Revizuirea Constitutiei
=== c970fd33a28c97d13d07611f55b19f89ad6826f0_483429_1 ===
UNIVERSITATEA „DANUBIUS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE DREPT
REVIZUIREA CONSTITUȚIEI
DISCIPLINA: DREPT CONSTITUȚIONAL
ÎNDRUMĂTOR ȘTIINȚIFIC
NU IMI PASĂ DE NUME (CONFIDENȚIALITATE)
ABSOLVENT,
IDEM.
Galați, 2017
„Scopul unei constituții este de a formula,
politic și juridic,
în mod solemn,
psihologia socială, starea economică, dezideratele dreptății sociale
și aspirațiile etnice ale națiunii.”
(Dimitrie Gusti)
CUPRINS
ARGUMENT……..……………………………..…………………….……………………….. 5
CAPITOLUL I. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE ……………………………………………….. 7
1.1. Noțiunea de „Constituție” ………………………………………………………………………….. 7
1.2. Conceptul de „sistem constituțional” …………………………………………………………. 11
1.3. Caracterul evoluției constituționale românești. Conceptul și conținutul ciclurilor constituționale în România ……………………………………………………………………………… 13
1.4. Constituția cutumiară și constituțiile scrise …………………………………………………. 15
1.5. Funcțiile constituției ………………………………………………………………………………… 16
1.6. Supremația Constituției ……………………………………………………………………………. 16
1.7. Regimul juridic al Constituției ………………………………………………………………….. 19
CAPITOLUL II. REVIZUIREA CONSTITUȚIEI ………………………………………………….. 24
2.1. Considerații generale privind revizuirea Constituției. Aspecte de drept comparat……………………………………………………………………………………………………….. 24
2.2. Procedura de revizuire a Constituției …………………………………………………………. 38
2.3. Revizuirea Constituției din 1991 ……………………………………………………………….. 44
2.4. Rolul Curții Constituționale în procesul de revizuire a Constituției ……………….. 56
2.5. Propuneri de revizuire a Constituției ………………………………………………………….. 59
CONCLUZII …………………………………………………………………………………………………………… 69
BIBLIOGRAFIE …………………………………………………………………………………………………….. 71
ARGUMENT
În cadrul prezentei lucrări voi discuta despre problema rezivuirii Constituției României. Am ales această temă pentru lucrarea de licentă, având în vedere faptul că este o problemă extrem de controversată ce stârnește multe discuții, atât în cadrul literaturii juridice de specialitate, dar și în mass-media. Așadar, actualitatea temei nu poate fi pusă la îndoială. Deși există numeroase dezbateri, îndeosebi la televiziuni, ce au ca temă revizuirea Constituției, există puține persoane care înțeleg cu adevărat ce înseamnă o revizuire a legii fundamnetale, precum și etapele care trebuie parcurse pentru a se atinge în final acest deziderat. Din aceste motive, pe parcursul acestei lucrări, voi încerca să prezint într-o manieră clară și concisă ce înseamnă procesul de rezivuire a unei constituții, care sunt etapele ce trebuie parcurse, precum și consecințele care apar în urma unei astfel de modificări. Așa cum vom vedea, sub aspectul rezivuirii, Constituția României este o constituție relativ rigidă, fiind necesar să fie îndeplinite o serie de condiții cumulative pentru a se reuși revizuirea. Totodată, se prevăd anumite cvoromuri destul de ridicate pentru a putea fi inițiată și validată o lege constituțională, care să aibă ca efect revizuirea actualei Constituții. Tocmai din aceste motive, deși din anul 2003 și până în prezent au existat numeroase propuneri ale unor partide politice sau ale unor persoane cu privire la revizuirea Constituției, niciodată nu s-a ajuns nici măcăr la desfășurarea unui referendum național în care să se pună problema validării revizuirii Constituției. Acesta nu este neapărat un fapt negativ, având în vedere faptul că o lege ar trebui să se bucure, pe lângă claritate și concizie, și de o anumită stabilitate, în caz contrar nu am mai discuta despre previzibilitatea legii. Cu atât mai mult, legea fundamentală a unei țări trebuie să se bucure de o anumită stabilitate, în așa fel încât mare parte din cetățeni să cunoască măcar cele mai importante dispoziții ale acesteia.
În caz contrar, s-ar ajunge la abuzuri de putere, iar Constituția ar fi modificată în funcție de dorința unui număr mic de persoane.
Așa cum vom vedea pe parcursul acestei lucrări, actuala Constituție a României prezintă anumite aspecte ce ar trebui, într-adevăr, revizuite, însă au existat și propuneri de modificare a Constituției fără niciun fel de temei. Spre exemplu, recent se discuta despre problema introducerii în Constituție a necesității diferențierii de sexe între două persoane, pentru a se putea căsători. Fără a intra într-o analiză de fond a acestei probleme, arăt doar că o astfel de modificare ar fi inutilă. Aceasta întrucât, Codul civil prevede în mod expres necesitatea diferenței de sex pentru a avea o căsătorie validă. Totodată, vom tratat, succint, și anumite aspecte de drept comparat, pentru a observa modul de revizuire a Constituției diferitelor state, urmând să vedem care ar fi cea mai bună soluție pentru Constituția României.
CAPITOLUL I.
CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE
1.1. Noțiunea de „Constituție”
Experiența istorică relevă că, în mod necesar, fiecare stat are o Constituție. S-a scris că importanța ei rezidă în aceea că asigură luarea deciziilor obligatorii pentru întreaga societate, adoptarea de măsuri pentru asigurarea siguranței publice și a fiecărui individ, decizii și măsuri care trebuie, desigur, să reflecte interesele generale și aspirațiile fiecărei populații în parte, la nivel constituțional. Constituția este sursa oricărui regim politic, a sistemului de drept și a drepturilor și libertăților cetățenești. Altfel spus, fără reguli constituționale binecunoscute, un stat nu poate fi guvernat, iar potrivit acestui considerent, orice Constituție se bucură de supremație față de celelalte legi și acte normative, fiind plasată în fruntea ierarhiei actelor normative ( legi, ordonanțe, regulamente, decrete, hotărâri etc. ) cărora le conferă legitimitate politică și juridică, în măsura în care acestea din urmă corespund întru totul normelor și principiilor pe care Constituția le consacră.
Poziția supremă a Constituției în raport cu acestea se datorează și faptului că cea dintâi este adoptată de o autoritate înzestrată de către popor ca putere constituantă care, deși utilizează puterea legislativă pentru dezbaterea și votarea proiectului de Constituție, este superioară parlamentelor obișnuite. Puterea și funcțiile Parlamentului își au, așadar, originea în Constituție și sunt limitate de aceasta.
Într-o concepție autentic democratică, esența Constituției constă în reflectarea politico-juridică a condițiilor social-istorice existente într-o societate la un moment dat, precum și a intereselor generale, fundamentale ale națiunii, privite din perspectiva procesului de cucerire, prin competiție electorală democratică, a puterii și exercitarea acsteia pentru înfăptuirea „binelui comun” al poporului.
Este un fapt dovedit de dezvoltarea politică a națiunilor moderne că o Constituție nu este ceva făurit, ci este însăși expresia naționalului, în măsura în care acesta se manifestă în forme inconfundabile în dezvoltarea politică a unui popor. Acesta este și motivul pentru care constituțiile „împrumutate” sau impuse împotriva firii, a tradițiilor, a culturii naționale sau împotriva felului de a fi și aspirațiilor unui popor, vor fi respinse, mai devreme sau mai târziu, atât de societatea civilă, cât și de structurile politice. Marele filosof Friedrich Hegel a observat acest aspect și a notat că „fiecare popor își are Constituția care i se potrivește și i se cuvinte. De aceea, poporul trebuie să aibă, față de Constituția lui, sentimentul dreptului său și al stării sale de fapt, altfel, ea poate exista, e drept, în chip exterior, dar nu are nicio semnificație și nicio valoare”. Sociologul român Dimitrie Gusti reiterează poziția lui Hegel și opinează că „o Constituție nu poate fi, deci, împrumutată și nici nu poate fi opera unui legislator inspirat, căci ea nu are a crea și inventa nimic, ci numai de a formula politic și juridic, în mod solemn, psihologia socială, starea economiei, dezideratele dreptății sociale și aspirațiile etice ale națiunii”.
Noțiunea de constituție a avut o evoluție sinuoasă și interesantă. Termenul își are originea în limba latină, constitutio însemnând „așezare cu temei”, „stare a unui lucru”; în dreptul roman din perioada imperială, cuvântul constitutio desemnau legile care proveneau de la împărat.
Ideea de constituție în accepțiunea de „Lege fundamentală” apare, pentru prima dată, în lucrarea lui Jean Bodin, intitulată „Les six livres de la Republique”, precum și în alte documente cu caracter politic din secolele al XIII-lea – al XVII-lea, aparținând unor state feudale care au stabilit o serie de reguli fundamentale privind raporturile dintre guvernanți și guvernați, care urmau să prevaleze – cu valoare de principiu de conduită politică și juridică – față de cutumele existente, precum și față de comportamentul monahilor ulterior semnării acestora. Exemplificăm: Magna Charta Libertatum, din 1215, Bula de Aur a regelui maghiar Andrei al II-lea, Bill of Rights din 1629, Tratatul de pace din Westfalia din 1648 etc.
În perioada Evului Mediu, termenul de „constituție” apare cu precădere în limbajul ecleziastic, pentru a desemna unele reguli monahale, dar și în unele state pentru a le delimita de simplele legi sau statute. Exemplificăm: „Legea statua, constitutiones privilegia regni Polonie, Magni Ducatus Lithvanie Omniumq Provinciarum Annexarum a Comittiis Vifliciale”, adoptată de Adunarea Generală a Seismului Coroanei Poloniei, în anul 1347. În lucrările politice sau juridice inspirate de principiile dreptului natura, termenul de „lege fundamentală” era preferat celui de „constituție” și era utilizat, cu precădere, pentru a desemna acte ale puterii statale înzestrate cu o forță juridică superioară.
Se merită amintit și elocventul exemplu al rezoluției din 1688 al Parlamentului englez, prin care se dispunea îndepărtarea de la tron al regelui Iacob al II-lea, pentru că ar fi încercat să „răstoarne Constituția regatului, încălcând contractul originar dintre lege și popor și legile fundamentale”.
Noțiunea de „constituție” dobândește sensul consacrat și astăzi – acela de act sau lege prin care se reglementează organizarea și funcționarea statului, cu limitarea puterii monahului și cu garantarea anumitor drepturi și libertăți ale individului – o dată cu teoriile și evenimentele revoluționare din a doua jumătate a secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea. „Declarația franceză a drepturilor omului și ale cetățeanului” din 1789 întărește acest mod de a concepe și de a utiliza termenul de „constituție”, precizând în mod expres că „orice societate în care garanția drepturilor nu este asigurată, nici separația puterilor stabilită, nu are constituție” ( art. 16 ).
Din punct de vedere al formei, Constituția se prezintă ca un document ce cuprinde un anumit număr de articole și care este adoptat printr-o procedură specială de către un organism cu puteri constituante, prin referendum sau prin combinarea celor două modalități.
În ceea ce privește condițiile de fond, dispozițiile constituționale reglementează, în primul rând, raporturi politice, indiferent de obiect. Acest caracter politic al dispozițiilor constituționale este obiectivat în norme juridice care le conferă obligativitate generală, încălcarea lor fiind sancționată. Se observă, așadar, că Legea fundamentală cuprinde atât prevederi cu caracter politic, cât și prevederi cu caracter normativ, ce decurge, în special, din necesitatea de a conferi consistență și caracter general-obligatoriu dispozițiilor politice.
Întrunind aceste două condiții de fond, normele constituționale constituie „canalul prin care Puterea trece de la titularul său – Statul ( înțeles ca sinteză a voinței și a intereselor suverane ale poporului ) – la agenții săi de executare: guvernanții” ( Georges Burdeau ).
Pornind de la caracterul deopotrivă politic și juridic al Legii fundamentale, profesorul Ion Deleanu distinge, alături de autorii francezi, două concepții privind Constituția: concepția politică și concepția juridică, în înțelesul căreia constituția este actul prin care se determină statutul puterii în stat, ansamblul regulilor juridice prin care sunt fixate modalitățile de încredințare a puterii și de exercitare a ei. Cu toate acestea, noțunea de „constituție” a fost analizată și din perspectivă politologică și sociologică, întrucât constituția stabilește, pe de o parte, principalele mecanisme de guvernare – domeniu predilect al politologiei – și, pe cealaltă parte, deține normele și principiile juridice care reglementează relațiile sociale – domeniu predilect al sociologiei -, asigurând legitimitatea relațiilor și acțiunilor umane și ale altor factori sociali în procesul de exercitare al puterii politice.
Astfel, din punct de vedere politologic, constituția a fost definită, ca un exemplu, ca fiind ansamblul normelor politice și legale fundamentale care prescriu regulile de guvernare. În opinia unuia dintre fondatorii constituționalismului american, James Madison, „scopul oricărei constituții politice este, ori trebuie să fie, în primul rând, să obțină pentru guvernanții care posedă cea mai mare înțelepciune de a discerne și cea mai înaltă însușire de a conduce, binele comun al societății, iar, în al doilea rând, să ia cele mai eficiente măsuri de prevedere pentru a-i păstra pe acești virtuoși, cât timp exercită conducerea”.
Din punct de vedere sociologic, constituția reprezintă, esențialmente, un pact social intervenit între guvernanți și guvernați, prin care acestora din urmă li se garantează un sumum de drepturi, în schimbul acceptării de către cei din urmă a puterii de comandă și a dominației la care sunt supuși de guvernant, fără, însă, ca acesta să devină tiranic. S-a spus că respectarea acordului este asigurată printr-o infrastructură instituțională – instituțiile politice sau autoritățile publice – organizată pe principiul separației puterilor și al verificării lor reciproce, prevăzute, de asemenea, în constituție.
Se merită amintită, aici, și modul de definire al constituției în sociologia marxistă sau în sociologiile influențate de teoria marxistă privind raporturile de putere, drept o „expresie a raporturilor de forță între clasele sociale” ( Ferdinand Lassalle ). Esența acestei concepții constă în aceea că sistemul de drept sau constituția conferă fiecărei clase sociale atâtea drepturi câtă putere reală are în societate. Analiza Legii fundamentale în doctrina constituțională marxistă a fost marcată și de caracterizarea făcută de Lenin, care afirma că „esența constituției consta în aceea că legile fundamentale ale statului, în general, și legile referitoare la dpretul de a alege deputați în instituțiile reprezentative și la componența lor, exprimă raportul real de forță în lupta de clasă”.
Comparând cele două definiții, se observă că, spre deosebire de concepția lui Lassalle, care surprinde doar esența constituției ca rezultat al raporturilor de forțe între două clase, posibil de tranșat ulterior pe baze democratice, prin lupta politică între partide în cadrul unei societăți pluraliste, concepția autentic marxist-leninistă pune accentul pe lupta de clasă, care presupune, printre altele, înlăturarea adversarilor din
viața politică – instaurarea unui regim politic totalitar, privilegii sociale, represiune socială etc.
1.2. Conceptul de „sistem constituțional”
Stricto sensu, prin „sistem constituțional” se înțelege ansamblul coerent și armonios structurat al instituțiilor politice și al mecanismelor de guvernare consfințite în Constituție, prin intermediul cărora se realizează procesul de conducere socială.
Desigur, locul și rolul componentelor sistemului constituțional nu sunt întâmplătoare, căci funcțiile acestora și interferențele între ele sunt reglementate în mod strict, în principal în Constituție. Orice abatere de la normele constituționale care consfințesc raporturile între componentele sistemului este sancționată de organismele competente.
Fiecare componentă a sistemului constituțional, dar și acesta, în ansamblul său, are un scop unitar: facilitarea guvernării potrivit intereselor generale ale națiunii; actul de guvernare se înfăptuiește de către organismele de suveranitate națională prin intermediul metodelor și normelor stabilite de către Constituție în acest scop. Sistemele constituționale existente în prezent, însă, reflectă și valorile politice pe care se bazează instituțiile de guvernare, ideologia partidului sau a partidelor politice care au avut rol dominant în elaborarea Constituției, precum și, în unele state, preceptele și doctrina religiei oficiale – de exemplu, Constituția Arabiei Saudite, precum și constituțiile unor state arabe și islamice, care sunt inspirate din Coran.
Orice sistem constituțional se caracterizează prin două trăsături esențiale: capacitatea de a se autoregla și adapta la noile cerințe sociale și capacitatea de „autoapărare” față de factorii social-politici, perturbatori, care ar intenționa să deregleze echilibrul constituțional, să contravină literei și spiritului Constituției. O asemenea capacitate constă, de exemplu, în combaterea posibilității încălcării Constituției de către parlament și guvern, prin adoptarea unor acte normative neconforme acesteia.
În ceea ce privește capacitatea de autoreglare și adaptare, menționată anterior, acestea sunt posibile, pe de-o parte, datorită stipulării în Constituție a unor norme și proceduri de revizuire a acesteia și pe cealaltă parte, datorită perfecționării legislației generale sau a celei care reglementează direct diferite aspecte ale constituirii, organizării sau funcționării unor instituții guvernante.
Cu privire la activitatea de „autoapărare”, ea este asigurată fie de un organism special – Curtea Constituțională, Tribunalul Constituțional, ș.a. -, fie de instanțele de judecată pe calea controlului constituționalității legilor, adică prin verificarea conformității legilor cu dispozițiile constituționale.
În legătură cu aceste două capacități, se mai poate pune problema eficienței sociale apreciate ale sistemului constituțional, după cum acest sistem asigură, în mod democratic, stabilitatea politică și ordinea socială a unei societăți, stimulând progresul general al acesteia.
Constituționalismul modern s-a născut în secolul al XVIII-lea, la momentul la care coloniile britanice din America de Nord și-au dobândit independența; o dată cu acesta, au apărut și primele constituții scrise.
Constituționalismul modern a avut la bază o serie de idei și teorii asupra noțiunii de constituție ca fundament al organizării politice a puterii.
O primă teorie este cea contractualistă, care, la origine, atribuia oricărei autorități politice o bază contractuală, adică un pact ( pactum subjectionis ), care lega guvernanții de guvernați și prin care aceștia din urmă recunoșteau puterea guvernanților, legitimând-o.
Teoria s-a modificat, între timp, dând naștere așa-numitei teorii a contractului social. Aici, părțile sunt indivizii, care nu încheie un pact cu o putere monarhică preexistentă, ci între ei.
