Revista Geopolitica 12.pdf Close [614915]

www.geopolitic.ro

www.geopolitic.ro

Terorism și mass-media

GeoPolitica®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie
(recunoscută de Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul
Superior – CNCSIS)

București 2005
www.geopolitic.ro

ASOCIAȚIA DE GEOPOLITICĂ „ION CONEA”
CONSILIUL ȘTIINȚIFIC
academician Dan BERINDEI
prof. univ. dr. Lucian CULDA
prof. univ. dr. Nicholas DIMA
prof. univ. dr. George ERDELI
prof. univ. dr. Ioan IANOȘ
prof. univ. dr. George Cristian MAIOR prof. univ. dr. Vasile MARIN
prof. univ. dr. Silviu NEGUȚ
prof. univ. dr. Gheorghe NICOLAESCU
prof. univ. dr. Radu Ștefan VERGATTI
conf. univ. dr. Silviu COSTACHIE
dr. Ion PETRESCU
NOTĂ
Autorii sunt responsabili atât de alegerea și prezentarea datelor conținute în articole, cât și de
opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociației de Geopolitică „Ion Conea” și
nu angajează în nici un fel redacția revistei GeoPolitica .
Formulările și prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziția revistei GeoPolitica , în
ceea ce privește statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităților sau autorităților acestora și nici în
privința delimitării frontierelor și granițelor.
Reproducerea integrală sau parțială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicație
este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.
Redacția revistei nu-și asumă responsabilitatea pentru conținutul materialelor prezentate de sponsori.
COLEGIUL DE REDACȚIE AL REVISTEI „GeoPolitica”

DIRECTOR
Vasile SIMILEANU
REDACTOR ȘEF
Cristina GEORGESCU
SECRETAR DE REDACȚIE
Cristina IONESCU

REDACTOR COORDONATOR:
Silviu NEGUȚ
Documentare: Ioan Mihail OPRIȚESCU
Dănuț Radu SĂGEATĂ
Redactori: Dan DUNGACIU
Veronica ILIOSU
Marius LAZĂR
Roxana MANEA
Radu MOLDOVAN
Coperta și grafica Vasile SIMILEANU

Editura TOP FORM
tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617;
Email: [anonimizat]
www.geopolitic.ro

Anul III, nr. 12 (2 / 2005)
SUMAR
EDITORIAL
Gheorghe VĂDUVA
Repere geopolitice într-o posibilă dinamică a terorismului …………..
contemporan…………………………………………………………………….. ……. 1
……..
GEOPOLITICĂ ……..
Vasile MARIN ……..
Fizionomia schimbării în geopolitică, ordinea mondială și …….. ………
schimbarea……………………………………………………………………….. ….. 13
Vasile NAZARE ……..
Geopolitica între promisiuni și limite…………………………………… ….. 25
Vasile SIMILEANU ……..
Consecințele geopolitice ale Djihad-ului ……………………………… ….. 35
Dan DUNGACIU ……..
Terorism la marginea Europei? – planul ucrainean ……………….. ………
sau transnistrizarea R. Moldova………………………………………….. ….. 49
Radu SĂGEATĂ, Marcela NEDEA ……..
Riscul terorist mondial ………………………………………………………. ….. 59
Aurelian RAȚIU ……..
Asimetria terorismului – războiul celei de-a patra generații ……. ….. 73
Mihai HOTEA ……..
Terorism și violență simbolică ……………………………………………. ….. 79
……..
GEOSTRATEGIE ……..
Stan PETRESCU ……..
Securitatea internațională – tendințe și evoluții…………………….. ….. 85
Tiberiu TRONCOTĂ ……..
The Paradox of Power: the United States and Europe After ……………
the Cold War……………………………………………………………………… ….. 97
Mădălina Virginia ANTONESCU ……..
Considerations about the respect of juridical engagements …………..
concerning the nuclear weapons non-proliferation regime, ……………
assumed by signatories states …………………………………………… … 103
Ion DRAGOMAN ……..
Jurnalismul de război și dreptul conflictelor armate……………… … 115

www.geopolitic.ro

Mireille RĂDOI ……..
Edificarea unui serviciu European de informații: ………………….. ………
limite și oportunități…………………………………………………………… … 127
Cristian JURA ……..
Dilemele democrației și terorismul………………………………………. … 135
Ionuț MIRCEA ……..
Specificul acțiunilor teroriste în spațiul ex-sovietic………………. … 141
……..
TERORISM ȘI MASS-MEDIA ……..
Radu Ștefan VERGATTI
Terorism și publicitate……………………………………………………….. … 147
Cornel CUCU
Considerații privind terorismul și implicațiile sale ………………… ………
în mass-media…………………………………………………………………… … 157
Cristian BARNA
Terorismul și mass-media ………………………………………………….. … 161
……..
STUDII DE CAZ ……..
Cristina Narcisa VERGATTI ……..
Un studiu de caz: August Friedrich Ferdinand von Kotzebue .. … 169
Maricel ANTIPA ……..
11 septembrie al copiilor – criza ostaticilor din Breslan – ……….. ………
Osetia de Nord ………………………………………………………………….. … 173
……..
PUNCTE DE VEDERE ……..
Marius LAZĂR ……..
„Dubla articulare” ideologico-pragmatică a geopoliticii ………… ………
Republicii Islamice Iran, în spațiul arabo – musulman…………… … 185
…………
SEMNAL EDITORIAL
……..
www.geopolitic.ro

1 REPERE GEOPOLITICE ÎNTR-O POSIBILĂ DINAMICĂ
A TERORISMULUI CONTEMPORAN
Gheorghe VĂDUVA
Noile amenințări – se precizează în documentul intitulat Strategia europeană de
securitate – sunt dinamice. În epoca mondializării, amenințările cele mai îndepărtate
din punct de vedere teritorial produc tot atâta îngrijorare ca și cele apropiate. De aceea,
zonele de interes pentru NATO și pentru Uniunea Europeană, ca și pentru oricare altă
țară din cadrul acestor organizații, inclusiv pentru România, se extind, practic, la suprafața
întregii planete. Teoria haosului atrage atenția că variația condițiilor inițiale, care se
regăsește totdeauna în evoluția sistemelor și proceselor, nu cunoaște nici reguli,
nici limite teritoriale, spațiale sau acționale. În această epocă a globalizării, totul capătă
dimensiuni și implicații planetare. Și, în aceeași măsură, se mondializează și filosofiile
și acțiunile identitare. Totuși, în ceea ce privește stabilitatea și gestionarea situațiilor de criză,
prioritare sunt zonele de pe primul cerc, adică cele de la contactul frontalier nemijlocit.
Este unul dintre motivele pentru care UE dorește să se înconjoare de un cerc de securitate,
fapt pentru care a realizat sau este în curs de a realiza, cu toți vecinii, acorduri de bună
vecinătate sau parteneriate strategice. Unul dintre obiectivele acestor acorduri și parteneriate
îl reprezintă protecția împotriva atacurilor teroriste și, respectiv, combaterea terorismului. În
ceea ce privește însă lupta împotriva terorismului, nu există priorități și nu există
granițe. Țările UE participă, alături de Statele Unite, de țările NATO și de alte țări, la
coaliția antiteroristă. Deși nu s-au elaborat încă pe deplin strategiile cele mai eficiente de
combatere a terorismului, acțiunile coaliției împotriva acestui flagel nu rămân fără
rezultate. Una dintre prevederile strategiei europene de securitate este acea că prima
linie de apărare se va situa, adesea, în străinătate, departe de frontierele proprii. Cât de
mult seamănă acest precept cu doctrina apărării înaintate din vremea războiului rece!
Pentru România, în afară de zona de interes care se contopește cu întreaga
planetă, de zona din imediata vecinătate a UE și NATO (România fiind țară frontalieră
pentru NATO și, în viitorul apropiat, pentru UE), este profund interesată de vecinătatea
apropiată și mai ales de zona conflictuală din Transnistria, de problemele de frontieră
de la granița cu Ucraina, de zona Mării Negre și de impactul posibil asupra mediului de
securitate din această zonă, de terorismul caucazian și de cel care se manifestă și
se dezvoltă în Turcia și în Orientul Apropiat. Fiecare dintre țările europene, inclusiv
România, dorește ca, în jurul ei să se realizeze un coridor de securitate și stabilitate,
care să-i asigure siguranță și protecție. Se pune însă întrebarea: În condițiile globalizării
terorismului, mai este oare posibil așa ceva?
Fără a avea structuri și infrastructuri de mare anvergură și baze de susținere
complexe și ultramoderne, teroriștii au dovedit că sunt în măsură să opereze în lumea
întreagă. Ei acționează în Asia Centrală, în Asia de Sud-Est, în Japonia, în China, în
Rusia, în Caucaz, în Balcani, în Turcia, în Irak, în Orientul Apropiat, în Africa, în Europa
Occidentală, dar, de la atacurile din 11 septembrie 2001, mai puțin pe teritoriul Statelor
Unite. Datorită măsurilor extrem de riguroase luate de autoritățile americane, deși rămâne
www.geopolitic.ro

2 încă vulnerabil la terorism, teritoriul american nu a mai fost supus, din 2001 încoace, la
atacuri teroriste de anvergură . Teroriștii n-au încetat însă să-i atace pe americani și pe
prietenii și aliații lor, oriunde au reușit să o facă. Chiar dacă Al-Qaida și multe alte
organizații declară că țintele lor predilecte sunt americanii și tot ce ține de americani și că,
în acest sens, au avut mari succese, realitatea este cu totul alta. Ofensiva americană
împotriva terorismului a dat roade. Teroriștii nu mai reușesc să pătrundă atât de
ușor pe teritoriul american. Seria de atacuri de amploare de după 2001 s-a derulat
pe alte meridiane, dar „performanța“ din 2001 nu a mai fost atinsă . Superputerea
americană a fost stârnită, aproape în același mod în care a fost stârnită după atacul
japonez de la Pearl Harbor, și, probabil, nu se va opri din acțiune decât atunci când
terorismul (un anumit tip de terorism) va fi distrus sau pus sub control.
Terorismul contemporan este, totuși, preponderent, antiamerican și antioccidental
și are câteva caracteristici specifice, printre care cele mai importante considerăm că ar
putea fi și următoarele: spațiile de generare și de regenerare a rețelelor, organizațiilor
și grupurilor teroriste sunt tentaculare, cu filiale flexibile și dinamice peste tot, dar
cu preponderență în țările occidentale și în zonele de falii strategice; baza de recrutare a
teroriștilor se află îndeosebi în populația tânără, instruită și chiar domiciliată în Occident,
inclusiv în România, care se simte frustrată, înstrăinată, discriminată și nemulțumită și
împărtășește preceptele fundamentaliste și extremiste, nu prețuiește viața și acceptă
martirajul și spiritul de sacrificiu, în numele unor dogme care, pentru o parte din lumea
lor, sunt indiscutabile; țintele predilecte ale teroriștilor contemporani le reprezintă oamenii
neînarmați, vulnerabili1, locurile publice, infrastructurile, diferitele instituții (occidentale
sau care-i sprijină pe occidentali), de regulă, cele vulnerabile la astfel de atacuri sau făcute
să devină vulnerabile; sporește caracterul punitiv și răzbunător, în numele unor cauze
care vin din frustrări și percepții deformate, dar și din realități dramatice.
Terorismul nu poate fi pus sub autoritatea unor principii, teorii și metode unitare.
El rămâne, în continuare, un război specific, în mozaic, caracterizat de acțiuni hoțești,
precise, adică punctuale și extrem de violente, care vizează îndeosebi zonele cele mai
vulnerabile și urmărește umilirea, înspăimântarea și agresarea continuă și surprinzătoare
a oamenilor și anumitor comunități, impactul media, precum și distrugerea unora
dintre instituțiile care sunt percepute ca satanice sau care impun reguli și realități
considerate ca inacceptabile pentru spațiul ce generează terorism.
TERORISMUL DE SISTEM ȘI TERORISMUL DE REȚEA
Distincția dintre aceste două forme de terorism este necesară pentru procesul
de elaborare a strategiilor de gestionare a acestui fenomen. Terorismul de sistem este, în
esența lui, politic, etnic, economic, informațional sau religios. El provine din incompatibilitățile
și disfuncționalitățile existente între sisteme și nu se va ameliora decât în măsura în
care se vor ameliora relațiile între aceste sisteme. Terorismul basc, spre exemplu nu are
nici o perspectivă de atenuare sau de încetare, atâta vreme cât pretențiile extremiștilor
basci vizează interesele Spaniei. Soluțiile în acest caz sunt greu de găsit, întrucât este
dificil de presupus că Spania va accepta vreodată separarea de teritoriul său a Țării
Bascilor. Un asemenea terorism a existat și există și în România. El s-a manifestat și
se manifestă, sub diferite forme, îndeosebi în zonele Covasna și Harghita, împotriva
populației de etnie română. În anumite etape a cunoscut forme violente. Este posibil ca
terorismul de sistem, îndeosebi în Europa, să se diminueze simțitor o dată cu integrarea
deplină a continentului, deși s-ar putea ca, dimpotrivă, să asistăm la o recrudescență
masivă a acestui fenomen. Respingerea Constituției Europene în cadrul referendumului

1 Rareori, teroriștii atacă baze militare, unități ale forțelor speciale sau alte structuri de forță.
www.geopolitic.ro

3 din Franța și din Olanda semnalează, între altele, îngrijorarea populației din țările
occidentale și în legătură cu creșterea vulnerabilităților de sistem și, implicit, cu
diminuarea capacităților naționale de a riposta la un astfel de terorism.
Terorismul de rețea este transnațional. El este, în esență, un terorism politic, punitiv și
răzbunător, chiar dacă păstrează rezonanțe religioase, etnice sau frontaliere. La ora actuală,
suportul lui îl constituie falia strategică islamică, dar nu neapărat sub aspectul ei pur religios.
Filosoful iranian Darius Shayegan subliniază, în France culture , influența revoluției
iraniene asupra terorismului contemporan1. El arată că religia nu mai este atât de importantă
pentru tineri. S-a creat chiar o expresie care ilustrează sugestiv această realitate: cei care au
alungat religia . Ei nu-și pot exprima însă public convingerile, întrucât riscă pedeapsa capitală.
Iranul, afirmă filosoful Shayegan, este o societate complet schizofrenică. Pe de o parte, 75 %
din populația de până la 25 de ani, fascinată de America, de simbolurile Occidentului și de
modernitate, exprimă nevoia de schimbare, de reforme. Absenteismul masiv de la vot din
cadrul recentelor alegeri reprezintă un blam la adresa regimului din Iran și o realitate a
percepțiilor și idealurilor populației. Pe de altă parte, se află un regim ce nu poate fi în nici un
fel reformat. Singura schimbare, susține filosoful iranian, poate veni din exterior. Europenii și
americanii au uitat de prea multă vreme Iranul. „Ei n-au realizat că revoluția islamică a servit
de model mișcărilor teroriste actuale“2. Această afirmație acuză foarte grav Iranul. Revoluția
iraniană a fost unul dintre evenimentele fundamentale de la sfârșitul secolului al XX-lea. Ea a
schimbat configurația lumii, mai ales prin faptul că a inventat formele și instrumentele
terorismului contemporan, făcând din religie o ideologie de luptă. Iranul este o țară mare, care
are aproape aceeași influență în lumea musulmană ca și aceea pe care a avut-o Rusia în
țările din Estul Europei, în timpul socialismului. Înainte de această revoluție, în Iran nu au fost
niciodată guverne islamice. După opinia lui Shayegan, ideologizarea religiei este cel mai grav
eveniment petrecut în lumea musulmană. Islamiștii iranieni au preluat metodologia și
sloganurile marxiste, identificându-se drept combatanți anti-occidentali și anti-imperialiști. S-au
înființat tribunale revoluționare și s-a pus în operă o frază leninistă: Monarhia va fi aruncată în
pubela istoriei . Unul dintre sloganurile acestei revoluții suna astfel: „Nici ca Estul, nici ca
Vestul: o republică islamică“. S-a crezut că este vorba de o nouă spiritualitate politică, de o a
treia cale, ce nu putea fi decât atractivă pentru unii dintre iranieni. N-a fost însă așa. Nici Al-
Qaida nu este un fenomen islamic. Indivizii din această rețea, afirmă Darius Shayegan, par
mai degrabă personaje din Demonii lui Dostoievski decât teroriștii ismaelieni ai secolului al
XII-lea, ale căror acțiuni ucigașe aveau obiective foarte precise. Terorismul ismaelian nu era
orb. Teroriștii din Al-Qaida neagă totul, distrug totul, inclusiv valorile moderne, occidentale.
Este îngrijorător și ceea ce se petrece în India. În întreaga ei istorie, această țară nu a
cunoscut niciodată un fundamentalism hindus. Hinduismul a fost dintotdeauna un imens
evantai care integra tot felul de credințe. Astăzi, fundamentalismul hindus este un răspuns la
fundamentalismul musulman, iar acest lucru este foarte periculos. Trebuie însă precizat că
India nu este și nu a fost niciodată o țară care generează fundamentalism sau terorism. Este
însă unul dintre locurile ideale pentru manifestarea fundamentalismului religios, tocmai pentru
motivul că ea se prezintă ca o civilizație bazată încă pe caste și pe reguli neschimbate de mii
de ani. Al-Qaida nu pare să aibă un calendar fondat pe o strategie politică precisă, ci,
dimpotrivă, pare a se baza pe un activism de tip oportunist, lovind în orice moment în care
poate să o facă, pentru a crea teroare și a demonstra că toate intervențiile militare din
Irak și Afghanistan nu au nici un efect3. După 11 septembrie 2001, Grupul Al-Qaida, își
atribuie (sau i se atribuie) o serie de atentate și atacuri teroriste între care cele de la

1 http://www.iranfocus.com/french/modules/news/article.php?storyid=393, Luc Chatel, L’Iran, Al-Qaïda et… Dostoïevski.
2 Ibidem.
3 www.monde-diplomatique.fr, Olivier Roy, Al-Qaida, label ou organisation ?
www.geopolitic.ro

4 Madrid din martie 2004, acțiunile din Irak, desfășurate de Abu Musab Al-Zarkaui, a cărui
locație se află la Falluja, atentatele din Bali (octombrie 2002), cele de la Casablanca,
din mai 2003, de la Istanbul, din noiembrie 2003, cele din Arabia Saudită, din mai
2004 etc. Unii afirmă că, în ceea ce privește, Al-Qaida, nu se cunoaște decât ceea ce
se vede. În realitate, avem de-a face cu o organizație tentaculară, realizată cu mult
înainte de 11 septembrie 2001, care dispune de un sistem de mesaje pe Internet, de
personal numeros și de suficiente mijloace. Dacă ar fi așa, de ce nu acționează la scară
mai mare? Este foarte posibil ca respectiva organizație să fi slăbit mult, în urma
numeroaselor lovituri primite. Oricum, în jurul ei, s-a țesut o legendă care depășește
cu mult realitatea.
Olivier Roy împarte atentatele care se atribuie organizației Al-Qaida în două
categorii: internaționale și locale. Cele internaționale sunt efectuate de echipe internaționale
care acționează oriunde în lume (New York, Washington, Madrid etc., dar și cele
dejucate la Los Angeles, Paris, Strasbourg), iar cele locale aparțin unor echipe
care acționează pe teritoriul propriu, de regulă, împotriva unor ținte occidentale
(Casablanca, Bali, Istanbul). „Internaționaliștii“ sunt, după afirmațiile lui Olivier Roy,
vechi combatanți din Afghanistan. Chiar și o parte dintre cei care acționează acum
în Irak provin din acești vechi combatanți afghani. De altfel, însăși Al-Qaida este fondată
pe o asociație a vechilor combatanți din războaiele desfășurate în Afghanistan.
După bombardarea Afghanistanului și plasarea forțelor americane și ale NATO,
nucleul dur ale organizației nu s-a mai putut reînnoi. Foarte mulți dintre acești vechi
luptători au fost uciși sau arestați. Acest nucleu se compune din militanții din Orientul
Apropiat, chemați să lupte, începând cu 1980, împotriva sovieticilor. Ei au fost
sprijiniți, în acea perioadă, de americani. Partea cea mai importantă a organizației
Al-Qaida se compune din două categorii de luptători: garda lui Bin Ladin (unii dintre
componenți urmându-l de mulți ani) și tinerii sosiți de pretutindeni, îndeosebi între
1997 și 2001. Mulți dintre cei care l-au urmat pe Bin Ladin în Yemen sau în Sudan
au fost uciși sau arestați. Printre aceștia se află: șeicul Mohamed, Wadih El-Hage,
Modamed Odeh, Abu Hafs Al-Masri (Mohamed Atef), Soleyman Abu Gayth, Abu
Zubeyda etc. Ei au împărtășit toți aceeași viață. Fiica lui Laden s-a căsătorit cu
Mohamed Atef. Dintre toți, au mai rămas Bin Ladin și Ayman Al-Zawahiri.
Tânăra gardă a apărut după 1992 și s-a dezvoltat, îndeosebi după 1996, când
talibanii au preluat puterea în Afghanistan. În cea mai mare parte, cei care au alcătuit
tânăra gardă s-au instruit în Occident, unii s-au căsătorit și chiar au primit cetățenia
țărilor respective. A avut și are încă loc o întoarcere a acestora la izvoare, adică la
sentimentul religios și nu în teritoriul de origine, dar pe poziții fundamentaliste, și o
radicalizare politică. Olivier Roy subliniază că foarte puțini dintre cei care au comis
atentate în Occident vin direct din țări musulmane (cu excepția celor care au
participat la atentatele de la Istanbul din noiembrie 2003 și care provin din Turcia).
Cei mai mulți fac parte din țările occidentale. Ei nu se vor mai întoarce niciodată în
țările musulmane din care provin, unde se află familiile lor de origine. De exemplu,
nici un terorist din Grupul Islamic Armat (GIA) nu s-a mai întors în Algeria. Ei sunt
luptători pentru djihad, îndeosebi pentru djihadul periferic (Afghanistan, Bosnia, Cecenia),
nu pentru Orientul Apropiat. După isprăvile săvârșite prin aceste locuri, s-au întors
în Europa. Este o constatare foarte interesantă. De aici rezultă că nu țările musulmane
generează terorism, ci o anumită categorie de musulmani deveniți militanți în Occident,
care au beneficiat și beneficiază de avantajele democrațiilor occidentale și de sistemul de
instruire de aici. Este un mod foarte curios prin care cei plecați de acasă și instruiți în
Occident încearcă să-și „ajute“ locurile sau ideile de origine.
Lui Bin Ladin i s-a încredințat, probabil, prin 1997, controlul taberelor de
www.geopolitic.ro

5 instrucție ale arabilor din Afghanistan, mai puțin asupra celor ale uzbecilor și pakistanezilor.
Cu alte cuvinte, orice terorist arab, care nu era uzbec sau pakistanez, se afla sub
controlul lui Bin Ladin. O parte dintre tinerii care se instruiau în Afghanistan se
duceau sau reveneau în Occident pentru a comite atentate, ceilalți rămâneau în
Afghanistan pentru a lupta, împreună cu talibanii, împotriva lui Masaud. O parte dintre
aceștia din urmă au fost arestați în Afghanistan și duși în lagărul de la Guantanamo,
dar justiția occidentală întâmpină mari dificultăți în a le găsi altă vină, în afară de
aceea de a fi făcut parte din tabăra talibanilor.
Rețeaua Al-Qaida dispune de o anumită suplețe, care se fundamentează, pe de o
parte, pe relațiile strânse, amicale, dintre camarazii de arme și, pe de altă parte, pe spiritul
de corp care-i animă pe toți cei care fac parte din această organizație. Efectul de grup
contează foarte mult aici. Întrucât sunt radicali, ei radicalizează și acest efect.
Aproape tot ce ține de Al-Qaida – stat major, nucleu dur, celule de bază, rețele
transnaționale, lanț de comandă – se fundamentează pe relații personale, construite și
probate atât în Afghanistan, cât și în alte locuri unde acționează împreună. Acest spirit este
transmis în rețea, face parte din modul de viață al teroriștilor Al-Qaida. Numai că, fieful lor
din Afghanistan a fost distrus și, deocamdată, nu există un alt loc unde veteranii să se
grupeze și să acționeze în siguranță. Mai mult, având în vedere cele de mai sus, poliția și
numeroasele forțe care luptă împotriva terorismului au posibilitatea să-i depisteze pe toți
acești „internaționaliști“ și să-i aresteze. Un alt fief nu este ușor de construit. Oriunde s-ar
încerca a se constitui, el va fi lovit cu precizie. Așadar, rețeaua Al-Qaida este din zi în zi
măcinată, lovită și distrusă printr-un război de atriție (de uzură) care nu le dă teroriștilor nici
o posibilitate de a se regrupa, reconstitui, revitaliza. Este, poate, unul dintre puținele
domenii unde americanii folosesc sau acceptă să fie folosită o strategie indirectă.
Pentru a ieși din acest impas, este posibil ca Al-Qaida să recurgă la: lărgirea bazei
de recrutare; alierea cu alte grupări și rețele teroriste; sprijinirea pe grupările, organizațiile și
rețelele locale; crearea unor mijloace de luptă performante sau, în orice caz,
surprinzătoare; încercarea de a realiza sau obține arme de distrugere în masă sau unele
componente ale acestora; căutarea unor locații în zone în care nu se permite lovirea lor,
îndeosebi în țări care au un puternic terorism interior sau în zone de falii strategice, dar și în
zone care nu pot fi bănuite, cum ar fi, spre exemplu, și România; crearea unui sistem de
„locații itinerante“, folosindu-se mijloacele de comunicații moderne și chiar trecerea la
atacuri în ciberspațiu.
Dacă își definește cu claritate și precizie obiectivele politice (dacă elaborează o
politică), Al Qaida poate folosi, în viitorul apropiat, probabil, următoarele tipuri de strategii
asociate acestora: strategii de diseminare și disimulare (strategii de stratageme); strategii
de alianțe; strategii de banditism. Toate acestea sunt strategii asimetrice, care se află, deci
în strânsă legătură cu vulnerabilitățile societății și civilizației pe care teroriștii o urăsc și vor
să o atace pentru a o distruge sau pentru a o controla.
Este însă posibil ca Al-Qaida să dispară (ca realitate), rămânând doar un simbol. În
acest caz, terorismul va cunoaște fie o recrudescență prin super-activarea rețelelor și
organizațiilor locale, fie o cădere semnificativă, pe timp îndelungat. Este, de asemenea,
posibil să apară noi forme, noi rețele și noi organizații teroriste, de cu totul alt tip, cum ar fi,
spre exemplu, terorismul genetic, cel biologic și ciberterorismul. În același timp,
neofundamentaliștii (care nu sunt adepți ai djihadului), cum ar fi tablighii sau Jamaat al
tabligh (societate de propagare a islamismului, prezentă în Arabia Saudită, în
Maroc și în țările Oceanului Indian) și chiar Hib-ut-Tahrir vor trece, probabil, la
acțiuni individuale. Dinamica organizațiilor, rețelelor și grupurilor teroriste este
foarte mare și foarte ciudată. Atentatele de la Tașkent, din iulie 2004 ar putea
aparține Mișcării Islamice a Uzbekistanului, care a luptat împreună cu Al-Qaida, în
www.geopolitic.ro

6 Afghanistan, împotriva americanilor, dar și dizidenților din Hizb-ut-Tahrir.
Veteranii Al-Qaida (cei care au mai rămas în viață) pot constitui, la rândul
lor, rețele și organizații care să renască spiritul Al-Qaida și să-și fixeze modalități
de acțiune proprii, care să necesite noi investigații din partea societății occidentale
și noi situații conflictuale. Ceea ce se întâmplă acum în Irak reprezintă, pe de o
parte, o lovitură foarte puternică primită de teroriști și, pe de altă parte, un exercițiu
al acestora pentru campaniile viitoare. Oricum, teatrul de operații din Irak nu este și
nu poate fi pe placul teroriștilor. Terorismul nu este atât de puternic încât să poată
declanșa și întreține un război de gherilă pe termen lung. Comunitatea internațională
controlează din ce în ce mai mult spațiile în care ar putea revigora organizațiile și rețelele
teroriste și, de aceea, va fi foarte greu, pentru teroriști, să continue și să întrețină acest
război. Este momentul în care lumea se coalizează împotriva terorismului și, probabil,
acestuia nu-i vor mai rămâne prea multe șanse, în forma actuală de manifestare, dar
nici nu va dispărea ușor. Încă mulți ani de acum înainte, el va constitui o amenințare
dintre cele mai primejdioase la adresa securității cetățeanului și instituțiilor democratice.
TERORISMUL DE FALIE
Fenomenul terorist de falie se definește pe o imensă marjă de efecte secundare
care, în dinamica socială și internațională, au din ce în ce mai mult valoarea unei adevărate
circumvoluții morale și sociale. În acest spațiu marginal, se construiesc, ingenios și perfid,
centre vitale și strategii de distrugere a unor sisteme de valori, fie pentru a demonstra
că există forțe distructive ce nu pot fi nici contracarate, nici egalate, fie pentru a
înlocui aceste sisteme de valori cu opusul lor. Opusul nu este însă nici foarte clar,
nici unitar, nici flexibil. El se prezintă ca un mozaic de ideologii, politici, religii, pasiuni,
ranchiune și patologii și se exprimă prin acțiuni duse la limită. În general, aceste
acțiuni vin nu doar din tabăra nemulțumiților, a opozanților la democrație și capitalism,
la libertate și civilizație tehnologică și informațională, a psihopaților și degradaților
sociali, ci și din cea a unor ideologii exclusiviste și intolerante, a inflexibilității,
idolatriei, absurdului și cultului violenței. Fenomenul terorist are un sistem de cauze
și determinări care vin, toate, din realitățile dramatice ale acestei lumi.
Terorismul se prezintă ca un fenomen extrem de complex, constând din
manifestarea spectaculoasă a violenței, cu scopul de a atrage atenția, a înspăimânta,
a chinui și a impune un anumit tip de comportament, uneori, pur și simplu pentru a
teroriza, printr-o gamă foarte diversificată de acțiuni-limită, în care omul este deopotrivă
armă și victimă, călău și condamnat. Amenințările și riscurile de natură teroristă nu au
limite. „Arma“ principală a terorismului este omul, în speță, omul disperat sau omul
manipulat, adică adus în stare de disperare sau de răzbunare, dar și omul „demiurg“,
omul pedepsitor, omul-călău, care se consideră destinat și predestinat a îndeplini o
misiune supremă, a se sacrifica sau a sacrifica pe oricine pentru a duce la bun sfârșit o
sarcină ce vine dintr-un spațiu considerat a fi sacru, dintr-o lume care-l domină și
care are menirea de a o distruge cât mai repede și cât mai violent pe cea reală și,
evident, de a o înlocui1. Iar acest lucru este posibil mai ales în acele zone unde
există, de secole, limite greu de trecut, limitări acceptate sau impuse și falii.
Caracteristicile principale ale terorismului de falie2 nu diferă esențialmente de cele

1 Centrul de Studii Strategice de Securitate, Terorismul. Dimensiune geopolitică și geostrategică. Războiul
terorist, războiul împotriva terorismului, Editura AISM, București, 2004, p. 18.
2 Terorismul de falie se prezintă, pe de o parte, ca fiind generat de zonele de falii, de rupturi categorice
între interese și culturi (existente în mod real, produse sau induse), efectele lui manifestându-se însă pe
toate continentele și în toate zonele, și, pe de altă parte, ca terorism specific acestor zone, provenind
din ele și având efecte și dincolo de aceste zone, în lumea civilizată.
www.geopolitic.ro

7 ale terorismului tradițional, din toate timpurile, dar sunt mult mai acute și mai presante.
Ele rezultă din efectul de falie și se manifestă prin strategii și tactici din sfera asimetriei
ingenioase, violente, crude, răzbunătoare, surprinzătoare și reci. Este posibil ca terorismul
de falie, prin extensie, să afecteze, prin zona nistreană și prin cea a Mării Negre, și România.
În zonele de interes ale NATO și, implicit, ale României, terorismul se prezintă
ca o amenințare asimetrică neclară și continuă. Zonele generatoare de terorism
sunt considerate, în general, cele influențate de fundamentalismul islamic, separatiști și
traficanți. Acestea se află nu numai pe coridorul islamic, ci și pe teritoriile care fac
parte din arealul NATO sau în imediata vecinătate a acestora.
Între principalele caracteristici ale acestor acțiuni (atacuri, contraatacuri și reacții)
se situează și următoarele: acțiunile teroriste din zona de interes a NATO și a României
nu vizează, în mod nemijlocit, Alianța sau România, ci acele nuclee sau locuri în care
se manifestă atitudini defavorabile fundamentalismului islamic și anumitor interese ale
grupărilor agresive; reprezintă atacuri în sprijinul terorismului palestinian, kurd sau
antiamerican; vizează, direct sau indirect, țările coaliției antiteroriste și pe cele care
au forțe militare în Irak, în Afghanistan sau în Bosnia; sunt orientate împotriva acelor
țări sau zone de interes ale țărilor care au, pe teritoriul lor, baze militare americane sau
alte structuri de luptă împotriva terorismului; rețelele, organizațiile și grupurile teroriste
nu doresc să provoace acțiuni NATO și nici ale UE împotriva lor; sunt acțiuni
punctiforme, cu obiective precise, desfășurate în spațiile și zonele vulnerabile.
Este posibil ca implicarea României în materializarea strategiei europene de
construire a unui coridor de securitate european și de securizare a frontierelor est-
europene să fie vizată de unele atacuri teroriste din zona nistreană, din cea a
traficanților sau chiar din falia strategică islamică. Răpirea și apoi eliberarea celor trei
jurnaliști români în Irak nu se înscrie în acest context, dar poate constitui un avertisment.
ACȚIUNI TERORISTE ÎN SISTEM ȘI ÎN REȚEA
Atât acțiunile teroriste de sistem, cât și cele de rețea sunt posibile și în zonele de
interes pentru NATO, pentru Uniunea Europeană și, în consecință, și pentru România.
Acțiunile (reacțiile) teroriste de sistem (de proces) își au ca suporturi reconfigurarea
și reidentificarea sistemelor (proceselor) politice, ideologice, economice, sociale,
informaționale și militare, în spațiul eurasiatic, după spargerea bipolarității. Din competiția
pentru putere, pentru influență, pentru resurse și, evident, pentru o cât mai bună
siguranță, declanșată atunci, s-a instalat o stare de haos din care încă nu s-a ieșit.
În aceste condiții, s-au dezvoltat, îndeosebi în Asia Centrală, în Caucaz, în zona
transnistreană, în cea vest-balcanică și în cea a coridorului islamic, relațiile mafiote,
economia subterană, crima și traficul de droguri, de ființe umane, migrația și bătălia
pentru noi frontiere, care sunt generatoare de terorism criminal și identitar.
În aceste condiții, specificul principalelor acțiuni și reacții teroriste în sistem sau
în rețea care pot afecta Alianța Nord-Atlanică și România s-ar putea referi la: intensificarea
acțiunilor teroriste cu profil identitar împotriva autorității ruse în Caucazul de Nord și
în Asia Centrală; recrudescența terorismului etnic și identitar și chiar a ostilităților tip
gherilă în Nagorno-Karabah, în Cecenia, în Osetia de Nord, în Ingușeția și în alte spații
caucaziene; acțiuni ale mafiei internaționale (îndeosebi rusești) în zona Caucazului,
pentru crearea unei stări de haos în exploatarea și transportul petrolului caspic; acțiuni
teroriste ale separatiștilor de la Tiraspol pentru menținerea unei stări de tensiune în
zonă, care să asigure un minim de condiții de exercitare și menținere a influenței rusești
în acest spațiu; acțiuni de destabilizare (și prin terorism) încurajate sau întreținute de
diferite cercuri de interese politice și economice care urmăresc realizarea unor obiective
punctuale care țin de câștiguri imense; acțiuni teroriste ale rețelelor de traficanți sau în
www.geopolitic.ro

8 sprijinul acestor rețele; acțiuni teroriste care pot avea ca obiectiv descurajarea
procesului de extindere a NATO și UE; acțiuni ale unor cercuri care au tot interesul
să provoace situații ce pot să influențeze parteneriatele NATO-Rusia și NATO-
Ucraina și să diminueze rolul României, ca factor de stabilitate; acțiuni teroriste
subversive sau în ciberspațiu prin care să se mențină și să se întrețină, în acest
spațiu, o zonă de ruptură, de falie strategică între Est și Vest, între Nord și Sud.
Asemenea acțiuni există și pe teritoriul României, îndeosebi sub forma unor
operațiuni comerciale ilegale, a unor contrabande cu diverse produse și unor evaziuni
fiscale. Poliția Română a identificat membrii ai unor organizații teroriste palestiniene, ai
unor organizații fundamentaliste islamice și ai unor organizații etnice separatiste. Sunt,
de asemenea, prezente pe teritoriul României sisteme și rețele ale traficului de droguri,
de armament și muniție, de explozivi, de monede false, de persoane etc. Acțiuni de
acest fel au derulat organizațiile kurde, Hezbollahul, dar și alte organizații și rețele. Unele
dintre fondurile obținute sunt scoase din țară, altele sunt folosite pentru întreținerea
și crearea unor structuri care să faciliteze și să susțină terorismul din această zonă,
îndeosebi în spațiul CSI, dar și în falia balcanică și în cea a Mării Negre. Unii dintre
reprezentanți mafiei sau ai unor rețele teroriste și-au creat în România acoperiri
comerciale legale, sub paravanul cărora se acționează, deocamdată, pentru obținerea
de fonduri, atât prin mijloace legale, cât și ilegale, economia subterană fiind evaluată,
în țara noastră, ca reprezentând în jur de 40 % din PIB.
ACȚIUNI TERORISTE ÎN MOZAIC
Există o mulțime de tipuri de acțiuni și reacții teroriste. Unele se desfășoară
la lumina zilei, cum ar fi răpirea de persoane, deturnarea de avioane, atacul cu bombă,
atacurile sinucigașe, distrugerea unor infrastructuri etc. Altele – și acestea par a fi
cele mai subtile și cele mai periculoase – nu sunt percepute imediat, întrucât nu vizează
neapărat distrugerea fizică a unui obiectiv, ci au alte scopuri, mult mai mari și mai
perverse. Aceste tipuri de acțiuni – care se desfășoară totdeauna în mozaic și în sistem
aleator – vizează crearea, menținerea, întreținerea și amplificarea, pe întreaga planetă,
a unui sentiment de frică, spaimă, neliniște și nesiguranță. Pentru aceasta, este nevoie,
pe de o parte, de atacuri teroriste extrem de sângeroase, cum au fost cele din Statele
Unite, de la 11 septembrie 2001 și cele de la Madrid de la 11 martie 2004 și, pe de
altă parte, de unele „acțiuni teroriste de întreținere“, care se desfășoară de regulă
în țările pe care terorismul le consideră ostile. Acțiunile teroriste locale nu fac parte
din acest sistem dar pot fi folosite pentru realizarea scopurilor și obiectivelor de înfricoșare
și panicare a comunităților umane, instituțiilor și sistemelor de protecție și pază.
Acțiunile în mozaic creează premise pentru realizarea surprinderii strategice.
EVALUARE ȘI PROGNOZARE
Evaluarea terorismului este o activitate complexă și destul de dificilă, dar nu
imposibilă. Deja există modalități de monitorizare și analiză a organizațiilor, rețelelor
acțiunilor teroriste și de evaluare a capacității, modului de operare și efectelor. Cum
este și firesc, în evaluarea terorismului se folosesc indicatori de sistem, de stare și
de dinamică, prin care poate fi monitorizat și evaluat acest fenomen.
Printre principalii indicatorii de sistem și de stare a sistemului ar putea fi considerați
și următorii: numărul rețelelor, organizațiilor și grupărilor teroriste; eventualele structuri și
distribuții ale acestor rețele, nodurile de rețea și alte elemente constitutive; locațiile
organizațiilor și grupurilor teroriste; numărul membrilor permanenți și al membrilor
temporari; distribuția geografică a acestora; profilul acestora; relațiile între ele,
intercondiționările în ceea ce privește structurile și locațiile; infrastructuri ale rețelelor,
organizațiilor și grupurilor teroriste; state, organizații și alte structuri care generează sau
www.geopolitic.ro

9 susțin rețelele și organizațiile teroriste; sisteme de pregătire a teroriștilor și locațiile acestora.
Indicatorii de dinamică se referă la consistența, frecvența, intensitatea și efectele
acțiunilor teroriste. Ele sunt numeroase, imprevizibile, de aceea, greu de inventariat și de
evaluat. Cei mai importanți indicatori de dinamică ar putea fi: tipurile de acțiuni, amploarea,
aria, efectele și frecvența acțiunilor teroriste, repartizate pe organizații, rețele și zone
geografice. În funcție de acestea, se pot desprinde anumite concluzii și anumite tendințe,
care evaluate în mod corespunzător, pot ajuta la stabilirea unor strategii și tactici
antiteroriste și contrateroriste.
Metodele posibile de prognozare a fenomenului terorist trebuie să se bazeze pe un
sistem de indicatori și de analiză a acestora, în primul rând, pentru stabilirea unor etaloane
și, apoi, pentru încercarea de a prevedea unele elemente cu privire la acțiunile teroriste
(locațiile aproximative, tipurile de atacuri, rețelele, organizațiile sau grupurile care le-ar putea
efectua, motivația etc.). Cele mai utile metode ar putea fi: metoda comparației, metoda
contrastelor, metoda evaluărilor succesive, metoda inductivă și metoda analizei prin
contiguitate.
POLITICI ȘI STRATEGII DIRECTE ȘI INDIRECTE
Strategiile de combatere a fenomenului terorist pun și trebuie să pună în operă
numeroasele decizii politice luate în acest sens. Practic, după atacurile de la 11 septembrie
2001, nu există stat important, organizație internațională, alianță sau coaliție care să nu
fi abordat, într-o formă sau alta, problema combaterii terorismului. Uniunea Europeană
promovează un sistem multilateral eficace, bazat pe Carta Națiunilor Unite. O ordine
internațională fundamentată pe state democratice, bine guvernate, constituie garanția
cea mai bună de securitate. Cu alte cuvinte, acest concept cere un sistem de strategii
directe și indirecte prin care, realizându-se dezideratele politice ale unor guvernări
democratice și ale unei politici internaționale bazată pe Carta ONU, se înfăptuiește, în
mod indirect și o reducere la maximum a faliilor și zonelor care generează terorism.
Consiliul de Securitate al ONU a adoptat, la 8 octombrie 2004, o rezoluție – 1566
– de luptă împotriva terorismului1. Nu este singura. Ea urmează rezoluției 1267, din
15 octombrie 1999, rezoluției 1373 din 28 septembrie 2001, rezoluției 1540 din 28
aprilie 2004 și altora. Consiliul de Securitate reafirmă că terorismul, sub toate formele și
manifestările, constituie una dintre cele mai grave amenințări contra păcii și securității
internaționale . El afectează dezvoltarea economică și socială a tuturor statelor, precum
și stabilitatea și prosperitatea mondială.
Cele 12 puncte ale Rezoluției 1566 din 8 octombrie 2004 condamnă cu cea
mai mare energie orice acte de terorism, cheamă toate statele să coopereze în lupta
împotriva terorismului, să adopte, prin consens, proiectul Convenției generale asupra
terorismului internațional și proiectul Convenției internaționale pentru combaterea
actelor terorismului nuclear , în virtutea obligațiilor ce le revin prin dreptul internațional,
amintind că nu există nici o circumstanță care să justifice adăpostirea sau finanțarea
actelor de terorism. Se cere, de asemenea, organizațiilor internaționale, regionale și
sub-regionale să conlucreze pentru combaterea acestui flagel, consolidând cooperarea
cu ONU și îndeosebi cu Comitetul împotriva terorismului . Rezoluția fixează o mulțime
de sarcini pentru acest comitet, îndeosebi în ceea ce privește concertarea eforturilor
tuturor statelor, organizațiilor și organismelor internaționale în aplicarea rezoluției 1373
din 2001 referitoare la tăierea căilor de finanțare a terorismului.
În acest sens, s-a hotărât crearea unor grupuri de lucru, compuse din membrii
Consiliului, care să examineze modul în care se îndeplinesc măsurile luate împotriva

1 http://www.diplomatie.gouv.fr/actu/bulletin.asp?liste=20041012.
www.geopolitic.ro

10 rețelei Al-Qaida și altor organizații și rețele teroriste.
De problematica terorismului se preocupă și țările care fac parte din Comunitatea
Statelor Independente. Pe 24 ianuarie 2005, la Moscova, a fost adoptat un plan de acțiune
și de luptă împotriva terorismului pentru anul în curs. El este o continuare a unei cooperări
de câțiva ani în acest domeniu între țările care alcătuiesc CSI. În cadrul operației preventive
„Typon“, spre exemplu, a fost arestat unul dintre liderii organizației extremiste internaționale
Hizb-ut-Tahrir, împotriva căruia fusese emis un mandat de arestare de către organele
judiciare din Uzbekistan. În 2004, Ministerul de Interne al Rusiei căuta peste o sută de
teroriști care acționau în Caucazul de Nord. Au fost declanșate, în cadrul CSI, operațiile
„Nomazii“, „Căutarea“ și „Lanțul“, operații care se desfășoară cu regularitate la frontierele
Rusiei, Ucrainei și Republicii Belarus. Rusia dispune de un Fond Federal Integrat de
Informații , care conține date privind terorismul și criminalitatea, la care au acces și alte țări
din CSI. Numai banca de date a unui singur birou dispune de peste 2.500 de dosare
asupra persoanelor, grupurilor și organizațiilor care desfășoară activități teroriste. Acest
plan, în virtutea experienței anterioare, are ca prioritate cooperarea dintre statele CSI în
distrugerea filierelor de finanțare a teroriștilor. Operațiile speciale desfășurate de Rusia
împreună cu Kazahstanul au dus la distrugerea unui grup criminal din Daghestan care
alimenta cu fonduri rețelele teroriste din Caucazul de Nord pentru a-și procura armamentul
și munițiile necesare.
După aprecierile experților organelor judiciare ruse, o mare parte din resursele
financiare destinate finanțării organizațiilor teroriste sunt asigurate de activitatea grupurilor
criminale etnice, iar cea mai mare parte a veniturilor criminale provin din traficul de
stupefiante. Rusia este foarte interesată de o bună cooperare cu țările CSI în acest
domeniu, întrucât unele dintre grupurile teroriste care acționează în această țară se
infiltrează printre refugiați și muncitori sezonieri. Măsurile luate de Serviciul federal rus al
migrațiilor au permis arestarea a 314 criminali împotriva cărora fuseseră emise mandate de
arestare.
China a declarat, la rândul ei, că susține, ca și în trecut, lupta împotriva terorismului
de orice fel1, întrucât ea însăși se consideră a fi victimă a terorismului. Ea acționează, după
declarațiile oficialităților de la Beijing, împreună cu comunitatea internațională, împotriva
rețelelor și organizațiilor teroriste.
La 1 ianuarie 2005, în Germania, a intrat în vigoare o nouă lege asupra imigrării,
care are în vedere realitățile concrete privind existența pe teritoriul german a unor posibile
puncte sau filiere (noduri de rețea) ale unor rețele teroriste. Pe baza acestei legi, landurile
pregătesc deja, așa cum afirmă săptămânalul „Der Spiegel“, expulzarea a sute de islamiști,
considerați periculoși. În Germania, numărul islamiștilor predispuși la acte violente este în
jur de 300. De acest lucru se ocupă Curtea Federală Administrativă. Este, de asemenea,
facilitată, prin noua lege, expulzarea conducătorilor organizațiilor interzise, a simpatizanților
terorismului și a „predicatorilor de ură“2.
Deciziile și acțiunile acestea sunt foarte importante, dar ele se cer aplicate și, deci,
concretizate în acțiuni coerente și eficace împotriva rețelelor și organizațiilor teroriste. De
acest lucru se ocupă strategia. De aceea, strategiile de combatere a terorismului (care
pun în aplicare decizii politice corespunzătoare) trebuie să definească clar forțele,
mijloacele, sistemele de pregătire și de acțiune pentru combaterea terorismului de orice
fel. Ele pot fi strategii directe, prin care se fixează forțele, mijloacele și modalitățile de
lovire directă a bazelor și rețelelor teroriste, așa cum s-au petrecut lucrurile în Afghanistan,
sau indirecte, prin care se vizează lichidarea surselor și resurselor materiale și financiare

1 http://by3fd.bay3.hotmail.msn.com/cgi-bin/getmsg?
2 http://www.lalibre.be/article.phtml?id=10&subid=91&art_id=202806, Vers l'expulsion d'islamistes.
www.geopolitic.ro

11 ale terorismului, eradicarea cauzelor și situațiilor care generează terorism.
OPERAȚII ÎMPOTRIVA TERORISMULUI
Armatele împreună cu alte forțe participante la războiul împotriva terorismului
desfășoară operații împotriva terorismului. Aceste operații sunt de un tip special și nu se
aseamănă decât în mică măsură cu operațiile ofensive sau de apărare din războiul obișnuit
și nici măcar cu operațiile speciale. Operațiile speciale împotriva terorismului se cer
concepute în așa fel încât să răspundă prompt exigențelor noului tip de confruntare. Ele pot
avea nivel strategic sau operativ și pot fi desfășurate de structuri militare aliate, de coaliții
sau de grupări de forțe naționale. De asemenea, ele pot fi operații militare, operații militaro-
civile, internaționale, regionale sau naționale. Ele pot preceda un război de tip clasic, se pot
desfășura concomitent cu unele operații militare din teatre sau în situații post conflictuale.
Fiind vorba de acțiuni împotriva terorismului, astfel de operații se pot desfășura oricând.
Totuși, ele sunt momente distincte în cadrul războiului împotriva terorismului și se
caracterizează prin: amploare variabilă; mare intensitate sau intensitate adecvată; caracter
interarme și intercategorii de forțe armate; caracter antiterorist, contraterorist,
antiinfracțional, împotriva crimei organizate, rețelelor mafiote și traficante; caracter militar
sau militar-civil; arie teritorială foarte mare; diversitate de acțiuni.
Forțele care participă la operațiile împotriva terorismului sunt sau ar putea fi
următoarele: structuri de informații; armata; jandarmeria; poliția; forțele speciale, structuri
militare speciale de protecție și pază; alte structuri de forță (brigăzi și detașamente
antiteroriste, structuri de protecție, de pază și ordine etc.); instituții private și ONG-uri etc.
Aceste structuri pot primi misiuni diferite, potrivit unor planuri dinainte stabilite și
situațiilor concrete. Oricum, strategiile de combatere a terorismului trebuie să fie flexibile și
ușor adaptabile situațiilor concrete. Cele mai dificile misiuni revin structurilor de informații.
Ele au obligația să țină mereu sub supraveghere fenomenul terorist și să ofere suficiente
date decidenților politici și celor militari pentru a fi în măsură să ia cele mai corecte hotărâri.
Armatele nu sunt forțe destinate războiului împotriva terorismului. Menirea lor este cu totul
alta. Dar ele nu pot să nu fie întrebuințate în acest tip de război. Totuși, în afara forțelor
speciale și a senzorilor de informație, în momentul de față, cele mai multe dintre ele nu au
structuri capabile să acționeze simetric cu rețelele și grupările teroriste. Rămâne de văzut
dacă, în viitor, își vor crea astfel de structuri speciale, implicându-se total în combaterea
terorismului, sau vor acționa potrivit specificului lor.
Armatele pot participa la operațiile speciale împotriva terorismului în calitate de forțe
principale (care organizează și conduc astfel de operații) sau în calitate de forțe de izbire,
de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor și rețelelor teroriste.
Această dublă ipostază presupune:
În calitate de forțe principale care organizează, conduc și desfășoară operații de
acest tip, în opinia noastră, armatele pot îndeplini, potrivit obiectivelor și scopurilor fixate de
decidentul politic, următoarele misiuni: detectarea, prin grila senzorilor de informație și prin
forțele speciale, a centrelor și bazelor de antrenament ale organizațiilor și rețelelor teroriste;
lovirea, prin mijloace militare, îndeosebi cu aviația și forțele speciale, a centrelor vitale, a
bazelor de antrenament, a depozitelor și infrastructurilor teroriste din zonele de falie și de
oriunde s-ar afla ele, pe măsură ce acestea sunt descoperite și identificate și se
obține acceptul țării sau țărilor în care se află acestea1, de cele mai multe ori în
cooperare cu forțele armate ale țărilor respective; declanșarea războiului (luptei

1 Dacă nu se obține acest accept, rezultă că țările respective adăpostesc și susțin rețele teroriste și, în logica unora
dintre țările care fac parte din coaliția împotriva terorismului, pot fi considerate ca inamice și atacate prin mijloace
militare (Afghanistan, Irak), întrucât, la ora actuală, există un război terorist și un război împotriva terorismului.
www.geopolitic.ro

12 armate) împotriva țărilor și regimurilor politice care practică, adăpostesc, finanțează și
susțin acțiunile teroriste; participarea la operații de căutare și distrugere a rețelelor și
bazelor teroriste din zonele de falie; desfășurarea unor operații speciale împotriva
terorismului.
În calitate de forțe de izbire, de distrugere a centrelor de greutate ale structurilor și
rețelelor teroriste , armatele au posibilitatea să lovească centrele de greutate (vitale) ale
rețelelor și organizațiilor teroriste și să participe, cu forțe speciale, la căutarea și
distrugerea grupurilor, organizațiilor, grupărilor și rețelelor teroriste.
CONCLUZII
1. Amenințările teroriste sunt de mare actualitate. În următorul deceniu, ele nu vor
dispărea, ci, dimpotrivă, este posibil să se diversifice și chiar să se amplifice. Atacurile teroriste
sunt și vor fi și în continuare atipice, lipsite de orice moralitate și în afara oricăror reguli ale
păcii și războiului. Ele vor viza tot ceea ce este vulnerabil – state, guverne, instituții publice,
organizații internaționale, aglomerări urbane și locuri publice, infrastructuri, rețele de
comunicații, rețele Internet și, mai ales, oameni, inclusiv bătrâni și copii, întrucât unul dintre
obiectivele cele mai importante ale terorismului este să creeze oroare, indignare, dezgust,
panică, nesiguranță și frică.
2. Cu cât civilizația progresează, cu atât terorismul devine mai abject și mai
înfricoșător. Terorismul se prezintă ca o patologie gravă, ca o boală cronică a omenirii, care
se accentuează și se complică din ce în ce mai mult. De aceea, lupta împotriva lui nu este și
nu poate fi ușoară. Și aceasta nu neapărat pentru că teroriștii ar fi foarte puternici, ci pentru că
ei nu se înscriu într-o logică normală și într-o filozofie a rațiunii. Combaterea terorismului nu
poate ieși însă din legile și obiceiurile războiului și ale luptei armate și, de aceea, dificultățile
unei astfel de confruntări vor fi totdeauna foarte mari.
3. Terorismul constituie o amenințare din ce în ce mai pronunțată la adresa păcii și
securității, a ființei umane, a valorilor și a civilizației. Această amenințare este direct
proporțională cu vulnerabilitățile societății moderne și evoluează pe măsură ce faliile se
adâncesc, conflictele se amplifică și crizele se înmulțesc.
4. România este supusă amenințărilor de tip terorist din cel puțin trei perspective: ca
membră a Alianței Nord-Atlantice și viitoare componentă a Uniunii Europene, deci ca parte a
civilizației de tip occidental împotriva căreia sunt orientate o parte dintre atacurile teroriste și
îndeosebi cele ale fundamentalismului islamic; ca țară situată în vecinătatea faliei strategice
musulmane, în zona Mării Negre și în cea a Balcanilor, nu departe de zona caucaziană și de
cea a Orientului Apropiat; ca participantă directă la războiul declanșat împotriva terorismului,
în cadrul coaliției antiteroriste, conduse de Statele Unite.
5. Se cer identificate, analizate și evaluate toate realitățile și posibilitățile apariției,
întreținerii și dezvoltării unor rețele, noduri de rețea, elemente de infrastructură, premise ale
unor acțiuni sau oricare alte surse de generare, susținere, finanțare sau protecție a
terorismului, sub toate formele sale, inclusiv a celor CBRN.
6. Perspectiva evoluției fenomenului terorist în spațiul de interes pentru România
trebuie să facă obiectul unor evaluări strategice pe măsură, cu implicații în constituirea și
modernizarea forței și în colaborarea dintre toate structurile, în consonanță cu cele ale Alianței
Nord-Atlantice și cu cele ale Uniunii Europene, astfel încât să fie găsite și aplicate la timp cele
mai potrivite formule pentru descoperirea și combaterea rețelelor teroriste și prevenirea unor
atacuri din partea acestora.
www.geopolitic.ro

