procesul civil, care au apelat la calea justiției. Prima etapă este cea scrisă, în cadrul căreia părțile se încunoștințează reciproc – prin intermediul cererii de chemare în judecată, respectiv a întâmpinării sau cererii reconvenționale -asupra pretențiilor și apărărilor, precum și în legătură cu probele ce urmează a fi administrate, în vederea dovedirii lor. Etapa următoare este cea a dezbaterilor în ședința de judecată, etapă complexă ce se desfășoară, de regulă, la mai multe termene de judecată, dând posibilitatea părților să-și susțină în mod real și contradictoriu pretențiile și apărările, să administreze probe, să le analizeze și să pună concluzii. După încheierea dezbaterilor, urmează etapa deliberării judecătorilor și pronunțării hotărârii cu care se încheie judecata în fond.

Ne aflăm deci în prezența unei proceduri de regulă contencioase pentru soluționarea unui conflict de interese și care cuprinde formele procedurale ce trebuie urmate în vederea soluționării unui litigiu, având ca obiect stabilirea sau apărarea unui drept contestat sau încălcat sau recunoașterea unei situații juridice ocrotite de lege, pentru a cărei realizare calea justiției este obligatorie.

Procedura contencioasă este guvernată de o serie de principii generale care, cu unele nuanțări, își găsesc aplicare și în faza executării silite, fiind deci principii generale ale desfășurării procesului civil. Acestea sunt: principiul legalității formei actelor de procedură civilă, principiul contradictorialității,- principiul disponibilității, principiul publicității, principiul oralității, principiul nemijlocirii, principiul continuității.

De asemenea, o importanță deosebită o are și principiul rolului activ al judecătorului.

Aceste principii generale ale desfășurării procesului civil numite și principii generale ale procedurii civile sunt înscrise în Constituție, în Legea de organizare judecătorească și în Codul de procedură civilă și acționează pe tot parcursul procesului civil. Este adevărat că ele își găsesc mai întâi aplicabilitate în prima fază, cea a judecății, și mai concret în cadrul judecății în primă instanță, având în vedere că judecata în fond este astfel organizată încât să poată conduce la o hotărâre corectă, dar, continuând procesul civil prin exercitarea căilor de atac, acesta va fi permanent guvernat de aceste principii.

Astfel, legalitatea respectării formei actelor de procedură constituie o garanție pentru justițiabili, o protecție contra arbitrariului judecătorului sau a relei credințe a părții adverse.

Principiul contradictorialității presupune că toate elementele procesului trebuie supuse dezbaterii și discuției părților, că fiecare parte trebuie să aibă posibilitatea de a se exprima cu privire la orice. element care ar avea legătură cu pretenția dedusă judecății. De asemenea, părțile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul de drept civil dedus judecății) și de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop.

Potrivit acestui principiu părțile pot determina nu numai existența și desfășurarea procesului, prin declanșarea procedurii judiciare și posibilitatea de a se pune capăt procesului înainte de a interveni o hotărâre pe fondul pretenției supusă judecății, ci și conținutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința obiectului și a participanților la proces, a fazelor și etapelor pe care procesul civil le-ar putea parcurge.

Potrivit principiului publicității, procesul civil, cu excepția deliberării, se desfășoară în fața instanței, în ședință publică, în prezența părților, dar și a oricăror persoane străine de litigiu, care doresc să asiste la dezbateri, și este consacrat în art. 127 din Constituție, apoi în art. 121 alin. 1 C. proc. civ.

Art. 127 C. proc. civ. consacră expres principiul oralității, care este o continuare firească a principiului publicității, deoarece numai în cadrul unor dezbateri în care părțile își pot expune oral susținerile lor, procesul putând fi urmărit în tot cursul desfășurării sale atât de către părți, cât și de către eventualul public. Oralitatea asigură și o contradictorialitate efectivă a dezbaterilor și exercitarea în condiții mai bune a dreptului la apărare.

Judecarea unei cauze care se face de la început și până la sfârșit de aceiași judecători, și cercetarea de către instanță direct și nemediat a tuturor elementelor care servesc la dezbaterea pricinii se regăsesc în principiile continuității și nemijlocirii și concură prin cerințe specifice, dar în același timp, la aflarea adevărului.

În literatura de specialitate și în practica judiciară se consideră că, prin art. 129 și art. 130 alin. 2 C. proc. civ., se consacră principiul rolului activ al judecătorului, potrivit căruia în cazurile și în condițiile prevăzute expres de lege, asigurându-se echilibrul procesual,-se oferă posibilitatea judecătorului să contribuie la stabilirea corectă a faptelor în cadrul procesului civil, în principal în materie probatorie.

Nu trebuie uitat însă nici un moment că procesul civil este procesul părților, judecătorul neputând uza de mijloacele procedurale pe care legea le-a pus la dispoziție decât în limitele dreptului de inițiativă al acestora, care ar trebui să fie exclusiv și absolut.

Aceasta nu înseamnă că în sistemul actual, similar cu procedura civilă franceză, germană, belgiană, italiană, judecătorul trebuie să fie un simplu arbitru, complet lipsit de inițiativă, de vreme ce art. 129 și art. 130 C. proc. civ. , nu au fost abrogate, dar, desigur, conținutul acestor articole trebuie interpretat strict în litera și spiritul legii procedurale, ajutorul activ în ocrotirea drepturilor și intereselor părților neputându-se substitui voinței și inițiativei lor.

Consacrarea și recunoașterea acestor principii, alături de organizarea propriu-zisă a judecății în fond, corelate cu o justă punere în aplicare a dispozițiilor legale de drept material și de drept procesual civil, sunt de natură a oferi un cadru adecvat și garanții în sensul pronunțării de hotărâri judecătorești corecte.

Cu toate acestea, de cele mai multe ori, cel puțin una din părți se simte nedreptățită și solicită o nouă judecată la o instanță superioară.

Secțiunea 2

Noțiunea și importanța căilor de atac

Căile de atac sunt mijloace sau remedii juridice procesuale prin intermediul cărora se poate solicita verificarea legalității și temeiniciei hotărârilor judecătorești și în final remedierea erorilor săvârșite. Ele sunt indispensabile, în orice sistem procesual, pentru remedierea eventualelor greșeli de judecată sau de ordin strict procedural. De aceea, legiuitorul a acordat importanța cuvenită reglementării detaliate a modului de exercitare a căilor legale de atac.

Reglementarea actuală a căilor de atac este rezultatul unei îndelungate evoluții istorice. In momentele inițiale ale evoluției dreptului existența unor remedii procesuale pentru desființarea hotărârilor judecătorești nici nu putea fi concepută. Așa s-a întâmplat în perioadele istorice în care justiția avea un caracter accentuat religios. Aceasta deoarece în acele vremuri justiția era considerată ca o expresie a divinității, iar hotărârile adoptate de judecători erau apreciate ca fiind infailibile. O dată ce justiția a devenit laică au fost create și mijloacele procedurale necesare pentru remedierea hotărârilor greșite.

În procedura romană, la început, căile de atac se înfățișau mai degrabă ca veritabile acțiuni în anulare, întrucât în acea epocă nu exista o ierarhizare a instanțelor judecătorești. Doar în epoca procedurii extraordinare se realizează o veritabilă ierarhizare a organelor de justiție cu consecințe favorabile și asupra modului de reglementare a căilor de atac.

Dreptul modern se caracterizează, în general, printr-o mare diversitate de organizare a căilor legale de atac. O atare diversitate se regăsește și în legislațiile care se întemeiază pe același sistem de drept. Ca atare o privire comparativă este adeseori dificilă în domeniul căilor legale de atac. Această împrejurare l-a determinat pe proceduristul uruguayan Eduardo J. Couture să aprecieze că „recursurile sunt de o atât de mare vastitate și varietate în dreptul hispano-american, încât face dificilă orice sistematizare”. Iar o atare aserțiune se potrivește în mare măsură și dreptului european. O caracteristică comună a căilor legale de atac rezidă în aceea că ele se adresează, de regulă, instanțelor ierarhic superioare. În acest fel se realizează un control judiciar eficient asupra hotărârilor judecătorești pronunțate de judecătorii de la instanțele inferioare. Numai în anumite circumstanțe excepționale i se permite judecătorului să revină asupra propriei sale soluții și să pronunțe o hotărâre nouă. Este cazul căilor de atac de retractare. De aceea, se spune în doctrină că în dreptul modern controlul judiciar se întemeiază pe principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, el neavând caracterul unui „recurs circular”.

Existența căilor legale de atac constituie pentru părți o garanție a respectării drepturilor lor fundamentale și le conferă posibilitatea de a solicita remedierea eventualelor erori judiciare. De asemenea, existența căilor legale de atac este de natură să garanteze și calitatea actului de justiție, judecătorii fiind obligați să-și respecte îndatoririle lor, îndeosebi acelea privitoare la imparțialitatea lor.

Secțiunea 3

Controlul judiciar și controlul judecătoresc

În dreptul modern instanțele judecătorești sunt organizate, astfel cum am arătat deja, într-un sistem piramidal, iar acțiunea civilă se exercită, adeseori, în fața unor instanțe superioare. Cu alte cuvinte, procesul civil poate accede și într-o fază a judecății în fața instanțelor de control judiciar. La aceasta se ajunge ori de câte ori părțile sau procurorul consideră că o hotărâre judecătorească este nelegală sau netemeinică. Căile de atac reprezintă tocmai acele mijloace procedurale care fac posibilă exercitarea controlului judiciar.

Adeseori, în trecut, conceptul de control judiciar era folosit într-o accepțiune nejustificat extensivă, respectiv în sensul de a include în conținutul său și acel control ce poate fi exercitat de instanțele judecătorești asupra hotărârilor sau actelor pronunțate de organele administrative. De aceea doctrina românească, în contextul reglementărilor din ultimele decenii, a căutat să distingă în mod clar controlul judiciar de controlul judecătoresc.

Controlul judiciar a fost definit, într-o formulă cuprinzătoare și lipsită de orice echivoc, de prof. I .Stoenescu și S. Zilberstein ca fiind „dreptul și obligația pe care le au în cadrul unui sistem judiciar instanțele judecătorești superioare de a verifica, în condițiile și cu procedura stabilită de lege, legalitatea și temeinicia hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești inferioare lor și de a casa sau modifica acele hotărâri ce sunt greșite sau de a le confirma pe cele ce sunt legale și temeinice”. Într-o formulă de sinteză, conchid aceiași autori, controlul judiciar este „controlul exercitat de instanțele superioare asupra actelor de jurisdicție ale instanțelor inferioară”.

Din această definiție se poate desprinde o concluzie importantă, anume aceea că în cazul controlului judiciar acesta are ca obiect hotărâri pronunțate de organe care fac parte din același sistem de autorități publice. Ne aflăm, cu alte cuvinte, în prezența unui control omogen, iar nu eterogen cum se întâmplă în cazul controlului judecătoresc. Acesta din urmă este definit ca acel control ce se exercită de instanțele judecătorești asupra hotărârilor organelor de jurisdicție administrativă ori asupra unor acte administrative emise de organe care nu fac parte din sistemul instanțelor judecătorești.

Concluzia care se desprinde, din precizările făcute de doctrină, este aceea a necesității unei distincții categorice între controlul judiciar și controlul judecătoresc. Aceasta nu înseamnă că între cele două forme de control nu există și o strânsă legătură. Ea rezidă în realizarea controlului de către instanțele judecătorești după o procedură prestabilită de lege. O atare procedură se întemeiază pe reguli asemănătoare, în același timp, trebuie să subliniem că în toate cazurile se exercită un control asupra legalității hotărârilor sau actelor emise de organele respective, iar uneori și asupra temeiniciei acestora. Cu toate acestea, deosebirile sunt mult mai puternice și ele au fost evidențiate în doctrina noastră mai recentă în mod detaliat.

O primă deosebire esențială a fost deja subliniată și ea vizează caracterul omogen al controlului judiciar față de controlul judecătoresc, acesta din urmă având un caracter eterogen.

A doua notă distinctivă se referă la mijloacele procedurale diferite prin care se declanșează controlul judiciar și controlul judecătoresc. Controlul judiciar se declanșează prin intermediul căilor legale de atac prevăzute în Codul de procedură civilă: apelul, recursul și recursul în anulare. În schimb, controlul judecătoresc se declanșează prin mijloace procedurale specifice cum sunt contestația și plângerea, iar în unele cazuri acțiunea. Totuși, remarcăm că în unele situații controlul judecătoresc se poate declanșa și pe calea recursului. Este cazul recursului reglementat de art. 4 din Legea nr. 29/1990, text care permite folosirea acestei căi de atac, în fața Înaltei Curții de Casație și Justiție, după epuizarea căilor administrativ jurisdicționale. De asemenea, de notat și faptul că mijlocul procedural al acțiunii poate fi folosit nu numai în materia contenciosului administrativ, ci și în alte cazuri determinate de lege. Cu titlu de exemplu menționăm acțiunea în anularea actelor notariale [art. 100 alin. (1) din Legea nr. 36/1995], text care reglementează distinct, în alineatele următoare, și calea procedurală a plângerii și acțiunea în anularea hotărârii arbitrale (art. 364 C.proc.civ.).

Secțiunea 4

Clasificarea căilor de atac

4.1. Precizări prealabile.

Am arătat că există o mare diversitate de soluții în dreptul comparat în legătură cu numărul și natura căilor de atac. O atare aserțiune este valabilă și în dreptul nostru. Și aceasta cu atât mai mult cu cât în urma reformei întreprinse prin Legea nr. 59/1993 a fost reintrodus, în legislația noastră, apelul. Această diversitate impune și necesitatea unei sistematizări și clasificări a căilor legale de atac. Tendința moderna este însă aceea a restrângerii căilor legale de atac. În acest sens unul dintre proceduriștii latino-americani, la care am mai avut prilejul să ne referim, preciza că: „Tendința timpurilor noastre este aceea de a spori puterile judecătorului, și de a reduce numărul recursurilor: este triumful unei justiții prompte și ferme asupra necesității de a avea o justiție bună dar lentă”. Evident, un punct de reflexie și pentru legiuitorul român. Reflecție care trebuie să poarte asupra echilibrului dintre necesitatea unei justiții prompte și indispensabilitatea căilor legale de atac, căci în dreptul modern fără existența acestora ideea de justiție nici nu poate fi concepută.

În doctrină au fost folosite mai multe criterii pentru clasificarea căilor de atac. Le vom prezenta în continuare pe cele mai semnificative.

4.2. Căi ordinare și căi extraordinare de atac.

Criteriul distinctiv al acestei clasificări vizează condițiile de exercitare a căilor legale de atac. Această distincție este considerată de către unii autori ca fiind fundamentală, fapt pentru care unii doctrinari nici nu se referă la alte clasificări.

Căile ordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate de oricare dintre părți și pentru orice motiv. Drept urmare, ideea de cale ordinară de atac evocă ideea unei libertăți depline de exercitare a acesteia, fără nici un fel de condiții restrictive.

În această privință este de observat că Titlul IV al celei de a ll-a Cărții a Codului a procedură civilă este consacrat, în prezent, unei singure căi ordinare de atac, apelul. Căile extraordinare de atac sunt acelea care pot fi exercitate numai în condițiile și pentru motivele strict determinate de lege. Codul nostru de procedură civilă consacră Titlul al V-lea din Cartea a ll-a căilor extraordinare de atac, categorie în are include recursul, contestația în anulare, revizuirea, recursul în interesul legii.

Punctul de legătură dintre căile extraordinare de atac îl reprezintă condițiile restrictive în care ele pot fi exercitate. În principiu, aceste condiții se referă la motivele limitativ prevăzute de lege pentru care pot fi exercitate căile extraordinare de atac. Dar și sub acest aspect o notă particulară este oferită de recursul interesul legii. Acesta poate fi exercitat, potrivit art. 329 alin. (1) C.proc.civ., doar dacă unele chestiuni de drept au primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești. Între căile extraordinare de atac menționate există și deosebiri semnificative și care vizează subiectele care le pot exercita și instanțele competente a le soIuționa.

4.3. Căi de atac de reformare și căi de atac de retractare.

Această clasificare este importantă și ea sub multiple aspecte. Doctrina folosește ca principal criteriu de distincție instanța competentă a se pronunța asupra căilor de atac.

Căile de atac de reformare sunt considerate acelea care se soluționează de o instanță superioară spre a declanșa controlul judiciar. Sunt considerate căi de atac de reformare apelul și recursul. În schimb, căile de retractare sunt de competența instanței care a pronunțat hotărârea atacată. Fac parte din această din urmă categorie contestația în anulare și revizuirea.

4.4. Căi de atac devolutive și căi de atac nedevolutive.

Criteriul distinctiv al acestei clasificări este: întinderea atribuțiilor instanțelor competente să se pronunțe asupra căilor de atac exercitate și asupra procesului. Căile de atac devolutive sunt acelea care pot reedita judecata în fond. Aceasta se realizează însă numai în limita a ceea ce s-a solicitat prin acțiune și în limita a ceea ce formează obiectul căii de atac. Calea de atac devolutivă tipică este apelul. El permite o nouă judecare a cauzei atât sub aspectul problemelor de fapt stabilite de prima instanță, cât și asupra dezlegării date problemelor de drept. În condițiile art. 3041 C.proc.civ. și recursul are un caracter devolutiv. Celelalte căi de atac au un caracter nedevolutiv, căci ele nu pot determina, în principiu, o nouă judecată în fond. În această categorie se includ recursul și recursul în interesul legii.