În România, ca urmare a adoptării Constituției din anul 1991, a început să funcționeze din nou un sistem constituțional modern, ceea ce nu putem spune despre sistemele constituționale ce au fost reglementate prin intermediul Constituțiilor adoptate în perioada comunistă în țara noastră. Spre exemplu, ca urmare a adoptării și revizuirii actualei Constituții, observă că există un organ (Curtea Constituțională), ce are ca atribuții să vegheze la concordanța dintre legea supremă, reprezentată de Constituție, și legile care au o forță juridică redusă. Aceasta se realizează în cadrul unui control de constituționalitate a legilor, care se poate realiza atât a priori, înainte de promulgarea și intrarea în vigoare a legilor, cât și a posteriorii, adică după intrarea în vigoare a acestora.
1.3. Caracterul evoluției constituționale românești.
Conceptul și conținutul ciclurilor constituționale în România.
Doctrina notează că evoluția constituțională în România a avut, în mod sigur, un caracter unitar. Acest caracter unitar a fost favorizat, printre altele, de factori geografici naturali care au permis legăturile pe apă și pe uscat între diferitele zone, de religie, de limba comună, de tradițiile culturale identice, precum și de caracterul românesc omogen al populației. Au contribuit, în plus, existența trăsăturilor comune ale relațiilor sociale, ale raporturilor între Domnitor și clasa boierilor, între boieri și țărani, menținerea stratificării sociale a țărănimii românești în țărani liberi și țărani iobagi sau clăcași, precum și statutul juridic al boierimii dintre țările românești, care era similar. Clarificând, pe scurt, caracterul unitar al evoluției constituționale românești este pus în evidență, printre altele, de faptul că: între cele două Principate Românești au existat, practic, aceleași realități social-politice; organizarea și funcționarea puterilor sau prerogativelor legislative, administrative, judecătorești, precum și rolul militar al domnitorilor munteni și moldoveni au fost cârmuite de aceleași cutume sau practici constituționale autohtone aplicate timp îndelungat și în mod repetat, între cele două țări; toate practicile și cutumele au fost îmbrăcate în formule sau instituții constituționale similare – Sfatul Țării, Voievod, Domnie etc.; ambele țări românești s-au bucurat de același statut de autonomie față de Poarta Otomană; pe întreg parcursul dezvoltării lor constituționale, cele două state românești, dar și Transilvania, au pus bazele unor legături puternice între ele, din punct de vedere politic și au fost animate de idealuri și obiective politice comune, așezând mai presus de toate, conștiința unității lor naționale.
Astfel, caracterul procesului dezvoltării constituționale a României este pus în evidență și de neîntreruptele acțiuni întreprinse pentru desăvârșirea unității naționale a românilor și de constituirea, în anul 1918, a statului național unitar.
În ceea ce privește voievodatul Transilvaniei, acesta a parcurs și el un proces evolutiv în care s-au evidențiat răspândirea și viabilitatea unor instituții politice, sociale și judiciare românești. La sfârșitul secolului al XVII-lea, Transilvania a fost incorporată de Imperiul austriac și i s-a aplicat regimul constituțional stabilit în „Diploma leopoldină” din anul 1694.
În ceea ce privește ciclul constituțional, acesta este o parte a ciclului istoric care se raportează la ceea ce este semnificativ în dezvoltarea constituțională a unei societăți, într-o anumită limită de timp; el exprimă și reflectă dezvoltarea vieții de stat, evoluția instituțiilor de guvernare, raporturile între stat și cetățean din perspectiva Constituției.
Ca orice ciclu social, ciclul constituțional are și el un punct de pornire – adoptarea unei Constituții -, o perioadă de ascensiune și una de declin sau de transformare într-un alt curs ciclic, când, în timp, o dată cu schimbările sociale și politice, cadrul constituțional nu mai este în măsura să ofere soluții viabile problemelor având implicații constituționale care apar în societate. Așadar, dacă
revizuirea Constituției nu rezolvă incompatibilitatea între noile realități sociale și vechiul cadru constituțional, se adoptă o nouă Constituție; dacă aceasta este radical diferită de cea anterioară, înseamnă că vechiul ciclu constituțional a fost înlocuit de unul nou.
În dezoltarea constituțională a statului român s-au derulat următoarele cicluri constituționale:
de la întemeierea statelor feudale românești în secolul al XIV-lea, până la sfârșitul secolului al XVIII-lea, când a atins o formă definitivă;
de la aplicarea Regulamentelor Organice până la Convenția de la Paris din 1858;
de la Convenția de la Paris din 1858, până la adoptarea Constituției din 1866;
de la adoptarea Constituției din 1866, până la Constituția din februarie 1938;
organizarea constituțională autoritară – Constituția lui Carol al II-lea și actele constituționale din septembrie 1940;
de la repunerea în vigoare a Constituției de la 1923 la 31 august 1944, până la proclamanrea republicii la 30 decembrie 1947 ( declinul democrației parlamentare );
organizarea constituțională socialistă – Constituțiile din 1948, 1952 și 1965;
Decretul-Lege nr. 92/1990, pe baza căruia s-au organizat alegerile pentru Constituantă și pentru Președintele României, care a inaugurat așa numita etapă a „legalizării Revoluției” și care a durat până la adoptarea Constituției
„etapa puterii revoluționare difuze” ( Tudor Drăganu ) – organizarea constituțională a României între 22 decembrie 1989 și 8 decembrie 1991;
Constituția de la 1991.
1.4. Constituția cutumiară și constituțiile scrise
Constituția cutumiară ( nescrisă ) reprezintă rezultatul, experiența practicii și tradiției în domeniul relațiilor sociale fundamentale statale ale unui popor, cristalizate
de-a lungul timpului. Principiile astfel desprinse au căpătat, în timp, o puternică rezonanță în conștiința colectivă, ajungând să fie respectate întocmai ca legile scrise.
În prezent, acest tip de constituție se întâlnește doar într-un număr restrâns de state, cum ar fi Marea Britanie, Israel și Noua Zeelandă, însă ele nu sunt constituții cutumiare pure, ci doar forme mixte, denumirea fiind păstrată în virtutea tradiției.
De exemplu, în Marea Britanie, Constituția cuprinde o parte nescrisă formată din drept cutumiar și o parte scrisă alcătuită din precedent judiciar – common law -, precum și acte adoptate de legiuitor – statutory law -. Cea mai mare parte a practicii constituționale se întemeiază pe obiceiuri, care au apărut și au evoluat de-alungul timpului.
În alt exemplu, în Israel, nu există o constituție scrisă care să trateze în mod unitar problemele care fac, în mod tradițional, obiectul unui asemenea act. Principalele probleme constituționale sunt reglementate de către un organ de stat anume constituit și adoptate după o procedură specială, deosebită de cea prevăzută pentru adoptarea legilor ordinare.
Pe cealaltă parte, apariția Constituției scrise a fost, în esență, rezultatul luptei împotriva ideii de putere absolută și reacție împotriva cutumei, considerată incertă, incompletă, într-o continuă mișcare.
Prin adoptarea constituțiilor scrise a fost accentuată dimensiunea juridică a conceptului de constituție, aceasta nemaifiind un simplu ansamblu de reguli scrise și nescrise, cristalizat în timp și legitimat prin tradiție, ci o reglementare abstractă, formulată în scris și adoptată de reprezentanța națională, cu caracter de lege „supremă”. Ținând cont de faptul că majoritatea statelor de astăzi au constituții scrise, se apreciază că există o tendință cvasiunanimă de recunoaștere a valorii instrumentului scris, sistematic și integrator, față de practici și cutume.
Doctrina notează că avantajele formei scrise a Constituției sunt clare și incontestabile. Forma scrisă permite cunoașterea de către cetățeni a Constituției și
educarea în spiritul respectării sale; se asigură dezideratul securității juridice, în sensul că cetățeanul are la îndemână un set de norme clare și concise, care îi garantează apărarea drepturilor și participarea la viața politică, cu consecința corectei și democraticei funcționări a instituțiilor statului.
Din punct de vedere istoric, primele constituții scrise au fost cele ale noilor state consitutite în timpul războiului de independentă dus de coloniile nord-americane împotriva metropolei britanice. Statul Virginia a adoptat prima Constituție în data de 29 iunie 1766, urmată de Constituția statului New Jersey, în anul 1777 și de celelalte constituții ale fostelor colonii engleze din America de Nord. Toate acestea sunt considerate ca reprezentând primul val al constituționalismului.
1.5. Funcțiile constituției
În ceea ce privește funcțiile constituției, se pot delimita două tipuri: funcțiile juridice și funcțiile politice.
În ceea ce privește funcțiile juridice, trebuie să avem în vedere următoarele: Constituția este fundamentul validității întregii ordini juridice, "legea legilor" (pentru că a fost adoptată conform Constituției, o lege este obligatorie și la rândul său poate servi ca fundament pentru alte norme); determină modalitățile de desemnare a guvernanților și le atribuie acestora competențe proprii; enunță principiile esențiale într-un stat de drept (al suveranității, reprezentării, al separației puterilor în stat).
În ceea ce privește funcțiile politice, se distinge funcția Constituției de a organiza transmiterea și exercițiul puterii, de a constitui fundamentul legitimității guvernanților și de a reprezenta un element de identitate și integrare națională, producătoare de cetățenie.
1.6. Supremația Constituției
Supremația Constituției desemnează acea calitate ce situează Constituția în
vârful „piramidei” actelor legislative, respectiv a instituțiilor politico-juridice ale statului de drept. Din această perspectivă, Constituția reprezintă norma supremă pentru aprecierea validității tuturor actelor și faptelor socio-economice, treapta cea mai înaltă din punct de vedere al dreptului pozitiv, dispunând de o poziție supraordonată în sistemul de drept, justificată atât prin procedura de adoptare, prin locul pe care îl ocupă
autoritatea emitentă, cât și prin normele juridice pe care le cuprinde. Aceste trăsături îi conferă eficiența necesară realizării imperativelor statului de drept, cu precădere a celui privind garantarea drepturilor și a libertăților fundamentale. Așa cum arăta și Tudor Drăganu, pentru a fi în prezenta unui stat de drept, „este necesar să existe un sistem legislativ călăuzit de preocuparea constantă de a ocroti personalitatea umană în integralitatea ei”.
Supremația Constituției, așadar, este un principiu fundamental al statului de drept contemporan și reprezintă, așa cum am arătat, deja, o calitate a acestei legi.
Potrivit teoriei kelseniene, la care trimit, într-o mai mică sau mai mare măsură, abordările doctrinare ale problematicii ierarhiei normative, ordinea juridică nu este un sistem de norme juridice plasate la același nivel, ci un edificiu cu mai multe etaje suprapuse, o structură piramidală în care fiecare dintre norme își găsește temeiul și valabilitatea (care îi conferă și justifică și caracterul obligatoriu) într-o altă normă.
Principiul supremației constituției își are originea în teoriile dreptului natural și ale legilor fundamentale, potrivit cărora dreptul natural e un drept superior, care trebuia respectat de către legile stabilite de către guvernanți. Toma D’Aquino susținea că legea omenească e determinată de legea naturală și că ele trebuie să se
găsească în armonie, altfel legea omenească nu ar mai fi o lege, ci o „corupere a legii”. S-a stabilit, astfel, în gândirea juridică europeană, începând cu Evul Mediu, o ierarhie a normelor care a îmbrăcat diverse forme în diversele epoci istorice, printre care se numără și teoria „legilor fundamentale”, o variantă pozitivistă a ierarhiei dreptului natural.
Supremația Constituției este și suportul necesar pentru aplicarea principiului separației puterilor, căci în lipsa supremației, această separație ar putea fi încălcată de către autoritatea cea mai puternică. De asemenea, supremația este necesară pentru a asigura garantarea drepturilor și libertăților fundamentale ale individului, care constituie una din limitările puterii statului.
Poziția privilegiată a Constituției în sistemul de drept implică o serie de consecințe juridice, astfel:
– consecințe juridice privind adoptarea Constituției – ea este adoptată potriit unor reguli speciale, deosebite față de celelalte acte normative, atât sub aspectul autorității competente, cât și al procedurii de adoptare;
– consecințe juridice privind modificarea, suspendarea și abrogarea Constituției;
– poziția supraordonată a Constituției față de celelalte legi;
– conformitatea întregului drept cu Constituția – întregul sistem de drept pozitiv trebuie să se afle în acord cu prevederile constituționale. Orice dispoziții subordonate constituției, care nu sunt în acord cu aceasta, sunt nule de drept. În plus, orice modificare a dispozițiilor constituționale presupune în mod necesar modificarea dispozițiilor corespunzătoare din actele normative subordonate acesteia, dacă este vorba de norme constituționale cu aplicație mijlocită .
Arătăm, de asemenea, că asigurarea supremației Constituției nu poate și nu trebuie să rămână un simplu principiu al ordinii constituționale, ci este necesară existența unui sistem de garanții, în măsură să permită ca într-adevăr Constituția să se manifeste ca actul normativ cu forță juridică supremă.
Aceste garanții juridice specifice sunt după cum urmează:
– controlul general al aplicării Constituției;
– controlul constituționalității legilor;
– îndatorirea fundamentală de a respecta Constituția;
– aplicarea directă a Constituției.
Urmare a supremației Constituției, toate celelalte legi, care au o forță juridică inferioară, trebuie să respecte dispozițiile constituționale. În caz contrar, va interveni Curtea Constituțională, organ al cărui principală îndatorire este aceea ce a asigura respectarea Constituției.
1.7. Regimul juridic al Constituției
1.7.1. Adoptarea Constituției
Având în vedere caracterul de lege fundamentală al Constituției, adoptarea acesteia presupune o procedura solemnă prin excelență, cuprinzând mai multe etape: inițiativa adoptării constituției, adoptarea constituției de către autoritatea competentă.
Astfel, se poate observa că procedura de adoptare a Constituției este esențialmente diferită față de procedura de adoptare a tuturor celorlalte acte normative, fapt care se datorează tocmai supremației normelor constituționale față de oricare altă normă de drept comun, așa cum am arătat anterior, precum și conținutul și scopurile normelor constituționale.
În raport de criteriul doctrinei politice încorporate în Constituție, din punct de vedere al modalității de adoptare, s-au conturat mai multe forme: forme monocratice, democratice și mixte.
În cazul celei dintâi forme de adoptare a Constituției, inițiativa constituțională aparține unei singure persoane, care poate să fie, după caz, un rege, un monarh sau un alt șef de stat.
În cazul modalității democratice de adoptare a Constituției, inițiativa constituțională aparține poporului, care fie constituie o reprezentanță specială strict în vederea realizării acestei proceduri, fie își exprimă voința constituțională prin intermediul referendumului.
În ceea ce privește formele mixte de adoptare a constituției, voința constituțională emană de la conducătorul statului, însă este supusă în mod formal unei modalități de aprobare din partea poporului, creând o aparență a existenței unui rol al poporului în adoptarea acesteia.
În legătură cu adoptarea propriu-zisă a Constituției, a fost elaborată teoria puterii constituante, însemnând organul de stat / autoritatea politică constituită potrivit unei norme de reprezentare și a unei proceduri specifice, abilitată în sensul adoptării Constituției. În cele mai multe cazuri, aceasta se împarte între o adunare reprezentativă special constituită și popor.
După momentul și modalitatea în care se constituie, urmează să distingem între putere constituantă originară și putere constituantă derivată.
Cea dintâi intervine în situația în care nu există în vigoare o Constituție, fapt care poate fi consecința unei revoluții sau tocmai a noii constituiri a unui stat. Practic, puterea constituantă originară reprezintă expresia voinței de drept primare a unui grup de indivizi care crează o nouă ordine juridică.
Puterea constituantă instituită sau derivată reprezintă acea modalitate de adoptare a unei Constituții, care beneficiază de reguli predeterminate printr-o Constituție anterioară, astfel că procedura de adoptare a acestia si limitele exprimării voinței constituționale sunt limitate, spre deosebire de cazul puterii constituante originare.
Situațiile în care, în general, se adoptă Constituții noi, sunt fie când urmează să se constituire unui nou stat, fie când în viața unui stat intervin schimbări politice radicale sau când statul respectiv își reînnoiește fundamental condițiile social-economice, juridice existente la un moment dat ori își desăvârșește unitatea națională.
De-a lungul timpului s-au individualizat mai multe forme prin care statele au înțeles să adopte Constituții, moduri de adoptare care au condus la clasificarea Legii fundamentale astfel: constituție acordată, statut, constituții pact, constituții convenții și constituții parlamentare.
Constituția acordată ( denumită și constituție ocroiată sau chartă concedată) este adoptată de către monarh, ca stăpân absolut și acordată poporului. Este o capitulare a monarhului în fața unei forțe sociale în ascensiune. Presupune redactarea și sancționarea sa de către monarh și acordarea către popor, printr-o declarație scrisă. Această constituție este considerată a fi cea mai rudimentară.Ca exemplu de constituție ocroiată, putem aminti Constituția japoneză din februarie 1889.
Constituția statut este adoptată într-o formă similară celei acordate, în sensul că această asemeni acesteia, reprezintă expresia voinței singulare a conducătorului statului, care, însă, urmează a fi supusă unui vot consultativ al poporului, pentru a crea aparența unui rol al acestuia în procesul de adoptare; cu toate acestea, de-a lungul istoriei s-a putut observa faptul că poporul era supus unei presiuni masive din partea conducătorului de stat, astfel că acceptarea constituției reprezenta mai mult o formalitate.
Această constituție poartă și numele de constituție plebiscitară, fiind supusă acceptării pe cale de plebicist. Constituția României de la 1938 face parte din această categorie.
Constituția pact reprezintă o tranzacție între popor și monarh, reprezentat de Parlament, care se situează pe poziții egale și au legitimitate egală. Exemple de constituții-pact: Constituția română de la 1866, Constituția română de la 1923, Charta franceză din 1830.
Constituția convenție, formă de adoptare a Constituției prezentă în Statele Unite din anii 1776 si Franța 1791, 1848 și 1863 se realizează prin intermediul unei Adunări special constituite în vederea adoptării. Această adunare reflectă ideea suveranității poporului în procedura de adoptare a Constituției, care are un rol superior Parlamentului.
Constituția referendară reprezintă, asemenea Constituției convenție, o manifestare de voință din partea unei adunări constituite în vederea parcurgerii procedurii de adoptare a Consituției, însă de această dată, actul urmează a fi supus validării de către popor prin referendum în vederea consolidării legitimității acesteia. Exemple de constituții referendum: Constituția României de la 1991.
Constituția parlamentară este opera exclusivă a Parlamentului, fără a presupune vreo altă intervenție din partea poporului sau a conducătorului statului. Această modalitate de adoptare a Constituției este specifică perioadei postbelice și este cel mai des întâlnită în tările est- europene, dar și în România anilor 1948 si 1965.
1.7.2. Modificarea Constituției
Supremația Constituției se întemeiază pe poziția sa supraordonată, în vârful piramidei sistemului juridic, generând supralegalitatea constituțională, aplicabilă acestui întreg sistem, astfel că problematica modificării Constituției reprezintă nu doar importanță teoretică, ci și o deosebită importanță practică, întrucât intregul sistem legislativ urmează a fi modelat pentru a corespunde principiilor constituționale.