13 FIZIONOMIA SCHIMBĂRII ÎN GEOPOLITICĂ
ORDINEA MONDIALĂ ȘI SCHIMBAREA
Vasile MARIN
Abstract: Change issues have been the concern of a great number of researchers and specialists,
inclusive of those belonging to the area of geo-politics, due to the fact that it represents the source of
progress in all respects deriving from it. This is the perspective from which the present study approaches
change. In geo-politics, this phenomenon is particularly significant as it is related to the concept of
power distributed space wise. In other words, geo-political change represents the denial of power
balance in favor of a different one, respectively, a replacement of a world orders by a different one.
This represents a perpetual ongoing of change dialectics in geo-politics with outstanding consequences
in humankind evolution. The management of geopolitical change plays a critical role in protecting the
world from convulsions and co-lateral damage.
1. SCHIMBAREA – CONSIDERAȚII GENERALE
Schimbarea este un proces prin care socialul și naturalul își infirmă permanent
prezentul. Aceasta este o cerință de bază a evoluției, respectiv a progresului. Ca
urmare, schimbarea este un proces omniprezent, cu caracter spațial și temporal. În
domeniul socialului schimbarea îmbracă un dublu aspect: de proces premeditat,
proiectat și dar și de proces inerent, aleator, izvorât din esența fenomenelor. În același
timp, schimbarea ca fenomen social nu este dorită de toți cei implicați sau afectați
de ea. Din această perspectivă, schimbarea este dificilă, indiferent de domeniul în
care se manifestă sau de gradul său de extindere. În acest sens Niccolo Machiavelli
(1469-1527) spunea că „Schimbarea nu are adepți”. Fostul președinte american
Woodrow Wilson (1856-1924) spunea, și el, ceva asemănător: „Dacă vrei să-ți faci
dușmani, încearcă să schimbi ceva!”
Liderul comunist chinez Mao-Tze-dun (1893-1976) aprecia că „Revoluția nu-i
o petrecere cu lăutari”. De altfel, în domeniul managerial este vehiculată afirmația:
„Este mai ușor să schimbi oameni decât să-i schimbi pe oameni”. Unii oameni nu
se opun atât de mult schimbării, ci mai degrabă sunt puși în dificultate de ea. John
Maynard Keynes (1883-1946), aprecia în acest sens următoarele: „Cea mai mare
dificultate din lume nu este să-i faci pe oameni să accepte ideile noi, ci să-i faci să
le uite pe cele vechi”.
Pentru că vechile idei dispar greu, este important ca orice efort de schimbare
să se producă atât în plan cognitiv cât și în cel afectiv. Cu alte cuvinte, oamenii trebuie
să vadă avantajele schimbării și să le și aprecieze.
Orice schimbare presupune o procesualitate fundamentată pe un set de
componente, astfel: preocuparea, confruntarea, clarificarea, cristalizarea și schimbarea
propriu-zisă. Preocuparea pentru schimbare creează emoții deosebite în perioada
imediat premergătoare fenomenului. Acestea au un caracter preponderent negativ,
obligând pe individ să conștientizeze consecințele schimbării. Confruntarea exprimă
elementul ce declanșează procesul de schimbare, prin contradicțiile ce se produc
la nivelul mentalului individual. Confruntarea conduce la canalizarea energiei nervoase
către acceptarea schimbării ca atare. Clarificarea se evidențiază printr-o declarație
publică de intenție, dezvăluindu-se astfel opțiunea individului.
Declarația în cauză are un dublu rol, pentru că influențează atât individul cât
www.geopolitic.ro

14 și anturajul său. Cristalizarea opiniei limpezește ideile și conduce la formularea
planurilor de perspectivă. În fine, schimbarea propriu-zisă asigură internalizarea
noii mentalități. Schimbarea nu reprezintă un proces care se produce de la sine, ci
este consecința unei perturbații sau tendințe de blocare a funcționalității unui sistem
sau a unui echilibru ajuns într-un stadiu precar. Din perspectiva sistemului care
receptează schimbarea, acesta parcurge o serie de stări conexate în următoarea
succesiune: șocul, refuzul acceptării, renunțarea la vechi, acceptarea noului.
Șocul reprezintă o stare de „blocaj” a sistemului, produsă ca urmare a declanșării
procesului de schimbare.
Refuzul acceptării exprimă tendința de remanență în trecut a sistemului, în
pofida sensului de evoluție a evenimentelor. Prin urmare, răspunsul acestuia este mai
degrabă reactiv decât proactiv. Renunțarea la vechi este o ecuație cu multe necunoscute
la rezolvarea căreia puțini se angajează. Din această cauză pasul este angajat cu
maximă prudență.
Acceptarea noului reprezintă momentul în care vechiul echilibru este rupt, acțiunea
fiind canalizată către instituirea noii situații solicitată de schimbare. Din cele prezentate
rezultă, în mod evident, că procesul schimbării este extrem de complex, solicitând
o gestionare atentă și competentă. Din această perspectivă gestionarea schimbării
presupune un algoritm ce cuprinde următorii pași:
– crearea unei mentalități favorabile schimbării;
– stimularea modificărilor de comportament favorabile schimbării;
– crearea de atitudini, competențe și practici în consens cu schimbările propuse;
– intensificarea eforturilor pentru creșterea performanțelor structurilor ce
suportă schimbarea.
2. DIMENSIUNILE TEORETICE ȘI MODELAREA SCHIMBĂRII
Definirea schimbării reprezintă o problemă dificilă deoarece majoritatea
teoreticienilor leagă conținutul acesteia de anumite forme de organizare socială.
Din această perspectivă schimbarea este conexată de teoriile privind raportul
organizațiilor cu mediul lor de referință, natura strategiilor, modul de abordare a
acțiunii și deciziei umane ș.a.
Astfel, în ecuația acestei interacțiuni sunt introduși factorii de raționalitate
decizională, cei legați de ecologia populației, de existența și calitatea resurselor etc.
În lucrarea „Trecerea la o nouă calitate prin conducerea științifică a schimbărilor”,
specialiștii români C. Florescu și N. Popescu definesc schimbarea ca reprezentând
„înlocuirea, modificarea, transformarea sau prefacerea în formă și/sau conținut a
unui obiect, produs, lucrare, serviciu, activitate sau proces”.
În cadrul studiilor întreprinse, teoreticianul american John Naisbitt, apreciază
că schimbările cu mari implicații în evoluția sistemelor sociale de dimensiuni mari,
ar putea fi următoarele:
– trecerea de la o societate industrială la o societate informațională;
– trecerea la utilizarea personalizată a tehnologiei de vârf;
– trecerea de la o economie națională la o economie regională, respectiv
mondială cu un puternic caracter de interdependență;
– trecerea de la previziunile manageriale pe termen scurt la previziuni pe termen lung;
– trecerea de la o ierarhie organizațională la o rețea de muncă bazată pe partajarea
ideilor, informațiilor, resurselor.
Aceste schimbări cu implicații majore la nivel social, sunt declanșate de un
complex etiologic care include, printre alții, următorii factori:
– evoluția în domeniul tehnologiilor;
– explozia cunoștințelor;
– perimarea rapidă a produselor;
– condițiile de muncă;
– schimbările privind natura forței de muncă etc.
www.geopolitic.ro

15 Schimbarea este un proces complex ce trebuie abordat prin efectele sale
asupra omului și societății. Din această perspectivă descrierea ei se face în
conexiune cu dezvoltarea de ansamblu a societății sau particulară a unei organizații
și cu teoriile legate de aceasta. În virtutea afirmației respective, schimbarea suportă
implicațiile dezvoltării, care are ca trăsături de bază următoarele:
– se planifică, de regulă, pe termen lung;
– este orientată spre obiective concrete;
– reflectă o abordare sistemică;
– presupune schimbare continuă și diversă ș.a.
Având în vedere aceste aspecte, pot fi abordate o serie de teorii legate de
procesualitatea schimbării, care structurează principalele idei conexe intimității
fenomenului, astfel:
– teorii interpretativ-simbolice potrivit cărora construcția socială reprezintă un
proces dinamic, aflat într-o permanentă stare de schimbare. Schimbarea
este rezultatul interacțiunii forțelor interne și externe ale structurilor sociale,
ce are ca obiectiv configurarea procesului dezvoltării;
– deconstructivismul (postmodernismul) aduce în prim-plan abordarea critică
a procesului schimbării, a bazelor valorico-normative ale acesteia, promovând
cerința unor viziuni alternative în promovarea schimbării. Deconstructivismul
evidențiază rolul relațiilor sociale în procesul schimbării. Schimbarea, potrivit
lui Henry Stanley Deetz, este rezultatul și a unor acțiuni „imorale”, determinate
de relațiile inegale de putere1. Deconstrucția generată de procesele de
schimbare este urmată de reconstrucție, care reprezintă un amplu proces de
reconsiderare a valorilor morale dar și de ordin sinergic și teleologic. Potrivit
teoreticianului american Karl Weick, schimbarea generează noi oportunități
forțelor libertății, creativității și posibilității, subminându-le pe cele de dominare,
constrângere și control, specifice, de regulă, echilibrului.2 Puterea, după K.
Weick, este inerentă societății, dar ea trebuie, mereu, reconstruită pe baze
democrate. Prin urmare, „puterea nu constă, în primul rând, în menținerea
și reproducerea relațiilor economice, ci, în ea însăși – și mai presus de orice
– ea reprezintă un raport de forță”3. Astfel se consideră că relațiile de forță
stau la baza proceselor de schimbare. Prin urmare, cei ce generează schimbarea
sunt, ceea ce se cheamă „operatorii de dominație”, care orientează schimbarea
spre obiective avantajoase lor. De altfel, Michel Foucault evidențiază „felul
în care diferiții operatori de dominație se sprijină unii pe alții, trimit unii la
alții, în unele cazuri se întăresc reciproc și converg, iar în altele se neagă și
tind să se anuleze”4. Discursul teoriilor schimbării are un caracter istoric și
politic, în sensul că se bazează pe raportul de forță ce „emite pretenția de
adevăr și de drept”5.
Dintre teoriile ce descriu procesualitatea schimbării și oferă anumite modalități de
coordonare a acesteia, sunt de menționat: modelul lui Lewin, marele model pe trei
dimensiuni, modelul lui Nadler și Tushman, teoria lui Gagliardi – Schein, modelul Leavit ș.a.
Modelul lui Kurt Lewin prezintă o teorie a schimbării sociale care definește
instituțiile sociale ca un echilibru între forțele care promovează sau resping schimbarea.
Stabilitatea apare astfel ca un echilibru între aceste forțe opuse, iar schimbarea
reprezintă o tranziție de la o instabilitate ce întrerupe echilibrul la o altă stare de
echilibru. (Fig.nr.1)

1 H. Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization, State University of New York Press, New York, 1992.
2 Karl Weick, The Social-psichology of Organization, Mass Adison Wesley, Boston, 1969.
3 Micheal Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Editura Univers, București, 2000.
4 Ibidem.
5 Ibidem.
www.geopolitic.ro

16 Stabilitate Schimbare Stabilitate Prin urmare, potrivit lui Lewin, schimbarea este un proces complex ce presupune
trecerea de la o stare de echilibru la alta printr-o destructurare și o restructurare.
Fig.nr.1 – Modelul lui K. Lewin privind schimbarea
Teoreticienii americani Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack au
abordat critic modelul lui K. Lewin deoarece schimbarea este văzută simplist. Potrivit
modelului lor, pe trei dimensiuni, schimbarea este multidimensională precum și mai
mult sau mai puțin continuă. Aceștia apreciază că „ … stabilitatea apare atunci când
resursele sunt abundente și ușor de obținut, competitorii sunt puțini, iar competiția
este geografic limitată prin protejarea piețelor; tehnologiile sunt standardizate și înțelese,
ambiția individuală sau de grup este limitată (oamenii acceptă ce au), dezastrele
sau căderile de sisteme sunt puține sau acceptate ca fatale, adeziunile sunt clare
și acceptabile pentru deținătorii de interese, iar interesele sunt adecvat orientate”1.
Axat pe modelele evoluționiste „Marele model în trei dimensiuni” explică schimbarea
prin intervenția mai multor agenți, structurați pe trei niveluri: mediul, organizația,
individul. La nivelul mediului acționează macroforțe determinate de presiunile demografice,
organizațional-sistemice, resurselor etc.
La nivel organizațional presiunile vin din partea diverselor cicluri de evoluție
a structurilor micro sau macroorganizaționale, iar la nivel individual cele ce acționează
sunt forțele politice angajate în lupta pentru putere, deținătorii de interese etc.
Modelul lui Nadber și Tushman centrează conținutul schimbării pe scopul și
relațiile acesteia cu mediul extern. Din această perspectivă, Nadler și Tushman au
construit patru tipuri de schimbare: reactivă, anticipatoare, acceleratoare, strategică.
Modelul Gagliardi – Schein se fundamentează pe viziunea asupra culturii organizaționale.
Din perspectiva acestui model sunt promovate trei tipuri de schimbări: schimbarea
aparentă (în cadrul culturii), schimbarea revoluționară și incrementalismul cultural.
Modelul Leavitt prezintă schimbarea ca pe un fenomen planificat rezultat din
interacțiunea a patru elemente: factorul uman, structura, tehnologia, activitățile și
sarcinile propuse.
Din perspectiva celor abordate, rezultă faptul că schimbarea este un proces
complex a cărui gestionare necesită o analiză atentă și o reacție adecvată.
Această gestionare presupune luarea în considerare a nivelurilor de manifestare
a schimbărilor, astfel:
– schimbări în sfera structurii organizaționale;
– schimbări la nivelul politicilor și practicilor operative;
– schimbări la nivelul politicilor de resurse, îndeosebi umane;
– schimbări în evaluarea și perfecționarea performanțelor profesionale;
– schimbări în atitudinile și priceperile manageriale;
– schimbări în comportamentele de grup și individuale ș.a.

1 Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack, The Challenge of Organizational Change, 1992.
www.geopolitic.ro

17 În consens cu aceste niveluri se pot pune în evidență principalele aspecte
manageriale ale gestionării procesului schimbării.
În primul rând trebuie remarcat faptul că din punct de vedere managerial
gestionarea schimbării este arondată managementului strategic. Din această perspectivă,
managementul strategic al schimbării se circumscrie unui algoritm de funcționare
care include următorii pași:
– elaborarea perspectivei de acțiune;
– formularea strategiei schimbării;
– opțiunea strategică;
– evaluarea strategică.
Elaborarea perspectivei de acțiune evidențiază faptul că managementul
schimbării trebuie să abordeze gestionarea procesului schimbării în mod proiectiv,
luând în considerare circumstanțele și contextul declanșării acestuia. În acest sens
contextul devine o construcție socio-culturală operată pe o realitate diversificată și
importantă, diferite pentru fiecare structură în parte. Contextul poate fi operaționalizat
pe următoarele dimensiuni:
– contextul economic de un anumit tip;
– contextul național sau internațional;
– contextul percepției fenomenelor și evenimentelor;
– contextul axiologic ș.a.
Formularea strategiei schimbării reprezintă activitatea prin intermediul căreia
se dimensionează modul de abordare a schimbării. Această activitate cuprinde
intenția strategică și variante strategice de schimbare. Opțiunea strategică este un proces
logico-analitic prin intermediul căreia se determină un anumit mod de abordare a
schimbării.
Rezultatele acestor procese constau în:
– promovarea unor scopuri clare, simple, consistente și pe termen lung;
– înțelegerea profundă și exactă a mediului schimbării;
– evaluarea corectă a resurselor disponibile;
– implementarea efectivă a strategiei schimbării.
3. SCHIMBAREA CA FENOMEN GEOPOLITIC
Cadrul de manifestare al schimbării de natură geopolitică este reprezentat
de mediul geopolitic, concept abordat în mai multe lucrări anterioare. Mediul geopolitic
cuprinde actorii și pivoții geopolitici, relațiile dintre aceștia, fenomenele și evenimentele
geopolitice rezultate în urma interacțiunii dintre ei, situațiile geopolitice etc.
Ca și fenomen geopolitic, mediul geopolitic este multidimensional, el evoluând
într-o permanență continuă pe axa timpului. Fiecărei etape sau subetape istorice îi
corespunde un mediu geopolitic specific, el putând evolua, ca stare dinamică de la
turbulent sau agitat la stabil ori echilibrat. Principalul fenomen ce conduce la această
evoluție dinamică a mediului geopolitic este schimbarea. În geopolitică la fel ca și
în alte domenii ale socialului schimbarea este conexă dezvoltării și implicit progresului.
Desigur că în geopolitică ea capătă nuanțe specifice, adresându-se echilibrului,
simetriei, stabilității. Din această perspectivă, în geopolitică schimbarea capătă
nuanțe de acțiune premeditată, proiectată cu alte cuvinte de intenționalitate. Nu
este mai puțin adevărat că și în acest domeniu întâmplarea, aleatoriul își are rolul
său. Unii specialiști ai domeniului apreciază că în problematica schimbării trebuie
inclusă și criza, ca nivel paroxistic al acesteia. Prin urmare, schimbarea ca fenomen
geopolitic implică o procesualitate ce cuprinde debutul său, evoluția, care poate fi
lentă ori accelerată, criza ca moment de vârf, care uneori poate lipsi, și destinderea
ori atenuarea procesului. Dinamica sistemului geopolitic afectat de schimbare continuă,
însă de pe alt palier. Dacă în alte domenii ale vieții sociale dinamica schimbării
este rapidă și de scurtă durată, putând fi uneori identificată cu fenomenul crizei în
geopolitică aceasta are o evoluție lentă putând dura de la câțiva ani la câțiva zeci
www.geopolitic.ro

18 de ani. Numai dacă abordăm schimbarea din perspectiva primului și al celui de-al
doilea război mondial sau a războiului rece putem remarca cât de lent a evoluat
schimbarea. Primele două evenimente au fost precedate de perioade derulare a
schimbării ce au durat mai bine de douăzeci de ani, în timp ce deznodământul
războiului rece s-a produs după circa cincizeci de ani, timp în care fenomenul schimbării
a evoluat lent, fiind punctat din timp în timp de anumite crize, care uneori i-au accelerat
mișcarea, alteori i-au încetinit-o.
În geopolitică, schimbarea se adresează echilibrului sau balanței de putere,
care configurează o anumită ordine internațională ce se materializează în plan spațial,
care poate fi zonal, regional, continental ori global.
Din această perspectivă ordinea mondială este simultan cauză și efect a
echilibrului de putere dar și implicit a schimbării.
3.1. Echilibrul de putere și problematica schimbării geopolitice
Problematica puterii reprezintă una dintre aspectele esențiale ale domeniului
geopolitic, fiind intim legată de procesul de schimbare geopolitică. Puterea generează,
accelerează și finalizează schimbarea în geopolitică. Dar ce este puterea? Există
în literatura de specialitate o mare varietate de moduri de definire a conceptului de
„putere ” însă, în ciuda eforturilor depuse în acest sens, se apreciază că „ puterea ”
continuă să rămână o noțiune destul de vagă, imprecisă și ambiguă, astfel că mult
timp aceasta a fost folosită cu reținere. În viziunea unor autori, „ puterea ” reprezintă
o relație între două părți, prin care una dintre ele are capacitatea de a o determina
pe cealaltă să se conformeze dorințelor sau intereselor sale. Prin urmare, puterea
este o relație de asimetrie. Din perspectiva societală deci, puterea desemnează
facultatea de a acționa, proprie ființei umane, și într-un sens derivat capacitate unui
individ de a întreprinde acțiuni eficiente. Această accepție largă stă la baza unor
definiții, cum este cea a lui B. Russel (1872-1971) pentru care puterea constă în
„producerea unor efecte căutate ”1. Desigur că generalitatea definiției este un impediment,
când abordăm puterea în contextul analizei situației geopolitice. Prin urmare,
relația puterii trebuie descrisă prin prisma ponderii și raporturilor dintre actorii
geopolitici, în dinamica evoluției situației geopolitice la un moment dat.
În abordarea problematicii diferitelor forme de putere, un element important
l-a constituit chestiunea legitimității puterii. Aceasta a fost sesizată încă de către
J.J. Rousseau (1712-1778), în secolul al XVIII-lea, care afirma că: „ cel care
stăpânește nu este niciodată destul de puternic pentru a rămâne mereu stăpân dacă
nu transformă forța în drept și supunerea în datorie ” (Contractul Social, 1762). În
contextul geopolitic, puterea ca domeniu relațional se manifestă ca acea capacitate
a unui actor politic de a-și promova și susține interesele, într-o anumită arie spațială,
secțiune temporală sau domeniu acțional. Având în vedere această opțiune a
definirii puterii poate fi evidențiat faptul că puterea ca relație prezintă un spectru
multidimensional al existenței sale, care include în conținutul său formele de exprimare
cum sunt: puterea politică, puterea economică, puterea financiară, puterea militară,
puterea culturală, puterea religioasă și puterea sportivă. Continuând opera unui lung
șir de precursori, din rândul cărora se detașează Sun-Tzî, Machiavelli, Hobbes,
geopoliticienii secolului XX care au aprofundat rolul și importanța factorului „putere ”
au elaborat un număr însemnat de scrieri dedicate domeniului, atât în Europa
Occidentală cât mai ales în S.U.A., ale căror idei au fost inspirate de practica
geopolitică, fie confirmate ulterior de către aceasta. Astfel, N.I. Spykman considera
că „întreaga civilizație se sprijină în ultima instanță pe putere ” iar Hans Morgenthau
încearcă și în bună măsură reușește să demonstreze că politica internațională,
politica în general, deci și războiul sunt forme de manifestare a puterii.
Puterea, ca stare de potențialitate a unui actor geopolitic, are o serie de

1 Larousse. Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
www.geopolitic.ro

19 determinări care îi conferă acestuia un anumit statut în mediul geopolitic. Astfel,
statutul actual de superputere al S.U.A., potrivit lui Zbigniew Brzezinski, este dat de
„poziții dominante în patru domenii de importanță hotărâtoare ale puterii mondiale:
militar, economic, tehnologic, cultural ”.1
În această calitate, S.U.A. „ nu doar controlează toate mările și oceanele
planetare, ci au creat și posibilități convingătoare pentru controlul țărmurilor prin
forțe maritime de desant, ceea ce le permite să-și înfăptuiască puterea pe uscat cu
mari consecințe politice ”.2
Prin urmare, puterea, în funcție de nivelul său, conferă actorului geopolitic o
„aură acțională ” a cărei mărime este proporțională cu dimensiunea puterii acestuia.
În funcție de acesta actorii geopolitici pot fi catalogați ca fiind: „puteri mondiale”,
„puteri regionale”, „puteri centrale”, „puteri de prim rang”, „puteri supreme”, „puteri
regionale dominante geopolitic”, „poli de putere”, „puteri de rang mijlociu”, „puteri
internaționale”, „puteri cvasimondiale ” ș.a. Puterea nu este un dat, ea are o
evoluție istorică consonantă cu evoluția istorică a actorului geopolitic. Astfel, de-a
lungul timpului un actor geopolitic, sub aspectul puterii poate evolua sau involua de
la un statut la altul. În anumite etape istorice, la scară planetară, regională sau
zonală lumea poate fi confruntată cu excedente, deficite ori vacuumuri de putere,
toate reprezentând semnale ale dezechilibrelor care preced crizele geopolitice.
Chiar în etapa în care ne găsim, existența unei singure superputeri, ca un „ fac
totum ” mondial, este expresia unui deficit și dezechilibru de putere. Fragilitatea
situației a fost evidențiată de actul terorist de la 11 septembrie 2001 care, de altfel,
a imprimat evoluției situației geopolitice generale un curs nou.
Puterea nu trebuie percepută ca pericol și amenințare prin ea însăși, ci prin
ceea ce ea exprimă, adică forța. Încă din antichitate, tiranul Siracuzei, Dionysios,
făcea aprecierea că puterea nu servește la nimic dacă nu ai putea abuza de ea, iar
aceasta se realizează prin intermediul forței. Prin urmare, puterea este o stare de
potențialitate a actorului geopolitic pe când forța este puterea în dinamică, în
mișcare. Aici intervine și rolul puterii în definirea sferei de influență și de interes.
Puterea, ca potențialitatea, generează schimbare dar și sferă de influență pe
când forța ca expresie a puterii în mișcare, generează spațiul de interes. Aceasta
este cea mai elocventă relație dintre putere și spațiu. Din această perspectivă,
sfera de interes reprezintă modalitatea distribuirii valorii asupra entității de spațiu.
Ea este expresia spațiului în care se manifestă acțiunea forței, care este expresă
sau disimulată. În această situație, prezența forței este mai nuanțată, deoarece
aceasta trebuie să susțină și să protejeze interese adică să se valorizeze. Prin
urmare, afectarea interesului în sfera proprie de interes a actorului geopolitic poate
conduce, în final, la folosirea brutală a forței, care se traduce în afectarea echilibrului și
implicit la schimbare. Aceasta reprezintă modul de exprimare a războiului. Având
în vedere demersul făcut, singura modalitate de preîntâmpinare a războiului ar
putea-o constitui simetria sau echilibrul de putere.
Concluzia este cât se poate de pertinentă, dacă ne gândim că istoria relațiilor
dintre state a fost permanent caracterizată de această fugă pentru realizarea și
menținerea echilibrului de putere, pentru perioade de timp cât mai îndelungate. Era
sigura garanție a păcii, de aici rezultând concluzia că schimbarea în geopolitică
este, de multe ori, indezirabilă. Analizând numai o scurtă perioadă din istoria
Europei secolului XX, ne putem da seama cu prisosință de importanța echilibrului
de putere. Astfel, perioada interbelică „echilibrul de putere ” dintre vestul și estul
continentului a dobândit noi dimensiuni.
Excluderea din sfera polilor de putere a Germaniei învinse în primul război

1 Z. Brzezinski, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000.
2 Ibidem.
www.geopolitic.ro

20 mondial și Rusiei bolșevice, de către Anglia și Franța, puteri învingătoare, a condus
la o relație tot mai apropiată a celor două, marcată prin tratatul de la Rapallo (1922).
Puternica relansare a forțelor revizioniste și revanșare în deceniile 3 și 4 a
condus la erodarea rapidă și inexorabilă a echilibrului de putere din Europa, având
ca suport Anglia și Franța.
În primăvara și vara anului 1939, raporturile de putere dintre principalii poli
de putere europeni – Anglia, Franța Germania și U.R.S.S. – au căpătat noi dimensiuni.
Odată cu desființarea statului cehoslovac (15 martie 1939) de către Germania,
contradicțiile acesteia cu Anglia și Franța se adâncesc, propulsând astfel Moscova
în arbitru al situației europene.
Stalin a optat pentru cea mai avantajoasă soluție a momentului și astfel ia naștere
Pactul Ribbentrop – Molotov (23 august 1939) prin care s-au împărțit sferele de
influență între Germania și U.R.S.S., în centrul și sud-estul Europei. Istmul ponto-balcanic a
devenit un codominium sovieto-german. Consecințele pactului au condus la spargerea
definitivă a echilibrului de putere constituit prin tratatele de la Paris – Versailles și la
declanșarea celui de-al doilea război mondial, cu scopul de a se constitui un nou
echilibru de putere, gestionat de trilaterala Germania, Italia și Japonia.
Războiul a produs doi actori geopolitici de mare forță: pe de-o parte Axa iar
de cealaltă parte Coaliția Națiunilor Unite (S.U.A, U.R.S.S., Anglia și Franța). În preajma
încheierii războiului s-a pus problema realizării unui nou echilibru de putere, astfel
că a apărut acordul „procentajului” dintre Churchill și Stalin (9 octombrie 1944).
Indiferent de participarea la război, de dorința sau voința lor, statele din Europa
Centrală și din Peninsula Balcanică au fost incluse fie în sfera de influență sovietică
fie în cea occidentală. Consfințirea „cortinei de fier” ce despărțea cele două lumi –
„liberă ” și „comunistă ” – a cauzat și două consecințe cu largi implicații, pentru o lungă
perioadă de timp, asupra lumii contemporane: realizarea unui echilibru de putere stabil
susținut de existența N.A.T.O. și Tratatul de la Varșovia și declanșarea „ războiului
rece”, un tip special de conflict bazat pe fundamente ideologice și geopolitice.
Curios a fost faptul că deși „ războiul rece ” a avut și numeroase secvențe calde,
totuși echilibrul de putere s-a menținut oarecum stabil, până în anii ’90 ai secolului
XX. Anii 1989-1991 au produs schimbări radicale în situația geopolitică a lumii.
Comunismul ca orânduire s-a prăbușit, „ cortina de fier ” a dispărut iar „ războiul rece ”
s-a încheiat. De asemenea, Pactul de la Varșovia s-a dizolvat, Uniunea Sovietică s-a
destrămat iar lumea a trecut la realizare unui nou echilibru de putere. Deocamdată,
întreaga situație este gestionată de S.U.A., ca unică superputere a lumii actuale.
Cu toate acestea, nu trebuie neglijat rolul Rusiei care, deși diminuată, reprezintă totuși
o putere considerabilă. În același timp, în noua economie a puterii, un rol important
vor juca Japonia, China, India, Republica Sud-Africană, Nigeria, Brazilia, Turcia ca
actori geopolitici individuali dar și Uniunea Europeană, ca actor geopolitic colectiv.
Deceniul nouă al secolului XX și începutul de secol XXI sunt marcate de
numeroase conflicte, rod al unui echilibru de putere precar și a faptului că o singură
superputere nu poate gestiona problemele atât de complexe ale lumii actuale. Mai
mult, lovitura teroristă dată S.U.A., la 11 septembrie 2001, demonstrează nu numai
fragilitatea acestei superputeri ci chiar și a angrenajelor economico – financiare ce
conexează principalii actori geopolitici ai mapamondului. Este deci evident că se
impune cu necesitate găsirea unei formule adecvate pentru controlul și menținerea
păcii globale, prin realizarea unui echilibru de putere trainic și stabil, prin urmare de
gestionare atentă și rațională a schimbării.
4. ORDINEA MONDIALĂ ȘI SCHIMBAREA
Mulți dintre specialiștii domeniului geopolitic consideră că ordinea mondială
reprezintă un fenomen aflat într-o dinamică accelerată, cu mișcări și evenimente
contradictorii, unele premeditate altele aleatorii, de multe ori constructive dar și în
numeroase situații cu implicații distructive, consensuale sau conflictuale, totul
www.geopolitic.ro

21 generând impresia unui anume „haos mondial”.
Aș cita în acest sens pe Nathan Gardles cu lucrarea „Schimbarea ordinii
globale”1, Xavier Ranfer cu „Cele 13 capcane ale haosului mondial”2, Wilhelm von
Angelsdorf cu „Imperialismul noii ordini mondiale”3, James Mayall cu „Politica
mondială. Evoluția și limitele ei”4, A. Ralph Epperson cu „Noua ordine mondială”5
ș.a. Desigur, aprecierea nu este departe de adevăr, însă, nu trebuie pierdut din
vedere faptul că cei ce generează acest haos sunt oamenii și dincolo de acțiunile
desfășurate, transpar interesele care sunt elemente puternic fundamentate pe
raționalitate. Sintagma „haos mondial” desemnează situația apărută ca urmare a
relațiilor internaționale create în epoca post-Război Rece. Paradoxal, „războiul
rece” definește o stare de confruntare latentă între cele două supraputeri ale lumii,
S.U.A. și U.R.S.S., punctată de izbucniri conflictuale violente realizate prin interpuși.
De asemenea, ambele supraputeri s-au angajat în conflicte violente cu alte state,
mai întâi S.U.A. în Vietnam și apoi U.R.S.S. în Afganistan. Ele și-au creat propriile
sfere de influență pe care le controlau cu autoritate și căutau să le extindă. În
pofida tuturor disputelor și crizelor, în perioada Războiului Rece lumea s-a aflat
într-o perioadă de relativă stabilitate, fără schimbări majore în evoluția ei, regulile
impuse de cei doi mari fiind, în general, respectate. Această ordine bipolară a durat
circa patru decenii, la finalul deceniului al nouălea sistemul socialist prăbușindu-se,
ca urmare a unor procese de schimbare unisens cu caracter evolutiv. Sfârșitul Războiului
Rece a creat o lume unipolară, condusă, după cum arăta Anton Carageo în lucrarea
„Război în Golf. Dosar secret”, de Statele Unite „care s-au dovedit a fi nu puterea
numărul unu a planetei, cum greșesc anumiți comentatori, ci singura putere a planetei”6.
Prin urmare, secolul XX de curând încheiat, aparține S.U.A. fiind un secol
american7. Prezentul și viitorul, gândindu-ne, probabil, la primul sfert al secolului XXI,
ne sugerează menținerea valabilității afirmației lui H. Kissinger. Marile evenimente
ale secolului XX au fost gestionate sau influențate major de către S.U.A. Așa a fost
situația Primului și Celui de-al doilea război mondial, crearea Ligii Națiunilor (1919),
crearea O.N.U. (1945), Planul Marshall (1947), apariția N.A.T.O. (1949) etc.
Rămasă singura supraputere mondială, S.U.A. încearcă să edifice o nouă
ordine mondială, gestionând de una singură marile probleme cu care se confruntă
lumea contemporană. Această ordine se va constitui ca urmare a unor profunde
schimbări, regândindu-și strategia și metodele, utilizând o gamă largă de acțiuni,
inclusiv violente. Legat de aceste aspecte, președintele american Bill Clinton făcea
în 1993 următoarea apreciere: „Schimbarea cu care ne confruntăm în anii 90, este,
într-un anumit fel, ceva mai dificilă decât în trecut, întrucât este mai puțin distinctă.
[…] Dacă am fost dispuși să cheltuim mii de miliarde de dolari pentru a asigura
înfrângerea comunismului în timpul Războiului Rece, vom fi cu siguranță dispuși să
investim o mică parte a acestor sume pentru sprijinirea succesului democrației în
zonele unde comunismul a căzut”8. Schimbările produse în deceniul XX al
secolului trecut nu s-au oprit, ele continuând și azi, practic lumea găsindu-se într-
un prelung proces de tranziție care nu se va încheia curând.
Deși ordinea mondială este clamată, ca existând după un prototip american,
ea efectiv nu este consolidată, Statele Unite fiind doar în poziția de gestionar al
marilor probleme ale lumii. La palierul superior al puterii mondiale consensul este

1 Nathan Gardles, Schimbarea ordinii mondiale, Editura Antet Press, Filipeștii de Târg, 2004.
2 Xavier Ranfer, Cele 13 capcane ale haosului mondial, Editura Corint, București, 2000.
3 Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 1999.
4 James Mayall, Politica mondială. Evoluția și limitele ei, Editura Antet Press, Filipeștii de Târg, 2000.
5 A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Antet Press, Filipeștii de Târg, 2003.
6 Anton Caragea, Război în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, București, 2003.
7 Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, București, 2002.
8 Emilian Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, 1944-1994, București, 1995.
www.geopolitic.ro

22 doar aparent, deoarece actori politici ca Rusia, China ș.a. subminează intențiile și
eforturile americane. Dincolo de relațiile de putere, lumea contemporană se confruntă
cu o serie de fenomene izvorâte din însăși sensul său de evoluție, fenomene care
generează schimbări majore și împing procesul de constituire a ordinii mondiale către
fizionomii ce depășesc cele mai optimiste (pesimiste!) așteptări. Dintre acestea, pot
fi evidențiate:
– globalizarea economică;
– globalizarea comunicării și progresul rapid al tehnologiei informației;
– proliferarea terorismului;
– dispersia fenomenului religios și dezvoltarea ocultismului;
– disoluția asistenței sociale publice;
– reconfigurarea schemei clasice a puterii la nivel global;
– regionalizarea globalizării și apariția „cercurilor” de dezvoltare.
Globalizarea economică este un concept a cărui reflectare practică reorientează
și restructurează întreaga economie mondială, forțând la reconsiderarea rolului
economiilor și al statelor naționale. Piețele bunurilor industriale, serviciilor și finanțelor
au depășit granițele naționale. Politica monetară și fiscală a statelor este dictată de
piețele financiare. Toate acestea produc modificări majore în conținutul ordinii
internaționale, astfel că azi aceasta nu mai reprezintă o ordine interstatală. Se
produce un transfer de suveranitate, în detrimentul statului național și organismelor
supranaționale O.N.U., N.A.T.O., U.E., în domeniul politicii. Un lucru asemănător
se produce în domeniul economic, în favoarea piețelor organizate sau a marilor
grupuri industriale, financiare sau comerciale mondializate.
Astfel din cele 100 principale puteri economice ale lumii, 51 nu mai sunt
state naționale ci societăți multinaționale. De asemenea, dintre primele 60 puteri
mondiale, primele 22 sunt state naționale, urmate pe locul 23 de General Motors
cu o cifră de afaceri de 178,2 miliarde de dolari, pe locul 26 de Ford Motors cu
153,5 miliarde de dolari, pe locul 28 de Mitsui&Co ș.a. Principalele 200 de grupuri
mondiale reprezintă aproape 30% din activitatea economică planetară, 100 dintre
acestea impunând legea lor economiei globului. Printre ele se află General Electric,
Ford Motors, Royal Dutch Shell, General Motors, Exxon, Toyota, IBM, Volkswagen,
Nestle, Daimler-Benz. Cifra de afaceri a acestora reprezintă cumulat circa 2.100
miliarde de dolari, la nivelul anului 1998, ceea ce reprezintă o dată și jumătate PIB-
ul Franței. Ele au peste 6 milioane de angajați în întreaga lume. Toate acestea
evidențiază faptul că la nivelul ordinii mondiale actuale se produc și continuă să se
producă mari mutații ca urmare a unui proces continuu de redistribuire a puterii.
Noile mijloace de comunicare și noua economie pe care au realizat-o fac ca
oamenii să poată comercializa bunuri și schimba idei pe tot globul, la o viteză foarte
mare și cu costuri relativ reduse. Internetul și comerțul electronic remodelează atât
avuția, cât și puterea. Distanța și timpul nu mai reprezintă bariere, oamenii putând
cu ușurință să desfășoare afaceri într-un loc și să trăiască în altul. Noile mijloace
de comunicare vor permite apariția unor forme virtuale de organizare politică. Ele
permit crearea unor comunități virtuale alcătuite din oameni cu opinii asemănătoare,
îngăduindu-le să-și urmărească propriile interese și să iasă de sub tutela instituțiilor
teritoriale. Mass-media a permis proliferarea informației în forma sa brută dincolo
de granițele fizice, lingvistice sau spirituale, formând și manipulând opinia publică
potrivit unor fizionomii, nu permanent ortodoxe. Manipularea a devenit un concept
la ordinea zilei, reprezentând principala modalitate prin care mass-media susține
sau combate diferite interese. Se poate aprecia că relația dintre economie și comunicare
este determinantă în ecuația globalizării, la intersecția celor două găsindu-se
informația de natură economică și politică. Rapiditatea circulației informațiilor în
timp și spațiu condiționează mișcarea capitalurilor și obiectelor. 11 Septembrie
2001 a reprezentat momentul în care fenomenul terorist a intrat într-un conflict
ireconciliabil cu cel mai puternic stat al lumii. Și înainte de această dată terorismul
www.geopolitic.ro

23 s-a manifestat ca atare, însă lucrurile nu au căpătat o asemenea amploare. Astăzi
acesta a proliferat deosebit incluzând forme de organizare și acțiune, metode,
procedee și instrumente extrem de diversificate și eficiente, din perspectiva scopurilor
propuse. Gravitatea problematicii este legată de organizarea terorismului, de faptul
că acesta este finanțat de forțe oculte, necunoscute care urmăresc anumite interese.
Asocierea mass-media terorismului, amplifică rolul acestuia, urmările acțiunilor
teroriste, inoculează frica și panica, facilitând de cele mai multe ori îndeplinirea
scopurilor teroriste. Amplificarea și proliferarea terorismului reprezintă adevărate
atentate la adresa stabilității interne a unor state, dar și a ordinii mondiale. Această
situație se acutizează, îndeosebi ca urmare a apariției și manifestării terorismului
de stat și transnațional.
Fenomenul religios continuă să rămână unul dintre elementele de coeziune
socială, teritorială și națională deosebit de important în lumea contemporană. Din
această perspectivă religia se constituie ca însăși izvorul de stabilitate pentru
numeroase state ale lumii. Prin urmare se manifestă acțiuni concertate din partea
unor forțe ostile, pentru a rupe această solidaritate de natură religioasă ce se
manifestă la diverse comunități constituite pe baze spirituale. Această situație se
asociază apariției și proliferării sectarismului religios, a ordinelor și confreriilor care
disociază comunitățile religioase, contribuie la dispersia fenomenului religios
atentând la unitatea spirituală a comunităților umane. Din această perspectivă,
ordinea mondială capătă noi conotații, pentru că lipsa de unitate a părților conduce
la eterogenizarea și diluarea substanței întregului. Ca atare, fizionomia ordinii
mondiale ca și consecință a schimbării, capătă o slabă consistență internă, ceea ce
conduce în mod indubitabil la instabilități și schimbări permanente, lumea intrând
într-un îndelung proces de tranziție. Problematica asistenței sociale publice joacă și
ea un rol important în domeniul socialului, cu implicații până la nivelul ordinii
globale. Astfel, cei ce dispun de resurse financiare pot alege să trăiască oriunde
doresc și să aibă acces la întregul glob. Ei se vor refugia în paradisuri fiscale și vor
evita formele de consum colectiv bazate pe vechile comunități teritoriale bazate pe
împărtășirea unui destin comun. Aceștia își vor permite servicii private și vor
respinge solidaritatea socială. Statele ce promovează asistența socială sunt sortite
să piardă. Efectul va consta în implozia acestor state, care nu vor putea recupera
sumele destinate asistenței. De asemenea, autoritatea acestora se va reduce ca
urmare a imposibilității lor de a împărți poverile și furniza servicii adecvate pentru
toți cetățenii. Un alt aspect este cel legat de criza mediului înconjurător care se
acutizează pe zi ce trece. Mediul existențial comun al planetei reprezintă cadrul
natural de manifestare a socialului cu tot ceea ce derivă din această relație. Prin
urmare reprezintă aproape o consecință firească necesitatea că acest cadru
trebuie să fie protejat și menținut în parametrii săi care să-i permită să susțină viața
pe planetă. Este evident că nu se poate realiza o ordine mondială pe o planetă
aridă ori înghețată, deci fără condiții biotice adecvată. Mai mult atât la nivel național
cât și supranațional este necesar să se acționeze pentru un control mai mult decât
exigent pe linia conservării mediului natural. Problema reconfigurării relațiilor de
putere la nivel global conduce și ea la reconsiderarea conceptului de ordine
mondială. În ecuația puterii au început să se ia în considerare și alți subiecți în
afara statelor naționale și organismelor supranaționale. Astfel, statisticile actuale
evidențiază că printre primele 60 de puteri economice ale lumii sunt incluse o serie
de societăți multinaționale, cum ar fi: General Motors (S.U.A.), Ford Motors
(S.U.A.), Mitsui & Co (Japonia), Mitsubishi (Japonia), Royal Dutch Shell (Olanda),
Iochu (Japonia), Exxon (S.U.A.), Wal Mart (S.U.A.), Marubeni (Japonia), Sumitomo
(Japonia), Toyota Motors (Japonia), General Electric (S.U.A.), Nesho Iwai
(Japonia), IBM (S.U.A.) ș.a. De asemenea, la nivel personal, averea celor mai
bogate 200 de persoane din lume este estimată la 945 miliarde euro, adică mai
mult decât produsul național brut al celor 42 de state cele mai sărace din lume,
www.geopolitic.ro

24 care cumulează peste 600 milioane de locuitori. Toate acestea demonstrează că
ordinea mondială suportă un puternic impact din partea acestor factori. Mai mult, la
nivelul acestui palier al puterii se manifestă o acută luptă pentru ierarhizare și,
îndeosebi, pentru creșterea influenței în gestionarea problemelor lumii, implicit
pentru configurarea unei ordini mondiale după o schemă favorabilă.
Regionalizarea globalizării se manifestă ca un factor important în realizarea
ordinii mondiale. Poziționarea diverselor regiuni ale globului, diversitatea lor culturală,
nivelul dezvoltării economice inegale generează un nou curent în globalizare:
regionalizarea. Părintele managementului japonez, Kenichi Ohmae, a identificat
trei forțe inițiale ce promovează acest curent, anume: globalizarea consumatorilor
și corporațiilor, formarea statelor-regiuni ca o reacție la statele naționale, formarea
blocurilor economice precum Uniunea Europeană sau N.A.F.T.A.
Cultura, etnicitatea, credințele și ritualurile comunitare, limbile, dialectele s-
au întrepătruns cu migrația, comerțul și investițiile, utilizarea resurselor naturale,
productivitatea, transferul tehnologic și dezvoltarea resurselor umane. Acest mecanism
complex a generat și generează zone economice, zone spirituale, zone de consum,
care în anumite situații capătă consistență și se transformă în spații / regiuni globalizate.
Ele constituie pași în direcția globalizării mondiale, stimulând dezvoltarea
diverselor regiuni ale globului și asigurând ridicarea standardelor lor de civilizație.
Toate aceste considerații ne conduc la concluzia, reiterată anterior, că
procesul schimbării domeniul geopolitic este extrem de complex, depinde de
numeroase cunoscute și, mai ales, necunoscute, are consecințe previzibile dar și
imprevizibile. De asemenea, se mai poate sublinia ideea că schimbarea, de cele
mai multe ori este un proces inerent, care nu trebuie căutat dar nici iscat, deoarece
poate avea și efecte dintre cele mai neplăcute. Din această perspectivă, gestionarea
schimbării reprezintă o chestiune de maximă importanță căci de modul cum este
înțeles acest proces, depind rezultatele procesului. Având în vedere aceste aspecte se
impune ca problematica gestionării schimbării în geopolitică să fie abordată într-o
lucrare de sine stătătoare.
BIBLIOGRAFIE
Manfred Kets de Vries , Leadership, Artă și măiestria de a conduce, Editura Codecs, București, 2003.
Liz Clarke, Managementul schimbării, Editura Teora, București,1994.
Iulian Ceaușu, Dicționar Enciclopedic Managerial, Editura Academică de Management, București, 2000.
H. Stanley Deetz, Democracy in an Age of Corporate Colonization, State University of New York Press,
New York, 1992.
Nathan Gardles, Schimbarea ordinii globale, Editura Antet XX Press, Filipeștii de Târg, 2004.
A. Ralph Epperson, Noua ordine mondială, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 2004.
Werner Bauwens,Luc Keychler , Arta prevenirii conflictelor, Editura R.A. Monitorul Oficial, București, 1996.
Xavier Rufer , Cele 13 capcane ale haosului mondial, Editura Corint, București, 2000
James Mayall, Politica mondială. Evoluția și limitele ei, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 2000.
Paul Hirst, Război și putere în secolul 21, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 2001
Oscar Hoffman, Sociologia organizațiilor, Editura Economică, București, 2004
Karl Weick, The Social-psichology of Organization, Mass Adison Wesley, Boston, 1969.
Micheal Foucault, Trebuie să apărăm societatea, Editura Univers, București, 2000.
Moss R. Kauter, Barry A. Stein, Todd D. Jack, The Challenge of Organizational Change, 1992.
Larousse, Dicționar de sociologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996.
Z. Brzezinski, Marea tablă de șah, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000
Wilhelm von Angelsdorf, Imperialismul noii ordini mondiale, Editura Antet, Filipeștii de Târg, 1999.
Anton Caragea, Război în Golf. Dosar secret, Editura Nemira, București, 2003.
Henry Kissinger, Diplomația, Editura All, București, 2002.
Emilian Dobrescu, 50 de ani care au zguduit lumea, 1944-1994, București, 1995.
www.geopolitic.ro

25 GEOPOLITICA ÎNTRE PROMISIUNI ȘI LIMITE
Vasile NAZARE
Abstract : The complexity of the socio-political and contemporary military phenomenon puts a question mark
on the geopolitical theory, doubting its actuality and value as a method in determining and orienting political
actions at a regional, national or global scale. We think that explicative valences of the geopolitical principle
have been substituted in time by modern ones that have they origin and basis on the classical theory.
Nowadays, there is an increase of interest in studies of chronopolitics, geoeconomy, demopolitics, ecopolitics,
geoculture, geoinformation or geogovernment, all of them important due to their epistemological signification.
I. GEOPOLITICA CLASICĂ REDIVIVUS?
Sfârșitul secolului XX și începutul noului mileniu coincide, paradoxal, cu o
precipitată preocupare teoretică de a redescoperi și valorifica în practica politică și
militară unele teze și principii ce țin de patrimoniul teoretic clasic al geopoliticii. Situația
solicită un răspuns pertinent la unele întrebări firești: Oare gândirea teoretică este
într-o adevărată criză încât nu are răspunsuri la noile provocări ale începutului de mileniu?
Poate teoria clasică a geopoliticii să explice adecvat noile probleme ridicate de actuala
evoluție a fenomenului politic și militar? Ce putem folosi și la ce trebuie renunțat din
fundamentele teoretice cunoscute?
Deși, astăzi, vorbim de o altă balanță a puterilor sub aspect politic, economic,
cultural și militar, de accentuarea fenomenului de globalizare, de un alt tip de principii
în relațiile dintre state, de un nou tip de armament și tehnică militară, de adevărate
mutații în arta și strategia militară, sesizăm o revenire în forță, o supralicitare a unor principii,
teorii și practici formulate în timpuri demult apuse.
Dispariția războiului rece și disoluția sistemului social-politic socialist nu au
înlăturat cu totul ideea de competiție și conflict în viața internațională. Singura noutate
a fost translarea sa din planul realului în cel al imaginarului, din cel preponderent
ideologic în altul mai sofisticat și mai periculos – economic și politic, cu implicații mult mai
păguboase decât în trecut. Prind tot mai mult viață, sub diferite pretexte, „teoria realismului
politic” (H. Morgenthau, H. Kissinger, J.J. Mearsheimer), „teoria politicii anaconda” (Mahan)
sau „teoria zonei pivot” (H. Mackinder, Spykman, Z. Brzezinski).
Modelul geopolitic formulat de A. Mahan (în „Influența puterii maritime în istorie”) și
politica preconizată de el, cunoscută în istorie sub numele de „politica anaconda”, sunt
reiterate și completate de Z Brzezinski cu motive mackinederiene adaptate noilor condiții
și situații geopolitice și geostrategice. În fapt, totul se reduce la cunoscuta confruntare
dintre „heartland” și „rimland”, dintre puterea continentală (Rusia și China) și puterea
maritimă (SUA). De fapt, doctrinele de securitate ale marilor puteri gravitează încă
în jurul unor teze cunoscute și care au făcut istorie, au stimulat instinctele și imaginația
geopoliticienilor și geostrategilor civili sau militari.
Potrivit comentariilor lui S. Dalby (în „American Security Discourse: the Persistence
of Geopolitics”), C. Gray (în „The Geopolitics of the Nuclear Era: Heartland, Rimland
and the Technological Revolution”) sau R.G. Sloan (în „Geopolitics in the United
States Strategic Policy”) doctrina de securitate a SUA, în perioada postbelică, a oscilat
între două soluții considerate ca fiind cele mai viabile și eficiente: pe de o parte,
continuarea politicii de containment, iar pe de cealaltă, crearea unui sistem de baze și
alianțe militare care să încorseteze geostrategic Rusia, să-i anuleze potențialul pericol.1

1 Claval, P., Geopolitică și geostrategie, Ed. Corint, 2001, p. 126-128
www.geopolitic.ro

26 Politica SUA – de extindere spre Est a NATO și realizarea unui parteneriat
transatlantic veritabil pentru controlul „bordurii maritime a Eurasiei” (care începe cu
Finlanda și țările scandinave, continuă cu Polonia, România, Turcia și Georgia,
cuprinde zona Orientului Apropiat și a Indiei și se încheie pe teritoriul Mongoliei,
Chinei și Japoniei), a „rimland-ului” Asiei de Sud (pentru care SUA caută parteneri
în gestionarea rutei ce leagă Golful Persic de strâmtorile Asiei de Sud-Est și unesc
Marea Chinei de Sud, Oceanul Indian și Oceanul Pacific), redislocarea bazelor militare
aeriene și navale din Vest pe teritoriile statelor recent primite în organizație (țările
baltice, România și Bulgaria) – confirmă punerea în practică a „politicii anaconda”, a
politicii de „îngrădire” (Kennan) sau de „îndiguire a adversarului” (Truman), corelată
cu tendința de cucerire a „zonei pivot.”2
Z. Brzezinski, în ultima sa lucrare „Opțiunea. Dominație globală sau conducere
globală”, susține că America se află în fața unei opțiuni strategice fundamentale:
asumarea rolului de lider în politica mondială fie prin impunerea voinței partenerilor
și aliaților, fie prin obținerea consensului acestora prin recurs la dialog și convingere.
Dacă până acum Administrația americană a fost sedusă de prima cale, pentru viitor
autorul se simte obligat să avertizeze: „Hegemonia mondială americană este (…) o
fază tranzitorie. Pe termen lung, chiar dacă mai este mult până atunci, hegemonia
mondială a Statelor Unite se va eroda.” Motiv pentru care strategia „cooperării și
parteneriatului”, a „echilibrării răspunderilor și beneficiilor, împărțirea inițiativelor și
nu impunerea dictatelor”, determinată de „comunitatea de interese” și configurată
de procesul globalizării, trebuie să prevaleze politicii orgolioase de superputere.
Poziția vizează îndeosebi aliații europeni (UE, în toate formele ei). În contextul
politic, geopolitic și geostrategic actual, parteneriatul euro-american devine vital.
„Fără Europa, America își păstrează preponderența, dar nu este atotputernică în
lume; fără America, Europa își păstrează bogăția, dar suferă de neputință (…)
Singura opțiune realistă implică nu un partener european cu greutate egală sau o
contrapondere europeană, ci un partener european influent.” Pentru contracararea
multiplicării tendințelor „antiamericane și antiatlantice” într-o viitoare UE extinsă,
ceea ce ar reprezenta, în viziunea autorului, deopotrivă un eșec pentru actorii implicați.3
Remarcăm un prim semn că în politica lor statele resimt nevoia de alte abordări
teoretice care să ofere soluții alternative amenințărilor simetrice și asimetrice,
provocărilor istoriei începutului de mileniu.
II. GEOPOLITICA ÎNTRE MIT ȘI REALITATE
Geopolitica nu este nici politică, nici strategie. Ea nu derivă din politică, ci reprezintă
doar o știință în sprijinul politicii și a strategiilor de orice gen: politice, economice,
militare etc. Deci ea nu poate fi responsabilă pentru deciziile adoptate în domeniul
politicului. Dar indiscutabil această disciplină își afirmă valoarea metodologică în
analiza interdisciplinară complexă a determinismelor și, indeterminismelor spațiale
în viața și destinul societății, cu implicații și influențe deosebite în planul politicii.
Politica statelor, remarca A. Litzellman, trebuie privită prin prisma determinismelor
geografice care-și pun amprenta asupra evoluției sale în mod hotărâtor. Complementar,
geopolitica, în viziunea unor analiști militari, „explică, certifică, justifică și fructifică

2 Munteanu, M., „Geopolitică și geostrategie: viziune pe termen lung”, în Ziua, din 3. 05. 2003
3 vezi Brzezinski, Z., Marea tablă de șah. Supremația americană și imperativele sale starategice,
București, Ed. Univers enciclpoedic, 2000; Soroș, G., Despre globalizare, Iași, Ed. Polirom, 2002;
Antonescu, A., Zbigniew Brzezinski despre rolul Statelor Unite in lumea secolului XXI. Dilema
Americana, www.lumeam.ro/nr5 2004/dosar_lumea.html
www.geopolitic.ro