Căile de atac extraordinare nu se subsumează clasificării de față, căci astfel cum judicios s-a remarcat, ele ocupă o poziție specială, chiar dacă în unele cazuri determină o judecată în fond.

4.5. Căi de atac comune și căi de atac speciale.

Criteriul acestei distincții vizează dreptul de a exercita căile de atac. Când acest drept aparține părților sau procurorului ne aflăm în prezența unei căi de atac comune. Când un atare drept este recunoscut numai unui subiect de drept ne aflăm în prezența unei căi de atac speciale. Are acest caracter recursul în interesul legii. Calea de atac menționată poate fi exercitată numai de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

4.6. Căi de atac suspensive și căi de atac nesuspensive de executare.

Această distincție se face în funcție de efectele pe care le produce declararea căii de atac asupra posibilităților de declanșare imediată a executării silite. În sistemul procesual în vigoare numai apelul se înfățișează ca o cale suspensivă de executare.

Recursul, recursul în anulare, contestația în anulare și revizuirea sunt căi de atac nesuspensive de executare. Prin excepție de la această regulă recursul se înfățișează ca o cale de atac suspensivă de executare atunci când are ca obiect pricini privitoare la: strămutarea de hotare, desființarea de construcții, plantații sau lucrări având o așezare fixă. În asemenea situații efectul suspensiv de executare se produce de drept, adică în temeiul legii, fără să fie necesară o cerere formală, în acest sens, din partea recurentului art. 300 alin. (1) C.proc.civ.. Instanța poate dispune motivat, cu sau fără acordarea unei cauțiuni, suspendarea executării silite și în alte cazuri decât cele arătate anterior. Suspendarea executării silite se poate dispune și în cazul promovării unei cererii de revizuire, dar numai sub condiția luării unei cauțiuni (art. 325 C.proc.civ.).

Secțiunea 5

Reguli comune privind instituirea și

exercitarea căilor de atac

5.1. Precizări prealabile.

În doctrina românească s-au conturat de-a lungul timpului câteva reguli generale privitoare la instituirea și exercitarea căilor legale de atac. Cunoașterea acestora este importantă în perspectiva considerațiilor de față. Vom examina, în continuare, doar cele nai semnificative reguli comune privitoare la exercitarea căilor legale de atac.

5.2. Legalitatea cailor de atac.

Legalitatea căilor de atac este un principiu deosebit de important și a cărui aplicare este incontestabilă în orice sistem procedural. În general, procedura civilă se caracterizează prin reguli precise și adeseori imperative. Instituirea căilor de atac este o problemă de interes general și ea vizează determinarea mijloacelor procedurale ce pot fi exercitate pentru reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

În afara căilor de atac prevăzute de lege nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Principiul enunțat decurge și din prevederile înscrise în art. 129 din Constituție. Acest text consacră dreptul părților și al Ministerului Public de a folosi căile de atac, dar adaugă că ele se pot exercita „în condițiile legii”.

Mențiunea greșită din dispozitivul hotărârii privitoare la calea de atac care poate fi exercitată împotriva unei hotărâri nu poate fi de natură a deschide accesul la o cale de atac neprevăzută de lege, după cum nici nu poate închide dreptul la o cale de atac.

Părțile au la dispoziție acele căi de atac care erau prevăzute de lege în momentul pronunțării hotărârii. Modificarea dispozițiilor procedurale, în această materie, nu poate afecta dreptul de a ataca hotărârea cu o anumită cale de atac, căci acest drept s-a născut chiar în momentul pronunțării hotărârii. De aceea, calea de atac a ost considerată de unii autorii ca o calitate imanentă a hotărârii judecătorești.

5.3. Ierarhia căilor de atac.

Principiul ierarhiei căilor legale de atac decurge din modul de organizare a instanțelor judecătorești într-un sistem piramidal. Aceasta înseamnă că, în principiu, nu se poate exercita o cale extraordinară de atac atâta timp cât partea are la dispoziție o cale ordinară de atac.

Ordinea la care ne referim rezultă și din unele dispoziții exprese ale legii. Astfel, de pildă, contestația în anulare se poate exercita numai împotriva hotărârilor judecătorești rămase irevocabile [art. 317 alin. (1) C.proc.civ.]. De asemenea, revizuirea poate fi exercitată potrivit art. 32 alin. (1) C.proc.civ. și împotriva hotărârilor rămase definitive în instanța de apel.

Principiul ierarhiei căilor de atac funcționează și în raportul dintre apel și recurs, în acest sens s-a decis în mod constant că recursul nu poate fi exercitat, în principiu „omissio medio”, respectiv atâta timp cât partea are la dispoziție calea ordinară de atac a apelului.

În privința căilor extraordinare de atac legea nu prevede o succesiune în exercitarea lor. Astfel că revizuirea poate fi exercitată înaintea contestației în anulare sau invers.

5.4. Unicitatea dreptului de a exercita o cale de atac.

Dreptul de a exercita o cale de atac este, în principiu, unic și se epuizează o dată cu exercitarea lui. Aceasta înseamnă că nimănui nu-i este îngăduit de a uza de două ori de una și aceeași cale de atac. În caz contrar, excepția puterii lucrului judecat va putea fi invocată de cel interesat sau de instanță din oficiu spre a anihila calea de atac inadmisibilă. Regula enunțată are în vedere chiar ipoteza în care termenul pentru declararea căii de atac nu s-ar fi împlinit la data formulării celei din urmă cereri.

Unicitatea căilor de atac vizează însă numai apelul și recursul, nu și celelalte căi extraordinare. Datorită specificului căilor extraordinare de atac acestea pot fi exercitate, în unele cazuri, în mod repetat. Astfel, de pildă, calea revizuirii poate fi folosită în cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. Principial, o a doua cerere de revizuire este admisibilă pentru un alt motiv cum ar fi cel al condamnării unui martor, judecător sau expert pentru o infracțiune în legătură cu pricina respectivă. Remarcăm că din acest punct de vedere dispozițiile privitoare la revizuire nu cuprind restricții exprese. O a doua cerere de revizuire ar putea fi paralizată însă prin mecanismul decăderii din termenul de exercitare a acestei căi de atac. În schimb, contestația în anulare poate fi exercitată în mod repetat numai pentru motive care nu au existat la data introducerii primei contestații. În acest sens sunt dispozițiile exprese ale art. 321 C.proc.civ.

5.5. Neagravarea situației părții în propria cale de atac.

Codul de procedură civilă nu a consacrat, în mod expres, așa cum a făcut-o Codul de procedură penală [art. 372 alin. (1)], principiul neagravării situației părții în propria sa cale de atac – „non reformatio in peius”. Cu toate acestea, doctrina și practica judiciară au considerat în mod constant că acest principiu se aplică și în materie civilă pentru identitate de rațiune, lată cum justifica instanța supremă aplicarea acestui principiu și în materie civilă, prin una din deciziile sale: „deși nici un text din Codul de procedură civilă nu prevede în mod expres că părții nu i se poate crea o situație mai rea în propria sa cale de atac, s-a admis totuși, în literatura juridică și în practica judiciară, în mod constant, că acest principiu, specific procesului penal, funcționează și în procesul civil, ca măsură de logică juridică, de echitate și umanism social.

În urma modificării și completării Codului de procedură civilă, prin Ordonanța de Urgență nr. 138/2000, legiuitorul a remediat lacunele deja semnalate. Astfel, principul non reformatio in peius a primit o consacrare legală în art. 296 C.proc.civ. potrivit părții finale a acestui text: „Apelantului nu i se poate însă crea în propria cale de atac o situație mai grea decât aceea din hotărârea atacată, în afară de cazul în care el consimte la aceasta, ori sunt aplicabile dispozițiile art. 293 sau 2931”. Principiul este aplicabil și în recurs potrivit dispozițiilor art. 316 C.proc.civ., text conform căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în capitolul referitor la recurs.

Prin urmare, aplicarea acestui principiu în procesul civil face imposibilă înrăutățirea situației părții în propria sa cale de atac.

Dar care este sfera de aplicare a cestui principiu în procesul civil? în primul rând, principiul „non reformatio in peius” se aplică în toate acele situații în care partea a atacat în mod solitar hotărârea pronunțată. Într-o asemenea situație instanța de control judiciar nu poate pronunța o soluție prin care să-i creeze părții o situație mai grea decât cea stabilită prin hotărârea atacată. Altminteri, părțile, adeseori ar fi tentate să renunțe la exercițiul unui drept procedural fundamental de teamă că li s-ar putea crea o situație mai grea în urma propriei lor „plângeri”.

Situația este însă diferită în cazul exercitării căii de atac și de partea adversă sau de procuror. De aceea s-a spus, pe bună dreptate, că principiul „non reformatio in peius” este limitat numai în cadrul căii de atac proprii. Prin urmare, în cazul declarării recursului și de partea adversă, de procuror sau de terțele persoane îndreptățite să exercite o cale de atac, se poate ajunge și la înrăutățirea situației părții în raport cu situația stabilită de prima instanță. Această situație este justificată de prof. I. Deleanu și V. Deleanu cu motivarea că de data aceasta controlul judiciar este bilateral, instanța fiind învestită plenar, iar egalitatea părților și contradictorialitatea exclude beneficiul ce scurge din exercitarea solitară a respectivei căi de atac.

Dar, practic în situațiile menționate nu asistăm la o veritabilă înrăutățire a situației părții în propria cale de atac, ci în calea de atac exercitată de partea adversă sau de alt subiect al procesului. De altfel, în asemenea situații, în principiu, calea de atac formulată de parte este respinsă, instanța de control judiciar admițând calea de atac exercitată de partea adversă.

O situație specială este aceea a exercitării căii de atac de către Ministerul Public, dacă acesta a exercitat calea de atac exclusiv în interesul părții situația ei nu va putea fi înrăutățită, principiul „non reformatio in peius” găsindu-și aplicare plenară în materie penală soluția este prevăzută în mod expres de art. 372 alin. (2) C.proc.pen.]. În această privință s-a pronunțat și fosta instanța supremă printr-una din deciziile sale de îndrumare, soluție care-și găsește deplină aplicațiune, în opinia noastră, și în prezent. Astfel s-a statuat că „în cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia dintre părți, instanța, admițând acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărârea în defavoarea acelei părți. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul declarat inițial într-un recurs în favoarea celeilalte părți”. Pentru determinarea sferei de aplicare a principiului „non reformatio in peius” va trebui să se examineze, așadar, conținutul cererii de exercitare a căii de atac formulate de către procuror. Facem această precizare deoarece în practică se poate întâmpla ca apelul sau recursul exercitat de către procuror să nu constituie o cale de atac formal și expres declarată în favoarea sau defavoarea uneia dintre părți. Pe de altă parte, adeseori Ministerul Public poate acționa prin intermediul unei căi de atac și pentru a solicita desființarea unei hotărâri judecătorești pronunțate cu nesocotirea unor norme de ordine publică, (privitoare la compunerea instanței, constituirea instanței cu participarea Ministerului Public, la competență etc.)

Principiul „non reformatio in peius” se poate însă răsfrânge și asupra altor participanți procesuali decât cei care au exercitat calea de atac. Este cazul coparticipării procesuale necesare sau obligatorii reglementate de art. 48 alin. (2) C.proc.civ, situație în care se aplică principiul dependenței procesuale a coparticipanților. În considerarea acestui principiu s-a statuat că în cazul „obligațiilor solidare, precum și al obligațiilor indivizibile exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre coparticipanții la proces le va folosi și celorlalți, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde și la părțile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluționat în fond”. Situația este asemănătoare și în cazul soluționării unor cereri incidente aflate într-o legătură indisolubilă cu acțiunea principală. Astfel, s-a decis că recursul declarat numai de reclamant repune în discuție și problema admisibilității cererii de chemare în garanție, chiar dacă garantul nu a formulat și el recurs; de asemenea, repunerea în discuție a cererii principale este necesară și în cazul în care recursul a fost declarat numai de cel chemat în garanție. Aceste soluții se justifică pe plan procesual datorită dependenței chemării în garanție față de acțiunea principală.

O excepție importantă de la principiul non reformatio in peius este și aceea prevăzută de art. 293 C.proc.civ., care reglementează instituția aderării la apel. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare situația părții care aderă la apel se poate înrăutăți.

De asemenea, situația apelantului se poate înrăutăți în propria sa cale de atac și când el consimte la aceasta. Această excepție a fost consacrată în art. 296 C.proc.civ. ca urmare a modificărilor aduse textului prin Ordonanța de urgență nr. 59/2001. Soluția ni se pare naturală și ea constituie o aplicațiune particulară a principiului indisponibilității procesuale.

Principiul „non reformatio in peius” își găsește aplicațiune în cazul tuturor căilor de atac care pot fi exercitate de părți (apel, recurs, contestație în anulare sau revizuire). Aceasta deoarece rațiunea ce justifică aplicarea principiului enunțat rămâne aceeași în cazul tuturor căilor de atac exercitate de părți.

În doctrină s-a apreciat, de asemenea, pentru identitate de rațiune, că principiul non reformatio in peius” este aplicabil și în cazul litigiilor de muncă.

O problemă de interes practic deosebit este aceea de a cunoaște dacă principiul non reformatio in peius” vizează numai soluționarea propriu-zisă a căii de atac sau și faza rejudecării fondului după casare. Soluția care trebuie să prevaleze este ceea a aplicării plenare a principiului enunțat, respectiv și în faza rejudecării fondului după casare. Altminteri principiul „non reformatio in peius” și-ar găsi o aplicare excesiv formală, ceea ce nu poate fi conceput.

CAPITOLUL 2

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CALEA

DE ATAC A REVIZUIRII

Secțiunea 1

Importanța revizuirii și sediul materiei

Revizuirea civilă este una din cele trei căi de atac extraordinare prevăzute de codul nostru de procedură civilă, prin care se îngăduie desființarea unei hotărâri definitive, de fond, pronunțată cu încălcarea adevărului material sau a legalității.

Prin revizuire se tinde, în general, la îndreptarea unor hotărâri greșite, pentru neregularități ce s-au săvârșit dintr-o împrejurare, neimputabilă instanței, sau dintr-un emotiv neimputabil părților de obicei descoperit ulterior.

Instituția revizuirii se află reglementată în cuprinsul cărții a II-a a codului de procedură civilă, intitulată Procedura contencioasă. Tratarea acestei materii se face în Capitolul II al Titlului V al acestei cărți, denumit Căile extraordinare de atac. Capitolul care tratează despre revizuire este încadrat de celelalte două căi de atac extraordinare reglementate în dreptul nostru procesual, și anume de contestația în anulare, tratată în Capitolul I și de recursul în supraveghere, tratat un Capitolul II al Titlului V.

Secțiunea 2

Deosebirile dintre revizuirea civilă și cea penală

Din modul de reglementare a revizuirii civile rezultă preocuparea legiuitorului îndreptată aproape în întregime spre determinarea situațiilor în oare se poate face uz de această cale extraordinară de atac, căutându-se limitarea folosirii ei numai împotriva acelor hotărâri care sunt greșite, datorită unor motive neimputabile instanței sau părților – deci pentru îndreptarea unor erori judiciare care într-adevăr sunt de natură să justifice excepția ce se face de la puterea lucrului judecat, în afară de reglementarea cazurilor de revizuire și a termenelor speciale, pe care Ie prevede pentru introducerea cererilor respective la instanță, codul de procedură civilă nu cuprinde decât puține reguli de drept procesual propriu-zis. Aceste norme privind modul de judecată al revizuirii n-au altă menire decât să adapteze pe cele existente, de drept comun, la specificul instituției revizuirii, evitând astfel dificultățile de aplicare ale regulilor ordinare la această instituție. Făcând această constatare, invederăm simplicitatea procedurii revizuirii în materie civilă, în comparație cu cea penală, pentru care legiuitorul a stabilit reguli speciale privind declanșarea și judecarea revizuirii, reguli procesuale care derogă substanțial de cele ale dreptului comun, în materie de urmărire și judecată penală. Modul deosebit de reglementare a celor două feluri de revizuire, penală și civilă, este explicabil. Revizuirea hotărârii penale afectând interese sociale mai importante, în vederea ocrotirii lor, legiuitorul a supus exercitarea revizuirii penale unor condiții mai stricte decât cea civilă.

Aceste interese au determinat legiuitorul să asigure reglementarea cât mai temeinică a revizuirii penale, stabilind amănunțit cazurile de revizuire, modul de sesizare a instanței, precum și modul de judecată al acesteia.

O inovație în materie de revizuire penală și care marchează această preocupare a legiuitorului a adus decretul nr. 318 din 21 iulie 1958, supunând introducerea cererii verificării prealabile a procurorului, atribuind dreptul de deschidere a procedurii de revizuire exclusiv acestuia; persoanele interesate au rămas doar îndreptățite să sesizeze pe procuror despre existența unor temeiuri legale de revizuire. În materie civilă, dreptul de a cere revizuirea unei hotărâri definitive aparține tuturor pârtilor interesate care au /participat la proces. Acestea pot să se adreseze direct instanței, fără a fi necesară, ca în materie penală, intervenția procurorului. Procurorul are însă și în materie civilă dreptul de a exercita calea de atac a revizuirii în conformitate cu dispozițiile art. 45 c. proc. civ., dar în mod facultativ.

În sfârșit, o caracteristică proprie numai revizuirii penale este că judecata în fond a acesteia trebuie precedată de admitere în principiu, pe când în materie civilă judecarea revizuirii se face într-o singură etapă.