Determinantă pentru analiza diferitelor tipuri de competențe și proceduri de modificare a Constituției este tipologia constituțiilor, după modul de modificare, în constiuții flexibile sau suple și constituții rigide. Trebuie precizat de la bun inceput că, de regulă, în virtutea principiului simetriei juridice, procedura de modificare a constituției este identică cu procedura de adoptare a acestia.
Constituțiile flexibile sunt acele constituții a căror procedură de modificare nu diferă în mod esențial de procedura modificării actelor normative cu caracter ordinar. Astfel, puterile constituite în stat, fiind vorba indeosebi de Parlament, care, de regulă are prerogativa constituțională, au posibilitatea de a modifica acest gen de Constituții cu ușurință. Principala consecință a acestui fapt este lipsa de forță juridică superioară a acestei constituții. Un exemplu elocvent pentru Constituțiile flexibile îl reprezintă cele cutumiare.
Constituțiile rigide sunt acele Constituții care presupun o procedură de modificare mult mai elaborată în comparație cu procedura instituită pentru actele normative ordinare, existând autorități special constituite în acest sens. De asemenea, se poate observa că majoritatea constituțiilor rigide nu pot fi modificate decât în anumite circumstanțe. Spre exemplu, în vederea păstrării unei siguranțe a sistemului juridic, se instituie, de regulă, interdicția modificării constituției în caz de de calamitate, de război sau în cazul altor evenimente asemănătoare. De asemenea, majoritatea Constituțiilor rigide nu pot fi modificate decât după o anumită perioadă de timp de la intrarea în vigoare a acestora și numai înăuntrul anumitor limite, care sunt special prevăzute pentru a nu dezechilibra regimul juridic si economic existent. Aceste limite se referă, în general, la interdicția înstrăinării unor teritorii, la interdicția suprimării drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau la interdicția modificării formei de guvernământ ( republică parlamentară, monarhie etc. )
1.7.3. Suspendarea Constituției
Suspendarea efectelor Constituției constă în scoaterea din vigoare a acesteia, în tot sau în parte, pentru o perioadă de timp determinată. De regulă, aceasta intervine în perioade de criză politică.
Datorită faptului că suspendarea Constituției nu este compatibilă cu ideea de stat de drept, unele constituții interzic expres posibilitatea suspendării lor. În practica constituțională, constituțiile au fost atunci când guvernanții renunțau la formele democratice de conducere guvernând prin decrete-legi, în urma unor lovituri de stat etc.
1.7.4. Abrogarea Constituției
În ceea ce privește abrogarea Constituției, ea se produce atunci când se adoptă o nouă constituție. Conform principiului simetriei juridice, dreptul de a abroga o constituție aparține puterii constituante.
1.7.5. Aplicarea directă a Constituției
Un alt element care exprimă supremația Constituției îl constituie caracterul direct aplicabil al legii fundamentale.
Interpretarea și aplicarea normelor constituționale este realizată de oricare autoritate publică în activitatea sa.
Primul care aplică Constituția este legiuitorul însuși, în cadrul procesului legislativ, similară fiind și activitatea de interpretare și aplicare a Constituției realizată de autoritățile administrației publice, în cadrul sistemului de relații între puteri. Orice apreciere cu privire la constituționalitatea unei legi este în fapt o interpretare a acelei legi prin raportare la dispozițiile constituționale și în mod necesar un act de aplicare directă a Constituției la un caz concret, pentru a verifica conformitatea legii cu textul de referință constituțional.
Fără îndoială, rolul cel mai important în aplicarea Constituției îl au tribunalele și curțile constituționale, plecând de la funcțiile specifice unor garanți ai supremației Constituției și valoarea juridică ce se atașează deciziilor acestora, cu efecte obligatorii erga omnes. Sub aceste aspecte, judecătorului constituțional român i-a revenit în primul rând sarcina interpretării și aplicării normelor constituționale, asigurând difuzarea concertată și aprofundarea dispozițiilor legii fundamentale în cadrul ramurilor sistemului juridic, ceea ce dă măsura fenomenului constituționalizării dreptului, pentru care aplicabilitatea directă a Constituției formează o premisă importantă.
Regulile constituționale sunt însă direct aplicabile atât de către autoritatea judecătorească, cât și de cea administrativă, precum și de către particulari, existenta legii neputând fi invocat ca obstacol pentru aplicarea unei dispoziții constituționale.
CAPITOLUL II.
REVIZUIREA CONSTITUȚIEI
2.1. Considerații generale privind revizuirea Constituției. Aspecte de drept comparat.
Revizuirea unei constituții reprezintă, înainte de toate, o problemă esențialmente politică, atât în privința evaluării necesității și a oportunității, cât și a stabilirii obiectivelor sale, una ținând preponderent de evoluția societății din punct de vedere sociologic și o operațiune juridică desfășurată conform unui cadru procedural stabilit și în condiții bine precizate.
Ca principiu, orice constituție poate dura numai dacă se adaptează la evoluțiile și la transformările politice, economice și sociale ale țării pe care o guvernează. Cât timp ea se dovedește aptă să perceapă și să facă față evoluțiilor economice și sociale, își conservă forma de exprimare. În schimb, la momentul la care se constată depășirea capacității de a corespunde modificărilor profunde ale societății, intervine necesitatea revizuirii sale, cu amploarea și în modalitățile care se impun. Prioritare sunt, în acest sens, găsirea și promovarea unui echilibru just și dinamic între stabilitatea în timp și adaptarea permanentă și cât mai depină la mutațiile sociale și politice. S-a scris că, înainte de toate, trebuie înfăptuită o conciliere între ideea de durabilitate și cea de stabilitate, continuitate și actualitate, între caracteristicile constituției și necesitatea revizuirii.
Revizuirea constituțională a devenit frecventă în statele Uniunii Europene și în multe dintre sistemele democratice existente astăzi – cu excepția Statelor Unite ale Americii. Există anumite state care, din motive ce țin de structura lor federală sau normativă, își revizuiesc constituția mai des decât altele. Exemplificăm cu situația Germaniei, care a adoptat 53 de legi de revizuire după anul 1949.
Revizuirea constituțională poate fi totală – cum a fost în Finlanda, în anul 2000, ori în Elveția, în anul 1999 – sau parțială, care este, evident, situația cea mai frecventă – România în anul 2003, Franța în anii 2005, 2007 și 2008, Belgia, de 22 de ori din anul 2000 până în prezent.
O situație specială se regăsește în Marea Britanie, care nu are o constituție scrisă rigidă, ceea ce nu împiedică adoptarea legilor constituționale.
Revizuirea Constituției presupune modificarea sau completarea sa. Astfel, chiar dacă stabilitatea unei constituții constituie una dintre aspirațiile autorilor acesteia, care intenționează ca valorile și instituțiile stabilite să dureze peste generații, transformările socio-politice pot impune, la un moment dat, realizarea unor modificări ale legii fundamentale.
Așadar, revizuirea constituției constă în modificarea acesteia prin reformularea, abrogarea anumitor articole sau prin adăugarea unui text nou.
În ceea ce privește revizuirea constituției prin reformularea unui text, exemplificăm cu situația creată prin Legea nr. 1/1968, când a fost reformulat art. 79 al Constituției din 1965; textul inițial prevedea că "sfaturile populare sunt organe locale ale puterii de stat în regiuni, raioane, orașe și comune". Deoarece Legea nr. 2/1968 privind noua împărțire administrativ-teritorială a țării a stabilit alte unități administrativ-teritoriale în locul regiunilor și raioanelor și a introdus în cadrul acestora municipiul, art. 79 al Constituției din 1965 a fost reformulat astfel: "consiliile sunt organe locale ale puterii de stat în unitățile administrativ-teritoriale în care au fost alese".
În ceea ce privește revizuirea prin abrogarea unor articole, exemplificăm: prin Decretul-Lege nr. 2/1989 ( art. 10 ) s-a stabilit că "sunt și rămân dizolvate toate structurile de putere ale fostului regim dictatorial". Ca atare, au fost abrogate implicit art. 42 ( "Marea Adunare Națională, organul suprem al puterii de stat este unicul organ legiuitor al Republicii Socialiste România" ); art. 62 ( "Consiliul de Stat al Republicii Socialiste România este organ suprem al puterii de stat, cu activitate permanentă, subordonat Marii Adunări Naționale" ); art. 71 ( "Președintele Republicii Socialiste România este șeful statului și reprezintă puterea de stat în relațiile interne și internaționale ale Republicii Socialiste România" ). În fapt, în baza art. 10 din Decretul-Lege nr. 2/1989, se consideră abrogat implicit întregul Titlu III al Constituției din 1965 referitor la "Organele supreme ale puterii de stat". Parlamentele fostelor țări socialiste au abrogat expres articolul din Constituție referitor la roiul conducător al partidului comunist în societate.
În ceea ce privește revizuirea constituției prin adăugarea unui text nou, arăt că prin Legea nr. 19/1986 s-a modificat art. 43 al Constituției R.S.R., introducându-se o atribuție nouă a MAN. Potrivit modificării, art. 43 pct. 3 din Constituție a căpătat următoarea formulare: "Marea Adunare Națională hotărăște consultarea poporului, prin referendum, asupra măsurilor de importanță deosebită care privesc interese supreme ale țării".
Dreptul fiind, în general, un fenomen social dinamic, este supus schimbărilor care se produc în societate. Normele și principiile constituționale nu fac nicio excepție de la această regulă. În favoarea ideii de revizuire a Constituției pot fi invocați atât factori de natură politică, cât și factori de natură juridică.
În ceea ce privește factorii de natură politică, este cunoscut că orice constituție exprimă realitățile politice existente în momentul adoptării sale. În cazul schimbării profunde a acestor realități, este firesc să se modifice și Constituția. Din punct de vedere juridic, Constituția, fiind în esență sa o lege, este supusă în mod firesc modificării. În art. 28 din Declarația drepturilor omului și cetățeanului ce figurează ca preamblu al Constituției din 1793, se arată, de altfe, că "un popor are întotdeauna dreptul de a reexamina, corecta și schimba propria Constituție. O generație nu poate subjuga cu legile sale generațiile viitoare".
Prin urmare, orice Constituție este supusă modificării, indiferent care ar fi forma ( reformularea ori abrogarea unui articol sau introducerea unei dispoziții constituționale noi ). De obicei, posibilitatea, ca și procedura de revizuire, sunt expres prevăzute chiar în textul legii fundamentale.
Absența din textul Constituției a unor proceduri referitoare la revizuirea acesteia poate genera grave tensiuni între diferitele forțe politice existente în societate (îndeseobi partidele politice), care, fiind interesate să inițieze sau să propună anumite modificări în legea fundamentală, se găsesc în imposibilitatea de a face acest lucru datorită lipsei reglementării unei proceduri corespunzătoare.
Tot atât de periculoasă prin efectele sale destabilizatoare este și practica de a modifica oricând o Constituție. O asemenea practică este posibilă în special în regimuri politice nedemocratice, fiind inițiată fie de un partid politic având o largă majoritate parlamentară, fie de un lider susținut de anumite cercuri sau forțe politice în scopul de a-și consolida hegemonia asupra opoziției sau de a-și realiza anumite interese de natură politică și economică sau particulare.
Fără a se renunța la ideea necesității obiective a perfecționării cadrului constituțional corespunzător schimbărilor ce au loc în societate și voinței poporului, cerințelor progresului social, dar, în același timp, fără a se ceda unor presiuni sau influențe politice conjucturale în vederea revizuirii facile și repetate a Legii fundamentale, se poale conchide că soluția optimă este stabilirea unui echilibru între cele două tendințe și alegerea corectă a momentului revizuirii, precum și stabilirea clară a conținutului acesteia. În orice situație, însă, trebuie să primeze voința clară și expres formulată a poporului sau a reprezentanților săi.
2.1.1. Justificările revizuirii
Motivul revizuirii unei constituții este foarte diferit, nu numai de la țară la țară, dar chiar în cadrul aceleiași țări. Transformările profunde în viața socială, care afectează vreuna dintre instituțiile de guvernare sau diferite alte norme constituționale, impun revizuirea legii fundamentale; o constituție poate fi revizuită și în situații de criză politică, ca un mijloc de rezolvare a acesteia.
Justificările revizuirii constituționale se bazează, pe o parte, pe o serie de cauze interne și, pe cealaltă parte, pe o serie de cauze europene și internaționale.
Desigur, majoritatea revizuirilor constituționale sunt motivate din considerente interne, fie de natură politică, fie predominant juridică. Nu există, în orice caz, o revizuire facilă.
Spre exemplu, revizuirea constituției franceze din anul 2008 a privit, în esență, modificările regulilor de funcționare a instituțiilor – Președinte, Parlament, Consiliul constituțional -; în Italia, mai multe revizuiri ale constituției au privit descentralizarea.
În ceea ce privește cauzele internaționale, statele Uniunii Europene, de exemplu, au fost obligate să își revizuiască constituțiile din motive legate de evoluția Uniunii. În aceste situații, Curțile Constitutționale au fost nevoite să se pronunțe și au hotărât, nu de puține ori, că o revizuire a constituției era indispensabilă.
Ulterior, constituțiile au fost revizuite fie în baza unor tratate europene ( Nisa, Amsterdam, Roma, Lisabona ), fie o dată cu aderarea la Uniunea Europeană a unor noi state.
Doctrina constituțională s-a oprit, în general, la câteva cazuri mai des întâlnite:
a) producerea unui eveniment politic marcant
De exemplu, constituțiile unor foste țări socialiste au fost modificate după 1989 prin abrogarea expresă a dispozițiilor constituționale referitoare la rolul conducător al partidului comunist în societate.
b) schimbări produse în structura organismelor guvernante
Exemplificăm, în acest caz, cu instituirea funcției prezindențiale în sistemul constituțional român în anul 1974.
c) transformarea denumirii unor organisme prin care se exercită puterea publică
Se încadrează în această situație transformarea în 1961 a Prezidiului Marii Adunări Naționale în Consiliul de Stat.
d) producerea unor schimbări în organizarea și funcționarea unuia sau unora dintre organismele prin care se exercită guvernarea.
De exemplu, reforma constituțională din Franța, din anul 1962 a schimbat procedeul alegerii indirecte a președintelui republicii, cu votul direct al tuturor alegătorilor; în 1913, prin abrogarea Amendamentului nr. 16, potrivit căruia senatorii urmau să fie aleși de populația statului respectiv, a fost modificată Constituția SUA; Amendamentul nr. 22 al aceleiași constituții, adoptat în anul 1951 a precizat că "nicio persoană nu va fi aleasă în funcția de Președinte mai mult decât de două ori și nicio persoană care a deținut funcția de președinte sau a activat ca președinte, o vreme de peste doi ani din durata unui mandat acordat prin alegeri unei alte persoane, nu va fi aleasă în funcția de președinte mai mult decât o dată".
2.1.2. Limitele revizuirii
Problema teoretică a limitelor revizuirii este complexă: distincția dintre puterea constituantă originară și puterea constituantă derivată.
În doctrina și practica din dreptul constituțional comparat este acceptat că puterea constituantă prezentă nu poate obliga puterea constituantă viitoare. În schimb, puterea constituantă originară poate – fiind chiar necesar – să limiteze competențele puterii constituante derivate, în concordanță cu principiile de bază ale democrației și cu garanțiile indispensabile drepturilor fundamentale ale omului.
În doctrină, valoarea juridică a interdicțiilor de a revizui Constituția, a limitelor revizuirii, a fost adesea contestată, spunându-se că autorii legii fundamentale nu pot impune voința lor generațiilor următoare, care trebuie să rămână libere să modifice cum vor textul constituțional. Față de această idee, alți autori au respins o asemenea
argumentare, susținând, că dimpotrivă, constituantul trebuie să facă o deosebire între cele câteva chestiuni pe care le consideră esențiale – și care nu pot fi puse în discuție fără o lovitură de forță – și cele mult mai numeroase, care pot fi oricând modificate.
În urma acestei dispute doctrinare, s-a ajuns la admiterea ideii unor limite ale revizuirii, păstrându-se în continuare controverse asupra conținutului, întinderii, a formelor revizuirii.
Ceea ce trebuie precizat de la bun început în legătură cu întinderea revizuirii, este că putem vorbi de o revizuire totală când se modifică întreaga constituție, modificându-se, deci, instituții, principii fundamentale consacrate în constituție, modificare care echivalează mai degrabă cu o abrogare a legii fundamentale, și respectiv de o revizuire parțială când se referă doar la câteva articole. Esențială este conformitatea revizuirii cu procedura prevăzută în Constituție.
Față de aceasta, este posibil ca procedura urmată să fie corectă în sensul prevederilor constituționale, dar totuși să nu putem vorbi de o revizuire, ci de ceea ce a denumit doctrina juridică „fraudă la constituție”. În astfel de situații – „revoluția fascistă” italiană din 1933 sau „revoluția națională” din Franța din 1940 – s-a ajuns la adoptarea unor reguli, pe cale aparent constituțională, dar care stabileau un regim politic total diferit. „Frauda la constituție” poate fi considerată un procedeu prin care autoritatea de revizuire utilizează puterile sale într-un alt scop decât cel care i-a fost conferit, adică în scopul de a stabili un regim politic total diferit. Astfel, deși procedurile constituționale sunt formal conservate, în realitate este o radicală schimbare a spiritului instituțiilor.
Potrivit unor analize de drept comparat a prevederilor constituționale putem distinge între mai multe categorii de limite ale revizuirii.
2.1.2.1. Limite exprese și limite tacite
Limitele exprese sunt cele prevăzute în mod expres în textul constituțional.
În acest sens, Constituția franceză din 1958 (art. 89 alin. ultim) enunță că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul unei revizuiri. Legea fundamentală de la Bonn (din 1949) interzice suprimarea structurii federale sau a instituției consiliului federal din Germania. Constituția României în art. 152, de asemenea, prevede în mod expres o serie valori, principii, dispoziții ce nu pot fi modificate.
În privința limitelor tacite, se precizează că „nefiind, deci prevăzute în textul Constituției, trebuie deduse pe calea interpretării acestuia.”
Consider că admiterea unei limite tacite ale revizuirii Constituției este susceptibilă de formularea unor precizări.
Astfel, s-a apreciat că în materia revizuirii constituției regula este admisibilitatea modificării Legii fundamentale, iar limitele constituie doar excepții de la această regulă. Or, asemenea excepții nu pot fi decât exprese și de strictă interpretare, și nicidecum deduse pe calea interpretării textelor constituționale. Dacă am admite limitele tacite ale revizuirii acest fapt s-ar putea extinde într-o asemenea manieră încât să facă imposibilă modificarea Constituției, ce ar rămâne un document pur formal în afara realităților sociale. Prin urmare, consider că, având în vedere prevederile Constituției României, acestea nu admit existența limitelor tacite ale revizuirii.