27 spațiul confruntării dintre state.”4
Nu întâmplător, referindu-se de politica României, N. Titulescu afirma că
preferă o politică mai puțin abilă în schimbul unei poziții strategice (geopolitice-s.n.)
mai bune. Iar peste ani, Z. Brzezinski, îi dădea dreptate, susținând rolul decisiv al
geografiei politice în relațiile internaționale. Așezarea geografică, remarca politologul
american, constituie „punctul de plecare în definirea priorităților externe ale unui
stat-națiune, iar mărimea teritoriului național rămâne (…) unul din criteriile majore
de stabilire a statutului și puterii (…) Și cu cât este mai mare puterea sa politică (…)
cu atât este mai extinsă, dincolo de vecinii săi imediați, sfera de interese geopolitice
vitale, de influență și de mijlocire a acestui stat.”5
În timp ce geopolitica clasică a consacrat teoretic și practic o serie de teze și
principii – „geopolitica spațiilor-pivot” (inspirată de Ratzel și Haushofer, adoptată și
dezvoltată de fosta URSS), „teoria rimlandului” (profesată de Mackinder și
Spykman și ridicată la rangul de politică de stat prin “doctrina Truman” – politica de
îndiguire prin mijloace militare și economice a principalului rival URSS), „complementaritatea
rimlandului și heartlandului”, „poziția corijează, supradimensionează sau subdimensionează
spațiul” (Ratzel), „relativa independență, variația poziției geopolitice în raport cu
poziția geografică” (R. Kijllen), „legile creșterii spațiale a statelor, teoria spațiului vital”
(Ratzel și Haushofer), “principiul druckquotientului” (Al. Supan), „prevalența puterii
maritime în structura puterii unui stat” (A. Mahan ), „teoria puterii aeriene” (A. Seversky),
„geneza statelor prin pulsațiile mittelpunctului, nucleului etno-politic” (Ratzel), „principiul
balanței puterilor” (Hupe), „perenitatea luptei pentru resurse” – care și-au demonstrat,
parțial, valabilitatea, astăzi realitatea politică, economică, socială, culturală și militară
solicită abordări și soluții noi, adecvate momentului și mai ales viitorului. Nu mai
departe, securitatea națională sau regională, dintr-o problemă exclusiv individuală
a devenit una colectivă și rezolvabilă prin recursul și statuarea unui nou principiu,
cel al „strategiei parteneriatelor.” Acesta reunește actori politici și militari de culturi,
coloraturi doctrinare atât de diferite, încât acțiunile lor concertate în această direcție
erau greu de anticipat sau chiar imposibil de conceput înainte de sfârșitul Războiului rece.
Astfel, „centrele de putere – țările continentale și cele off shore – nu se mai bat, ci
cooperează pentru controlul și gestionarea faliilor”6, a conflictelor înghețate sau fierbinți
din diferite zone ale lumii: Asia, Orientul Mijlociu, Balcani, Cecenia sau Transnistria.
Exagerările doctrinare privind valoarea practică a teoriilor geopolitice în domeniul
politic și militar impun recursul la noi exigențe de abordare: a) recitirea fără prejudecată
a operelor clasicilor în domeniu, b) manifestarea unei prudențe firești față de exegezele
comentatorilor; c) necesitatea unei complementarități, îmbogățirea teoriei clasice cu
idei și principii noi derivate din actualul context economic, politic și militar internațional;
d) încurajarea gândirii prospective și formularea continuă de răspunsuri la eterna
întrebare: ce va urma după …?
Și atunci, și acum regăsim în literatura de specialitate atenționări și îndemnuri la
temperanță și luciditate atât din partea autorilor, cât și din cea a comentatorilor. De
pildă, în ultima parte a vieții sale, Karl Haushofer preciza că elementul geografic nu
poate oferi explicații decât pentru maximum 25% din orientările și deciziile politice,
precizare care punea sub semnul întrebării unele teze, formulări oarecum rigide din

4 vezi Mureșan, M., Văduva,G., Războiul viitorului, viitorul războiului, București, Ed. Universității Naționale de
Apărare, 2004, p. 152; A. Litzellman, Géopolitique du Pacifique, www.stratisc.org
5 Brzezinski, Z., op. cit..
6 Mureșan, M., Văduva, G., op. cit.
www.geopolitic.ro

28 primii ani ai școlii gepolitice germane și care meritau a fi criticate. Indiscutabil,
geopoliticianul german definea în revista „Scrieri de geopolitică” (1928) noua teorie
sub influența concepției determinismului geografic, dar ea conține și precizări care ar fi
trebuit să ne îndemne la o analiză mai nuanțată: „Geopolitica este teoria dependenței
evenimentelor politice de teritoriu (…) are temelia sigură în geografie, îndeosebi în
geografia politică (…) Geopolitica urmărește să furnizeze indicații pentru acțiunea
politică și să fie îndreptar în viața politică. Ca atare, ea devine o tehnologie capabilă
să conducă politica practică până la punctul la care se produce avântul novator al
acțiunii.”7 Deci o teorie evoluează în propriile sale limite.
În același sens, A. Golopenția , dintr-o perspectivă sistemică, atrăgea atenția că
potențialul statelor este dat de coroborarea dimensiunilor geografice, demografice,
economice, sociale, politice și culturale.
Reacții potrivnice exagerărilor le regăsim și în literatura franceză. Dincolo de
orgoliile științifice paternaliste, reacțiile critice față de tendințele de ideologizare și
de confiscare a conceptului de către Școala germană, noua teorie era gratulată cu
sintagme mai mult sau mai puțin reușite sau adevărate: „superstiție cartografică”,
„geografie pusă în slujba politicii”, „instrument al războiului”, „produs gazetăresc”.
Reprezentanții școlii franceze – A. Demangeon, H. Hauser, P.M. Gallois, A. Siegfried,
J. Ancel, Fr. Joyaux etc. -, impresionați de ororile celui de al doilea război mondial,
priveau cu o oarecare circumspecție tendința de consacrare a geopoliticii ca
disciplină de studiu. Reticenți, ei susțineau că geopolitica reprezintă o știință nu pentru
toată lumea, ci doar pentru germani și Germania. Mai polemic, A. Demangeon (în „Analele
de Geografie”) considera geopolitica germană drept instrument de „propagandă naționalistă”,
„război” și „educație”, care pregătește poporul german pentru asaltul asupra ordinii
europene, iar J. Ancel obișnuia să definească geopolitica ca o știință germană după
război, iar folosirea termenului în spațiul cultural francez fiind determinată doar de
dorința ca acesta să nu „fie acaparat de o nouă așa zisă știință germană”.
Insurgența teoretică nu diminuează cu nimic contribuțiile notabile ale unor
reprezentanți francezi care depășesc punctul de vedere ideologic. Astfel, P.M. Gallois
remarca importanța teoriei geopolitice fundamentată pe „studiul relațiilor care există
între conducerea unei politici de putere și cadrul geografic în care acestea se exercită.”8
În spiritul acestei tendințe mai vechi sau mai noi, Darie Cristea, partizanul demitizării
teoriei în sine, remarca că nu putem să căutăm „rezolvări geopolitice și geostrategice
bazându-ne prioritar pe hărți.”9 O reiterare a avertismentului formulat de unii precursorii
geopoliticii – Kijllen, Ritter, Mehedinți – care ne atrăgeau atenția că statul nu este o
„ficțiune cartografică, ci o realitate biologică.” Remarcă care obligă la operarea distincției
dintre poziția geografică (statică) și poziția geopolitică (dinamică, schimbătoare).
Un exemplu recent îl constituie disputa teoretică destul de vie privind reconsiderarea
rolului geopolitic și geostrategic al zonei extinse a bazinului M. Negre în ansamblul
politicii mondiale sau al marilor puteri.
III. PLEDOARIE PENTRU O NOUĂ CONSTRUCȚIE CONCEPTUALĂ
Ultimul deceniu al veacului trecut a fost marcat de evenimente și prefaceri
înnoitoare de o covârșitoare importanță pentru evoluția vieții politice internaționale: sfârșitul
Războiului rece, dezintegrarea sistemului socialist, a fostei URSS, dispariția Pactului
de la Varșovia, reunificarea Germaniei, opțiunea fostelor state socialiste pentru o

7 apud Conea, I., Geopolitica. O știință nouă, în vol. Geopolitica.
8 Gallois, P.M., Géopolitique. Les voies de la puissance, Paris, Plon, 1960.
9 Cristea, D., Mitul hărții în geopolitică, în Studii de securitate. ro, nr. 1, 2004.
www.geopolitic.ro

29 dezvoltare capitalistă de tip liberal. „Puține prefaceri – nota politologul american Z.
Brzezinski (în „Europa Centrală și de Est în ciclonul tranziției”) – au avut loc într-un
timp așa de scurt și într-o perioadă de pace.”
Consumarea Războiului rece a marcat intrarea în istorie a principiului bipolarismului
ca fundament al securității internaționale. Lua sfârșit perioada unei bipolarități de
natură militară, economică, social-politică, geopolitică, ideologică și psihologică.
Decesul bipolarismului a indus efecte (mutații) majore și în domeniul teoretic. Unele
noțiuni – devenite vetuste și neoperaționale – dispar, iar altele sunt substituite cu
concepte noi, adecvate realităților practicii politice contemporane. De pildă, „mișcarea
de nealiniere”, așa cum a fost ea concepută, a devenit lipsită de conținut, fără sens. În
contextul bipolarității, a existenței celor două blocuri politico-militare situate pe
poziții conceptuale și de atitudine ireconciliabile, nealinierea semnifica un fel de „a treia
cale”, o manifestare diferită de orientările evocate. O situație identică fiind împărtășită și de
conceptul de „neutralitate” care a devenit indezirabil în dicționarul politic contemporan.
Reverberațiile preocupărilor de înnoire se resimt și în câmpul teoretic de tip
geopolitic. Performanțele statului nu mai sunt gândite și apreciate doar din perspectiva
unei geografii politice sau a unei absolutizări geodeterministe. Înțelegerea evoluției
societății, prezente și viitoare, solicită o analiză multifactorială, conjugarea mai
multor variabile.
Astăzi, sunt teoreticieni care susțin că „cronopolitica” dispune de valențe cognitive
și explicative superioare vechiului concept de geopolitică. „Pierderea spațiului material,
apreciază Paul Virilio (în „Vittesse et politique”), face ca guvernarea să aibă ca principal
parametru timpul (…) Există o mișcare de la geopolitică la cronopolitică: distribuția
teritoriului devine distribuția timpului”. Spațializarea timpului și temporalizarea spațiului,
exprimarea unei dimensiuni prin cealaltă a fost dintotdeauna o rocadă uzitată. Se
impune însă redefinirea sa în sens modern, deoarece timpul capătă și alte conotații
deosebit de importante. Spațiul tradițional, definit prin însușirile fizice ale corpurilor,
în condițiile societății informaționale, se suprapune pe spațiul cibernetic. Din
perspectiva timpului, delimitarea dintre aici și acolo devine imposibilă. Elementele
ciberspațiului, sunt, potrivit lui P. Virilio, „lipsite de dimensiuni spațiale, dar înscrise
în temporalitatea unică a difuzării instantanee (…) Prin interconectarea computerelor
și monitoarelor din toată lumea, discrepanțele dintre aici și acolo și-au pierdut
sensul.”10 Are loc, remarca Toffler (în „Șocul viitorului”), o dezangajare a individului
față de loc determinată nu de mobilitatea ca atare, ci de „durata mai scurtă a relației
cu locul. (…) Nimic nu este mai naiv decât ideea că putem continua să conducem
societatea din punct de vedere politic așa cum o facem astăzi.”
Totul presupune competiția cu timpul. Astfel, viteza de reacție devine o
dimensiune esențială a conducerii și guvernării moderne, a gestionării și rezolvării
conflictelor, un factor hotărâtor în identificarea domeniilor strategice cu potențial de
progres, un element condițional al fenomenului de inovație (tehnică și socială) și valorificare
a tuturor oportunităților economice, de afaceri, financiare, culturale, politice, geopolitice
și geostrategice etc. „Timpul în sine este una din cele mai importante resurse economice,
chiar dacă nu se arată nicăieri în inventarele vreunei companii (…) capacitatea de a
scurta timpul (…) poate însemna diferența dintre profituri și pierderi. (…) Noile
cunoștințe grăbesc lucrurile, ne conduc spre o economie de timp-real (…).”11 Schimbarea
și schimbarea schimbării au devenit termenii uzuali ai vremurilor noastre. „Fără timp

10 apud Bauman, Z., Globalizarea și efectele ei sociale, Filipeștii de Pădure, Ed. Antet, f. a.
11 Toffler, A., Puterea în mișcare, București, Ed. Antet, 1995.
www.geopolitic.ro

30 schimbarea n-are nici-un sens. Iar fără schimbare timpul s-ar opri în loc. (…) ritmul
schimbării a crescut atât de mult încât imaginația noastră nu mai poate ține
pasul.”12 Tranziența profețită de A. Toffler reprezintă noua provocare a vremurilor
noastre; a face acest lucru cu viteza necesară reprezintă un adevărat comandament
care se structurează în jurul timpului. Se configurează o nouă mentalitate și strategie
de management al timpului centrat pe anumite coordonate fundamentale: administrare,
competență-caracter, eficiență-randament, timpul de calitate13 etc.
Th.L. Friedman (în „The Lexus and the Olive Tree”) susținea că unitatea de
măsură a puterii în perioada Războiului rece a fost greutatea (cea a rachetelor
militare), iar în era globalizării unitatea de evaluare devine viteza (timpul). „Ieri,
întrebarea care conta era: cât de mare este racheta ta ?; mâine, întrebarea cea
mai precisă va fi: cât de rapid este modemul tău ? Războiul rece a avut la bază
ecuația lui Einstein, celebra E = mc2; globalizarea este ghidată de prima legea a lui
Moore, cea care spune că statele care vor conta mâine vor fi cele în care puterea
cipurilor de silicon se va dubla la fiecare 18-24 de luni.”14 Într-o lume globalizată
trebuie să gândim holistic (global), la un viitor comun, în care toți actorii, indiferent
de mărime sau importanță, trebuie să se implice în gestionarea cu înțelepciune a
conflictelor și crearea unei mediu de securitate pe termen lung.
În același spirit al schimbării, regăsim partizani ai trecerii de la analiza geopolitică
tradițională la una de inspirație „geoeconomică”. Globalizarea, ca proces și concept,
remarca P. Veltz (în „Economia mondială, o economie arhipelag”), se va realiza „sub
auspiciile geo-economiei, și nu sub acelea ale gepoliticii, sub guvernarea pragmatismelor
și nu sub influența speculațiilor specialiștilor în științe sociale.”
Chiar de la debutul geopoliticii, R. Kjellen propunea studiul statului din mai multe
perspective: geopolitică (așezare, înfățișare și teritoriu), ecopolitică (viața economică,
relațiile economice proprii, satisfacerea nevoilor), demopolitică (neamul, poporul,
firea neamului, constituția neamului), sociopolitică (viața și structura socială), cratopolitică
(forma de stat, administrația, autoritatea statulu).
Ideea operaționalizării acestui concept a fost determinată și de un anumit
declin al puterii militare în configurarea statutului de putere. Astăzi, puterea militară
se definește mai puțin prin indicatori de natură militară (numărul bazelor militare,
dotarea, modernitatea tehnicii) și mai mult prin recurs la indicatori economici.
Capacitatea de a răspunde provocărilor pieței și de a o domina reprezintă indicatorul
sintetic al puterii. Distincțiile care se fac astăzi între „puterea hard” (puterea care
apelează la instrumentele clasice, inclusiv cele ale constrângerii și forței) și „puterea
soft” (cea care, dimpotrivă, seduce, atrage, convinge, influențează) pornesc de la
schimbările spectaculoase în ceea ce privește sursele și modalitățile de exprimare
ale puterii. Bazele și conținutul puterii se schimbă. PNB pe cap de locuitor este mult
mai important decât dotarea militară pe cap de locuitor, iar forța de producție a unei
țări constituie baza de calcul a puterii sale. Performanțele unui stat depind prioritar
de potențialul economic și nu de pulsațiile dimensiunilor teritoriale. Este semnificativ în
acest sens, clasamentul primelor 50 de state din lume făcut de Revista „Capital” din

12 Idem, Șocul viitorului, București, Ed. politică, 1973.
13 Antonoaie, M., Antonoiaie, C., Managementul timpului, în Caietele Universității Sextil Pușcariu, Brașov, anul
II, nr. 2, vol. I, 2002, p. 45-46; Covey, R.S., Managementul timpului sau cum ne stabilim prioritățile,
București, Ed. All, 2000; Pincovschi, I., Mihai, M., Managementul timpului, București, Ed. HGA, 2001.
14 vezi Informație și putere, în Lumea Magazin, nr. 8. 2000; traducere de A. Cioroianu din Lettre
Internationale; Munteanu, F., în Știină și tehnică, www.rov.ro/ complexity /portal/ modules.
php?op=modload&name= Sections&file= index&req= viewarticle &… – 34k
www.geopolitic.ro

31 9.12.1999. Primele puteri economice ale lumii, după cifra de afaceri, sunt: 1. SUA
(7.475,7 miliarde $); 2. Japonia (4.201,6 miliarde $); 3. Germania (2.100,6 miliarde $);
Franța (1.398,5 miliarde $); 5. Marea Britanie (1.371,7 miliarde $) … 7. China (996,
4 miliarde $)…12. Rusia (440, 6 miliarde $). Țări care, prin potențialul lor economic,
joacă un rol foarte important în viața politică, în balanța puterilor pe plan mondial.
În opinia lui K. Ohmae, corporațiile concentrate în spațiul geografic delimitat
de triada SUA-UE-Japonia manifestă tendința de a domina lumea.
Fenomenul de globalizare pune în evidență și un alt aspect. Excederea
granițelor statului-națiune de către dezvoltarea explozivă a forțelor productive. Ele au
depășit caracterul național și multinațional și au căpătat o coloratură transnațională15,
realitate ce configurează alte probleme și sfidări. Asupra cărora nu militarii sau
politicienii, ci economiștii sunt cei care avertizează. Astfel, Kenichi Ohmae (în „The
Rise of Region State”; „The End of the Nation State: The Rise of Regional Economies”)
perorează despre un capitalism virtual fără granițe, care va aboli „statul național”,
iar Edward Luttwak (în „Turbo-capitalism: Winners and Losers în the Global Economy”)
consideră că actuala organizare politică în „entități spațiale structurate pentru a
delimita cu strictețe teritoriile lor (…) inevitabil înclinate să obțină avantaje în
detrimentul celorlalte entități de pe scena internațională” se apropie de sfârșit. Iar
pentru a-și prezerva și spori rolul, statele urmăresc să-și „dobândească un substitut
geoeconomic pentru rolul geopolitic aflat în decădere”. Armonia nu se va întrona în
relațiile internaționale. „Logica conflictului” va translata zona disputelor strict militare și
se va cantona în domeniul economic, în “gramatica comerțului”. În prezent, lupta
nu se mai poartă pentru teritorii, ci pentru piețe de desfacere.
Axioma demografică – „puterea națiunilor crește și scade, după cum crește și
scade populația lor” -, formulată de S. Mehedinți (în „Politica de vorbe și omul politic”) și
confirmată ulterior și de teoreticienii occidentali (P. Kennedy) justifică și legitimează
abordarea demopolitică a evoluției societății umane. Factorul demografic exprimă
vitalitatea unei națiuni, a unui stat.
În ultima jumătate a veacului trecut s-a produs o mutație vizibilă în evoluția
demografică a planetei: populația țărilor dezvoltate devine staționară sau consemnează
sporuri nesemnificative, iar cea din țările slab dezvoltate înregistrează o creștere
explozivă, îngrijorătoare. La nivelul anilor 1995 situația, din datele oferite de B. Negoescu
și G. Vlăsceanu (în „Terra, geografie economică”), se prezenta astfel: țări dezvoltate –
1.224 milioane și țări subdezvoltate – 5.533 milioane locuitori; pe structură urban/rural
în 1994: rural, țări dezvoltate – 326 milioane, iar țări subdezvoltate – 2.667 milioane
de locuitori; urban, țări dezvoltate – 919 milioane, țări subdezvoltate – 1.967 milioane de
locuitori.16 Conform cifrelor avansate de T.J. Rourke (în „International Politcs on the
World Stage”), tendința demografică, în perioada 1998-2025, pe zone geografice, va
arăta astfel: Africa (1.496), Asia și Oceania (4.825), America Latină și Caraibe
(690), SUA și Canada (369), Europa (701) milioane de locuitori.17
Creșterea procentuală cea mai ridicată o înregistrează Africa, în timp ce Europa
are o creștere negativă. Dacă în 1985 Africa și Europa aveau o populație aproximativ
egală, la orizontul anilor 2025 populația Africii va fi de cel puțin două ori mai mare
decât cea a Europei, iar în 2050 de trei ori. Până în 2025, o serie de state africane
vor atinge niveluri demografice absolut dramatice, dacă avem în vedere că mijloacele

15 Hirst, P., Thompson, P., Globalizarea sub semnul întrebării, București, Ed. Trei, 2002.
16 Negoescu, B., Vlăsceanu, G., Terra, geografie economică.
17 Rourke, T.J., International Politcs on the World Stage.
www.geopolitic.ro

32 de subzistență își vor menține o dinamică malthusiană. Datele diferă puțin în
funcție de baza de calcul. De pildă, numărul populației în 1998, potrivit lui T.J.
Rourke era de 5.030 milioane, iar conform surselor ONU, volumul demografic era
de 5.757 milioane încă din 1995. Oricum, un lucru este cert, în 1999 populația lumii
a depășit pragul celor șase miliarde.
Paul Kennedy consideră că în intervalul 1990-2025 aproximativ 95% din sporul
populației se va produce în țările în curs de dezvoltare. Creșteri alarmante se vor
consemna pe continentul asiatic și african. Se anticipează chiar o răsturnare a
ierarhiei la vârf în anii 2050. Un ipotetic clasament demografic al primei jumătăți a
veacului XXI propulsează un alt lider mondial India (cu 1.528.853 milioane de locuitori),
urmată de China (cu 1.477.730 milioane de locuitori), SUA (cu 349.318 milioane de
locuitori), Pakistan (cu 345.484 milioane de locuitori). Cinci din primele zece țări cele
mai populate ale lumii se află în Asia; în același timp, numai două țări dezvoltate
figurează în primele 20 de țări (SUA și Japonia). Populația Iranului va fi mai numeroasă
decât cea a Japoniei, iar populația Etiopiei va fi de aproape trei ori mai mare decât
cea a Franței. Canada va avea o populație mai redusă decât cea a Siriei, Nepalului
sau Madagascarului. Țările europene mari (acum) vor figura din acest punct de vedere
printre țările mijlocii sau chiar mici.
Evoluția indicatorului demografic nu poate fi indiferentă unei comunități responsabile
față de destinul său. Reducerea sporurilor creșterii demografice trebuie să constituie
un semnal de alarmă pentru autoritățile politice din orice țară. Fără îndoială factorul
demografic nu influențează automat puterea economică, militară și culturală a statelor.
Sunt exemple de state cu un volum demografic relativ mic – Olanda, Singapore etc.
– care reprezintă adevărate puteri economice. Dar un lucru este cert, o națiune
îmbătrânită este o națiune fără viitor. Ea nu se poate dezvolta și nu poate juca un
rol important în viața politică internațională. Devine tot mai evident faptul că astăzi
Europa Occidentală nu-și poate realiza relansarea economică decât prin recursul
la forța de muncă din țările proaspăt admise sau aspirante la UE. Fără o politică
demografică rațională, comună și aplecată spre dinamica resurselor, umanitatea va
intra într-un colaps social.
În condițiile dinamicii accelerate a economiei celui de Al Doilea Val, a
multiplicării unor noi pericole pentru dezvoltarea sănătoasă și durabilă a societății,
semnalate și concretizate în primele avertismente și îndemnuri ale „teoriei creșterii
zero”, alți teoreticieni consideră că cea mai importantă tranziție s-a produs prin trecerea
de la „geopolitică” la „ecopolitică”. Viitorul umanității este amenințat preponderent
de degradarea continuă a mediului înconjurător. Aparent ar fi vorba de o revenire
la origini, la o reconsiderare a mediului natural-fizic. O premisă facilă și tot atât de
falsă. Acum este vorba de un mediu total diferit, unul bolnav, aflat într-o continuă
degradare, ireversibilă, în opinia majorității specialiștilor. Geopolitica nu poate face
abstracție de această nouă realitate. Conștient de riscul major pe care-l prezintă
fenomenul, fostul vicepreședinte al SUA, Al. Gore, atrăgea atenția că omenirea are
nevoie nu de o Inițiativă de Apărare Strategică, ci de o Inițiativă Strategică de Apărare
a Mediului. În viziunea lui G. Toal (expusă în „At the End of Geopolitics? Reflections on
a Plural Problematic at the Century’s End”), ecologia a devenit „agenda sacră” care
implică o nouă credință centrată pe un set de principii fundamentale privind respectul
și ocrotirea mediului fizic-natural și a vieții pe planeta noastră. Iar Otto Kinnke propune
și soluția salvatoare: ecoetica care-și propune ca obiectiv fundamental supraviețuirea
sistemului om-natură în ansamblu său. Ecoetica trebuie să înrâurească activitatea
umană din toate domeniile, de la economie la politică și cultură, de la aspectele
www.geopolitic.ro

33 naționale la cele ale comunității mondiale. Obiectiv generos ce implică un set de exigențe:
a) înlocuirea, atât cât este posibil, a degradării lineare a resurselor prin reutilizarea
lor ciclică; b) restructurarea economiilor și societăților pe principiile ecosistemului;
c) rearmonizarea lumii umane cu mediul înconjurător și diminuarea efectelor
dăunătoare ale activității umane asupra naturii; d) adaptarea factorului demografic
la consumul de energie și materie pe cap de locuitor, corespunzător posibilităților
ecosistemului; numai prin realizarea unei relații armonioase dintre necesitățile
umane și capabilitățile de susținere ale ecosistemului, numai printr-o dezvoltare
firească, potrivit legilor și principiilor ecoeticii, putem contribui la prelungirea duratei
de viață a speciei noastre și evita o catastrofă de dimensiuni inimaginabile.18
Trecerea la societatea informațională a condus la o schimbare de paradigmă:
„puternicul este substituit cu inteligentul”, iar puterea își revendică geneza în inteligență
și cunoaștere. Cunoașterea – în ipostaza de informație cu înțeles și care acționează –
se obiectivează în principalul vector de putere. Societatea cunoașterii este nu numai o
realitate ci și o necesitate pentru „a se asigura o societate sustenabilă din punct de
vedere ecologic, deoarece fără cunoaștere științifică, cunoaștere tehnologică și
managementul acestora nu se vor putea produce acele bunuri, organizări și
transformări tehnologice (poate chiar biologice) și economice necesare pentru a
salva omenirea de la dezastru în secolul XXI.”19
Noul tip de societate consacră un termen și o direcție nouă de cercetare:
„geoinformația.” „Puterea de cea mai înaltă calitate, nota A. Toffler, provine din aplicarea
cunoașterii”. Cunoașterea, cea mai democratică și inepuizabil izvor de putere, poate fi
sursă de „convingere”, „multiplicator” și „ingredient” al „averii (bogăției) și forței”. Dacă
în ultimele veacuri, disputele din lumea industrializată priveau distribuția bogăției,
astăzi, „iminenta luptă pentru putere se va transforma tot mai accentuat într-o
confruntare pentru distribuția și accesul la cunoștințe”. Astfel, controlul cunoașterii
devine, concluziona autorul, „nodul gordian al luptei mondiale de mâine pentru
putere, în toate instituțiile omenești (…) cunoașterea, sursa puterii de cea mai înaltă
calitate, câștigă în importanță cu fiecare fugară nanosecundă (…) reprezintă «factorul
K» al luptelor globale pentru putere.”20
Alvin Toffler aprecia că prăbușirea comunismului a fost influențată în mod deosebit
de competiția din domeniul cunoașterii. „În cele din urmă, ceea ce le-a pus capac
sovieticilor nu au fost armele sau economia, ci factorul K – noile cunoștințe de care
sunt acum tot mai dependente atât forța militară, cât și puterea economică.”21 Datorită
răspândirii tehnologiilor bazate pe cunoaștere și a liberei circulații a ideilor, SUA,
Europa Occidentală și Japonia au reușit să consacre superioritatea economiei capitaliste
față de cea socialistă. Aceleași tehnologii au contribuit în mod evident și la diferențierea
uriașă a puterii militare în perioada bipolarității. Realitatea recunoscută de Mihail
Gorbaciov într-un discurs din 1989: „Am fost aproape printre ultimii care să ne dăm
seama că, în epoca științei informațiilor, cel mai costisitor patrimoniu e cunoașterea.”22
La nivelul comunității mondiale cunoașterea evidențiază o distribuție mai
disproporționată decât „armele și averea”; „numai o redistribuire a cunoașterii (și mai
ales a cunoașterii despre cunoaștere), adăuga Toffler spre sfârșitul cărții „Puterea

18 Kinnke, O., Omenirea poate supraviețui numai cu un concept al eticii: ecoetica, www.int-rest.com
19 Dragănescu,M., Societatea informațională, societatea cunoașterii, www. academia romana.
ro/carti/carti2004/pag_carte_md1.html-8k
20 Toffler, A., Puterea în mișcare, București, Ed. Antet, 1995.
21.Ibidem.
22 vezi Munteanu, M., op. cit.
www.geopolitic.ro

34 în mișcare”, e chiar mai importantă decât – și poate duce la – redistribuirea celorlalte
principale resurse ale puterii.”
Richard Falk (în „This Endangered Planet: Prospects and Proposals for Human
Survival”; “On Human Governance: Toward a New Global Politics”; „Predatory
Globalization. A Critique”; „Religion and Human Global Governance”), A. Gidenns
(în „A treia cale. Renașterea social-democrației”; „A treia cale și criticii ei”), M
Horsman și A. Marshall (în „After the Nation State: Citizen, Tribalism and the New
World Disorder”), E. Luard (în „The Globalization of Politics. The Changed Focus of
Political Action in the Modern World”), sau A. Linklater (în „The Transformation of
Political Community. Ethical Foundations of the Post-Westphalian Era”) – pornind
de la premisa că lumea se mișcă rapid de la geopolitică “spre o realitate mai integrată
economic, cultural și politic” – susțin și, de fapt, contribuie la configurarea unei noi
teorii: geoguvernarea. În condițiile apariției problemelor de factură transnațională,
diminuării capacității de reacție și intervenție a statului național în adoptarea de
soluții adecvate față de aceste provocări, capacitatea de guvernare de tip clasic se
află într-un declin evident și continuu. Teoria globalismului politic – sub forma unei
federații globale, a unui „guvern mondial”, a unui „stat mondial democratic” sau a
unui „megastat supranațional” cu monopolul forței coercitive și legislative la nivel
global; „deplasarea guvernării la nivel mondial”, instituționalizarea unui „sistem mai
amplu de guvernare globală”, după modelul UE – este tot mai des invocată astăzi.23
Deci miza politicilor globale nu o mai formează geopoliticile, ci geoguvernarea,
menită să asigure structuri de guvernare eficientă la nivel global.
În concluzie, geopolitica clasică, operațională într-un sistem internațional de
tip anarhic, în condițiile mileniului actual devine relativ neadecvată. A ambiționa
astăzi rezolvări geopolitice și geostrategice bazându-ne pe hărți este un nonsens.
Handicapurile geopolitice pot fi surmontate de multiplele posibilități de distribuție a puterii,
de apariția comunităților de securitate firești sau încrucișate. Ceea ce creează fundamentul
real pentru un echilibru al puterilor în viața internațională. Jocul de sumă nulă, uriașele
costuri și incertitudinea atingerii obiectivelor propuse – victoria și substituția hegemonică –
garantează pe termen mediu pacea și stabilitatea în politică internațională.
Fenomenele de globalizare și integrare, dezvoltarea fără precedent a tehnicii
și tehnologiei, trecerea la societatea informațională diminuează tot mai mult importanța
factorului geopolitic și propulsează în topul factorilor de condiționare alte variabile:
timpul, economia, populația, mediul, informația, guvernarea etc. Factori care au și generat
apariția unor noi tipuri de abordare a statelor și relațiilor dintre acestea: cronopolitica,
geoeconomia, ecopolitica, demopolitica, geoinformația, geocultura sau geoguvernarea.
Globalizarea sau Parteneriatele strategice nu vor eradica situațiile conflictuale,
competițiile acerbe pentru dominație regională și mondială și tendințele de ierarhizare a
statelor funcție de factorul putere, dar, indubitabil, vor conduce la o diminuare a focarelor,
actelor de beligeranță, la crearea unui nou mediu de securitate, transformând războiul într-
un fenomen caduc, punând sub semnul întrebării chiar rațiunea declanșării sale.

23 vezi Huzum E., Uniunea Europeană: model pentru o integrare politică globală?, în Symposion, tom. I, nr. 2, 2003.
www.geopolitic.ro

35 CONSECINȚELE GEOPOLITICE ALE DDJIHAD-ULUI
Vasile SIMILEANU
„Când parcurgem istoria omenirii, civilizația ne apare ca o pasăre îndrăgostită de
râuri și țărmuri de mare, care și-a făcut inițial cuib în Mesopotamia și în Orientul
Mijlociu, a zburat apoi pe Nil, de unde s-a îndreptat spre insulele și coastele
grecești; și-a continuat călătoria spre peninsula italică de unde a supravegheat
întinderea unui imperiu și apoi, ca o ezitare înspre Bosfor, s-a stabilit pe Rhon și
Rhin, neezitând să treacă Canalul Mânecii; antrenată în zborul milenar, a trecut
peste Atlantic alegându-și coasta estică a unui continent, pe care l-a străbătut,
ajungând la Pacific; nedescurajată de această întindere a ajuns recent în
insulele nipone, de unde o impetuozitate sporită o duce spre Asia, de unde a
plecat, având Orientul Mijlociu și continentul european la orizont”.
Mircea Malița
Într-o societate informatizată, individul ca sinteză bio-psiho-socială este „bombardat”
zilnic cu informații bio-psiho-sociale în scopul definitivării personalității sale complexe.
Trebuie să precizăm că ponderea fiecărei variabile și modul în care se ierarhizează
și interacționează în procesul umanizării, este dată de modul în care fiecare dintre
noi percepem noul. Privind înapoi, la începutul anilor nouăzeci, constatăm că ne-am
despărțit de societatea bazată pe reproducerea socială forțată, construită pe baza unor
multiple mecanisme autoritare de control social și politic torționar. Europa de Est a
devenit o societate a schimbărilor rapide, adeseori haotice, în dorința de uita cei cincizeci
de ani de îndoctrinare și totalitarism, în speranța reclădirii unei societăți democratice cu
echivalent occidental. Numai că democrațiile occidentale nu dau, încă, semnul
instituționalizării unei noi ordini sociale. Aceste schimbări au generat o stare pe care
unul din fondatorii sociologiei – Emile Durkheim – o numește anomie1. Adică sistemele
normative tradiționale intră în colaps iar persoanele individuale nu se mai simt controlate
intern de un set de norme puternice, investite cu autoritate.
Noua lume care s-a născut după „Revoluția de Catifea” este una a mobilității,
migrației și schimbării modelelor culturale și de consum. Piața se extinde tot mai
mult, incluzând forța de muncă, bunurile de consum, capitalurile. Împreună, aceste
schimbări solicită reacții de apărare individuală. Dar tot ele ne scindează între
chemarea progresului și chemarea tradiției. A fi și a face nu mai sunt convergente.
O disociere importantă se produce între memorie și judecată, rațiune și acțiune.
Integrarea lineară este tulburată și înlocuită de victoria agresivă a unui element
asupra celuilalt. Pe un plan mai extins, se conturează un decalaj între cei care trăiesc
într-o lume a piețelor și schimbărilor cu care se armonizează și cei care se confruntă
cu reconstrucția și restabilirea agresivă a identității culturale individuale și colective.
Pentru lumea islamică succesul din Iran și războiul afgan împotriva Uniunii
Sovietice au fost percepute de către musulmani ca un nou stadiu al războiului global
dintre Islam și cultura occidentală. Revoluția iraniană, sprijinită îndeaproape – am zice
chiar pregătită și susținută de Franța, în scopul acaparării exploatărilor petroliere și
înlăturării capitalului american și englez – a asigurat un model revoluționar pentru
sunniți ca și pentru șiiți, chiar dacă grupurile islamice sunnite au avut multe rezerve în
privința conținutului acestui model. Prin abdicarea URSS, lumea fundamentalistă
islamică a considerat că i s-a servit nu numai o victorie împotriva ascensiunii

1 ANOMIA – Acest concept desemnează comportamentele care nu se încadrează în normele morale ale
societăților democratice, generate de cele mai multe ori de aplicarea tehnicilor de manipulare interne
sau externe asupra membrilor unui grup social.
www.geopolitic.ro

36 occidentale în spațiul arab, dar această disoluție va opri „ conspirația globală împotriva
Islamului ”, iar Statele Unite rămase singura forță anti-islamică vor fi ușor de anihilat.
În lumea contemporană, influența crescândă a Franței și a Germaniei în lumea
islamică, în special pentru deținerea Eurasiei, a făcut ca Statele Unite să fie percepute
de islamici ca vârful de lance al culturii vestice și libertăților omului care amenință
lumea islamică, nu neapărat prin forță militară sau colonizare politică, cât mai ales
prin influență culturală.
Masele de islamici revoluționari recrutați pentru a lupta împotriva sovieticilor în
războiul afgan au căutat, mai târziu, să extindă acest moment și model al victoriei și
în Irak, aderând la mișcări de tip terorist sau implicându-se în constituirea primului stat
fundamentalist-islamic în Europa: Bosnia, după eșecul revoltei kurde din Turcia.
Prin urmare conflictul afgan a condus la deschiderea unui front islamic în diverse dispute
locale și naționale cu ecouri religioase: Bosnia, Albania, Kosovo, Cecenia, Daghestan,
Kashmir, Irak. Aceste implicații au determinat analiștii să vadă „ fenomenul islamicilor
afgani ca pe un fel de Internațională Islamică ”, similară în mai multe feluri cu Brigăzile
de voluntari ai Internaționalei Socialiste și Comuniste din războiul civil spaniol al anilor 1930.
În aceste circumstanțe, politologii și analiștii de renume văd formele de manifestare
a fenomenului violent islamic ca pe un fel de „ nou terorism ”, diferit de cel „ clasic ” – manifestat
în anii 70-80. Considerăm, totuși, că nu este vorba de manifestarea unor noi forme de
terorism, ci doar de transformarea și adaptarea vechiului terorism la noile realități
mondiale. Putem vorbi de o evoluție ascendentă, privind adaptarea la noile tehnologii
cât și de atragerea în cadrul mișcărilor a unor persoane instruite în lumea occidentală.
Această nouă formă de adaptare ne impune să studiem și să descoperim legăturile
dintre religie și formele extreme de violență, în vederea contracarării pașnice a ofensivei
islamice, bineînțeles, în situațiile în care se impun variantele pașnice de negociere.
Din nefericire, ofensiva islamică a încălcat orice lege și principiu moral, aceste manifestări
declanșând reacții cu caracter militar, din partea comunității internaționale.
Care ar fi consecințele geopolitice ale distribuirii inegale a populației pe glob,
ale decalajelor demografice dintre diverse țări, ale perturbării proporțiilor dintre categorii
de vârstă în cadrul aceluiași stat?
Aceste tendințe nu pot să rămână fără urmări în diverse planuri, care, deocamdată,
nu pot fi decât aproximate. De pildă, schimbarea raportului dintre numărul persoanelor
ocupate și cel al pensionarilor este analizat într-un articol din „ Foreign Affairs” de M.
Ezrati, care se referă la situația Japoniei. Procesul de îmbătrânire a populației Japoniei
și scăderea numărului de persoane active în raport cu numărul pensionarilor au ca
rezultat schimbarea orientării economiei, dinspre producție și exporturi către servicii,
cercetare, finanțe. Abilitatea din ce în ce mai scăzută de a exporta e urmată, în mod
natural, de o mai mare nevoie de a importa, corelată cu extinderea peste hotare a
industriei japoneze, pe baza exportului de tehnologie. Toate acestea se vor reflecta
într-o politică externă mult mai activă, cu consecințe pentru întreaga zonă.
Majoritatea analiștilor consideră că, existența unor concentrări demografice
inegale în diferite zone și regiuni ale lumii va declanșa un proces de „emigrație
inversă” de populații dinspre țările și regiunile cu densitate demografică ridicată,
dar în prezent sărace, spre cele cu o populație mai puțin numeroasă, dar bogate.
Paul Kennedy aprecia că între anii 1950-1985, către statele dezvoltate din Europa
au emigrat, în căutare de lucru, aproximativ 30 de milioane de persoane din țările
în curs de dezvoltare. Dintre acestea, 5 milioane s-au stabilit permanent în țările
europene. Dacă avem în vedere și familiile lor, se poate aprecia că în Europa s-au
stabilit definitiv, în perioada menționată, aproximativ 13 milioane de emigranți. Un
proces absolut asemănător are loc și în SUA, unde s-a stabilit un număr chiar mai
mare de emigranți din America Latină (cu precădere din Mexic), din Asia etc.
www.geopolitic.ro

37
MarocLibia
Ucraina
RotterdamTransnistria
Balcani
OlandaFederația Rusă
Canada
SUA
Columbia
ArgentinaChina XingjiangEgiptArabia SaudităIrak
AfganistanPakistanTailanda FilipineIndonesia
Africa de Sud
Franța
Belgia
Zone de conflict terorist
în concepția președintelui Bush
Campanii militare
Trafic cu armament și materiale
nucleare
State care sponsorizează războiul terorist
State producătoare de materiale fuzibile
Rețele regionale IntelligenceRețele transnaționale teroriste
exploatate de mafia rusă, caucaziană
și balcanică
Rețele logistice teroriste sprijinite de India
și statele subsahariene
Războiul terorist
www.geopolitic.ro

38 „Emigrația inversă ” va reprezenta unul dintre procesele sociale majore ale
următoarelor decenii, care va putea fi foarte greu de controlat și, cu atât mai puțin
de oprit. Există o superficialitate a abordărilor în această privință.
„Închiderea granițelor ” și „întărirea controlului ” nu reprezintă o soluție de lungă
durată. Schimbările, relativ recente, din lumea contemporană, au demonstrat că efectele
migrației nu por fi limitate prin mijloace coercitive. La frontierele statelor sau ale zonelor
dezvoltate se creează, de cele mai multe ori, o tensiune mare, ce nu va putea fi
contracarată prin măsuri strict administrative.
Zonele dezvoltate sunt, sau pot fi echivalate cu zone rarefiate din punct de vedere
demografic, ele constituind puncte de atracție pentru populațiile din alte zone. Societatea
contemporană nu poate accepta un timp prea îndelungat acest dezechilibru demografic.
Într-un fel sau altul, dezechilibrul demografic va genera mișcări și procese sociale de
reechilibrare care, dacă avem în vedere și posibilele catastrofe umanitare care pot fi create
de către o migrație numeroasă din zone sărace, poate avea și un rol salvator la nivel global.
În interpretarea lui Jean François Poncet, ridicarea islamismului ca forță a lumii
de astăzi reprezintă o altă sfidare de care trebuie să țină seama Europa („ Spațiu economic
sau putere mondială” ), în paralel cu expansiunea chineză . Se manifestă din partea lumii
islamice o presiune politică, religioasă, demografică și ideologică, presiune ce îmbracă
un caracter delicat în cazul în care fundamentalismul islamic câștigă teren. Sunt cel puțin
câteva motive, procese și tendințe în lumea islamică de natură să îngrijoreze Europa.
Este vorba, mai întâi, de extinderea islamismului și de prezența sa, uneori dominantă,
în țările din Maghreb. Statele din această regiune au gravitat în jurul Europei, Marea
Mediterană fiind din acest punct de vedere o punte de legătură și nu o întindere de
apă despărțitoare. Pozițiile puternice pe care le deține fundamentalismul islamic în
Algeria, monarhie arabo-musulmană tradițional francofonă, au reprezentat, de pildă,
un semnal îngrijorător nu numai pentru Franța, dar pentru Uniunea Europeană în
ansamblu. Mai ales că Algeria este un stat pivot al SUA, ca importanță geopolitică,
foarte aproape de Europa, situat într-o regiune – Maghreb – pe care nu puțini
analiști o consideră ca făcând parte deja din Europa.
Creșterea demografică susținută a lumii islamice creează presiuni imense la
granițele Europei, din cel puțin două motive: Europa este continentul care se
învecinează pe o întindere considerabilă cu lumea musulmană (mai mult, pe teritoriul
continentului s-au creat deja state musulmane), la care se adaugă populația arabo-
islamică numeroasă care trăiește în statele mari ale Europei.
În Franța trăiesc circa 5 milioane de locuitori provenit din Maghreb, Islamul
fiind a doua religie a Franței1. Apropierea geografică de lumea islamică are loc în momentul
când ponderea din ce în ce mai scăzută a fertilității și natalității europene, reprezintă un
alt factor defavorizant pentru bătrânul continent, în cadrul populației lumii. În asemenea
situații, în mod firesc presiunea demografică ce se exercită la granițele Europei,
îndeosebi de către lumea islamică, este din ce în ce mai mare.
Consecințe geopolitice importante pot avea și diferențele în ceea ce privește
sporul natural al populațiilor de etnii diferite, din cadrul aceluiași stat. În timp, diferențele
în sporul natural pot să conducă la răsturnări ale raporturilor dintre populațiile
respective. Cazul clasic din acest punct de vedere este evoluția populației rusești în
raport cu cea musulmană în cadrul republicilor fostei URSS. La sfârșitul deceniului trecut,
populația rusească, numărând 145 de milioane, avea același număr de copii cu cea
musulmană, care număra doar 50 de milioane. Apărea limpede că pe parcursul a două

1 M. Viast, The Muslims of France, în “Foreign Affairs”, sept/oct 1996.
www.geopolitic.ro

39 generații, populația musulmană urma să o depășească numericește pe cea rusească.
Același fenomen a avut loc și în provincia iugoslavă Kosovo. Diferențele
dintre sporul natural de creștere al celor două populații au făcut ca albanezii să
devină majoritari într-o provincie care a fost leagănul de formare a poporului sârb.
Problema sporurilor inegale de creștere naturală a populațiilor se referă cu
deosebire la acele state cu populații minoritare semnificative. În cazul în care acestea din
urmă au o rată ridicată a natalității, raporturile cu populația majoritară se schimbă
dramatic, ceea ce afectează stabilitatea și poate declanșa chiar un proces de redesenare a
granițelor. În acest context, merită menționată evaluarea lui John T. Rourke, privitoare la
raportul dintre mărimea naționalității majoritare și numărul total al populației unui stat.
La modul ideal, raportul dintre aceste două variabile e de 100%, deci națiunea
majoritară include întreaga populație.
Odată cu apariția piețelor internaționale și a intereselor rețelelor industrial-economice
transnaționale, lumea a constat că se găsește într-o altă perioadă evolutivă. O eră în care
globalul va reprezenta viitorul mod de viață. O lume în care frontierele există doar pe hartă,
migrațiile forței de muncă vor fi neîngrădite, iar produsele vor circula pe întregul mapamond,
marea majoritate a acestora fiind accesibile oricărui locuitor al planetei. Toate bune și
frumoase, dar în realitate lucrurile sunt foarte dure și complicate. Dacă produci calitate, vei
beneficia de un nivel de trai ridicat. Dacă produci peste cerințele pieței și la un nivel calitativ
scăzut, dai faliment. Din nefericire, marea majoritate a statelor europene „ eliberate ” după
anul 1989 nu au realizat impactul acestui fenomen, decât după un deceniu de zbateri, iar
statele Africii, o parte din statele asiatice și ale Americii de Sud și Latine au suferit
dezechilibre majore, îndatorându-se peste capacitatea de efectuare a plăților. Această
manifestare a atras după sine îndiguirea economică, statele dezvoltate limitând accesul
la tehnologiile de vârf și cultivând relații preferențiale și chiar embargoul economic.
În conformitate cu prevederile articolului 41 din Carta ONU, măsurile cu caracter
economic și diplomatic „… pot să cuprindă întreruperea totală sau parțială a relațiilor
economice și a comunicațiilor feroviare, maritime, aeriene, poștale, telegrafice, prin
radio și a altor mijloace de comunicație, precum și ruperea relațiilor diplomatice .“
Embargoul este o formă de represalii prin care un stat reține navele comerciale
ale unui alt stat, în porturi sau în marea sa teritorială, împreună cu încărcătura lor, în scopul
de a-l determina să înceteze o încălcare a unor norme de drept internațional și să repare
prejudiciul astfel cauzat1 și presupune reținerea unor bunuri ale unui stat de către alt stat,
precum și privarea statului respectiv de un sistem de relații economice normale cu partenerii
săi sau cu comunitatea internațională. Astfel de manifestări, în conformitate cu legislația
internațională, au avut loc în anul 1991 împotriva Irakului, în perioada 1992 – 1995
împotriva Iugoslaviei, ca urmare a hotărârilor luate de Consiliul de Securitate al ONU.
Scăderea drastică a nivelului de trai în foarte multe state – în special din Africa,
Asia și America Latină – au impus găsirea unor soluții concrete, de către comunitatea
internațională, pentru prevenirea unor catastrofe umanitare. Cu toate acestea, nu toate
soluțiile propuse și impuse de democrațiile de tip occidental au fost acceptate de
aceste zone problemă, deoarece marile contradicții ar fi fost rezolvate numai la suprafață.
Inegalitatea economică și financiară nu poate fi depășită în prezent. Probabil,
într-un viitor greu de precizat, se vor găsi soluții viabile, unanim acceptate. Din nefericire,
până atunci vom asista la conflicte generate de resursele necesare existenței și
mai puțin de cele impuse de dezvoltarea tehnologiilor avansate.
Este important să asociem conflictele generate de impactul economic în lumea

1 Iosif Armaș, Cornel Purcărea, Paul Dănuș Duță, Acțiunea militară la granița dintre milenii, Editura Militară.
www.geopolitic.ro

40 contemporană cu lipsa locurilor de muncă. Lipsa locurilor de muncă din Palestina a
generat migrația forței de muncă către organizațiile teroriste antrenate de diferite state din
lumea arabă. Această stare de fapt a generat, la rândul său, lupta împotriva civilizației de
tip occidental. Embargoul asupra Irakului a determinat alianțe – având ca rezultat exportul
petrolului din acest stat către state dependente de această resursă, prin societăți și
companii particulare înregistrate în Ins. Cayman, la unele căsuțe poștale din statele cu
legislații permisive – care au făcut jocul lui Saddam Hussein, în momentul când
comunitatea internațională trebuia să ia atitudine împotriva guvernului de la Bagdad.
Aceleași jocuri de culise s-au făcut și în cazul Iugoslaviei.
În acest context, a încălcării embargoului de către terțe state, au proliferat și evoluat
organizațiile de tip criminal și mafiot, cu tentacule în marea majoritate a statelor,
unde, după modelul organizațiilor teroriste, se ocupau și cu spălarea banilor proveniți
din afacerile ilicite. Din nefericire, estul european, fragil politic, a fost un teren propice
pentru desfășurarea acestor activități criminale. Nu putem să nu privim manifestările
din America de Sud, unde criminalitatea financiară și cea a spălării banilor proveniți
din afacerile cartelurilor drogurilor, au falimentat state și au creat mari probleme
sociale. Și aici, ca în cazul Palestinei, foarte mulți tineri au migrat către organizațiile
criminale, carteluri și forțe teroriste (așa numite paramilitare, înainte de 1989).
Problemele sociale, determinate de cele economice, ale unor state sau zone
asiatice – Afganistan, Kashmirul indian, Kurdistanul turcesc și cel irakian – au generat
migrația populației către zone aflate în afara legii, materializate în apariția și evoluția
de structuri criminale și mafiote.
Rusia, la rândul său, nu a fost ocolită de aceste manifestări. Disponibilizările
masive din structurile militare, problemele economice dar și cele etnico-confesionale
s-au constituit într-un adevărat bumerang. Rakeții au împânzit Europa, atentatele
au început să apară simultan cu tendințele separaționiste.
Cauzele manifestării „ noului terorism islamist ” nu trebuie a fi privite ca rezultat al
declinului terorismului sponsorizat de stat, având în vedere că cea mai mare parte
a grupărilor teroriste islamice nu au fost niciodată sponsorizate de stat. Cu toate că
state ca Libia, Siria, Irak, Cuba, Coreea de Nord și din umbră, Uniunea Sovietică,
au sprijinit terorismul național, anarhist, radical, „secular ”, majoritatea grupurilor
islamice egiptene teroriste, spre exemplu, s-au dezvoltat independent, în afara
scenei egiptene. Exceptând o asistență logistică ocazională a Sudanului acordată
unora din aceste grupuri teroriste, ele nu au fost grupuri sponsorizate de stat.
Multe dintre aceste grupuri au neglijat activitatea socială și de aceea nu au
putut fi alese pentru a primi un suport financiar generos din partea Arabiei Saudite
și Statelor Golfului așa cum au primit alte grupări.
Grupurile teroriste care făceau parte din școala Frăției Musulmane au primit
ajutor financiar important pentru tot felul de proiecte sociale.
În acest sens, gruparea Hamas este unică pentru că reprezintă singura mișcare
a Frăției care a fost intens implicată, atât în terorism cât și în activități sociale. Terorismul
său, direcționat numai către Israel, ca o parte a luptei naționale palestiniene, a
câștigat suportul câtorva state arabe sau individualități bogate din Arabia.
Modelul grupării Hamas a fost imitat în ultimii ani de gruparea Hezbollah în Liban, care
dincolo de activitățile sale de guerilă împotriva Israelului, s-a implicat în întărirea socială
și politică a comunității Shi`i din Liban, fiind sponsorizată de Iran, sub patronajul Siriei.
Noua fază a terorismului islamic o reprezintă trecerea grupurilor teroriste de
la activități desfășurate în țările lor de origine împotriva regimurilor „ eretice ”, la activități
duse în arena internațională.
www.geopolitic.ro