Secțiunea 3

Istoricul instituției

Instituția revizuirii a fost cunoscută și în dreptul nostru vechi. Înainte de edictarea codului de procedură civilă, la 1 decembrie 1865, calea de atac corespundă-oare revizuirii se chema „împiedicare nemijlocită”. Ea era reglementată de Regulamentul Organic și a făcut, de asemenea, obiectul unei reglementări separate printr-o lege intitulată „Pentru împiedicări”, apărută la 22 aprilie 1852.

Cererea așa-zisă de împiedicare se adresa în prealabil Ministrului Justiției, căruia i se solicita aprobarea introducerii cererii la instanță. După obținerea acestei autorizații prealabile, cererea se îndrepta la tribunalul sau la curtea de apel respectivă, care pronunțase hotărârea definitivă și executorie, în fond.

Legiuitorul din 1865 a adoptat în cod unele din cazurile ie împiedicare, cuprinse în Regulamentul Organic și în legea pentru împiedicări. Cu ocazia republicării codului de procedură civilă la 15 martie 1900, nu s-au introdus modificări substanțiale în legătură cu instituția revizuirii. După 23 August 1944 această cale de atac a dobândit un nou conținut, la conformitate cu transformările petrecute după această dată în țara noastră.

Sub regimul procesual actual, procurorul este obligat să participe la judecarea anumitor procese civile, iar la celelalte, deci și la revizuire, numai în situațiile când el apreciază că aceasta este necesar. Astfel, potrivit art. 45 c. proc. civ., așa cum este modificat prin decretul nr. 38 din 16 februarie 1959, se arată că: „Procurorul poate să pornească orice acțiune, în afară de cele strict personale și să participe la orice proces, în orice fază a acestuia, dacă socotește că aceasta este necesar pentru apărarea intereselor statului, ale organizațiilor obștești sau ale oamenilor muncii.

În cazul în care procurorul a pornit acțiunea, titularul dreptului la care se referă acțiunea va fi introdus în proces. El se va putea folosi, dacă va fi cazul, de dispozițiile prevăzute în art. 246 și urm. și în art. 271 și urm. din prezentul cod.

Procurorul poate, în condițiile legii, să exercite căile de atac și să ceară punerea în executare a hotărârii. În afară de această modificare, substanțială, față de dreptul burghez, actuala reglementare stabilește un număr mai mare de cazuri în care se poate cere revizuirea. De asemenea, termenele în cadrul cărora se pot introduce cereri de revizuire sunt – după cum se va vedea – mai judicios fixate. .Aceasta vădește grija legiuitorului nostru de a prevedea toate mijloacele procedurale de matură să asigure eficacitatea instituției revizuirii: înlăturarea tuturor erorilor judiciare.

Secțiunea 4

Particularitățile revizuirii

În sistemul căilor legale de atac revizuirea ocupă un loc aparte. În acest context vom evoca doar câteva din trăsăturile distinctive ale acestei căi de atac. Există și unele reguli de procedură specifice care se aplică acestei căi de atac și care evidențiază, deopotrivă, locul aparte pe care-l ocupă revizuirea în sistemul nostru procedural.

Revizuirea face parte, astfel cum am arătat, din categoria căilor extraordinare de atac. Caracterul extraordinar al acestei căi de atac se evidențiază în special prin motivele care pot fundamenta o cerere de revizuire. Aceste motive sunt expres și limitativ determinate de art. 322 C.proc.civ. De asemenea, caracterul extraordinar al acestei căi de atac se manifestă și prin aceea că revizuirea are ca obiect numai hotărâri definitive sau irevocabile.

Deși face parte din categoria căilor extraordinare de atac de retractare revizuirea este distinctă de contestația în anulare. Contestația în anulare și revizuirea au o finalitate comună; retractarea unei hotărâri greșite și pronunțarea unei soluții noi. Motivele care stau la baza acestor căi de atac sunt însă principial diferite. Contestația în anulare se întemeiază pe neregularități de ordin procedural, în timp ce revizuirea își are legitimarea în săvârșirea unor greșeli care se raportează, de regulă, la elementele de fapt ale judecății.

Acest atribut al revizuirii, de a constitui o cale de atac de retractare, se păstrează într-o formă particulară și în cazul celui de-al șaptelea motiv de revizuire, respectiv pentru contrarietate de hotărâri. În acest caz cererea de revizuire se judecă, potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., de instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. De aceea, "se consideră că nu ne aflăm în prezența unei retractări propriu-zise a hotărârii, competența aparținând altei instanțe decât cea care a judecat cauza în fond. Privind însă revizuirea din punctul de vedere al efectelor pe care le produce se poate conchide că și în cazul motivului prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ., în final, se ajunge tot la o retractare a hotărârii, chiar dacă aceasta se dispune de către o instanță superioară. Într-adevăr, și în acest caz instanța competentă procedează pur și simplu la retractarea unei hotărâri, fără a exercita un veritabil control judiciar asupra hotărârii atacate.

Revizuirea este o cale extraordinară nesuspensivă de executare silită. Cu toate acestea, art. 325 C.proc.civ. conferă instanței dreptul de a dispune suspendarea executării hotărârii a cărei revizuire se cere, dar numai sub condiția depunerii unei cauțiuni. Asupra cererii de suspendare instanța se pronunță printr-o încheiere, care poate fi atacată cu recurs, în mod separat [art. 325 și 403 alin. (3) C.proc.civ.].

Doctrina consideră că o particularitate importantă a revizuirii constă în faptul că retractarea unei hotărârii se poate obține numai pentru greșeli involuntare săvârșite de instanță în raport cu starea de fapt reținută în hotărâre, fie în raport cu materialul existent la data pronunțării, fie în raport cu unele împrejurări ulterioare. Aceeași doctrină remarcă totuși că ideea enunțată este doar una de principiu. Sublinierea este deosebit de importantă și ea poate fi pusă în evidență și prin existența unor motive de revizuire ce nu înlătură neglijența sau reaua-credință a magistratului. Așa este cazul motivelor de revizuire determinate chiar de condamnarea unui judecător în legătură cu pricina ori chiar cazurile în care instanța a dispus ultra sau minus petita.

În ceea ce ne privește, considerăm că această trăsătură se regăsește în marea majoritate a cazurilor de revizuire. Ea decurge și din faptul că majoritatea motivelor de revizuire se întemeiază pe împrejurări survenite ulterior pronunțării hotărârii sau pe împrejurări necunoscute de instanță la data judecării cauzei. De aceea și în doctrina occidentală s-a remarcat că revizuirea se întemeiază pe împrejurări de natură a „ruina credibilitatea probelor” administrate sau pe „mijloacele necinstite” folosite de partea câștigătoare, respectiv pe cauze ce au determinat „o eroare involuntară a judecătorului asupra chestiunilor de fapt”. Totuși, astfel cum am arătat, în legislația noastră principiul enunțat nu poate fi absolutizat.

Secțiunea 5

Deosebiri și asemănări cu alte căi de atac

Revizuirea are trăsături care o deosebesc sau care o aseamănă cu celelalte căi de atac prevăzute de dreptul procesual civil. Vom examina, succint, care sunt cele mai principale dintre aceste deosebiri și asemănări față de recursul ordinar, față de contestația în anulare.

a) Deosebiri și asemănări față de recursul ordinar. Pe când revizuirea este o cale de atac extraordinară, recursul este singura cale de atac ordinară, prevăzută în dreptul nostru procesual. Recursul constituie o cale ordinară, deoarece el este, în principiu, deschis părților împotriva oricărei hotărâri de primă instanță, afară de cazul când există o dispoziție legală specială contrară. Denumirea recursului drept o cale ordinară este prevăzută în Titlul IV al codului de procedură civilă, prin care se tratează despre „Căile ordinare de atac”. Utilizarea pluralului în acest titlu nu mai corespunde situației actuale; această titulatură a rămas neschimbată, dintr-o inadvertență a legiuitorului din vremea în care pe lingă recurs, era și apelul o oale ordinară de atac.

Căile de atac extraordinare deci și revizuirea – nu se pot exercita decât împotriva hotărârilor definitive. Ele nu sunt suspensive de executare, cum este recursul, și nu se pot exercita decât în mod excepționali, și anume exclusiv în cazurile strict determinate de legiuitor.

Revizuirea, spre deosebire de recurs, nu se poate exercita decât împotriva hotărârilor rămase definitive, fie în urma judecării recursului, fie în cazul neexercitării lui în termen. Cererea de revizuire se adresează în principiu aceleiași instanțe care a judecat cauza în fond, fiind o cale de retractare, pe când recursul se adresează întotdeauna numai instanței ierarhic superioare, care în acest mod își exercită controlul judiciar asupra instanței inferioare.

b) Deosebiri și asemănări față de recursul în supraveghere, în timp ce prin revizuire se cere retractarea hotărâm de fond, instanței însăși care a pronunțat-o, prin recursul în supraveghere se cere Tribunalului Suprem al R.P.R., ca singură instanță competentă cu supravegherea judiciară a tuturor celorlalte instanțe, desființarea unor hotărâri nelegale și netemeinice.

Pe când cererea de revizuire se formulează de partea interesată, din procesul de fond, iar de procuror numai în mod facultativ, recursul în supraveghere nu poate fi declarat decât exclusiv de Procurorul General al R.P.R., care se sesizează, fie din oficiu sau prin memoriile părților,

Între revizuire și recursul în supraveghere sunt deosebiri și în ce privește termenele de introducere a lor. Astfel, pentru diferitele cazuri de revizuire sunt stabilite anumite termene de introducere care nu pot fi depășite sub sancțiunea decăderii. Pentru introducerea recursului în supraveghere în materie civilă, este prevăzut ide lege un termen unic de introducere, și 'anume un an de la rămânerea definitivă a hotărârii.

Menționăm, în sfârșit, că revizuirea și recursul în supraveghere sânt căi de atac care se pot exercita independent una de alta. Aceasta datorită faptului că revizuirea este la dispoziția părții,- pe câtă vreme recursul în supraveghere, după cum s-a arătat, nu se poate exercita decât de Procurorul General.

c) Deosebiri și asemănări față de contestația în anulare. Contestația în anulare, deși este tot o cale de atac extraordinară ca și revizuirea, se poate folosi numai în următoarele situații:

– pentru a cere unei instanțe de fond sau de recurs ca să-și desființeze propria sa hotărâre fiindcă a fost dată în condiții neregulate (lipsa sau viciu al procedurii de citare în ziua fixată pentru dezbaterea cauzei) sau pentru incompetența absolută a instanței, și

– pentru a cere unei instanțe de recurs ca să-și desființeze propria ea decizie, când soluția dată este rezultatul unei greșeli materiale sau ca să-și completeze soluția, când s-a omis să se cerceteze unul din motivele de recurs.

Contestația în anulare se poate face, ca și revizuirea, independent de orice executare, înainte de o eventuală executare și în situația în care o executare propriu-zisă nu are loc. Ea se poate face și pentru anularea unei hotărâri pronunțate în condiții ilegale, chiar asupra unei contestații la executare.

CAPITOLUL 3

EXERCITAREA ȘI SOLUȚIONARE REVIZUIRII

Secțiunea 1

Subiectele revizuirii

Revizuirea este o cale de atac pusă de lege la dispoziția părților. În cadrul revizuirii părțile poartă denumirea de revizuient – subiectul activ al cererii de revizuire – și de intimat – partea adversă.

Revizuirea poate fi de asemenea exercitată, potrivit art. 45 alin. (5), de către procuror, indiferent dacă a participat sau nu la soluționarea procesului în care s-a pronunțat hotărârea pe care dorește să o atace, precum și de către creditorii chirografari sau de succesorii în drepturi, dacă transmisiunea a avut loc după pronunțarea hotărârii.

Secțiunea 2

Obiectul revizuirii

Obiectul revizuirii este determinat chiar prin dispozițiile art. 322 alin. (1) C.proc.civ. Potrivit acestui text se poate solicita revizuirea „unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul”.

Din dispozițiile legale menționate se poate trage concluzia că legea are în vedere două importante categorii de hotărâri judecătorești. O primă categorie de hotărâri judecătorești ce sunt susceptibile de revizuire este acea a hotărârilor „rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare”. Din modul de formulare a legii pare a rezulta că toate hotărârile judecătorești ce se pot integra în cele două ipoteze -definitive în instanța de apel sau prin neapelare – sunt susceptibile de revizuire.

Observăm că în sfera hotărârilor „rămase definitive în instanța de apel” trebuie incluse hotărârile date în apel și prin care se rezolvă fondul pricinii, întrucât aceste hotărâri se bucură de atributul de a fi definitive. De asemenea, sunt definitive și deci susceptibile de revizuire și hotărârile atacate cu apel, dacă judecata acestuia s-a perimat ori dacă recursul a fost respins sau anulat [art. 377 alin. (1) pct. 2 C.proc.civ.].

Prin urmare, trebuie să considerăm că legiuitorul a deschis calea de atac a revizuirii, în principal, împotriva hotărârilor judecătorești prin care s-a rezolvat fondul cauzei. De altfel, această concepție a fost promovată constant în doctrina și jurisprudență noastră atât înainte, cât și după modificarea Codului de procedură civilă în anul 1993. În consonanță cu acest punct de vedere s-a considerat de jurisprudență noastră că nu sunt susceptibile de revizuire acele hotărâri prin care nu se soluționează fondul cauzei, cum este cazul hotărârilor de declinare a competenței, ordonanțelor președințiale sau hotărârilor de expedient.

În sfera hotărârilor rămase definitive prin neapelare trebuie incluse nu numai hotărârile împotriva cărora nu ș-a exercitat calea ordinară de atac ci și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, întrucât și acestea sunt definitive, potrivit art. 377 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

A doua categorie de hotărâri judecătorești care pot forma obiectul revizuirii vizează hotărârile pronunțate de instanțele de recurs și prin care se evocă fondul cauzei. Astfel, cum judicios s-a remarcat, în acest caz condiția existenței unei hotărâri de fond este prevăzută explicit de lege [art. 322 alin. (1) C.proc.civ.]. În această categorie intră toate hotărârile prin care tribunalele și curțile de apel rejudecă fondul după casare. Prin urmare, nu au acest caracter și nu pot fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii hotărârile prin care s-a respins recursul sau prin care s-a dispus casarea cu trimitere.

Revizuirea este admisibilă și în cazul hotărârilor prin care instanța supremă, casând hotărârea atacată, statuează asupra fondului cauzei în condițiile determinate de art. 314 C.proc.civ. Hotărârile pronunțate de instanța supremă, în condițiile art. 314 C.proc.civ. – când casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite – beneficiază incontestabil de atributul de a constitui veritabile hotărâri de fond. De aceea, considerăm că și aceste hotărâri îndeplinesc cerințele prevăzute de art. 322 alin. (1) C.proc.civ. Doctrina consideră că pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii și hotărârile pronunțate de instanța supremă în urma admiterii recursului în materia contenciosului administrativ. Într-adevăr, într-o asemenea împrejurare, potrivit art. 15 alin. (2) din Legea nr. 29/1990, în cazul admiterii recursului, Curtea Supremă de Justiție „casând sentința, va rejudeca litigiul în fond”.

În încheierea acestor considerente privitoare la obiectul revizuirii precizăm că există și unele hotărâri, care în temeiul unor dispoziții exprese ale legii, nu pot fi atacate pe calea extraordinară a revizuirii. Astfel, potrivit art. 619 alin. (5) C.proc.civ: „Hotărârea dată în materie de divorț nu este supusă revizuirii”. Această dispoziție procedurală se întemeiază pe dificultățile sau chiar imposibilitatea restabilirii situației anterioare, în acele cazuri în care după rămânerea definitivă a divorțului soții s-ar fi recăsătorit. Având în vedere această rațiune în doctrina noastră s-a apreciat că este supusă totuși revizuirii partea din hotărâre care se referă la soluționarea unor cereri accesorii.

De asemenea, nu sunt supuse revizuirii nici hotărârile pronunțate în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 68/1992, pentru alegerea Camerei Deputaților și a Senatului.

Secțiunea 3

Condițiile de admisibilitate ale revizuirii

În cazul revizuirii legea nu impune unele condiții speciale, în afara celor deja analizate, și care vizează deopotrivă obiectul aceste căi extraordinare de atac. Astfel, de pildă, legea noastră procedurală nu impune condiția din materia contestației în anulare privitoare la exercitarea prealabilă a apelului sau recursului. Revizuirea implică însă și îndeplinirea celorlalte condiții necesare pentru exercitarea oricărei căi de atac: capacitatea procesuală, calitatea procesuală și existența unui interes. Aceste condiții au format deja obiectul unei analize detaliate în prima parte a prezentei lucrări.

Calea extraordinară de atac a revizuirii trebuie să fie exercitată într-un anumit termen. Termenul de exercitare a revizuirii ne apare astfel ca o condiție de fond a acestei căi de atac. Această condiție va fi analizată în continuare, în capitolul de față, în legătură cu procedura revizuirii. Pe de altă parte, revizuirea implică și respectarea unor cerințe particulare în raport cu fiecare din cele opt motive de revizuire reglementate de lege. Și aceste cerințe vor rezulta din expunerile ulterioare.