2.1.2.2. Limitele superioare și limitele inferioare
La aceste categorii de limite, doctrina invocă Legea fundamentală a Elveției, care prevede imposibilitatea abolirii structurii federale ca fiind o limită superioară, sau a articolului care consacră principiul egalității tuturor elvețienilor în fața legii ca fiind limita inferioară a revizuirii.
2.1.2.3. Limitele heteronome și limitele autonome
Limitele heteronome sunt acele limite care sunt impuse de dreptul internațional, dacă în sistemul de drept respectiv se admite ideea superiorității acestuia sau a priorității sale în anumite domenii. În acest sens putem invoca art. 20 alin. (2) din Constituția României, privind prioritatea tratatelor internaționale la care România este parte și care au ca obiect de reglementare drepturile fundamentale ale omului, sau art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la tratatele constitutive ale Unuinii Europene.
Limitele autonome sunt cele impuse de dreptul intern, cum sunt cele prevăzute în art 152 din Constituția României.
2.1.2.4. Limitele formale și materiale
Aspectele formale ale limitării oferă o mai mare stabilitate Constituției, pe când aspectele materiale reprezintă dovada existenței valorilor esențiale și fundamentale ale societății consacrate în Constituție și care sunt atât de importante încât puterea constituantă derivată este limitată în acțiunea sa cu privire la aceste prevederi constituționale.
Limitele formale constau, cel mai adesea, în stabilirea unor condiții procedurale speciale, ce trebuie îndeplinite pentru a se putea realiza o modificare a Constituției. Față de cele arătate, art. 152 alin. (3) din Constituție mai prevede că Legea fundamentală nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în timp de război. Prin urmare, aceste ipoteze sunt excluse datorită caracterului excepțional al stărilor respective, pe durata cărora exercitarea suveranității naționale ar risca să fie mult mai dificilă decât în condiții normale.
În ceea ce privește limitele materiale, acestea pot fi exprese, cuprinse în textul Constituției sau implicite, inerente textului constituțional, repectiv rezultând din angajamentele internaționale pe care un stat și le-ar fi asumat anterior. Indiferent de clasificare, ele împiedică puterea constituantă derivată să aducă atingere anumitor
reglementări stabilite de puterea constituantă originară și garantate cu o stabilitate și mai mare decât cea a ansamblului textului constituțional.
Textul art. 152 din Constituția revizuită nu a fost modificat, continuând să facă trimitere la două categorii de limite materiale:
a. Enumerarea limitativă a anumitor valori, considerate esențiale pentru stat și ca atare declarate intangibile. Acestea sunt: caracterul național, unitar, independent și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială. Constituția precizează că ele nu pot forma obiectul nici unei revizuiri.
b. Imposibilitatea deteriorării protecției constituționale conferite unui set de valori, precizând, că nicio revizuire nu poate avea ca rezultat suprimarea unor drepturi sau libertăți fundamentale. În privința drepturilor fundamentale ale omului, care constituie
veritabile garanții ale democrației și limite pentru exercitarea puterii de stat, puterea constituantă originară nu a interzis decât modificarea regimului lor juridic, ceea ce ar fi putut conduce la dispariția unora dintre cele deja menționate, dar a lăsat liberă posibilitatea de a adăuga noi drepturi fundamentale la catalogul deja existent, precum și posibilitatea unei mai bune și eficiente protecții juridice a drepturilor deja consacrate.
Menționez că, față de forma materială a limitării revizuirii Constituției prin enumerarea anumitor valori, considerate drept intangibile, în literatura juridică constituțională s-a exprimat și opinii adverse, mai nuanțate. Astfel, s-a arătat foarte tranșant că în „toate aceste constituții care nu vor putea fi revizuite înainte de un anumit termen sau dispoziții prin care se declară intangibile anumite forme sau regimuri nu au juridicește nici o valoare, întrucât dreptul unei societăți umane de a-și forma un guvern și legea pe care o crede oportună este, cum spunea Constituția franceză din 1791, în titlul VII, art. 1, imprescriptibil și inalienabil. Ele pot constitui, cel mult, expresia unor dorințe care pot fi sau nu realizate sau respectate după concepția generațiilor respective.”
Dispute pe aceste aspecte au avut loc și în literatura juridică franceză, unde, pe de o parte, s-a afirmat că „din punct de vedere juridic, procedeul care constă în
a decreta imutabilitatea unei părți a constituției este fără valoare. Puterea constituantă care se exercită la un moment dat nu este superioară puterii constituante care se exercită în viitor și nu poate pretinde să o restrângă, fie și cu privire la un punct determinat. Dispoziții de acest fel sunt simple dorințe, manifestări politice, dar nu au nici o valoare juridică, nici forță obligatorie pentru constituanții viitori.” ( J. Laferriere ).
Pe de altă parte, într-o opinie contrară, s-a susținut că „este de dorit să se facă de către constituanți o partajare între cele câteva chestiuni care le par esențiale și care nu pot fi întotdeauna modificate.” ( P. Pactet ).
În literatura juridică română actuală, referindu-se și la aceste opinii, profesorul Tudor Drăganu menționează că în „sistemul constituțiilor moderne, care consacră principiul suveranității poporului, această suveranitate exercitându-se prin organele reprezentative ale acestuia și prin referendum, libertatea poporului de a-și hotărî în viitor propriul destin și statutul politic nu poate fi mărginită pe nicio cale și, deci, nici prin declararea ca nerevizuibile a unor dispoziții ale Constituției adoptată la un moment dat”.
De asemenea, s-a spus că nu este decisiv ceea ce este de dorit, ci realitatea legislativă și politică. Realitatea politică demonstrează că interdicțiile de revizuire a unor texte ale Constituției nu au putut împiedica modificarea acestora atunci, când concepțiile colectivității sociale au suferit vădite schimbări. În altă ordine de idei, declararea ca nerevizuibile de către Constituție a unor dispoziții ale ei, nu echivalează cu un simplu deziderat, lipsit de orice valoare practică.
În concluzie, faptul că puterea constituantă derivată este limitată în competența sa de către puterea constituantă originară, ține de evidența necesității supraviețiuirii oricărui sistem viu – așa cum este și cel juridic – întrucât nici un sistem nu poate fi utilizat în mod rațional pentru propria sa distrugere.
2.1.3. Distincția dintre constituția suplă și constituția rigidă în contextul revizuirii
Din punct de vedere al procedurii de revizuire, constituțiile pot fi suple sau rigide.
Profesorul Constantin G. Dissescu arată că „americanul Bryce a stabilit cel dintâi împărțirea constituțiilor în rigide și flexibile. Sunt constituții rigide constituțiile scrise, care conțin o rețea de principii, limitând puterile fiecăruia dintre organele sale. Constituțiile flexibile sunt constituțiile nescrise, cutumiare, << l’anglaise >>, care se remarcă prin elasticitatea lor”.
Așadar, constituția suplă este o constituție a cărei revizuire se înfăptuiește practic prin votarea, fără o procedură specială, a unei legi ordinare adoptată de Parlament, cu o anumită majoritate ( de exemplu, Constituția Ungariei ). Prin aceasta, chiar principiul supremației Constituției este compromis. Se înțelege că o constituție cutimiară este suplă și, deci, întotdeauna adaptabilă la schimbările din
societate. Acest tip de procedură micșorează valoarea Constituției de lege fundamentală și o face mult mai vulnerabilă in fata schimbărilor care au loc pe scena politică a statelor.
În epoca modernă, exemple de astfel de Constituții sunt foarte puține. În literatura de specialitate este menționată, în acest sens, Constituția Africii de Sud din 1961. Constituția României din 1965 a fost în realitate o constituție suplă, deși votul
cerut pentru a fi modificată era de 2/3 din numărul total al deputaților M.A.N. Ea a fost modificată expres de 10 ori și implicit o dată prin Decretul-Lege nr. 2/1989.
Constituția rigidă este o constituție a cărei modificare se dovedește a fi mai dificilă decât cea a unei legi ordinare, datorită procedurii cerute, care implică în general colaborarea mai multor organisme constituționale și votul unei majorități calificate, adică 2/3 din numărul membrilor parlamentului. În epoca contemporană, tendința constituanților este de a adopta constituții rigide.
Așadar, aprecierea unei constituții ca fiind rigidă impune nu numai analiza dispozițiilor constituționale, ci și a vieții politice în general. Existența unui partid dominant, masiv reprezentat în parlament, ai cărui membri respectă cu strictețe normele de disciplină din partid, asigură oricând și cu ușurință modificarea Legii fundamentale, întrunind fără nici o dificultate numărul de voturi cerut pentru modificarea unei Constituții.
Se pot reține ca elemente de rigidizare a constituțiilor:
a) stabilirea in cuprinsul Constituției a faptului că aceasta nu poate fi modificată o anumită perioadă de timp.
De exemplu, Constituția americană din 1787 care prevedea că nicio modificare nu poate să fie adusă unor prevederi ale sale decât după 21 de ani, Constituția franceză din 1791 care interzicea orice propunere de modificare pe perioada primelor două legislaturi etc.
b) stabilirea unei proceduri complicate de modificare
De exemplu, pentru Constituția Statelor Unite ale Americii, cea mai "veche" din lume, există două modalități de modificare: una dintre acestea, constând într-o nouă Adunare constituantă, presupune ca două treimi dintre state să se adreseze Congresului pentru o nouă constituantă, însă Constituția a reprezentat întotdeauna un document sacrosanct în democrația americană, așa încât foarte puțini ar fi aceea care ar putea să conceapă o „regândire" a întregului edificiu constituțional; a doua modalitate presupune ca cele două Camere ale Congresului să aprobe amendamentele propuse cu o majoritate de două treimi, apoi acestea sunt trimise statelor pentru ratificare, fiind necesar ca trei pătrimi dintre state să aprobe ratificarea. Constituția nu stabilește un termen pentru ratificare, fiind necesar ca aceasta să aibă loc într-un termen rezonabil.
c) stabilirea faptului că nu se poate proceda la revizuirea Constituției în anumite perioade
Exemplificăm cu Constituția Belgiei care prevede, în art. 196-197, faptul că nicio revizuire a Constituției nu poate avea loc sau nu poate fi inițiată pe timp de război sau în cazul în care Camerele sunt împiedicate să-și desfășoare activitatea; tot astfel, în perioada regenței nu poate fi făcută nicio modificare a Constituției în privința atribuțiilor constituționale ale regelui. Arătăm și situația Constituției Portugaliei care prevede, în art. 288, că nicio lege de revizuire a Constituției nu poate fi inițiată in timp ce o stare de asediu sau de urgență este în vigoare, precum și situația Constituției Luxemburgului care prevede, în art. 115, că în perioada regenței, este interzisă orice revizuire a Constituției în privința dispozițiilor care stabilesc prerogativele constituționale ale Marelui Duce, statutul său ori ordinea succesiunii la Tron.
d) unele state au introdus în constituții clauze referitoare la imposibilitatea de modificare, pe calea revizuirii, a unor dispoziții considerate de esența regimului politic și constituțional pe care acea constituție îl consacră. Este vorba despre ceea ce a fost numit "nucleul dur" al Constituției sau ceea ce Curtea Constituțională a Germaniei a numit "garanție eternă", a cărei încălcare ar avea semnificația încălcării puterii constitutive a poporului.
De exemplu, Constituția Franței prevede, în art. 89 alin. (4) și (5), că nicio procedură de revizuire nu poate fi inițiată sau urmată dacă aduce atingere integrității teritoriului, precum și faptul că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii.
Constituția Italiei prevede în art. 139 că forma republicană de guvernământ nu poate face obiectul revizuirii.
Constituția Portugaliei enumeră în art. 288 limitele revizuirii, statuând că legile de revizuire a Constituției nu pot avea ca obiect independența națională și unitatea statului, forma republicană de guvernământ, separarea Bisericilor din partea statului, drepturile, libertățile, precum și măsuri de protecție a cetățenilor, drepturile lucrătorilor și ale sindicalelor, existența entităților publice, private și proprietatea asupra mijloacelor de producție, elaborarea unor planuri economice, în cadrul unei economii mixte, votul universal, direct, secret pentru membrii aleși ai organelor administrației centrale, regiunilor autonome, precum și organele administrației publice locale, sistemul de reprezentare proporțională, pluralismul de expresie și de organizare politică, inclusiv partidele politice, precum și dreptul la opoziție democratică, separarea și interdependența organelor de stat, controlul asupra prevederilor legale privind neconstituționalitatea legilor, independența instanțelor judecătorești, autonomia autorităților locale, autonomia politică și administrativă a arhipelagurilor Azore și Madeira.
Constituția Germaniei prevede, în art. 79 alin. (3), că modificarea Constituției prin care s-ar aduce atingere împărțirii Federației in landuri, principiului participării landurilor la legiferare sau principiilor enunțate la art. 1 și art. 20 este inadmisibilă.
Constituția Cehiei prevede, la art. 9, că orice atingere adusă valorilor statului democratic este interzisă.
2.1.4. Revizuirea implicită și falsa revizuire
Orice constituție scrisă fixează, printre altele, coordonatele generale ale întregului sistem de drept, principiile sale fundamentale. Astfel, normele dreptului civil, penal, administrativ, financiar, al muncii, familiei ș.a. concretizează principiile și normele constituționale. Desigur, sunt și norme juridice de drept civil, penal ș.a. care nu asimilează reglementări ce alcătuiesc ordinea constituțională.
De pildă, reglementarea din Codul civil potrivit căreia, "convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante. Ele se pot revoca prin consimțământul mutual sau din cauze autorizate de lege", nu are nicio legătură cu vreuna dintre dispozițiile constituționale.
Rezultă de aici cerința ca principiile și normele cuprinse în constituție — atâta timp cât constituția este în vigoare — să se bucure de stabilitate. Prin urmare, să nu existe niciun dubiu asupra existenței și valabilității lor. Nu se va putea asigura o asemenea stabilitate dacă legea fundamentală va fi modificată implicit.
Revizuirea implicită a Constituției poate să rezulte din adoptarea unei norme juridice al cărui conținut derogă de la prevederile constituționale. In acest caz se cere ca adoptarea unei asemenea norme să nu se fi făcut printr-o lege de modificare a constituției, ci printr-o simplă lege ordinară sau chiar printr-o lege organică. De pildă, dacă, în pofida art. 62 alin. (2) din Constituția României, printr-o lege electorală s-ar prevedea că asemenea organizații ar avea dreptul și la un fotoliu senatorial, iar respectiva dispoziție s-ar aplica cu prilejul constituirii parlamentului derogându-se astfel de la dispoziția constituțională, am fi în prezența unei revizuiri implicite a Constituției.
O revizuire implicită a Constituției poate consta, de asemenea, din neaplicarea repetată a unei dispoziții constituționale care, potrivit legii fundamentale, ar urma să se aplice cu o anumită periodicitate.
De pildă, dacă Avocatul Poporului, deși este dator, potrivit art. 60 din Constituție, să prezinte anual celor două corpuri legiuitoare sau la cererea acestora, rapoarte, nu își respectă această obligație constituțională; de asemenea, dacă președintele țării nu prezintă Parlamentului în timpul mandatului sau niciun mesaj cu privire la principalele probleme politice ale națiunii, rezultă că Legea fundamentală a fost modificată implicit).
O revizuire sau o modificare implicită a Constituției se poate produce și în situația în care Parlamentul ar adopta o lege ordinară care derogă în mod vădit de la litera constituției, forul legislativ considerând însă că legea respectivă păstrează nealterat "spiritul constituantului". Dacă într-o asemenea situație ipotetică, Curtea Constituțională, sesizată cu privire la neconstituționalitatea legii, ar aprecia că legea
în cauza este totuși constituțională, această urmând a fi promulgată, înseamnă că Legea fundamentală a fost modificată implicit.
În cazul evocat ipotetic, modificarea adusă Constituției ar consta în schimbarea. prin intermediul unei legi organice sau ordinare, a conținutului unei norme constituționale justificându-se că norma prin care s-a făcut derogarea, corespunde "spiritului Constituției".
În condițiile în care s-ar acorda unui organism, competența să aprecieze constituționalitatea unei legi exclusiv în "spiritul" Constituției, dar nu și în"litera" acesteia, se poate însă deschide calea unor permanente modificări implicite a Legii fundamentale — acțiune cu grave consecințe nu numai pe plan juridic, ci și politic, economic și social.
În concluzie, se poate reține că modificarea implicită a Constituției constă în schimbarea unor dispoziții ale acesteia, fără a se recurge la procedura de revizuire prevăzută în însăși legea fundamentală, ci la altă procedură. Practic, revizuirea implicită, indiferent care ar fi motivele și procedeul utilizat, are ca rezultat încălcarea Constituției.
O formă mult mai gravă a revizuirii este falsa reviziure sau frauda constituțională.
Ea constă, de exemplu, în schimbarea, printr-o modificare legală a Constituției, a regimului politic consacrat în textul inițial al Constituției, fără a se schimba în mod corespunzător și cadrul constituțional. Astfel, dacă printr-o revizuire a Constituției care, inițial ar prevedea un regim parlamentar clasic, s-ar introduce în sistemul constituțional respectiv elemente ale sistemului politic prezidențial (ex. schimbarea răspunderii Guvernului față de Parlament cu o răspundere a acestuia față de președinte; schimbarea procedurii alegerii președintelui de către Parlament cu procedura alegerii președintelui prin vot universal direct), în felul acesta președintele nemaifiind subordonat Parlamentului), Constituția respectivă ar fi revizuită prin fraudă.
În doctrina constituțională franceză se consideră că Reforma constituțională impusă de președintele De Gaulle în 1962 în virtutea art. 11 al Legii fundamentale, care îi conferea prerogativa de a propune unui referendum orice proiect de lege privind organizarea autorităților publice, s-a făcut cu încălcarea Constituției. Exercitând această prerogativă, Președintele Franței a propus un proiect de lege pe care l-a supus consultării referendare a electoratului. Proiectul prevedea, însă, vot universal direct. În acest fel, s-a schimbat modul de alegere a șefului statului printr-o lege care nu avea caracter constituțional. Revizuirea Constituției rezultată din adoptarea prin referendum a proiectului de lege prezidențial, a fost apreciată în literatură de specialitate franceză ca o abatere de la spiritul și litera Constituției. Faptul că revizuirea a fost aprobată de electorat, care și-a manifestat, astfel, voința suverană, nu schimbă, în optica unor autori, "esență anticonstituțională" a reformei. Obiectivul urmărit în speță ar fi trebuit să fie realizat prin metode constituționale.