41 Această schimbare a început cu următoarele acțiuni: prima a fost atacul cu bombă
de la World Trade Center din 1993 , a doua: participarea voluntarilor islamiști în conflictele
din Bosnia, Albania, Kosovo, Cecenia, Kashmir și Daghestan și a culminat cu
atacuri teroriste de mare intensitate ca cele din 11 septembrie 2001, Bali, 11 martie
2004 de la Madrid, atentatele zilnice din Irak, 07.07.2005 la metroul londonez…
Deși muncitorii români din Israel au fost victime izolate a atentatelor teroriste din
acest stat, credem că este necesar să menționăm că, pentru prima dată, România
a devenit victimă a terorismului internațional la Madrid și Londra.
Aceste evenimente ne-a demonstrat că, în ultimii ani, a avut loc internaționalizarea
„frontului ” inter-musulman din Afganistan. Această direcție de dezvoltare a atacurilor
teroriste a fost rezultatul opresiunii desfășurate de diversele regimuri arabe asupra grupărilor
teroriste, ceea ce a dus la formarea unei tabere a refugiaților islamici, care nu mai
puteau să desfășoare acțiuni de acest gen în propriile lor țări. De aceea putem concluziona
că orientarea către acțiuni la nivel internațional de tip terorist este mai degrabă
rezultatul factorilor externi grupărilor teroriste și nu ai unei decizii conștiente.
În Europa Occidentală există un proces sociologic mai vechi care, se pare că
a fost consolidat în ultimul deceniu și a devenit mult mai puternic. În a doua jumătate a
secolului al XX-lea s-a remarcat o semnificativă creștere a migrării musulmane
către democrațiile occidentale, în special către America de Nord și Europa de Vest.
În vreme ce prima generație de imigranți a căutat să se integreze în civilizațiile de
tip occidental și să lupte pentru învingerea dificultăților economice majore, așteptările
celei de-a doua și a treia generații au fost în cele mai multe cazuri neîmplinite.
Aceasta a determinat întărirea înstrăinării lor de societățile democratice.
Deși în multe țări, în special Franța (pentru statele Mahgrebului), Marea
Britanie, statele din Scandinavia și Germania, imigranților li s-a asigurat un generos
suport economic, comunitățile lor s-au construit în mod deosebit prin generozitatea
țărilor musulmane mai bogate (Emiratele Arabe, Kuweit șa.).
Migrarea forței de muncă și urbanizarea forțată din ultimii douăzeci de ani a
deschis noi perspective omului comun, care a părăsit stadiul dezvoltării sale inițiale
și a migrat către metropole. Acest exod a fost alimentat de mass-media, având
drept scop majorarea forței de muncă necesară industrializării rapide. Acest proces
s-a manifestat în toate statele lumii, indiferent se sistemul social. În marile metropole sunt
cartiere întregi în zone în care poliția nu poate interveni decât în forță, organizând intervenții
asemeni unor adevărate expediții. De ce acest lucru? Deoarece în zonele suburbane au
apărut tot felul de organizații sau bande de tineri desrădăcinați, fără o pregătire de
specialitate, fără o educație civică adecvată, tineri ce au îngroșat rândurile șomerilor, dar
care nu vor să revină la situația inițială (de a reveni în mediul rural sau în localitățile
de baștină). Delicvența în periferii și-a făcut apariția o dată cu urbanizarea forțată și
excesivă. Scopul urbanizării excesive era să se facă față unei crize acute de
locuințe pe plan local, provocată de exodul forței de muncă ce părăsea masiv satele în
beneficiul orașelor, pentru găsirea unor locuri de muncă mai interesante atât în
ceea ce privește remunerarea, cât și facilitățile vieții.
Sentimentul unei insecurități generalizate este în viitor un fapt real și în expansiune.
Legile țării sunt batjocorite. Nu mai este vorba de acte izolate. Se instalează teroarea.
Amenințarea teroristă este acolo, în întreaga ei realitate, chiar dacă acceptarea
faptului că există permanent este diminuată, deoarece ea nu se limitează doar la
violențele grupurilor de stânga, model 1968, sau islamiste. Punerea în aplicare a
unor măsuri începe cu o analiză a situației și o definire a amenințării. Lipsa de
locuințe este o problemă pentru clasele defavorizate, accentuată după anii 90,
odată cu surplusul prea costisitor provocat de criza economică.
www.geopolitic.ro

42
Axa de descărcare a conflictului cecen
Axe de dispersie a traficului
cu armament
Axa de defluire a terorismului africanAxa de dispersie a mișcărilor teroriste
Axa de descărcare a conflictului Kosovar
Axa de migrație a mișcărilor kurde
Axa de migrație mahgrebiană
Axa de migrație afro-ibericăLocalități vizate de atacuri teroriste
Zonă de conflict deschis cu tabere
de instruire a teroriștilor
Zone în care s-au manifestat atentatele teroriste
Londra
Paris
Madrid TiranaCECENIA
Sofia
Kosovo
CairoAmsterdam
MarsiliaLyon
RomaBonn
MilanoBernaMunchen
TriestPraga
CasablancaAnkaraBristolLiverpool
www.geopolitic.ro

43 Lipsa unei perspective, absența oricărei preocupări sociologice în domeniu
sunt evidente. De aceasta este responsabil statul – doar el avizează construirea -,
adică puterea politică dintre anii 1950-1980, care a lăsat ca aceasta îngrămădire
de imobile tip Stalin să continue să fie construită. Așa au apărut printre altele –
printre multe altele – giganticele complexe imobiliare de la Plaine-Saint-Denis din
apropierea Parisului și de la Neuhof, lângă Strasbourg.
Explicațiile subculturale, spre deosebire de cele structurale pun accentul pe
caracteristicile particulare etnice, religioase, naționale ale grupurilor de apartenență.
Xenofobia manifestată în societățile în care se găseau, dublată de șomaj și de
dificultatea de a face față confruntării cu modernitatea, a condus la dezvoltarea unei
infrastructuri islamice, care în atmosfera liberală a democrațiilor vestice s-a dovedit a fi
o adevărată pepinieră pentru mișcările islamice. Asociațiile sociale din Londra, birourile
de refugiați din Germania sau fundațiile de cercetare din Statele Unite și din alte state
occidentale sau arabe dezvoltate, au servit ca bază logistică a grupurilor teroriste islamice.
Asemenea activități de recrutare, strângere de fonduri, publicare și distribuire de
mesaje pot fi toate desfășurate sub acoperirea unor activități sociale și culturale.
Acestea tind, acum și în viitor, să întărească globalizarea și internaționalizarea
terorismului islamic. Sentimentele, în creștere, antiislamice, de înstrăinare și desrădăcinare
ale tinerilor musulmani sunt, probabil, factorii cei mai importanți în analizarea viitorului
terorismului islamic.
Răspunsul la acest fenomen se găsește – în parte – în o mai bună înțelegere de
către partea vestică a lumii a rădăcinilor violenței islamice. Pașii făcuți de statele
occidentale, sub conducerea Statelor Unite – cum ar fi creșterea cooperării în domeniile
educației, legislației și încurajarea antiterorismului în rândul statelor arabe și musulmane,
extrădarea teroriștilor căutați – sunt foarte importanți. Dar aceștia nu asigură nici o
soluție pentru eliminarea din rădăcină a acestui fenomen. Această realitate va rămâne
până când democrațiile occidentale, reprezentate de media, de politicieni și de liderii
lor culturali, vor fi gata să adopte percepția islamică a opoziției dintre civilizațiile și
culturile Islamului și cele ale Occidentului. Neglijând aceste aspecte, reale ale lumii
contemporane, civilizațiile occidentale ajută terorismul islamic să devină o problemă
globală strategică. Mediatizarea islamică a imaginii unui Islam în război cu Vestul,
implică o reacție de respingere și de exacerbare a societății islamice în general și arabe
în particular, lăsând doctrinele occidentale descoperite în fața doctrinelor politice
de tip fundamentalist religios, cu mare impact în rândul maselor largi neinstruite.
Prin actele inumane comise din septembrie 2001 și până în prezent, lumea a
cunoscut o nouă formă de manifestare a atavismului, care ne caracterizează. Noile
ideologii de manifestare a terorismului internațional au avut impact asupra restructurării și
reconsiderării doctrinelor politico-militare pe plan internațional. Deși guvernele occidentale
au încercat și încearcă, permanent, să prezinte campania împotriva terorismului prin
prisma unor războaie juste și nu ca pe o declarație de război împotriva întregii lumi
musulmane, eforturile lor nu au dat rezultatul scontat. Mai mult chiar, au reușit să
unească mișcările teroriste internaționale în jurul unor lideri contestați de comunitatea
internațională, proveniți, în special, din lumea arabă. Aceasta nu înseamnă că, în
prezent, se manifestă globalizarea terorismului și că terorismul este specific numai
lumii arabe! Consolidarea organizațiilor teroriste, ca efect la intervenția coaliției
internaționale în Irak, este percepută de arabi și de mulți dintre musulmani ca o
reacție la un așa zis asalt occidental asupra Islamului, lucru deloc adevărat, dar care nu a
fost îndeajuns mediatizat. În replică, liderii musulmani radicali le explică credincioșilor că
adevăratul motiv pentru care SUA a atacat Irakul este acela de a pune mâna pe
www.geopolitic.ro

44 pământurile arabilor și pe petrolul lor, și de a-i converti la democrația occidentală
(considerată coruptă și păgână în lumea islamică), chiar dacă unele guverne arabe
condamnă aceste concepții doctrinare. Tinerii islamici din Golf sunt învățați că Ossama
bin Ladin a declanșat Ddjihadul , iar în Irak și Arabia, adepții săi luptă pentru propriile
pământuri, pe care „necredincioșii vor să le desacralizeze ”. După cucerirea Irakului
de către coaliția internațională, în lumea arabă s-a creat impresia că Irakul va fi
transformat într-o trambulină către Arabia Saudită și petrolul său, lucru total eronat.
Purtătorii de cuvânt ai Al-Qaida au anunțat o schimbare dramatică a tacticilor ce vor
fi aplicate în viitor, simțite din plin de lumea occidentală, după încetarea conflictului din
Irak. Adepții lui bin Ladin sunt învățați că, împotriva trupelor americane și a civililor trebuie
să lupte cu arme nucleare. Pe multe site-uri de Internet asociate cu mișcarea, apar sloganuri
ca: „Singura metodă de a-i omorî pe americani este un atac nuclear ” sau „ Nu există
civili occidentali. Fiecare occidental este un combatant pe care trebuie să îl ucizi! ”.
Un element în plus ar trebui reținut – de regulă neglijat de cercetătorii care se
ocupă de fenomenul islamic – și anume existența elementelor de disensiune, a
personalității (personalizării) conflictelor și a rivalității care au împiedicat
dezvoltarea grupurilor teroriste dincolo de nivelul curent.
În prezent „ Internaționala Islamică ”, așa cum este, are câteva mii de fanatici
susținători și aproximativ zece mii de simpatizanți, suporteri și activiști responsabili cu
strângerea de fonduri. Ossama bin Ladin – eroul luptei antisovietice din Afganistan
-, un fel de Che Guevarra islamic susținut de lumea occidentală, a realizat că „rolul” și
„influența” eroului poate fi exploatată și a extins țelul de eliberare afgan la doctrina
Ddjihadului Major (bine șlefuită de ideologi ai fundamentalismului islamic, care au
dorit și doresc să dețină piața petrolului mondial). Concomitent, ideologia Ddjihad a
devenit, pentru foarte mulți aderenți la mișcările islamiste (marea majoritate pur
religioase fără țeluri teroriste), nu numai o parte integrantă a religiei, ci chiar principala și
singura parte a religiei demnă de urmat în lupta împotriva globalizării și occidentalizării
lumii islamice. Cu toate acestea, Ossama Bin Ladin nu este deloc pe punctul de a
deveni noul Khalifat islamic și are puține perspective de a fi proclamat ca atare, în
timp ce se constată o creștere a cooperării internaționale între diversele grupuri teroriste,
și chiar o consolidare a noii versiuni a ideologiei Wahhabi-Takfiri care ajută la unirea
unor asemenea grupuri, nu putem spune că există o „ Internațională Islamică ” gata să
se unească într-o mișcare globală și să devină o amenințare mondială strategică.
În aceste condiții, aderenții grupărilor islamice extremiste – mulți dintre ei analfabeți,
îndoctrinați religios și care nu dispun de suficiente cunoștințe privind înțelegerea
clară a ortodoxiei islamice și, cu atât mai mult a fenomenelor sociale și a democrațiilor
de tip occidental – se sprijină adesea pe diverși șeici și învățați religioși adoptând
percepția acestora despre Islam ca fiind a lor. Această anomalie a dus la o creștere a
influenței acestor lideri asupra maselor musulmane, ale căror cunoștințe despre
Islam sunt scăzute sau foarte scăzute și, în același timp nu au acces la mass-
media și la un învățământ obligatoriu. Din acest punct de vedere, marea majoritate
a populației islamice acceptă ca lege versiunea despre Islam pe care liderii politici
sau religioși o oferă acestora și, care este, cel mai adesea, în întregime diferită de
legea coranică, centrându-se în schimb pe rădăcinile confruntării sociale și politice.
Neclaritatea scopurilor islamice este dată de lupta pentru eliberarea unui spațiu
musulman de ocupația străină sau de sub un regim „ eretic ”. Acești pași pe drumul
misiunii religioase eterne, a cărei victorie, deși garantată, va fi realizată de generațiile
viitoare, este necesar să fie făcuți de fiecare aderent. Să nu neglijăm însă, că marea
majoritate a adepților credinței islamice sunt mărginiți, în ceea ce privește evoluția
www.geopolitic.ro

45 politicii mondiale, fiind îndoctrinați – de mici copii – cu principii politico-religioase și
de luptă împotriva modernității occidentale. De aceea, firesc, cei mai mulți islamici nu
posedă o viziune politică proprie, clară privind fenomenele sociale la scară globală,
fiind lipsiți orice fel de pragmatism.
Considerăm că este o datorie de onoare a serviciilor de informații și a mass-
media – indiferent că sunt occidentale, arabe, asiatice sau rusești – să depisteze taberele
de instrucție și figurile „importante” ale organizațiilor teroriste, pentru a diminua
acest flagel ce cauzează decesul a mii de persoane anual.
În decursul deceniilor au fost zeci de mii de atacuri teroriste iar terorismul internațional
a făcut zeci de mii de victime. Acest lucru demonstrează faptul că terorismul este prin
esență forma cea mai violentă a războiului psihologic. T erorismul rămâne singura violență
care poate fi folosită împotriva statelor occidentale, ceea ce subliniază nu vulnerabilitatea
acestora, ci puterea lor, din moment ce nu pot fi lovite decât în acest fel. Se conturează tot
mai mult părerea specialiștilor doctrinari că terorismul este prețul plătit de civilizația
occidentală pentru hegemonia sa și impunerea principiilor democratice în lume.
În prezent, analiștii internaționali definesc paradigme teroriste, care au o importanță
vitală în elaborarea doctrinelor antiteroriste, și anume:
a. Paradigma diplomației de constrângere
De la primele manifestări atestate documentar, acțiunea teroristă a fost privită
ca o încercare de a determina persoane sau grupuri de interese (private sau
publice) prin folosirea mijloacelor violente de intimidare, în scopul de a determina
schimbări într-o situație existentă.
Diplomația de constrângere se manifestă prin trei forme de bază, manifestate din
secolul I î.d.H., prin acțiunile duse de poporul iudeu pentru obținerea independenței
față de Roma și până la manifestările unor minorități etnice pentru determinare,
din ce în ce mai violente. Plecând de la această paradigmă, putem concluziona
că folosirea armelor de distrugere în masă este disproporționată cu scopul final al
acțiunii teroriste. Referitor la acest aspect, Brian Jenkins și-a exprimat punctul
de vedere – în urmă cu peste douăzeci de ani – în lucrarea The Potential of Nuclear
Terrorism (RABD, 1997), fiind combătut de analistul Thomas Shelling1 până
de curând, când internaționalizarea terorismului și pericolul deținerii de armament
de distrugere în masă a devenit o amenințare reală la adresa securității internaționale.
b. Paradigma războiului
În concepția analistului Caleb Carr2 – construită inițial pe teoria emisă de Brian
Jenkins (International Terrorism – A New of Warfare, 1974) -, acțiunile teroriste
pot fi puse în practică de către elemente teroriste care acționează în nume
proprii sau în serviciul unor state care susțin logistic și financiar terorismul,
scopul strategic fiind cauzarea de pierderi și distrugeri la scară mare, în
contextul a ceea ce grupările extremist-teroriste consideră a fi un conflict militar în
plină desfășurare. În prezent, când era informațională a determinat importante
mutații în deținerea supremației actorilor non-statali și transnaționali, terorismul,
ca paradigmă a războiului, a evoluat mai puțin pe seama statelor sponsor,
ambiguitatea acestei identități devenind un element cheie în paradigma războiului.
Apariția unei piețe de intermediere – între statul sponsor și grupările extremist-
teroriste -, ca o manifestare de tip tampon, fac dificilă – chiar dacă sunt folosite
metode de investigare și integrare modernă – stabilirea identității statelor sponsori.

1 vezi Thomas Shelling, Thinking about Nuclear Terrorism International Security, vol. 1982.
2 vezi Caleb Carr, Terrorism as Warfare, World Policy Journal, vol. 13, no. 4, 1996.
www.geopolitic.ro

46 Noile provocări ridicate de „ paradigma războiului ” sunt complexe și impun analiza
profundă a modului de manifestare a fenomenului terorist actual.
Multitudinea de puncte de vedere ce fac referiri la desfășurarea și dimensiunea
unor acțiuni situate la „granița” juridică dintre acțiunile teroriste și acțiunile militare,
au dus la deservicii privind securitatea internațională. În acest sens este demn
de reținut acțiunile sârbilor de purificare etnică în Kosovo, operațiunile rebelilor
ceceni, acțiunile de purificare etnică a albanezilor kosovari împotriva populației
sârbe din enclava Kosovo, gazarea minorității kurde de către regimul totalitar
din Irak, masacrarea unor minorități din Africa și America Latină de forțele paramilitare
antiguvernametale și exemplele ar putea continua. Cert este, așa cum sublinia
Madeleine Albright, că „ războiul împotriva terorismului este războiul viitorului ”.
c. Paradigma noii lumi
Paradigma „noii lumi ” ( a unui nou sistem social) reprezintă varianta sumbră a
dominației mondiale de către un sistem fundamentalist religios, având drept
scopuri dorința pentru un control totalitar și nevoia de a crea un haos generalizat.
Acest comportament antiumanitar l-au avut atacurile teroriste de la 11 septembrie
2001, 11 martie 2004 și 7 iulie 2005, pe care le-am trăit și care au lăsat loc meditației
comunității internaționale. Grupuri de fanatici aparținând segmentelor sociale
aflate la periferia societății, au condus și conduc încă, lupte sociale în numele
dreptății sau a salvării unei minorități, declanșând adevărate cataclisme sociale,
scăpate de cele mai multe ori de sub controlul autorităților legal constituite. De
cealaltă parte, terorismul fanatic în numele unei doctrine religioase se manifestă
pentru purificări, care lasă în urmă o multitudine de drame și destine frânte,
în scopul „ renașterii ” unui nou tip de societate după un haos generalizat1, 2.
d. Paradigma Netwar
Evoluția acțiunilor teroriste în afara granițelor statale și internaționalizarea acestui
fenomen în direcția Netwar, a ridicat noi dificultăți de contracarare din partea
comunității internaționale.
Terorismul de tip Netwar se manifestă prin acțiuni de mică anvergură, în care
grupările teroriste – care au la bază doctrine, strategii și tehnologii moderne -,
folosesc structuri organizatorice sub formă de rețele adaptate erei informaționale.
„Noii” actori se constituie în grupuri de lucru dispersate pe mapamond și, care
comunică, se coordonează și se conduc printr-o rețea informatică asemănătoare
rețelei Internet, fără a avea un centru de comandă centralizat și precis, în scopul
de a fi greu de identificat și neutralizat. Această manifestare constituie o realitate,
reprezentând un fenomen major ce duce la internaționalizarea fenomenului terorist.
În acest sens am aminti grupările extremist-teroriste Hamasul palestinian,
Mișcarea Zapatistă (Mexic), Fidelistas (Cuba), Patrioții Creștini Americani,
Triadele asiatice sau organizațiile de tip mafiot. Acțiunile Netwar sunt săvârșite
de adversari cunoscuți, care și-au modificat structurile și strategiile în conformitate
cu avantajele oferite de „lucru” în rețea, dar și de confidențialitatea oferită de acestea.
Conform acestei paradigme, acțiunile teroriste au drept scop dezorganizarea
vieții politice și economico-sociale. Pentru realizarea acestui „obiectiv”, organizațiile
extremist-teroriste folosesc atacuri informatice de diferite intensități, dar cu
efecte imediate asupra comunității internaționale.

1 Michael Barkum, Disaster and the Millennium, Yale University Press, New Haven, 1974.
2 Norman Cohn, The Pursuit of Millennium Revolutionary, Messianism in Medieval and Reformation
Europe and Hs Bearing on Modern Totalitarian, Movements, New York, 1961.
www.geopolitic.ro

47 AF GANIS TANFRANTA
Oceanul Pacific
Oceanul Atlantic Oceanul Indian Oceanu l Arctic
Oceanul Pacific O c e a n u l P a c i f i c CANADA
ARABIA
SAUDITAIRAN
INDIA
SUDAN
ETIOPIAKAZAHSTANUZB E KI S TAN
LIBIA ALGERIA
NIG ER
NIG ERIACIADMA LIMA UR IT A N IA
R.D.
CONGO
ANGOLA
ZAMBIA
NAMIBIA
R. S. A.UCR AINAPOL ONIASUEDIA
U.K.
FINLANDA
MONGOLIA
CHINA
M Y ANM AR
THAIL ANDA
INDONEZIA
AUSTRALIA
MEXIC
BRAZILIA ARGENTINABOLIVIAPERUVENEZ U EL APARA GUA Y
JAPONIA
FILIPINEEGIPTCE CENIA
LIBA N
PALES TI N AIRA KKA SHM IRLON DRA
NEW YORKMAD RID
W ASHING TON
NAIROBI
DAR ES
SALA AM
BALIISTAN BULMOSCO VA
BESLANLOC KERBIE
IRA
ETAUCK
PKK
TIGRII
TAMI LCHIAPASFEDERATIA RUSA
1
2 COLUMBIA
3
4
5
6
7TURCIA
Riscul terorist mondial
LEGENDA: 1 – 8. T erorism islamic: 1. Nucleul de difuzie al terorismulu i islamic, 2. Celule Al-Qaida, 3. Nucle e teroriste islamice locale, 4. Atentate terorist a atribuite
Al-Qaida, 5. Atent ate atribuite terorismului cecen, 6. Atent ate atribuite t ero rismului libian, 7. Areale receptoare ale fenomenului terorist,
T erorism identitar (secesionist, 10. Terorism cu fundament marxist, 11. Piraterie navala, 12 – 16 Producatoare de: 12. Opium, 13. Cocaina, 14. Heroina ,
15. Cannabis, 16. Ecstasy, 17. Aten tate cu alte origini (neislamice) 8. State care sprijina terorismul
isla mic, 9
.8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
www.geopolitic.ro

48 Deoarece teroriștii, rupți de realitate, operează într-o lume imaginară, în decursul
timpului poate dispărea legătura cu motivația inițială. Acțiunea teroristă devine
astfel un scop în sine. Lutz Taufer, unul dintre teroriștii din fosta organizație
RAF ( Red Army Faction – Facțiunea Armatei Roșii), într-un interviu acordat
revistei Der Spiegel (1998), referindu-se la capitularea oficială a organizației,
afirma că acesteia îi lipsea totuși substanța ideologică: „Gândesc că nu poți
omorî oameni și nu poți să stai toată viața în închisoare, dacă nu știi pentru
ce anume o faci […] noi n-am gândit niciodată lucrurile până la capăt”.
e. Terorism și crize sociale
Terorismul lasă să vorbească faptele și nu vorbele, scopul urmărit – ca la atacurile
teroriste ce au avut loc în Kenia, Tanzania, New York, Bali, Madrid sau Londra –
poate fi recunoscut doar după alegerea țintelor: oameni nevinovați, copii, turiști
aflați întâmplător la locul ales de teroriști pentru a-și îndeplini actele abominabile.
Teroristul este gata să întrebuințeze forța, sfidând orice normă morală – adesea
împotriva unor persoane total străine de chestiunea respectivă. Pentru justificarea
acțiunilor sale de forță, teroristul acuză o situație de criză, care în realitate nu
există decât în imaginația sa. În literatura specifică este vorba tot mereu de o
„luptă armată” , de „o luptă împotriva războiului imperialist” , iar teroriștii se
autodesemnează ca fiind „soldați” , „militanți” sau „revoluționari”.
Practic, putem afirma că se manifestă ca o psihoză de grup – ca urmare a aderării
la o ideologie politică, religioasă, culturală – cu repercusiuni negative asupra societății
globale. Din acest punct de vedere considerăm că terorismul poate fi categorisit ca
fiind patologic (ex. Panterele negre , organizație teroristă din SUA ce lupta împotriva
„ordinii albe”, „ Armata neagră de Eliberare ” care militau pentru transformarea orașelor
americane în jungle ostile albilor sau Ku Klux Klan ) sau psihopatic (manifestări
violente și iraționale, fără motivație clară, săvârșite de persoane dezechilibrate mintal).
Indispensabil este aici efectul propagandistic asupra populației sau al oficialităților.
Mass-media „îi sprijină” involuntar pe teroriști prin publicitatea pe care acestea o
fac – prin știrea de presă și căutarea senzaționalismului, – indispensabilă pentru aceștia.
Acest lucru a determinat mutații importante în mentalitatea de grup a teroristului,
având ca reacție răpirea și asasinarea unor persoane cunoscute (jurnaliști, oameni
de afaceri, diplomați). În prezent, deturnările de avioane nu mai sunt actuale din
cauza posibilității de eșuare a acțiunii, dar teroriștii s-au repliat și au atacat trenuri,
autobuze, metrouri…
Sper să nu se creeze o psihoză colectivă care să inhibe acțiunile lumii civilizate.
La teroare trebuie un răspuns ferm, pe măsură!
www.geopolitic.ro

49
TERORISM LA MARGINEA EUROPEI ?
– planul ucrainean sau transnistrizarea R. Moldova –
Dan DUNGACIU1
„Cred că grupul GUAM – Georgia, Ucraina, Azerbaidjan, Moldova – a fost, la recenta sa întâlnire,
foarte clar în această privință. Moldova are dreptul la respect pentru integritatea sa teritorială
și politică. Rusia n-are nici un drept să mențină o enclavă mafiota în interiorul Moldovei”.
Zbigniew Brzezinski, Europa Libera , 2 iunie 2005
„Soluționarea diferendului transnistrean se poate derula conform schemei de soluționare a
problemei peninsulei Crimei… Noile autorități din Ucraina nu sunt încântate de faptul că
pe teritoriul hotarului statului să existe o „gaura neagră”.
Ministrul de Externe al Ucrainei, Boris Tarasiuc, 22 aprilie 2005
„Ministrul ucrainean al Afacerilor Externe, Boris Tarasiuk, a organizat „ziua ușilor deschise”,
invitându-i pe ziariști să-i viziteze biroul de lucru, camera de odihnă și baia. Cum intri în
cabinet, dai cu ochii, pe peretele opus ușii, de portretul noului președinte al țării, Viktor
Iușcenko. Peretele din dreapta a fost acoperit cu o uriașă fotografie cu „revoluția portocalie”,
cadou din partea șefului statului. Tot acolo au fost amplasate alte două fotografii – una cu
Insula Șerpilor, cealaltă cu Tuzla. „ Valorile teritoriale trebuie apărate ”, a comentat ministrul.”
Agenția de presă From UA, mai 2005
„Este oare democratic ca un înalt ofițer al serviciilor speciale americane, William Hill, cu
tot respectul pentru el ca profesionist, să conducă o misiune OSCE? Este oare democratic
ca îndepărtata Americă să se implice în reglementarea conflictului de pe Nistru, nu de
dragul rezolvării lui, ci pentru a alunga Rusia de aici?”
Generalul Vladimir Antiufeev, Șeful MSS, RMN, mai 2005
„O Moldovă reformistă și democratică, cu economie de piață, va fi mult mai atractivă
pentru ca actorii internaționali să se implice în rezolvarea problemei Transnistriei. ”
Dan Fried, Departamentului de Stat al SUA, mai 2005
Ideea unor alegeri în Transnistria zilelor noastre nu ar putea, în condiții normale, decât
să stârnească zâmbete condescendente, neîncrezătoare, pe de-o parte, sau indiferență
crasă, pe de alta. Noi, răsăritenii, știm bine ce înseamnă „alegeri” în asemenea regimuri în care
democrația e doar un vis – urât pentru unii, nesperat pentru alții. Nu înseamnă nimic! Adică
un ritual fără sens și fără semnificație, spectacol penibil chiar pentru cei care aveau naivitatea
să îl ia în serios. Cine ar putea lua cu adevărat în serios alegerile din Transnistria?
Dar condițiile nu sunt în nici un caz normale. Când însuși președintele celei mai
portocalii dintre revoluții scoate din mapa sa – pregătită nu e clar de cine – un plan în
care această condiție este exprimată expres („Planul reglementării problemei transnistrene”,
propus de Ucraina la 20 mai 2005), iar însuși reprezentantul democrație europene,
Adriaan Icobovits De Szeged, reprezentantul special al UE pentru Republica Moldova
pare că susține o asemenea propunere, lucrurile nu mai pot fi privite cu ușurință.
Ceva se petrece cu Transnistria de la o vreme încoace, iar unii actori cu influență
în zonă par deciși să „dezghețe” un conflict care îi aștepta de prea multă vreme.
OSCE LOVEȘTE DIN NOU
Dezbatere cu atât mai necesară astăzi, când apare din ce în ce mai clar cât de
fluidă este situația R. Moldova din punctul de vedere al securității, cât de puțin pare că depinde
de ea și cât de mult de alții care nu îi vor, neapărat, binele. Recenta Rezoluție a AP OSCE

1 Dan Dungaciu este conferențiar universitar dr. la Universitatea București, Catedra de Sociologie; Cercetător principal la
Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale de la București – Academia Română și Președinte al IDENTITAS –
Centru pentru Cercetări Socio-Umane . Este membru a numeroase asociații academice naționale și internaționale.
www.geopolitic.ro

50 (Washington 1-5 iulie 2005) a stârnit deja stupefacția și iritarea liderilor politici de la Chișinău.
Delegația parlamentară a Republicii Moldova (deputații Ștefan Secăreanu, PPCD,
Sergiu Stati, PCRM, Oleg Serebrian, PSL, și ministrul Reintegrării, Vasile Șova) a părăsit
luni, 4 iulie, sala de ședințe a Adunării Parlamentare a OSCE, care se desfășoară la
Washington, în semn de protest că în proiectul de rezoluție, care urmează a fi adoptat
marți de AP OSCE, nu au fost incluse amendamentele propuse de către oficialii moldoveni.
Adunarea urma să adopte o rezoluție privind Republica Moldova în baza proiectului
elaborat de către președintele Comisiei ad-hoc pentru Republica Moldova a AP
OSCE, Kimmo Kiljunen. Documentul, privind reglementarea conflictului transnistrean, a
fost elaborat după ce acesta a întreprins recent o vizită la Chișinău și Tiraspol. Oficialii
de la Chișinău au pus la îndoială corectitudinea unor puncte incluse de către Kiljunen,
declarând că documentul trebuie modificat. Nu s-a reușit modificarea1.
La finalul întrunirii, delegația Moldovei pe lângă OSCE, a anunțat joi (7 iulie),
la Viena, Consiliul Permanent al OSCE despre poziția oficială a Chișinăului în problema
respectivă: Moldova „este dezamăgită de conținutul rezoluției Adunării Parlamentare a
OSCE” cu privire la republica noastră, adoptată în cadrul reuniunii de la Washington.
Potrivit Agenției INFOTAG, Moldova este nemulțumită de faptul că AP OSCE a ignorat
propunerile de modificare a proiectului rezoluției, propuse de delegația republicii la
reuniunea de la Washington. „Delegația parlamentară a Republicii Moldova a intervenit,
în strictă conformitate cu regulile de procedură, cu amendamentele proprii la textul
rezoluției propus de către grupul cu privire la Moldova. Acestea, însă, au fost deliberat
ignorate”, se menționează într-un comunicat al serviciului de presă al Ministerului
Afacerilor Externe și Integrării Europene. „Nu numai aspectele procedurale, dar și
conținutul rezoluției contravine normelor și standardelor activității OSCE în general
și reflectă într-un mod distorsionat angajamentele OSCE în Moldova”, se mai arată
în comunicat. Delegația a mai informat OSCE că Parlamentul Moldovei, împreună cu
conducerea AP OSCE și parlamentele din statele-membre ale acestei organizații,
„vor evalua situația pentru a evita în viitor practica AP OSCE de a adopta documente ce
nu corespund spiritului și principiilor fundamentale ale OSCE”.
La întoarcerea la Chișinău, unul dintre membrii delegației R. Moldova, Iurie Roșca,
vicepreședintele Parlamentului republicii, a declarat: „Cunosc modul incorect în
care a fost inițiată și întocmită rezoluția AP OSCE privind Republica Moldova și nu-mi
rămâne decât să regret lipsa de colegialitate pe care o manifestă, a câta oară, deputatul
finlandez Kimmo Kiljunen, care este principalul autor al proiectului rezoluției”. Potrivit lui
Roșca, anume Kimmo Kiljunen și șeful Misiunii OSCE la Chișinău William Hill se fac
vinovați de faptul că amendamentele propuse în mod regulamentar de către membrii
delegației moldovenești la AP OSCE au fost ignorate și s-a adoptat o rezoluție,
care „dezavantajează interesele naționale ale Republicii Moldova și care pune pe
picior de egalitate autoritățile legale de la Chișinău și regimul criminal separatist de
la Tiraspol”. Roșca a declarat în continuare că membrii delegației moldovenești la AP
OSCE sunt așteptați la Chișinău „pentru a purta consultări în interiorul Parlamentului cu
șeful statului și cu reprezentanții Guvernului, pentru a elabora un punct de vedere
solidar asupra celor întâmplate la Washington, dar și pentru a purta consultări și a reevalua
rolul Misiunii OSCE în Moldova și măsura în care această instituție internațională
contribuie la rezolvarea sau, dimpotrivă, la agravarea conflictului transnistrean”.
„Pe parcursul aflării misiunii la Chișinău nu s-a înregistrat nici un progres, iar intenția

1 În procesul de adoptare a rezoluției în cadrul AP OSCE privind Republica Moldova nu s-a ținut cont de
mai multe amendamente importante ale delegației moldovenești. Autorul proiectului rezoluției, președintele
comisiei ad-hoc pentru Republica Moldova din cadrul AP OSCE, Kimmo Kiljunen, a insistat ca aceste
amendamente să nu fie susținute de majoritatea delegațiilor la AP OSCE.
www.geopolitic.ro

51 unor birocrați ai OSCE de a organiza alegeri în Transnistria, ocupată militar și terorizată
de un regim criminal, este inacceptabilă și sfidează documentele adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova la 10 iunie, prin care Moldova și-a formulat oficial punctul de vedere
asupra diferendului transnistrean și asupra căilor de soluționare a acestuia”, a spus el.
Vicepreședintele Parlamentului admite că „este cazul să ne gândim la activarea unor
instrumente internaționale mult mai eficiente și la o cooperare mult mai strânsă cu
Uniunea Europeană, NATO și SUA, care alături de țările vecine, România și Ucraina, să
ne ajute să depășim diferendul transnistrean”, a conchis Iurie Roșca1.
Reacția delegației R. Moldova a fost, în paranteză fie spus, perfect îndreptățită – a
forța alegeri în Transnistria (unul dintre aspectele asupra căruia OSCE insistă) când Chișinăul
merge din ce în ce mai ferm spre UE și NATO însemnă, pe termen scurt, a scrie programul
electoral al separatiștilor – „fasciștii de la Chișinău se unesc cu fasciștii din România și
se integrează în tabăra imperialismului american!” -, iar pe termen lung a plasa întreaga
R. Moldova sub controlul direct și indirect al Tiraspolului și al protectorilor săi2.
Să vedem cu ce consecințe.
CUM REZISTĂ ȘI CUM SE DESTRAMĂ REGIMURILE TOTALITARE?
Despotismul – și asta a înțeles Montesquieu cu sute de ani în urmă -, are o particularitate
care îl deosebește de celelalte forme de guvernământ: se întemeiază pe frică . Teama,
sentiment difuz dar tenace, se instalează, perfidă, la toate nivelele societății. Teama că

1 La un bilanț final, membrii delegației parlamentare a Republicii Moldova la Adunarea Parlamentară a
OSCE consideră că evenimentele care au avut loc la sesiunea anuală a AP OSCE, care s-a desfășurat
în perioada 1-5 iulie curent la Washington, „nu este un eșec, ci o victorie a Republicii Moldova” (AP
FLUX). Potrivit membrului delegației moldovenești, deputatul creștin-democrat, Ștefan Secăreanu,
rezoluția este un punct de vedere personal al lui Kiljunen, un punct de vedere subiectiv și tendențios,
care are menirea de a induce în eroare AP OSCE și care nu reflectă realitatea. În opinia lui, există
persoane care au interes în tergiversarea soluționării diferendului moldo-rus din Transnistria și care
parazitează pe această situație dificilă. La rândul său, membrul delegației moldovenești la AP OSCE,
Oleg Serebrian, a precizat că în rezoluția privind Republica Moldova nu s-au regăsit amendamente
importante ale delegației parlamentare a Republicii Moldova privind demilitarizarea Transnistriei,
problema școlilor românești, problema lărgirii formatului de negocieri a conflictului Transnistria, în
special, prin includerea României în acest format. Totodată, potrivit deputaților Secăreanu și Serebrian,
în rezoluția respectivă, autoritățile neconstituționale de la Tiraspol sunt puse pe picior de egalitate cu
autoritățile legale de la Chișinău. În opinia delegaților moldoveni la AP OSCE, evenimentele de la
Washington pot fi considerate o victorie, deoarece Republica Moldova a fost pentru prima dată auzită.
Or, în urma intervențiilor deputaților moldoveni, mai mult de jumătate din delegați au preferat să se
abțină de la votarea rezoluției propuse de Kiljunen, 18 delegați, printre care delegația franceză,
olandeză, polonă, portugheză și estoniană, au susținut Republica Moldova și au votat împotriva
respectivei rezoluții. În context, rezoluția a fost adoptată cu doar 61 voturi din cele peste 150. Aceste
cifre demonstrează, în opinia deputaților moldoveni, că Republica Moldova a reușit să se impună și că a
fost auzită. Secăreanu și Serebrian explică numărul mare de voturi în favoarea rezoluției lui Kiljunen
prin faptul că situația din Moldova este prea puțin cunoscută. De aceea, ei au subliniat că, pentru
următoarea ședință a AP OSCE, ar fi bine ca delegația moldovenească să vină cu o proprie rezoluție și
nu cu amendamente la proiecte străine. Întrebat dacă este adevărat că în continuare va avea loc
revizuirea rolului OSCE în Republica Moldova, Secăreanu a declarat că, probabil, va fi necesar de a
reconsidera comportamentul unor reprezentanți ai OSCE în Moldova și nu importanța organizației în
întregime (AP FLUX).
2 La 7 iulie a.c., agențiile de presă transmit informația după care pretinsul soviet suprem al Transnistriei a
adoptat o „lege” privind „armata populară”, potrivit căreia „armatei populare i se acorda statut de unitate
militară „benevol constituită”. Potrivit membrului din partea Chișinăului a Comisiei Unificate de Control, Ion
Leahu, „legea” presupune că „armata populară se va supune ministerului apărării al Transnistriei, fiind
specificate prerogativele și împuternicirile acestei armate în condițiile stării de asediu și ale stării de război”.
Conform „actului normativ”, vor fi întocmite listele voluntarilor, vor fi alocate resurse financiare și vor avea
loc cursuri de instruire, iar în timp de război, „armata populară va fi în calitate de trupe militare”. În opinia lui
Leahu, „legea” adoptată la Tiraspol este „încă un pas în vederea consolidării spiritului de castel asediat,
pentru a crea opinia că Transnistria riscă să cadă pradă agresiunii din partea Republicii Moldova”.
www.geopolitic.ro

52 oricând se poate petrece ceva rău, că puterea totalitară este nepredictibilă, aleatorie,
personalizată, este sentimentul care „legitimează” și „susține” intern orice regim
dictatorial. Adică exact inversul oricărei formule democratice în care puterea legii
trebuie să fie regula. Și nu legea Puterii , care se poate declanșa oricând și oriunde,
fără să știe de legi, norme, respect pentru Celălalt. În aceste condiții, dezbaterea
publică este o imposibilitate: devine monolog, căci doar cel puternic , adică cel care
deține Puterea , mai poate vorbi nepedepsit. E greu, dacă nu imposibil, în aceste condiții,
să reacționezi, să ripostezi, să spui ceea ce știi că nu e pe placul Puterii.
Cum se petrece, în aceste condiții, sfârșitul sau prăbușirea dictaturilor? În esență,
există două perspective care năzuiesc să explice eșecul așteptat al unor asemenea
regimuri. În primul rând, cea marxistă . După această teorie, schimbarea de regim se
va produce atunci când criza internă se va acutiza până la insuportabil – acesta
este momentul când frica este depășită. Asta înseamnă, în jargonul acestei perspective,
că respectivele contradicții de clasă – adică diferențele între cei tot mai puțini care posedă
tot mai mult și cei tot mai mulți care posedă tot mai puțin – va genera conflict intern
sau revoluție, ceea ce va duce la schimbarea de regim. Aceasta era, în esență,
explicația lui Marx pentru prăbușirea capitalismului și trecerea la comunism.
Există însă și o altă perspectivă, mai subtilă și, de aceea, mai utilă. Aparține
francezului Alexis de Toqueville și a fost propusă prin 1856, când acesta tipărea
lucrarea s-a fundamentală despre Revoluția Franceză. În această perspectivă, regimurile
dictatoriale se destramă când, într-un mediu extern nefavorabil pentru existența lor, încep
să facă primele concesii. Altminteri spus, când încearcă să soluționeze câteva revendicări
minime ale populației ca urmare a unor presiuni directe sau indirecte externe. Scopul acestor
concesii minime este satisfacerea unor aspirații ale populației și, prin asta, blocarea procesului
revoluționar. Dar tocmai acum, zice Tocqueville , se declanșează bulgărele de zăpadă
al revendicărilor care, în final, va deveni avalanșa care dărâmă regimul. Când primele
revendicări sunt satisfăcute, populația începe să treacă peste frică și să ceară tot mai
mult. Lecția francezului aplicată derulării Revoluției franceze de la 1789 este clară: în
momentul în care primele concesii apar, când prima fisură se petrece în mecanismul
puterii dictatoriale, există riscul ca populația să sesizeze slăbiciunea și să declanșeze
un șir de revendicări care nu se vor opri decât cu schimbarea / prăbușirea regimului.
Așa s-a sfârșit, de pildă, URSS-ul. Când Gorbaciov a declanșat un proces de
„umanizare” sau „reformare” a sistemului, spirala revendicărilor populare s-a declanșat
până într-acolo încât a ajuns la revendicările ultime – naționale -, cele care, după
vorba unui academician francez, „au spulberat sistemul”.
Paradoxul paradoxurilor: un sistem care paria fără rost pe Marx, a fost învins
de un mecanism social-politic identificat de „rivalul” său… Tocqueville.
CELĂLALT „URSS” – TRANSNISTRIA – ȘI PERSPECTIVELE EI
Transnistria a fost gratulată de comentatorii occidentali cu varii epitete: „muzeul
comunismului”, „ultima colonie a lui Stalin” sau „Republica Sovietică Socialistă Zombi”.
Încremenită de mult într-un proiect sovietic perpetuat aberant în veacul XXI la doi
pași de Uniunea Europeană și NATO, Transnistria dă astăzi, la insistențele externe
mai mult sau mai puțin inocente, semne de tresărire. Semnalele care vin din interior
sau exterior sugerează că status-quo -ul pare în criză.
Totul a început cu faimosul deja plan / proiect ucrainean de „soluționare” a conflictului
transnistrean. Planul a venit ca o „confirmare” a statutului pe care Ucraina dorește
să îl capete în urma schimbării de regim de la Kiev, respectiv cel de lider regional . Teoretic,
asta convine tuturor, căci o contrapondere pro-occidentală – teoretic, cel puțin – la Federația
Rusă poate fi un instrument util: pentru americani – care vor să facă din Ucraina un aliat
serios și sunt dispuși să sacrifice interese democratice sau naționale pe altarul geopoliticii -,
pentru europeni, care vor să rezolve „conflictele înghețate” cu mâna altora dar în interesul
www.geopolitic.ro

53 lor – adică stabilitate și relații bune cu Federația Rusă -, dar și pentru R. Moldova, care vrea
să joace rolul spectatorului gata să profite din bătălia dintre ursului rus și năbădăiosului
Sigfried ucrainean care crede că îl poate purta de lanț prin regiune. (Speranță care, în
final, s-ar putea să-i fie fatală Chișinăului!)
Astfel că, după primul plan – al „celor șapte pași” propus de președintele Iușcenko
la summitul GUUAM din 22 aprilie de la Chișinău și amendat ferm doar de către președintele
român Traian Băsescu -, Kievul vine la Vinnita cu un plan de patru pagini care va „reglementa”
conflictul din Transnistria în funcție de trei etape indicate explicit. (William Hill, Șeful
Misiunii OSCE de la Chișinău l-a numit destul de vag: „o foaie de parcurs , un plan de
acțiune, un îndrumar care ne-ar putea duce spre găsirea unei soluții”.)
Nu este momentul să detaliem aici asupra planului – mai rău decât cel inițial,
cel puțin prin aerul de onorabilitate „portocalie” pe care îl are! -, căci asta au făcut
deja, competent, analiștii de la Chișinău. Destul să spunem că nucleul său axial îl
constituie schimbarea raportului dintre demilitarizare și democratizare în regiunea
separatistă Transnistria . Dacă în Strategia celor 3D, de pildă, primele locuri în planul de
măsuri erau ocupate de „demilitarizare” și „decriminalizare”, urmate apoi, firesc și logic,
de „democratizare”, în planul de reglementare propus de Kiev „democratizarea” este
primul pas (despre ceilalți doi, nu ni se spune nimic convingător). În octombrie-
noiembrie 2005 ar trebui să se desfășoare alegerile în sovietul suprem al regiunii
transnistrene sub „controlul internațional al UE, OSCE, Consiliului Europei, SUA,
Rusiei, Ucrainei și al altor state democratice”. (Sub control s-au desfășurat și cele din
infinit mai democrata R. Moldova…)
Ce efecte va avea acest plan, în eventualitatea acceptării lui? Mai concret, va fi
schimbarea de regim de la Tiraspol vizată de Kiev soluția la o criză care durează de
aproape 15 ani?
TIRASPOL – O „DIPLOMAȚIE” PE MUCHIE DE CUȚIT
Ambiguitatea reacției Tiraspolului față de recentele consultări în problema
reglementării diferendului transnistrean de la Vinnița, este evidentă. În „era Kucima”,
când politicile Ucrainei și Rusiei erau relativ coerente și sincronizate față de Transnistria,
Igor Smirnov sau Valeri Lițkai nu aveau motive de îngrijorare în ceea ce privește așa-
zisa „politică externă” a așa-zisei republici. După alegerea lui Iușcenko, însă, lucrurile
se schimbă. Astfel că Tiraspolul este acum obligat să joace pe linia extrem de fină care
înseamnă „și cu Rusia și cu Ucraina”. Consecința: propunerile ucrainene din „planul
Iuscenko” nu pot fi respinse definitiv, chiar atunci când ele vorbesc despre implicarea
SUA și UE în soluționarea conflictului. Moscova, după cum se știe, s-a opus unei asemenea
strategii, prin reprezentantul ei Valeri Nesterușkin. De aici ambiguitatea sau bâlbele
„diplomației” de la Tiraspol. Astfel, dacă șeful „ministerului de externe” al Transnistriei,
Valeri Lițkai, găsește „interesante” ideile promovate de SUA și UE – monitorizarea
frontierei și întreprinderilor producătoare de armament, încercând să treacă cu vederea
problema unei eventuale reorganizări a formatului pentagonal în septuagonal, Igor
Smirnov, suspect de tăcut până acum, rezumă principalul rezultat al consultărilor de
la Vinnița la faptul că „părțile au revenit la negocieri în format pentagonal”.
Dincolo însă de precauții, tatonări sau încercări de replieri diplomatice, aceste
momente mai developează ceva la Tiraspol. Ceva care se știa de mai devreme,
dar care acum tinde să devină evident: elita puterii de la Tiraspol nu e deloc omogenă,
iar presiunea externă riscă să o fragmenteze și mai serios . Trebuie să ne așteptăm în viitor
la replieri – unele – spectaculoase. Deputatul Vladimir Bodnar, de pildă, tot el și președintele
organizației ucrainenilor din regiune „Prosvita”, a propus susținerea prin toate mijloacele
a planului lui V. Iușcenko, calificând rezultatele activității Rusiei în calitate de mediator
drept „lipsite de substanță”. Paleta reacțiilor elitei politice de la Tiraspol acoperă, practic,
tot palierul.
www.geopolitic.ro

54 Interesante din acest punct de vedere sunt declarațiile liniei dure, exprimate tranșant
de pro-moscovitul Vladimir Antiufeev. În interviul acordat cotidianului Vremia Novostei
radiografiază situația fără nici o notă de „diplomație” în glas: „În ultimul timp, serviciile
speciale occidentale și-au intensificat acțiunile împotriva Transnistriei. Este evident că
Occidentul, mai precis SUA, a decis că este momentul ca statalitatea transnistreană să
fie lichidată. Instrumentele de realizare a acestei lovituri de stat sunt chemate a fi
numeroasele organizații nonguvernamentale, reprezentate deseori doar de liderii lor”.
Șeful Serviciilor Secrete Transnistrene dezvăluie și „mecanismul”: „Are loc o intensă
muncă de lămurire, în rândul tinerilor cu înclinații de nesupunere. Studenții Universității
Transnistrene, de exemplu, sunt invitați la conferințe internaționale, li se acordă burse
și prime, insuflându-li-se, în același timp, ideea că, „sub actualul regim”, ei sunt privați
de viitor. Urmărim și știm 90 la sută dintre mijloacele alocate de Occident pentru finanțarea
agenturilor de influență. Ceea ce este foarte bine, în caz contrar am fi avut și mai
multe probleme … Cum banii primiți trebuie folosiți, câțiva zeci de oameni cu
pancarte multicolore se vor găsi cu siguranță. Dar dacă se gândesc să încalce
legea, dar, mai ales, să recurgă la acțiuni de forță, acțiunile lor vor fi dur stăvilite. De
altfel, principalul factor de stabilitate în Transnistria este poporul, creatorul Transnistriei.
În ceea ce privește lipsa de stabilitate tot mai acută a elitelor transnistrene, Antiufeev
explică: „În Transnistria se derulează un proces normal de dezvoltare democratică
a societății. Iar dacă parlamentarii noștri au decis să îmbunătățească unele lucruri, să
modifice sau să-și exprime nemulțumirea față de vreun ministru, asta nu înseamnă
divizare în interiorul echipei conducătoare”.
REPLIERI LA TIRASPOL? DESTINE INDIVIDUALE ȘI DESTINE REGIONALE
Elita politică transnistreană a făcut obiectul interesului occidental cu mult înainte
de auto-proclamarea așa numitei RMN. Britanicul Ronald J. Hill tipărea în 1977 monografia
Soviet Political Elites. The Case of Tiraspol , unde evalua, documentat, procesul de selecție
a elitelor din Tiraspol și constituirea rețelelor informale la nivelul elitelor, indiferent unde
s-ar găsi plasate acestea: partid, aparat de stat, industrie sau alte ramuri ale administrației.
A înțelege regiunea înseamnă, pentru Ronald Hill cel puțin, a înțelege dispunerea elitelor și
rețelele informale / formale pe care le dezvoltă. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult astăzi.
În ciuda garanțiilor grăbit livrate de V. Antiufeev – sau tocmai de aceea! -, este greu
de crezut diagnosticul șefului securității transnistrene. Pe plan intern, replierea elitelor a
devenit deja un fapt împlinit. Nu este încă limpede cu ce consecințe și în ce măsură
diferențele evidente din cadrul elitei politice ( politice și economice , de fapt) din Transnistria
vor avea un rol de jucat. Este vorba despre diferențe de orientare politică (pro-Moscova,
pro-Ucraina, pro-Moldova, sau chiar pro-Occident), economice (spații de afaceri alocate
diferitelor grupuri elitiste), de vârstă, educație sau cultură politică. Toate acestea, plus
combinația dintre ele, vor decide destinul regiunii în actuala conjunctură.
Doar câteva exemple. Recent, Sovietul Suprem de la Tiraspol a adoptat în prima
lectură câteva modificări la legea supremă a nerecunoscutei RMN, care acorda
legislativului transnistrean dreptul să interpreteze Constituția și legislația acestei regiuni.
Așa numita „reformă constituțională” are drept scop de a reduce prerogativele
președintelui autoproclamatei RMN, în favoarea Sovietului Suprem. Semnificativ
este că, pentru modificările la Constituția Transnistreană, adoptate in prima lectură,
au votat 29 de deputați din 43. Și alte chestiuni au venit pe agendă: statutul
procuraturii, care a fost inclusă, printr-un decret semnat de Smirnov, în cadrul
ministerului justiției nerecunoscutei RMN. În plus, se vorbește tot mai apăsat despre
necesitatea introducerii funcției de prim-ministru și a redistribuirii atribuțiilor între
segmentele puterii și s-a propus modificarea modului de completare a curților
Constituțională și Supremă, inclusiv demiterea ministrului justiției Viktor Balala, un
ministru apropiat de I. Smirnov. Acesta din urmă i-a acuzat pe parlamentari de
www.geopolitic.ro

55 tentativa de a „uzurpa puterea judecătorească și pe cea executivă”. Caracterizând
RMN ca pe o „republică prezidențială dură”, ministrul a menționat că sistemul respectiv
oferă posibilitatea „de a riposta presiunilor exercitate din exterior asupra țării”.
Anterior, deputatul rus Viktor Alksnis a atenționat elita transnistreană asupra
eventualității unei „sciziuni din interior”.
Antecedentele aceste evoluții sunt și mai interesante. Inițiativa acestor replici
parlamentare – atenție: Sovietul Suprem care, conform „planului Iuscenko”, devine cheia
de boltă în „soluționarea” diferendumului transnistrean – aparține lui Evghenii Șevciuk,
vicepreședintele sovietului suprem al regiunii. Nici nu lansa bine pe la începutul
lunii mai aceste idei că a și venit replica anturajului lui Smirnov. Conform agențiilor
de presă din Moldova, la scurtă vreme după ce au fost auzite intențiile lui Șevciuk, pe
15 mai, jurnalistul Oleg Elkov – apropiat de Smirnov și susținut de șeful MSS, generalului
Vladimir Antiufeev – l-a atacat direct în cadrul emisiunii televizate „Vremea mestnoe” pe
Evgheni Șevciuk. Este semnificativ de precizat că – după aceleași surse – Evgheni
Șevciuk e considerat de firma monopolistă „Sheriff” drept un eventual succesor al
lui Igor Smirnov. Împreună cu Șevciuk au fost nominalizați și alți 10 parlamentari,
care au susținut propunerea legată de reforma constituțională radicală. În aceea
emisiune, O. Elkov dezvăluia telespectatorilor că deputații, grupați în jurul lui E.
Șevciuk, intenționează să modifice 14 articole ale constituției transnistrene, acordând
sovietului suprem dreptul de a cere demisia cabinetului de miniștri și de a interpreta
constituția, precum și a-l lipsi pe președintele a.z. RMN de dreptul de veto.
Unele comentarii sunt sceptice. Ambițiile „Sheriff”-ului nu ar avea totuși mari șanse
de izbândă. E. Șevciuk, după a cum a subliniat Elkov în emisiunea deja invocată, s-a
pronunțat pentru constituirea Curții Constituționale din 5 persoane, dintre care una
urmează să fie desemnată de sovietul orășenesc Tiraspol, unde după alegerile locale
din 27 martie la putere au venit reprezentanții „Sheriff”-ului. Igor Smirnov a reacționat
calm dar dur la adresa adepților unui compromis cu Moldova: „Mulți dintre cei care au
câștigat capitaluri, doresc să le legalizeze”. Și a adăugat: „Dar vor pierde totul”. La
declarațiile lui Șevciuk după care: „Nu suntem de acord cu faptul că Sovietul Suprem nu
este capabil să exercite controlul deplin asupra guvernului, care a transformat unele dintre
ministerele sale în fiefuri locale”, Igor Smirnov, a descris acțiunile parlamentarilor ca pe
o demonstrație de populism în vederea alegerilor legislative care urmează să aibă loc
la sfârșitul lui 2005. Întrebat dacă aceste acțiuni ar putea dezbina puterea și conduce la
o „revoluție colorată” în regiune, Smirnov a spus: „Constituția a fost adoptată printr-
un referendum și poate fi schimbată numai cu consimțământul populației”.
Extrem de interesantă este lista deputaților „implicați” în inițiativa lui E. Șevciuk. Pe
locul al patrulea în lista semnatarilor figurează soția șefului MSS – Galina Antiufeeva,
iar pe al cincilea – cunoscutul reprezentant al opoziției de stânga Alexandr Radcenko. În
aceeași listă se regăsește și ex-liderul Uniunii ucrainenilor din Transnistria Vladimir Bodnar.
Chiar dacă nu e clar cine a apăsat pe trăgaci, glonțul a zburat din țeavă. Monolitul
de odinioară al elitei de la Tiraspol pare surpat. Media din Moldova atenționează că
„Sheriff”-ul și protejații săi au ajuns în vizorul președinției locale și în perioada de până
la alegerile în sovietul suprem vor fi urmăriți cu atenție de autorități. În realitate, ținta
unor asemenea inițiative este tocmai status-quo -ul puterii de la Tiraspol. Cineva zguduie
piramida puterii în vârful căreia stă Igor Smirnov… Totuși, evoluțiile care au urmat
declarațiilor de intenții ale lui Șevciuk sugerează că evoluția din Transnistria trebuie
urmărită cu atenție. Acolo poate fi cheia disputelor și reticențelor de astăzi de la
Bruxelles, Kiev, Chișinău, București, Moscova sau Washington.
O recentă evoluție de la Tiraspol nu infirmă, totuși, cu nimic ceea ce am sugerat
mai sus. Agențiile de presă anunță că, la 27 mai 2005, Sovietul Suprem al nerecunoscutei
republici transnistrene a aprobat concepția de politică externă a Transnistriei, care
www.geopolitic.ro