Secțiunea 4

Motivele de revizuire

Motivele de revizuire sunt prevăzute în mod limitativ în art. 322 C.proc.civ. O privire generală asupra motivelor de revizuire relevă caracterul eterogen al acestora, într-adevăr, unele din aceste motive sunt specifice revizuirii, în sensul că ele vizează împrejurări noi, survenite după pronunțarea hotărârii, și în raport cu care starea de fapt reținută de instanță nu mai corespunde realității. Așa este cazul descoperirii unor înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, condamnării unui judecător pentru o infracțiune în legătură cu pricina etc. Alte motive de revizuire sunt determinate de nerespectarea principiului disponibilității procesuale: cazurile de extra sau ultra petita.

Menționăm deopotrivă și existența unor motive de revizuire care se întemeiază pe săvârșirea unor erori de ordin procedural. Așa este cazul în care dispozitivul hotărârii cuprinde prevederi care nu se pot aduce la îndeplinire ori chiar existența unor hotărâri definitive potrivnice.

Acest mod de reglementare a motivelor de revizuire trebuie să constituie pentru legiuitor un temei de reflecție în perspectiva viitoarelor abordări procesuale. O regândire a motivelor de revizuire se impune cu deosebire în privința acelor împrejurări care sunt reținute de actuala reglementare și ca temei pentru exercitarea recursului și a recursului în anulare.

4.1. Dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice.

Potrivit art. 322 pct. 1 C.proc.civ. revizuirea se poate cere „dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire”. Textul citat vizează o ipoteză riguros determinată și care implică următoarele cerințe: hotărârea să cuprindă dispoziții potrivnice; dispozițiile potrivnice să fie cuprinse în chiar dispozitivul hotărârii, dispozițiile potrivnice să fie ireconciliabile, adică să nu poată fi aduse la îndeplinire. Nerespectarea acestor cerințe nu deschide calea extraordinară de atac a revizuirii.

Cu alte cuvinte, contradicțiile dintre dispozitiv și considerente nu se încadrează în motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 1 C.proc.civ. Soluția este aceeași și atunci când contradicțiile se ivesc între diferitele considerente ale hotărârii. Astfel cum am arătat deja mai este necesar ca dispozițiile potrivnice să nu poată fi aduse la îndeplinire. În caz contrar, revizuirea nu este admisibilă. Cazurile în care o hotărâre poate cuprinde dispoziții ce nu se pot aduce la îndeplinire sunt numeroase. Cu titlu de exemplu, menționăm: respingerea acțiunii principale și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată; admiterea acțiunii principale și a intervenției în interes propriu având același obiect; admiterea acțiunii în realizarea prestației stipulate în contract, dar și a acțiunii reconvenționale prin care pârâtul a solicitat să se constate nulitatea convenției etc.

Menționăm, de asemenea, că revizuirea nu poate fi folosită de părți pentru interpretarea dispozitivului hotărârii ce urmează să se execute. Într-o asemenea situație părțile au deschisă calea procedurală reglementată de art. 281 C.proc.civ. și a contestației la titlu, în condițiile art. 399 alin. (1) C.proc.civ..

În concluzie, temeiul de revizuire la care se referă pct, 1 al art. 322 c. proc. civ. nu poate fi folosit decât strict în limitele prevăzute de text. Ca atare, nu poate fi utilizat decât atunci când un dispozitiv cuprinde mai multe dispoziții imposibil de executat, deoarece sunt atât de contradictorii, încât executarea lor simultană apare irațională, contravenind scopului pentru care s-a dedus judecății litigiul.

Pentru o mai bună înțelegere a cazului de revizuire examinat, arătăm ca exemple ce se pot încadra în pct, 1 al art. 322 c. proc. civ. următoarele situații: într-o acțiune, vânzătorul cere anularea actului de vânzare a imobilului și, în consecință, revendică imobilul respectiv. Dacă prin hotărârea instanței nu se admite decât anularea actului de vânzare – cumpărare, respingându-se totodată în mod expres capătul de cerere referitor la revendicarea imobilului, capăt de cerere a cărui admitere trebuie să decurgă în mod logic din acceptarea ca fondat a primului capăt de cerere, în această situație există dispoziții potrivnice, care nu se pot rezolva decât prin revizuire.

Alt exemplu: într-o acțiune pentru tăgăduirea paternității se cere constatarea că copilul nu este fiul reclamantului și în același timp se cere și modificarea numelui copilului. Dacă instanța prin hotărâre ar admite numai primul capăt de cerere și l-ar respinge în mod expres pe cel de-al doilea, ne găsim, de asemenea, într-un caz de inconciliabilitate a dispozițiilor hotărârii.

4.2. Instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru care s-a cerut ori a acordat mai mult decât s-a cerut.

Cazul de revizuire prevăzut în pct. 2 al art. 322 C. proc. civ. privește trei situații deosebite, și anume: „dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut”.

Două dintre situațiile la care se referă textul citat mai sus, prima și (a treia, prezintă între ele o deplină analogie. Acestea sunt cazuri așa-zise de plus petita, adică de situații în care judecata fie că acordă alte lucrări decât cele cerate prin acțiune, fie că acordă reclamantului mai mult decât acesta a cerut. Procedând astfel, hotărârea instanței este nelegală.

Pentru, a ne găsi în prezența cazului de revizuire examinat, este indiferent dacă ceea ce s-ia dat în plus face parte din unul și același capăt de cerere al acțiunii sau dacă s-a acordat peste obiectul acțiunii.

Există depășire a obiectului acțiunii în situația în. care se acordă reclamantului, în locul obiectului pretins, contravaloarea acelui obiect – care nu s-a cerut; sau în cazul în care se atribuie reclamantului posesiunea imobilului reclamat, deși nu s-a revendicat decât proprietatea imobilului; este tot caz de plus petita, – când reclamantul nu cere debitorului decât daune pentru neexecutarea unei creanțe contractuale fără să a fi cerut – pronunță rezoluțiunea contractului; în sfârșit, menționăm ca un caz tipic de plus petita, obligarea pârâtului la cea superioară celei cerute de reclamant.

Se pune întrebarea dacă hotărârea este revizuibilă când instanța a acordat mai mult, dar la cererea procurorului.

În ce privește instanța, aut. 130 alin. 2 C. proc. civ. proclamă, rolul activ al acestuia, dar în același timp prin alin. 3 al aceluiași text nu i se îngăduie instanței să depășească prin hotărâre limitele obiectului pricinii supuse judecății. Cât privește pe procuror, art. 45, alin. 2 c. proc. civ. prevede că în cazul când procurorul pornește acțiunea, trebuie introdus în proces titularul dreptului la care se referă acțiunea, iar acesta poate renunța la judecată sau poate să încheie tranzacție.

Cazuri de minus petita. O a treia situație, vizată de pct. 2 al art. 322 c. proc. civ. (a doua din text), are în vedere un caz cu totul opus celor două situații examinate anterior. Acest caz nu se referă la situația în care se acordă. mai mult (plus petita), ei la situația unei hotărâri în care s-a omis să se pronunțe integral, fie asupra unuia, fie asupra mai multora din capetele de cerere formulate expres de parte, în cuprinsul acțiunii (minus petita).

Situații care nu se încadrează în cazurile examinate. Precizăm că nu este caz de revizuire când, în legătură cu același capăt de cerere, instanța acordă motivat părții mai puțin din obiectul cerat.

Astfel este situația în care reclamantul pretinde de la pârât o anumită stimă de bani, iar instanța obligă pârâtul la plata unei sume mai reduse.

De asemenea, nu ne găsim în prezența unui caz de revizuire pentru minus petita, în situația în care instanța examinează toate capetele de cerere, dar la unul din ele acordă mai puțin.

În cele două ipoteze, expuse mai sus, hotărârea nu poate fi supusă revizuirii indiferent de considerațiile pe care instanța le-a avut în vedere, când i-a acordat reclamantului mai puțin, și indiferent daică instanța și a motivat sau nu soluția în această privință. Aceasta fiindcă (hotărârea, cuprinzând asemenea soluții,, nu este rezultatul unei erori judiciare din partea instanței, care să justifice folosirea revizuirii, ci este consecința aprecierii probelor. Pante a oare consideră netemeinică soluția pentru asemenea motive are deschisă calea recursului, câtă vreme hotărârea nu este încă definitivă, iar o dată rămasă definitivă, singurul mijloc de a se remedia netemeinicia ei este recursul în supraveghere.

Situația cererilor accesorii. Acestea sunt capete de cerere deosebite, în privința cărora se admite revizuirea pentru nepronunțarea instanței asupra vreuneia din ele (cazuri de minus petita). De pildă, cazul în care 6-a cerut prin acțiune, totodată, și posesiunea unui imobil și daune, dar instanța n-a obligat pârâtul decât la predarea posesiei imobilului, nerezolvând în mici un fel capătul de cerere referitor la daune.

De obicei, se atacă prin revizuire nepronunțarea instanței asupra unei cereri principale, săvârșită de instanța de fond. Se poate însă ca nepronunțarea să se refere și la omisiunea instanței de a fi rezolvat un capăt de cerere accesoriu, cum este, de pildă, o cerere de chemare în garanție sau o cerere de intervenție.

De asemenea, se mai poate ca nepronunțarea să se datoreze și instanței de recurs, când aceasta a rejudecat cauza în fond, omisiunea putându-se referi fie la o cerere principală, fie la una accesorie.

Astfel, se poate cere revizuirea în situația în care, într-o acțiune în care figurează un chemat în garanție, reclamantul pierde procesul în primă instanță, dar îl câștigă în recurs, fără ca instanța de casare să se fi pronunțat asupra cererii de chemare în garanție ce fusese formulată de pârât, în primă instanță.

Vina instanței de a nu fi rezolvat un capăt de cerere se remediază întotdeauna prin revizuire, adusă în primă instanță sau în recurs, judecarea făcându-se de însăși instanța care a săvârșit omisiunea.

Pentru existența cazului de revizuire examinat, se cere ca nepronunțarea să fie datorită unei omisiuni, nevoite, a instanței, căci dacă din cuprinsul hotărârii rezultă motivele pentru care instanța a refuzat admiterea unui capăt de cerere, nu ne găsim în prezența unui caz de nepronunțare, așa că nu este admisibilă revizuirea.

Posibilitatea formulării unei acțiuni principale în loc de revizuire. Trebuie discutată problema dacă partea, deși are acces la calea revizuirii pentru îndreptarea hotărâri viciate, de minus petita sau plus petita, în loc să uzeze de această cale, poate introduce o acțiune principală, pentru completarea hotărârii, sau dacă se poate cere anularea părții din hotărâre, cu care s-a depășit obiectul acțiunii și dacă. În această acțiune principală partea adversă îi poate opune reclamantului puterea lucrului judecat.

În caz de minus petita, nici un text de lege nu se opune să admitem ca partea, în loc să recurgă la cererea de revizuire, să formuleze o cerere nouă de completare a acțiunii, pe cale principală. În această situație partea adversă mu ar putea opune cu succes puterea lucrului judecat, deoarece o asemenea excepție ar fi admisibilă numai în legătură cu capătul de cerere care a fost rezolvat de judecată. Or, numai pentru faptul că un capăt de cerere a făcut obiectul acțiunii fără ca instanța să-l ia în considerare, nu se poate spune că el a făcut și obiectul judecății și pentru aceasta să fie considerat că a fost rezolvat de hotărâre cu putere de lucru judecat.

Completarea cererii pe cale principală pentru minus petita prezintă, de altfel, față de revizuire avantajul că introducerea acesteia nu este condiționată de termenul prevăzut de art. 324 alin. 1 pot. 1 c. proc. civ.

Alta este însă situația când prin hotărâre s-a pronunțat mai mult decât s-a cerut prin acțiune. Anularea pe cale directă a capetelor de cerere admise, peste obiectul acțiunii, ar însemna, într-adevăr, o încălcare a puterii lucrului judecat, fiindcă asupra acestora instanța -s-a pronunțat prin hotărâre.

Prin urmare, dacă partea a pierdut termenul legal de introducere a cererii de revizuire a hotărârii, remedierea acesteia pentru plus petita nu s-ar mai putea face decât pe calea recursului în supraveghere.

4.3. Obiectul pricinii nu se mai află în ființă.

În cazul celui de-al treilea motiv de revizuire legea are în vedere, de regulă, dispariția obiectului pricinii după pronunțarea hotărârii judecătorești. Pentru a ne afla în prezența revizuirii este necesar ca prin hotărâre debitorul să fi fost obligat să predea un bun cert și determinat. Precizăm, de asemenea, că mijlocul procedural al revizuirii este deschis indiferent de cauzele ce au determinat dispariția bunului. Dacă obiectul pricinii dispare în timpul procesului reclamantul are posibilitatea de a-și modifica cererea de chemare în judecată în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ. spre a solicita astfel „valoarea obiectului pierdut sau pierit”. Doctrina noastră a exprimat însă puncte de vedere deosebite în legătură cu posibilitatea părții de a recurge la calea de atac a revizuirii în ipoteza dispariției bunului în cursul judecății, iar nu după pronunțarea hotărârii.

Într-o primă opinie s-a considerat că dacă reclamantul nu și-a modificat în mod corespunzător cererea de chemare în judecată, astfel cum am arătat, respectiv în temeiul art. 132 alin. (2) pct. 3 C.proc.civ., el nu poate face cerere de revizuire, urmând să-și valorifice pretențiile printr-o acțiune civilă separată. Majoritatea doctrinei recente a adoptat însă punctul de vedere potrivit căruia revizuirea poate fi exercitată chiar dacă partea interesată nu și-a modificat cererea de chemare în judecată, întrucât art. 322 pct. 3 C.proc.civ. nu instituie nici o restricție în acest sens. Într-adevăr, observăm că art. 322 pct. 3 C.proc.civ. nu distinge în mod expres între situația în care obiectul pricinii a dispărut după sau înainte de pronunțarea hotărârii. Doctrina doar evidențiază ceea ce se întâmplă cel mai adesea, adică tocmai interesul de a exercita calea revizuirii în ipoteza în care bunul a dispărut după pronunțarea hotărârii. Dacă bunul a dispărut anterior, calea revizuirii poate fi evitată prin modificarea cererii de chemare în judecată în condițiile arătate deja. Totuși, dacă nu s-a procedat în acest mod partea este îndreptățită să exercite calea revizuirii. Spre a evita însă necesitatea exercitării acestei căi extraordinare de atac este recomandabil, desigur, ca partea interesată să solicite chiar prin cererea de chemare în judecată pronunțarea unei hotărâri cu o condamnare alternativă, adică a unei hotărâri de condamnare a pârâtului la restituirea bunului sau la plata, în subsidiar, a contravalorii acestuia.

În vederea ilustrării cazului de revizuire examinat, dăm următorul exemplu: reclamantul revendică de la pârât un apartament, care ia foc și arde în cursul procesului din vina pârâtului. Reclamantul va putea modifica acțiunea sa în cursul procesului, cerând pârâtului daune reprezentând contravaloarea apartamentului. Dacă nu face aceasta, el poate să intenteze ulterior un proces pentru obținerea acestor daune, în această situație însă reclamantul nu poate recurge la revizuire. Dar dacă apartamentul respectiv piere după ce reclamantul a câștigat procesul definitiv, ne aflăm în prezența cazului prevăzut de pot. 3 al art. 322 e. proc. civ. care aduce reclamantului înlesnirea de a uza de calea revizuirii pentru obligarea pârâtului la despăgubiri echivalente valorii apartamentului. Această cale este deschisă, bineînțeles părții, numai sub condiția ca hotărârea să nu fi fost încă exercitată de pârât, fie de bunăvoie, fie silit.

Trebuie menționat că acest caz de revizuire face excepție de la regula generală, valabilă pentru toate celelalte cazuri de revizuire, prevăzute în art. 322 c. proc. civ., după care cererile de revizuire nu sunt admisibile pentru situații de fapt noi, intervenite după pronunțarea hotărârii supusă revizuirii.

4.4. Condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, pentru o infracțiune în legătură cu pricina sau pronunțarea hotărârii în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății.

Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde două ipoteze distincte, ce se cuvin a fi tratate ca atare. Prima ipoteză vizează cazul când „un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune privitoare la pricină”. Acest motiv de revizuire se întemeiază pe vicierea gravă a procesului de stabilire a adevărului ca urmare a săvârșirii unei infracțiuni în legătură cu pricina.

Revizuirea poate fi exercitată, pentru acest motiv, doar dacă sunt întrunite cumulativ condițiile pe care le analizăm în continuare. O primă condiție vizează existența unei hotărâri de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. Aceasta înseamnă că nu se poate invoca ca temei al revizuirii un alt act decât o hotărâre penală de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului. O atare cerință rezultă în mod neîndoielnic din chiar referirea legii la condamnarea judecătorului, martorului sau expertului.

Cu toate acestea, în practică pot interveni unele situații care să împiedice pornirea sau continuarea acțiunii penale, cum sunt: decesul făptuitorului, amnistia, prescripția etc. Problema care se ridică în acest caz este aceea de a cunoaște dacă partea interesată mai are deschisă calea extraordinară de atac a revizuirii. Răspunsul pozitiv a prevalat totuși în doctrina și jurisprudența noastră motivat de faptul că dacă s-ar admite soluția contrară „ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmărește, să rămână în ființă, ceea ce este de neconceput”. Aceasta înseamnă însă că admiterea revizuirii este condiționată de o constatare prealabilă a săvârșirii unei infracțiunii în legătură cu pricina. În această privință doctrina și jurisprudența mai recentă a considerat că o atare constatare trebuie să se facă, pe cale incidență, chiar de către instanța sesizată cu cererea de revizuire. Drept urmare, s-a statuat că ordonanța penală de scoatere de sub urmărire nu poate fi opusă în revizuire, dar ea poate fi folosită ca mijloc de probă. Prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000 art. 322 pct. 4 C.proc.civ. a fost completat în sensul complinirii lacunei semnalate mai sus.