2.2. Procedura de revizuire a Constituției
Toate constituțiile scrise prevăd o anumită procedură de modificare a acestora, adică stabilesc:
a) organul care propune modificarea;
b) organul care votează propunerea de modificare;
c) majoritatea voturilor cerută pentru adoptarea propunerii de revizuire;
d) procedura de urmat;
e) dispozițiile constituției susceptibile de a fi revizuite.
Dreptul de a iniția modificarea Constituției are o mare importanță, organului investit cu această prerogativă revenindu-i atribuția de a întocmi proiectul de modificare sau cel puțin de a orienta pregătirea acestuia.
În regimurile politice autoritare, această prerogativă revine în realitate puterii executive și este prevăzută chiar în textul Constituției.
În regimurile politice democratice, în schimb, dreptul de inițiere a modificării Constitutiei aparține poporului care îl exercită prin referendum ( cum este, de exemplu, în Elveția ) sau Parlamentului. Cu toate acestea, procedura cea mai răspândită în practica constituțională actuală este conferirea acestui drept șefului
statului și parlamentului, care acționează împreună. Se realizează, astfel, un echilibru, niciunul dintre cele două organisme neputând să ignore rolul celuilalt în procesul revizuirii.
În Constituția României din 1923, de pildă, inițiativa revizuirii revenea Regelui sau oricăreia dintre adunările legiuitoare ( Adunării Deputaților și Senatului ). După instaurarea puterii autoritare a regelui Carol al II-lea, noua Constituție ( din februarie 1938 ) a prevăzut că ințiativa revizuirii revenea în total sau în parte exclusiv Regelui, după consultarea corpurilor legiuitoare care indicau textele ce urmau a fi revizuite. În constituțiile socialiste, competența de a modifica Constituția revenea Parlamentului. În realitate, acesta transpunea în formă juridică modificările hotărâte de partidul comunist.
Procedura cea mai greoaie de modificare este cea bazată pe teoria așa numită a "paralelismului" sau "simetriei" formelor. Potrivit acestei teorii, pentru a se modifica o constituție este necesar să se urmeze aceeași procedură folosită pentru adoptarea ei. Procedura clasică este o procedură solemnă, constând în a-i cere parlamentului exprimarea unui vot al textului revizuit, care să întrunească cel puțin 2/3 din numărul mandatelor parlamentare. Se poate, de asemenea, prevedea ca revizuirea să fie aprobată prin referendum popular sau ca acesta să urmeze votului exprimat în parlament. În statele federale se cere, în general, ca statele membre ale federației să ratifice modificarea Constituției, aprobată în Parlamentul federal ( cum este, de exemplu, în SUA ).
Este necesar ca procedura de revizuire să fie clară și precisă. O asemenea cerință este o condiție a bunei funcționări a instituțiilor constituționale și a încrederii între partidele politice, precum și a populației în instituțiile constituționale.
Spre exemplu, Constituția Franței distinge două proceduri distincte pentru revizuirea acesteia:
a) art. 85 din Constituție prevede o procedură simplă pentru modificarea anumitor articole ( Titlul 12, referitor la comunitatea de teritorii );
b) art. 89 îmbină procedura voiului exprimai de parlament cu procedura referendumului. Acest articol stabilește procedura normală a revizuirii.
În practică, s-a mai adăugat o "procedură" de revizuire așa cum am arătat deja, pe această cale revizuindu-se chiar o dispoziție cuprinsă în legea fundamentală.
În practica constituțională a unor state se întâlnesc și cazuri în care modificarea unor dispoziții constituționale este interzisă.
Astfel, nu se poate modifica "forma republicană de guvernământ" ( art. 89, alin. 5 din Constituția Franței și art. 152, alin.(1) din Constituția României ). De asemenea, este interzisă revizuirea Constituției în situațiile în care este știrbită integritatea teritorială a unui stat ( art. 89 alin. 4 din Constituția Franței ). În noua Constituție a României, pe lângă cazul menționat mai sus, nu pot forma obiectul revizuirii dispozițiile privind caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic, limba oficială, așa cum am arătat și anterior. De asemenea, prin revizuire nu pot fi suprimate drepturile și libertățile sau garanțiilor acestora.
În funcție de interese sociale conjuncturale sau de interese politice de partid, instituția juridică a interdicției revizuirii anumitor dispoziții constituționale a fost deseori contestată. Argumentul cel mai des folosit al oponenților interdicției constă în faptul că ar fi o injustețe să obligi generațiile viitoare să accepte punctul de vedere al unui constituant pe care îl cunoaște doar din lucrările de istorie și de care îl despart nu numai alte realități politice și cerințe sociale, ci o altă concepție politică și un alt mod de gândire filozofică.
Apărătorii instituției respective susțin, dimpotrivă, că dispozițiile constituționale ce nu vor putea fi revizuite constituie comandamente naționale, reflectă interese fundamentale ale poporului, servesc rațiuni superioare de stat etc. Oricum, în diferite constituții ale statelor modeme — unele dintre ele modele de organizare politică democratică — a prevalat acest din urmă punct de vedere.
În orice caz, dacă o constituție prevăzând asemenea interdicții continuă să fie criticată pentru acest motiv, contestatarii ei dovedesc un insuficient comportament democratic. În fond, un nou Costituant poate adopta o altă constituție, fără a fi legat de interdicțiile respective.
Există și constituții care fixează un anumit termen în care este interzisă revizuirea acestora.
2.2.1. Procedura de revizuire a Constituției României
Caracterul rigid al Constituției este tradițional în Romania, toate legile fundamentale democratice, începând eu cea din 1866, manifestându-l in mai multe privințe ca o garanție a supremației drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, dar și a principalelor trăsături ale regimului constituțional în ceea ce privește aspectele sale politice.
Sub imperiul legilor fundamentale din 1866 și 1923, dreptul de inițiativă pentru revizuire aparținea deopotrivă parlamentului și regelui; cea din 1938 îl limita doar la competența monarhului, parlamentului revenindu-i numai un rol de consultare prealabilă și de indicare a textului revizuit.
Așa cum s-a afirmat în doctrina interbelică, modul de revizuire a constituțiilor române de până în 1948 prezintă interes numai pentru istorie și nicidecum un exemplu de urmat; aceasta dovedește că toate constituțiile noastre democratice au fost de tip rigid, pretinzând anumite forme și condiții pentru modificarea lor, care nu au fost însă respectate nici în 1866 când nu s-a ținut seama de prevederile Statutului dezvoltător, din mai 1864 lucrându-se numai cu Adunarea Electivă, fără să se convoace și Senatul care făcea parte din Corpul legislativ, nici în 1923, când nu s-au respectat dispozițiile art. 128 privitoare la revizuire, nici în 1938, când s-a înlocuit forma de Constituție-pact prin Constituția-statut. Numai cu ocazia modificărilor din 13 octombrie 1879 și din iunie 1884 dispozițiile privitoare la revizuire au fost respectate. Pe conținut, revizuirile au vizat acțiuni de interes punctual, pentru a se răspunde unor cerințe internaționale și uneori pentru adaptarea la schimbările majore din viața publică a țarii.
Constituția României include, în Titlul VII ( art. 150 – 152 ), regulile privitoare la revizuirea constituțională.
Sub aspectul modului de modificare, Constituția României conține atât limitări de formă, cât și de fond în ce privește revizuirea, așa cum am arătat în secțiunile anterioare ale prezentei lucrări.
2.2.1.1. Inițiativa revizuirii
Constituția României din 1991, revizuită și republicată în 2003 stabilește, în art. 150, cui aparține inițiativa revizuirii, după cum urmează:
a) președintelui României, la propunerea Guvernului;
b) unei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor;
c) a cel puțin 500.000 cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiativă ( spre deosebire de legile organice sau ordinare, unde inițiativa populară aparține unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot care trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în fiecare dintre aceste județe, respectiv în municipiul București, să fie înregistrate cel puțin 5000 de semnături în sprijinul acestei inițiative ).
Cu privire la inițiativa de revizuire a Constituției a Președintelui, la propunerea Guvernului, una dintre problemele puse în doctrină a fost următoarea: ce se întâmplă în situația în care Președintele dorește revizuirea, dar Guvernul nu formulează o propunere în acest sens? Ne alăturăm opiniei exprimate potrivit căreia în această situație revizuirea nu poate fi inițiată. Aceasta întrucât Constituția a prevăzut că inițierea revizuirii Constituției se realizează numai prin acțiunea concurentă a Președintelui României și a Guvernului, pentru a fi implicate ambele componente ale executivului.
În ceea ce privește inițiativa legislativă cetățenească, sunt incidente și dispozițiile Legii nr. 189/1999 privind exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni. Având în vedere faptul că, potrivit art. 146 lit. j), intră în competența Curții Constituționale verificarea îndeplinirii condițiilor pentru exercitarea inițiativei legislative de către cetățeni, rezultă că la examinarea inițiativei cetățenești de revizuire a Constituției examenul instanței constituționale va purta și din perspectiva dispozițiilor legii speciale ( art. 7 din lege enunță expres elementele care sunt supuse verificării de către Curtea Constituțională ).
Comparând exercitarea dreptului la inițiativă legislativă cu cea a revizuirii Constituției putem constata următoarele:
– în ceea ce privește puterea legislativă, dreptul la inițiativă legislativă îl deține și îl poate exercita fiecare deputat sau senator. În cazul inițiativei revizuirii Constituției însă, nu mai este posibilă o inițiativă individuală, ci este nevoie de un număr relativ mare (o pătrime din numărul total al deputaților sau senatorilor) de parlamentari pentru a exercita acest drept;
– în ceea ce privește puterea executivă, dreptul la inițiativă legislativă este exercitat de către Guvern, Președintele României neavând acest drept; în cazul inițiativei revizuirii Constituției aceasta este exercitată de către Președintele României la propunerea Guvernului;
– în final în cazul inițiativei legislative populare aceasta poate fi exercitată de 100.000 de cetățeni cu drept de vot, pe când în cazul inițiativei de revizuire a constituției este necesar cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot; în această din urmă situație legea fundamentală la art. 150(2) mai prevede că „cetățenii care inițiază revizuirea Constituției trebuie să provină din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei inițiative.”
Toate aceste condiții suplimentare, constituie în același timp, modalități de realizare a rigidității Constituției.
2.2.1.2. Adoptarea și aprobarea legii de revizuire
Organul competent să adopte legea de revizuire este Parlamentul.
Potrivit art. 151 din Constituția republicată, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, în ședințe separate, cu o majoritate de cel puțin două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere.
Dacă cele două Camere adoptă texte diferite, se recurge la procedura de mediere (singura situație în care această procedură se mai aplică) prin stabilirea unei comisii paritare (7 deputați și 7 senatori) care hotărăște cu majoritate de voturi doar asupra redactărilor diferite din legea constituțională. Raportul comisiei de mediere se supune apoi votului fiecărei Camere.
În cazul in care fie comisia de mediere nu ajunge la un acord asupra textelor aflate în divergentă, fie raportul redactat de ea nu este aprobat de fiecare Cameră, se recurge la dezbaterea în ședința comună a Camerelor reunite, care vor decide cu votul a cel puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor.
Același articol arată că revizuirea este definitivă dacă a fost aprobată printr-un referendum organizat în cel puțin 30 de zile de la data adoptării proiectului sau propunerii în Parlament. Referendumul are semnificația unei confirmări populare a modificărilor realizate de adunarea constituantă derivate. Cu privire la acest termen s-a arătat că este de decădere, expirarea lui având ca efect invalidarea deciziei adoptate de puterea constituantă derivată.
Legea de revizuire a Constituției intră in vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a hotărârii Curții Constituționale de confirmare a rezultatelor referendumului.
În cadrul acestei proceduri, un roi important revine Curții Constituționale, care verifică sub aspectul constituționalității atât inițiativa de revizuire a Constituției, cât și legea de revizuire a Constituției adoptată de Parlament. De asemenea, Curtea Constituțională veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia.
2.3. Revizuirea Constituției României din 1991
Constituția României, aprobată prin referendumul național din 8 decembrie 1991, a definit principiile generale ale organizării și funcționării statului român ca stat de drept, democratic și social, stabilind forma republicană de guvernământ. Ea a pus bazele unei noi societăți democratice și a asigurat evoluția și dezvoltarea societății românești într-un cadru de civilizație, libertate și progres.
Întregul conținut politic și normativ al Constituției din 1991 reflecta starea de spirit a poporului român care, eliberat de servituțile unui regim dictatorial, a optat pentru un nou model de societate, în care demnitatea omului, libertățile cetățenești, dezvoltarea liberă a personalității umane și pluralismul politic reprezintă valori supreme.
După ce, inițial, au fost adoptate unele acte normative constituționale sub forma decretelor-lege, Constituția din 1991 a reprezentat cadrul fundamental pentru organizarea și funcționarea statului și societății românești pe baze democratice. Rolul său a fost acela de a consfinți noua ordine politică, socială și economică creată în România în urma Revoluției din decembrie 1989. Această Constituție a încercat să răspundă exigențelor de reglementare a societății românești la momentul istoric respectiv. Ea a consacrat instaurarea democrației constituționale în România, creând premisele pentru afirmarea unui regim politic democratic și pluralist Constituția României, care este în vigoare și acum, a fost adoptată în 1991, elaborarea sa fiind influențată de tradiția constituționala românească și de Constituțiile democratice europene, în special de Constituția franceză din 1958, revizuită. Constituția din 1991 a consacrat principiile și valorile fundamentale ale societății, garantarea drepturilor și libertăților fundamentale, crearea de noi instituții cum este Curtea Constituțională și Avocatul Poporului, precum și definirea unor norme și proceduri de organizare a statului.
În plus, necesitatea acestei revizuiri, realizată prin Legea nr. 429/2003 și aprobată prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003 (intrată în vigoare la 29 octombrie același an) a fost justificată de nevoia de a răspunde cerințelor integrării euroatlantice a țării și, în acest context, prin ricoșeu, și a exigențelor perfecționării procesului decizional intern aferent, atât la nivel central, cât și local.
S-a considerat, astfel, că aderarea României la NATO nu era posibilă în temeiul Constituției din 1991, deoarece aceasta nu permitea integrarea țării într-un sistem de alianțe politico-militare de genul Pactului Nord-Atlantic, armata națională fiind obligată să apere exclusiv integritatea teritoriului național.
În privința aderării și integrării în Uniunea Europeană, în forma sa inițială, legea fundamentală nu prevedea posibilitatea exercitării in comun a unor atribute ale suveranității naționale cu alte state și organizații internaționale, ceea ce a presupus modificări și dezvoltări constituționale adecvate, specifice statutului de stat membru al UE.
Din perspectiva impactului acestei opțiuni majore de integrare euroatlantică asupra procesului decizional intern, în sensul modernizării, perfecționării și occidentalizării sale, acesta a privit mai multe domenii. Un prim aspect l-a constituit modificarea procedurii legislative, în sensul realizării unui parlament bicameral mai funcțional, în care camerele să dețină atribuții distincte, urmărindu-se evitarea conflictelor procedurale și accelerarea ritmului de adoptare a legilor.
Plecând de la experiența anterioară și din dorința combaterii abuzului practicii ordonanțelor de urgență, s-a limitat posibilitatea emiterii acestora, urmărindu-se în acest fel creșterea ponderii activității legislative a Parlamentului și consolidarea caracterului democratic al statului.
Alte motive invocate la revizuirea din 2003 au vizat consolidarea statutului cetățeanului prin lărgirea, pe de o parte, a sferei drepturilor constituționale și, pe de altă parte, prin consolidarea unor drepturi deja consacrate și înlăturarea unor discriminări, ca și posibilitatea desfășurării unor activități în țările UE, chiar înainte de aderare în condițiile convenite cu autoritățile Uniunii.
În acest sens, Avocatului Poporului, în calitatea sa de apărător al drepturilor și libertăților fundamentale i s-a conferit atât posibilitatea exercitării excepției de neconstituționalitate în fața instanțelor judecătorești ori a celor de arbitraj, cât și prerogativa de a interveni în cadrul controlului anterior de constituționalitate. În procesul legislativ, în faza prealabilă promulgării, printr-o acțiune directă ce vizează apărarea drepturilor și libertăților cetățenești.
Măsuri importante de revizuire au vizat domeniul justiței, prin creșterea rolului Consiliului Superior al Magistraturii care a devenit garantul independenței justiției, statutul Înaltei Curți de Casație și Justiție (revenindu-se la vechea tradiție a țării), în cadrul căreia judecătorii nu mai sunt numiți pentru un mandat limitat, rămânând în funcție până la împlinirea vârstei de pensionare; evidențierea atribuției ÎCCJ de a asigura o practică unitară de natură a înlătura soluțiile contradictorii în spețe similare ale diferitelor instanțe; stabilirea răspunderii magistraților care și-au exercitat atribuțiile cu rea credință. Referitor la statutul CCR s-au completat și redimensionat atribuțiile acesteia, inclusiv prin posibilitatea soluționării unor conflicte juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, astfel încât să devină un factor de stabilitate politico-constituțională.
Un alt motiv invocat pentru prima revizuire l-a constituit întărirea autonomiei locale, administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale urmând să-și întemeieze activitatea pe principiile autonomiei locale și deconcentrării serviciilor publice.
S-a spus și s-a scris că după aproape 12 ani de la validarea sa prin referendum, Constituția României din anul 1991 și-a dezvăluit virtuțile și unele limite inerente. Instaurând un regim politic și contribuind astfel la modelarea unui sistem politic, Constituția a influențat direct sau indirect toate subsistemele sociale. Regimul politic inaugurat în decembrie 1991 a început să funcționeze efectiv după alegerile din 1992.
Evoluția generală a societății și noile direcții strategice ale țării au readus Constituția din nou în dezbaterea publică.
Revizuirea Constituției, ca și adoptarea acesteia au fost însă și un exercițiu de democrație și de negociere politică, ea implicând un dialog contradictoriu, dar constructiv între diferitele grupuri politice și curente de idei din Adunarea revizuentă, iar adoptarea soluțiilor politice și juridice a trebuit realizată prin luarea în considerare și a acestor aspecte.
2.3.1. Comisia pentru Democrației prin Drept de la Veneția
Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept, mai bine cunoscută sub numele de "Comisia de la Veneția", este un organism cu rol consultativ pe lângă Consiliul Europei în ceea ce privește aspecte constituționale. Înființată în 1990, comisia a jucat un rol important în adoptarea și reformarea Constituțiilor europene.
Activitatea Comisiei de la Veneția se axează pe respectarea a trei principii fundamentale: democrația, respectarea drepturilor omului și supremația legii.
În ceea ce privește revizuirea Constituției României din anul 2003, aprecierea Comisiei de la Veneția, în urma întâlnirilor cu reprezentanții Guvernului României, a fost favorabilă. Astfel, raportul final al acesteia a afirmat că proiectul de revizuire constituțională prezentat de către Guvernul României urmărește două obiective principale: să adapteze Constituția României la dreptul Uniunii Europene, pe de o parte, iar pe de altă parte să revizuiască alte dispoziții referitoare, în special, la puterea legislativă, pe baza experienței dobândite de la adoptarea Constituției din anul 1991.