56 stabilește „posibilitatea stabilirii unor relații interstatale de drept între Transnistria și
Republica Moldova”. Potrivit agenției oficiale de presă a Tiraspolului, „Olvia press”,
în varianta inițială documentul prevedea „crearea unei asociații statale cu R. Moldova”,
motiv pentru care deputații locali ar fi declarat că o vor respinge. Ulterior ei au substituit
sintagma „asociația” prin „relații interstatale de drept între Transnistria și R. Moldova” și
au adoptat documentul. Concepția acorda o atenție deosebită relațiilor cu R. Moldova
și reglementării politice a conflictului. În acest context, documentul stabilește că
orice schimbare a statutului regiunii trebuie să fie acceptată abia după organizarea
unui referendum. Tot pe această cale urmează să fie aprobat și „modelul de conviețuire”
cu R. Moldova și orice alte acorduri „cu statele vecine despre posibilitatea creării unor
structuri de administrare comune”. Potrivit deputaților locali, concepția ar reflecta
„ideologia statului în raporturile internaționale” și are la bază principiile de asigurare
și consolidare a independenței Transnistriei. Drept priorități ale politicii externe a regiunii
secesioniste au fost declarate dezvoltarea relațiilor cu statele CSI, în special cu Rusia
și Ucraina, precum și cu „țări care urmează să obțină recunoaștere internațională”.
Este un gest care concretizează convingerea tuturor actorilor politici de la Tiraspol
sau un gest de forță impus in extremis de Igor Smirnov și menit să arate la Tiraspol sau
în afara granițelor „cine e șeful” pe malul stâng al Prutului? Nu știm, deocamdată.
Dar nu este cert că, dacă ar există un consens la Tiraspol în ceea ce privește
statutul de independență al Transnistriei, consensul s-ar prelungi și la nivelul actorilor
politici care să o gestioneze pe viitorul…
SEMNE DE ÎNTREBARE: CINE SCHIMBĂ REGULILE JOCULUI?
Înainte de concluzii, să marcăm câteva evoluții – semne de întrebare – care nu
au deocamdată un răspuns univoc.
Comunitatea internațională pare astăzi decisă să „rezolve” conflictul din partea de est
a Republicii Moldova, iar pentru asta acceptă, tacit, trei elemente inacceptabile până mai ieri.
Prima este decuplarea R. Moldova de Georgia în vederea soluționării așa numitelor
„conflicte înghețate”. Dacă în cazul R. Moldova „soluția” conflictului pare astăzi că
ignoră comandamentul „retragerea trupelor rusești, la început ”, în cazul Georgiei lucrurile
rămân la fel. Recenta întâlnire extraordinară de la Moscova a șefilor diplomațiilor georgiană
și rusă „s-a încheiat cu o adevărată senzație”, după cum scrie Izvestia . „Începând de
ieri, bazele militare rusești din Georgia, de-jure, nu mai există. Într-un interval record de
timp, din ele nu va mai rămâne nimic nici de-facto”. Publicația are în vedere acordul după
care trupele rusești se vor retrage din Georgia până în 2008. Și ziarul citat continuă:
„De la începutul anilor ’90, Kremlinul nu a avut tăria să recunoască un lucru absolut
evident: bazele rusești din Georgia nu mai reprezintă nici factor militar, nici politic
de influență a Moscovei asupra a evenimentelor din Transcaucazia”. Din punct de
vedere militar, respectivele unități nu erau capabile nici să se apere pe sine. Iar din
punct de vedere politic, cât de paradoxal ne pare, bazele încetaseră de mult să mai fie
un instrument de presiune a Moscovei asupra Tbilisi, ba dimpotrivă. Iar în încheiere,
ziarul arată că „ rămâne să sperăm că abordarea realistă, rațională, față de miturile
post-sovietice nu se limitează doar la înțelegerile cu Georgia ”.
De ce în cazul R. Moldova se merge pe altă logică, în pofida tuturor angajamentelor
internaționale ale Rusiei sau a dreptului internațional unanim recunoscut, nu vrea
nimeni să ne explice deocamdată…
A doua schimbare majoră este ignorarea României. Declarația Parlamentului
Republicii Moldova din 24 martie 2005 (cu privire la parteneriatul politic pentru realizarea
obiectivelor integrării europene) stipula că „reglementarea politică a acestei probleme
[problema Transnistriei] urmează să fie realizată pe baza Constituției țării și normelor
de drept internațional, în strânsă cooperare cu OSCE, Uniunea Europeana, România
(subl. n.), Rusia, SUA și Ucraina”. Astăzi, România nu mai este invocată ca actor viabil și
www.geopolitic.ro

57 implicat direct în acest proces. Klaus Neukirch, purtătorul de cuvânt al Misiunii OSCE
la Chișinău, afirma cu ceva vreme în urmă că România nu trebuie implicată direct,
pentru că este oricum parte la soluționarea conflictului prin implicarea UE. Logica
purtătorului de cuvânt te lasă fără glas. În primul rând, că România nu este încă
parte efectivă a UE și, în al doilea rând, după această logică a reprezentării indirecte,
la masa negocierilor ar trebui să stea doar Tiraspolul și domnul William Hill, căci, oricum,
celelalte state sunt reprezentate prin… OSCE.
De altfel, după întâlnirea de la Vinnita, Șeful Misiunii de la Chișinău a reiterat
într-un interviu acordat Europei Libere ideea că României nu i se rezervă nici un fotoliu în
primul rând pentru procesul de soluționarea a conflictului: „s-a discutat foarte mult, în diverse
întâlniri diplomatice, în diverse întâlniri inter-guvernamentale, formale și informale, despre
o posibilă extindere a formatului cu Uniunea Europeana, Statele Unite, România în diverse
roluri, în diverse domenii de acțiune. În planul Iusenko și în discuțiile pe care le-am avut
la Vinnita, NU s-a vorbit decât de Uniunea Europeana și Statele Unite. Și la aceasta
propunere am reacționat, mai ales în declarația finală”.
Această abandonare a Bucureștiului care, după 1992, avea șansa să redevină actor
principal implicat direct în regiune, nu a fost nici ea explicată satisfăcător nici la Washington,
nici la Bruxelles, nici la Kiev dar nici la București sau Chișinău (care este actorul cel mai
interesat de a avea alături un București care îi susține necondiționat și fără rost suveranitatea ).
Al treilea aspect surprinzător este ignorarea populației R. Moldova, a opiniei publice
sau a partidelor de Opoziție. Unde este mult clamata democrație în abordarea planului
ucrainean? Într-un interviu din 26.05.2005 acordat Agenției INFOTAG, ministrul
Reintegrării Vasile ȘOVA declara: „În opinia mea, majoritatea absolută a populației
de pe ambele maluri ale Nistrului a manifestat înțelegere față de Planul ucrainean … Sunt
sigur că Parlamentul Moldovei va adopta, în viitorul apropiat, legea privind principiile de
bază ale statutului regiunii transnistrene a Republicii Moldova. De asemenea, sînt
convins că vom avea de definitivat documentul cu participarea reprezentanților sovietului
legislativ suprem al regiunii, ales pe cale democratică”.
De unde știe domnul Șova asemenea lucruri, în condițiile în care reprezentanții
PPCD, PSL sau chiar unii reprezentanți ai PCM s-au arătat extrem de sceptici față de
plan – așteptând, ca primă măsură concretă, securizarea frontierei moldo-ucrainene –
nu avem de unde deduce, căci nici consultări nici dezbateri publice nu s-au produs1.
Iar ignorarea sistematică a opiniei publice din R. Moldova este o practică pe
care o credem apusă la Chișinău odată cu eșecul Memorandumului Kozak din 2003.
TRANSNISTRIA VINE MAI APROAPE…
Nu e vorba deocamdată despre concluzii, căci finalul episodului care se petrece
acum peste Prut nu este lămurit. Dar premisele lui sunt amenințătoare.
Suntem puși în fața unui proiect de „soluționare” a conflictului din Transnistria
care se bazează, în esență, pe ideea unor alegeri „democratice” în Transnistria.
Subtextul unui asemenea proiect este că schimbarea de lideri politici va genera, pe
interval mediu și lung, schimbare de regim în partea de est a R. Moldova.
Există o premisă aici, care trebuie punctată obligatoriu în abordarea regiunii:
interesele elitelor politico-economice din Transnistria sunt legate în mod diferit de existența
enclavei separatiste, nerecunoscute de nimeni oficial. Pentru unii, sfârșitul Transnistriei
înseamnă un capăt de drum. Ei știu că odată cu sfârșitul regimului lui Smirnov vor sfârși
fie în închisori – sunt deja dați în urmărire generală -, fie în elicopterul Federației Ruse
care va sosi special pentru a-i culege și plasa undeva la Moscova, Belarus sau cine
știe unde alături de alți lideri scoși din circuit. Pentru alții, însă, legalizarea regimului

1 Între timp, dl Șova și-a schimbat opinia în legătură cu proiectul ucrainean. Dar se pare că alte instituții internaționale
sau alte personaje cu influență în zonă insistă să ignore ce dorește cu adevărat populația R. Moldovei.
www.geopolitic.ro

58 politic din Transnistria după planul lui Iușcenko înseamnă o șansă enormă: aceea
de a ieși la vedere, a face și cheltui bani legal (chiar de a oficializa relația financiară solidă
cu anumite cercuri de afaceri din Federația Rusă, Ucraina sau spațiul occidental), a
călători liber oriunde doresc, chiar a intra în politică la nivelul averilor enorme pe care le-
au acumulat. Ei vor fi cei care, la o adică, vor pune umărul la înlăturarea lui Smirnov și
ei sunt cei cu care Chișinăul va avea de furcă în faza a doua de implementare a
planului de reglementare ucrainean.
Căci o serie de întrebări nu pot fi evitate. Dacă mergem pe ipoteza unei spirale
politice declanșate de viitoarele alegeri, unde se va opri această evoluție? Va reuși
Vladimir Voronin să îi aducă pe aceștia în siajul Chișinăului în viitoarea construcție
statală acceptată astăzi la Kiev și Bruxelles?
Evident, nu. Chișinăul nu este astăzi în stare să controleze nici Găgăuzia, unde
frauda fiscală, corupția, traficul de persoane etc. sunt de câteva ori mai mari decât
media pe republică, sub privirile neputincioase ale autorităților republicane – eșecul
experimentului Găgăuzia este evident pentru R. Moldova, în ciuda unor declarații
ultra-optimiste ale președintelui republicii. Să speri că regimul actual de la Chișinău
va avea un cuvânt semnificativ de spus la Tiraspol este o utopie.
Dar viitorii lideri de la Tiraspol vor avea indiscutabil un cuvânt greu la Chișinău
cel puțin la nivelul elitelor politico-economice de aici. Mai mult, elitele politice de la Tiraspol
vor fi sub protecția nemijlocită a Kievului, care, după evoluțiile recente, nu pare atât de
decuplată de Moscova cum se credea mai ieri… Și nu este exclus ca tocmai prin
acceptarea planului Iușcenko, Vladimir Voronin să își sape singur groapa politică .
Există așadar un scenariu asupra căruia trebuie reflectat cu seriozitate maximă la
Chișinău, București, Washington sau Bruxelles: chiar și în cazul unei schimbări de
elite politice la Tiraspol – extrem de probabilă după atâtea semnale externe -, aceasta
nu va deveni pro-Chișinău, ci mai degrabă pro-Kiev sau pro-Moscova. Regimul nu
se va modifica în sensul integrării imediate a Transnistriei în R. Moldova, căci
deprinderile democratice nu există, elitele politico-economice de la Tiraspol –
cele de ieri, cele de azi și cele de mâine – disprețuiesc Chișinăul, iar
adeziunile ultime ale populației spre „patria comună” nu sunt unanime.
În acest scenariu, vom asista la cucerirea Chișinăului de către Tiraspol, cu alte
cuvinte la transnistrizarea Republicii Moldova . Aceasta va deveni ceea ce Vladimir
Socor numea recent – un „condominium ruso-ucrainean”, care se traduce, pentru Bruxelles,
București sau alte capitale europene, nu în soluționarea conflictului transnistrean,
ci aducerea acestuia mai aproape, direct la frontiera UE de pe Prut.
www.geopolitic.ro

59 RISCUL TERORIST MONDIAL
Radu SĂGEATĂ, Marcela NEDEA
Abstract: Criminalization of Participation in an Organized Criminal Group
1. Each State Party shall adopt such legislative and other measures as may be necessary to establish
as criminal offences, when committed intentionally:
(a) Either or both of the following as criminal offences distinct from those involving the attempt or completion
of the criminal activity:
I) Agreeing with one or more other persons to commit a serious crime for a purpose relating directly or indirectly to
the obtaining of a financial or other material benefit and, where required by domestic law, involving an act
undertaken by one of the participants in furtherance of the agreement or involving an organized criminal group;
II) Conduct by a person who, with knowledge of either the aim and general criminal activity of an organized
criminal group or its intention to commit the crimes in question, takes an active part in:
a. Criminal activities of the organized criminal group;
b. Other activities of the organized criminal group in the knowledge that his or her participation will contribute
to the achievement of the above-described criminal aim;
(b) Organizing, directing, aiding, abetting, facilitating or counseling the commission of serious crime involving
an organized criminal group.
2. The knowledge, intent, aim, purpose or agreement referred to in paragraph 1 of this article may be inferred
from objective factual circumstances.
3. States Parties whose domestic law requires involvement of an organized criminal group for purposes of the
of the offences established in accordance with paragraph 1 (a) (I) of this article shall ensure that their domestic
law covers all serious crimes involving organized criminal groups. Such States Parties, as well as States
Parties whose domestic law requires an act in furtherance of the agreement for purposes of the offences
established in accordance with paragraph 1 (a) (I) of this article, shall so inform the Secretary-General
of the United Nations at the time of their signature or of deposit of their instrument of ratification, acceptance or
approval of or accession to this Convention.
United Nations Convention Against Transnational Organized Crime , New York, 15 November, 2000, Article
5, in Fighting Organized Crime by Nicolae Ecobescu, Doru Frunzulică, Ioan Voicu, Romanian Institute of International
Studies „Nicolae Titulescu”, Bucharest, 2005.
Cuvinte cheie: terorism, criminalitate organizată, internaționalizare, risc, România.
RISCUL TERORIST ȘI PREMISELE ACESTUIA
Conceptul de „risc terorist” exprimă probabilitatea de producere a unui eveniment
terorist cu urmări sociale și economice nedorite, orientate în direcția obținerii unor beneficii
materiale sau morale de către grupuri de interese ostile unei puteri politice legitim instalate.
Prin estimarea riscului se au în vedere tehnicile dezvoltate pentru cuantificarea
probabilității de producere a unui eveniment, în general cu consecințe nedorite, respectiv
a premiselor de producere ale acestuia.
Premisele riscului terorist sunt de mai multe feluri:
 Etnice , circumscrise a patru cauze majore:
– tendințele centrifugale, secesioniste, ale unor comunități teritoriale locale
constituite după criterii etnice (Țara Bascilor în Spania, Corsica în Franța sau
Cecenia, Daghestan și Ingușetia pe versantul nordic al Caucazului; Abhazia în
Georgia, Tigrii Tamil în Sri Lanka etc).
– neconcordanțele dintre spațiul teritorial etnic și cel politic, determinate de trasarea
arbitrară a granițelor și/sau a limitelor politico-administrative. Recrudescența
naționalismului pe fondul dispariției constrângerilor politico-ideologice a determinat,
numai în spațiul ex-sovietic, peste 170 de conflicte și tensiuni inter-etnice, mare
parte dintre acestea generând acțiuni teroriste (Nagornâi-Karabah, Osetia divizată,
Transnistria etc.).
– panideilor etnice, ce vizează reunificarea tuturor teritoriilor locuite de aceeași etnie,
www.geopolitic.ro

60 însă divizate politic. Crearea Republicii Arabe Unite, prin unificarea Siriei cu Egiptul
(1958-1961), naționalismul somalez ce vizează reunificarea într-o Mare Somalie
a fostelor colonii britanice, italiene și franceze din Cornul Africii, sau invazia
Kuwaitului de către forțele irakiene în 1991 au avut ca pretext motivații de
ordin etnic și istoric1.
– luptele pentru supremație politică și, implicit pentru controlul resurselor și
activităților economice, dintre clanurile etnice rivale (Afganistan, Tadjikistan,
Irak, Rwanda, Nigeria, Liberia etc).
 Religioase , determinate de extremismul religios, care reprezintă una dintre expresiile
cele mai dure și mai intolerante ale stării de haos social. Se disting trei aspecte majore:
– fundamentalismul islāmic, ce reprezintă linia dură, antioccidentală, promovată
mai ales curentul șiit iranian. Aceștia consideră că pătrunderea valorilor occidentale
în spațiul islāmic ar face parte dintr-un pretins „complot mondial” împotriva
tradițiilor și a valorilor morale, politice și religioase ale Coranului. Ei sunt adepții
reîntoarcerii la sursele credinței, la Islāmul tradițional, nealterat de cultura
occidentală, considerând că astfel pot fi contracarate eficient, în virtutea solidarității
în jurul acelorași credințe și valori morale, tendințele de expansiune ale culturii
occidentale. Ridicarea fundamentalismului islāmic la rangul de politică de
stat a avut loc în anul 1979 când ayatollahul Ruhollah Khomeiny, opozant al
politicii pro-occidentale a șahului Reza Pahlavi a devenit lider al revoluției
islāmice iraniene. În această calitate s-a făcut remarcat nu numai prin lovitura
de stat prin care a fost îndepărtat ultimul șah al Iranului, ci și prin instituirea unui
regim care a introdus terorismul ca politică de stat, prima operațiune fiind capturarea
a 52 de membri ai corpului diplomatic iranian din Teheran (noiembrie 1979).
„Răpitorii de la Teheran”, cum au fost numiți ulterior, au devenit arhetipul
teroristului: un grup de studenți anonimi, islāmiști fanatici, care l-au făcut pe
președintele american Jimmy Carter să piardă orice șansă de a fi reales la
alegerile prezidențiale din 1980 (Clipa 2000, I). În lumea arabă activează peste
60 de grupări islamiste, detașându-se Al-Qaida, organizație creată în 1979, care
a reușit internaționalizarea terorismului fundamentalist islāmic.
– manifestările religioase de tip arhaic, prin care este argumentată identitatea
culturală a unor comunități locale. Reprezentativă în acest sens este situația
Ulster-ului, în care protestanții unioniști, loiali coroanei britanice, își manifestă
identitatea promovând tradiții britanice, de mult uitate de cea mai mare parte a
populației din Marea Britanie.
– proliferarea sectelor religioase ce promovează agresivitatea, exclusivismul și
intoleranța, mergând până la degradarea condiției umane concretizată prin
mutilări sau chiar sinucideri colective.
 Ideologice – date de fenomenul de instrumentalizare politică a revendicărilor
cu caracter identitar – etnic și religios.
 Economice – proliferarea activităților teroriste fiind indisolubil legată de:
– gradul mare de sărăcie al populației, ce favorizează recrutarea de mercenari
de către organizațiile teroriste;
– haosul economic generalizat;
– contradicțiile dintre interesele marilor companii transnaționale și caracterul
autarhic al economiilor;

1 In cazul invaziei Kuwaitului de către Irak, în spatele pretextelor de ordin istoric și etnic se ascundea
argumentul economic, date fiind imensele resurse de hidrocarburi ale micului emirat.
www.geopolitic.ro

61 – criminalitatea organizată și activitățile de economie subterană;
– infrastructura deficitară, ce îngrădește controlul autorităților statului asupra
teritoriului național;
– embargourile și politicile economice protecționiste promovate de marile puteri
economice ale lumii.
 Culturale – ce acționează în strânsă concordanță cu premisele de ordin etnic și
religios, au ca obiectiv fundamental autodeterminarea culturală a unor comunități locale.
 Politice , concretizate prin:
– sprijin moral și financiar pe care unele guverne îl acordă grupărilor teroriste;
– grad mare de instabilitate a scenei politice, concretizat prin:
– amestec de concepte politice;
– exacerbarea doctrinelor politice;
– mărirea numărului de partide și formațiuni politice;
– pătrunderea în politică a extremiștilor, ai unor agenți ai diferitelor cercuri de
interese, ostile intereselor naționale sau a unor categorii de populație;
– încălcări ale normelor de drept internaționale; tratarea statelor nu ca entități
suverane, ca subiecți de drept internațional, ci, adesea, ca infractori, ca dușmani ai
ordinii internaționale și atacarea lor prin mijloace politice, economice și chiar militare.
 Financiare. Haosul financiar, consecință a unor politici financiare destabilizatoare
este premisa esențială pentru proliferarea terorismului financiar, fenomen deja
globalizat, exercitat prin intermediul organismelor financiare internaționale și, într-
o măsură la fel de mare, de lumea interlopă. Terorismul financiar este cel care stă
la baza tuturor tipurilor de terorism.
 Sociale , exprimate prin:
– degradarea instituțiilor, fenomen datorat fie unor schimbări politice și economico-
sociale majore, fie erodării încrederii populației în acestea, datorită proliferării
unor fenomene sociale marginale (corupție, nivel scăzut de instruire a populației)
sau a politizării excesive ale acestora;
– proliferarea agresivității sociale (infracționalitate, conflicte de muncă etc.);
– degradarea sistemelor de valori;
– fundamentalism social, ce a provocat, începând din 1977, circa 100 de atacuri
anual împotriva clinicilor americane care practică întreruperile de sarcini.
 Sindicale , ce stau la baza așa-numitului „terorism sindical”. Constau în manipularea
prin intermediul unor lideri sindicali a unor categorii de salariați prin supralicitarea
nemulțumirilor acestora, cu scopul transformării lor în instrumente de șantaj politic
și/sau economic. Evenimentele din valea Jiului, finalizate cu venirea minerilor
la București în 1990, 1991 și 1999 sau grevele salariaților din sectorul feroviar din
anii ’90 pot fi considerate exemple de terorism sindical.
Ar fi hazardat însă să se afirme că există o legătură directă între terorismul sindical
și ponderea membrilor de sindicat din totalul salariaților. O succintă radiografie a
acestui indicator în statele cu cele mai avansate economii evidențiază o pondere
mare a membrilor de sindicat în țările Europei nordice1, regiune puțin afectată însă de
mișcări sindicale de anvergură. Prin urmare, considerăm ca factor esențial pentru
declanșarea terorismului sindical, gradul mare de corupție, grefat pe fenomenul de
sărăcie generalizată asociat cu declinul economic, creșterea discrepanțelor sociale

1 Ponderea membrilor de sindicat în principalele țări industrializate (%) (2000): Danemarca–88%, Suedia–81%,
Finlanda-79%, Belgia-69%, Luxemburg-50%, Irlanda-45%, Austria-40%, Italia-35%, Grecia-33%, Germania-31%,
Portugalia, Marea Britanie-30%, Olanda-27%, Japonia-27%, S.U.A.-14%, Franța-9% (Matei et al, 2003,.
www.geopolitic.ro

62 și lipsa unei protecții sociale viabile ( Tab. 1 )
Tabelul 1 – Indicele corupției (2001)
State cu grave probleme de corupție – I c < 5,5 State care nu au probleme de
corupție – I c > 5,5
Bangladesh 0,4 Finlanda 9,9
Nigeria 1,0 Danemarca 9,5
Indonezia, Uganda 1,9 Noua Zeelandă 9,4
Azerbaidjan, Bolivia, Camerun, Kenya 2,0 Islanda, Singapore 9,2
Ucraina 2,1 Suedia 9,0
Rusia, Pakistan, Ecuador 2,3 Olanda 8,8
India, Kazahstan, Uzbekistan 2,7 Norvegia 8,6
ROMÂNIA , Venezuela 2,8 Australia 8,5
Moldova, Rep.~ 3,1 Elveția 8,4
China, Argentina 3,5 Marea Britanie 8,3
Turcia, Egipt, El Salvador 3,6 Austria 7,8
Mexic, Panama, Slovacia 3,7 S.U.A., Israel 7,6
Sursa: Transparency International, Berlin, preluat din Matei et al., 2003
 Legislative . Premisele legislative ale extinderii fenomenului terorist constau
tocmai în lipsa unui cadru legislativ adecvat și coerent care să-l descurajeze.
Acestea constau în:
– legislație stufoasă, inconsecventă, greu de cunoscut și aplicat;
– norme legislative interne ce contravin celor internaționale;
– instabilitate și incoerență legislativă;
– vid legislativ în anumite domenii, care încurajează acțiunile cu caracter terorist.
 Psihice – concretizate prin recrudescența comportamentului deviant, prin creșterea
morbidității în domeniul afecțiunilor mentale, a psihopatiilor și violențelor
necontrolabile, a schizofreniei sociale și a degradării morale a individului.
 Mediatice – comportă două aspecte majore:
– atentate la viața, integritatea sau libertatea unor ziariști, reporteri, cameramani
sau reprezentanți ai unor organizații neguvernamentale care își desfășoară
activitatea în focare de conflict cu scopul de a supralicita obținerea unor beneficii
morale sau materiale (eliberarea unor deținuți politici, obținerea de fonduri
pentru finanțarea acțiunilor teroriste etc.);
– „justificarea” acțiunilor teroriste prin intermediul unor instrumente mass-media
(scrisă sau din domeniul audio-vizual) controlate și finanțate de organizații teroriste.
 Topografice – relieful accidentat fiind favorabil dezvoltării infrastructurilor teroriste
și luptelor de guerilă.
INTERNAȚIONALIZAREA FENOMENULUI TERORIST
Gilles Dorronsoro (2001) afirma că tendința generală pe termen lung în cadrul
conflictelor internaționale contemporane este legată de „influența din ce în ce mai
mare a constrângerilor și resurselor internaționale care determină în mod relativ strâns
șansele de succes ale actorilor nestatali”. Dar ce presupun acești „actori nestatali” și
care este obiectul acțiunii lor ? Câteva exemple ne vor putea permite să înțelegem
mai bine: valul terorist îndreptat împotriva intereselor occidentale de către Ussama bin
Laden și Al-Qaida, ce a culminat cu atentatele din 11 septembrie 2001 și 11 martie
2004; atentatele GIA din Franța, cele ale IRA în Irlanda de Nord, cele ale ETA în
www.geopolitic.ro

63 Țara Bascilor, luptele purtate de PKK1 contra Turciei sau lupta bandelor armate ale
lui Mohamed Farah Aideed în Somalia, împotriva trupelor Națiunilor Unite. Toate acestea
îmbină forța și violența armată cu alte mijloace: informarea și propaganda, diplomația,
programele politice, religioase, sociale și economice. Acestea au un rol mult mai
important decât în cazul unui război convențional, definind un nou tip de conflict: războiul
imagologic. După David Tucker (2001) acesta reprezintă o „luptă strategică și tactică
ce are drept obiectiv obținerea unui sprijin popular pentru cauza sa, atât la nivel
intern, cât și internațional”. „Actorii nestatali”, potențiali factori generatori de insecuritate,
identificați în organizații teroriste și separatiste, fac ca într-o lume globalizată nici
un stat sau teritoriu să nu fie izolat și să nu se poată considera imun. Prin urmare, a
apăra în același timp globalizarea economică și izolarea politică, reprezintă un nonsens.
Prăbușirea comunismului și recrudescența fenomenului naționalist în spațiul
ex-comunist arată faptul că războaiele convenționale sunt încă departe de a se fi
sfârșit. Dar capătă tot mai multă importanță alte tipuri de conflicte care reprezintă
fața actuală a globalizării armate la care asistăm: conflicte difuze, fără declarație
formală de război, cu combatanți stranii, armament lejer, acțiuni discontinui și mai
ales cu populația civilă ca principală victimă, se proliferează tot mai mult, mai ales
în țările Lumii a Treia, cu tăcerea complice sau cu intervenții selective din partea
marilor puteri, în funcție de interesele lor geostrategice. Răpirile și asasinatele realizate în
locuri „uitate” de către unele grupări de luptători de guerilă ale căror nume abia se
cunosc, atentatele cu mașini capcană sau chiar pietrele aruncate împotriva tancurilor și
forțelor de ordine, constituie paradoxurile unei lumi fără războaie oficiale, dar unde
senzația de nesiguranță și haos este evidentă (Tab. 2) .
Tabelul 2 – Atentatele în lume la sfârșitul secolului XX
Număr de atentate (1993-1998) Ținte atinse de către atentate (1998)
Europa de Vest 760 Afaceri 282
America Latină 569 Diplomație 35
Orientul Mijlociu 374 Guvern 10
Asia 158 Armată 4
Eurasia 101 Altele 68
Africa 84
America de Nord 14
Sursa: Raportul 1998 al guvernului american, nttp://www.state.gov/www/global/terrorism.
Deși este unanim recunoscut faptul că democrația și respectarea drepturilor
omului reprezintă unica șansă pentru evitarea violenței și a războaielor și pentru
facilitarea comerțului și a bunăstării materiale, totuși comunitatea internațională nu
a reușit nici până în prezent să impună semnarea unei interdicții mondiale a armelor de
calibru mic sau să înființeze o Curte penală internațională permanentă, iar numărul
actelor de piraterie navală este în continuă creștere. Astfel, în ultimul deceniu al secolului
trecut, au fost înregistrate în lume 1.382 de acte și tentative de piraterie maritimă,
anul 1997 consemnând cel mai mare număr de atacuri îndreptate împotriva vaselor
comerciale (247). Concomitent cu numărul tâlhăriilor a crescut și gravitatea acestora:
numărul total al celor uciși, răniți și al persoanelor care au căzut victime amenințărilor,
actelor de violență și răpirilor a crescut de la 43 în 1991 la 467 în 1998. În cursul

1 GIA (Grupul Islamist Armat); IRA (Armata Republicană Irlandeză); ETA („Euskadi ta Askatasuna” =
Țara Bascilor în libertate); PKK (Partidul Muncitorilor din Kurdistan).
www.geopolitic.ro

64 anului 1998, considerat din acest punct de vedere ca fiind anul cel mai negru de
până acum, au avut loc 35 de omoruri și 67 răniri. Zona cea mai expusă este Asia
de Sud-Est (în special apele teritoriale ale Indoneziei – peste jumătate din total),
însă America de Sud (în special în largul țărmului brazilian), America Centrală și
Cornul Africii (în largul țărmurilor Somaliei și ale Djibouti) au început să fie și ele
zone cu risc înalt. (Chalk P., 2001, preluat din International Maritime Bureau, Piracy
and Armed Robbery Against Ships , International Chamber of Commerce, Londra).
Pe lângă aceste scenarii în care se experimentează latura obscură a globalizării,
evenimentele de la New York, Washington și Madrid au confirmat faptul că și marile
metropole, cele care coordonează vectorii globalizării, reprezintă spații vulnerabile.
După Ricardo Méndez, profesor la Catedra de Geografie Umană a Universității
Complutense din Madrid, conceptele de „topofilie” și „topofobie”, folosite pentru a
desemna sentimentele de identificare și adeziune, sau de respingere și aversiune
pe care le provoacă anumite spații prin caracteristicile lor mentale sau simbolice,
găsesc în aceste manifestări, un exponent tragic.
Intervenția puterilor occidentale în virtutea dreptului internațional și al principiilor
morale este generată, în cele mai multe cazuri, mai curând de propriile lor interese
strategice și de retorica politico-diplomatică destinată opiniilor publice în vederea
legitimizării operațiunilor purtate, decât de voința reală de a acționa în numele
drepturilor omului sau al dispozițiilor dreptului internațional umanitar. Supralicitarea acestui
mod de abordare a stărilor conflictuale generează apariția unor curente de opinie radicale
concretizate în acțiuni extremiste, ostile globalizării, ce văd în acest fenomen sursa
tuturor relelor: globalizarea economiei și comerțului internațional produce șomaj, duce
la exploatarea copiilor ca forță de muncă, creează distrugeri mediului înconjurător, este
principalul vinovat pentru expansiunea culturală a vestului industrializat în dauna
patrimoniului cultural local, tradițional, are efecte asupra exploatării femeii, produce
sărăcie, subminează democrația, slăbește biserica, distruge sistemul de învățământ și
calitatea educației, duce la înrăutățirea condițiilor de viață, contribuie la creșterea
inegalităților de venit etc.
AREALE DE MAXIMĂ VULNERABILITATE LA FENOMENUL TERORIST
Analiza vectorilor globalizanți ai fenomenului terorist, evidențiază existența pe de
o parte a nucleelor teroriste, favorabile dezvoltării activităților cu caracter terorist, iar pe de
altă parte a unor areale receptoare a fenomenului terorist, spre care se îndreaptă cu
precădere consecințele acțiunilor teroriste. Direcțiile și intensitățile fluxurilor teroriste se
concretizează în ceea ce numim vectorii terorismului. Configurația lor este strâns
legată de cea a nucleelor și arealelor de recrudescență a fenomenului terorist, dar și
a celor receptoare al acestuia.
Individualizarea spațială a nucleelor teroriste este strict condiționată de premisele
de dezvoltare ale activităților cu caracter terorist. Se disting la scară planetară, două tipuri:
 Activități teroriste cu caracter local, în care nucleele teroriste coincid, parțial sau total,
cu destinația acțiunilor teroriste. În majoritatea cazurilor, premisele acestor acțiuni
sunt de ordin etnic, fie orientate spre autodeterminarea unor comunități etnice integrate
politico-administrativ în state multinaționale, fie ca rezultat al luptelor dintre fracțiuni
etnice rivale, adesea cu caracter tribal, pe fondul unui haos economico-social generalizat.
 Activități teroriste cu caracter internațional, realizate prin intermediul unor organizații
teroriste multinaționale, ale căror acțiuni sunt îndreptate împotriva unor grupuri
de state și se sprijină pe o puternică diasporă. Terorismul islāmic, promovat de
mișcarea Al-Qaida reprezintă cel mai caracteristic exemplu în acest sens.
www.geopolitic.ro

65 1. Principalele nucleele teroriste cu caracter local
1.1. Nucleul palestinian – este subordonat luptei pentru autodeterminare a poporului
palestinian, pentru formarea unui stat suveran, prin evacuarea de către Israel a teritoriilor
ocupate în 1967. Acțiunile teroriste vizează interesele geostrategice ale statului Israel,
fiind orientate în primul rând împotriva implantării coloniștilor evrei în Cisiordania
(West Bank) și Gaza. Avându-și originile în 1967, rezistența palestiniană capătă un caracter
violent 20 de ani mai târziu, în decembrie 1987. Astfel, în urma unui accident de circulație
survenit la 9 decembrie în Gaza, în care a fost implicat un autovehicul și soldați israelieni,
izbucnește prima mare revoltă palestiniană (Intifada). Denumită și „războiul pietrelor”,
după pietrele aruncate de copiii și adolecenții palestinieni în soldații israelieni, Intifada a
căpătat dimensiunile unui război purtat prin tehnici teroriste, similare guerillei urbane.
Principalul artizan al Intifadei este mișcarea teroristă Hamas , formată în Gaza pe
14 decembrie 1987, la numai 4 zile după declanșarea Intifadei. Izvorâtă din mediul
religios, pe lângă Asociația Social-Religoasă „Al Majama Al Islami” (Frăția Musulmană),
care a sponsorizat-o și a folosit-o pentru activități semiacoperite la începutul Intifadei,
mișcarea Hamas și-a fixat obiectivele câteva luni mai târziu, pe 18 august 1988:
eliberarea Palestinei și crearea unui stat islāmic, refuzul occidentalizării societății
arabe și devenirea unicului reprezentant al poporului palestinian. Popularitatea de care
se bucură Hamas-ul în teritoriile ocupate se datorează în egală măsură și celei de-a
doua componente ale sale: cea socială, prin intermediul organizației Al-Salah, ce activează
cu precădere în Gaza. Aici riscul terorist este puternic grefat pe cel social, dat de puternica
presiune antropică (peste 4.400 loc/kmp), de populația tânără, în plină expansiune
demografică (jumătate din totalul populației are sub 15 ani), de interdicțiile de circulație a
persoanelor (teritoriul, de numai 360 kmp, este închis printr-un gard de sârmă
ghimpată sub tensiune), de implantările evreiești (25% din teritoriu este ocupat de
6.000 de coloniști israelieni, protejați și ei de alte șanțuri, alte garduri de sârmă
ghimpată, alte granițe), de șomajul ridicat (24.000 de muncitori care lucrau în Israel
au fost disponibilizați încă de la începutul Intifadei), de distrugerile și pierderile umane
datorate conflictului, de colapsul economic generalizat. Cealaltă componentă Hamas,
cea militară (Ezzedine al-Qassam) cuprinde aproape 3.000 de combatanți și este
axată pe acțiuni de tip guerillă urbană, ce constau în atentate cu bombe și atentate
sinucigașe împotriva populației civile israeliene și armatei israeliene.
Organizația Hamas constituie fundamentul ramurii radicale a rezistenței palestiniene,
opunându-se oricăror negocieri de pace cu Israelul. Rivalitatea sa cu Organizația
pentru Eliberarea Palestinei constituie principalul factor destabilizator al procesului
de pace din regiune, la aceasta adăugându-se și alte organizații palestiniene din teritorii
sau din exil (Frontul Democratic de Eliberare a Palestinei; Frontul de Eliberare
Palestinian – Fracțiunea Abu Abbas, Frontul Popular pentru Eliberarea Palestinei,
Frontul de Luptă Populară pentru Palestina; Djihadul Islamic Palestinian; Al-Saiqa;
Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Intifada Al Fatah; Organizația Abu Nidal;
Armata Palestiniană de Eliberare; Frontul Popular de Eliberare a Palestinei; Frații
Musulmani, Forțele Naționale Islamice; Organizația Arabă 15 Mai etc (Simileanu,
2003). Prin contrast, au luat naștere și organizații extremiste evreiești care se opun
creerii unui stat palestinian în teritoriile ocupate de Israel, cea mai activă fiind
Frontul Popular Combatant, cu sedii în Siria și Liban (valea Bekaa).
1.2. Nucleul libanez – subordonat panideii islāmice, are ca scop transformarea
Libanului într-un stat islāmic. Apariția în lumea islāmică a unui puternic curent de
reabilitare a drepturilor șiiților a dus la crearea în Liban a primelor tabere de instruire
militară a fundamentaliștilor șiiți, sub conducerea lui Moussa Sadr, unul dintre cei
www.geopolitic.ro

66 mai influenți clerici șiiți, prieten cu Khomeiny și președintele sirian Assad (1959). La
izbucnirea războiului civil din Liban (1975) forțele paramilitare a lui Sadr s-au
transformat în Detașamentele de Rezistență Libaneze („Amal”).
Operațiunea „Pace pentru Galileea” din 1982, în urma căreia armata israeliană a ajuns
până aproape de porțile Beirutului, a declanșat o reacție puternică. Ayatolahul Khomeiny
a trimis Garda Revoluționară Iraniană la Baalbek, pentru a-i sprijini pe libanezi, iar
șeicul Mehdi Shamdeddin, conducătorul Înaltului Consiliu Șiit din Beirut, a chemat
populația la rezistență civilă. Pe acest fond a fost creată în 1985 organizația Hizballah
(Hezbollah) (Partidul lui Allah), având ca scop transformarea Libanului, stat multiconfesional,
într-o republică islāmică, după modelul iranian. Manifestul din 16 februarie 1985 expune
cu claritate scopul noului partid: „noi ne supunem unei singure comenzi înțelepte și
drepte, cea a Ayatolah-ului Khomeiny. Pornind de la acest principiu, noi, libanezii, suntem o
națiune corelată cu toți musulmanii din lume. Ne unește o legătură ideologică și politică
puternică – Islāmul. În consecință, ceea ce li se întâmplă musulmanilor din Afganistan,
Irak, Filipine și oricare alte locuri afectează corpul națiunii noastre islāmice (…).
Fiecare dintre noi este un soldat combatant atunci când se înalță chemarea la Djihad”.
Referitor la statul Israel, Manifestul stabilea pozițiile de pe care va fi dusă lupta: „războiul
nostru cu Israelul este determinat de înțelegerea faptului că această entitate sionistă
este un agresor prin dezvoltare și formare și există un pământ uzurpat cu prețul
drepturilor populației musulmane. Lupta noastră cu această entitate nu se poate sfârși
decât o dată cu eliminarea ei completă. Din această cauză nu admitem și nici nu
respectăm nici o decizie de încetare a focului, nici nu aderăm la vreun tratat de pace cu
ea”. Cu toate acestea, scopurile Djihadului promovat de Hizballah sunt defensive: apărarea
pământului sfânt, cotropit de forțele sioniste și americane.
În aceste condiții și cu o astfel de platformă politică, Hizballah-ul a avut imediat o
imensă „priză la public”, ajungând chiar să fie considerat ca reprezentantul comunității
șiite nu numai împotriva ocupantului, ci pentru drepturi civile și libertăți politice.
Fundamentalismul extrem, nerealist, din anii ’80 a mișcării Hizballah, cât și afilierea sa
cu mișcarea de eliberare promovată de grupările palestiniene, a intrat în conflict cu politica
moderată a grupării Amal și cu autoritățile siriene. Pe acest fond s-a declanșat între cele
două organizații „Războiul pentru supremație în Libanul de Sud” (1988). Conflictul, mediat
de Siria, s-a încheiat cu Acordul de la Damasc, prin care se prevedeau drepturile
organizației Hizballah, de a continua războiul împotriva ocupației israeliene în
Libanul de Sud, aceasta câștigând în prestigiu și fiind recunoscută în lumea islāmică
ca o puternică forță pe frontul luptei împotriva sionismului (Simileanu, 2003).
1.3. Terorismul din Kurdistan – la fel ca și cel palestinian, are un caracter identitar,
fiind subordonat panideii kurde, ce vizează reunificarea tuturor teritoriilor locuite de
kurzi din Turcia, Irak, Iran și Siria într-un singur stat național, succesor al statului antic
Kaldahar-Babilonian. Pentru a duce la îndeplinire aceste obiective, a fost creat în 1978,
Partidul Muncitorilor din Kurdistan (PKK) , menit să coordoneze lupta armată a
kurzilor din sud-estul Anatoliei. Turcia a considerat acest act o gravă amenințare la
adresa integrității sale statale, fapt pentru care autoritățile centrale turce au trecut la
ample acțiuni de represiune împotriva luptătorilor kurzi, care au culminat cu capturarea,
în aprilie 1999, la Nairobi (Kenya) a liderului PKK, Abdullah Öçalan. Acesta a fost
judecat și condamnat la moarte sub acuzația de „înaltă trădare”, sentința nefiind
încă dusă la îndeplinire. De altfel, „dosarul kurd” reprezintă unul dintre principalele
obstacole în calea negocierilor de aderare a Turciei la Uniunea Europeană.
De cealaltă parte, capturarea liderului său incontestabil a determinat PKK să-și
reorganizeze structurile de tip terorist. În noua concepție, centrul de greutate al
www.geopolitic.ro

67 acțiunilor s-a deplasat către spectrul politic, prin mobilizarea forțelor simpatizante și
politizarea structurilor organizatorice, acțiunile militare fiind transferate la baza „Dole
Koqe” din Munții Kanil (în nordul Irakului).
Partidul Muncitorilor din Kurdistan este activ și în România, având peste 1.500
de membri și trei departamente distincte: politic, financiar și de informații. După
arestarea lui Abdullah Öçalan, membrii PKK din România s-au concentrat asupra
menținerii controlului asupra comunității kurde, organizând cursuri de pregătire
pentru activități insurgente și participând la operațiuni de trafic de droguri și
armamaent, extorcări și răpiri de persoane, acțiunile vizând interesele comunității
turce. La aceastea se adaugă editarea unui ziar propriu în România (Vocea
Mesopotamiei) ce reprezintă un mijloc de propagandă (Tudor, 2002).
1.4. Cecenia – constituie un alt exemplu de terorism cu triplu substrat: etnic, confesional
și economic, generat de „războiul” conductelor de petrol de la Marea Caspică. Obiectivul
primordial al terorismului cecen vizează însă, independența acestei republici din
componența Federației Ruse. Abuzurile armateri ruse1 în timpul celor două războaie
din Cecenia (1994-1996 și 1999-2002) au accentuat sentimentul de intoleranță etnică
în rândul populației locale favorizând extremismul religios, pe acest fundal fiind stabilite
legături cu organizațiile teroriste islāmice internaționale.
Acțiunile teroriste, coordonate de liderii politici și religioși ceceni, sunt orientate
împotriva obiectivelor militare și civile rusești, atât din mica republică caucaziană,
cât și de pe întregul teritoriu al Federației. Acestea constau în atentate cu bombă,
răpiri și luări de ostateci, deturnări de avioane, activități financiare ilicite ce stau la
baza finanțării acțiunilor teroriste etc. Multe dintre acestea sunt orientate împotriva
populației civile, în unele cazuri cu consecințe deosebit de grave (atentatele de la
teatrul Dubrovska din Moscova – 2002, de la școala din Beslan – 2003 etc).
1.5. Irlanda de Nord Terorismul Armatei Republicane Irlandeze (IRA) și cel al
organizațiilor paramilitare protestante a fost mult timp considerat ca fiind forma cea
mai violentă cu care s-a confruntat Europa Occidentală după 1945.
Clivajul ce stă la baza terorismului nord-irlandez este de natură politico-confesională,
opunând comunitatea catolică, partizană a unirii Ulsterului cu Republica Irlanda și
fragila majoritate protestantă (56% din totalul populației), adeptă a menținerii suveranității
britanice. Catolicii explică aceste tulburări prin dominația exercitată de protestanți în
toate domeniile vieții politice și economice, în timp ce protestanții evocă temerea că o
eventuală unire cu Irlanda ar duce la pierderea avantajelor politice și a identității lor culturale.
Pe acest font, terorismul practicat de IRA urmărește să convingă populația și
opinia publică atât din Irlanda de Nord, cât și din celelalte regiuni ale Regatului, să
exercite presiuni asupra guvernului britanic pentru a-l determina să se retragă din
Irlanda de Nord, lăsându-i astfel pe irlandezi (catolici și protestanți) să-și rezolve
singuri conflictul fără intervenție britanică.
1.6. Țara Bascilor Terorismul basc, promovat de organizația separatistă „Euskadi ta
Askatasuna” – ETA (Patria Bască și Libertatea) , se sprijină pe puternicul naționalism
din această provincie spaniolă, fundamentat pe conștiința specificității etnice și lingvistice
a acestui popor. Principalul său obiectiv este desprinderea regiunii de sub autoritatea
guvernului spaniol și transformarea sa într-un stat național de orientare marxistă.
Fondată în 1959, ETA este una dintre cele mai vechi organizații teroriste din Europa.
Acțiunile sale sunt de tipul atentatelor cu bombă și automobile capcană și vizează

1 Abuzurile armatei ruse constând în jafuri, răpiri, omoruri, violuri au fost confirmate prin mărturii
numeroase și incontestabile.
www.geopolitic.ro

68 interesele economice și financiare ale Spaniei. Aria lor de răspândire nu depășește teritoriul
spaniol, concentrându-se în provincia bască, în Madrid și alte mari orașe spaniole.
1.7. Algeria. Recrudescența terorismului algerian de la sfârșitul anilor ’80 este
legată de ascensiunea mișcării fundamentaliste islāmice, coordonată de Frontul Salvării
Islāmice (FSI) , al cărui obiectiv este transformarea Algeriei într-un stat islāmic.
Repetatele ciocniri între fundamentaliștii islāmici și forțele guvernamentale au
avut ca rezultat suspendarea celui de-al doilea tur al alegerilor parlamentare din 1992,
interzicerea adunărilor publice, introducerea stării de asediu și dizolvarea FSI
(Matei et al., 2003). Pe acest fond are loc, la 29 iunie 1992, un atentat terorist căruia îi
cade victimă președintele în exercițiu, Mohammed Bourdiaf. Acesta generează un război
civil de o rară violență între fundamentaliștii islāmici și forțele guvernamentale, soldat, în
următorii ani, cu circa 60.000 de victime de ambele părți.
Politica de reconciliere națională lansată de președintele Bouteflika în 1999
găsește sprijin în rândul unor lideri islāmiști, punând, pentru un moment, capăt
acțiunilor armate. Violența endemică din ultimul deceniu izbucnește însă curând,
sub formă de masacre cu substrat etnic și atentate teroriste asupra unor obiective
civile și militare din marile orașe. În consecință, situația economico-socială a țării
se degradează considerabil, accentuându-se tendințele centrifugale ale populației
berbere din provincia Kabilia (17% din populația totală a țării).
1.8. Sri Lanka – constituie un alt exemplu de terorism cu substrat etnico-identitar,
determinat de tendințele centrifugale ale populației tamil din nord-estul insulei de a-și
crea un stat propriu național. Tensiunile dintre cele două comunități etnice (singhaleză și
tamilă) degenerează după 1978 într-un sângeros război civil în care își pierd viața, până
la sfărșitul anului 2000, peste 60.000 de persoane (Matei et al., 2003). Violențele sunt
alimentate continuu de acțiunile teroriste ale ambelor tabere, un rol central în gestionarea
conflictului avându-l organizația Tigrii Eliberatori ai Tamililor (LTTE) , fondată în
1972, ce numără în prezent peste 2.000 de membri activi. Pe lângă autodeterminarea
tamililor din Sri Lanka, organizația militează pentru sabotarea oricăror negocieri între
guvernul singhalez și tamilii moderați care să conducă la o soluție de compromis în
interiorul statului sri-lankez, eliminarea tamililor moderați din cadrul comunității tamile,
forțarea retragerii trupelor indiene din țară și atragerea atenției comunității
internaționale asupra comunității tamile din Sri Lanka (Simileanu, 2003).
După un armistițiu propus în decembrie 2000, ostilitățile au fost reluate de
ambele părți în aprile 2001, făcând, numai în cursul anului 2001, 3.753 de victime.
2. Principalele nuclee teroriste cu caracter internațional
2.1. Al-Qaida – Atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au consacrat Al-Qaida
ca lider incontestabil al terorismului mondial. Organizația, creată relativ recent (1989) a
servit inițial ca centru pentru tranzitarea voluntarilor arabi angajați în războiul antisovietic
din Afganistan și pentru informarea familiilor acestora. Dizolvarea U.R.S.S. și retragerea
trupelor sovietice din Afganistan a avut drept consecință schimbarea „obiectului de
activitate”, în acest context Al-Qaida orientându-se către acțiuni teroriste de mare
anvergură1. Ținta: S.U.A. și celelalte state occidentale.
Ussama bin Laden rescrie istoria și filosofia terorismului, dând o nouă accepțiune
Djihadului: „să-i ucizi pe americani și pe aliații lor, civili sau militari, este datoria oricărui

1 Acestea au început cu atentatele asupra ambasadelor S.U.A. din Kunya și Tanzania de la 7 august
1998 (263 de morți, dintre care numai 12 americani și aproape 4.000 de răniți), au continuat cu atacul
asupra unei nave militare americane în portul Aden și au culminat cu atentatele de la New York și
Washington de la 11 septembrie 2001 și cu cele din gara Atocha din Madrid (11 martie 2004).
www.geopolitic.ro

69 musulman care are posibilitatea să o facă”1. El este inițiatorul unei noi forme de terorism:
terorismul global (Folea et al., 2004)2. Un raport recent al Congresului S.U.A. arată că
Al-Qaida are ramificații în 34 de state sau teritorii. La rândul său, Donald Rumsfeld,
ministrul american al apărării, afirmă că numărul țărilor în care există celule teroriste
aflate în legătură cu Ussama bin Laden se ridică la 60. Principalele nuclee teroriste
coordonate de Al-Qaida, care asigură găzduirea recruților și instruirea lor militară,
organizând tabere de instruire a luptătorilor se află în țări islāmice sărace, ca Afganistan,
Pakistan, Iran, Irak, Sudan, Somalia, Kenya, Yemen sau teritoriile palestiniene…
Șefii celor patru comandouri care au deturnat avioanele pe 11 septembrie 2001 și
le-au transformat în bombe umane, erau din tot atâtea state arabe: Egipt, Liban,
Emiratele Arabe Unite și Arabia Saudită ! In testamentul lăsat de unul dintre aceștia, se
sublinia că atentatele din S.U.A. sunt „un mesaj către toți necredincioșii și către americani,
pentru ca aceștia să părăsească Peninsula Arabică și să înceteze a-i susține pe evreii
lași din Palestina”. Însuși lunga listă a țărilor ai căror cetățeni s-au numărat printre
victimele de la WTC evidențiază faptul că ținta acțiunilor teroriste a constituit-o
însuși sistemul economiei globalizate, a cărui principal promotor este S.U.A.
2.2. Terorismul irakian
Înlăturarea dictaturii lui Saddam Hussein a transformat Irakul într-o importantă miză
geostrategică în Orientul Mijlociu. Din punctul de vedere al americanilor, o prezență
politică și militară substanțială în Irak reprezintă cheia succesului Washingtonului în
regiune (Joița, 2005). Este asigurată astfel, pe de o parte securitatea aprovizionării
cu petrol, iar pe de altă parte, protecția Israelului și „supravegherea” unor țări din
zonă ce nutresc sentimente vădit antiamericane (Iran, Siria), sau a unor „aliați” ai
S.U.A. mai greu de controlat (Arabia Saudită, Pakistan, Afganistan).
De cealaltă parte, înscrierea Irakului pe orbita geostrategică americană, asociată cu
vidul de putere ce a urmat prăbușirii clanului condus de Saddam Hussein, a favorizat
recrudescența terorismului islāmic. Atentatele din Madrid, soldate cu 190 de morți
și 1.800 de răniți, luările de ostatici și decapitările din Irak, precum și numeroase alte
atentate teroriste au o origine comună: organizația Jound al-Chams , condusă de
unul dintre liderii Al-Qaida, Abu Musab Al-Zarqawi, teroristul iordanian care a declarat
război total coaliției americano-britanice și statelor ce o susțin (Moraru, 2005). În National
Review Online , Matthew Levitt, specialist în terorism la Institute for Near East Policy
din Washington, a ilustrat o imagine exhaustivă a Jound al-Chams. Potrivit acestuia,
este vorba e o rețea de dimensiuni planetare ale cărei activități se întind „din Afganistan
până în Marea Britanie” și care are legături cu alte grupări teroriste, precum Ansar al-Islam
din Irak, Hezbollah din Liban, Al-Tawhid din Germania și Beyyat al-Imam din Turcia3.
Destrămată parțial în Europa Occidentală în anii 2002-2003, organizația teroristă
condusă de Al-Zarqawi s-a refăcut rapid, acționând în strânsă coordonare cu Al-
Qaida. Luările de ostateci și decapitările transmise de televiziunea Al-Jazeera și pe
Internet în 20044, atacurile asupra unor convoaie militare și organizații umanitare
se înscriu în tiparele acțiunilor teroriste Jound al-Chams.
2.3. Teorismul libian – constituie un exemplu tipic de terorism de stat, sprijinit și finanțat
mai ales de șeful de stat libian, colonelul Moammer al-Geddafi5. Acțiunile sunt orientate

1 Declarație dată într-un interviu acordat postului american ABC în 1998.
2 In Clipa 2000, vol. III.
3 Informație preluată din Lumea Magazin, XIII, 1 (141), 2005
4 În această serie neagră se înscriu: americanul Nicholas Berg, executat în aprilie 2004 chiar de Al-
Zarqawi, coreeanul Kim Sun-il, bulgarul Gheorghi Lazarov, americanul Eugene Armstrong.
5 Organizații teroriste islamice ca Națiunea Islamului sau Organizația Luptei Armate Arabe sunt finanțate
www.geopolitic.ro