Potrivit art. 322 pct. 4 C.proc.civ., teza finală, „în cazul în care, în ambele situații, constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, instanța de revizuire se va pronunța mai întâi, pe cale incidentală, asupra existenței sau inexistenței infracțiunii invocate. La judecarea cererii va fi citat și cel învinuit de săvârșirea infracțiunii”. Textul este deosebit de clarificator în privința problemei analizate. Am adăuga doar faptul că dispoziția citată este aplicabilă și în cea de-a doua ipoteză, pe care o vom analiza în continuare.

A doua condiție a revizuirii pentru motivul analizat este ca hotărârea de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului să fi rămas definitivă. Soluția legii este judicioasă, întrucât atâta timp cât hotărârea penală de condamnare nu a rămas definitivă făptuitorul se bucură în continuare de prezumția de nevinovăție. De aceea, în mod firesc, o asemenea hotărâre nu poate constitui nici temei al unei cereri de revizuire.

În fine, revizuirea poate fi exercitată, în temeiul art. 322 pct. 4 C.proc.civ., numai dacă judecătorul, martorul sau expertul a fost condamnat definitiv pentru o infracțiune în legătură cu pricina. Această condiție a revizuirii este determinată în mod expres chiar de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Legea are în vedere orice infracțiune în legătură cu soluționarea cauzei, cum ar fi săvârșirea infracțiunilor de fals, uz de fals, mărturie mincinoasă, luare de mită etc. Mai remarcăm că această cerință nu este suficientă căci legea mai impune și condiția ca judecătorul, martorul sau expertul să fi „luat parte la judecată”.

A doua ipoteză vizează situația când „hotărârea s-a dat în temeiul unui înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății. Și în acest caz dovada săvârșirii infracțiunii de fals trebuie să se facă, de regulă, prin hotărârea de condamnare a autorului pentru săvârșirea infracțiunii de fals. În cazul existenței unui impediment în declanșarea sau continuarea procesului penal instanța competentă a statua asupra revizuirii poate stabili ea însăși, pe cale incidență, existența falsului, astfel cum am precizat deja.

Totuși, trebuie remarcat faptul că legea nu instituie în mod expres condiția existenței unei hotărâri definitive de condamnare pentru săvârșirea infracțiunii de fals. Din acest punct, de vedere situația ce o analizăm este diferită de cea prevăzută în prima ipoteză reglementată de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. Observăm, deopotrivă, că legea nu enunță în mod expres nici condiția săvârșirii unei infracțiuni de fals în legătură cu înscrisul pe care s-a întemeiat hotărârea atacată pe calea revizuirii. Tocmai în considerarea acestei împrejurări jurisprudența noastră a considerat ca prin înscris declarat fals în cursul sau în urma judecății „trebuie să se înțeleagă nu numai înscrisul reținut ca fals o dată cu stabilirea unei infracțiuni, ci și acela al cărui conținut nu corespunde realității, chiar și atunci când prin operațiunea de alterare a adevărului nu s-a comis o infracțiune. Totuși, noi considerăm că această soluție devine discutabilă în condițiile actualelor modificări aduse art. 322 pct. 4 C.proc.civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000. Avem în vedere teza a doua din acest text și care se referă la procedura de urmat în cazul în care constatarea infracțiunii, „în ambele situații”, nu se mai poate face printr-o hotărâre penală. Or, o atare formulare ni se pare a sugera tocmai o soluție contrară cu cea promovată de jurisprudența.

4.5. Descoperirea de înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților ori dacă s-a desființat sau modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. se întemeiază, de asemenea, pe împrejurări care au alterat procesul de stabilire a adevărului de către instanța de judecată. Legea are în vedere și în acest caz două ipoteze distincte, fiecare constituindu-se practic într-un veritabil motiv de revizuire.

Prima ipoteză vizează descoperirea unor înscrisuri doveditoare după pronunțarea hotărârii. Exercitarea revizuirii pentru acest motiv implică îndeplinirea unor condiții cumulative și care rezultă chiar din redactarea textului anterior menționat.

În primul rând, revizuirea poate fi cerută numai în cazul descoperirii unor înscrisuri după pronunțarea hotărârii atacate pe calea revizuirii. Această condiție implică prin definiție unele exigențe ce se impun a fi enunțate în continuare. Observăm în această privință că legea are în vedere doar un singur mijloc de probă, respectiv acela al înscrisurilor, iar nu și declarațiile de martor chiar luate în formă autentică, recunoașterile părților sau rapoartele de expertiză. Pe de altă parte, înscrisurile trebuie să fie descoperite după pronunțarea hotărârii judecătorești. Aceasta înseamnă că înscrisul trebuie să fi existat la data judecății. Prin urmare, orice alte înscrisuri apărute după pronunțarea hotărârii, indiferent care ar fi natura acestora, nu pot constitui temei pentru exercitarea unei cereri de revizuire. O atare condiție rezultă nu numai din referirea legii la descoperirea de înscrisuri, ci și la imposibilitatea prezentării acestora. Doctrina vorbește adeseori de descoperirea unor înscrisuri noi tocmai în intenția de a sublinia faptul că acestea nu au fost cunoscute de instanța care a judecat litigiul. În realitate, înscrisurile au existat la data judecății, dar n-au putut fi prezentate de parte datorită împrejurărilor la care se referă în mod expres chiar art. 322 pct. 5 C.proc.civ.

Dacă înscrisurile au fost prezentate de părți și analizate cu prilejul judecății în fond, iar instanța Ie-a găsit neconcludente, ele nu pot servi pentru exercitarea unei cereri de revizuire în temeiul art. 322 pct. 5 C.proc.civ..

A doua condiție a revizuirii se referă la imposibilitatea prezentării înscrisului în instanța care a pronunțat hotărârea atacată, fie datorită faptului că acesta a fost deținut de partea potrivnică, fie datorită unei împrejurări mai presus de voința părții. Drept urmare, simpla împrejurare că partea a descoperit unele înscrisuri probatorii după pronunțarea hotărârii nu legitimează calea procedurală a revizuirii, cu excepția cazului când se face și dovada imposibilității de prezentare a acestora în condițiile arătate de art. 322 pct. 5 C.proc.civ..

În al treilea rând, înscrisul invocat ca temei al revizuirii trebuie prezentat de partea care exercită această cale extraordinară de atac. Această cerință nu este prevăzută în mod expres de lege, dar ea rezultă implicit din faptul că partea trebuie să facă dovada imposibilității de a fi prezentat înscrisul în fața instanței a cărei hotărâre se atacă. De aceea și doctrina noastră se pronunță în sensul că o atare condiție este indispensabilă.

O ultimă condiție a revizuirii este aceea ca înscrisul descoperit și invocat în revizuire să aibă un caracter determinant, adică să fi fost apt de a conduce la o altă soluție decât cea pronunțată. O atare condiție se verifică de instanța competentă doar cu prilejul soluționării cererii de revizuire, ea neconstituind o cerință preliminară de promovare a căii de atac.

În ipoteza în care actul nou ar influența soluția pricinii numai în mod aparent, problema de a ști dacă actul este într-adevăr decisiv nu se poate pune decât abia atunci când se va da soluția de fond, iar aceasta se dă în raport și de celelalte lucrări ale dosarului. Până atonei, trebuie să se țină seama de act, care se va pune în discuția părților.

Bineînțeles că nu se poate admite cererea de revizuire sprijinită pe acte noi, dacă prin ele se tinde numai la reconsiderarea probelor pe care s-a întemeiat prima instanță, adică la o altă interpretare a actelor sau a depozițiilor de martori, contrarie celei din sentința atacată.

Desigur, instanța de revizuire nu poate refuza revizuentului prezentarea sau depunerea la dosar a unor înscrisuri noi pe motivul că sunt neconcludente; depunerea înscrisurilor noi constituie în revizuire însăși condiția admisibilității cererii, așa că concludenta acelor înscrisuri nu se poate aprecia decât după ce au fost depuse, când se examinează în raport cu celelalte piese ale dosarului, ceea ce presupune, în prealabil, punerea lor în discuția părților.

Nu se poate refuza primirea lor, nici pe motiv că partea adversă contestă semnătura sau conținutul înscrisurilor socotindu-le false. În acest caz, instanța de revizuire verifică actele în mod sumar înainte de a le accepta în vederea continuării judecății. Dacă le va găsi reale, instanța va completa probatoriul necesar, în vederea soluției finale, urmând să adâncească dovada și cu privire la faptul dacă înscrisurile în discuție sunt false. Dacă instanța va constata atunci falsitatea lor, va respinge cererea de revizuire, fără a ține cont de probele ce s-au mai administrat.

Cu alte cuvinte, instanța de revizuire apreciază, la început, numai seriozitatea înscrisului depus, examinând dacă este apt să servească de bază la soluționarea pricinii, urmând ca prin hotărârea finală să se pronunțe definitiv asupra valorii probante a actului. Faptul că instanța de revizuire a luat actul în considerare, în principiu, nu p re judecă asupra fondului. Abia după ce în raport cu piesele dosarului, înscrisul nou învederează netemeinicia hotărârii atacate, instanța de revizuire intră în toate drepturile ei de organ activ, obligat să ia toate măsurile legale, pentru asigurarea justei soluționări a pricinii; jună atunci, instanța se va limita de a veghea încât condițiile legale prevăzute pentru introducerea cererii de revizuire să fie respectate de parte, iar prin hotărârea finală va desăvârși rezolvarea în fond a tuturor problemelor.

Cu ocazia casării unei hotărâri date în revizuire, pe motiv că instanța a acceptat probe inadmisibile, s-a motivat de Tribunalul Suprem al R.P.R. respingerea cererii de revizuire, pe considerentul că de vreme ce hotărârea supusă revizuirii era întemeiată pe un înscris autentic, nu se putea invoca în revizuire ca dovadă contrarie decât tot un coutra-înscris, iar nu prezumții vagi și neconcludente. Pentru ca revizuirea – fiind cale extraordinară ele atac – să poată înlătura puterea lucrului judecat, sunt fixate condiții și mijloace de probe cu totul diferite de cele ce pot fi folosite, în cursul instanței de fond.

În revizuirea întemeiată pe pct. 5 al art. 322, legea nu pune la îndemâna părții interesate orice mijloc de probă, prin care aceasta să încerce o rejudecare a fondului, ci condiționează admiterea revizuirii de prezentarea unui singur mijloc de probă, și anume existența unui înscris nou și determinant în schimbarea soluționării procesului. Revizuirea deci nu se poate întemeia pe reconsiderarea probelor, dându-li-se acestora o interpretare contrarie celei din hotărârea atacată.

În ce privește felul înscrisurilor pe care se poate întemeia o cerere de revizuire, codul nu dă nici o indicație, așa că trebuie aplicate regulile generale privind acest fel de probe în acțiunile obișnuite.

Codul civil și codul de procedură civilă nu dau o definiție precisă a noțiunii de înscrisuri. Ele se ocupă însă de aceste probe în mai multe locuri. Astfel, codul de procedură civilă le consacră două paragrafe în cadrul secțiunii intitulate „Administrarea dovezilor”. Primul paragraf se intitulează „Dovada cu înscrisuri”, iar al doilea, „Verificarea de scripte”. Dintre textele codului civil care tratează despre înscrisuri menționăm art. 1197, care se referă la începutul de probă scrisă.

În sens larg, prin noțiunea- de „înscrisuri” se înțeleg toate imaterialele probatorii scrise, care emană de la partea adversă din proces sau de la un terț. Ele pot avea, fie, caracterul unor acte de serviciu, fie de acte oficiale, oare emană de la instituții, întreprinderi sau organizații de stat ori obștești, fie caracterul unor acte private, adică care emană de la persoane particulare.

Mai pot fi socotite înscrisuri doveditoare și acele acte care constituie numai începuturi de dovadă scrisă în sensul arătat de art. 1197 c. civ. Astfel, trebuie să se considere înscrisuri și actele autentice, nevalabile ca atare din cauza lipsei unei formalități esențiale, sau înscrisurile sub semnătură privată cărora le lipsește mențiunea multiplului exemplar sau formula „bun și aprobat”.

Înscrisurile arătate se pot aduce în revizuire, având aceeași valoare probantă, pe care ar fi avut-o actele respective, dacă erau folosite în prima instanță.

A doua ipoteză, vizată de art. 322 pct. 5 C.proc.civ., se referă la situația desființării sau modificării hotărârii unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere. Și această ipoteză presupune, cu necesitate, observarea unor exigențe importante. Revizuirea se întemeiază și în acest caz pe pierderea credibilității de care trebuie să se bucure orice hotărâre judecătorească. Or, devreme ce hotărârea și-a pierdut suportul său probator retractarea ei se impune ca un ultim remediu. Dispozițiile art. 322 pct. 5 C.proc.civ. au fost modificate în mod substanțial prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, în sensul adaptării textului la imperativele reclamate de exigențele jurisprudențiale.

O primă exigență a acestui caz de revizuire se referă la existența unei hotărâri care a fost ea însăși desființată sau modificată. Actuala formulare a textului este mult mai cuprinzătoare, întrucât se referă la desființarea sau modificarea unei hotărâri. Dar și anterior modificării art. 322 pct. 5 C.proc.civ. s-a considerat că termenul de revizuire, folosit de acest text, are un sens generic astfel că revizuirea unei hotărâri civile se putea obține indiferent de modul – procedural – de desființare a hotărârii civile sau administrative pe care ea s-a întemeiat.

În fine, ultima exigență ce se impune a fi subliniată este aceea a existenței unui raport de cauzalitate, de determinare, între hotărârea desființată sau modificată și hotărârea civilă atacată prin intermediul acestei căi extraordinare de atac. Cu alte cuvinte, hotărârea desființată sau modificată trebuie să fi avut un rol determinant în pronunțarea hotărârii a cărei retractare se urmărește, adică să fi constituit chiar suportul ei probator. Soluția rezultă, în mod neîndoielnic, așa cum s-a remarcat, din chiar referirea legiuitorului la desființarea sau modificarea hotărârii pe care „s-a întemeiat” hotărârea atacată. Observăm că această cerință este necesară nu numai în cazul desființării, ci și în acela al modificării hotărârii pe care s-a întemeiat soluția a cărei revizuire s-a cerut. Din acest punct de vedere actuala formulare a legii este mai cuprinzătoare, în sensul că oferă posibilitatea revizuirii unei hotărâri judecătorești și atunci când aceasta s-a întemeiat doar pe o hotărâre ce a fost ulterior modificată. Totuși modificarea trebuie să fie importantă, adică de așa natură încât să conducă la dispariția suportului logico-juridic al hotărârii a cărei revizuire se cere.

O ultimă constatare ce se cuvine a fi făcută se referă la faptul că legea vizează în mod expres situația desființării sau modificării unei „hotărâri”, iar nu a unui act administrativ individual ori al unui act normativ.

4.6. Statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruții, incapabilii sau cei puși sub curatelă nu au fost apărați deloc sau au fost apărați cu viclenie de cei însărcinați să-i apere.

Dispozițiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ sunt extrem de clare astfel că nu sunt necesare explicații deosebit de detaliate. Totuși, unele trăsături și exigențe ale acestui motiv de revizuire trebuie precizate.

Prima constatare vizează referirea legii la un cerc de persoane juridice și de persoane fizice precis determinate, astfel că o extindere a dispozițiilor art. 322 pct. 6 C.proc.civ. peste limitele sale nu poate fi justificată.

Trebuie stabilit ce se înțelege prin „persoane juridice de drept public” sau „de utilitate publică”, termeni folosiți de textul examinat.

Cine sunt aceste persoane sub actuala legislație rezultă din cuprinsul art. 25 și 26 din decretul nr. 31/1954. În art. 25 se arată că „Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de drepturi și obligații”, iar prin art. 26 se precizează care sunt organizațiile cu personalitate juridică.

Menționăm că persoanele juridice își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile, prin mijlocirea organelor de conducere care, sunt persoanele fizice împuternicite prin lege, prin statut sau prin actul de constituire de a exprima voința persoanei juridice. Aceste persoane, precum și persoanele fizice desemnate la rândul lor de ele, ca să reprezinte persoana juridică în fața justiției, trebuie să o apere prin toate mijloacele legale, procesuale, cu bună-credință. Dacă nu o fac, hotărârea dată este supusa revizuirii în condițiile textului de lege examinat.

Pentru persoanele juridice, legea stabilește principiul capacității depline de exercițiu. Capacitatea lor de exercițiu este restrânsă numai în mod cu totul excepțional.

Cei însărcinați după lege să-i apere pe incapabili sau pe cei cu capacitate restrânsă în fața justiției sunt obligați să facă aceasta în mod complet și cu bună-credință, sub sancțiunea ca hotărârea netemeinică, datorită comportării lor să poată fi revizuită.

Prin „incapabili”, la care se referă pct. 6 din art. 322 C. proc. civ., se înțeleg toate persoanele prevăzute în art. 1 din decretul nr. 31/1954, și anume: minorii care nu au împlinit virata de 14 ani și persoanele puse sub interdicție pentru lipsă de discernământ din cauza alienației ori a debilității lor mintale (art. 142 din codul familiei).