La primul punct s-a remarcat că proiectul de revizuire, prezentat de autoritățile române, recomandă adăugarea în Constituția României a unei prevederi generale
care permite transferul competențelor în beneficiul Uniunii Europene. O asemenea dispoziție a fost considerată ca aducând o soluție satisfăcătoare la principalele probleme constituționale ridicate de aderarea României la Uniunea Europeană.
Comisia pentru Democrație prin Drept a constatat că în articolele consacrate Parlamentului, propunerea de revizuire urmărește o raționalizare a organizării și funcționarii bicameralismului român, ceea ce a condus la concluzia acordării unui aviz favorabil.
Situația statistică asupra revizuirii Constituției României în anul 2003, cu privire la etapele preliminare parcurse pentru elaborarea propunerii legislative de revizuire, arăta astfel:
6 întâlniri bilaterale ale reprezentanților PSD cu reprezentanți ai PRM, PD, PNL, UDMR, și PUR;
2 întâlniri bilaterale ale reprezentanților PSD cu membri ai Comisiei de la Veneția;
4 întâlniri între reprezentanții partidelor parlamentare;
217 domenii și obiective propuse inițial de partidele parlamentare și Grupul parlamentar al minorităților naționale pentru revizuirea Constituției, dintre care 92 au avut o susținere de două treimi;
106 propuneri privind revizuirea Constituției rezultate din Raportul final al Forumului Constituțional, dintre care 28 au fost acceptate de Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției.
2.3.2. Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției
Următorul pas in revizuirea Legii fundamentale a fost constituirea Comisiei pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției.
Aceasta a fost înființată în temeiul Hotărârii Parlamentului României nr. 23/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 27 iunie 2002; actul normativ a stabilit expres că elaborarea propunerii legislative de revizuire se va face pe baza și în limitele domeniilor și obiectivelor de revizuire stabilite prin acordul politic al partidelor reprezentate în Parlament și al Grupului parlamentar al minorităților naționale.
Componența Comisiei a fost asigurată de 21 de deputați și senatori cu drept de vot, un membru al Guvernului (Acsintc Gaspar -ministru pentru relația cu Parlamentul), un reprezentant desemnat de Președintele României (Mihai Constantinescu – consilier prezidențial) și Avocatul Poporului (loan Muraru).
Comisia a fost condusă de un birou alcătuit din președinte, 4 vicepreședinți și un secretar. Hotărârile Comisiei s-au adoptat cu votul a cel puțin două treimi din numărul membrilor cu drept de vot ai Comisiei, iar votul a fost deschis.
Propunerea legislativă de revizuire a Constituției României, în forma propusă de Comisie, a fost depusă la Birourile permanente ale celor două Camere, care l-au pus la dispoziția partidelor politice și a grupurilor parlamentare, în vederea inițierii revizuirii Constituției.
2.3.2.1. Legea nr. 375/2003 pentru organizarea și desfășurarea referendumului național privind revizuirea Constituției.
În temeiul art. 5 alin. (6) din Hotărârea Parlamentului nr. 23/2002, Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției a avut drept atribuție și elaborarea proiectului de lege cu privire la organizarea și desfășurarea referendumului asupra legii de revizuire adoptate de Parlament. Totodată, s-a dispus expres că activitatea Comisiei urmează să înceteze la dată sesizării Parlamentului cu proiectul de lege cu privire la organizarea și desfășurarea referendumului asupra legii de revizuire.
Legea de revizuire a Constituției României a fost supusă referendumului în zilele de 18 și 19 octombrie 2003.
Rezultatele referendumului național au fost confirmate prin Hotărârea Curții Constituționale nr. 3/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003.
Astfel, din examinarea datelor comunicate Curții Constituționale de către Biroul Electoral Central, a rezultat că la referendum s-au prezentat mai mult de jumătate din numărul persoanelor înscrise pentru referendum, iar din numărul total al voturilor valabil exprimate, majoritatea, respectiv 89.70% din totalul voturilor valabil exprimate, s-a pronunțat în sensul validării modificărilor propuse pentru Legea fundamentală a României.
Textul Constituției României, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, a fost republicat, prin grija Consiliului Legislativ, în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 767 din 31 octombrie 2003, cu actualizarea denumirilor și dându-se textelor o nouă numerotare.
2.3.3. Procedura parlamentară privind adoptarea Legii nr. 429/2003 de revizuire a Constituției României în Camera Deputaților și în Senat
După redactarea de către Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției a propunerii legislative de revizuire a Constituției, inițiativa legislativă a fost înaintată Camerei Deputaților sub semnătura a 215 deputați și senatori aparținând întregului spectru politic din Camera Deputaților și Senat, fiind înregistrată pentru dezbatere la data de 17 martie 2003, iar la data de 12 mai 2003 fiind prezentată în Biroul permanent al Camerei Deputaților însoțită de Decizia Curții Constituționale nr. 148/2003 privind constituționalitatea acestei propuneri legislative de revizuire a Constituției României și de avizul Consiliului Legislativ nr. 541/2003.
Este de menționat faptul că avizul Consiliului Legislativ precizează că, în ceea ce privește dreptul comunitar, propunerea legislativă de revizuire a Legii fundamentale răspunde unei necesități stringente de reevaluare și reconsiderare a sistemului românesc de drept, în sensul asigurării unei depline compatibilități a legislației românești cu normele și principiile Uniunii Europene, o condiție sine qua non a aderării României la structurile europene. Pentru fundamentarea acestei afirmații, au fost avute în vedere, în principal, noile texte referitoare la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor de către cetățenii Uniunii Europene, recunoașterea unor drepturi de natură politică pentru acești cetățeni, aderarea la moneda unică europeană.
Comisia pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției a pus de acord textul propunerii legislative cu Decizia Curții Constituționale nr. 148/2003, precum și cu avizul Consiliului Legislativ nr. 541/2003, iar, ulterior, aceasta a fost distribuită deputaților, în vederea formulării de amendamente.
Un număr de 254 de amendamente a fost depus la Comisie, dintre care, astfel cum rezultă din raportul depus la 10 iunie 2003, un număr de 34 au fost acceptate, 210 au fost respinse, iar la 10 dintre amendamentele formulate au renunțat inițiatorii.
Raportul Comisiei a fost înscris pe ordinea de zi a Camerei Deputaților în data de 16 iunie 2003, iar dezbaterea în plenul acestei Camere a început în data de 18 iunie 2003.
La data de 30 iunie 2003, având în vedere cele 389 de intervenții ale deputaților din cele 7 ședințe de plen stabilite pentru dezbaterea pe articole, cu 254 de voturi pentru și niciunul împotrivă, Camera Deputaților a adoptat proiectul de Lege de revizuire a Constituției României.
Procedura parlamentară a continuat la Senatul României.
Senatorii au depus 234 de amendamente la Comisia sesizată în fond. Aceeași Comisie pentru elaborarea propunerii legislative privind revizuirea Constituției depune raportul privind amendamentele formulate la data de 6 august 2003. Astfel, un număr de 33 de amendamente au fost acceptate, 190 au fost respinse, iar la 11 dintre amendamentele formulate au renunțat inițiatorii.
În cadrul dezbaterilor din plenul Senatului, începute la data de 25 august 2003, 29 de texte au fost retrimise Comisiei sesizate în fond în vederea reexaminării, iar raportul suplimentar redactat de Comisie a fost depus la 1 septembrie 2003.
La 1 septembrie 2003, cu 103 voturi pentru, niciunul împotrivă și o abținere, Senatul României a adoptat proiectul de Lege de revizuire a Constituției României.
Având in vedere faptul că între cele două versiuni adoptate de Camerele Parlamentului au existat diferențe de redactare, legea de revizuire a fost supusă unei proceduri de mediere, inițiată la data de 2 septembrie 2003 și finalizată printr-un text comun la data de 8 septembrie 2003. Raportul Comisiei de mediere a fost dezbătut și adoptat de către fiecare dintre cele două Camere la dala de 18 septembrie 2003.
Înăuntrul termenului legal au fost depuse două sesizări de neconstituționalitate cu privire la textul Legii de revizuire a Constituției României, respinse de către Curtea Constituțională prin Decizia Curții Constituționale nr. 356/2003 asupra sesizării de
neconstituționalitate a Legii de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 686 din 30 septembrie 2003 și, respectiv, prin Decizia Curții Constituționale nr. 385/2003 asupra sesizării de neconstituționalitate a Legii de revizuire a Constituției României, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 728 din 15 octombrie 2003.
În esență, în ambele cazuri, Curtea a apreciat că, în ceea ce privește inițiativele de revizuire a Constituției, legea de organizare și funcționare a Curții Constituționale stabilește că, înainte de sesizarea Parlamentului, o astfel de inițiativa se depune la Curtea Constituțională în vederea verificării conformității cu Constituția. Decizia Curții se pronunță în plen, cu o majoritate de două treimi din numărul judecătorilor Curții și se comunică inițiatorului. Nicio dispoziție legală, a Constituției sau a altor legi, nu prevede atribuția Curții Constituționale de a se pronunța, încă o dată, asupra constituționalității Legii de revizuire, adoptată de Parlament.
Pe cale de consecință, s-a considerat că soluționarea unei sesizări de neconstituționalitate a Legii de revizuire a Constituției României nu intră în atribuțiile Curții Constituționale.
Ca atare, s-a procedat la publicarea Legii de revizuire a Constituției României în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 669 din 22 septembrie 2003, inițiindu-se astfel procedura privind organizarea referendumului național privind Legea de revizuire a Constituției României.
2.3.4. Principalele modificări ale Constituției din 1991
Constituția României din 1991 cuprindea 152 de articole, grupate tematic în 7 titluri, care, la rândul lor, erau împărțite în capitole și secțiuni. Cele 7 titluri ale Constituției au fost următoarele: I. Principii generale; II. Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale; III. Autoritățile publice; IV. Economia și finanțele publice; V. Curtea Constituțională; VI. Revizuirea Constituției; VIL Dispoziții finale și tranzitorii.
Elaborarea Constituției a cunoscut două faze: într-o primă fază, cei 343 de deputați, la care se adaugă reprezentanții minorităților naționale și cei 140 de senatori, au elaborat Tezele pentru redactarea viitoarei Constituții. La elaborarea acestor teze, ca și a Constituției în integralitatea sa, un rol deosebit l-a avut Comisia
de redactare a proiectului de Constituție, alcătuită din senatori și deputați, precum și din 5 experți în domeniul dreptului public.
După elaborarea tezelor, acestea au fost supuse votului Adunării Constituante și, pe baza acestora, cu modificările inerente unui asemenea proces, s-a trecut la redactarea proiectului Constituției. Acesta a fost dezbătut împreună cu amendamentele deputaților și ale senatorilor, alineat cu alineat, articol cu articol, după care a fost supus votului deputaților și senatorilor, în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, din 21 noiembrie 1991. Pentru intrarea ei în vigoare, era nevoie de un referendum pentru aprobarea acesteia, referendum care a avut loc la 8 decembrie 1991. După această dată, s-a trecut la crearea instituțiilor democratice și la armonizarea dispozițiilor legilor adoptate anterior cu principiile și normele Legii fundamentale.
Constituția a rezistat în această formă până în anul 2003, când, pentru prima dată, a fost revizuită de către puterea constituantă derivată, alcătuită din Camera Deputaților și Senat.
Prezentăm, în continuare, cele mai importante modificări aduse Constituției prin Legea de revizuire nr. 429/2003, aprobată prin referendumul național din 18-19 octombrie 2003.
Astfel:
1. A fost garantat accesul la cultură, libertatea persoanei de a-și dezvolta spiritualitatea, reglementându-se în mod expres că statul trebuie să asigure păstrarea identității spirituale și promovarea valorilor culturale ale României în lume; această categorie de drepturi a fost nou-introdusă cu ocazia revizuirii, ca și cele privind dreptul la un mediu sănătos.
2. Statul recunoaște oricărei persoane dreptul la un mediu înconjurător sănătos, asigurându-se în cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
3. În ceea ce privește drepturile politice, candidații la funcții specifice instituțiilor reprezentative ale statului vor trebui să aibă împliniți cel puțin 23 de ani pentru Camera Deputaților, cel puțin 33 de ani pentru Senat și cel puțin 35 de ani pentru Președinte; înainte de această modificare vârsta minimă pentru a candida la funcțiile de senator și de Președinte era aceeași, și anume 35 de ani.
4. Organizațiile patronale au primit recunoaștere constituțională și sunt tratate pe picior de egalitate cu sindicatele. De asemenea, s-a menținut garantarea dreptului la muncă în varianta sa liberală, de libertate a alegerii și nu în cea democrat-socială, de obligație pentru stat de a asigura un loc de muncă fiecăruia; măsurile de protecție socială au fost completate cu formarea profesională.
5. Proprietatea privată este garantată, exproprierea bazată pe criterii etnice, religioase, politice sau de altă natură este interzisă; înainte de revizuire, prevederile constituționale se limitau la ocrotirea acestui drept.
6. Accesul liber al persoanei la o activitate economică, libera inițiativă și exercitarea acestora în condițiile legii sunt garantate, iar cetățenii au dreptul la orice forme de asigurări sociale, publice sau private, precum și la măsuri de asistență socială, potrivit legii, modificare ce permite expres existența unor forme de asigurări sociale private alături de cele publice și menționează distinct măsurile de asistență socială.
7. Persoanele cu handicap se bucură de protecție specială, statul asigurând realizarea unei politici naționale de egalitate a șanselor, de prevenire și de tratament a handicapului, în vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viață comunității.
8. Obligațiile militare ale cetățenilor români au fost reglementate printr-o lege organică, fiind eliminat caracterul obligatoriu al serviciului militar.
9. Avocatul Poporului poate fi sesizat doar cu cereri provenind de la persoane fizice, nu și de la persoane juridice; el poate fi asistat de doi adjuncți, durata mandatului a fost prelungită de la 4 la 5 ani, iar atribuția numirii sale a fost dată în competența Parlamentului în ansamblu, întrucât parte din respectivele prevederi se regăsesc deja în legea organică ce reglementează organizarea și funcționarea Avocatului Poporului.
10. Numărul minim de cetățeni ce pot iniția o propunere legislativă a fost redus de la 250.000 la 100.000; această modificare se înscrie in trendul general al revizuirii constituționale din 2003 care a dorit să creeze un cadru cât mai favorabil pentru participarea cetățenilor la viata publică.
11. Actele juridice și procedurile în fața autorităților administrației publice locale pot fi realizate și în limbile minorităților naționale, în conformitate cu prevederile unei viitoare legi organice.
12. Dreptul de a vota în alegerile locale și în cele organizate pentru alegerea Parlamentului European a fost acordat tuturor cetățenilor Uniunii Europene rezidenți pe teritoriul țării, după integrarea României în Uniunea Europeană; această prevedere a fost necesară și obligatorie pentru toate țările candidate la aderarea la Uniunea Europeană, în virtutea acquis-ului comunitar, care trebuie acceptat și aplicat ca atare și de la început de către țările care voiau să devină membre ale Uniunii Europene.
13. Statul român se bazează nu doar pe unitatea, ci și pe solidaritatea poporului român; modificarea referitoare la solidaritatea socială poate fi argumentată prin importanța sporită pe care conceptele de solidaritate și protecție socială le au în cadrul construcției și integrării europene.
14. Diferențierea competențelor celor două Camere ale Parlamentului și ușoara reducere a domeniilor în care reunirea celor două Camere este obligatorie, în paralel cu eliminarea procedurii de mediere, au fost insotite de stabilirea unor limite de timp pentru examinarea proiectelor de legi in prima lectura (45 de zile pentru legile obisnuite, 60 de zile pentru coduri de mai mare anvergura). Daca aceste termene sunt depasite, proiectele de legi vor fi considerate ca adoptate tacit si vor fi automat trimise celeilalte Camere spre dezbatere; cea de-a doua Cameră decide în mod definitiv cu privire la respectivul proiect de lege; domeniul legii organice se vede puțin redus; diferențierea competențelor celor două Camere este un pas important, iar modificările ce țin de tehnica legiferării sunt de natură să urgenteze procedura adoptării legilor, în paralel cu oferirea unor soluții de celeritate pentru eventualele blocaje ce ar putea apărea datorită menținerii structuri bicamerale a Parlamentului.
15. Legile se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și intră în vigoare la 3 zile de la data publicării și nu la data publicării lor în Monitorul Oficial al României; această modificare este foarte importantă întrucât a permis o mai bună aplicare a legilor, evitând situații, apărute de multe ori în trecut, în care judecătorii ce intrau în ședințe de judecată dimineața la prima oră nu puteau în mod obiectiv să cunoască conținutul unor legi, noi sau modificate, care fuseseră publicate în chiar ziua respectivă și erau aplicabile cauzelor deduse judecății.
16. Punerea sub acuzare a Președintelui poate fi hotărâtă de Camera Deputaților și Senat în ședința comună, cu votul a două treimi din numărul parlamentarilor; ea determina suspendarea de drept a Președintelui; competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție; această modificare a fost necesară în măsura în care procedurile referitoare la angajarea răspunderii Președintelui nu erau precizate anterior, regulile aplicabile fiind, prin asimilare, cele referitoare la membrii Parlamentului.
17. Schimbarea compunerii Guvernului care presupune și o schimbare a structurii sale politice nu poate fi făcută decât cu aprobarea Parlamentului, la propunerea primului-ministru, prin numirea unor noi miniștri de către Președintele României; Președintele nu poate însă propune schimbarea primului-ministru; această adăugare a fost menită să păstreze esența semiprezidențială a regimului politic românesc, prin participarea la orice luare de decizii cu privire la structura Guvernului atât a primului-ministru, cât și a Președintelui, cu aprobarea obligatorie a Parlamentului.
18. Oricare dintre cele două Camere ale Parlamentului poate adopta moțiuni simple, prin care să își precizeze poziția în probleme legate de politica internă sau internațională ori care au făcut obiectul unei interpelări.
19. Angajarea răspunderii Guvernului pentru un proiect de lege conduce la adoptarea respectivului proiect doar cu amendamentele propuse de Parlament și acceptate de Guvern.
20. Adoptarea ordonanțelor de urgență este permisă numai în cazuri excepționale, care nu suferă amânare, dar Guvernul trebuie să motiveze urgența. Cu toate acestea, dacă prima Camera sesizată cu aprobarea unei astfel de ordonanțe nu o adopta într-un interval de 30 de zile, ordonanța se consideră adoptată și va fi transmisă celei de-a doua Camere. Parlamentul va trebui să dezbată în procedură de urgență astfel de ordonanțe; această modificare a fost necesară în contextul legislativ românesc, în care instabilitatea legislativă era dublată de competențele în materie de reglementare primară ale Guvernului, care cel mai adesea abuza de ele, însă defectuos realizată; compromisul politic nu a permis interdicția intervenției prin ordonanțe de urgență în domeniul legilor organice și a limitat destul de mult anvergura modificării.