70 împotriva intereselor americane din regiune, fiind subordonate naționalismului arab
militant, ridicat la rang de politică de stat în urma Revoluției islamice din 1969.
Acestea iau o amploare deosebită la mijlocul anilor ’80: la 2 aprilie 1986 o bombă
explodează într-un avion al companiei TWA, cu câteva minute înainte de a ateriza
la Atena (atentat soldat cu 4 morți), iar trei zile mai târziu, un atentat cu bombă este
comis într-o discotecă din Berlinul Occidental, frecventată de soldați americani; se
înregistrează 2 morți și numeroși răniți (Dufour, 2002). Reprezentantul libian în
Berlinul de Est trimite imediat la Tripoli un mesaj, informându-l pe Geddafi de
succesul operațiunii, mesaj interceptat de serviciile secrete vest-germane. Implicarea
fiind astfel dovedită, a urmat operațiunea „El Dorado Canyon” din 15 aprilie 1986, în
care avioane de luptă americane F-111 bombardează instalații militare și reședințe
prezidențiale din Tripoli și Benghāzi, descurajând astfel politica teroristă promovată
de Tripoli. Aceasta este readusă din nou în discuție datorită atentatului de la
Lockerbie (Scoția) care provoacă prăbușirea unui avion de pasageri american1.
Ca urmare, Consiliul de Securitate al ONU instituie un embargo aerian și de
armament împotriva Libiei, ce constrâng guvernul acestei țări să-i extrădeze în
Marea Britanie pe cei doi suspecți ai atentatului, unde sunt judecați după normele
de drept internațional, unul dintre ei fiind condamnat la detenție pe viață.
2.4. Harakat ul – Ansar
Fondat în Pakistan la începutul anilor ’80 de către elemente ultrareligioase extremiste
sunnite, Harakat ul – Mujahideen s-a transformat repede într-o organizație internațională
de luptă pentru apărarea drepturilor credincioșilor musulmani din întreaga lume. În
1993 a fuzionat cu o altă organizație fundamentalistă (Harakat-ul-Djihad-al-Islami)
și și-a schimbat numele în Harakat ul – Ansar .
Dacă la început gruparea era un aliat al talibanilor împotriva Armatei Roșii din
Afganistan, după 1993 și-a extins activitatea și în Egipt, Tunisia, Algeria, Tadjikistan,
Myanmar (provincia Arakans), Filipine (Mindanao), Bosnia și Herțegovina precum și în
Jammu-Kashmir din India, unde activează în prezent cea mai puternică ramură a
organizației (Predescu, 2003)2. Acțiunile sale sunt orientate pe două coordonate majore:
– împotriva Indiei și a intereselor sale în Kashmir, fiind în acest sens, aliată a
Pakistanului. Includerea în 1997 a grupării pe lista organizațiilor teroriste
internaționale a Departamentului de Stat al S.U.A. a obligat guvernul pakistanez
să se distanțeze de Harakat ul – Ansar
– împotriva S.U.A. și a țărilor occidentale, ca urmare a uciderii a 9 combatanți ai
organizației în urma unui atac american cu rachete (20 august 1998), ca
represalii la atentatele din Kenya și Tanzania.
Harakat ul – Ansar dispune de câteva mii de luptători înarmați, răspândiți în zonele
greu accesibile din Kashmirul de Sud, în regiunea Doda din India, precum și în Azad,
pe teritoriul Pakistanului, acțiunile sale constând cu precădere în răpiri urmate de execuții.
RISCUL TERORIST ÎN ROMÂNIA
Fenomenul imigraționist din Asia și spațiul ex-sovietic ce a luat amploare după

direct de guvernul libian (Simileanu, 2003).
1 La 21 decembrie 1988 un avion Boeing al companiei americane Pan Am ce zbura pe ruta Frankfurt-Londra-
New York, a explodat în aer, atentatul soldându-se cu moartea a 259 de pasageri și membri ai echipajului și
11 locuitori din sat. Investigațiile au condus la inculparea a doi ofițeri din serviciile secrete libiene, afirmându-se
că decizia de comitere a atentatului fusese luată în septembrie 1988 de către Abdullah Senoussi, cumnatul
colonelului Geddafi și șeful serviciilor de informații libiene (Andrei Căpușan, în Clipa 2000, III).
2 Nicolae Predescu, 2003, Harakat ul–Ansar, informații preluate de pe Internet, file://A:Harakat%20ul-Ansar.htm.
www.geopolitic.ro

71 1990 a favorizat dezvoltarea criminalității organizate, ca sursă de finanțare a unor
grupări teroriste. Carențele legislative și corupția generalizată ce a afectat mediul economic
și de afaceri din România a constituit un teren fertil pentru practicarea de activități
economice ilicite de către unii membri ai comunității arabe și chineze. Dezvoltarea
acestora a accentuat continuu gradul de infracționalitate în rândul neo-minorităților din
România, conturându-se două tendințe, între care există, desigur, strânse conexiuni:
– lupta pentru supremație economico-financiară dintre mafiile și clanurile locale constând
în asasinate la comandă, jafuri, tâlhării în rândul membrilor aceleiași comunități;
– dezvoltarea criminalității organizate, ca mijloc de finanțare a terorismului
internațional și a atentatelor teroriste cu substrat politic.
Acestea nu constituie însă o noutate a anilor ’90, evidențele Brigăzii Antiteroriste
din România evidențiind faptul că organizații teroriste ca Frații Musulmani , Organizația
Abu Nidal (OAN) , Hamas și Hezbollah au avut nuclee în România chiar și în timpul
regimului dictatorial al lui Nicolae Ceaușescu (Tab. 3). Atentatele teroriste din 4
decembrie 1984 când un student palestinian de cetățenie iordaniană, membru al
Organizației Abu Nidal l-a împușcat mortal pe diplomatul iordanian Azmi Al-Mufti,
sau din 26 mai 1985 când o mașină capcană a explodat în cartierul studențesc
Grozăvești1, care a provocat moartea a doi ofițeri ai unității antiteroriste care
veniseră să dezamorseze dispozitivul exploziv, demonstrează din plin acest lucru.
Tabelul 3 – Pricipalele organizații teroriste ce activează pe teritoriul României
Organizația Număr
membri Obiective și acțiuni desfășurate
Frații Musulmani 200
Hamas 70
Hezbollah 100 Acționează sub coordonarea Ligii Islamice Culturale din
București
Finanțare: Asociația Mondială a Tineretului Musulman
(Riadh), Fundația Umanitară Al-Taiba (S.U.A.)
Partidul Libertății
Islamice 30 Respinge actualele guverne seculare din țările musulmane,
dorind să instaureze Marele Califat Islamic pe toate
teritoriile locuite de musulmani
Frontul pentru
Eliberarea Palestinei 20 Culegerea de informații despre potențiale ținte evreiești
sau americane în vederea unor atentate teroriste
Organizația Abu Nidal ? Atentat – 4 decembrie 1984 (1 mort)
Partidul Muncitorilor
din Kurdistan 1600 Menținerea controlului asupra comunității kurde din România;
Atentate împotriva intereselor turcești în România și Europa;
Acțiuni mediatice
Lupii Cenușii 300 Organizație de extrmă-dreapta, militează pentru o „Turcie
mai mare”
Frontul Revluționar
al Eliberării Poporului ? Organizație teroristă turcă de orientare marxist-leninistă;
are ca scop o „revoluție totală, rapidă și violentă împotriva
autorităților din Turcia”
Frontul de Eliberare a
Khalistanului Grupa-
rea Babbar Khalsa ? Organizație extremistă care luptă pentru crearea unui stat
Sikh independent în Punjab. Asasinarea ambasadorului
Indiei la București, Julio Francis Ribeiro (20 august 1991)
Armata Roșie
Japoneză 3 Acte teroriste comise între 1974-1975. Prezență ilegală
în România – 1993
Sursa: Tudor, 2002

1 Atentatul a fost organizat de către ramura românească a organizației Frații Musulmani și avea ca scop
asasinarea unor cetățeni sirieni, identificați ca dușmani ai acestei organizații (Tudor, 2002).
www.geopolitic.ro

72 La acestea se adaugă:
– traficul de droguri, în care sunt implicate organizații teroriste precum Partidul
Muncitorilor din Kurdistan (PKK) sau Lupii Cenușii (grupare de extremă-dreapta
din Turcia), folosind rute ce trec prin Germania și Olanda și cadre stabilite
în România;
– imigrația ilegală, România dovedindu-se a fi o bază de tranzitare convenabilă
pentru numeroși imigranți ilegali implicați în activități cu caracter terorist și
extremist, dați în urmărire de către servicii de informații din mai multe țări;
– acțiunile de extorcare din rândul comunităților kurde și arabe;
– încercările de tranzit a unor piese și componente de arme nucleare și biologice
provenite din Ucraina și alte foste republici sovietice (Tudor, 2002).
Nu în ultimul rând sunt de menționat acțiunile teroriste cu caracter individual, fără
legături cu organizații din afara granițelor țării, determinate de conflicte personale,
în multe cazuri cu substrat în criminalitatea economico-financiară. Atentatul cu
grenadă de la Liceul Jean Monet din București1, cel cu armă îndreptat împotriva
unui magistrat la Galați, sau explozia unui automobil plin cu explozibil la Timișoara
sunt doar câteva exemple din această categorie.
BIBLIOGRAFIE
Antipa, M., Securitatea și terorismul, Ed. Celsius, București, 2004.
Bodunescu, I., Terorismul – fenomen global, Casa Editorială Odeon, București, 1997.
Chalk P., Intensificarea pirateriei maritime, în vol. Puteri și influențe, Ed. Corint, 2001.
Dauphiné, A., Risques et catastrophes, Armand Colin, Paris, 2001.
Dima, N., The United States and the War on Terrorism since 9/11, 2001: Political, Geopolitical and Moral
Considerations, în GeoPolitica, II, 7-8, 2004
Dorronsoro, G., Strategia actorilor nesatali și internaționalizarea conflictelor, în vol. Puteri și influențe,
Ed. Corint, București, 2001.
Dufour, J. L., Crizele internaționale, Ed. Corint, București, 2002.
Ecobescu, N., Frunzulică, D., Voicu, I., Fighting Organized Crime, Institutul Român de Studii
Internaționale Nicolae Titulescu, București, 2005.
Huntington, S., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed. Antet, Oradea, 1998.
Jacquard, R., În numele lui Usama bin Laden, Ed. Rao, București, 2002.
Joița, M., Moraru, D., Hidra terorismului islamic, Lumea Magazin, 2005, XIII, 1 (141)
Jura, C., Terorismul internațional, Ed. All Beck, București, 2004.
Labeviere, R., Dolarii teroarei, Statele Unite și islamiștii, Ed. Vivaldi, București, 2002.
Mari, J. P., Călătorie în inima Hamas, Nouvel Obervateur și Lumea Magazin, 2005, XIII, 5 (145).
Marret, J. L., Tehnicile terorismului, Ed. Corint, București, 2002.
Matei, H. C., Neguț, S., Nicolae, I., Enciclopedia statelor lumii, Ed. Meronia, București, 2003.
Săgeată, R., Baroiu, Dr ., La panidée – concept géopolitique aux implications géographiques, în Revista
Română de Geografie Politică, V, 1, 2003.
Săgeată, R., Conflictele internaționale în era globalizării, în GeoPolitica, II, 2004, 7-8.
Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist, Ed. Top Form, București,2003.
Simileanu, V., Radiografia terorismului, Ed. Top Form, București, 2004.
Tucker, D., Evoluția conflictelor neconvenționale, vol. în Puteri și influențe, Ed. Corint, București, 2001.
Tudor, R., Brigada Antiteroristă din România își extinde cooperarea în lupta împotriva terorismului, în
Jane’s Intelligence Review, 2002, http://www.sri.ro/biblioteca_art‗rtudor.html.
Văduva, Gh., Terorismul, CSSAS, Universitatea Națională de Apărare, București, 2001.
* * *, Clipa 2000, I – III, Ed. Lumea Magazin, București, 1998-2004.

1 Pentru atentatul cu grenadă de la Liceul Jean Monet și pentru plasarea unei grenade în parcul Cișmigiu din
București, a fost recent formulată prima condamnare oficială a unui cetățean român pentru acțiuni de terorism.
www.geopolitic.ro

73 ASIMETRIA TERORISMULUI
– RĂZBOIUL CELEI DE-A PATRA GENERAȚII –
Aurelian RAȚIU
Astăzi, la început de secol XXI, când tehnologia și mass-media nu au granițe,
procesul evolutiv al societății umane determinat de globalizarea informațională și
economică, poate avea efecte benefice pentru anumite zone defavorizate de pe
glob. Totuși, conducerea – sistemul politic al țărilor nedemocratice din aceste zone
se opun procesului de modelare după modelul occidental, considerând că aplicarea
acestuia (în special pentru dogmele și cutumele islamului) va avea un efect distructiv.
Mai cu seamă că, liderii religioși precum Marele Muftiu din Egipt (conducătorul
cultului islamic din această țară) considerat ca fiind moderat, afirmă că, toți cei de
credință musulmană au datoria dă-i ucidă pe evrei și pe cei necredincioși. În
Occident, nu se știe prea bine că acești clerici sunt, de fapt, funcționari de stat.
Astfel, aceste țări încearcă să lupte împotriva acestui proces de democratizare
și cum un război modern (clasic) este foarte costisitor, nu va putea exista o confruntare
armată de durată. Decalajul este elocvent. Balanța se înclină net în favoarea Occidentului.
În aceste condiții, adepții islamului radicalist, pentru că trebuie să facem distincție
între islamul practicat de mulți europeni sau americani loiali valorilor democrației și
islamul urii, intoleranței și crimei, au abordat acest conflict asimetric prin terorism,
crimă organizată, diversiune, sabotaj sau spionaj.
Terorismul este el însuși un sistem aparent haotic și aleatoriu de acțiuni rapide
asimetrice. Prin evenimentele din 11 septembrie 2001 și 11 martie 2004, actele teroriste
au ajuns la o asemenea amploare, în ceea ce privește numărul și efectele, încât se
poate vorbi de un război terorist.
Instituții sau politicieni, oameni de știință sau reprezentanți ai mass-media, folosesc
cu toții definiții diferite pentru termenul de terorism. Unii se axează pe modul de
apărare al unei organizații, în timp ce alții subliniază motivația și caracteristicile atacurilor
teroriste precum și particularitățile indivizilor care fac parte dintr-o astfel de grupare.
Totuși, există trei similitudini majore în definirea terorismului: implică violența
sau amenințarea, implică statul sau elemente nestatale (din afara statului) și se urmărește
un scop politic, economic sau religios.
O abordare interesantă a chestiunii definirii terorismului este aceea a doi
cercetători olandezi de la Universitatea din Leiden, Alex Schmid și Albert Jongman,
care au strâns 109 definiții academice și oficiale ale terorismului și le-au analizat
principalele elemente. În urma studiului, au ajuns la concluzia că elementul de
violență era prezent în 83,5% dintre ele, țelul politic în 65%, în vreme ce 51%
puneau accentul pe elementul inducerii sentimentului de frică și teroare. Doar 21%
menționau caracterul nediscriminatoriu al țintelor alese și numai 17,5% cuprindeau
victimizarea civililor sau a necombatanților1.
Acest fenomen a existat și înainte de evenimentele din 11 septembrie 2001
din SUA dar, ceea ce a produs mutații semnificative în terorismul contemporan
(noul terorism) este faptul că acțiunile limitate sau sporadice s-au transformat în

1 Dragoman, I. Terorismul și crima organizată În: Impact Strategic Nr.1/2004, București, Editura
Universității Naționale de Apărare, 2004.
www.geopolitic.ro

74 adevărate „ operații teroriste ”1. Acțiunile de tip operații teroriste, presupun, nu doar
inițiative individuale sau ale unei grupări minuscule, ci presupun o pregătire minuțioasă,
după planuri dinainte stabilite, a unei asociații criminale organizate, care dispune de
rețele informative cât și de importante resurse umane, materiale și financiare.
Există o mare receptivitate din partea comunității internaționale pentru adoptarea
unei definiții legale a terorismului dar, practic există și o mulțime de probleme importante
care împiedică să se ajungă la un astfel de acord.
Câteva dintre aceste motive ar putea fi:
 suveranitatea statală – fiecare stat își apără suveranitatea și preferă să aibă
libertatea de a declara ele însele ce constituie un act terorist pe teritoriul lor;
 dorința de a acționa liber – e posibil ca statele să nu-și dorească să fie încorsetate
de o definiție, care le-ar putea limita sau constrânge libertatea de acțiune într-
o anumită situație;
 frica de posibile acțiuni de reprimare – anumite state ar putea fi îngrijorate că
eforturile antiteroriste s-ar putea transforma în măsuri represive, direcționate
împotriva tuturor celor care sunt la un moment dat în opoziție;
 violența ca mod de rezolvare a problemelor – alte națiuni percep ca fiind cel
mai eficient mod de a realiza anumite schimbări sau transformări pe care și le
doresc; dacă ne gândim la terorismul susținut de stat;
 perspectiva istorică – depinde de momentul în care s-a dat o definiție.
La sfârșitul secolului al XX-lea Liddell Hart introducea „abordarea indirectă” a
inamicului, afirmând că cea mai bună strategie este să cunoști și să eviți puntele
tari ale acestuia și să-i exploatezi slăbiciunile.
Apoi în 1989 americanul William S. Lind, împreună cu încă patru ofițeri, schițau
tabloul unor iminente schimbări fundamentale în știința de a purta războaie. Studiul
publicat în Marine Corps Gazette avea să impună conceptul „ războiului de generația a
patra ”2. Autorii începeau prin a defini primele trei generații. Astfel, prima generație ,
era caracterizată de muscheta cu țeavă neghintuită, cea mai primitivă armă de foc
individuală. A fost epoca marilor desfășurări de trupe: soldații erau ordonați rigid în
linii și coloane, pentru ca puterea de foc să fie maximă.
Cea de a doua generație a apărut ca urmare a dezvoltării cunoscute în
domeniul armamentului și al mijloacelor de luptă. Se utilizau mitralierele, tunurile și
mai târziu avioanele, iar infanteria a cedat rolul principal artileriei.
Tacticienii nemți au făcut să apară și cea dea treia generație de războaie și
nu atât datorită tehnologiei cât unei noi gândiri – războiul de mișcare – care nu
urmărea distrugerea inamicului ci încercuirea sa prin manevre rapide care să nu-i
lase altă ieșire decât capitularea. În consecință apărătorul a apelat la ripostele
ofensive ale apărării. Noile tactici și-au găsit pe deplin aplicarea în al doilea război
mondial după dezvoltarea tancurilor și a celorlalte mașini de luptă blindate.
A urmat războiul rece, considerat de unii analiști ca fiind cel de-al treilea război
mondial, în care confruntarea militară dintre cei doi poli de putere a fost înlocuită cu
un duel al nervilor, pe fondul șantajului reciproc cu apocalipsa nucleară.
Chiar dacă au mai existat și conflicte armate, fie ele locale sau regionale,
teoria generală privind ducerea acțiunilor militare nu a mai făcut progrese.
Noile conflicte din generația a patra se disting prin câteva elemente de bază:
 câmpul de luptă va include, probabil, întreaga societate (marile organizații teroriste

1 Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere , București,Editura Omega, 2001.
2 Antonescu, A., Noile fețe ale războiului , în: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004.
www.geopolitic.ro

75 sunt rețele de dimensiuni planetare ale căror activități se întind din Afganistan
până în Marea Britanie și SUA);
 reducerea dependenței luptătorului de logistica centralizată și capacitatea acestuia
de a se întreține și a pregăti lupta pe seama terenului (nedelimitat) și chiar a inamicului;
 utilizarea forțelor reduse, foarte mobile și specializate;
 scopul va fi prăbușirea inamicului și nu distrugerea sa fizică;
 este posibil să nu mai existe câmp de luptă sau fronturi delimitate;
 distincția dintre pace și război va fi estompată până la dispariție;
 pregătirea amănunțită și de durată a operațiilor (atentatele din 11 septembrie
au fost pregătite pe o perioadă mai mare de un an de zile);
 pentru că nu vor mai exista zone de conflict bine delimitate țintele și modalitățile
de lovire sunt foarte variate;
 distincția dintre civili și militari ar putea dispărea.
Atacurile din 11 septembrie 2001, ca și răspunsul prompt, înalt tehnologizat și
precis al americanilor, constituie un exemplu de ceea ce înseamnă un război de generația
a patra. Aici se naște conceptul de asimetrie .
Cu toate acestea conceptul de asimetrie a apărut timid în SUA după războiul
din Golf din 1991, iar din 1997 apare chiar și în rapoartele anuale către Congres și
către secretarii apărării, în care se specifica faptul că dominația în zona militară
convențională determină adversarii să caute mijloace asimetrice pentru a ataca
forțele militare, interesele americane și pe cetățenii acestei țări. Ei vor încerca să
caute căi și modalități de a-și concentra eforturile împotriva puntelor lor slabe.
Includerea conceptului în documente oficiale arată că se impune necesitatea
aprofundării studiului în domeniul riscurilor asimetrice.
Cel de-al patrulea război mondial, așa cum este denumit de unii specialiști
războiul împotriva terorismului, vrea să fie prin excelență asimetric:
 prin mijloace neconvenționale (terorismul încearcă să ocolească total armata
inamicului și să lovească direct țintele civile), prin atacuri surprinzătoare și mai
degrabă adecvate decât rapide;
 fiecare dintre părți caută să evite spațiul de luptă în care celălalt este imbatabil
și preferă să lovească cu mijloacele avute la îndemână sau pe care și le poate
procura fără costuri prea mari;
 organizațiile teroriste se întrepătrund unindu-și resursele, forțele și eforturile
pentru atingerea scopurilor;
 se urmărește obținerea unor distrugeri materiale considerabile ori efecte psihologice
în masă (să ne amintim că la 11 septembrie 2001 prin planificarea atentatelor
de la World Trade Center s-a realizat transmiterea primului atentat terorist în
direct – lovirea celui de-al doilea turn – tocmai pentru amplificarea fricii și a stării
de incertitudine);
 perfecționarea continuă a mijloacelor tehnice de răspândire a terorii, racolând
pentru aceasta specialiști în comunicații și oameni de știință;
 tot mai multe organizații teroriste au site-uri pe Internet prin intermediul cărora
își fac propagandă, astfel cu resurse limitate se depun eforturi importante pe
această linie.
Abordările asimetrice sunt încercări de a înșela, dejuca sau submina puterea
unor „actori” și de a-i exploata punctele slabe, folosind metode care diferă semnificativ
de metodele de ducere a operațiilor la care celălalt actor se așteaptă. Acțiunile
asimetrice urmăresc, în general, un impact psihologic major, ca de exemplu șoc ori
confuzie, care-i afectează adversarului inițiativa, libertatea de acțiune și voința.
www.geopolitic.ro

76 Abordările asimetrice folosesc tactici noi și netradiționale, arme sau tehnici diferite
și pot fi aplicate la toate nivelurile războiului – strategic, operativ și tactic – precum și în
întreg spectrul operațiilor militare1. Actele teroriste care pot implica utilizarea armelor
nucleare, biologice și chimice reprezintă o amenințare de o periculozitate extremă
ce trebuie contracarată.
Din aceeași perspectivă, este important să amintim volumul intitulat „Războiului
viitorului, viitorul războiului” în care autorii îl citează pe Soїda Bédar care consideră
că strategia militară pune în relief trei niveluri de confruntare2:
• simetria, care presupune opoziția armată a două forțe aproximativ egale ca
dezvoltare, compunere și dotare;
• disimetria, care propune superioritatea cantitativă și/sau calitativă a uneia
dintre părți;
• asimetria, care presupune obținerea unui avantaj exploatând slăbiciunile și
vulnerabilitățile adversarului și evitând punctele lui forte.
Terorismul poate fi considerat ca făcând parte din generația a patra de conflicte,
deoarece, reprezintă o formă clandestină de război, nedeclarat, purtat fără nici un
fel de reguli sau limitări umanitare și încearcă să folosească chiar forța adversarului
împotriva acestuia.
Alte elemente care îi apropie pe teroriști de profilul agresorului celei de-a
patra generație sunt: o bază nenațională sau transnațională de ordin ideologic sau
religios, atacul direct asupra culturii inamicului, capacitatea de a purta un război psihologic
sofisticat3, folosesc libertatea de mișcare și alte drepturi ale democrației, chiar în
timp ce se străduiesc să le submineze, atacă fără discriminare sau în ultima vreme
preferă instituțiile și chiar populația civilă nevinovată și fără protecție.
Ceea ce nu au putut anticipa Lind și colegii săi în studiul din 1989 este fanatismul,
dus până dincolo de orice închipuire, al teroriștilor sinucigași, care sunt în stare să
devină, ei înșiși, adevărate bombe. Dacă istoria modernă nu a fost caracterizată efectiv
de atacuri teroriste în care să se folosească tehnologii avansate (arme nucleare
sau arme biologice) totuși, aceasta a fost marcată de extremism și fanatism.
Martiriul pare a fi o cale sigură de acces spre paradis. Teroriștii ce se lansează
în acest gen de operațiuni, profită de inconsecvența în idei a Profetului care
interzice sinuciderea dar, pe de altă parte spune că cel care își sacrifică viața
pentru Islam va fi un erou glorificat de toată lumea musulmană. În plus, clericii
binecuvântează atacurile teroriste, propovăduind extinderea Djihadului în întreaga
lume și afirmând legitimitatea acțiunilor îndreptate chiar împotriva civililor și a
credincioșilor musulmani. Ei spun că toți războinicii lui Allah au datoria să intervină
împotriva „dușmanului” care ar încerca să ocupe locurile sfinte, de a extermina
infidelii, proclamându-se judecător și pronunțând pe loc o sentință la moarte.
În februarie 2003 a apărut pe un site Internet asociat cu Al-Qaida , un text intitulat
chiar Războaiele celei de-a patra generații, care se referă explicit la articolul din
1989 al lui Lind și potrivit autorului (probabil un personaj cu poziție semnificativă în
Al-Qaida ), războiul terorist se duce împotriva unei apărări americane ale cărei
principii sunt moștenite din vremea războiului rece: avertizare, descurajare și lovituri

1 Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist , București, Editura TOP FORM, 2003.
2 Mureșan, M., Văduva, G., Războiul Viitorului, viitorul războiului , București, Editura Universității
Naționale de Apărare, 2004.
3 Antonescu , A., Noile fețe ale războiului , În: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004.
www.geopolitic.ro

77 preventive1, care nu au efectul scontat împotriva unor organizații care nu au o bază
permanentă, acționează rapid iar luptătorii acestora se pot ascunde foarte ușor
printre populația civilă. Astfel principiul descurajării, care a prevenit un conflict
nuclear în timpul războiului rece, și-a pierdut valabilitatea împotriva unor fanatici
care sunt dornici să devină martiri și pentru care viața nu are prea multă valoare.
Dacă până acum am vorbit despre asimetria metodei (care presupune
utilizarea de concepte operaționale și principii tactice la care inamicul nu este
pregătit să răspundă) asimetria fizică (în cadrul căreia raportul de forțe și mijloace
este net în favoarea unuia dintre beligeranți – dar în unele situații nu ajută prea mult)
asimetria temporală (care se manifestă prin limite fizice și volitive ale beligeranților
în derularea conflictului)2. O altă manifestare este asimetria organizațională care
apare ca urmare a eficacității structurilor de cercetare, comandă-control și execuție
a unei părți în raport cu cele ale adversarului.
Dacă în mod tradițional organizațiile teroriste aveau o structură piramidală,
revoluția informațională și nu numai, a favorizat apariția formelor de organizație de
tip rețea. Prin apariția rețelelor puterea migrează spre actorii nestatali, care sunt
capabili să se organizeze în rețea. Acești actori (organizațiile teroriste spre exemplu)
se constituie sau își modifică structura pe grupuri dispersate, care comunică între
ele, se coordonează și se conduc într-o manieră similară rețelelor de Internet. De
aici și denumirea de NETWAR – în care protagoniștii folosesc structuri organizatorice
sub formă de rețea și au la bază doctrine, strategii și tehnologii moderne, adaptate
epocii informaționale. Acestea sunt gândite pentru a fi mult mai eficiente în realizarea
unei lovituri decât sistemele ierarhizate. Structura unei rețele este pe orizontală, nu
există un singur centru de comandă, nu există o singură potențială țintă care lovită ar
distruge întreg sistemul. Fiecare nod din această rețea poate reprezenta un individ, un
grup, o parte dintre-un grup sau o instituție și de altfel permite existența a mai multor lideri.
Din această perspectivă asistăm la apariția a două probleme: asimetria
amenințărilor și la dificultatea combaterii acestui tip de organizație.
Amenințările epocii informaționale vor fi cu siguranță mai difuze, dispersate,
multidimensionale și mai ambigue, comparativ cu amenințările tradiționale.
Iar, pentru a anihila inamicul în acest război – războiul împotriva terorismului,
este nevoie de înființarea unor noi structuri care la rândul lor să acționeze, tot
asimetric, la scara întregii societăți pe trei principale planuri: dezvoltarea unui mediu
legislativ care să permită autorităților să lupte eficient pentru reducerea activităților
criminale și extremiste; cooperarea internațională și descoperirea unor arme, mijloace,
tactici și strategii adecvate. Cert este că un asemenea război depășește cu mult
sfera de competență a armatelor tradiționale, ale armatelor naționale și în care,
submarinele sau rachetele de croazieră sunt inutile împotriva unui inamic care-și
impune propriile reguli.
Problema este că noi suntem doar la început, iar teroriștii și-au configurat de
ceva timp strategiile tacticile și scopurile.
Inițiativele de cooperare trebuie să continue în special pentru:
 crearea și dezvoltarea liniilor, pentru realizarea schimbului de informații;
 reconsiderarea utilizării informațiilor din sursele umane (HUMINT);
 lupta prin intermediul sistemului bancar pentru blocarea fondurilor financiare;
 exploatarea greșelilor făcute de teroriști;

1 www.infoquerre.com.
2 Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist , București, Editura TOP FORM, 2003.
www.geopolitic.ro

78  crearea unui curent pentru utilizarea operațiilor de pace sub mandat ONU, în
armonie cu lupta împotriva terorismului.
Aceste structuri trebuie să fie similare cu cele ale grupurilor teroriste: unități
de recunoaștere ; forțe de reacție rapidă; unități de diversiune; de propagandă; de
pregătire; de conducere; financiare; de suport logistic și eventual medicale.
Acțiunile de combatere vor avea în sprijin arme și sisteme de supraveghere
si nimicire high-tech (înaltă tehnologie) ceea ce presupune o asimetrie tehnologică
– materializată prin superioritatea unuia dintre beligeranți, determinată de înzestrarea
cu tehnică mult mai performantă.
De asemenea, mediatizarea acțiunilor va suferii din punct de vedere al prospețimii
datelor transmise publicului larg, ținând cont de necesitatea unei protecții deosebite
oferite forțelor proprii.
Din altă perspectivă se mai poate vorbii și de asimetria obiectivelor urmărite
– care presupune riscuri și costuri mari din partea actorului aflat în conflict și care are
obiective importante de îndeplinit1.
Asimetria a existat și de-a lungul istoriei, nu este un fenomen nou și lumea
nu va scăpa de asimetrii sau disimetrii, de fundamentalism sau crimă organizată,
dar cu toate acestea se impune necesitatea aprofundării studiului în domeniul riscurilor
asimetrice deoarece practica ultimilor ani a confirmat că terorismul internațional
este în mod cert, cel mai mare risc pentru siguranța și securitatea globală în secolul
în care de-abia am intrat.
BIBLIOGRAFIE
Dragoman, I. Terorismul și crima organizată În: Impact Strategic Nr.1/2004, București, Editura
Universității Naționale de Apărare, 2004.
Ferchedău-Munteanu, M., (coord.), Terorismul – istorie, forme, combatere , București, Editura Omega, 2001 .
Antonescu, A., Noile fețe ale războiului , În: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004.
Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist , București, Editura TOP FORM, 2003.
Mureșan, M., Văduva, G., Războiul Viitorului, viitorul războiului , București, Editura Universității
Naționale de Apărare, 2004.
Antonescu , A., Noile fețe ale războiului , În: Revista Lumea Magazin, Nr.3/2004.
www.infoquerre.com.
Simileanu, V., Asimetria fenomenului terorist , București, Editura TOP FORM, 2003.

1Ibidem .
www.geopolitic.ro

79 TERORISM ȘI VIOLENȚĂ SIMBOLICĂ
Mihai HOTEA
„Oh, ce ușurare să lupți, să lupți împotriva
inamicilor care se apără, inamici care sunt treji!”
André Malraux, „Destinul Omului”
Practicarea terorismului nu constituie un fenomen nou, căci sub o formă sau
alta, a existat în decursul vremurilor, încă din antichitate, afectând mai toate popoarele.
Noul terorism este însă un produs al globalizării. Dacă un război poate fi gestionat,
conducându-i evoluția spre armistițiu sau pace, terorismul este incontrolabil.
Revoluția tehnologiei informației, ușurând în mod substanțial activitatea, pune și la
îndemâna teroriștilor mijloace de comunicare facilă, indiferent de distanță.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul provine din latinul terror , terroris care
înseamnă groază, frică, spaimă provocată premeditat, prin amenințare și intimidare.
În mitologia greacă, teroarea (Phobos) și frica (Deimos) erau numele celor doi cai,
care trăgeau carul zeului războiului, Ares. Simbolistica acestor cuvinte este semnificativă,
deoarece războiul, lupta, conflictul presupun întotdeauna recurgerea la folosirea forței,
a mijloacelor violente, distructive. Teroarea era încă de pe atunci percepută ca folosire
sistematică a fricii pentru a obține ceva.
Prin noțiunea de teroare se înțelege o stare de teamă extremă care înspăimântă,
tulbură și paralizează. La rândul ei, violența este definită ca implicând recurgerea la
forță de către un individ sau un grup în vederea prejudicierii intereselor unor persoane
sau bunuri. Zinam, în 1978, spunea că „terorismul este apogeul violenței”.
Violența este o realitate socială, iar nevoia de violență o constantă a oricărei
societăți sau individ uman. Chiar regimurile politice au nevoie de violență simbolică
pentru a se putea menține și reproduce. Din această perspectivă, politica însăși ar reprezenta
gestionarea violenței legitime pe un teritoriu determinat, aceasta bineînțeles dacă
urmăm paradigma lui Weber care definea statul drept instituție ce deține monopolul
violenței legitime. Puterea devine astfel apanajul celor ce dețin controlul violenței
simbolice. Pe cale de consecință, violența simbolică și manipularea acesteia intr-un
teritoriu delimitat asigură legitimitatea puterii politice respective.
Raporturi delicate se instituie între semnificațiile noțiunii de violență și ale celei
de putere. Violența se prezintă drept expresia prezentă, acută, dinamică, a puterii.
În varianta sa statică, diluată, violența trece drept putere. Dar de fiecare dată când
puterea se manifestă, or, – dacă e sa-i dăm crezare lui Hobbes, ea trebuie să se manifeste
-, puterea se vede nevoită să-și lepede vălurile, spre a se prezenta în adevăratul
chip, care este unul violent. Dar în plus față de violență, puterea presupune cel puțin o
iluzie a unui spațiu și a unui răgaz temporal. Puterea de tip terorist de pildă, așteaptă,
pândește momentul prielnic, se retrage chiar dacă e nevoie, pentru a se putea
materializa în cele din urmă în forma sa inevitabil violentă.
Orice putere politică are la dispoziție o serie întreagă de sancțiuni de ordin
punitiv la care poate recurge în caz de necesitate, căci nu trebuie uitat că orice unitate
politică trebuie în general să se confrunte cu alte unități politice similare, care au
potențialul de a-i amenința securitatea, tot astfel precum și ea o poate amenința pe a lor.
Analiza violenței simbolice se ocupă cu producerea de semne și imagini în câmpul
socio-politic. Între emitent și receptor se interpune un instrument de transmitere, respectiv
www.geopolitic.ro

80 mass-media în societățile contemporane. Termenul ca atare a fost introdus de către P.
Bourdieu1. În viziunea sa, jocul politic este un joc de violență simbolică, prin care puterea
politică încearcă să impună anumite reprezentări asupra lumii sociale, astfel încât
indivizii vor acționa în acord cu interesele agentului care le-a propus și impus: agentul
politic. Violența politică a acestuia este transmisă pe toate căile, atât vizual cât și auditiv.
Una dintre căile predilecte prin care își exercită Puterea violența simbolică asupra lumii
sociale este discursul public, discurs eminamente trunchiat, prin care se urmărește manipularea
indivizilor, astfel încât propriile sale scopuri să pară a fi tocmai ale celor guvernați.
Pentru J. Baudrillard2, omul zilelor noastre este un „consumator de semne”
vehiculate de mass-media, interiorizând astfel în egală măsură instanța socială și
normele sale. Societatea zilelor noastre s-ar prezenta ca una a „violenței de consum”,
care impune individului, prin intermediul semnelor, o lume care nu este a lui, dominată
fiind de o violență omniprezentă și omnipotentă a mass-media – „violența fără scop
și fără sfârșit, ca și consumul de semne însuși”.
O altă consecință a procesului de transmitere de imagini și simboluri prin intermediul
mass-media poate fi încadrată în categoria mai largă a comportamentului antisocial.
Este analizat astfel impactul social al televiziunii și formele de devianță socială pe
care acesta le generează, inclusiv terorismul, ca acțiune socială violentă, alimentată din
plin de mass-media. Pentru A.P. Schmid3 de pildă, terorismul este înalt dependent
de informația care invită la folosirea forței și la violență. Vectorul violenței are nevoie de
comunicare directă cu mulțimea prin care discursul său se concretizează: „Regimul
de teroare al lui Robespierre4 a fost oprit pe 9 Termidor (27 iulie 1794) prin interzicerea
accesului acestuia și al lui St. Juste la forumul speakerilor în timpul Convenției franceze.
Deprivându-i de mijlocul lor principal5, terorismul acestora a încetat.” Industria
cinematografică din societatea contemporană încorporează violența într-o formă
sau alta, de cele mai multe ori fiind prezentat duelul violent din care învingător iese
invariabil reprezentantul autorității legale a statului ori justițiarul din afara statului.
Ceea ce este important de reținut este că violența politică nu este în mod automat
un lucru indezirabil, ea variind întotdeauna în funcție de obiective, metode și rațiunea de
a se constitui în formule organizatorice distincte, având astfel un statut aparte în ceea
ce privește domeniul moral: „Ca și răul în raport cu binele, ea rămâne de partea întunecată
a politicii sau poate fi cel mai strălucitor proiect. Ea poate servi ca un simplificator teribil și
cu o finalitate la fel de terifiantă. Ea poate duce la dezumanizare, la bestialitate. Un simplu
epitet, dacă poartă în sine o încărcătură negativă atunci când este aplicat unei persoane,
poate cauza moartea acelei persoane. Violența devine acțiune necesară, dar la fel de
necesară este exorcizarea ei, cele două fenomene aflându-se într-o relație indestructibilă.”6
Terorismul se prezintă ca o strategie politică al cărei principiu se bazează pe
utilizarea sistematică a unor acte de violență în scopul propagării insecurității. Pentru
urmărirea scopului fixat, acela de a produce teamă, terorismul își construiește relații
complexe cu mediile, el trebuind să se adreseze mai multor genuri de public deodată:

1 P. Bourdieu, Homo academicus , Editions de Minuit, Paris, 1984.
2 Jean Baudrillard, L’echange symbolic et la morte , Gallimard, Paris, 1976.
3A.P. Schmid, Violence as Communication , Sage Publications, London, 1982.
4 Deși fusese inițial concepută ca un instrument de luptă contra monarhiștilor, Comitetul Siguranței Publice, condus
de Robespierre a început în scurt timp să-i lovească și pe republicani. În timpul domniei terorii au fost arestați
aproximativ 350.000 persoane dintre care 17.000 au fost judecați oficial de „tribunalele” poporului și au fost executați
mulți oameni nevinovați. În această perioadă, monarhiștii francezi foloseau termenul de terorist ca fiind sinonim cu patrioți.
5 comunicarea cu mulțimea.
6 David Apter, Political Violence in Analytical Perspective , în Legitimization of Violence , David Apter Macmillan Press, 1997.
www.geopolitic.ro

81 de aceea relația sa cu mass-media este una de importanță vitală.
Termenul este de multe ori utilizat în sens peiorativ; dar dacă astfel de acțiuni
sunt înfăptuite în numele unor cauze larg aprobate, atunci termenul de „terorism”
este evitat și se încearcă înlocuirea lui cu unul mai tolerant. Este astfel o chestiune de
perspectivă: ceea ce pentru o persoană este terorist, pentru alta este luptător pentru
libertate. Chiar acuzația de terorist sau dimpotrivă, evitarea acestei acuzații se
poate înfățișa drept o miză simbolică importantă.
O altă delimitare importantă se realizează între conceptul de „terorism politic” și
cel de „teroare politică”. Aceasta din urmă apare în cazul actelor izolate, ea nefiind
nici sistematică și nici organizată, prin urmare imposibil de controlat. Terorismul politic
pe de altă parte, reprezintă folosirea sistematică a violenței, sau doar a amenințării, pentru
a impune sau a proteja scopuri politice. Și în aceste cazuri, ca și în cel al „terorii
oficiale”, propaganda unei ideologii este absolut necesară. Iar mijlocul prin care se
vehiculează aceste simboluri ideologice ale terorii este tocmai mass-media.
Ca actul terorist să fie cât mai perturbant, el trebuie să se remarce printr-o acțiune
masivă de groază, care să producă rapid o mare ruptură psihologică și afectivă între
conducerea societății și membrii ei; să genereze o explozie de comentarii în mass-
media cu un impact social paralizant și destabilizator.
Pentru a se putea materializa, violența politică are nevoie de o raționalizare pentru
cei cărora se adresează, atât agresori cât și victime, impunându-se așadar existența
unui discurs. Se spune o poveste, sau se creează un mit, ca recipient al unor elemente
de magie, care implică reprezentări metaforice în cadrul mai larg al unui fir epic ce
trimite la trecut. Această povestire va fi încărcată cu valențe și înțelesuri majore. Ea
are capacitatea de a redefini, pentru cei care cred în ea, însăși accepțiunea termenului
de violență, respectiv sub aspectul învelișului său legitim sau ilegitim. Discursul, propagat
cu viteze uluitoare prin mass-media are capacitatea de a produce proprii eroi în cadrul
logicii mitului, dar același discurs poate să electrizeze masele, să le mobilizeze
împotriva entităților care s-ar opune sus-menționaților eroi.
Pentru a avea sprijin, violența de tip terorist trebuie să fie acceptată, ca fiind una
legitimă. Ce se întâmplă în exterior, cum sunt percepute lucrurile în afară, contează
prea puțin pentru grupul social convins de faptul că propria-i violență este una legitimă,
fixându-și astfel el singur interpretarea socială tolerată și spațiul de manevră. Ideologia
teroristă ne propune un paradox: teroriștii care sechestrează o persoană de pildă,
luptă pentru libertatea unei alte persoane, cel puțin la nivelul discursului asumat. Rareori în
istorie teroriștii s-au perceput sau definit sub semnul acestui calificativ. Se ajunge
astfel la izolare, iar odată cu izolarea apare și secretul, cu întreaga sa suită de semnificații.
Secretul îl învăluie pe cel care îl deține ca o aură, ca o mască, coferindu-i în același
timp putere. Teroristul pândește momentul de izbăvire, când vălul va fi rupt, când
secretul va fi în sfârșit revelat; până atunci, așteaptă. Dar secretul se vrea mărturisit, iar
tensiunea crește, doar spre a fi eliberată cu o și mai mare forță. Până atunci însă,
el trebuie să învețe să tacă. Ori chiar pentru a tăcea ai nevoie de forță, dincolo de forța
pe care o imprimă însingurarea: trebuie să reziste tuturor ocaziilor exterioare de a vorbi,
iar ele sunt nenumărate. Chiar virtutea stoică a impasibilității ar trebui să ducă la tăcere.
Secretizarea interzice uitarea, căci lucrul ce trebuie protejat te obligă să-l
reactualizezi ori de câte ori îți amintești că trebuie să taci. Iar ceilalți așteaptă intervenția,
respectiv ruperea tăcerii: orice atentat trebuie revendicat, iar glasul celor care au pândit
cu nesfârșită răbdare momentul optim este cu atât mai așteptat, cu cât tăcerea a fost
mai îndelungată. Iar cu cât secretul ce învăluie organizația este mai mare, cu cât
intervențiile au fost mai concise și mai izolate, cu atât orice cuvânt din partea sa este
www.geopolitic.ro

82 mai încărcat de semnificații, și prin asta mai puternic. Există însă, bineînțeles, și reversul
tăcerii: aceasta este încremenirea, căci celui ce deține secretul îi este interzisă
transformarea, el fiind astfel obligat a se crampona în postul de santinelă ce i-a fost fixat.
O altă constantă a societăților dintotdeauna este nevoia de mituri, acestea
devenind adevărat ghid al conștiinței individului, o sursă a acțiunilor sale în plan
socio-politic. Comparat cu celelalte ființe, „omul trăiește nu numai într-o realitate
mai cuprinzătoare, el trăiește într-un univers simbolic. Limbajul, mitul, arta și religia
sunt părți ale acestui univers.”1 Miturilor politice le putem atribui funcția de
legitimare a puterii, ele conferind în același timp identitate indivizilor și colectivității
pentru că aceștia au nevoie de idealuri sociale furnizate astfel.
În terorism, mitul este strâns legat de violență, agresorul identificându-se cu
valorile acestui mit iar acțiunile sale fiind puternic dependente de această identificare.
Dimensiunea mitică va crește pe măsură ce nevoia de justificare și de legitimitate
crește, în special dacă relația dintre grupul de teroriști și cei care îi susțin se degradează.
În aceste condiții, spune Wievorka, în loc să rămână un instrument, folosirea forței
devine un scop în sine. Tot el stabilește o relație invers proporțională între declinul
mișcării social-politice pe care teroristul consideră că o reprezintă și inversiunea
psihologică teroristă. Aceasta transformă atât de radical terorismul, încât se ajunge
la o pierdere de semnificații și la o răsturnare de legitimitate: vrând cu orice preț să
păstreze intactă imaginea pe care și-a creat-o despre sine, criza mișcării la nivelul
susținerii sociale va genera o creștere a violenței.
În ceea ce privește perspectiva teroriștilor asupra terorismului, aceasta poate fi
cea a membrului, a individului sau cea colectivă, a întregului grup terorist. Atitudinea
teroristului este puternic influențată de psihologia grupului, fiecare grup sau
organizație dezvoltându-și propria personalitate. Pentru a putea înțelege perspectivele,
concepțiile și comportamentul unui terorist este necesar să analizăm istoricul și
specificitatea politică, economică, culturală, antropologică în paralel cu psihologia
de grup, tacticile, strategiile și tehnologiile uzitate de terorism în general.
Iar dacă ne gândim la antropologie sau, de ce nu, la Ignacio Ramonet și ai săi
„Zori ai triburilor”2, trebuie precizat că cercetarea identității este inerentă condiției
umane: în scopul cunoașterii integrale unui individ se impune familiarizarea cu neamul,
tribul și națiunea acestuia. Istoria colectivă și credințele grupurilor sociale dau informații
asupra personalităților și membrilor lor și le definesc identitatea; ele proclamă obiceiurile
particulare, istoria comună și credințele de asemănare. Decorarea trupului, practică
întâlnită la numeroase grupuri teroriste, servește la sublinierea unei identități de comunitate.
Purtarea unei măști este și ea încărcată de valențe simbolice care așteaptă
a fi descoperite. Inițial, purtătorul, prin renunțarea la egoul său și prin înăbușirea identității,
permitea unui spirit sau zeu, sa intre în corpul său. Are loc astfel pe de-o parte, un
anumit fenomen de disculpare, în proprii săi ochi, a teroristului, nu el fiind autorul
crimelor, ci o altă entitate de factură superioară; pe de altă parte este pregnantă ideea
reactualizării mitului fondator. Măștile caută să-l sustragă pe om și valorile pe care
le întruchipează el de la degradarea ce-și pune pecetea pe toate în timpul istoric.
Dar semnificația ascunsă a măștii în cazul teroristului care săvârșește crima este una
pe cât de veche pe atât de surprinzătoare: forța vitală eliberată în momentul morții i-ar

1 Ion Goian, Gabriela Tănăsescu, Carmen Diaconescu, Lorena Păvălan, Individ, libertate, mituri politice ,
ed. Institutului de Teorie Socială, București, 1997.
2Ramonet, Ignacio, Geopolitica haosului, Ed. Doina, 1998.
www.geopolitic.ro

83 afecta pe cei vii și s-ar întoarce împotriva criminalului1. Aici intervin valențele simbolice
ale măștii, menite sa-l apere pe agentul violenței de răzbunarea celui ucis, captând
forța vitală a acestuia. Dar masca este în același timp și expresie a unei identificări,
identificare a teroristului cu imaginea, cu simbolul pe care îl reprezintă, respectiv cu
rolul pe care este chemat să îl joace în sânul organizației care l-a cooptat.
Alte comunități închise, ale căror membri sunt mai legați de interese decât de înrudire,
au și ele simboluri puternice: fiecare din armele sau echipamentele militare, de exemplu,
are un simbolism aparte, care servește la unitate și motivare. Un exemplu în acest sens
ar fi cazul palestinienilor care ezită să treacă la stadiul de luptă armată care i-ar fi cu siguranță
fatală. Simbolul pietrei exprimă astfel voința lor de a menține conflictul între anumite limite.
Simbolice sunt și țintele alese de atacatori, mafia italiană de pildă trecându-
și în cont atentatele de pe Via dei Georgofili din Florența, pe 27 mai 1993, bombele
puse în Pavilionul de Artă Contemporană din Milano, sau din Piața San Giovani in
Laterano și din împrejurimile bisericii San Giorgio in Velabro din Roma, pe 27 iulie
1993. Toate aceste atentate au vizat așadar locuri simbolice pentru cultura și arta
italiană. În aceeași categorie a destinațiilor simbolice se încadrează și mai recentul
atentat asupra Turnurilor Gemene din SUA, iar lista poate continua.
Teroriștii au recurs deseori la un puternic simbolism religios pentru a provoca
riposte din partea inamicului, cum s-a întâmplat când s-au tăiat capetele unor vaci
în apropierea a două temple hinduse din Amirtsar, fapt ce a provocat ciocniri masive
între persoanele de religie sikh și hinduși în aprilie 1982.2
Momentul executării actelor violente de către teroriști este atent cumpănit pentru
a coincide cu propriile lor comandamente teologice sau pentru a încerca să profaneze
sărbători religioase sau momente sacre ale inamicului.
Marea majoritate a teroriștilor nu sunt nici pe departe instabili psihic, psihopați sau
cu un comportament predominant violent. Astfel de oameni ar reprezenta un pericol pentru
însăși organizația care i-ar accepta ca membri. Grupurile teroriste nu sunt compuse, de
obicei, din oameni violenți, ci din indivizi care folosesc violența ca armă pentru scopul
lor final. Violența poate să reprezinte un obiectiv strategic, care să implice costuri și beneficii
calculabile și să fie folosită ca parte a unui angajament moral pentru o anumita cauză.3
E posibil ca teroriștii să urmeze o atare cauză ghidați de sentimente de loialitate,
altruism și dreptate, care dacă ar avea alte consecințe ar putea fi considerate admirabile.
Unii sunt nemulțumiți de ceea ce societatea le oferă sau sunt convinși că sunt
mult mai capabili decât îi consideră cei din jurul lor. Unul dintre aspectele importante ale
motivației umane este nevoia de afiliere, necesitatea de relaționare, de obținere a
unor aprecieri pozitive de la cei din jur. În lipsa acestora, se nasc frustrările, iar
necesitatea de a găsi un vinovat, responsabil de toate neajunsurile personale,
determină afilierea la un grup care identifică un același „țap ispășitor“.4
Decizia de a utiliza violența nu este așa de ușor de luat. Dar, pentru un individ
care a devenit dependent din punct de vedere emoțional de un grup nu mai este
atât de dificil să aleagă între a utiliza metodele pe care grupul le preconizează și a-l părăsi.
O puternică nevoie de apartenență la grup și persistența rațiunilor care i-au îndrumat
pașii spre acesta îl pot determina, în cele din urmă, să accepte violența și crima.
Un prim pas este eliberarea completă de ideea că oameni nevinovați pot să-

1 Jean Chevalier, Alain Gheerbrant, Dictionar de simboluri , Ed. Artemis, București, 2000.
2 Mir Zohair Husain, Global IslamicPolitics , New York, NY, Harper Collins, 1995.
3 Crenshaw M. The logic of terrorism .
4 Jean Servier, Terorismul , Institutul European.
www.geopolitic.ro

84 și piardă viața ca urmare a acțiunilor în care teroristul este implicat. Cum scopul
organizației este mai important, iar la îndeplinirea acestuia poate contribui și el,
chiar în mod decisiv, sentimentul utilității și impresia că este o persoană a cărei
autoritate trebuie respectată își fac cu ușurință loc. În plus, liderii grupului terorist
dezumanizează viitoarele victime, acuzându-le de crime și alte fărădelegi, mai mult
sau mai puțin imaginare, iar unele ținte sunt identificate doar ca structuri și
organizații, abstracții depopulate de ființe umane care își au propria existență.
Un alt ajutor deosebit de prețios în înțelegerea acestui fenomen este adus de
etologie, care explică cum filtrul de norme biologice de îmblânzire a agresivității are drept
corespondent un filtru cultural de îndemn la ucidere și eliminare. Posesia armelor și
rapiditatea uciderii unui semen cu o armă de foc fac însă ca instinctul agresivității
să funcționeze mult mai eficient.
Se acceptă, în general, că factorii emoționali devin semnificativi după ce indivizii
obțin statutul de membri ai grupului terorist. Acesta le oferă noilor sosiți o contracultură
centrată în jurul propriilor norme și valori menite să contribuie la îndoctrinare. El tinde
să-i izoleze pe membri de societate (informațiile sunt filtrate sau contracarate), să controleze
cu strictețe pe fiecare în parte asigurând coeziunea necesară, uniformizarea și deplina
obediență față de centru. Grupul se întemeiază pe o anumită omogenitate din perspectiva
ideilor politice și/sau religioase împărtășite, a valorilor și obiectivelor stabilite, ceea
ce îi determină pe membrii săi să-și perceapă propriul viitor numai în cadrul acestuia,
teama de a fi abandonați, din diferite motive, fiind una dintre spaimele lor majore.
Ne aflăm în prezent în fața unei mari cotituri. Faptul că vom trăi într-o lume
multiculturală, este inevitabil. Mondializarea și crearea unei societăți globale sunt
ireversibile. Și atunci nu ne rămâne decât fie să începem să ne urâm, să ne reprimăm,
să ne lichidăm și să ne tratăm ca inamici, fie să încercăm să ne înțelegem și să ne
cunoaștem. Ignoranța este sursa a 99% din conflictele de pe pământ. Trăind în culturi,
civilizații și religii diferite, trebuie să aflăm dacă vrem să ne căutăm reciproc defecte
pentru a ne întări propriile stereotipii sau să găsim puncte comune.
BIBLIOGRAFIE:
Apter, Davis, Political Violence in Analytical Perspective , în Legitimization of Violence , David Apter Macmillan Press, 1997;
Baudrillard, Jean , L’echange symbolic et la morte , Gallimard, Paris, 1976;
Boudon, Raymond, Tratat de Sociologie , Ed. Humanitas, București, 1997;
Bourdieu, Pierre, Homo academicus , Editions de Minuit, Paris, 1984;
Canneti, Elias, Masele și Puterea , Ed. Nemira, București, 2000;
Clutterbuck, Richard, The Future of Political Violence. Destabilization, Disorder and Terrorism ,
MacMillan, Oxford, 1986;
Goian, Ion, Tănăsescu, Gabriela, Diaconescu, Carmen, Păvălan, Lorena, Individ, libertate, mituri
politice , ed. Institutului de Teorie Socială, București, 1997;
Husain, Mir Zohair, Global IslamicPolitics , New York, NY, Harper Collins, 1995;
Massoulie, Francois, Conflictele din Orientul Mijlociu , Ed. Bic All, București, 2003;
Pezzino, Paolo, Mafiile , Ed. Bic All, București, 2003;
Powers, T. Diana, The Making of a Terrorist, Boston: Houghton Mifflin, 1971;
Ramonet, Ignacio , Geopolitica haosului, Ed. Doina, 1998;
Schmid, A.P ., Violence as Communication , Sage Publications, London, 1982;
Servier Jean, Terorismul , (trad), Institutul European, Iași, 2002.

www.geopolitic.ro

85 SECURITATE INTERNAȚIONALĂ
– TENDINȚE ȘI EVOLUȚII –
Stan PETRESCU
1. REPERE GEOPOLITICE ȘI GEOSTRATEGICE
Mediul de securitate este un concept relațional ce presupune o adaptare și o
ajustare permanentă a unui set de parametri interni (economico-sociali, politici, militari,
juridici, culturali și morali) la condițiile mediului internațional, un proces cu o dinamică fluidă,
orientat spre prezervarea spațiului, idealurilor și valorilor comune și, totodată, punerea
acestor elemente într-un echilibru stabil, neafectat de factori de risc sau de amenințări.
În prezent, situația geopolitică și geostrategică cunoaște transformări profunde, cu
urmări esențiale asupra stării de securitate a tuturor statelor, asupra capacității acestora
de a-și promova și a-și proteja interesele naționale. Complexitatea mediului de securitate,
rezultată ca efect al proceselor de globalizare, precum și al altor procese, cu accentuarea
decalajelor economice și tehnologice, a generat și continuă să genereze noi riscuri
și amenințări. Mai mult, evoluția acțiunilor teroriste, de la nivelul unor acțiuni izolate
la nivel de operație organizată și condusă planificat, în manieră militară, a adus omenirea
și, implicit, mediul de securitate, într-o stare de securitate fragilă. În plan internațional,
omenirea traversează o situație fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile
absurde ale unor forțe ce promovează terorismul ca mijloc de influențare a comunității
internaționale și de slăbire a stabilității mondiale. Aceste fenomene și procese au
dus la creșterea complexității naturii relației dintre problemele interne și cele externe
ale statelor, ceea ce complică și mai mult calea spre identificarea cauzelor negative din
mediul de securitate și a modalităților de influențare a acestora.
La începutul secolului XXI, caracteristica generală a mediului de securitate
constă în diminuarea riscurilor convenționale și, ca urmare, în eliminarea premiselor
apariției unui conflict armat de amploare continentală sau regională, concomitent
cu amplificarea riscurilor și amenințărilor neconvenționale care au dus, printre altele, la
revigorarea alarmantă a naționalismului etnic și religios și la adâncirea decalajelor
economice și sociale, cu efecte negative asupra securității. De aceea, securitatea
comunității internaționale va fi influențată în mod considerabil de diverse tendințe
majore care se manifestă, fie la scară globală, fie regională, subregională sau locală.
2. GLOBALIZAREA
Globalizarea devine cuvântul cheie începând cu anul 1990 și trece din domeniul
științelor sociale în cel al jurnalisticii și al limbajului cotidian. Global, în sensul „la nivel
mondial” , este folosit în Anglia secolului XIV, în urma expansiunii maritime europene și
a apariției „sistemului mondial”. În America, Asia de Sud-Est, Africa și Europa, în special,
are loc formarea unor areale sociale de mari dimensiuni: formațiuni imperiale cu legi și
limbă comune, cu aceeași justiție, monedă și drapel.
Ideea nouă a globalizării a prins foarte puternic în rândul țărilor bogate, idee pe care
aceștia au găsit-o foarte interesantă. Trebuie să adăugăm că interesul omului bogat,
www.geopolitic.ro

86 ca și al societăților bogate, este de a deveni și mai bogat. Așa că cei mari și bogați
au instituit reguli și norme ale clubului (vezi G-7)1, unindu-și forțele spre a le fi mai
ușor. Credem că marele nostru povestitor Ion Creangă a fost, la români, primul economist
al globalizării, căci a dezvoltat această idee, „spre a le fi mai ușor” , atunci când,
într-o discuție cu mai mulți săraci din Mahalaua Țicăului, care veniseră la bojdeucă
să ceară câte ceva de mâncare, în graiul său inconfundabil, a rostit: „Dragii mei,
dacă nu aveți ce mânca, veniți la mine să flămânzim împreună” .
Deocamdată, este dificil să vorbim cu oarecare certitudine despre efectele de lungă
sau scurtă durată ale procesului de globalizare asupra comunității internaționale, dar, chiar
și acum, este clar că procesul de globalizare are și va avea atât un impact pozitiv, cât și
efecte mai puțin pozitive. Partea pozitivă a acestui proces este că vor spori interacțiunea
și interdependența dintre țări, care, la rândul lor, vor deschide noi posibilități pentru
dezvoltarea civilizației umane, mai cu seamă în sfera economică. Intensificarea schimburilor
comerciale, investiționale, informaționale și tehnologice, între diferite zone și regiuni
ale lumii, facilitarea contactelor interumane, familiarizarea cu culturile altor popoare și toleranța
față de aceasta sunt, cu siguranță, benefice și prezintă interes pentru toată lumea.
O dată cu aceasta, globalizarea produce și lansează noi riscuri și amenințări.
Multe pericole au un caracter regional sau chiar planetar: catastrofele ecologice și
tehnologice, criminalitatea transnațională, terorismul internațional etc. Expansiunea
necontrolată a unor modele culturale de calitate îndoielnică aduce un prejudiciu tradițiilor
naționale și culturale ale popoarelor, amenințând particularitatea lor. Intensificarea
procesului de globalizare prezintă și unele pericole pentru economiile naționale. În același
timp, din cauza distribuirii neuniforme a avantajelor globalizării, aspectele negative ale
acestui proces se vor răsfrânge negativ în special asupra țărilor în curs de dezvoltare,
astfel încât acestea ar putea rămâne departe de progres sau chiar în afara lui.
Globalizarea devine tot mai mult un proces geoeconomic și, mai apoi, geopolitic și
geocultural. Acest proces nu este numai o apropiere, o integrare a economiilor mai multor
țări. Se schimbă caracteristicile calitative ale acestor economii care se transformă din niște
sisteme închise în elemente ale unui sistem mondial. Se schimbă însăși noțiunea de
“economie națională” . Astfel, noi credem că globalizarea este un proces de creare și dezvoltare
a unei infrastructuri informaționale și financiare unice, care cuprinde întreaga lume și este
legat cu accesul absolut la informație și cu mișcarea rapidă a capitalului. Aceasta constituie,
în fond, cel mai înalt nivel al integrării care a început în epoca marilor descoperiri geografice,
epocă ce a favorizat, pentru prima dată în istorie, apariția și difuzarea termenului de globalizare.
Globalizarea, din punct de vedere social, mai înseamnă atât limitarea democrației,
cât și adaptarea instituțiilor potrivit acestui concept, deoarece, pentru a asigura influența
asupra cetățenilor, este îndeajuns să poți influența elita, care este un model de urmat.