Consiliul judiciar, la care se mai referă textul, este o noțiune depășită, această instituție fiind desființată o dată cu intrarea în vigoare a codului familiei.

Prin persoanele puse sub curatelă, la care se mai face referire prin art. 322 pat. 6 C. proc. civ,, trebuie să înțelegem două categorii de persoane: dintre persoanele capabile, în genere, bolnavii, infirmii și bătrânii; dintre persoanele incapabile: interziși! legali, persoanele puse sub curatelă, instituită pentru îndeplinirea unor anumite -acte, în locul ocrotitorilor legali (art. 132, 152 lit. c. din codul familiei), sau cele puse sub curatela provizorie până la numirea tutorelui (art. 119 alin. 3 și 139 din codul familiei); surdo-muții (art. 116 codul familiei) și cei puși sub curatelă provizorie, în cursul procesului de interdicție (art. 146 codul familiei).

În ce privește pe dispăruți, de vreme ce și aceștia se pun sub curatelă potrivit dispozițiilor art. 16 alin. 1 din decretul nr. 31/1954 și art. 152 din codul familiei, pct. 6 al art. 322 C. proc. civ. n-ar mai trebui să-i menționeze ca pe o categorie de persoane aparte.

Pe de altă parte, textul menționat este incident în două situații strict determinate: lipsa totală de apărare sau apărarea cu viclenie a persoanelor anterior menționate. Prima ipoteză – lipsa totală de apărare – implică neacordarea asistenței juridice necesare în cazul persoanelor fizice și juridice determinate de art. 322 pct. 6 C.proc.civ. În această ipoteză revizuirea poate fi exercitată indiferent de motivul pentru care apărarea părții nu s-a realizat. Revizuirea nu poate fi solicitată însă în cazul în care părțile au fost apărate în proces, dar apărarea formulată de apărătorii lor a fost incompletă sau greșită.

Revizuirea poate fi obținută, așadar, numai în cazul unei lipse totale de apărare, soluție care rezultă în mod incontestabil din chiar modul de formulare a textului menționat anterior. Tocmai în considerarea acestei concluzii jurisprudența noastră a mai hotărât că nu echivalează cu o lipsă totală de apărare formularea de concluzii scrise fie printr-o întâmpinare, fie printr-un memoriu separat.

Pentru ca revizuirea să fie admisibilă pentru lipsă de apărare a persoanelor arătate, textul de lege examinat cere condiția ca persoanele respective să nu fi fost apărate de loc.

Astfel, ne vom afla în fața unei lipse de apărare completă a persoanei ocrotite, justificând revizuirea, atunci când procesul, privind, de pildă, un minister sau un organ public, s-a judecat în fața instanței, în lipsa reprezentanților legali sau delegați ai acestora.

Neexercitarea căilor de atac de către reprezentanți legali nu poate fi asimilată cu o lipsă completă de apărare a persoanei ocrotite. Deci nu va fi cu putință să se ceară revizuirea unei hotărâri numai pe motivul că reprezentantul legal, fără temei, n-a declarat recurs.

Soluția prin care se accepta revizuirea pentru lipsă de apărare pe motivul că reprezentantul statului ar fi accesat la probe inadmisibile nu poate fi legală, deoarece o asemenea situație nu se poate asimila nici ea cu o lipsă completă de apărare.

Lipsa de temeinicie a unor hotărâri pentru asemenea motive se poate remedia, așadar, numai pe calea recursului în supraveghere.

Rezultă deci că se poate considera drept temei de revizuire numai o lipsă completă de apărare și nicidecum o apărare insuficientă, ceea ce este logic, deoarece altfel s-ar găsi cu greu un criteriu de delimitare, pentru a se-ști când o apărare ia fost suficientă și când insuficientă.

A doua ipoteză, prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc,civ., este incidență în cazul apărării persoanelor determinate de acest text cu viclenie. În această situație, reprezentanții sau apărătorii părții respective au exercitat apărarea, dar aceasta s-a făcut în mod dolosiv, cu rea-credință, împrejurare care a condus la pierderea procesului. Drept urmare, chiar dacă apărarea s-a exercitat prin manopere dolosive revizuirea nu se va putea exercita dacă partea apărată astfel a avut câștig de cauză în proces. Într-o asemenea situație revizuientul nu mai poate justifica un interes legitim pentru exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. Soluția este identică și în prima ipoteză prevăzută de art. 322 pct. 6 C.proc.civ. pentru identitate de situații.

Viclenia înseamnă dolul, în accepțiunea pe care îl are acest cuvânt în mod obișnuit în drept, adică practicarea de manopere oare au determinat, în mod evident, pierderea procesului pentru persoanele reprezentate.

Constituie o apărare cu viclenie cazul, de pildă, când se constată că apărătorul, deși a primit directive de la partea pe care o reprezintă, în ce privește prezentarea, în instanță, a unor anumite probe sau să propună probe utile cauzei, totuși nu se conformează dispozițiilor primite, acceptând să se judece fără probele respective.

4.7. Existența unor hotărâri potrivnice pronunțate de instanțe de același grad sau de grad diferit, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Cel de-al șaptelea motiv de revizuire vizează apariția unei situații anormale în opera de administrare a justiției. Într-adevăr, în practică pot să apară uneori situații în care două sau mai multe instanțe să pronunțe soluții contradictorii în una și aceeași cauză.

Înainte de a analiza condițiile acestui motiv de revizuire trebuie să arătăm că pronunțarea unor hotărâri judecătorești contradictorii, de aceeași instanță sau de către instanțe diferite, poate fi evitată prin invocarea excepției puterii lucrului judecat.

Dacă din diferite motive partea interesată nu a invocat excepția puterii lucrului judecat (și nici procurorul sau instanța din oficiu) situația creată poate fi înlăturată pe calea extraordinară a revizuirii. De aceea, în termeni semnificativi s-a spus că revizuirea pentru contrarietate de hotărâri reprezintă „constatarea cu întârziere a autorității lucrului judecat”.

Revizuirea în temeiul art. 322 pct. 7 C.proc.civ. este admisibilă doar dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:

a) Existența unor hotărâri judecătorești definitive. Revizuirea poate fi exercitată numai cu condiția ca hotărârile potrivnice să fie definitive și ele să fie pronunțate de instanțe care fac parte din sistemul organelor judiciare, iar nu și în cazul în care una dintre hotărâri a fost pronunțată de un organ administrativ cu atribuții jurisdicționale.

b) Hotărârile judecătorești în cauză trebuie să fie potrivnice. Prin hotărâri potrivnice trebuie să înțelegem acele hotărâri care, în dispozitivul lor, cuprind măsuri care nu se pot aduce la îndeplinire. O atare contrarietate subzistă și în cazul în care prin una din hotărâri instanța nu s-a pronunțat asupra fondului cauzei, ci a respins acțiunea pe baza unei excepții peremptorii. Totuși în jurisprudența noastră s-a decis în mod întemeiat că revizuirea este inadmisibilă în cazul în care una dintre hotărâri este pronunțată în baza unei cereri de ordonanță președințială. Într-adevăr, ordonanța președințială are ca obiect numai luarea unor măsuri vremelnice, astfel că prin ea nu se dezleagă fondul cauzei, iar asupra unor asemenea măsuri se poate reveni în același cadru procesual.

În practică s-au ivit și situații în care contrarietatea dintre hotărâri avea un caracter parțial, în sensul că a avut ca obiect doar soluțiile pronunțate de instanțe asupra unui capăt de cerere. S-a considerat, soluție pe care o apreciem judicioasă și în concordanță cu principiile procedurii judiciare din materia nulităților, că revizuirea este admisibilă, anularea hotărârii trebuind să se pronunțe numai cu privire la capătul de cerere soluționat cu nesocotirea principiului autorității lucrului judecat.

Revizuirea pentru acest motiv poate fi solicitată și în cazul în care hotărârile potrivnice sunt pronunțate de instanțele de recurs.

c) Existența triplei identități de părți, obiect și cauză. Condiția enunțată este fundamentală, căci finalitatea revizuirii este aceea de a remedia erorile determinate de nesocotirea principiului autorității lucrului judecat. Observăm însă că această cerință nu este foarte clar formulată de legiuitor, acesta referindu-se mai întâi în mod generic la situația unor hotărâri potrivnice pronunțate „în una și aceeași pricină”, iar apoi la cerința ca hotărârile să fi fost pronunțate „între aceleași persoane, având aceeași calitate”. De aceea, formula generică menționată trebuie înțeleasă în sensul finalității sale și a însăși rațiunii de a fi a revizuirii pentru contrarietate de hotărâri. De aceea, doctrina și jurisprudența consideră esențială condiția triplei identități de părți, obiect și cauză, iar conotațiile acestei instituții au fost prezentate pe larg în prima parte a lucrării de față.

Condițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ. nu sunt totuși îndeplinite în acele cazuri în care soluțiile contradictorii au fost pronunțate în aceeași cauză pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părți.

d) În cel de-al doilea proces să nu se fi invocat excepția puterii lucrului judecat, sau dacă a fost ridicată, aceasta să nu fi format obiect de dezbatere. Această cerință nu este enunțată în mod expres de lege, dar ea este evocată în mod constant de jurisprudența noastră. De asemenea, dacă excepția a fost respinsă partea interesată se poate plânge doar pe calea recursului, iar nu a revizuirii. Într-adevăr, dacă s- ar admite că cererea de revizuire este admisibilă în orice împrejurare ar însemna să se nesocotească puterea de lucru judecat a celei de-a doua hotărâri, ceea ce este contrar finalității urmărite de lege.

4.8. Împiedicarea părții de a se înfățișa la judecată și de a înștiința instanța despre aceasta, dintr-o împrejurare mai presus de voința sa.

Ultimul motiv de revizuire, reglementat de art. 322 pct. 8 C.proc.civ. se referă la situația în care părțile au fost legal citate. În caz contrar, părțile se pot plânge pe calea recursului (art. 304 pct. 5 C.proc.civ.) sau pe calea contestației în anulare [art. 317 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ.].

Hotărâri ce se pot revizui. Art. 322 pct. 8 C.proc.civ. admite revizuirea hotărârii când partea a fost împiedicată; să se înfățișeze la judecată si totodată să înștiințeze instanța despre această piedică datorită unei împrejurări mai presus de voința sa.

La ce fel de hotărâri se aplică acest caz de revizuire? Știm că art. 322 alin. 1 C. proc. civ. pune principiul că prin revizuire se atacă numai hotărârile instanțelor de fond, ale instanțelor de recurs numai atunci când prin ele s-a evocat fondul. Dacă s-ar aplica în mod strict acest principiu, nu-ar trebui să admitem revizuirea hotărârilor instanțelor de recurs, nici pentru cazul împiedicării părții de a se fi prezentat la judecată când prin ele nu se tranșează și fondul.

Aplicarea acestui principiu ar face însă lipsit de eficiență acest caz de revizuire, tocmai în situația, în care este mai evidentă utilitatea lui. În adevăr, dacă consecințele împiedicării părții ide a se fi înfățișat la judecată, în primă instanță, pot fi remediate pe calea recursului, consecințele împiedicării în instanța de recurs nu se pot înlătura, deoarece hotărârea dată în recurs nu mai este susceptibilă de a fi atacată pe cale ordinară.

Pe de altă parte, cazul de revizuire examinat nu este legat de starea de fapt reținută în hotărâre, neavând nici o contingență directă cu fondul procesului.

Ținând seama de cele de mai sus, practica judiciară cu drept cuvânt, decide că revizuirea bazată pe cazul examinat poate să se refere și la hotărârile instanțelor de recurs în care nu se evocă fondul.

Condiții de aplicare. Pentru admisibilitatea cererii de revizuire în baza art. 322 pct. 8 C.proc.civ. se cere să fie întrunite cumulativ două condiții, și anume atât o împiedicare pentru parte de a nu se fi putut înfățișa în instanță dintr-un motiv mai presus de voința ei, cât și împiedicarea, tot din motive mai presus de voința ei, de a fi încunoștințat instanța cu privire la imposibilitatea prezentării.

Împrejurarea care depășește voința părții se apreciază în raport cu neprezentarea ei și cu neînștiințarea instanței. Aprecierea existenței împiedicării se rezolvă de instanța de revizuire conform principiilor generale, fiind o chestiune de fapt.

Ce se înțelege prin neprezentarea la dezbateri. Poate să susțină oare partea că, deși prezentă la dezbateri în sala de ședință, totuși n-a răspuns la strigarea pricinii, neputând lua contact cu instanța fiindcă n-a auzit strigarea pricinii?

Partea nu poate invoca această împrejurare, deoarece s-ar plasa în afara textului de lege examinat, încălcându-se totodată principiul dominant în materie de revizuire, că nu se poate invoca un caz de revizuire de partea care l-a creat din culpa ei. Or, neauzirea strigării pricinii, din orice motiv, constituie un fapt imputabil părții, nefiind o cauză obiectivă, datorită unei împrejurări mai presus de voința ei, căci știindu-se că nu se poate baza pe simțurile ei, partea trebuia să recurgă la asistența unei persoane valide sau la serviciile unui apărător. Nefăcând aceasta, îi este închisă calea revizuirii pentru cazul examinat.

4.9. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcarea a drepturilor și libertăților fundamentale datorată unei hotărâri judecătorești, iar consecințele grave ale acesteia continuă să se producă și nu pot fi remediate decât prin revizuire.

Acest motiv de revizuire reprezintă o noutate în raport cu motivele tradiționale și a fost adăugat în cod prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 58/2003, ca urmare a abrogării dispozițiilor referitoare la recursul în anulare. Într-adevăr, fostul art. 330 pct. 4 C. proc. civ. prevedea un motiv asemănător și s-a dorit să existe un mijloc procesual prin care să se înlăture hotărârea judecătorească care a determinat constatarea de către CEDO a încălcării drepturilor sau libertăților fundamentale.

Din analiza textului rezultă că trebuie îndeplinire cumulativ mai multe condiții: a) constatarea încălcării drepturilor sau libertăților fundamentale să fie făcută de CEDO, iar încălcarea să se datoreze unei hotărâri judecătorești; b) încălcarea să fi produs consecințe grave și acestea să continue să se producă; c) consecințele grave să nu poată să fie remediate prin alte mijloace decât revizuirea hotărârii pronunțate.

Secțiunea 5

Procedura de soluționare a cererii de revizuire

Revizuirea fiind o cerere de retractare competența de soluționare a acesteia revine instanței care a pronunțat hotărârea de fond și în fața căreia aceasta a devenit definitivă.

De la această regulă legea face o excepție în privința motivului de revizuire întemeiat pe existența unor hotărâri judecătorești potrivnice. Potrivit art. 323 alin. (2) C.proc.civ., în acest caz revizuirea se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărârile potrivnice. Dacă cele două instanțe care au pronunțat hotărârile potrivnice fac parte din circumscripții judecătorești deosebite instanța mai mare în grad la care urmează să se îndrepte cererea de revizuire este aceea a instanței care a dat prima hotărâre. În cazul în care hotărârile potrivnice au fost pronunțate de instanțele de recurs, iar una dintre acestea este Curtea Supremă de Justiție cererea de revizuire se va judeca de instanța supremă.

În practică este însă posibil ca partea să invoce două sau mai multe motive de revizuire în sprijinul cererii sale. De aceea, se ridică problema determinării instanței competente în cazul în care pentru unul dintre motivele invocate ar fi atrasă competența unei alte instanțe, cum se poate întâmpla în cazul prevăzut de art. 322 pct. 7 C.proc.civ. Se poate produce și într-o asemenea împrejurare o prorogare de competență ?

Jurisprudența noastră a răspuns negativ la această întrebare și aceasta tocmai în considerarea caracterului de ordine publică al regulilor de competență în materie, într-o asemenea împrejurare instanța superioară va soluționa motivul de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C.proc.civ., iar instanța de fond va rezolva cererea bazată pe celelalte motive. Dacă s-ar accepta soluția contrară partea interesată ar putea proceda formal la invocarea mai multor motive, cu scopul de a obține astfel soluționarea cererii de revizuire de o instanță superioară.

Legea nu cuprinde dispoziții procedurale derogatorii de la dreptul comun în ceea ce privește elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de revizuire. Mai mult, art. 326 alin. (1) C.proc.civ. dispune că cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată. În aceste condiții revizuientul va trebui să țină seama de dispozițiile art. 82-84 și 112 C.proc.civ. Prin urmare, în considerarea acestor condiții legale, revizuientul va trebui să indice în cuprinsul cererii toate elementele necesare privitoare la: identificarea părților, pentru ca acestea să poată fi citate; arătarea instanței competente și la care se adresează cererea; arătarea hotărârii care se atacă; arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor și semnătura.

O dispoziție procedurală importantă este și cea privitoare la obligativitatea întâmpinării. Potrivit art. 326 alin. (2) C.proc.civ. întâmpinarea este obligatorie și se depune la dosar cu cel puțin 5 zile înaintea termenului de judecată.

În privința termenului de revizuire legea noastră procesuală instituie termene cu o durată diferită, în funcție de motivele de revizuire invocate. Cu toate acestea, constatăm existența unui termen de drept comun în materie de revizuire și care are o durată de o lună și a două termene de excepție, respectiv de 6 luni, în cazul motivului de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 6 C.proc.civ. și de 15 zile, în cazul reglementat de art. 322 pct. 8 C.proc.civ.