21. Administrația locală are la bază principiul autonomiei și descentralizării. Prefectul conduce serviciile deconcentrate ale ministerelor și celorlalte autorități centrale în teritoriu; între prefect și consiliile locale și primari nu există raporturi de subordonare.
22. Capitolul consacrat "Autorității judecătorești" a fost supus mai multor operațiuni de revizuire. La primul articol al acestui capitol legiuitorul constituant a ținut să introducă un nou alineat, cu următorul cuprins: "Justiția este unică, imparțială și egală pentru toți". Introducerea acestui alineat, ca și a altora, în acest capitol, era cerută nu doar de o omisiune a legiuitorului constituant din 1991. El a fost solicitat de opinia publică din România, care vedea în justiție un element părtinitor și inechitabil, ale cărei soluții nu erau întotdeauna drepte. Rolul acestui alineat a fost unul benefic pentru eliminarea unor elemente ale sistemului judiciar și introducerea altora noi, capabile să lupte împotriva corupției din acest domeniu și să ducă la schimbarea atitudinii cetățenilor și autorităților publice față de justiție.
23. Numirea judecătorilor și toate celelalte decizii referitoare la cariera lor profesională vor fi propuse Președintelui României numai de către Consiliul Superior al Magistraturii. Curtea Supremă de Justiție se transformă în Înalta Curte de Casație și Justiție și va asigura interpretarea și aplicarea uniformă a legii de către toate instanțele judecătorești.
24. În cadrul aceluiași capitol, o atenție deosebită este acordată Ministerului Public. Cu ocazia revizuirii Constituției, materia Ministerului Public a fost completată cu un nou alineat, care stabilește că "parchetele funcționează pe lângă instanțele de judecată, conduc și supraveghează activitatea de cercetare penală, a poliției judiciare, în condițiile legii". Acest text lipsea din redactarea inițială a Constituției și absența sa s-a făcut simțită în activitatea de punere în aplicare a principiilor de organizare și de funcționare ale Ministerului Public.
25. Precizări importante a adus legiuitorul constituant din 2003 cu privire la folosirea limbii materne și a interpretului în justiție. Articolul 128, după revizuire, a stabilit un anumit regim pentru cetățenii români aparținând minorităților naționale și altul pentru cetățenii străini și apatrizi. Astfel, cetățenii români aparținând minorităților naționale au dreptul să se exprime în limba maternă în față instanțelor de judecată, recurgând la interpreți sau traducători. În schimb, cetățenii străini apatrizi, care nu înțeleg sau nu vorbesc limba română, au dreptul de a lua cunoștință de toate actele și lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret; în procesele penale, acest drept este asigurat în mod gratuit.
26. Revizuirea Constituției din anul din 2003 a creat și un organism nou, care este Consiliul Economic și Social. Potrivit art. 141 din Constituție, "Consiliul Economic și Social este organ consultativ al Parlamentului și al Guvernului, în domeniile de specialitate stabilite prin legea sa organică de înființare, de organizare și de funcționare". În Adunarea Constituantă originară s-au confruntat opinii doctrinare pentru introducerea acestei instituții în textul inițial al Legii fundamentale. Consiliul Economic și Scoial este un organism specific, cu o triplă structura, având în compunerea sa reprezentanți ai Guvernului, reprezentanți ai patronatelor și ai sindicatelor.
2.4. Rolul Curții Constituționale în procesul de revizuire a Constituției
În legătură cu inițiativa de revizuire a Constituției este de menționat că aceasta este supusă unui control prealabil realizat din oficiu de Curtea Constituțională., înainte de a fi depusă la una dintre Camerele Parlamentului și indiferent de calitatea inițiatorului.
Prin urmare, din punct de vedere procedural, înainte de a fi sesizat Parlamentul cu inițiativa de revizuire a Constituției, proiectul se depune la Curtea Constituțională, care este obligată ca în termen de 60 de zile să se pronunțe asupra constituționalității sale. Astfel cum am menționat, controlul este realizat a priori și din oficiu și controlul intervine înaintea oricărei proceduri în fața Parlamentului asupra unui proiect sau propuneri de revizuire.
Controlul înfăptuit de Curtea Constituțională va avea ca obiect deopotrivă constituționalitatea extrinsecă și constituționalitatea intrinsecă a proiectului sau propunerii de revizuire a Constituției.
Sub primul aspect, se va verifica dacă inițiativa de revizuire provine de la subiecte expres și limitativ arătate în Constituție, iar în cazul inițiativei populare dacă reprezentativitatea s-a asigurat, atât în privința numărului minim de cetățeni din cadrul electoratului, cât și în privința numărului minim de județe din cadrul unităților administrativ-teritoriale. Tot sub aspectul constituționalității extrinseci, Curtea va avea obligația să se pronunțe, dacă au fost sau nu respectate limitele revizuirii în raport de
circumstanțele în care se solicită revizuirea.
Sub cel de-al doilea aspect – al constituționalității intrinseci – Curtea se va pronunța dacă inițiativa de revizuire nu trece dincolo de limitele fixate prin Constituție, în ceea ce privește obiectul revizuirii.
Astfel, putem preciza că, de vreme ce în cazul controlului obișnuit al constituționalității legilor, norma de referință este reprezentată de întreaga Lege fundamentală, în cazul verificării constituționalității unei inițiative de revizuire a Constituției, sistemul de referință nu mai este ansamblul Legii fundamentale, ci doar acele dispoziții constituționale care, precum „nucleul unei celule vii, sunt declarate prin chiar Constituție drept intangibile”.
Sub ambele aspecte, Curtea Constituțională exercită un control de constituționalitate, de conformitate a inițiativei cu prevederile Legii fundamentale.
În contextul revizuirii Constituției ce a avut loc în anul 2003, Curtea Constituțională a pronunțat Decizia nr. 148/2003 cu ocazia verificării constituționalității inițiativei de revizuire. Atribuțiile Curții Constituționale în acest sens sunt circumscrise deosebit de precis în Legea fundamentală.
În cazul concret, după parcurgerea procedurii parlamentare a revizuirii Constituției, respectiv adoptarea în ambele Camere a textului legii de revizuire a Constituției și înaintea referendumului, un grup de deputați au sesizat Curtea Constituțională și au ridicat unele obiecții cu privire la textul legii rezultat în urma dezbaterilor parlamentare.
Prin Decizia nr. 356/2003, Curtea a constatat că nu intră în atribuțiile sale controlul constituționalității Legii de revizuire a Constituției României după adoptarea
aceleia de către Parlament. Atribuțiile Curții Constituționale, în ceea ce privește inițiativele de revizuire a Legii fundamentale, sunt limitativ prevăzute în Constituție, în Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale și în Legea nr. 9/2000 privind organizarea și desfășurarea referendumului.
Curtea Constituțională s-a pronunțat din oficiu prin Decizia nr. 148/2003 cu privire la constituționalitatea inițiativei de revizuire, astfel încât ea nu mai poate pronunța o altă decizie. Curtea nu are atribuția de a examina o eventuală sesizare privind neconstituționalitatea legii de revizuire, întrucât sesizarea Curții se realizează doar cu privire la legile suspuse promulgării după adoptarea lor de Parlament, și nu cu privire la cele ce urmează a fi confirmate de deținătorul puterii pe calea unui referendum.
Legea de revizuire a Constituției face parte din categoria legilor constituționale, iar procesul de adoptare și de intrare în vigoare a acesteia este reglementat prin dispozițiile cu caracter special ale art. 146 și 147 (conform vechii numerotări) din Constituție, care nu prevăd procedura promulgării legii de către Președintele României.
Curtea, în Decizia nr. 356/2003, a reținut că „de principiu, atunci când poporul, deținătorul suveranității naționale, este chemat să se pronunțe prin referendum asupra legii de revizuire a Constituției și din momentul în care Parlamentul a adoptat legea respectivă, cu respectarea procedurii și limitelor stabilite de Constituantă, nici o autoritate publică nu se mai poate pronunța. Astfel se explică faptul că, în cadrul unui control a priori, instanța de contencios constituțional se pronunță din oficiu numai asupra inițiativelor de revizuire a Constituției.” Prin urmare, jurisdicția costituțională a
procedat în mod corect atunci când a respins sesizarea venită de la grupul de deputați.
În același timp, s-a mai menționat în literatura juridică faptul că niciun text constituțional sau legal nu împiedică Curtea Constituțională să se pronunțe din oficiu asupra textului legii de revizuire a Constituției, ci dimpotrivă. De asemenea, s-a reținut – considerăm în mod corect – că prima verificare (a inițiativei de revizuire) s-a realizat cu privire la un text de lege dintr-un proiect care nu trecuse încă prin procedura de dezbatere parlamentară. O a doua verificare nu este interzisă în mod expres de nicio dispoziție în vigoare, fiind chiar recomandată în măsura în care în prima jurisdicție constituțională s-au constatat unele inadvertențe ale proiectului legii de revizuire față de textul constituțional.
Acest lucru a devenit și mai evident în urma revizuirii Constituției, când s-a precizat în mod expres că, Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.
Fiind de acord cu acest punct de vedere și anume al „rolului activ” al instanței de contencios constituțional, doctrina notează că și în cazul celei de a doua autosesizări cu privire la textul legii de revizuire, obiectul verificării trebuie să constituie respectarea procedurii și a limitelor stabilite în Legea fundamentală pentru revizuirea Constituției. Aceasta deoarece, în conformitate cu jurisdicția constituțională așa cum a fost concepută în Constituția din 1991, concepție care nu s-a schimbat nici în urma revizuirii, Curtea are pe de o parte rolul unui „legiuitor negativ”, având o competență de atribuire și nu una generală, iar pe de altă parte atribuțiile sale sunt de strictă interpretare, exercitarea acestora constituind obligații autentice precizate chiar de constituantul originar.
În această ordine de idei putem aprecia că, în această situație, Curtea Constituțională a omis o a doua verificare a constituționalității legii de revizuire sub aspectul procedurii și a limitelor, atribuție ce i-a fost asigurată de însăși Legea fundamentală.
Așadar, în încheierea expunerii anterioare, rezumând, arătăm că Curtea Constituțională se pronunță din oficiu în următoarele situații:
a) asupra inițiativelor de revizuire a Constituției – pentru realizarea acestei atribuții, inițiatorul revizuirii are obligația de a depune proiectul sau propunerea legislativă, împreună cu avizul Consiliului Legislativ, la Curtea Constituțională înainte de sesizarea Parlamentului. Curtea dispune de un termen de maxim 10 zile pentru a se pronunța în plen, cu votul a cel puțin două treimi din membrii săi. Ulterior, proiectul sau propunerea de lege constituțională pot fi prezentate Parlamentului numai însoțite de decizia obligatorie a Curții Constituționale.
b) asupra legii de revizuire a Constituției adoptată de Parlament – prin Legii nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituțio-nale s-a stabilit că în termen de 5 zile de la adoptarea legii de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se pronunță, din oficiu, asupra acesteia [art. 23 alin. (1)]. Decizia prin care s-ar constata că în procesul de revizuire a Constituției nu au fost respectate prevederile Constituției se trimite Camerei Deputaților și Senatului, în vederea reexaminării legii de revizuire a Constituției [art. 23 alin. (2)]. Această atribuție a Curții Constituționale nu a fost exercitată până în prezent.
Controlul de constituționalitate cu privire la legile constituționale vizează:
a) respectarea procedurii de revizuire (constituționalitate extrinsecă) stabilită chiar prin legea fundamentală (puterea constituantă instituită poate fi limitată de către puterea constituantă originară);
b) respectarea limitelor de fond stabilite în materia revizuirii Constituției (constituționalitate intrinsecă).
2.5. Propuneri de revizuire a Constituției
Imediat după modificarea Constituției intrată în vigoare în anul 1991, prin intermediul revizuirii din anul 2003, au început discuțiile cu privire la necesitatea unor noi modificări. Există numeroase persoane, unele specialiste în drept, altele făcând parte doar din societatea civilă, care și-au exprimat diverse puncte de vedere cu privire la necesitatea modificării actualei Constituții, precum și cu privire la aspectele ce ar trebui modificate, prin intermediul unei noi legi constituționale. Dintre opiniile exprimate în cadrul diverselor dezbateri, am ales să prezentăm punctele a doi profesioniști ai dreptului, respectiv opinia domnului avocat și prof. univ. dr. Valeriu Stoica, precum și opinia domnului judecător dr. Ion Popa. Într-o primă opinie, se consideră că ar trebui modificate următoarele aspecte ale Constituției:
existența unei noi organizări judiciare și, îndeosebi, reoganizarea Consiliului Superior al Magistraturii
Cu privire la acest aspect, se au în vedere două modificări importante:
în primul rând, ar trebui să existe două Consilii distincte, un Consiliu al judecătorilor și un Consiliu al procurorilor;
reducerea atribuțiilor exercitate de aceste două Consilii doar la gestionarea carieiei celor două categorii de magistrați, în scopul de a garanta o independență sporită a judecătorilor și procurorilor.
reogranizarea Ministerului Public
Cu privire la acest aspect, se arată faptul că acest minister ar trebui să funcționeze și să aibă o structură organizatorică similară cu celelalte ministere. Astfel, ar trebui să existe la nivelul său direcții, servicii și birouri.
reorganizarea actualului Institut Național al Magistraturii, prin care s-ar crea două institute diferite: Institutul Național al Judecătorilor și Institutul Național al Procurorilor
În acest fel, fiecare din cele două institute va avea posibilitatea de a-și stabili o structură proprie, modul de accedere în profesie, modul în care vor fi formați inițial procurorii și judecătorii etc. Fiecare din aceste institute ar urma să fie conduse de către un director și un director-adjunct, aceștia urmând a fi desemnați din cadrul judecătorilor și procurorilor care îndeplinesc anumite condiții privind vechimea și probitatea.
reorganizarea Școlii Naționale de Grefieri
Astfel, se consideră că ar fi necesar ca această instituție să treacă în subordinea Ministerului Justiției, ceea ce ar asigura o reducere a costurilor de funcționare. De asemenea, după modelul celor două Institute, Școala ar urma să fie condusă de către un director și de un director-adjunct.
reorganizarea inspecției judiciare
Având în vedere că ar urma să discutăm despre două Consilii, unul al judecătorilor și unul al procurilor, este evident faptul că inspecția judiciară va trebui să îmbrace și ea forma unei astfel de distincții. Astfel, din actuala Inspecție Judiciară, urmează să se formeze două forme, care vor funcționa fiecare în cadrul Consiliului corespunzător.
modificarea actualui capitol 6 al Constituției României, ce poartă denumirea de „Autoritatea judecătorească”
Astfel, ar urma ca acest capitol să cuprindă următoarele secțiuni: Instanțele de judecată, Parchetele de pe lângă instanțele de judecată, o secțiune privind Institutul Național al Judecătorilor, o secțiune privind Institutul Național al Judecătorilor, secțiunea privind Școala Națională de Grefieri, două secțiuni distincte, una despre Statutul judecătorilor și una despre Statutul procurorilor și două ultime secțiuni privind Inspecția judiciară, una a procurorilor iar cealaltă a judecătorilor
întreaga carieră a judecătorului, începând cu momentul accederii în profesie și până la momentul eliberării din funcție, va fi cârmuită de exclusiv de către Consiliul Superior al Judecătorilor
Prin aceasta, se dorește ca judecătorii să nu se mai afle sub influența Președintelui României, în ceea ce privește numirea, având îndeosebi și discuțiile existente, cu privire la știrbirea autorității acestora prin acest mod de numire.
accederea în cadrul profesiei de judecător sau procuror se va putea face doar prin intermediul unui examen național, ce va fi organizat în totalitate de către cele două Institute
stabilirea unei vârste minime pentru a putea dobândi calitatea de auditor de justiție, precum și a unei vârste minime care să permită dobândirea titlului de judecător sau procuror
posibilitatea ca procurorii și judecătorii să poată promova doar treptat, urmând fiecare treaptă profesională
prevedea unui stagiu minim ce trebuie îndeplinit, anterior posibilității de a promova la o instanță sau parchet superior
promovarea la Înalta Curte de Casație și Justiție doar în temeiul principiului meritocrației carierei profesionale a judecătorului.
posibilitatea judecătorilor de la instanța supremă, ca după momentul pensionării, să fie primiți în cadrul Baroului de avocați din raza domiciliului său, fără a fi nevoie să promoveze un concurs sau fără îndeplinirea unor alte formalități
prevedea expresă în Constituție a pensiei de serviciu
principiile aplicabile în ceea ce privește cariera judecătorilor, trebuie să se aplice în mod corespunzător și în ceea ce îi privește pe procurori
desființarea instanțelor militare
Se susține desființarea acestor instanțe, având în vedere activitatea acestora, care prin raportare la activitatea instanțelor de drept comun, este mult mai redusă, precum și din perspectiva credibilități acestora în ochii cetățenilor, existând dubii serioase în ceea ce privește respectarea principiului imparțialității. Aceasta întrucât, instanțele militare sunt alcătuite doar din magistrați care au și funcția de militari, iar în cadrul militarilor funcționează principiul subordonării ierarhice.
Din perspectiva noastră, unele dintre propunerile domnului judecător sunt întemeiate, având o susținere reală și obiectivă. Spre exemplu, ar fi de dorit să existe o separație între profesia de judecător și cea de procuror, având în vedere și faptul că aceștia nu îndeplinesc aceleași atribuții în cadrul procesului de înfăptuire a justiției. De asemenea, considerăm că implicarea doar a Consiliului Superior al Magistraturii ar crea un plus de independență, cel puțin la nivelul opiniei opiniei publice. În acest fel, Președintele României nu ar mai fi implicat în numirea în funcție a judecătorilor, deși acesta are un rol mai mult formal în realizarea acestei activități, având totuși posibilitatea de a refuza, o singură dată numirea unui judecător. De asemenea, ar fi de dorit desființarea tuturor instanțelor militare, la nivelul țării, având în vedere deficiențele existente la nivelul acestora. În primul rând, există puține cauze care sunt soluționate de către aceste instanțe, astfel că existența lor nu este necesară. De asemenea, așa cum arăta și autorul, există o importantă îndoială cu privire la imparțialitate judecătorilor care formează complete de judecată în cadrul acestor instanțe, îndeosebi când ar fi vorba despre judecarea unei persoane care, în plan militar, ar fi un superior al judecătorilor. Nu în ultimul rând, accesul publicului larg la ședințele de judecată ale instanțelor militare este greu de realizat, ceea ce, pentru opinia publică creează și mai mari dubii privind imparțialitatea și modul în care are loc judecata în cadrul acestor instanțe. Prin desființarea acestor instanțe, dacă s-ar considera imperios necesar, s-ar putea crea secții specializate în cadrul anumitor instanțe de drept comun, însă în cadrul acestor secții specializate, ar urma să existe complete alcătuite tot din judecători civili. Totuși, considerăm că existe și propuneri care nu ar trebui incluse într-o eventuală revizuire a constituției. Spre exemplu, nu considerăm că în cadrul Constituției ar trebui să existe un Statul al judecătorilor și procurorilor, acesta urmând a fi reglementat prin intermediul unei legi speciale. Totodată, nu credem că în Constituție ar trebui să existe prevederi exprese privind dreptul la o pensie specială a magistraților ori dispoziții privind posibilitatea magistraților de a exercita alte profesii juridice, fără a fi nevoie de susținerea unui examen. Toate aceste aspecte pot fi reglementate prin intermediul unor legi speciale, iar nu prin intermediul Constituției. Nu trebuie pierdut din vedere faptul că trebuie să avem o Constituție suplă, ce să conțină dispoziții cu caracter de maximă generalitate, iar nu dispoziții care să reglementeze anumite profesii, chiar dacă ar fi vorba despre profesii juridice.