1 Grupul celor 7 (G-7) a debutat în anul 1975. La prima sa apariție a constituit un eveniment de importanță mondială,
pentru ca, la scurt timp, să devină o instituție de importanță majoră. G-7 este alcătuit din 7 țări puternic dezvoltate
economic (Franța, SUA, Anglia, Germania, Italia, Canada și Japonia) reprezintă un forum, unde liderii acestor țări
asistați de miniștrii de finanțe și miniștrii de externe au discutat și deliberat asupra unor subiecte fierbinți la ordinea
zilei: probleme economice, politice, mediul de securitate, alte subiecte de interes public precum și relațiile dintre acest
grup și Fondul Monetar Internațional (FMI), Acordul General pentru Tarife și Comerț (GATT), Organizația Mondială a
Comerțului (OMC) și Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). La baza apariției G-7 au stat
patru evenimente economice presante ale anilor ’70 și următorii astfel: criza sistemului monetar, bazat pe rate fixe de
schimb și pe faptul că SUA a introdus convertibilitatea în aur a dolarului american; extinderea Comunității Europene
cu Anglia, Danemarca și Irlanda alături de cei șase care devin 9; criza petrolului provocat de OPC (țările exportatoare
de petrol), după izbucnirea războiului Yom Kippur din 1973, între Israel și țările arabe; recesiunea economică în țările
OECD, ceea ce a provocat inflație și șomaj. Sursa: Peter Hajnal, University of Toronto Library and Faculty of
Information Studies, University of Toronto, în The G-7 Summit and Its Documents, 1995.
www.geopolitic.ro

87 În urma acestor activități de lungă durată se schimbă și modelul de conduită al elitei –
aceasta începe să gândească puțin altfel, apar noi stereotipuri, ea se distanțează
tot mai mult și mai mult de cealaltă masă a populației, căci felul de a gândi și a vedea
lumea se lărgește, tinzând către alte orizonturi. Astăzi, lumea economică cunoaște
transformări radicale în ceea ce privește afirmarea unor organizații regionale, îndeosebi
prin structura unor blocuri economice1 sau economico-politice2 între care există relații
de cooperare interregională, dar și de concurență, ca urmare a existenței pieței libere.
Globalizarea reactualizează teoria „spațiilor mari”3, potrivit căreia, pentru evitarea
contradicțiilor dintre globalism și interesele naționale, este necesară renunțarea la
suveranitatea economică – „naționalism economic” și crearea unei ordini economice fără
frontiere deschise, bazată pe ansambluri geografice mari, organizate ca regiuni economice4.
Ca o concluzie, putem aprecia că globalizarea este un proces ce lărgește cadrele determinante
ale schimbării sociale la nivelul lumii, luată ca întreg. Astfel, în timp ce schimbarea socială
s-a produs la niveluri locale, regionale și naționale, acum concentrarea efortului principal
se dirijează asupra internaționalizării și globalizării. Globalizarea este realizată, în definitiv,
„(…) de cel puțin patru factori identificați: comerțul, finanțele, producția și tehnologia”5.
3. DIVERSIFICAREA ACTORILOR GLOBALI DE SECURITATE
Este previzibilă în prezent, ca o nouă tendință, având în vedere acțiunile concrete
desfășurate, în plan mondial, de unele țări cu potențial economic și militar apreciabil.
În studiul „O strategie pentru Europa” , Zbigniew Brzezinski este de părere că această
zonă reprezintă axul geopolitic mondial, iar cel ce va domina acest supercontinent va
avea o influență importantă asupra evoluției mondiale. Eurasia dispune de trei sferturi din resursele
energetice ale lumii, de 60% din avuția mondială și concentrează 75% din populația lumii.
Dar, într-o lume care se configurează a fi unipolară, urmează o etapă unimultipolară,
în care Statele Unite sunt singura putere, dar lumea nu mai este unipolară, deși
SUA se comportă ca și cum așa ar fi și, în final, lumea va fi din nou multipolară.
Așadar, ne aflăm în etapa reașezării sferelor de influență, în funcție de rezultatele
luptei pentru putere, care se desfășoară la ora actuală între marii actori ai lumii.
Aceștia sunt, după S. Huntington6, la rândul lor, de trei categorii: a) superputere
mondială – SUA; b) puteri regionale principale: Rusia, China, Europa Unită, Brazilia, Iran,
India; c) puteri regionale secundare, care se opun puterilor regionale importante. Astfel
SUA și puterile regionale secundare au interes comun să limiteze dominația marilor
state în diferite regiuni, adică a puterilor regionale principale: SUA și Japonia contra
Chinei; SUA și Marea Britanie contra Europei Unite; SUA și Argentina contra Braziliei;
SUA și Arabia Saudită contra puterii iraniene în Golf; SUA și Pakistan contra India
în Asia de Sud-Est (dar fără prea mult succes).
În Europa, lucrurile stau altcumva și comportă un beneficiu de discuții, întrucât
aici se confruntă, pe de o parte, interesele globale ale SUA și Uniunii Europene și,

1 „World American Free Area – NAFTA (Regiunea Liber Nord Americană); Piața Comună a Americii de
Sud – MERCOSUR; Asociația Națiunilor din Asia de Sud-Est ”.
2 Este cazul UE.
3 Teoriile „ spațiilor mari ” sau a „ spațiilor vitale ” au avut drept promotori pe geopoliticienii germani Karl
Haushofer, Gerbert Jentsch, Adolf Grabovschi, Erich Obst, Ferdinad Fried s.a.
4 Regiunea Mării Negre.
5 Mircea Malița, Zece mii de culturi, o singură civilizație. Spre geomodernitatea secolului XXI , București, p. 107.
.6 Vezi „ La superpuissance solitaire ” în „ La revue internationale et stratégie, 34, été 1999” În acest
articol S. Huntington continuă linia raționamentelor din cartea „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii
mondiale”, apărută în 1997, adăugând o a doua componentă (după cea civilizaționistă) foarte
importantă a relațiilor internaționale, a politicii mondiale: puterea și lupta pentru putere.
www.geopolitic.ro

88 pe de altă parte, cele regionale.
În acest sens, se conturează următoarele grupări de forțe: SUA, UE, UEO împotriva
Rusiei și pentru dominarea piețelor lumii în dauna islamismului, Chinei, Indiei; SUA
– Marea Britanie împotriva axei Paris-Berlin, pentru menținerea influenței anglo-saxone
în întreaga Europă; UE, adică Paris-Berlin, și, în cele din urmă, Londra împotriva
influenței SUA și a Japoniei în Europa și a dominării acestora pe piața mondială.
Reacțiile SUA în acest ultim caz nu s-au lăsat întârziate. Au trecut la încheierea
unui parteneriat cu Rusia,1 își mențin o puternică prezență în Balcani, au un control
discret asupra Ungariei, Poloniei, Cehiei și României, mențin un parteneriat special cu
Turcia, au procedat la intensificarea unei colaborări economice mai strânse cu Germania
și prezența militară în Albania, Macedonia și în Kosovo este remarcabilă.
În Europa se disting două niveluri ale configurației influenței strategice ale forțelor:
nivelul NATO-Federația Rusă și nivelul vest-european – est-european. La primul nivel se
duce o bătălie foarte grea, pe linia de demarcație huntingtoniană, luptă ale cărei rezultate
sunt imprevizibile, în timp ce, la nivelul al doilea, situația este extrem de dificil de evaluat,
din cauza, în principal, a condiției cu totul speciale în care se află țările europene în urma
spargerii bipolarității. Astfel, Rusia și o parte dintre țările care au făcut parte din Uniunea
Sovietică au rămas în continuare în opoziție cu nucleul de state vest-europene, inițial
16, la care s-au mai adăugat, pe rând, o dată 3 și încă o dată 7, în total 10 țări din zona
central-est europeană. Practic, frontiera răsăriteană a NATO se învecinează cu spațiul
de interes al Comunității Statelor Independente, cu centrul pe Federația Rusă2.
Lărgirea Uniunii Europene la 25 de membri, cu posibilități de lărgire a acesteia în
continuare, transformarea acesteia într-un subiect de drept internațional, care poate
reprezenta uniunea în raport cu alte state, a schimbat datele problemei. UE încearcă
să-și afirme propria identitate (economică, politică, culturală și militară), dar și ca entitate de
sine stătătoare. Acordurile de la Maastricht și de la Amsterdam sunt destul de relevante
în acest sens. Din această perspectivă, a fi alături de America nu înseamnă a fi împotriva
Europei, după cum, a-ți declara instituțional atașamentul față de condiția Europei integrale,
aptă să joace prin ea însăși cartea geopolitică și geostrategică a propriilor interese,
nu prejudiciază prestigiul și orgoliul modest al Americii. Relațiile transatlantice nu trebuie
reanimate, ci doar revigorate. Proces în care, esențial, era și este nevoie de dezvoltarea
complementarității vitale și a reciprocității indispensabile, de identificare cauzală a
realităților stagnante, fără să recurgem la atât de păgubitoarea dilatare la maximum
a acestora, de evitarea conducerii prin consecințe. De fapt, asta se întâmplă3.
4. PROLIFERAREA TEHNOLOGIILOR MILITARE AVANSATE
Caracteristicile acestei tendințe pot fi sintetizate astfel: în faza post-războiului rece,
marii producători de armament, atât cei din vest, cât și cei din est, s-au pus de acord
asupra vânzărilor de armament și al transferurilor de tehnologii avansate pe temeiul unor

1 SUA sunt dependente de resursele de țiței ale Rusiei. Cartea dependenței de aceste resurse de țiței o
va juca Rusia prin lansarea proiectului „Murmansk”, în care 14% din necesarul de petrol al SUA ar urma
să fie livrat în 2010 de către Rusia. Sursa: Radu-Alexandru Timofte, Originile și mărirea, declinul și
renașterea lumii informațiilor secrete, Editura ANI, București, 2004.
2 Acordul de înființare a „ Spațiului Economic Unic-CSI4 ”(Uniunea Rusia-Belarus-Ucraina-Kazahstan), reprezintă
un proiect recent de refacere a fostului spațiu de influență a Mosacovei. Acesta, însă, contravine intenților UE în
legătură cu Ucraina, pe care Comisarul pentru extindere, Günther Verheugen le-a exprimat în următorii termeni:
„În cazuil Ucrainei (…) Comisia Europeană are un Plan de acțiune bun, pentru care ambele părți sunt respopnsabile ”
Sursa: Rompres. „ Buletinul de Integrare Economică Europeană ”, 17 octombrie 2003. Că planul UE este realizabil, o
dovedesc noile alegeri din Ucraina, unde opoziția pro-occidentală a câștigat alegerile.
3 Colonel Costinel Petrache, Gândirea Mmilitară românească – 2/2003 .
www.geopolitic.ro

89 convenții în vigoare acceptate (neîndoielnic, marii negustori de armamente în armonie cu
producătorii au eludat în anumite circumstanțe aceste convenții, pentru a putea să-și
creeze sau să-și păstreze piețele de desfacere din ce în ce mai aglomerate și tot mai competitive);
aria de proliferare a armamentelor cuprinde, în general, domeniul know-how pentru arme
nucleare, pe cel al armelor inteligente și al computerelor; necesitatea standardizării armelor
în cadrul alianței militare, combinată cu activitatea de informații ofensive cvasigeneralizate,
duc, într-o bună măsură, la modificarea armamentului și a tehnologiilor militare avansate;
statele mai puțin avansate tehnologic procură de pe piața armamentelor sisteme de arme
și tehnologii de fabricare a rachetelor de croazieră și balistice, precum și tehnologii de
fabricare a armelor chimice și bacteriologice. Pe această piață domină clienți precum China,
India, Iranul și Coreea de Nord; pe termen lung, în estimările privind securitatea regională
și globală trebuie să se țină seama de faptul că tehnologiile avansate și sistemele de
armament moderne nu vor mai fi deținute în exclusivitate de SUA și de câțiva aliați ai
acestora. Chiar și în prezent, cel puțin încă șapte state dispun de aparatură în spațiul
cosmic, utilizată în scopuri militare, iar nu mai puțin de 47 dezvoltă programe spațiale1.
Se estimează că, până în anul 2025, clubul țărilor posesoare de arme nucleare
se va extinde și va crește numărul statelor care dețin arme chimice. Se va înregistra un
real progres în domeniul biotehnologiilor, ceea ce va facilita fabricarea de arme chimice.
Statele care doresc să achiziționeze sau să dezvolte sisteme de rachete balistice
intercontinentale vor avea posibilitatea să o facă. Nu este exclusă și proliferarea
unor tehnologii mult mai avansate, cum ar fi avioanele de tip AWACS, submarinele
cu propulsie nucleară sau rachetele de croazieră cu rază foarte lungă de acțiune2.
Felul în care proliferarea tehnologiilor militare afectează securitatea Europei
de Sud-Est depinde numai de evoluția și apartenența politică și economică a
statelor din zonă la diferite alianțe sau grupări de state.
Țările admise în NATO, în limita fondurilor de care dispun, vor dezvolta programe
de dotare cu armament care se aliniază la standardele Alianței și cu caracter preponderent
ofensiv. Practic, modalitățile de dotare vor consta în colaborări cu parteneri agreați
de NATO, producție proprie, dar la standardele occidentale, și achiziții de la producătorii
din cadrul Alianței.
Vom mai adăuga faptul că proliferarea mijloacelor de distrugere în masă reprezintă,
de asemenea, una dintre cele mai grave amenințări la adresa mediului de securitatea
global. Se poate aprecia că proliferarea acestui tip de arme este rezultatul existenței și
accesibilității tot mai mari a tehnologiilor cu dublă utilizare, civile și militare, care
facilitează obținerea materialelor necesare, a suprapunerii între programele de fabricare a
agenților bacteriologici cu a vaccinurilor legale, a capacității sporite a statelor care
urmăresc să fabrice arme de distrugere în masă, de a racola specialiști cu experiență,
care să le ofere avantajul surprizei tehnologice, a ritmului accelerat al progresului
tehnologic, care facilitează obținerea de informații și tehnologii în forme mai avansate
decât la momentul fabricării armamentului3.
5. CREȘTEREA INFLUENȚEI STRUCTURILOR NON-STATALE
ONG-urile au luat amploare la sfârșitul secolului XX, devenind un factor important
în derularea relațiilor internaționale. Primele ONG-uri s-au identificat cu organizațiile

1 Potrivit Raportului Institutului Internațional de Studii Strategice pe anul 2002-2003, ponderea pe piața
mondială a armelor este ilustrată astfel: SUA 40,3%, Marea Britanie 18,5%, Rusia 12,2%, Franța 7,1%, China
3,1%, Germania 2%, Italia 1,5%. Potrivit aceleiași surse, primii 10 cumpărători de arme ai lumii în anul 2002
sunt: Arabia Saudită, Egipt, Kuweit, China, Taiwan, Emiratele Arabe, India, Israel, Corea de sud, Pakistan.
2 În prezent, între 20 și 30 de state dețin un potențial care le-ar permite să producă arme de nimicire în
masă (nucleare, chimice și bacteriologice) și ulterior să le transporte, ceea ce constituie un pericol la
nivel internațional. Sursa: Alexandru-Radu Timofte, op. cit..
3 Ionel Marin, Comunitatea de Informații-Soluția problemelor de securitate , Editura ANI, București 2004.
www.geopolitic.ro

90 religioase care au apărut cu circa 7 secole în urmă.
Ele erau grupuri de misionari care îndeplineau activități umanitare concomitent
cu atragerea de noi adepți la religia creștină. Prin anii ’60 ai secolului XIX, o dată cu
ducerea războaielor clasice, pentru a se acorda tratamente mai umane prizonierilor
de război, răniților și victimelor civile ale războaielor, au luat ființă Crucea Roșie
(iar, mai târziu, Societățile de Semilună Roșie), jucând un rol foarte important în
determinarea țărilor puternice, din punct de vedere militar, să accepte să semneze
diversele Convenții de la Geneva ( „regulile războiului” )1.
Prin anii‚ ‘60 existau circa 1.000 de asemenea organizații, în 1970 erau 2.000,
iar în 1980 erau 4.000. Creșterea numărului de ONG-uri are două cauze importante:
existența unor fonduri mai mari și creșterea numărului de mijloace de informare în masă2.
Importanța actorilor de securitate non-statali va constitui probabil, tendința cea
mai crescătoare a secolului XXI. Drept organizații non-statale sunt identificate organizațiile
non-guvernamentale (ONG), organizații internaționale și alte structuri, variind de la
mișcările etnopolitice, grupările religioase și teroriste până la sindicatul crimei organizate,
la care se adaugă corporațiile multinaționale. Conform părerii unor autori, ele lezează
autoritatea statului, punând sub semnul întrebării chiar fundamentul pe care este
construit sistemul statului contemporan. Este absurd să crezi, astăzi, că se poate
„să se vadă lumea ca fiind compusă din entități teritoriale, fiecare exercitându-și autoritatea
supremă în interiorul granițelor sale și nu în altă parte”3. Adversarii entităților statale
susțin că instituțiile statului s-au birocratizat excesiv, au devenit extrem de rigide și
mari consumatore de resurse bugetare, constituind o povară pe capul cetățenilor, fapt
ce impietează asupra trebuințelor, prosperității și aspirațiilor cetățenilor. Organizațiile
non-statale argumentează că mult mai eficientă decât acțiunea statului în afacerile
civile este aceea a reprezentanților societății civile, a diverselor structuri neguvernamentale,
care sunt mai aproape de nevoile cetățeanului, iar gospodărirea resurselor se face
cu mai multă chibzuială, știindu-se că statul este cel mai prost administrator.
De mai multă vreme există organizații non-guvernamentale, care acționează fără a
avea scopuri lucrative  federațiile de partide  internaționalele sindicale (în 1949, sindicatele
necomuniste înființează CISL – Confederația Internațională a Sindicatelor Libere , alături
de FSM – Federația Sindicatelor Mondiale , care reunește sindicatele comuniste)  grupările
religioase (1948, bisericile creștine încep să se regrupeze în sânul Consiliului Ecumenic )
numeroase organizații științifice, sportive etc.
Dar, fenomenul nou în ultimii treizeci de ani este înmulțirea organizațiilor care caută
să reducă dezechilibrele mondiale și care acționează, în principal, în trei direcții  apărarea
drepturilor omului ( Amnesty International , înființată în 1961), protejarea mediului înconjurător
(Greenpeace ) și ajutorul umanitar ( Frères des hommes , înființată în 1965  Médecins sans
frontière , în 1971  Médecins du monde , în 1979 etc.).
În ultima vreme au început să apară ONG-uri specializate pe probleme de Intelligence
(în Bulgaria și Croația). Acestea s-au făcut remarcate prin dezbaterea unor probleme de
securitate națională concomitent cu desfășurarea unor acțiuni de culegere de informații.
Un alt exemplu, de dată recentă, îl constituie acțiunile unor grupuri teroriste
care au scos în evidență potențialul acestora de a afecta securitatea națională a
oricărui stat, indiferent de puterea sa militară sau economică. În acest sens poate fi
amintit atacul de la 12 septembrie 1995 cu gaze neuroparalizante din metroul din

1 Ibidem.
2 Ibidem.
3 Richard A. Falk, Sovereignty , în The Oxford Companion to Politics of the World, Oxford University Press, New York, 1993.
www.geopolitic.ro

91 Tokyo a organizației Aum Shinrikyo, atentatele cu bombă din Oklahoma City și de
la ambasadele SUA din Tanzania și Mozambic, precum și atentatul asupra navei
militare americane „Colle”1, apoi atentatele de la 11 septembrie 2001 din New York și
Washington, nemaivorbind de acele atacuri teroriste sângeroase din Rusia și Turcia.
Deoarece grupările teroriste își extind opțiunile militare, în statele afectate direct
se pune inevitabil problema unui răspuns pe măsură, de pedepsire. Alegerea locului, a
momentului și a dimensiunilor acestei riposte are, de asemenea, conotații legate de
climatul de stabilitate și securitate globală și regională. Semnificativ, în acest sens, este
impactul pe care l-a avut asupra comunității internaționale, în anul 1988, distrugerea fabricii
de medicamente din Sudan, ca răspuns la ipoteza că atacurile cu bombă de la ambasadele
SUA au fost orchestrate de către Osama bin Laden sau, mai recent, acțiunile militare desfășura
de Rusia în Cecenia, motivate de necesitatea pedepsirii „teroriștilor” separatiști ceceni.
Și, în sfârșit, alte elemente care afectează climatul de securitate sunt structurile
paramilitare regionale, care, prin forță și susținerea locală sau regională de care beneficiază,
scapă de sub controlul guvernelor locale. Exemplu cel mai cunoscut este Armata
Republicană Irlandeză (IRA), deși în aceeași categorie se înscriu Mișcarea Separatistă
Bască (ETA), Mișcarea de Rezistență Islamică (Hamas), Congresul pentru Libertate și
Democrație al Kurdistanului (KADEF, fost PKK), Tigrii Tamili (Sri Lanka) sau separatiștii
din provincia Quebek2.
Drepturile omului, care reprezintă tema predilectă a organizațiilor non-guvernamentale,
nu sunt respectate în totalitate (cel puțin în opinia ONG-urilor), în aproape nici una
dintre țările europene. În consecință, în procesul de planificare a măsurilor de securitatea
națională, guvernele acestor state trebuie să anticipeze eventualele intervenții ale
ONG, credibilitatea pe care o vor avea acțiunile lor și sprijinul de care se vor bucura în
rândul opiniei publice internaționale.
6. PROBLEME DE MEDIU
Există însă, în mod obișnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia
„mediul înconjurător” . O primă accepțiune, izvorâtă din științele naturii și aplicată
societății umane, deci o abordare ecologică (ansamblu de elemente și echilibre de
facto care condiționează viața unui grup biologic); cealaltă accepțiune, care este datorată
limbajului arhitecților și urbaniștilor și care se referă la zona de contact între spațiul
construit și mediul natural (deci, între spațiul artificial și cel natural)3.
Pentru ca o comunitate sau o multitudine de comunități să fie într-adevăr viabile
și durabile trebuie să adopte o abordare în trei direcții, care ia în considerare resursele
economice, ale mediului înconjurător și pe cele culturale. Comunitățile trebuie să ia
în considerare aceste necesități nu numai pe termen scurt, ci și pe termen lung. Resursele
mediului înconjurător și securitatea acestuia reprezintă o problemă destul de importantă
și, în același timp, o componentă de bază a schimbărilor produse de globalizare. Statele
civilizate ale lumii, precum și multitudinea de organizații internaționale guvernamentale și
neguvernamentale sunt preocupate, în modul cel mai serios, de monitorizarea
acestui aspect, căutând soluții spre a prezerva ceea ce ne-a mai rămas.
Amplificarea presiunilor problemelor de mediu poate duce la apariția unor
conflicte determinate de cantitatea de resurse vitale și distribuția acestora. În legătură cu

1 La 5 octombrie 2000 „ Al Qaida ”a organizat un atentat sinucigaș cu un vas-capcană bombă, având la
bord peste 200 Kg. de trotil, asupra distrugătorului USS Colle, ancorat în portul Aden (Yemen), soldat
cu 17 morți, 39 de răniți și pagube materiale de 240 milioane de dolari.
2 Sursa: http://www.sri.ro/biblioteca_art_terorismul.html.
3 Marilena Uliescu, Curs de dreptul mediului , Editura Economică.
www.geopolitic.ro

92 aceasta, se pot intui următoarele forțe și tendințe, dimpreună luate ca amenințări și riscuri:
a) deteriorarea mediului înconjurător ca urmare a emisiilor continue de la obiectivele
industriale cu un înalt grad de poluare și prin deversarea sau depozitarea
necorespunzătoare a deșeurilor industriale și menajere;
b) degradarea echilibrelor ecologice ca urmare a poluării apei, aerului și solului, a
exploatării necorespunzătoare a resurselor biologice, precum și producerea de
accidente tehnologice sau sabotaje la obiective economice și, ceea ce este extrem
de grav, de catastrofe naturale;
c) poluarea industrială, ca urmare a unor accidente tehnologice a unor teritorii ce
aparțin statelor vecine;
d) poluarea marilor cursuri de apă (vezi Dunărea, care a devenit haznaua Europei);
e) producerea de incendii catastrofale care se propagă și dincolo de frontierele naționale;
f) provocarea unor sabotaje sau acte teroriste care urmăresc degradarea mediului,
distrugerea de baraje, infestarea unor cursuri de apă, ale căror consecințe pot
afecta și state vecine; g) „importuri” de deșeuri toxice; h) producerea unor calamități
naturale de mari proporții, care să ducă la modificarea unor frontiere naturale1.
Securitatea mediului înconjurător, ca un element important al mediului global de
securitate, trebuie abordată diferit, pentru că are două componente: una este legată de
prevenirea dinamicii factorilor de mediu ca urmare a activității umane (conflicte armate care duc
la distrugeri catastrofice), cealaltă de impactul degradării globale a mediului natural cu implicații
asupra bunăstării generale a societății umane și asupra economiilor acestor societăți.
Este necesar a fi luată în calcul și ipoteza izbucnirii unor conflicte armate la nivel
local, zonal și regional, ca urmare a degradării condițiilor de mediu.
Deoarece problemele de mediu pot afecta starea de echilibru a vieții pe Planeta
Pământ și, implicit, a degradării securității globale, guvernele lumii civilizate, organizațiile
interguvernamentale și neguvernamentale devin tot mai preocupate de amploarea
acestui fenomen, dar, în același timp, acestea și-au intensificat cooperarea, conlucrarea
și colaborarea în vederea găsirii de soluții fezabile, acceptabile, lucru care, cu mai
multă vreme în urmă, era de neconceput.
Preocuparea pentru găsirea unor noi remedii globale la problemele de mediu a
fost subliniată și la Summitul de la „Rio Plus Five” , o nouă conferință internațională
desfășurată la Rio de Janeiro, în 1997.
Dacă, pe termen mediu și lung, societățile civilizate vor pune în aplicare toate
măsurile gândite în prezent, avem toate șansele ca viitorul să ne arate cât de sănătoasă
este planeta noastră, cât de bine s-a armonizat modul nostru de viață cu tehnologiile de
care dispunem și cu întreaga populație, în întreaga sa diversitate.
7. CREȘTEREA POPULAȚIEI
Cantitativ, populația Terrei în secolul XX a atins un record fără precedent în
istorie. A fost nevoie de 2 milioane de ani până când populația planetei a ajuns la 1 miliard,
în anul 1804. Al doilea miliard a fost atins în anul 1927, cel de-al treilea în 1960, al
patrulea în 1974, al cincilea în 1987, iar cel de-al șaselea chiar la începutul anului
20002. Este de așteptat ca, în următorii 20-25 de ani, populația globului să ajungă
la aproape 8 miliarde, din care 1,86 miliarde în țările cele mai puțin dezvoltate și numai
0,37 miliarde în țările dezvoltate, diferența fiind în categoriile intermediare de țări, ceea ce
ar putea crea probleme deosebite, inclusiv în domeniul securității. Ca orice prognoză,

1 Grigore Alexandrescu, Factori de risc în estul Europei , G.R.M. nr.2/1992.
2 Charles W. Kegley jr., Eugene R. Wittkopf, World Politics, Trend and Transformation, Sixth Edition, St.
Martin’s Press, New York, 1997.
www.geopolitic.ro

93 aceste cifre trebuie acceptate cu rezerve, existând o serie de factori care o pot influența
semnificativ, cum ar fi modificări radicale ale ratelor de natalitate și mortalitate, epidemii
extinse la scară regională sau chiar globală, războaie sau dezastre naturale.
Dezechilibrele sociale și de mediu provocate de sporul populației pot facilita
izbucnirea unor conflicte între state, ca urmare a unor migrații în masă sau valuri de
refugiați. Unele state ar putea folosi migrația ca o armă politică. De felul în care este folosit
acest procedeu este suspectată China, care, fără să aibă o motivație imediată și concretă,
încurajează migrația etnicilor chinezi în Extremul Orient al Rusiei. În sud-estul Europei,
migrația chineză a început să creeze probleme sub aspectul corupției și al crimei organ izate.
Este necesar să arătăm că, în decursul secolului XX, speranța de viață s-a dublat,
ajungând-se, în prezent, la 64 de ani, în timp ce mortalitatea infantilă a scăzut. Creșterea
rapidă a populației este efectul reducerii mortalității și nu al creșterii ratei natalității,
afirmă susținătorii celei de-a doua teorii.
În ciuda creșterii rapide a populației în cursul secolului XX, productivitatea muncii
a crescut într-o proporție nemaiîntâlnită, starea de sănătate s-a ameliorat, problemele
erodării mediului încep să aibă soluții vizibil pozitive, aspecte ce conduc la concluzia că
oamenii zilelor noastre au cu ce se hrăni, produc mai mult, consumă mai mult și ocupă
un spațiu locuibil mai mare.
Suprapopularea zonelor urbane și foametea sunt probleme determinate de
starea de sărăcie, și nu de presiunea suprapopulării. Dacă, în multe dintre statele sărace
ale lumii, întâlnim astfel de condiții, în realitate se pare că, pentru multe dintre acestea,
vina o poartă politicile și politicienii, precum și practicile diferitelor guverne și ale forțelor
politice pe care acestea le reprezintă. Sporul populației și migrația nu reprezintă adevăratele
cauze cu care se confruntă omenirea în prezent, ci, mai degrabă, sunt factori ce
agravează unele probleme, printre care proasta administrare, politici guvernamentale
inadecvate, instabilitate politică și consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii
depășite, energofage și puternic poluante. Toate acestea, luate la un loc, influențează,
evident, și securitatea țărilor dezvoltate, care trebuie să-și adapteze permanent politica
de acceptare a imigranților și refugiaților potrivit intereselor proprii, economice și de
securitate. Din acest punct de vedere, se apreciază că situația din Europa se va agrava,
estimându-se o explozie demografică în țările sud-mediteraneene, de la circa 63
de milioane, în prezent, la 120-142 de milioane până în anul 2025. Pe termen mediu și
lung, există aprecieri potrivit cărora majoritatea statelor Europei de Sud-Est nu se vor
confrunta cu efectele unei creșteri masive a populației autohtone, în cele mai dezvoltate
din regiune înregistrându-se stagnări sau chiar regres.
În ultima vreme se constată un fenomen de îmbătrânire a populației din Europa,
fapt ce a determinat reducerea numărului de locuitori. Acest efect provoacă încurajarea
populațiilor sărace de a imigra într-o Europă îmbătrânită și, pe cale de consecință, apar
frământări politice, xenofobie, conflicte interetnice.
8. CRIMA ORGANIZATĂ
Crima organizată reprezintă activitatea ilegală desfășurată de indivizi și
organizații având ca scop recunoscut obținerea de profit ca urmare a unor afaceri
ilicite. Crima organizată implică tehnici de comercializare (amenințare, extorcare de
fonduri bănești, contrabandă) și produse (droguri, sex, jocuri de noroc, cămătărie,
pornografie) care au fost scoase în afara legii. Sistemul seamănă cu o afacere
adevărată și care se desfășoară conform legii, putând avea chiar o structură
executivă de tip corporativ, un personal alcătuit din asistenți și contabili, dar este
departe de a fi legitim, deoarece întreaga operațiune a fost constituită prin forță,
www.geopolitic.ro

94 intimidare sau amenințare. Crima organizată reprezintă, în consecință, un fenomen
social înăuntrul căruia se petrec activități ilegale de natură să afecteze grav anumite
sectoare ale vieții economice, sociale și politice, desfășurate prin diverse metode și
mijloace, în mod constant, planificat și conspirat, de către asociații de indivizi, cu o ierarhie
internă bine determinată, cu structuri specializate și mecanisme de autoapărare, în
scopul obținerii de profituri ilicite, la cote deosebit de ridicate și, pe cale de consecință,
un factor de risc la adresa mediului de securitate, extrem de amenințător.
Analiștii în domeniu au început să identifice apariția sindicatelor crimei globale,
modelată după societățile multinaționale care funcționează conform legii, în cursul
anilor ´90. Comportamentul agresiv al cartelurilor a prins majoritatea statelor nepregătite
sub aspectul instituțiilor de combatere. Criminalitatea internațională (transfrontalieră) a devenit
industria cu cota cea mai rapidă a secolului al XXI-lea. Crima organizată este una
dintre cele mai grave amenințări transnaționale. În aceste condiții, vechile strategii de
combatere a criminalității sunt, în mod evident, necorespunzătoare sau au devenit caduce.
Corupția, traficul și consumul de droguri, traficul de carne vie, traficul cu armament,
muniții, explozivi, substanțe radioactive și nucleare, traficul cu autoturisme furate, spălarea
banilor etc. au depășit demult frontierele naționale, fenomenul internaționalizându-se.
Crima organizată transnațională și activitățile conexe acesteia sunt considerate
drept o amenințare la adresa sistemelor politice, economice, ambientale și sociale,
deoarece: subminează societatea prin considerarea violenței drept un fapt normal și
prin coruperea structurilor politice; distorsionează mecanismele pieței în detrimentul sistemelor
economice și comerciale; încurajează indivizii să acționeze în afara economiei legale și
să eludeze impozitele; degradează sistemele ambientale, eludând sistemele de siguranță
și regulamentele; destabilizează progresul economic în tranziție sau în curs de dezvoltare;
interferează cu obiective ale politicii externe și cu sistemul internațional; prejudiciază
societatea cu enorme costuri sociale și economice, care provin din traficul ilegal de droguri.
Crima organizată reprezintă un element deosebit de important în logistica terorismului.
9. TERORISMUL INTERNAȚIONAL
Terorismul este o amenințare asimetrică, ce acționează din umbră, uzând de
mijloacele, metodele și procedeele activității de informații în complementaritate cu
acțiunea directă violentă. Evoluția lui, de la o seamă sau o sumă de acte teroriste
disparate la un sumum al fanatismului, cruzimii și violenței, adică la un război terorist,
ascuns și abscons, este de natură să genereze reacția corespunzătoare a omenirii,
adică război antiterorist. Majoritatea teoreticienilor clasifică actele teroriste în funcție de
elementul subiectiv al infracțiunii, distingând, astfel, un terorism de drept comun și
un terorism social. Prin terorism de drept comun s-ar înțelege acele infracțiuni care
cad sub incidența legii penale, agravate însă de metode de execuție prin teroare. De
regulă, acest gen de infracțiuni are ca obiect un interes personal, ca, de exemplu:
obținerea unei sume de bani, încercări de șantaj, taxele de protecție, practicile
gangsteriale (mafia, sub toate aspectele ei) ori ale bandelor de tâlhari. În schimb,
terorismul social ar fi acea formă de infracțiune care urmărește impunerea unei
ideologii sau doctrine sociale, economice ori distrugerea unei orânduiri sociale.
Actele teroriste se pot clasifica, după aria de acțiune, în terorism intern și internațional .
Primul poate fi, la rândul lui, terorism de stat (regim de teroare), terorism de stânga
sau de dreapta (deci motivat ideologic)1, naționalist sau separatist (motivat de idealuri

1 Comunismul și fascismul sunt asemănătoare în ceea ce privește teroarea de stat. Ambele ideologii au
reușit să omoare peste 100 milioane de oameni. Wilhelm von Angelsdorf, op. cit.
www.geopolitic.ro

95 naționale). Scopurile lor sunt total opuse. Terorismul intern vizează, din punctul de vedere
al inițiatorilor, întărirea statului, iar cel internațional distrugerea sau compromiterea
instituțiilor statale. Fenomenul terorist internațional constituie una dintre principalele
amenințări la adresa societății umane și a stării de siguranță națională a statelor
lumii, continuând să reprezinte un pericol social deosebit de grav atât pentru structura
și coeziunea socială, cât și pentru securitatea indivizilor și a statelor.
În ceea ce privește țintele vizate, acestea au aparținut diferitelor domenii de
activitate, ceea ce demonstrează că obiectivele organizațiilor teroriste și scopurile
urmărite de acestea sunt, de asemenea, diverse: foști sau actuali conducători ai unor
state; demnitari ai administrației publice centrale sau locale (miniștri, magistrați,
consilieri, alți funcționari publici etc.); diplomați, inclusiv atașați militari; funcționari
internaționali, membri ai forțelor ONU sau ale NATO; lideri politici și consilieri ai
acestora; cadre militare și polițiști, îndeosebi din rândul celor care ocupau ori au
deținut funcții de conducere; parlamentari, oameni de afaceri, turiști, ziariști și alții.
Din punctul de vedere al tipurilor de acțiuni teroriste întreprinse, putem afirma că
acestea s-au diversificat, ponderea fiind deținută de cele în care s-au utilizat explozivi și armament
de diferite categorii și calibre, elementul de noutate constând în faptul că, pentru comiterea
de asemenea acte, s-a recurs la folosirea avioanelor de transport de persoane, ca vectori
de distrugere a țintelor vizate, efectele obținute fiind devastatoare și spectaculoase.
Proliferarea terorismului a fost favorizată de fabricarea și utilizarea explozivilor
convenționali, a armelor chimice, a virușilor calculatoarelor și a armelor nucleare și
biologice. Traficul cu material nuclear crește în mod accelerat, terorismul operează
asociat cu crima organizată la nivel global. Armele biologice ale viitorului vizează
persoanele cu caracteristici genetice specifice, iar posibila introducere a terorismului pe
Internet va atrage necesitatea înființării „polițiștilor cibernetici”1.
Strategia de Securitate Națională a Românei include terorismul între principalele
amenințări la adresa securității naționale, combaterea factorilor de risc subsumați
acesteia reprezentând o preocupare majoră a Executivului român. Față de evoluția
amenințătoare a fenomenului terorist internațional, Guvernul României a adoptat
Ordonanța de urgență nr. 153/2001 pentru aplicarea Rezoluției nr. 1373/2001 a Consiliului
de Securitate al Organizației Națiunilor Unite privind combaterea terorismului internațional.
Având în vedere caracterul global al amenințării teroriste, care îngrijorează
întreaga comunitate internațională, România consideră că gestionarea eficientă a acestei
problematici nu se poate face decât în context larg, prin conjugarea eforturilor tuturor
statelor interesate și printr-o cooperare loială între instituțiile de profil.
10. CONCLUZII
Putem arăta că toate aceste tendințe și evoluții au, în cea mai mare parte a lor,
un caracter aleatoriu și sunt influențate, la rândul lor, de o serie de factori locali, naționali,
regionali, ceea ce, deocamdată, face imposibilă și nerealistă deținerea unui singur model
probabil către care ar putea evolua umanitatea, respectiv mediul de securitate global.
Astfel, potrivit punctului de vedere al unor analiști occidentali, pot fi definite, în legătură cu
mediul global de securitate, cel puțin patru modele:
a) sistemul semipolar – crearea unei coaliții de state conduse de o Chină puternică,
împreună cu o Rusie aparent slăbită, dar destul de autoritară, care se situează
pe o poziție opusă față de SUA;
b) multipolaritatea – există 5 sau 6 mari puteri, care au intrat într-o concurență acerbă spre

1 Alexandru-Radu Timofte, op. cit. p. 318.
www.geopolitic.ro

96 a-și defini influența pe plan mondial; deocamdată, nu există o putere unică opusă SUA;
c) unipolaritatea cvasistabilă – SUA rămân singura superputere alături de aliații tradiționali,
într-o lume relativ stabilă. America nu este un jandarm mondial, ci un lider mondial;
d) haos – SUA sunt singura superputere stabilă, alături de aliații tradiționali, într-o lume
cuprinsă progresiv de haos.
În fiecare dintre modelele menționate, Europa va avea caracteristici politice,
economice și de securitate diferite.
Unii analiști, teoreticieni și practicieni ai relațiilor internaționale, în legătură cu noile
paradigme ale mediului de securitate, apărute o dată cu destructurarea sistemului
comunist, emit și alte păreri: a) o lume unită . Se susține că lumea se îndreaptă spre
un punct de oprire a evoluției pe baze ideologice a umanității și spre răspândirea
universală a democrației liberale de tip occidental, ca ultimă formă a sistemelor de
guvernare1; b)modelul liberal . Acesta se bazează pe utilizarea a patru instrumente:
dreptul internațional; organizațiile internaționale; integrarea politică și democratizarea;
d) modelul realist . Potrivit acestei teorii, relația dintre state este dominată de anarhie
și, prin urmare, pentru a-și asigura supraviețuirea și securitatea, statele încearcă să-și
maximizeze puterea2. Pentru aceasta se întrebuințează trei instrumente: alianțele,
echilibrul puterii și controlul armamentului; d) două lumi antagonice . După încheierea
războiului rece, teoreticienii americani au divizat lumea în zone de pace și zone de
turbulență, zona de pace incluzând Occidentul și Japonia, cu 15% din populația lumii,
iar zona de turbulență restul de 85 %3; modelul civilizațional. În viitorul previzibil nu
va exista o civilizație universală, dar va exista o lume a civilizațiilor diferite, care vor
trebui să învețe să coexiste. Acestea sunt civilizațiile occidentală, confucianistă
(sinică), japoneză, islamică, hindusă, slavă-ortodoxă (pravoslavnică), latin-americană
și, poate, africană4.
Pe termen lung, securitatea Europei de Sud-Est este strâns dependentă și
similară cu cea a întregului continent. Este în interesul Europei Occidentale (economic
și de securitate) ca punctele fierbinți din spațiul Europei de Sud-Est să fie eliminate,
ceea ce se va realiza atât prin sprijin economic, cât și prin forță (dacă va fi necesar).
Procesul de stabilizare și stabilitate al Europei, în general, și al Europei de
Sud-Est, în special, pe termen mediu și lung, prinde un contur vizibil, resursele alocate și
disponibilitatea actuală a UE continuând să crească, ceea ce va conduce la
încurajarea țărilor rămase în urmă să treacă peste toate rigorile impuse de occidentali
spre a reduce din decalaj și a merge pe o altă conduită.
BIBLIOGRAFIE
Andreea Guidea, Global Perspective on Regional Cooperation, Colecția revistei Gândirea Militară Romanească,
București, 2004.
Impact Strategic /2004.
George Soros , Supremația americană: un balon de săpun, Editura Antet, 2004.
Ministerul de Externe, Analiza a Terorismului în Lume, București, 2002.
Geopolitica – Revistă de Geografie Politica, Editura Top Form.
Coord . Ion Bidu , Meridiane de securitate, Editura A.N.I., București, 2003.

1 Fukujama, Francis, Sfârșitul istoriei, p. 16.
2 Kenneth N. Waltz, The Emerging Structure of International Politics, în International Security, nr. 18, 1993.
3 Singer, Max și Wildawski, Aaron, The Real World Order: Zones of Peace, Zones of Turmoil, Chatham
House, Chatham, New York, 1993.
4 Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale , Editura Antet, București, 1998.
www.geopolitic.ro

97 THE PARADOX OF POWER:
THE UNITED STATES AND EUROPE AFTER THE COLD WAR
Tiberiu TRONCOTĂ
Abstract : As we approach to the end of the first decade of the 21st century, the U.S. appears increasingly but
is not always able to exercise that most essential ingredient of statecraft – the ability to achieve desired
outcomes. On the contrary, as the post-Cold War decade has proceeded, American policymakers have
encountered increasing frustrations if not outright failure, and there is a growing perception among
many that the U.S. is out of step with the rest of the international community.
The U.S. will need to rethink its style of leadership. For the foreseeable future, the U.S. will remain first among
equals in NATO, which, like all successful alliances throughout history, will continue to require the U.S.
to play the role of the “strong power willing and able to pay the costs of leadership.” Allied perceptions of
American unilateralism, self-congratulation, and moral righteousness can have a far more deleterious
affect on the partnership than is often recognized in Washington. While American self-perceptions of
“benign hegemony” may be fully justified by the facts of U.S. behavior and policy, the content of U.S.
rhetoric and style of American presentation needs to be more conscious of the sensitivities of the
foreign audience. In particular, as U.S. proceeds to develop national strategies, they need to recognize
the legitimacy of national interests that are not identical to U.S.
Of all the momentous consequences of the collapse of the Soviet Union, none is
as significant for the geostrategist as the emergence of the United States as the world's
sole superpower. America's unrivaled primacy in the post-Cold War era has sparked
comparisons with classic Rome and ancient China1 and even prompted the French
to coin the new phrase "hyper power."2 By every traditional measure of power, both "hard"
and "soft," the U.S. towers above all other nations. The American military is unsurpassed
in technological sophistication and unique in its capacity to reach into any region of
the globe. The American economy is the world's largest and most productive. English
has become the language of choice in science, diplomacy, and world business,
while American media, popular culture and computer technology have penetrated
virtually every society regardless of geographic boundaries. And the fundamental
precepts of free market democracy are now championed as ideals by new-found
converts on every continent. As we approach to the end of the first decade of the 21st
century, the U.S. appears increasingly like and Henry Luce's famous declaration of
"the American Century" who rings now truer than ever before.
Yet, despite this clear preponderance of power, the U.S. is not always able to
exercise that most essential ingredient of statecraft – the ability to achieve desired
outcomes. On the contrary, as the post-Cold War decade has proceeded, American
policymakers have encountered increasing frustrations if not outright failure, and
there is a growing perception among many that the U.S. is out of step with the rest
of the international community. Consider for example the situation in Iraq.
Despite the military victory of Enduring Freedom, terrorism remains in power
and brazenly defiant. Of the original Gulf War coalition, only few countries continue
to act militarily with the U.S. in punishing Iraqi terrorist and impose a democratic regime.
Elsewhere in the Middle East, the Israeli-Palestinian peace process has registered
little progress despite the personal involvement of both Secretary Powel and Rice
and President Bush. In South Asia, repeated American interventions with both India
and Pakistan failed to stop nuclear testing or to diminish broader political tensions.
On trade matters, U.S. entreaties to enforce collective sanctions against Cuba,

1 Maynes, Charles William, The Perils of (and for) an Imperial America , Foreign Policy, Washington, 1998.
2 Walker, Martin, The New Europeans Strategic Relationship , World Policy Journal, New York, 1999.
www.geopolitic.ro

98 Iran, and Libya have been ignored, as the European Union has scrambled to expand trade
relations and launch cooperative development of strategic resources. And in numerous
international forums, the U.S. has been stymied or almost completely isolated, as overwhelming
majorities of states have brushed aside American objections in reaching agreement
on a global landmine ban, an International Criminal Court, and environmental standards
on global warming. When looked at from this perspective, the image of the United
States as a colossus before whom all others acquiesce appears far less accurate.
IF U.S. IS SO POWERFUL, WHY AREN'T THEY DOING WHAT THEY WANT?
The paradox of power after the Cold War, illustrated most vividly by the specter
of a muscle-bound America, bursting with inherent capability yet unable to achieve
many of its foreign policy objectives, can be explained largely by three factors: the
changed nature of the international system; the changed dynamic of U.S. statecraft,
and the enduring phenomenon of power balancing among states.
In the international arena, the clarity of the Cold War standoff, in which so many
issues were viewed through the prism of the zero-sum clash of competing ideologies,
has now given way to a more diffuse and opaque circumstance. We face an increasingly
globalize environment with a multiplicity of players and factors, and the "right" course
can no longer be so starkly drawn. Perhaps most importantly, it is now often the case
that other states have interests in a given situation that are more passionately held
than our own.
The Painful lesson of Vietnam, commitment to an outcome and willingness to
pay any price is often far more determinative than overwhelming capabilities. With
polling data repeatedly showing a diminished willingness among the American electorate
to expend resources for foreign objectives,1 we should expect this “interest imbalance”
to increase rather than diminish.
These changed international circumstances have also wrought changes in
how the U.S. formulates and executes foreign policy. The old adage about politics ending
at the water's edge, though always overstated, has now given way to a more fractious
and partisan treatment of foreign policy. Congress has seized a larger role for itself
in the direction of U.S. foreign policy and, in the process, has injected a greater degree
of ethnic and constituent driven outcomes.
Consider for example the role of the Polish-American vote in driving the timing of
NATO enlargement, the impact of the Armenian-American community on our decision to
deny aid to Azerbaijan, and the force of the Greek-American constituency in shaping
our reactions to Macedonia's name, flag, and very existence. This trend toward
politicization of foreign policy has also been exacerbated by a continued weakening of
the Presidency, begun in Nixon's Watergate debacle, reinforced recently in the
psychodrama of Clinton's impeachment trial and armored now days by the Emirates
interests of Bush clique.2
The result is a less coherent foreign policy, driven increasingly by domestic
concerns that often conflict with international objectives and obligations, such as Congress’
refusal to allocate funds for foreign assistance, contributions to the International
Monetary Fund, or dues to the United Nations. In addition to these two fundamental
changes, one factor that has remained constant is the age-old practice among states to
seek an equilibrium or balance of power. Though the preferred tools (of the industrialized
powers at least) have evolved from military toward economic and the justifying rhetoric
has become far more polished, there is nonetheless a continual push toward a more level
playing field among states.3 Precisely because of U.S. preponderance as "the biggest kid
on the block", other states will frequently be looking to keep American power in check.