Codul de procedură civilă, în art. 324, determină și punctul de plecare a termenului de revizuire. Astfel, în ceea ce privește termenul de o lună acesta este determinat după cum urmează:

în cazul motivelor prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 7 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la comunicarea hotărârilor definitive, iar când hotărârile au fost date de instanțe de recurs după evocarea fondului, de la pronunțare;

dacă hotărârile potrivnice sunt date de instanțe de recurs termenul curge de la pronunțarea ultimei hotărâri;

în cazul prevăzut de art. 322 pct. 3 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la cel din urmă act de executare;în cazul prevăzut de art. 322 pct. 4 C.proc.civ. termenul de revizuire curge din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea instanței penale de condamnare a judecătorului, martorului sau expertului ori de hotărârea care a declarat fals înscrisul;

în lipsa unei astfel de hotărâri termenul curge de la termenul când partea a luat cunoștință de împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se mai poate face printr-o hotărâre penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;

în cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C.proc.civ. termenul de revizuire curge de la data descoperirii înscrisurilor ce se invocă ori, după caz, din ziua în care partea a luat cunoștință de hotărârea desființată sau modificată pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere.

Termenul de 6 luni, prevăzut pentru cel de-al șaselea motiv de revizuire, curge de la comunicarea hotărârilor definitive făcute statului ori celorlalte persoane de drept public sau de utilitate publică, sau de la întoarcerea dispărutului, ori de la dobândirea capacității.

În ceea ce privește termenul de 15 zile, prevăzut pentru ultimul motiv de revizuire, acesta se socotește de la încetarea împiedicării.

Termenele de revizuire, astfel cum acestea au fost prezentate mai sus, sunt incidente și în cazul când cererea de revizuire este exercitată de procuror, căci legea nu cuprinde dispoziții derogatorii în această materie.

Cererea de revizuire poate fi modificată la prima zi de înfățișare în condițiile art. 132 C.proc.civ. Așa fiind, revizuientul este în drept, în principiu să modifice motivele invocate sau chiar să adauge temeiuri noi de revizuire, cu condiția respectării termenelor prevăzute de lege pentru exercitarea acestei căi de atac. În schimb, în această cale de atac nu se mai pot formula cererii accesorii sau incidente de natură a modifica cadrul procesual cu privire la obiectul sau subiectele acțiunii.

De altfel, întreaga procedură de judecată are un caracter limitat la motivele de revizuire. În acest sens, art. 326 alin. (3), introdus în C.proc.civ. prin Ordonanța de urgență nr. 138/2000, dispune că: „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”. Este o dispoziție binevenită și care aduce mai multă preciziune în legătură cu limitele revizuirii, soluție ce este în concordanță cu caracterul extraordinar al acestei căi de atac de retractare.

În prezent legea nu mai prevede necesitatea soluționării cererii de revizuire în două etape: încuviințarea în principiu și judecarea cererii. Cu toate acestea, în unele cazuri pronunțarea a două hotărâri este, astfel cum se va vedea în continuare, nu numai utilă ci chiar necesară.

Codul de procedură civilă, în art. 327 alin. (1), se referă în termeni extrem de generali la soluțiile pe care le poate pronunța instanța competentă a statua asupra cererii de revizuire. Potrivit acestui text: „Dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, ea va schimba, în tot sau în parte, hotărârea atacată, iar în cazul hotărârilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărâre”.

Observăm că legea se referă la încuviințarea cererii de revizuire ceea ce poate sugera totuși și admisibilitatea soluționării ei în două etape. În al doilea rând, legea evocă posibilitatea pronunțării a două soluții; anularea în totul sau în parte a hotărârii. Anularea totală sau parțială a hotărârii se dispune în funcție de împrejurarea care determină retractarea hotărârii atacate. De aceea, se impun și unele precizări particulare în funcție de motivele de revizuire invocate.

În cazul primului motiv de revizuire, instanța va pronunța o singură soluție și va înlocui dispozitivul care cuprinde dispoziții potrivnice. O soluție similară se pronunță și în cazul nesocotirii principiului disponibilității, respectiv în acele cazuri în care instanța a dispus extra sau plus petita. Și în acest caz instanța va putea pronunța o singură hotărâre de modificare corespunzătoare a dispozitivului hotărârii atacate pe calea revizuirii. În caz de minus petita, se va proceda la soluționarea în fond a capătului de cerere omis și se va pronunța o nouă hotărâre cu privire la acea pretenție.

Modificarea hotărârii se dispune și în cazul în care lucrul care a format obiectul pricinii nu se mai află în ființă.

În cazul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 4 și 5 C. proc.civ. este adeseori utilă pronunțarea unei hotărâri de retractare a deciziei atacate sau a unei încheieri de admitere în principiu, iar numai după aceea a unei hotărâri finale. În acest sens, s-a remarcat că în cazul condamnării judecătorului pentru o infracțiune în legătură cu pricina se va desființa mai întâi hotărârea atacată, iar după rejudecare se va pronunța o soluție nouă. Dacă însă instanța nu este în măsură să rezolve dintr-o dată fondul cauzei, fiind necesară administrarea unor dovezi, ea va putea pronunța o încheiere de admitere în principiu, după care va administra probe și va pronunța o nouă hotărâre.

Retractarea prealabilă a primei hotărâri este utilă și în cazul celorlalte motive de revizuire, cu excepția celui de-al șaptelea motiv de revizuire. Într-adevăr, în cazul existenței unor hotărâri potrivnice singura soluție ce se impune este anularea ultimei hotărâri, întrucât aceasta a fost pronunțată cu încălcarea principiului autorității lucrului judecat. Prin urmare, într-o asemenea împrejurare instanța de revizuire nu exercită atribuții de control judiciar, ci constată îndeplinirea condițiilor legale și anulează pur și simplu ultima hotărâre. O cerere de revizuire care ar tinde la anularea primei hotărâri este însă inadmisibilă.

Considerațiile de mai sus evidențiază totuși utilitatea soluționării cererii de revizuire, în unele situații, în două faze: admiterea în principiu și judecarea cererii de revizuire. O dispoziție procedurală în acest sens apreciem că ar fi binevenită în viitoarea noastră reglementare procesuală.

Precizăm că legea impune ca în cazul admiterii cererii să se facă mențiune în josul originalului hotărârii revizuite despre hotărârea pronunțată în revizuire [art. 327 alin. (2) C.proc.civ.].

Legislația noastră procesuală reglementează în mod expres și posibilitatea atacării hotărârilor pronunțate în revizuire. Potrivit art. 328 alin. (1) C.proc.civ: „Hotărârea asupra revizuirii este supusă căilor de atac prevăzute de lege pentru hotărârea revizuită". Textul citat face o aplicațiune a principiului accesorium sequitur principale. Prin urmare, ori de câte ori partea avea deschisă calea de atac a apelului sau recursului împotriva hotărârii de fond, ea va putea ataca în mod corespunzător, prin aceleași căi de atac, și hotărârea pronunțată în revizuire.

Potrivit art. 328 alin. (2) C.proc.civ: „Dacă revizuirea s-a cerut pentru hotărâri potrivnice calea de atac este recursul”. Textul este interpretat însă în sensul că și în cazul contrarietății de hotărâri recursul poate fi exercitat numai în condițiile art. 328 alin. (1) C.proc.civ., adică numai în măsura în care și hotărârea retractată era susceptibilă de apel sau recurs. Prin urmare, este evident că legiuitorul a urmărit, în acest caz, să suprime calea apelului, iar nu să deschidă calea recursului la recurs. Așa fiind, în cazul când este atacată pe calea revizuirii, pentru contrarietate de hotărâri, o decizie dată în recurs, împotriva hotărârii pronunțate în revizuire nu există drept de recurs.

CAPITOLUL 4

ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ

Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia nr. 111/2006 din 06.03.2006. Revizuire. Inadmisibilitatea revizuirii unei decizii.

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

COMPLETUL DE 9 JUDECĂTORI

    ___________

    Decizia nr. 111/2006. Dosar nr. 30421/1/2005

    (Nr. în format vechi: 389/2005)

    Ședința publică de la 6 martie 2006

    Asupra cererilor de revizuire de față;

    În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

    Prin sentința penală nr. 58 din 23 iunie 2005, Curtea de Apel Craiova, secția penală, a respins plângerea formulată de petentul R.L. împotriva rezoluției nr. 38/P/2005 din 28 februarie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Craiova.

    Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, prin decizia nr. 5066 din 9 septembrie 2005, a respins, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.L. împotriva hotărârii primei instanțe și, ca inadmisibil, recursul declarat de petentul R.D. împotriva aceleași sentințe.

    La data de 14 septembrie 2005, petentul R.D. a solicitat revizuirea deciziei pronunțate în recurs, criticile privind greșita aplicare a art. 346 C. proc. pen.

    Asupra cererilor de revizuire de față:

    Prin art. 129 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 126 din legea fundamentală, a fost statuat principiul potrivit căruia părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesului penal, prin care a fost reglementat dreptul examinării cauzei în două grade de jurisdicție.

    Mai mult, realizând o armonioasă proporționalizare între imperativul stabilității raporturilor juridice și cerința aflării adevărului, legea procesual-penală a reglementat și posibilitatea reconsiderării situației juridice prezumată ca autentică prin hotărâre judecătorească definitivă, ce are ca atribut specific și exclusiv autoritatea de lucru judecat, prin exercitarea căilor extraordinare de atac în condiții precis și limitativ determinate.

    Această reglementare are aptitudinea de a satisface exigențele noii perspective asupra justiției, generate de art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

    Prin urmare, revine persoanei interesate, obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual-penale, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice.

    Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac exercitate în alte condiții, decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

    Din economia dispozițiilor art. 393 și 394 C. proc. pen., rezultă caracterul revizuirii de cale extraordinară de atac, prin folosirea căreia se pot înlătura erorile judiciare cu privire la faptele reținute printr-o hotărâre judecătorească definitivă, datorită necunoașterii de către instanțe a unor împrejurări de care depindea adoptarea unei hotărâri conforme cu legea și adevărul.

    Din aceleași dispoziții rezultă, concomitent, că revizuirea are rolul de a atrage anularea hotărârilor în care judecata s-a bazat pe o eroare de fapt și de a reabilita judecătorește pe cei condamnați pe nedrept.

    Fiind o cale extraordinară de atac, revizuirea poate privi exclusiv hotărârile determinate de art. 393 C. proc. pen. și numai pentru cauzele prevăzute de art. 394 din același cod, singurele apte a provoca o reexaminare în fapt a cauzei penale.

    O altă interpretare, în sensul extinderii acestei căi de atac, la alte situații privitoare la pretinsa nerespectare a unor condiții formale de desfășurare a judecății sau cu privire la raționamente jurisdicționale eronate este exclusă, în raport cu dispozițiile procesuale menționate și cu principiul statuat prin art. 129 din Constituția României, potrivit căruia părțile interesate, care își legitimează calitatea procesuală, pot exercita căile de atac numai în condițiile legii. Drept urmare, coroborarea acestor dispoziții legale impune concluzia condiționării examinării temeiniciei hotărârii atacate, de exercitarea cererii de revizuire în condițiile legii, cu referire la dispozițiile art. 393 și 394 C. proc. pen. și a inadmisibilității controlului judiciar, cu consecința respingerii cererii pentru acest motiv, în situația exprimării de către partea interesată a simplei nemulțumiri a acesteia cu privire la hotărârea a cărei retractare se cere, fie afirmării generice a nelegalității și netemeiniciei acesteia, neîncadrabile în dispozițiile legale menționate.

    În cauză, petenții au formulat cereri prin care au solicitat revizuirea unei hotărâri ce nu îndeplinește condițiile art. 393 C. proc. pen., cu referire între altele că aceasta trebuie să conțină o rezolvare a fondului, în sensul examinării problemei existenței faptei și vinovăției inculpatului finalizată printr-o soluție de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal. Totodată, petenții nu au invocat motive dintre cele prevăzute de art. 394 C. proc. pen. și nici nu au formulat critici susceptibile fi încadrate în cazurile prevăzute de acest text.

    În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge, ca inadmisibile, cererile de revizuire formulate de petenții R.L. și R.D. care, în baza art. 192 alin. (2) și (4) C. proc. pen., vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat.

    PETRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

    Respinge, ca inadmisibile, cererile petenților R.L. și R.D. privind revizuirea deciziei nr. 5066 din 9 septembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 4225/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

    Obligă revizuenții menționați să plătească statului, câte 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2006.

Secția Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia nr. 956/2006 din 30.01.2006 Revizuire

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

    __________

    Decizia nr. 956. Dosar nr. 28746/1/2005

    nr. vechi 12284/2005

    Ședința publică de la 30 ianuarie 2006

    Asupra cererii de revizuire de față:

    Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

    Prin cererea înregistrată la data de 30 iunie 2005 pe rolul Curții de Apel Suceava, petentul H.P. a solicitat revizuirea deciziei nr. 986 din 31 mai 2005 a aceleiași instanțe, pronunțată în dosarul nr. 754/2005, care ar fi contrară deciziei nr. 2085 din 15 iulie 2003 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în dosarul nr. 2405/2003.

    Constatând că s-a invocat motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., Curtea de Apel Suceava, de la care emană ambele decizii pretins contradictorii și-a declinat legal competența de soluționare a cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, conform art. 323 alin. (2) C. proc. civ.

    În motivarea, informă, a cererii de revizuire, petentul solicită desființarea ultimei decizii pronunțate, prin care s-ar fi comis o ilegalitate, contrar celor corect reținute în decizia nr. 2089/2003.

    Analizând cererea în dosarele atașate, pe baza și a întâmpinării depuse de intimata B.R., Înalta Curte constată următoarele:

    Prin acțiunea înregistrată la 5 mai 1998 pe rolul Judecătoriei Suceava, reclamanta B.R. a chemat în judecată pe pârâtul H.P., pentru revendicarea unei suprafețe de 0,50 ha teren situat în tarlaua "Roșia", și obligarea la contravaloarea recoltei de care a fost lipsită în anul 1997.

    În urma admiterii probelor cu înscrisuri, expertize și interogatorii, Judecătoria Suceava a pronunțat sentința civilă nr. 2380 din 23 iunie 2000 prin care a admis acțiunea în revendicare, a obligat pe pârât să-i lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul de 0,50 ha identificat și a luat act de renunțarea reclamantei la cel de-al doilea capăt de cerere.

    A reținut instanța în esență că din compararea titlurilor celor două părți, al reclamantei este mai caracterizat, în timp ce al pârâtului T.P. nr. 1252 din 4 iunie 1996 de reconstituire după H.L., nu întrunește cerințele de legalitate ale Legii nr. 18/1991 a fondului funciar. Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2447 din 3 iulie 2001 a Tribunalului Suceava.

    Recursul declarat de pârât a fost admis de Curtea de Apel Suceava care, prin decizia civilă nr. 3330 din 11 decembrie 2001 a casat decizia tribunalului și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță, cu îndrumarea de a se efectua o expertiză cadastrală.

    Rejudecând cauza, Tribunalul Suceava, în dosarul nr. 1702/2002 a pronunțat decizia civilă nr. 219 din 12 februarie 2003, prin care a admis apelul declarat de pârât împotriva sentinței nr. 2380/2000 a Judecătoriei Suceava, pe care a schimbat-o în totalitate, respingând acțiunea în revendicare formulată de reclamanta B.R.

    S-a reținut în motivarea deciziei, în esență, că terenul ocupat de pârât are un alt amplasament decât cel revendicat de reclamantă, unul fiind situat în punctul "Luciu", iar celălalt în parcela "Roșia".

    Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta, iar prin decizia civilă nr. 2089 din 15 iulie 2003 Curtea de Apel Suceava admis recursul, a casat decizia nr. 219/2003 a Tribunalului Suceava și a trimis cauza la aceeași instanță pentru rejudecarea, cu indicația de a efectua o nouă expertiză topo.

    În cel de-al treilea ciclu procesul, Tribunalul Suceava a pronunțat decizia civilă nr. 964 din 23 noiembrie 2004, prin care a admis apelul pârâtului împotriva sentința civilă nr. 2380 din 23 iunie 2000 a Judecătoriei Suceava, pe care a schimbat-o și în consecință a respins ca nefondată acțiunea.

    Recursul declarat de reclamantă împotriva acestei decizii a fost admis de Curtea de Apel Suceava, care prin decizia civilă nr. 986 din 31 mai 2005 a modificat decizia recurată, în sensul că a respins ca nefondat apelul declarat de pârât împotriva sentinței civile nr. 2380/2000 a Judecătoriei Suceava, care în acest mod a rămas irevocabilă.

    Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul se poate cere dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

    Iar conform art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., termenul de revizuire este de o lună și se va calcula de la data pronunțării ultimei hotărâri.

    În speță, prin întâmpinare, intimata a invocat tardivitatea depunerii cererii de revizuire.

    Excepția nu este fondată, revizuentul investind în termen legal instanța, chiar necompetentă, respectiv Curtea de Apel Suceava, la 30 iunie 2005, înăuntrul termenului de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

    Cererea de revizuire nu este însă admisibilă motiv pentru care va fi respinsă, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

    Din analiza textului de lege care reglementează revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, rezultă că pentru admisibilitatea revizuirii trebuie întrunite mai multe condiții pozitive sau negative, explicite sau implicite, cum ar fi:

   – să existe două hotărâri definitive potrivnice;

   – cele două hotărâri să se fi dat în aceeași "pricină", dar în dosare diferite. Rezultă că revizuirea nu se poate cere dacă cele două hotărâri s-au dat în același proces;

   – să existe identitate de părți, de cauză și de obiect;

    În speță, astfel cum se observă din expunerea rezumată a lucrărilor dosarelor atașate, cea de-a doua condiție enunțată nu este îndeplinită.