Domnul profesor Stoica începe analiza sa cu privire la necesitatea revizuirii Constituției prin a sublinia principalele neajunsuri ale regimului politic din România. Acestea sunt următoarele:
lipsa de implicare activă și oportună a Parlamentului în procesul de legiferare;
preluarea de către Guvern, prin intermediul unor ordonanțe de urgență nejustificate, a funcției legislative a Parlamentului;
inexistența unei veritabile funcții de conducere a Parlamentului asupra Guvernului;
existența unei relații conflictuale, în ultima vreme, între funcția de Președinte al României și funcția de prim-ministru, conflict ce se manifestă printr-o tendință a Președintelui de a deține controlul asupra Guvernului, prin intermediul Consiliului Suprem de Apărare a Țării și a serviciilor secrete;
uzurparea unor atribuții ale puterii judiciare de către procurori, aceștia fiind doar agenți ai puterii executive, ce se află în subordonarea Ministerului Justiției;
politizarea Curții Constituționale, fapt ce se manifestă prin pronunțarea unor decizii unor decizii cu puternic caracter politic, ceea ce duce la încălcarea ordinii constituționale și a drepturilor fundamentale ale persoanelor, garantate prin intermediul Constituției.
Pentru soluționarea acestor probleme ale regimului politic, se propun următoarele modificări ale Constituției:
modificarea regimului politic existent în România și reglementat prin intermediul Constituției
Domnul profesor arată faptul că acest conflict existent între Președintele României și prim-ministru se datorează regimului politic semi-prezidențial, ce se caracterizează prin existența unui executiv bicefal, reprezentat de Guvern și Președinte. Ca urmare a modificării Constituției cu privire la acest aspect, ar fi posibilite două soluții, pentru a evita continuarea unui asemenea conflict: alegerea unui regim politic de tip prezidențial sau a unui regim politic de tip parlamentar. Având în vedere tradiția existentă în cadrul statelor europene, ar trebui să se opteze pentru un regim politic parlamentar, ceea ce ar însemna că Președintele ar urma să fie desemnat de către Parlament, iar Guvernul ar fi singura autoritatea executivă, ajungându-se astfel la o creștere a atribuțiilor acestuia și, implicit, la o întărire a rolului prim-ministrului. Considerăm și noi că ar trebui să existe un regim parlamentar în care, fie Președintele, fie Guvernul să dețină principalele prerogative ale puterii executive, în așa fel încât, prin intermediul Constituției să se prevadă în mod clar atribuțiile ce ar reveni fiecăreia din cele două autorități. În acest fel, ar exista o prevalență a uneia dintre autorități asupra celeilalte, ceea ce ar face să dispară conflictele existente în prezent
modificarea structurii Parlamentului României, în sensul în care să devină un Parlament unicameral
Având în vedere faptul că România este un stat unitar, așa cum reiese din cuprinsul art. 1 din Constituție, nu este necesar să existe un parlament bicameral. Acest tip de parlament este specific statelor federale sau celor regionalizate politic (spre exemplu, Germania sau Italia). Așadar, în cadrul statelor unitare, sunt preferate parlamentele unicamerale (spre exemplu, Danemarca, Portugalia, Luxemburg), având în vedere faptul pe care le prezintă avantajele unui astfel de parlament. Prin existența unei singure camere a parlamentului, s-ar scurta durata procedurii legislative, ceea ce ușura procesul legislativ, mult îngreunat în acest moment în țara noastră. Asupra transformării Parlamentului României s-au pronunțat și românii, prin intermediul unui referendum desfășurat în cursul anului 2009. În cadrul acestui referendum, la vot au participat 50,16% din cetățenii cu drept de vot, dintre aceștia 77,78% s-au pronunțat în favoarea trecerii la un Parlament unicameral. Însă, de la acel moment și până în prezent nu s-a produs nicio schimbare, pentru a se trece la Parlamentul unicameral fiind nevoie de o modificare a actualei Constituții a României, care reglementează un Parlament bicameral.
modificarea raporturilor dintre Parlament și Guvern
În prezent, Constituția reglementează anumite raporturi rigide între Guvern și Parlament. Din acest motiv, nici nu funcționează în mod corespunzător mecanismele de control reciproc între cele două autorități publice. Astfel, de la momentul adoptării actualei Constituții a României, în cursului anului 1991, nu a fost adoptată nicio moțiune de cenzură care să conducă la căderea Guvernului. De asemenea, nu au existat niciodată alegeri anticipate, determinate de o dizolvare a Parlamentului. Așadar, ar trebui restabilite raporturile dintre Parlament și Guvern, în așa fel încât să existe un raport dinamic între aceste două autorități. Astfel, s-ar impune o nouă abordare a instituțiilor privind moțiunea de cenzură și dizolvarea Parlamentului. De asemenea, se consideră că ar trebui introdusă o nouă instituție, cea a moțiunii de încredere, ce nu există la acest moment în Constituție.
reorganizarea sistemului judiciar
Autorul face referire îndeosebi la reorganizarea activității Înaltei Curte de Casație, care în prezent are o activitate ca o instanță ordinară, ea judecând nu doar cauze în recurs, ci în anumite situații judecând și cauze în fond, îndeosebi în materie penală. Astfel, se consideră că instanța supremă ar trebui să fie o veritabilă Curte de Casație, care ar judeca doar în mod excepțional, cauzele ce îl privesc pe Președintele României. Curtea de Casație, ca instanță superioară pentru toate celelalte, ar urma să judece doar în recurs, asigurând astfel o practică judiciară constantă și previzibilă. De asemenea, aceasta ar urma să asigure interpretarea și aplicarea unitară a legislației, prin intermediul recursurilor în interesul legii și a dezlegărilor.
reorganizarea Curții Constituționale a României
Curtea Constituțională este unica autoritate de contencios administrativ, fiind garantul respectării și supremației Constituției, precum și democrației constituționale în România. Cei 9 judecători ai Curții Constituționale ar urma să fie desemnați din rândurile persoanelor care se bucură de o reputație personală și profesională excepțională, au titlul de doctor în drept, o vechime minimă în profesiile juridice de 20 de ani și nu au făcut parte, cu cel puțin 5 ani înainte de numire, dintr-un partid politic. De asemenea, aceștia ar urma să fie numiți în funcție după promovarea unui concurs organizat de către Curtea Constituțională, împreună cu Înalta Curte de Casație și Justiție. În acest fel, s-ar asigura o depolitizare a Curții Constituționale, membrii săi nemaifiind numiți de către Președinte și Parlament, ci în urma promovării unui concurs obiectiv.
clarificarea poziției Ministerului Public
Ar fi de dorit să stabilească în mod clar faptul că Ministerul Public se situează în afara puterii judecătorești, el aparținând puterii executive. Ministerul Public ar urma să aibă o organizare specifică unui minister, iar conducerea sa va fi asigurată de către Ministrul Justiției, care trebuie să fie o persoană care are studii juridice superioare. De asemenea, avocații din cadrul barourilor și procurorii din cadrul parchetelor ar urma să aibă calitatea de ofițeri de justiție, în timp ce grefierii, organele de poliție judiciară, notarii, executorii și judecătorii sindici ar urma să aibă calitatea de auxiliari ai justiției.
reorganizarea administrativ-teritorială a României
În vederea asigurării unei autonomii locale ar fi de dorit crearea unor comunități regionale ce ar trebui să aibă o suprafață suficient de mare, un număr suficient de locuitori și o anumită putere economico-financiară. În acest fel, s-ar asigura o descentralizare corectă a puterii. Aceste regiuni ar urma să i-a locul actualelor județe. Aceste regiuni, indiferent de numărul lor, ar urma să aibă o organe de conducere proprii, competențe proprii, un buget propriu. Pentru a asigura legalitatea acestora, regiunile vor fi reglementate prin intermediul Constituției. În cadrul acestor regiuni, vor funcționa comunele, cele rurale purtând denumirea de sate, în timp ce, cele urbane se vor numi orașe. La nivelul regiunilor, ca organ de conducere, va funcționa adunarea regională, a cărei componență va fi aleasă prin intermediul unui vot direct, universal, secret și liber exprimat, conducerea acesteia fiind realizată de către guvernator. De asemenea, la nivelul comunelor, ca organ de conducere, va funcționa adunarea comunală, ce va fi condusă de către un primar. Până în acest moment s-au purtat discuții intense cu privire la regionalizarea României, însă nu s-a ajuns la un punct de vedere unitar cu privire la modul de împărțire în regiuni, existând diverse opinii, unele întemeiate chiar pe dorința de autonomie a unor anumite județe (spre exemplu, județele Harghita, Covansa și Mureș doreau să devină o regiune, fără ca alte județe să facă parte din aceasta).
Dintre punctele de vedere ale reputatului autor, le împărtășim pe cele mai multe, având în vedere faptul că acestea au un caracter obiectiv. Autorul aduce în discuție și un aspect important pentru înfăptuirea justiției. Astfel, se consideră că avocații ar trebui să aibă un statut egal cu acela al procurilor. Acest fapt apare ca imperios necesar, pentru a asigura respectarea unor principii fundamentale pentru înfăptuirea unei justiții corecte și imparțiale, cum ar fi principiul egalității armelor. Astfel, ar trebui să existe o egalitate între poziția procurorului și a avocatului, în cadrul proceselor judecătorești. Aceasta pentru că, unii (procurorii) reprezintă acuzarea, iar ceilalții (avocații), de cele mai multe ori, reprezintă apărarea. Astfel, dacă ar exista un dezechilibru între acești actori ai sistemului judiciar, aceasta s-ar repercuta într-o inegalitate între acuzare și apărare. Cel mai clar, această egalitate apare în S.U.A., unde procurorul ocupă și în sală, aceeași poziție ca aceea pe care o are avocatul acuzatului, ceea ce, pentru opinia publică accentuează ideea de egalitate. Ar fi de dorit ca și în țara noastră să existe o astfel de poziționare a acestor două categorii de persoane ce participă la înfăptuirea justiției, doar completul de judecată aflându-se pe o poziție de superioritate față de orice altă persoană care participă la înfăptuirea justiției.
Aceste două opinii sunt doar o mică parte dintre punctele de vedere ce au fost expuse de diverse persoane cu privire la necesitatea anumitor modificări ale actualei Constituții. Am ales să le analizăm pe acestea, având în vedere probitatea personală și profesională de care se bucură acești doi practicieni ai dreptului. Însă, aceasta nu înseamnă că nu au existat și persoane care au avut puncte de vedere corecte și interesante cu privire la necesitatea modificării unor aspecte ale constituției. Cu toate acestea, persoanele care nu au studii juridice superioare și care nu au o legătură cu dreptul, înțeleg mai greu mecanismul de funcționare al Constituției și al celorlalte autorități publice în cadrul unui stat democratic. De asemenea, au exista numeroase persoane care au propus modificarea Constituției doar pentru că ar fi avut anumite beneficii ca urmare a acestor modificări.
Până la acest moment, nu a intervenit nicio revizuire a Constituției, cele câteva proiecte de modificare, stingându-se destul de rapid. Pentru a se realiza o modificare a Constituției, ar trebui ca partidele politice să discute și să se ajungă la anumite idei comune cu privire la necesitatea modificărilor. În caz contrar, ar fi greu de adoptat o lege de modificare a Constituției, care ulterior trebuie validată și prin intermediul unui referendum național, de către popor.
CONCLUZII
Constituția României, având în vedere modalitatea de revizuire, se încadrează în cadrul constituțiilor rigide. Aceasta pentru că, procedura de modificare a Constituției este una destul de complexă, prevăzându-se expres pașii ce trebuie urmați, în cazul în care se dorește modificarea Constituției. Procedura de revizuire a Constituției României poate fi modificată doar ca urmare a unei modificări a textului Constituției, având în vedere faptul că procedura de revizuire a Constituției este prevăzută în cadrul Tittului VII din Constituția României, intitulat „Revizuirea Constituției”. Faptul că discutăm despre o Constituție rigidă nu reprezintă un minus, din punctul nostru de vedere. Aceasta pentru că, în acest fel se asigură o stabilitate a legii fundamentale, care este de natură să facă previzibile textele constituționale, precum și modul de interpretare a acestora. Spre exemplu, la nivel mondial, în S.U.A. se aplică încă Constituția adoptată în cursul anului 1787, iar S.U.A. este considerat cel mai democratic stat din lume. Așa cum am arătat și pe parcursul lucrării, Constituția României, în forma revizuită în cursul anului 2003 prezintă anumite inconveniente, care ar trebui modificate, însă pentru moment nu a fost posibilă o astfel de modificare. Pentru a putea modifica Constituția, partidele politice trebuie să ajungă la un consens, având în vedere că se prevede o majoritate calificată de 2/3 din numărul membrilor fiecărei camere, pentru a se putea adopta proiectul de revizuire. Acest lucru este de salutat, întrucât, în caz contrar, un partid politic puternic, care s-ar afla la putere, ar putea modifica Constituția după bunul său plac, ceea ce ar fi contrar ideii de democrație. Trebuie subliniat și faptul că, actuala Constituție prevede expres faptul că anumite aspecte reglementate de legea fundamentală nu pot face obiectul unei eventuale revizuiri. Astfel, potrivit art. 152 alin. (1) din Constituție nu pot suferi modificări dispozițiile privind „caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii”. De asemenea, alin. (2) prevede că prin intermediul revizuirii nu se poate ajunge la suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor sau a garanțiilor acestora. Prin aceste dispoziții, s-a dorit să se mențină caracterul de stat de drept și democratic al României. Am văzut că, de la momentul revizurii Constituției din 1991 și până în prezent au existat multiple proiecte ale unor partide politice de modificare a legii fundamentale, însă niciunul nu s-a concretizat, din cauza faptului că nu a beneficiat de susținerea necesară. Astfel încât, modificare din cursul anului 2003 este ultima ce s-a produs cu privire la Constituția 1991. Cea mai longevivă Constituție de origine românească a fost cea de la 1866, care s-a aplicat fără întrerupere până în cursul anului 1923. Având în vedere toate aceste aspecte, considerăm că procedura de revizuire a Constituției, existentă în acest moment este una corectă, fiind necesar să se parcurgă o serie de etape, care să se finalizeze prin referendum național, pentru a se putea modifica Constituția.
BIBLIOGRAFIE
I. Tratate, cursuri, monografii
1. Bălan Marius, Evoluția istorică a conceptului de Constituție în Liber Amicorum – Despre constituție și constituționalism, Ioan Muraru, Ed. Hamangiu, București, 2006.
2. Dissescu Constantin G., Drept constituțional, Ed. Librăriei Socec, București, 1915.
3. Drăganu Tudor, Drept constituțional și intituții politice, Tratat elementar, vol I., Editura Lumina Lex, București, 2000.
4. Enache Marian, Revizuiea Constituției României, Ed. Universul Juridic, București, 2012.
5. Gusti Dimitrie, Cuvântul de deschidere la noua Constituție a României, 23 de prelegeri publice organizate de Institutul Social Român, în Constituția din 1923 în dezbaterile contemporanilor, Ed. Humanitas, București, 1990.
6. Hegel Friedrich, Principiile filosofiei dreptului, Ed. Academiei, București, 1969.
7. Lenin Vladimir I., Opere complete, vol. 17, Ed. Politică, București, 1963
8. Iancu Gheorghe, Proceduri constituționale. Drept procesual constituțional, Ed. Monitorul Oficial, 2010.
9. Ionescu Cristian, Drept constituțional și instituții politice – Teoria generală a instituțiilor politice, vol. I, Ed. Lumina Lex, 1997.
10. Ionescu Cristian, Drept constituțional comparat, Ed. C.H.Beck, București, 2008.
11. Rarincescu Constantin, Curs de drept constituțional, București, 1940.
12. Safta Marieta, Drept constituțional și instituții politice, vol. I – Teoria generală a dreptului constituțional. Drepturi și libertăți, Ed. Hamangiu, 2014.
13. Selejan – Guțan Bianca, Drept constituțional și instituții politice, ed. a 2-a, Ed. Hamangiu, 2008.
14. Vrabie Genoveva, Drept constituțional și instituții politice, Editura Cugetarea, Iași, 1997.
II. Articole și studii de specialitate
1. Duțu Mircea, Revizuirea Constituției: între tradiție, integrare, modernizare, în Revista „Academica”, nr. 4, aprilie 2013, anul XXIII.
2. Maus Didier, Revizuirea constituțională în țările Uniunii Europene, în Revista Academica, nr. 4, aprilie 2013, anul XXIII.
3. Popa Ion, Varianta nr. II de modificare a Constituției, disponibil la https://www.scribd.com/document/147753546/Revizuirea-Constitutiei-Ion-Popa.
4. Stoica Valeriu, Necesitatea și principalele direcții ale revizuirii Constituției României, disponibil la http://www.cadi.ro/docs/valeriu_stoica_reevaluarea_constitutiei.pdf
3. Tănăsescu Elena Simina, Cronica jurisprudenței Curții Constituționale a României pe anul 2003 (II), în Revista de drept public nr. 2/2004.
4. Varga Attila, Constituționalitatea procedurii de revizuire a constituției, în Revista Transilvană de Științe Administrative, nr. 3, 2015.
III. Legislație
1. Constituția României, revizuită în anul 2003.
IV. Resurse internet
1. www.ccr.ro
2. http://www.cdep.ro
3. http://www.cadi.ro/docs/valeriu_stoica_reevaluarea_constitutiei.pdf.
4. https://ro.wikipedia.org
5. www.icj.ro
5. https://www.scribd.com
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Revizuirea Constitutiei (ID: 119843)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.