    Astfel, cele două hotărâri pretins potrivnice s-au dat în cadrul aceluiași proces, dintre reclamantă și pârât pentru revendicarea suprafeței de 0,5 ha teren.

    Decizia nr. 2089/2003 a Curții de Apel Suceava nu a soluționat fondul litigiului dintre părți, ci a casat decizia ce fusese recurată, cu trimiterea pentru rejudecare.

    Ultima decizie pronunțată, decizia nr. 986/2005, a Curții de Apel Suceava este cea care a pus capăt irevocabil acestui litigiu pornit în anul 1998, asupra căruia s-a pronunțat pe fond.

    Ca atare, nu există două hotărâri potrivnice care să fie soluționat fondul pricinii, pentru a face admisibilă cererea de revizuire promovată de pârât pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

    În aceste condiții, prezenta cerere de revizuire, va fi respinsă, revizuentul urmând a fi obligat și la cheltuieli de judecată către intimată, solicitate prin întâmpinare și dovedite cu chitanța de la fila 6.

    PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

    Respinge cererea de revizuire formulată de H.P. împotriva deciziei nr. 582 din 5 aprilie 2005 a Curții de Apel Suceava, secția civilă.

    Obligă revizuentul la plata sumei de 300 lei către intimata B.R., cu titlu de cheltuieli de judecată.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2006.

Secția Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia nr. 861/2006 din 26.01.2006 Revizuire

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

SECȚIA CIVILĂ ȘI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ

    _________

    Decizia nr. 861. Dosar nr. 245/1/2005

    Nr. vechi 40/2005

    Ședința publică de la 26 ianuarie 200

    Asupra recursului de față:

    Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

    Prin cererea înregistrată la această instanță, la data de 6 ianuarie 2005, revizuentul A.M. solicită revizuirea deciziei civile nr. 1960 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel Suceava, invocând, în principal, motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., motivat de faptul că în aceeași cauză, Curtea de Apel Suceava a mai soluționat prin deciziile civile nr. 1373 din 2 iunie 2000 și 2508 din 15 septembrie 2002, două recursuri în care revizuentul a avut câștig de cauză.

    Printr-o cerere ulterioară, înregistrată la nr. 7922 din 24 februarie 2005, revizuentul, dezvoltă motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ., și invocă și motivele de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ.

    Referitor la motivul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., revizuentul susține în esență, că prin încheierea de ședință din 14 aprilie 2004, dată în dosarul în care s-a pronunțat decizia civilă nr. 1960/2004, greșit s-a reținut că cererea de intervenție formulată de A.T., decedat în luna martie 2003, a fost făcută în interesul său și că moștenitorii acestuia sunt lipsă, deși moștenitorii nu au fost identificați și citați în instanță. Arată revizuentul că din precizarea aflată la dosar rezultă că intervenția a fost făcută în interesul său și că implicarea moștenitorilor în soluționarea cauzei nu este oportună, iar această eroare "creează existența unor hotărâri potrivnice".

    Se mai susține că instanța de recurs a preluat și interpretat greșit aspectele judecate prin două decizii ale curții de apel. Prin aceste decizii s-au casat hotărârile recurate și singura problemă de rezolvat era stabilirea cuantumului daunelor.

    Revizuentul formulează critici privitoare la conținutul raportului de expertiză și la neanalizarea tuturor motivelor de recurs.

    Intimata C.M. a formulat întâmpinare, prin care a cerut să se respingă cererea de revizuire.

    Pentru considerentele la care ne vom referi în continuare, se va disjunge cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ., va fi respinsă cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. și se va declina competența soluționării cererii întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 5 C. proc. civ., în favoarea Curții de Apel Suceava.

    Potrivit art. 323 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte, ca instanță mai mare în grad față de instanța care a pronunțat hotărârile potrivnice, este competentă material să soluționeze numai cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., text care stabilește posibilitatea revizuirii dacă există hotărâri potrivnice date de instanțe de același grad sau de grade deosebite în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

    Articolul 322 pct. 7 C. proc. civ., se referă la elementele lucrului judecat, legiuitorul urmărind ca prin acest motiv de revizuire să se înlăture încălcarea principiului lucrului judecat, iar cerințele acestui text nu sunt îndeplinite atunci când hotărârile definitive potrivnice sunt date în aceeași cauză pe parcursul mai multor cicluri procesuale determinate de căile de atac exercitate de părți.

    În prezenta cauză, revizuentul susține că decizia civilă nr. 1960 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel Suceava este potrivnică deciziei civile nr. 1373 din 2 iunie 2003 și deciziei civile nr. 2508 din 15 septembrie 2003 ambele pronunțate tot de Curtea de apel Suceava, iar toate hotărârile menționate de revizuent sunt date în aceeași cauză, pe parcursul mai multor cicluri procesuale.

    Prin deciziile civile nr. 1373 din 2 iunie 2000 și 2508 din 15 septembrie 2002, fiind admise recursurile declarate de revizuentul reclamant au fost casate hotărârile atacate și cauza a fost trimisă spre rejudecare. Tribunalul Botoșani, învestit cu rejudecarea cauzei prin decizia civilă nr. 2508 din 15 septembrie 2002, a soluționat în fond acțiunea formulată de reclamant, prin decizia civilă nr. 963 A din 11 decembrie 2003, iar prin decizia civilă nr. 1960 din 30 noiembrie 2004, a Curții de Apel Suceava a fost respins recursul declarat de reclamant împotriva acestei hotărâri.

    Prin urmare, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

    În privința cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ., se constată că, în raport cu dispozițiile art. 323 alin. (1) C. proc. civ., competentă material să o soluționeze este Curtea de Apel Suceava, ca instanță care a pronunțat decizia a cărei revizuire se cere.

    Pentru considerentele expuse, cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 C. proc. civ. se va respinge, iar, conform art. 158 C. proc. civ., cererea de revizuire întemeiată pe art. 322 pct. 1, 2, 5 C. proc. civ. se va declina în favoarea Curții de Apel Suceava.

    Cererea revizuentului privitoare la cheltuielile de judecată va fi respinsă, pentru că intimații nu sunt părți căzute în pretenții în cererea de revizuire, întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

    PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE:

    Disjunge cererea de revizuire formulată de revizuentul A.M. împotriva deciziei civile nr. 1960 din 30 noiembrie 2004 a Curții de Apel Suceava, secția civilă, întemeiată pe art. 322 pct. 7 C. proc. civ. de cererea de revizuire formulată de același revizuent împotriva aceleiași hotărâri, întemeiată pe dispozițiile art. 322, pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ.

    Respinge cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ.

    Declină competența soluționării cererii întemeiată pe dispozițiile art. 322 pct. 1, 2 și 5 C. proc. civ. în favoarea Curții de Apel Suceava.

    Respinge cererea privitoare la cheltuielile de judecată.

    Irevocabilă.

    Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 ianuarie 2006.

Secția Civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Decizia nr. 453/2006 din 17.01.2006. Revizuire. Conditii de exercitare a caii de atac.

    Potrivit art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă, una din condițiile exercitare a căii de atac a revizuirii este cea referitoare la faptul că hotărârile trebuie să fie pronunțate cu privire la același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente-părți, obiect și cauză.

    O altă condiție este reprezentată de neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat. În aceste condiții, nu se mai poate reintera, pe calea revizuirii aceeași excepție, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepția puterii de lucru judecat.

Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 453 din 17 ianuarie 2006.

    Prin decizia nr. 724 din 6 mai 2005 pronunțată de Curtea de Apel București

   – Secția a IV a civilă, s-a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire formulată de revizuienta O.V. împotriva deciziei nr. 749 din 15 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă în dosar nr. 2992/2004, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

    Cererea de revizuire a fost susținută cu următoarele motive:

    Dispozițiile deciziei împotriva căreia s-a formulat cererea de revizuire sunt contradictorii cu dispozițiile sentinței civile nr. 17981/1999 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București și ale deciziei civile nr. 2790 din 15 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă; s-a mai arătat totodată că, deși la judecarea cauzei în care s-a pronunțat decizia a cărei revizuire se solicită a ridicat excepția autorității de lucru judecat, instanțele au respins această excepție, reținând că nu există identitate de cauză.

    Prin încheierea pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă în ședința publică de la 11 martie 2005, s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de Organizația pentru Apărarea Drepturilor Omului în favoarea revizuientei.

    Asupra cererii de revizuire, Curtea constată:

    1. Prin sentința civilă nr. 17981/1999 pronunțată de Judecătoria Sector 2 s-a respins ca neîntemeiată cererea principală formulată de către reclamanții E.F. și E.C.D. împotriva pârâților M.I.V. și S.S., prin care s-a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 2626 din 22 ianuarie 1997 și nr. 804 din 20 noiembrie 1996 încheiate între S.C. Foișor S.A. și pârâți.

    2. Prin decizia civilă nr. 2790 din 15 decembrie 2003 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă s-a respins ca nefondat recursul formulat de către reclamanți împotriva deciziei civile nr. 838 din 9 aprilie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă în contradictoriu cu intimații-pârâți M.I.V., Municipiul București prin Primarul General și S.C. Foișor S.A.

    Prin decizia civilă nr. 838 din 9 aprilie 2003 pronunțată de Tribunalul București, secția a V a civilă s-a respins ca nefondat apelul formulat de către reclamanți împotriva sentinței civile nr. 8978 din 1 noiembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București.

    Prin sentința civilă nr. 8978 din 1 noiembrie 2002 pronunțată de Judecătoria Sector 2 s-a admis excepția puterii de lucru judecat și s-a respins acțiunea formulată de către reclamanți prin care s-a solicitat constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2626 din 22 noiembrie 1997 încheiat între pârâți.

    La pronunțarea deciziei civile nr. 2790/2003 de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă s-a reținut că prin sentința civilă nr. 17981/1998 a Judecătoriei Sector 2 București s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamanților având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 2626/1997 iar în aceste condiții în mod corect s-a reținut de către instanța de fond existența triplei identități de părți, obiect și cauză dintre litigiul ce îl avea de soluționat și cel soluționat prin sentința civilă nr. 17981/1999 a Judecătoriei Sector 2 București.

    3. Prin decizia civilă nr. 749 din 15 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă s-a admis recursul formulat de către reclamanții împotriva deciziei civile nr. 217/A din 19 februarie 2004 pronunțat de Tribunalul București, secția a III-a civilă.

    S-a modificat, în parte, decizia în sensul că s-a admis apelul formulat de către reclamanți împotriva sentinței civile nr. 3397 din 20 mai 2002 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București.

    S-a schimbat în tot sentința și pe fond: s-a admis cererea formulată de către reclamanți, s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare nr. 804 din 20 noiembrie 1996 încheiat între S.S. și Primăria Municipiului București prin S.C. Foișor S.A., s-au menținut celelalte dispoziții ale deciziei.

    În urma decesului pârâtei S.S., a fost introdusă în cauză în calitate de moștenitor O.V., în fața instanței de fond.

    În dosarul de recurs, O.V. a invocat, prin întâmpinare, excepția autorității de lucru judecat față se sentința civilă nr. 17981 din 10 decembrie 1999 a Judecătoriei Sector 2 București.

    Prin decizia de recurs nr. 749 din 15 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă s-a analizat excepția autorității de lucru judecat invocată prin întâmpinare, arătându-se argumentele pentru care s-a apreciat că excepția este neîntemeiată.

Asupra cererii de revizuire întemeiată pe prevederile art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă, vizând decizia civilă nr. 749 din 15 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a III-a civilă, Curtea constată:

    Acest motiv de revizuire are în vedere evitarea situației în care se ajunge în cazul în care același proces să fie soluționat de două ori, pronunțându-se hotărâri contradictorii.

    Astfel, art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă prevede că se poate formula o cerere de revizuire dacă există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade deosebite, în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

    Prin urmare, printre condițiile de exercitare a acestei căi de atac este și cea referitoare la faptul că hotărârile trebuie să fie pronunțate cu privire la același litigiu, adică să fi existat tripla identitate de elemente-părți, obiect și cauză.

    Această triplă identitate nu poate fi reținută față de decizia civilă nr. 2790 din 15 decembrie 2003 pronunțată de aceeași instanță, având în vedere că obiectul litigiului vizează valabilitatea unui alt contract decât cel din litigiul de față, încheiat în calitate de cumpărător de către o altă persoană decât autoarea revizuientei.

    O altă condiție pentru exercitarea căii de atac a revizuirii este reprezentată de neinvocarea excepției autorității de lucru judecat în cel de-al doilea proces sau, chiar dacă a fost invocată, să nu se fi discutat.

    După cum s-a arătat mai sus, în dosarul de recurs în care s-a pronunțat decizia supusă revizuirii s-a ridicat chiar de către revizuientă excepția autorității de lucru judecat față de sentința civilă nr. 17981/1998 a Judecătoriei Sector 2 București, prin decizie fiind reținute motivele pentru care această excepție s-a apreciat a fi neîntemeiată.

    În aceste condiții, nu se mai poate reitera pe calea revizuirii aceeași excepție, deoarece, de data aceasta, se opune puterea de lucru judecat asupra acestei probleme, rezultând din hotărârea prin care s-a examinat, în cadrul celui de-al doilea proces, excepția puterii de lucru judecat.

    Prin urmare, apreciind că nu sunt îndeplinite cerințele art. 322 pct. 7 Cod procedură civilă, Curtea a respins cererea de revizuire.

    Excepția lipsei calității procesuale a intervenientului acesteia este neîntemeiată, având în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 27/2004 care conferă intervenientei calitate procesuală, fiind o organizație neguvernamentală care are ca scop protecția drepturilor omului.

    Față de modul de soluționare a cererii principale, Curtea a dispus și respingerea cererii de intervenție accesorie formulată în cauză în favoarea revizuientei.

Bibliografie

Al. Velescu, „Contradictorialitatea – principiu fundamental al dreptului procesual civil, R.R.D. nr. 7/1970;

AL. Velescu, Propuneri de lege ferenda pentru simplificarea și coordonarea termenelor din viitorul Cod de procedură civilă, în R.R.D. nr. 4/1972;

A. Nicolae, Aspecte ale aplicării principiului „non reformatio in pejus" în procesul civil, în Dreptul, nr. 10/2000;

Chaim Perelman, Justice et Raisqn, Presses Universitaires de Bruxelles, 1963;

D. Radu, Acțiunea în procesul civil, Ed. Junimea Iași, 1974;

D. Radu, în Dicționar de drept procesual civil. Ed.Șt.și Enc, București, 1983;

E. Herovanu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. I, Iași, Institutul de Arte Grafice, Viața Românească, 1926;

E. Herovanu, Principiile procedurii judiciare, vol. II, București, 1932;

FI. Măgureanu, Drept procesual civil, ed. a VI-a, Ed. All Beck. București, 2002;

G. Boroi, D. Rădescu, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. AII, București. 1994;

G. Boroi, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, Ed. All Beck, București, 2001;

Gh. Iliescu, Propuneri de lege ferenda pentru reglementarea termenelor în viitorul Cod de procedură civilă, în R.R.D. nr. 1/1975 ;

G. I. Chivulescu, Revizuirea în dreptul procesual, Ed. Științifică, București 1969;

G. Porumb, Codul de procedură civilă comentat și adnotat, vol. I;

Ion Deleanu, Tratat de proceduă civilă, Ed. All Beck, București 2005;

Ioan Leș, Tratat de procedură civilă, Ed. Lumina Lex, București, 2002;

I. Stoenescu, S. Zilberstein, Drept procesual civil. Căile de atac și Procedurile speciale, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1981;

I. Vincent, S. Guichard, Procedure civile, Dalloz, Paris, 1991;

J. Szezepanski, Noțiuni elementare de sociologie, București, Ed. Științifică, 1972;

M. Dumitrescu, Manual de procedură, ed. a V-a. București. 1928;

M. Enescu, Aplicarea principiului „non reformatio in peius" în procesul civil, în S. C. J. nr. 3/1965;

N. Iliescu, V. Dongoroz, Explicații teoretice ale Codului de procedură penală comentat si adnotat, Ed, Academiei, București, 1975 ;

O. Ungureanu, Aspecte ale nulității actelor de procedură, în R.R.D. nr. 7/1986;

O. Ungureanu, Actele de procedură in procesul civil, Ed. Șansa, București, 1994;

P. Vasilescu, Tratat teoretic și practic de procedură civilă, vol. III, București, 1939;

R. Perrot, Institutions judiciares, Monchrestien, Paris, 1992;

S. Zilberstein, V. M. Ciobanu, Recursul și recursul extraordinar în procesul civil, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1987;

Ș. Beligrădeanu. Aplicarea art. 175 din Codul muncii în cazul actelor unilaterale de drept al muncii emise de consiliile de administrație ale societăților comerciale sau ale regiilor autonome, în rev. Dreptul nr. 5-6/1993;

T. Popescu, P. Anca, Teoria generală a obligațiilor, Ed. Științifică, București, 1968;

V. Daghie, Căile de atac de reformare în procesul civil, Editura Național, București, 1997;

V.M. Ciobanu, Drept procesual civil, Ed. Național, București, 1997;

V.M.Ciobanu, Regimul juridic al nulității actelor de procedură în legislația procesual civilă, în rev. S.C.J. nr. 1/1986 și nr. 3/1986;

V.M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, ed. a 3-a, Ed. All Beck, București 2005.