1 Reilly, John, American Public Opinion and U.S. Foreign Policy – 2004 , Chicago Council on Foreign Relations.
2 Johnson, Daniel, Superpower Angst: America's Striking Impotence , Washington Post, p. 1, November 22, 1998.
3 Walt, Stephen, International Relations: One World, Many Theories , Foreign Policy, pp. 29-46, 1998.
www.geopolitic.ro

99 EURO ATLANTIC LINK: LIGHT AT THE END OF THE TUNNEL OR
ONCOMING TRAIN?
In addressing many of the foreign policy challenges of the evolving post-Cold
War dynamic, the U.S. has turned most frequently to its NATO allies. Undeniably our
closest and most cooperative relationship, the link between the U.S. and Europe is
founded not only on the experiences of common cause in the Cold War but also on
the more enduring elements of shared culture and political ideals. The solution too
many of U.S. current difficulties, one might argue, lies in the forging of a united NATO
front and a Western consensus on a course of action. This is the approach pursued
by the Bush Administrations, though often with disappointing results.
Rather than providing a port in the post-Cold War storm, the relationship
between the U.S. and Europe has encountered its own rough waters. Widening tensions
and a sense of general disharmony have been driven in the first instance by the loss of
the Cold War "glue" that held the U.S. and Europe together in the institution of NATO.
The absence of an external threat and the resulting imperative for joint action has
allowed second order debates and some long repressed tensions to come to the surface.
But most importantly, the once fervently held commitment to "no daylight" between
allies has been replaced by a heightened sense that what benefits one side of the
Atlantic may not necessary benefit the other. A former advisor to Chancellor Kohl noted:
"When America calls for solidarity in the name of 'Western interests,' we increasingly
ask whether these are simply U.S. interests cloaked in alliance rhetoric."1
This growing divergence of views has also been driven by the generational
change underway in Europe and the ongoing demographic shift within the United States.
Just as Europe is experiencing a move away from a leadership with direct experience
of – and profuse gratitude for – the American role in post-World War II reconstruction,
the U.S. is admitting growing numbers of immigrants from both Latin America and
Asia with sentimental ties and policy priorities outside the European continent.
Moreover, from the European perspective, the United States has taken a number
of steps that have generated substantial friction and prompted questions about the
fundamentals of the relationship. First and most significant was the determination
of the Clinton Administration that the breakup of the former Yugoslavia was a "European"
problem. Shattering the Cold War paradigm of "indivisible security interests," the relegation
of the Yugoslav crisis to Europe appeared to many as a broader indication of American
preference that Europe take care of itself while the U.S. pursues its global agenda.
Despite the subsequent reversal of American policy and the unprecedented
success of NATO operations in both Bosnia and Kosovo, anxiety about this point continues
to resonant deeply in European capitals. The heightened role of Congress and the
increased partisanship of U.S. policy have also created tensions with allies. Perhaps
most offensive to the Europeans has been the attempt of Congress to legislate
"extraterritorial" controls on their behavior. The Helms-Burton Act on Cuba and the
Iran-Libya Sanctions Act (ILSA) that sought to punish foreign companies for doing
business with those countries became symbols for many Europeans of U.S.
unilateralism. As one European official remarked: "Next it will be the creationists in
the Bible Belt telling the IMF what to do."2 These tensions have been stoked by
many Congressional members' unbridled disdain for non-American concerns. One
Senator, for example, simply walked out of a 1997 meeting with the British Foreign
Secretary when they reached a point of disagreement. Another Senator went even
further when questioned by a European Ambassador about the legality of the ILSA:
"To hell with international law. You've got a choice to make: you're either with us or
against us, and I only hope for your sake that you make the right decision."3

1 Gedmin, Jeffery, The New Europe and Its Implications for the United States , The World, Washington, July 1999.
2 Fleming, Stuart, Why U.S. Influence is Fading , Institutional Investor, p. 138, New York, Nov.1998.
3 Wallace, William, Misunderstanding Europe , Foreign Affairs, pp. 65-79, New York, Nov-Dec 1998.
www.geopolitic.ro

100 But even more difficult for many allies to accept is the deeply ingrained American
belief – held by Democratic and Republican administrations alike – in this country's
exceptionally and moral superiority. The “morality tales” which shape our national
identity – rising from humble beginnings to a righteous battle against tyranny and corruption1
– are often perceived by foreign observers as arrogant and myopic. It is particularly galling
for Europeans, who see themselves as morally and culturally equivalent – if not superior –
to the U.S., to hear invidious comparisons between their "parochialism" and America's
expansive global view.2 European perceptions of preemptory American rhetoric and
behavior – in debates ranging from the "Europeanization" of NATO's military command
structure to the selection of new members and the now famous sneer about allied
leaders "sleeping through the night"3 while crises unfolded – have led some allies to
a sense of "increasing disgust with the quasi-imperial dominance of the U.S."4 and a
perception that Washington is rapidly becoming the "capital of global arrogance."5
FORTRESS EUROPE OR PARTNERS IN LEADERSHIP?
At the same time, it is important not to overstate the degree of friction between
the U.S. and Europe. It is easy for a few disgruntled voices to drown out the many
positive chords of cooperation that continue to characterize the relationship, such as
the collaborative effort to support democratic reform throughout eastern Europe and
the former Soviet Union.
On balance, it is probably most accurate to observe that despite apparent strains,
there are – as yet – few actual tears in the fabric of our partnership. With this determination
in hand, the challenge for the national security strategist is to assess the implications of
these evolving circumstances and to draw conclusions that can guide U.S. foreign policy.
Should we, for example, take to heart Lord Palmerston's dictum about "no eternal
allies,"6 and assume the U.S. and Europe will eventually drift back to the historical norm
of mutual wariness and disdain? Or, alternatively, can the U.S. continue to derive
benefit from the Euro Atlantic partnership despite its status as the only superpower?
And, if this is true, is there a compelling justification for the continued existence – and
expense – of NATO despite the absence of its original purpose and defining rationale?
The answers to these questions lie in an assessment of U.S. interests, the
likely threats to those interests, and the most effective means of countering such
threats. Consider, for example, the only current potential threats to U.S. first order
interests of territorial integrity, political sovereignty and social stability. Rather than
any "conventional" threat, we now face the possibility of terrorist use of weapons of
mass destruction (WMD), cyber warfare, and transnational organized crime – none
of which can be dealt with effectively on a unilateral basis.
Yet another paradox of power in today's world is that U.S. cannot counter the
key threats alone and, precisely because of its power, U.S. is often the most desirable
target of those threats. Consider too the military contingencies that they are most
likely to face as they pursue their second order interests in regional stability and
cooperation. Resurgent nationalism, ethnic strife, and civil war are clearly circumstances
in which multilateral action, whether for peacekeeping, peace enforcement, or other
humanitarian intervention, is virtually always preferable, both in terms of political
viability and material costs. Even the third order interests in the enlargement of
democracy and the fostering of free market economies will be more effectively
achieved through a collaborative partnership with states that possess similar ideals

1 Reich, Robert, Tales of a New America , Random House, New York, 1998.
2 Cuthbertson, Ian, Chasing the Chimera: Securing the Peace , World Policy Journal, pp.72-93, New York,1999.
3 Holbrooke, Richard, To End a War , Random House, New York, 1998.
4 Hirsh, Michael, At War with Ourselves , Harpers, pp.60-69, New York, July 1999.
5 Friedman, Thomas, Was Kosovo World War III ? , New York Times, p. 17, New York, July 2, 1999.
6 Hass, Richard, What to Do with American Primacy , Foreign Affairs, pp. 37-49, New York, Sept-Oct 1999.
www.geopolitic.ro

101 and operate upon the basis of a shared mindset. Finally, the strategist must consider a
more nebulous but nonetheless crucial interest – hedging against an uncertain
future. Though American preeminence is now unrivaled, history offers no precedent
for permanent dominance. On the contrary, as Voltaire admonished: "If Rome and
Carthage fell, is any power then immortal?"1 A capacity for multilateral action and
an ability to sustain strong alliances with healthy partners will provide the best insurance
against the over-extension or "imperial over-stretch" that has hastened the decline
of all great powers in the past.
MANAGING A CHANGED RELATIONSHIP IN A NEW ERA
This analysis leads inexorably to the conclusion that the U.S. should continue to
actively cultivate partnership with Europe, not out of force of habit but because of
the objective advantages that will accrue from this cooperation. We must also
expect, however, that it will be a substantially changed relationship from that which
U.S. came to know during the almost fifty years of the Cold War.
In particular, three evolving factors or processes will prove decisive: a more
independent Europe, a more flexible NATO, and a more nuanced American leadership.
U.S. ability to accommodate and manage each of these factors will ultimately
determine the success of the partnership.
The first key to a successful relationship is acceptance of the European desire to
exercise greater independence and thus to achieve a greater balance in the relationship.
In the economic dimension, they have been most explicit about their goal of creating a
counterweight to U.S. dominance, both with the Euro as a challenger to the dollar
and with the EU as a united trading block to compete with U.S. exports. In the political
sphere, European actions have been less coherent but nonetheless apparent, with
such examples as the establishment of a trilateral summit mechanism between France,
Germany and Russia (leaving out not only the U.S. but also Britain), the appointment of
an EU negotiator for the Middle East Peace Process, and the procedural insistence
on reaching EU consensus before convening with the U.S. on a growing range of political
issues. In the military arena, the long-stalled effort to establish an independent capability
for security and defense was given an invaluable boost just last year when the UK
decided to waive its traditional opposition and became an active participant. Rather
than presenting an obstacle to partnership, a stronger and more capable Europe can
actually enhance cooperation through more substantial material contributions and a
more sustained political commitment. Of course, Europe is a far from its goal of functioning
as a single actor, and there will be many fits and starts, if not outright failures, as the
“European experiment” continues. But the United States should welcome efforts to
achieve continued integration and prepare to accommodate the inevitable accompanying
demands for a greater equality in the U.S.-European partnership. The challenge will be
to maintain cohesion despite the “growing pains” and to ensure that a greater voice for
Europe is accompanied by a greater assumption of responsibility and shared burdens.
Second, the primary institution of Euro Atlantic partnership – the NATO Alliance –
must continue to evolve, adapting to new threats and developing more flexible
response mechanisms. NATO has already taken major steps in this direction, with the
deployments in Bosnia and Kosovo, and most recently, after 9/11 in Afghanistan,
effectively resolving the "out-of-area" debate and at least part of the "new missions"
controversy. Allied leaders also took major steps forward at the 50th anniversary
summit, establishing a NATO WMD Center to share intelligence on WMD capabilities
that threaten NATO and launching an initiative to enhance preparedness for
possible use of chemical or biological weapons against allied territory.
But more needs to be done to ensure that NATO remains relevant to the real world
threats that lie ahead. A major effort should be dedicated to the further development of

1 Kennedy, Paul, The Next American Century? , World Policy Journal, pp. 52-58, New York, Spring, 1999.
www.geopolitic.ro

102 command structure mechanisms, such as the Combined Joint Task Force (CJTF),
to allow NATO-led coalitions of the willing, including both member and partner states,
to deal quickly and effectively with the kinds of regional and ethnic conflict that U.S. is
most likely to face in the future. This will require the European allies to give greater
prominence to and funding for the restructuring of their largely outdated military forces.
From the U.S. perspective, it will mean a continued emphasis on retaining NATO’s
operational effectiveness as a military alliance, and a less sentimental approach to
the question of enlargement. Rather than proceeding to a second round of enlargement
(which most allies oppose in any case), the Alliance should devote greater emphasis to
engagement with Russia, attempting to restore lost trust and rebuild cooperative
mechanisms. NATO will also have to come to grips eventually with the issue of
coalition operations outside of Europe, particularly in light of potential upcoming
succession crises in both Central Asia and the Middle East.
Finally, and perhaps most difficult, the U.S. will need to rethink its style of leadership.
For the foreseeable future, the U.S. will remain first among equals in NATO, which,
like all successful alliances throughout history, will continue to require the U.S. to
play the role of the “strong power willing and able to pay the costs of leadership.”1
With the possible (though not categorical) exception of France and Germany, the
allies recognize and appreciate the beneficial impact of continued American stewardship
of the Alliance. That said, they will chafe at overt demonstrations of dominance and
will press for greater equity in deliberations and decisions. And they will justifiably
refuse to tolerate overt gestures of disdain or disregard.
Allied perceptions of American unilateralism, self-congratulation, and moral
righteousness can have a far more deleterious affect on the partnership than is often
recognized in Washington. While American self-perceptions of “benign hegemony”2 may
be fully justified by the facts of U.S. behavior and policy, the content of U.S. rhetoric
and style of American presentation needs to be more conscious of the sensitivities of
the foreign audience. In particular, as U.S. proceeds to develop national strategies,
they need to recognize the legitimacy of national interests that are not identical to
U.S. In this context, it is instructive to consider Secretary Rice's assertion that the
U.S." stands tall and thus sees further".
BIBLIOGRAPHY
Maynes, Charles William, The Perils of (and for) an Imperial America , Foreign Policy, Washington, 1998.
Walker, Martin , The New Europeans Strategic Relationship , World Policy Journal, New York, 1999.
Reilly, John, American Public Opinion and U.S. Foreign Policy – 2004 , Chicago Council on Foreign Relations.
Johnson, Daniel, Superpower Angst: America's Striking Impotence , Washington Post, p. 1, November 22, 1998.
Walt, Stephen , International Relations: One World, Many Theories , Foreign Policy, pp. 29-46, 1998.
Walt, Stephen , Why Alliances Endure or Collapse , Survival, pp. 156-179, Spring 2001.
Gedmin, Jeffery, The New Europe and Its Implications for the United States , The World, Washington, July 1999.
Fleming, Stuart, Why U.S. Influence is Fading , Institutional Investor, p. 138, New York, Nov.1998.
Wallace, William , Misunderstanding Europe , Foreign Affairs, pp. 65-79, New York, Nov-Dec 1998.
Reich, Robert, Tales of a New America , Random House, New York, 1998.
Cuthbertson, Ian, Chasing the Chimera: Securing the Peace , World Policy Journal, New York,1999.
Holbrooke, Richard, To End a War , Random House, New York, 1998.
Hirsh, Michael, At War with Ourselves , Harpers, pp.60-69, New York, July 1999.
Friedman, Thomas, Was Kosovo World War III ? , New York Times, p. 17, New York, July 2, 1999.
Hass, Richard, What to Do with American Primacy , Foreign Affairs, pp. 37-49, New York, Sept-Oct 1999.
Kennedy, Paul, The Next American Century? , World Policy Journal, pp. 52-58, New York, Spring, 1999.
Huntington, Samuel, The Lonely Superpower , Foreign Affairs, pp.35-49, New York, Mar-Apr 2005.

1 Walt, Stephen, Why Alliances Endure or Collapse , Survival, pp. 156-179, Spring 2001.
2 Huntington, Samuel, The Lonely Superpower , Foreign Affairs, pp.35-49, New York, Mar-Apr 2005.
www.geopolitic.ro

103 CONSIDERATIONS ABOUT THE RESPECT OF JURIDICAL
ENGAGEMENTS CONCERNING THE NUCLEAR WEAPONS
NON-PROLIFERATION REGIME,
ASSUMED BY SIGNATORIES STATES
Mădălina-Virginia ANTONESCU
Rezumat: Articolul de față își propune sa analizeze aspecte legale relative la regimul respectării de către
statele semnatare, a obligațiilor juridice in domeniul ne-proliferării armelor de distrugere in masa, știut
fiind faptul ca una din formele terorismului contemporan folosește acest tip de arme pentru a își
duce la îndeplinire, prin violenta si cu nerespectarea normelor internaționale de drept, scopurile teroriste.
Atât terorismul, cat si armele de distrugere in masa reprezintă doua pericole importante la adresa păcii
si securității internaționale , dar si la adresa egalității juridice intre state, deoarece tinde sa stea la
baza clasificării statelor in state iubitoare de pace / in exprimarea Cartei ONU si in state rebele care
dețin arme de distrugere in masa sau care finanțează operațiuni si rețele teroriste. Ca membre ale comunității
internaționale, bazate pe o ordine de drept inspirata din principiile cu valoare imperativa ale Cartei ONU,
principii cu valoare erga omnes , statele trebuie sa respecte obligațiile juridice asumate, inclusiv in planul
regimului de ne-proliferare a armelor de distrugere in masa, spre a evita folosirea acestora in scopuri teroriste.
1. PROLIFERATION OF NUCLEAR WEAPONS- A WESTPHALIAN OR A
GLOBAL THREAT ?
A new type of analyze concerning the issue of nuclear weapons non-proliferation
regime represents the starting point in identifying and combating global challenges that
states are facing in the beginning of XXI Century ,as a striking preoccupation for the international
community to take appropriate measures1 demanded by post-bipolar framework.
As a conventional threat , specific to the bipolar period2, destined to maintain the
international status-quo based on the balance of terror political principle, the problems of
nuclear weapons is no longer an exclusive matter of great powers negotiations and
possession, or a monopoly of the Atomic historical Club.3

1 As the use of multilateral, unconventional, non-military responses to the more diffuse dangers in the international
society, by increase of use of the cooperation between states and international bureaucratizes or humanitarian NGO-
s. Cf. Daniel N. Nelson- Beyond Defense planning /Connections, The Quarterly Journal, vol. I, no.2, April 2002,
2 Authors that have studied the juridical regime of nuclear weapons in bipolar period ,have warned that proclaiming
nuclear weapons as illegal must not be seen as a distinct and unique purpose but only as a measure of the
general process of nuclear disarmament’s. Ionel Closca – The prohibition of weapons of mass destruction, in
Disarmament and the new international order, coord. Nicolae Ecobescu, Ed. Politica, 1978, Bucharest.
The idea of general disarmament it was treated in many important resolutions of UNGA, as the Resolution 32/75
concerning the economic and social consequence of arms race, the Resolution 32/ 80 entitled "Effective
measures for materialization of Disarmament decade principles and purposes "the Resolution 32/88 entitled"
Special Session of General Assembly consecrated to disarmament "the Resolution 32/ 87 regarding the
General and Complete Disarmament, demanding to nuclear states to not use or threat with use of nuclear
weapons the non-nuclear states, the Resolution 32/ 89 entitled the World Conference for Disarmament, the
Resolution 32/155 entitled the Declaration regarding the depth and consolidation of international détente etc.
3 Bipolar period was been important also, for promoting the democratization of international relations, especially
in the UN framework, not in the sense of opening the access of states to nuclear capacities but imposing to
nuclear states to use in peaceful purposes the nuclear energy for the economic and social development
–cf. 32/50 UNGA Resolution from 8 Dec.1977 or to impose specific obligations for nuclear powers as
USSR, USA, Great Britain to urgency negotiate for adopting an Agreement of prohibition of nuclear
tests, in its Resolution 32 /78 from 12 Dec.1977. Despite its exclusivism, the Atomic Club cannot function
by neglecting international law –see the concept of nuclear weapons non-proliferation , elaborated by
nuclear states as a response to transfrontalier effects of using such weapons, as a bipolar preliminary
stage for present concerns about global disarmament. Cf. Stefan Tarca – International mechanisms of
www.geopolitic.ro

104 Globalization has lead to a new form this classical menace, by doing certain
changes: the appearance of asymmetric wars between states and new global actors
(like terrorist networks) possessing and threatening the world with weapons of mass
destruction, also, the asymmetric menaces between great nuclear powers and other
states claiming this statute.
The non-proliferation regime that international community has built during
the twentieth century is based on a hypothesis that can be applied to the new type
of global risks that XXI Century has brought for the classical world of states: the
increased degree of the WMD proliferation danger; the dissemination of WMD to
many other countries, the rising of global actors like terrorist networks.1 Nuclear
threat is globalizing2, through collective action of two kinds of factors :
– subjective factors : as related on the appearance and development of global
actors competing the traditional tasks of the states in assuring the safety
of international relations; a deep transformation in the state functions, in
order to adapt itself to the new threats; the access of terrorist networks to
nuclear capacities and the increased danger to possess nuclear weapons;
– objective factors : the changes in the structure of international relations , the
disappearance of bipolar order; the growth of states possessing nuclear weapons;
the increased tendency for regulating by three dimensions of control , the problem
of nuclear weapons: conventional level; implementative level; institutional level,
as a solidary response of the states to the WMD global dissemination phenomenon.
As a reaction to this problem, several tendencies of international community related
to its capacity of action have stressed the importance of limitation of the number of
states possessing WMD and of diminishing the danger of nuclear weapons growth in
the international field, by prohibiting the use of nuclear weapons3 as a materialization of
the primary and imperative obligation assumed by states in art. 1-2/ UN, Chater.
It is stated, in this document of reference for the duties of states in the international
law, the general obligation to maintain international peace and security, as other
obligations derived from the content of ius cogens , with sacred and imperative value for
entire international community: the abstention of using the force or the threat with
force in international disputes or against a state4; the respect of national independency,

monitorizing and controlling the non-proliferation of nuclear weapons and other types of WMD, Ed. Lumina
Lex, Bucharest, 2002.
1 Certain authors are noticing the transition from loved wars to unloved wars, with local, ethnic, fundamentalist
characters, menacing the regional and global stability. Cf. John J. Maresca-Preparing to Fight Unloved
Wars/Connections, The Quarterly Journal, vol.I, no.2, April 2002.
2 Together with a global process of enforcement of states military capabilities to face a future that can
suppose access of non-global actors to nuclear weapons and no effective force of international law over
that actors. See the consequences of state-centric idea of military defense, in Barry Buzan, Ole Waever,
jaap de Wilde-Security. A new framework for analysis, Lynne Rienner Publishers, Inc., Colorado, 1998
3 As the Resolution 1653 /XVI from 24 Nov.1961, with declaratory and confirmatory value of a general rule
imposed by Martens Clause, the Reglement of IV Convention of Hague/1907,art.23,lit.a,e. Some
authors are insisting on necessity of prohibition of WMD, having as legal base the art.2, para.2/UN
Charter – the interdiction of using the force and qualifying WMD by two juridical elements as non-
discriminatory effect and the superfluous evil. Cf. Ionel Closca, New dimensions of humanitarian law, in
Towards a New International Order, coord. Nicolae Ecobescu, Ed. Politica, Bucharest, 1976.
4 H. Wehberg-L interdiction de recours a la force, le principe et les problèmes qui se posent, Recueil de Cours,
1951,I,78, pg.45-47. Also, the UNGA Resolutions 2160/ XXI and 2230 /XXII. The abstention of states
from using the nuclear weapons finds its roots in previous documents of essential importance for international
law- the Conventions for peaceful settlement of international disputes /Hague,18 Oct.1907, the League of
Nations Declaration from 24 Sept. 1927 on prohibition of any aggression war, the Convention defining the
www.geopolitic.ro

105 of territorial integrity and of the right of a state to freely decide its destiny and the
political government structure, the peaceful settlement of disputes etc. The general
and imperative, universal and basic characters of these norms are essential in defining
the primary juridical construction of nuclear states non-proliferation regime1. Special
rules of law contained in international documents as treaties, conventions or symbolic
engagements can not simply exist without being derived from imperative and general
duties inscribed in UN Charter, this "common law" of all international norms.
The capacity of action of the international community front of global danger
of nuclear weapons is revealed by three trends:
– normative tendency , based on enhanced and collective endeavor of the
states to adopt and respect the system of treaties and agreements, establishing
the prohibition of possession, acquisition and proliferation of nuclear weapons;
– executory tendency , based on states efforts to find appropriate tools to control
the compliance with binding provisions of bilateral or multilateral treaties
signed and ratified by states;
– institutional tendency , establishing mechanisms to monitor the means of
producing nuclear weapons (as International Atomic Energy Agency) and
to implement systems of WMD export control.
International law provides a coherent conventional structure of treaties and
agreements, that is representing the legal base for the non-proliferation of nuclear
weapons regime, such as
– the international documents with binding force :
– the Treaty regarding non-proliferation of nuclear weapons, opened for signature
to 1 July/ 1968 and entered into force to 9 March 1970; the Treaty regarding the
prohibition of the tests with nuclear weapons in atmosphere, underwater and
in outer space, opened for signature in 8 August 1963, entered into force in 10
Oct.1963; the Treaty for complete prohibition of nuclear tests, opened for
signature to 24 Sept. 1996; the Treaty on the principles governing the activities
of the states in exploiting and using the outer-space, including Moon and
other Celestial Bodies, opened for signature to 11 Feb. 1971 and entered into
force to 18 May 1972.
– international documents with symbolic but non-binding force :
– the Declaration regarding the prohibition of using nuclear and thermonuclear
weapons, adopted by UNGA, to 24 Nov./1961, by Resolution 1653 (XVI); the
Declaration of Sankt Petersburg/ 1868; the Declaration of Bruxelles Conference
from 1874; the Final Document of X special session of UNGA consecrated
to disarmament, adopted to 30 June 1974; the Declaration proclaiming the
period 1981-1990 as the second decade of disarmament, adopted by UNGA
35/46 Resolution of 3 Dec. 1980; the Declaration regarding prevention of
the nuclear disasters, adopted by UNGA 36/ 100 Resolution of 9 Dec. 1981;
the Declaration proclaiming the X decade as the third decade of disarmament,
adopted by UNGA 45/ 62A Resolution of 4Dec.1990.
– international jurisprudence (advisory notices of CIJ): Legality of nuclear

aggression /London, 3 July 1933 as international documents which are keeping all juridical compulsory
force for today global realities.
1 He provisions of UN Charter must be seen as a general framework for other international documents
reasserting principles of international law – Bogota Pact of 30 April 1948,the Charter of Unity African
Organization from Addis-Abeba/ 26 Mai 1963, the Declaration of Bandung regarding the peace and
international cooperation /24 April 1955 etc.
www.geopolitic.ro

106 weapons use by states in armed disputes; Legality of the threat with the use of
nuclear weapons.1
Starting from this point, the types of the states obligations in the international
field regarding the problems of nuclear weapons non-proliferation are classified by
the document that contains certain provisions in that sense:
– general and universal obligations , with symbolic, sacred, imperative value
for the entire society of states: art 1,align.1/ UN Charter; art.2, align. 2 and
3/ UN Charter,2 recognized by all states and having full extent of rationae
materiae competence;
– general and regional obligations , stipulated in non-binding documents;
recognized by states from a specific region and having equally, a general
rationae materiae competence; examples: the Final Act of Helsinki Conference
for Security and Cooperation in Europe/19753, containing juridical engagements of
the participant states to respect sovereign equality; abstention from use of
force or from menace with force in the international relations; inviolability of
borders; respect of territorial integrity of the state; peaceful settlement of
disputes etc.; the Document regarding measures of trust-building and
certain aspects of security and disarmament and Specific questions concerning
disarmament ,contained also in the Final Act; The Charter of Paris from a
New Europe/1990; the European Security Charter/ 1999, as juridical international
with indirect incidence on the issues of nuclear weapons;
– specific obligations , concerning directly the non-proliferation of nuclear
weapons as: the Treaty for prohibition of nuclear weapons in Latin America
and Caribbean (Tlatlelolco, signed in 14 Feb. 1967, entered into force in 25
April 1969); the Treaty regarding denuclearization of the South Pacific
(Raratonga, signed in 6 aug. 1985, entered into force in 11 Dec. 1986); the
Treaty regarding denuclearization of Africa (Pelindaba, opened to signature
in Feb.1996; not coming yet into force); the Treaty concerning the nuclear
weapons free zone of South-East Asia (Bangkok, signed in 15 dec. 1995; not
coming yet into force); the Convention regarding the physical protection of
nuclear materials (Viena, 3 March 1980, coming into force in 8 Feb. 1987);
the Convention concerning nuclear security (Vienna, 17 June 1994, opened
for signature to 20 Sept. 1994; entering into force to 14 Oct 1996).
The third dimension that states have enhanced in the XX Century and that
still provides an international, operational and normative framework in that matter,
is represented by the institutionalized mechanisms implemented by specific

1 In that two Advisory Notices of 8 July 1996, the International Court of Justice has reasserted the
competence of humanitarian law in the matter of the use of nuclear weapons. The compulsory, firm
dispositions of ICJ in these Notices are referring to an universal obligation of the states to pursue
negotiations having as finality the global nuclear disarmament. Cf .Stefan Tarca- op. cit..
2 Completed with other declaratory provisions as the UN Declaration on the Principles of international
law regarding the friendly relations and the cooperation between states /1970, the Charter of Economic
Rights and Duties of the States/1974 , chapter I.
3 The juridical content of the obligation of states participating to the Conference is formed by several
derived international obligations, including the duty to adopt national measures able to attain the purposes
of general disarmament under strict and efficient international control. Cf. Dumitru Mazilu – The abstention
from using force and from treating with force, as the main pillar of new international relations /Towards a
New International Order, coord. Nicolae Ecobescu ,Ed. Politica ,Bucharest, 1976.
www.geopolitic.ro

107 provisions of international treaties1:
– global organisms with general competences in the sector of the control of
nuclear weapons non-proliferation: United Nations organs; Geneva Conference
for disarmament; special Commission of UN on Iraq (UNSCOM);
– international treaties with general provisions : the treaty regarding
seabed or the Treaty regarding outer space;
– regional regimes with general competences offered by: European Union;
the Rio Group; the Organization for Security and Cooperation in Europe;
the Treaty concerning denuclearization of Antarctica;
– specific organisms with competence in nuclear field, to a global l evel:
Zannger Committee and the Group of Nuclear Suppliers;
– international documents with compulsory value ,global incidence and
direct stipulations2 concerning nuclear sectors ,as the Treaty of nuclear
non-proliferation, the Treaty of nuclear tests limitations, the Treaty of complete
prohibition of nuclear tests ,the Convention regarding nuclear safety;
– regional organisms with direct attributions in the nuclear field as
EURATOM, the Agency for Nuclear Energy;
– regional treaties having as objects of regulation the nuclear non – proliferation
as the Treaty of Tlatelolco, the Treaty of Bangkok, the Treaty of Rarotonga
,the treaty of Pelindaba;
– bilateral treaties with express stipulations regarding nuclear non-proliferation
as the Agreement of non – aggression between India and Pakistan3.
2. DOCTRINAL CONTROVERSIES BETWEEN REALISM AND NORMATIVISM
APPROACHES OF WMD JURIDICAL REGIME.
The impact of globalization on classical international world and the growth of
the danger of nuclear weapons dissemination, once the balance of terror has disappeared,
have produced important consequences for the international law4, especially in
helping to enforce the efforts of doctrine to codify a new principle of international
law as the complete and general disarmament. This efforts want to represent a
materialization of UNGA Resolution of 20 Nov.1959. The new principle would stay
in the core of a new international order , adapted to global challenges .5

1 This dimension is also, illustrated by the creation of a Preparatory Committee for Non-Proliferation Treaty
2005 Review Conference, with specific and temporary, limited role – to assess the implementation of treaty and
facilitate the discussions between States prior to the start of the Conference .UN Press Release DC/
2826,3.04. 2003, http: //disarmament .un.org: 8080 /stateme.htm.Also,the Treaty is establishing a safeguards
system coordinated by IAEA,to verify the compliance with NPT through inspections conducted by IAEA.
2 In the process of implementation of NPT, at the 2000 Review Conference, it was adopted 13 historical
practical steps towards nuclear disarmament, including actions in areas of nuclear testing, the juridical
regime of weapon storks, the proceedings of control and the incidence of nuclear weapons on national
security.iaea.or.at/worldatom.press/focus/npt.
3 The problem is rediscussed in 2000 Review Conference on the Nuclear Non-Proliferation Treaty/April
24-May 19,2000 /What went wrong ? /Rebecca Johnson
http://disarmament.un.org:8080/wmd/npt/nptrevhome.html., http//:usinfo.state.gov/topical/pol/arms/stories.
4 The position of UN General Secretary about nuclear disarmament and non-proliferation, in the Message
addressed to the Peace Memorial Ceremony, on 6 August, Hiroshima, Japan, is supporting the idea of
a prioritary character for international community to solve this issue. International community must adopt
a more engaged position on this matter and must prove seriousness of its commitment. UN press
release SG /SM /8804 ,DC /2879,31 / 07/ 2003.
5 After 11 Sept., it is stated the illegitimate character of use of nuclear weapons by terrorists, as a new kind of
global menace for the world of sovereign states, irrespective of their NPT statute as nuclear or non-nuclear
www.geopolitic.ro

108 This order will involve some essential elements as:
– an efficient process of non-proliferation of WMD; an appropriate mechanisms at
regional, national, international level to combat the accession of non-state actors to
WMD; the necessity to make progressive approaches in the problem of state
non-proliferation, by enhancing the international obligations of states to participate
to disarmament actions; the need for a Global Agenda with precise stages of
general and complete destructions of WMD provisions, with juridical value not
only for the state but also for non-states actors; the actualization of specific
international documents on proliferation, due to appearance of a new technologies
and to increased danger of WMD dissemination1; an enhanced presence of
UN organisms under the aegis of its Charter, with special attributions in
that field; the transformation of UN into a genuine forum of non-proliferation
negociations and proposals with global competence; the beginning of a
general codification process, in order to create an unique, global mechanism
with specific competences, with a network of coordinated regional organisms for
monitoring and implementing the framework-treaty provisions; the beginning of
the unification of control proceedings and sanctionatory mechanisms
offered by various legal acts, in order to adapt different historical treaties to
the new realities and to technological development; the genuine will of
states to cooperate closely in that matter seen as a true global issue2.
The non-proliferation regime depends, in a great measure, of political options
and national divergent interests. It is, in fact, a preeminence of realistic tendency
over normativist conception imposing the permanent compliance with international
law. The relations of force between nuclear and non-nuclear states, between
great powers and small states are maintaining3, for the moment, the priority of
realist trend4 ,supporting the firm and strict respect of existing international
treaties in that matter. The historical incapacity proved by the states in their efforts to
make a general approach of WMD non-proliferation, to create a juridical unitary
international regime in that matter was obstructed by divergent interests between
non-nuclear states preferring the definitive and general elimination of nuclear weapons
and the nuclear states insisting on a regime of limitation and control of these weapons.5

power. The present dilemma is to focus on counter-proliferation or on prevention. Cf. Carah Ong-Taking
stocks of the non-proliferation regime /about the NPT states 2000 Conference.
1 At the meeting with the Advisory Board on Disarmament Matters /New York,6 Febr.2003,UN General
Secretary noticed the gradual erosion of the establishment of international norms on WMD and the
necessity to preserve and consolidate existing multilateral laws through adherence to treaties and
fulfillment of legal obligations – UN must struggle to support the prevalence of law inclusively in WMD
field. UN Press Release SG/SM/8598, DC/2853,6/02/2003.
2 Due to their non-discriminatory, absolute, non-limited in space and time effects of nuclear weapons, they
represent global threats not only through incidence of global phenomena but by their very nature. Cf.
Adrian Nastase, Dumitra Popescu, Florian Coman – Public International Law, Ed. Sansa, Bucharest, 1994.
3 SIPRI-Postures for Non-Proliferation. Arms limitation and Security Policies to Minimize Nuclear
Proliferation, Taylor and Francis Ltd., London, 1979, pg. 15-24 .
4 Understood as preeminence of state national interest that, in a historical moment is materializing through
conclusion of certain international treaty, as a permanent interdependence between national and
international obligations. Some authors are noticing the striking critical attitude against realistic theory,
as a consequent reification of status-quo, of statocentrism, implicitly. See the approach proposed on
realistic nature and its implications for the state, in R.B.J. Walker-Inside/Outside International Relations
as Political Theory, Cambridge University Press , 1993.
5 Some authors are noticing certain hypocrisy of nuclear states that do not take measures to reduce
www.geopolitic.ro

109 The impact of the non-proliferation treaties on the states national policies1
remains a major one: the compulsory documents that imposes to signatories states
the obligation to allocate the national researches funds in the nuclear sector must respect
the international law principles and must give a peaceful destination or must maintain
the peaceful application of nuclear technologies that are detained by that states2.
This specific type of treaties, without sanctionatory mechanisms to prevent the breaking of
their provisions are considered by the states as sufficient guarantees for nuclear international
safety, being appreciated especially the international treaties and conventions with
universal implementation that order all the states into a common juridical framework
of cooperation and general application of non-proliferation provisions. To these trends are
contributing, in great measure, the global factors as the technological and economical
interdependences between states, that impose to international community to treat
the non-proliferation of nuclear weapons matter as a global issue.
In the Millennium Declaration/UNGA Resolution 55/2, align. 6, chapter I is stipulated,
as an essential value for the international relations of XXI Century, the solidary
responsibility of all states , inclusively in matters of international menaces to peace
and security. In that respect, the United Nations, as the most representative organization
with universal vocation is called to play a central role , inclusively as coordinator of
multilateral actions and as forum of multilateral negotiations for the states in the
matter of nuclear weapons non-proliferation. Dedicated to problems like peace, security
and disarmament, Chapter II is trying to express a formal unitary vision of international
community, in assuming a general and equivocal attribution of elimination of WMD
danger. This juridical commitment is revealed in align.9, Chapter II, by enouncement of
specific obligations that states are assuming: to enhance the CIJ importance for the
international body of law, to reinforce the degree of respect of international and national
law, to increase the UN efficiency in maintaining the international peace and security,
to stimulate cooperation between UN and regional organizations in the Chapter VII/
UN Charter implementation process, to assure the implementation of treaties in the
sector of weapon control and non-proliferation, strengthening, implicitly, the importance
of the second, executory dimension of the non-proliferation international regime.
The enunciation of the diligence obligation taken as a manifestation of solidary
responsibility principle is completed with the engagement to eliminate WMD, especially
the nuclear weapons by organizing international conferences on that subject.
Despite the fact that the Millennium Declaration qualifies the non-proliferation
problem as a "key –objective with special meanings"/ Chapter I, para.7 and never
uses expressis verbis the term of "global issue", we are considering that, by the number
of actors involved, by the dimension of the threat for the international community
as a whole, by implication of technological interdependences between states and
non-states actors, by historical, constant preoccupation of states to regulate and
control the WMD effects in their political and military relations, by global implications
over population, environment and on development of international law, as well as
for the future of mankind, the non-proliferation problem is ceasing to represent an

reliance on nuclear weapons ,that continue to rely on nuclear deterrence, modernize nuclear arsenals
and develop new nuclear weapons.Cf.Carah Ong – idem.
1 States must remain guardant of respect of international law on WMD non-proliferation as well as for
the assuring the non-access of terrorist networks to nuclear weapons. Cf. SIPRI-Nuclear Radiations in
Warfare, Taylor and Francis Ltd., London, 1981.
2 http://disarmament.un.org:8080/wmd/npt.
www.geopolitic.ro

110 exclusive national matter of nuclear states, becoming a problem of global concern,
needing to be solved by multilateral approaches and in a universal forum like UN.
3. WMD – A HISTORICAL CHALLENGE TO THE ABSOLUTE DOCTRINE
OF SOVEREIGNTY?
The respect of juridical engagements taken by states in the matter of WMD
non-proliferation is based on the principle of sovereign consent and also, on the general
obligation of states to respect international law principles.
Numerous UNGA resolutions and declarations have represented legal approaches
of nuclear weapons prohibition. To this stage of noticing the global dimensions of
phenomenon is added the double reaction of international community – the
prevention and the efficient measures to be taken in nuclear disarmament problem.
We are intending to avoid the fall into a political approach of this problem,
that the analyses of certain states conduct to the signature or the ratification process of
specific international treaties is seems to involve with necessity .Our study intends
to be a strictly juridical approach that we are trying to pursue, despite the complexity of
the problem and despite the mixture of political and juridical elements involved by
very nature of the problem.
The juridical approach is based on the connection between sovereign
power of the state to assure security for its citizens and the imperative obligation of
states to respect ius cogens. To consider the problem of the nuclear disarmament
as a problem of ius cogens, is a consequence of the extensive interpretation of the
juridical content of expressly recognized principles of ius cogens as maintaining the
international peace and security through multilateral actions for preventing and
eliminating menaces against peace-art.1,align.1/UN Charter.
To provide security both on international and national level, the state must
accept a self-limitation of its sovereignty , despite the character of ius cogens that
the principle of respect of state sovereignty has in the international contemporary
law. It is not a question of arbitrary hierarchy between sacred, universal recognized
principles of ius cogens but an expression of effective interdependence1 between
these principles: states cannot maintain peace and security on international level
(inclusively by prohibiting WMD proliferation) without renouncing to possess for their
national security, nuclear weapons. Otherwise speaking, nuclear security must not
be interpreted as a sovereign, unlimited right of a certain state to assure protection
for its citizens and conservation of its being through benefit of possessing nuclear
weapons but as a specific obligation for nuclear states to accept simultaneously, to
limit this “right”. But can international law recognize a genuine “right” to the state to posses
nuclear weapons, in order that, in a second step, reduce or regulate this “right”?2
International law recognizes the primordial right of the state to have sovereignty as
a direct consequence of full juridical capacity of state on international field. The content
of this right is interpreted by all states according to their national interests3, including right

1 Dumitru Mazilu – The abstention from using the force and from threatening with force-the main pillar of
new international relations, op. cit.
2 It is a vital question of compatibility between so-called sovereign right of a state to possess nuclear
weapons and the imperative norms of ius cogens recognized by Vienna Convention on the law of
treaties /1969,art.53. See Raluca Miga Besteliu-International Law,Ed.All,1998.
3 Is remains an open question the possibility of incidence of art.51/UN Charter, consecrating the right of
self-defense of a state inclusively by nuclear weapons. Advisory Notices of ICJ and the international
treaties on WMD non-prohibition are prohibiting the use of nuclear weapons and are imposing to the
www.geopolitic.ro

111 to have technological capabilities; it is not a determined, restrictive content of state “sovereign
rights”. Sovereignty is a question of domestic interpretation, as a fact derived from
its very essence: non-inference, independency, full and exclusive competence on national
territory. The “competence of having access to nuclear weapons” is an element of national
sovereignty of a state and cannot be contested on international field, due to its discretionary
nature and to the non-sanctionatory, non-administrative character of international law.
What the international law can question about are the limits of the exercise of
sovereign right of a state to have nuclear weapons. Imposing specific obligations
through imperative rules, as the duty of nuclear states to use nuclear capacities in
peaceful technologies and for non-military purposes; the obligation to permanent
compliance with international binding treaties and especially with ius cogens ; the
obligation to cooperate with other states in implementing the non-proliferation regime, it
means not to limit the sovereign right of a state to security . The true reason for
what international law contains prohibitive provisions about nuclear weapons is the
collective concern of the states themselves, regarding WMD as a global menace
for international community.1 This is a situation in which nuclear capacities are transformed in
“nuclear weapons”. The military character attached to nuclear technologies is the
genuine cause for the state limitation capacity to act in that matter.
Sovereignty2 cannot be used as an excuse for breaking principles of ius
cogens as the abstention to threaten or to put in danger the international peace and
security: the obligation of states to solve by peaceful means international disputes
(an active obligations); the obligation to refrain from use of nuclear weapons in solving
international disputes (a passive obligation) and the duty to take appropriate measures to
eliminate the violations of law made by nuclear weapons use and also, to international
peace and security (active obligation).
Partial prohibition stipulated in different special international acts are referring
to nuclear tests; to the existence of nuclear weapons in certain zones; to the nuclear
weapons proliferation.
Focused on the idea of nuclear weapons prohibition, international law doesn’t
succeed to impose, to a universal level, the imperative, sacred force specific to ius
cogens . General prohibitions of nuclear weapons haven’t reached to the dimension
of an international principle of law consecrated expressis verbis in an universal document
like UN Charter, despite the global implications that nuclear threat has for international
community and for the future of mankind.
4. NUCLEAR WEAPONS ISSUE AND THE DILEMMA: A MILITARY OR A
HUMANITARIAN CONCEPTION ABOUT STATE SOVEREIGNTY ?
States are continuing to see the problem of nuclear weapons by the perspective of
an absolutist, misunderstood concept of sovereignty, neglecting the common interests of
international community and of mankind more preoccupied to assure the peace

states to settle by peaceful means the international disputes. But, in the context of globalization of the
WMD threats, can this obligation maintain its substantive, imperative force? See Michael N. Schmitt-
Counter – terrorism and the Use of Force in international Law, the Marshall Center Papers, no.5.
1 Richard L. Kugler – National Security in a Globalizing World of Chaos. The United States and European
Responses, in the Marshall Center Papers ,no.4, 2002.
2 Some authors are emphasizing that the state sovereignty is not derived exclusively from domestic process
but also, from external enlarged interaction of other states or of international system. It is a relation of
interconnection between domestic and international political fields, not two separated realities.Cf. Anthony
Giddens – The Nation-State and Violence, quoted in Martin Griffiths-International Relations, Ed. Ziua, Bucharest, 2003.
www.geopolitic.ro

112 without the balance of nuclear terror. It is a struggle between military acceptance
of sovereignty1 (based on preeminence of state sovereignty over all other principles of
law, as a necessity to defend the national interest and the state being by all means)
and humanitarian acceptance of sovereignty (justified by “transborder” reasons,
as international protection of individual, of natural environment, of next generation
heritage, of Earth preservation; a limited, responsible, humanized sovereignty, that
intends to see it as non-preeminent among all other principles of ius cogens ; a
reinforced concept of interdependence between ius cogens ).
If the military acceptance of sovereignty is considering the possession of
nuclear weapons by certain states (as a cause for declaring these states as “military
powers”) as a natural consequence of states sovereignty, to which international law
has no power or right to adopt prohibitory imperative rules, the other conception
(humanitarian sovereignty) is enforcing to give effective juridical capacities to the
existing international rules, in order to proclaim the illegal character of nuclear weapons
and to obtain their complete and general extinction.
In the present international law it is banned the use of nuclear weapons
(without consideration on illicit character of possession of nuclear weapons). It is a
formal compromise between two conceptions, the existence of nuclear weapons
as a credible guarantee of the force of a state to defend its sovereignty ( defensory
acceptation on the finality of WMD possession) and the effective use/ or the threat
with the use of nuclear weapons – ( offensive acceptation ) as express limitation of exercise
of state sovereignty, inclusively in the nuclear field. This limitation is based on several
jurisprudential conclusions, focused on juridical regulations of a virtual situations
regarding the possibility of using nuclear weapons, by a state, into an armed conflict2.
So, it is not questioned the legality of possessing nuclear weapons (as an evidence
of classical conception on sovereignty rights) but only the exercise of this right.
Can international law adopt a broader vision on the content of “threat or use of
nuclear weapons” by the states, a vision that would integrate in the term of “using nuclear
weapons” activities as development, production, trafficking, stockings of nuclear weapons?
Could these activities have as material object the nuclear weapons, by considering it as
illicit, as a danger for international peace and security, as a breaking of ius cogens ?
The absence in the international law of a complete and universal prohibition,
the ambiguous character of two Advisory Notices of ICJ, the confusion between
“possession” and “use” of nuclear weapons, that no international document hasn’t
try yet to define precisely and to establish its juridical content; the reticence of “Atomic
Club” to accept the possibility of future prohibitive regulations having as finality the
complete eradication of nuclear weapons; the persistence of a wrong conception
about sovereignty preservation, inclusively by protection with nuclear weapons; the
incomplete, contradictory regime on special prohibition of use/ threat with use of
nuclear weapons are several causes to consider this stage as a pre-normative stage
in international order . The pre-normative stage is not referring to existing international
treaties on nuclear weapons but to the absence of a general and compulsory, united
and clear, sanctionatory regime on this matter (the inexistence of an international
law of disarmament, that is not to be assimilated to humanitarian international law).

1 Morton H. Halperin – A Ban on the Proliferation of Nuclear Weapons, in First Steps to Disarmament A New
Approach to the Problems of Arms Reduction, ed. Evan Luard, London, Thames and Hudson, 1965, pg.144-145.
2 That possibility is expressis verbis prohibited by international regulations as Hague Conventions or by
the UN Charter ,as directly breaking the imperative principles of international law.
www.geopolitic.ro

113 UNGA Declarations and Resolutions on the problem of disarmament have
suggested to the states some measures to be taken in order to prevent nuclear
war and to start operations of disarmament:
1. Non-compulsory recommendations regarding the obligation of signatory or
participant states to respect ius cogens : creation of free nuclear weapons zones;
beginning of international dialogue in the matter of nuclear weapons prohibition to be
placed on bed seas, oceans and underground thereof; non-proliferation of nuclear
weapons in non-nuclear states; security guarantees given to non-nuclear states by
nuclear states; casement of nuclear tests; reduction or interdiction, on mutual and
accepted base, of all types of nuclear weapons; casement of production of all types
of nuclear weapons, launchement means, fissile materials destined to it; the casement
of qualitative and quantitative improvements of new systems of nuclear weapons.
The UNGA 36/100 Resolution from 9 Dec. 1981 prefers to extend the juridical
content of nuclear weapons prohibition to activities of using nuclear weapons, as
well as to production and stoking of it. This Resolution proclaims the preeminence
of humanitarian conception of sovereignty , comparative with military doctrine
based on preeminence of nuclear weapons use.
2. International jurisprudence – the position of CIJ regarding the illicit character of
nuclear weapons use: the incidence of humanitarian international law in the
problem of nuclear weapons use; the recognition of an international obligation of
states to continue the negotiations reaching to global nuclear disarmament; the
strict character of international law in regulating nuclear disarmament; the limitation
of the state right to freely choose the weapons to be used in combats. The position
of CIJ is reserved i n the situation of extreme circumstance of legitimate defense,
that would put in question “the existence of a state”, as a prove of non-definitive
solving the dilemma regarding the illicit character of the nuclear weapons use. It
is also a consequence of the preeminence of the military acceptation on
sovereignty (the basic right of a state to protect itself from disappearance, inclusively
using prohibited weapons, invoking exceptional circumstances) over the common
interest of international community to definitively and universally prohibit WMD (as a
consequence of all states obligation to protect international peace and security).
3. BINDING PROVISIONS THROUGH SPECIAL INTERNATIONAL TREATIES :
3.1. NPT (Non-Proliferation Treaty) signed in July 1968 by the three nuclear
states (USSR, Great Britain, USA) and entries into force in 9 March 1977;
having, at present 188 signatory states and imposing main obligations
for the two categories of states:
– for non-nuclear states : to refuse the transfer of nuclear weapons or the
control over such weapons or the control over such weapons.
– for nuclear states to not transfer nuclear weapons or the control over such
weapons, to not help, encourage or incite a non-nuclear state to produce or to
obtain in any other way nuclear weapons or the control over such weapons.
The Treaty imposes specific obligations for non-nuclear states to assume
the respect of its dispositions such as concluding on individual or collective
level, several agreements with AIEA and accepting the mechanisms of
control of this organization. With the occasion of New York Conference on
examining and enlarging the Treaty / 17 April – 12 May 1995, it was agreed
that the Treaty will be maintained on unlimited period. The Treaty historically
defines a “ nuclear state “ as a state which has produced and used a nuclear
www.geopolitic.ro

114 weapon / any other nuclear mechanism before 1 Jan. 1967, limiting the
members of the Atomic Club to the existing nuclear states of that period,
including France1. To analyze the way of implementing and respecting the
Treaty, six Conferences took place (in 1975; 1980; 1985; 1990; 1995; 1996).
3.2. The Partial Test Bean Treaty (PTBT) signed by three nuclear states (GB,
USSR,USA) on 15 – 25 June 1963 and opened to signature to other states
on 8 Aug. 1963; it was entried into force in 10 Oct. 1963; at present, 131 states
have signed the Treaty on prohibition of nuclear tests in atmosphere, outer
space and seas bed. The importance of this international document consists
in beginning the process of non-dissemination of nuclear weapons by
bipolar powers; in imposing the same compulsory regime for all the
signatories states. General obligations for all signatories states are
stimulating the prohibition, prevention, abstention from doing nuclear tests
and from other nuclear explosions in atmosphere, outer space, seas bed,
inclusively in territorial waters, in free seas and in other environment if
they are supposing radioactive effects ; the abstention from initiating,
encouraging, participating under any form, to an experimental nuclear
test or other nuclear explosions. The Treaty doesn’t contain specific
disposition concerning the control systems of its implementation.
3.3. CTBT (Comprehensive Test Ban Treaty) adopted by UNGA Resolution
A / 50 / 1027, opened for signature in 24 Sept. 1996; signed by 154 states and
ratified by 24 states, inclusively by Great Britain and France. In Oct. 1999,
the Congress of United States has rejected the Clinton project of law for
ratification of this international document, due to the minority of democrats in
Senate2. To entry into force, it is necessary a ratification of 44 states; the
absence of USA ratification is a justification for other nuclear states as
China, Russia, to maintain a position of expectation in the problem. General
obligations imposes by the Treaty to signatories states are negative
ones: abstention from nuclear tests; prohibition or obstruction of doing all
nuclear tests in all places under the jurisdiction or control of member states;
abstention from provoking or encouraging the tests or participating, of any
manner, to any nuclear tests. The system of verification stipulated by that Treaty
is supposing conciliations and planifications; inquiries; trust – building measures.
In the process of developing the multilateral framework of non-proliferation juridical
regime, the most important place is represented by UN organization that has struggled
to enforce the cooperation between nuclear superpowers as USA and USSR or
between exclusivist “Atomic Club” and the states non-possessing nuclear weapons.
The permanent guiding principle whose respect the United Nations, as universal
forum of state cooperation on international level has to guarantee, remains the peaceful
settlement of disputes. Despite the absence of an universal and legal consecrated
principles of general and definitive disarmament, the obligation of states to refrain
from using nuclear weapons in armed conflicts is inscribed in special treaties with
compulsory force. The tendency in international law is still a moderate one, oscillating
between militarist and humanitarian conception about sovereignty.

1 Stefan Tarca – op. cit.
2 Idem,.
www.geopolitic.ro

115 JURNALISMUL DE RĂZBOI
ȘI DREPTUL CONFLICTELOR ARMATE
Ion DRAGOMAN
Abstract: War Journalism and the law of armed conflicts. Freedom of speech and information is nowadays
universally admitted as a part of the fundamental human rights and part of consolidating peace, of
international understanding in a more and more globalize world. The legal support of these freedoms is
mentioned in the International Charter of Human Rights and in the Constitutions of the democratic
states. The material support is offered by the global proliferation of information by mass media. The
world has become a global village where press plays an essential role on informing the public opinion.
Meantime, it has special obligations and responsibilities on defending the national and collective security.
Sometimes, inside societies there may occur tensioned and conflictual situations as an effect of terrorism,
discriminations targeted to minorities, xenophobia or war; under these circumstances, the mass media
has a moral obligation to defend the democratic values and to oppose violence and hatred incitements
and confrontations. Neither owners nor editors should consider information as a personal good; they
should make a distinction between news and opinions, avoiding any confusion that should make believe
it is a news or that they should replace the specific functions of the public authorities or the ones of the
educational and cultural institutions. In journalism the purpose does not excuse means, but information
has to be obtained by legal and ethic means, legally sanctioning the abuses.
War journalism appeared in the 19th century, when newspapers started to send permanent reporters
on battlefield in order to inform the public opinion. The Hague Convention (1899, 1907) achieved their
legal protection. It is stipulated the belligerents should offer the prisoner of war status to the war correspondents if
they are captured. The changes intervened in the belligerents’ characteristics after the Second World
War determined the adaptation of the 1st Additional Protocol (1977) to the Geneva Conventions (1949). It
states that journalists being in a dangerous area during an armed conflict should be granted protection as
civilians as long as their governments accredited them. However, in the military operation areas, the
commanders have the right to restrict the getting of information by the press, without annulling their right
to inform the public opinion. In the global war on terrorism, press should present the reality, the fact the
terrorist organizations break both the peace legislation and the law of armed conflicts. The dangers
journalists confront increase if they do not know the laws and do not respect the armed forces
instructions. It is useful and necessary for the journalist profession to include knowledge on the law of
war and professional deontology in the armed conflict areas.
LIBERTATEA DE INFORMARE, OPINIA PUBLICĂ ȘI ZIARISTICA ÎN
SOCIETĂȚILE DEMOCRATICE
Libertatea de opinie, de exprimare și de informare este astăzi recunoscută
universal ca făcând parte integrată din drepturile fundamentale ale omului, reprezentând
un factor esențial al existenței umane individuale și al întăririi păcii și înțelegerii
internaționale într-o lume din ce în ce mai globalizată. Suportul juridic al acestor libertăți
se regăsește în Carta Internațională a Drepturilor Fundamentale ale Omului și în
constituțiile tuturor statelor democratice iar suportul material este asigurat de proliferarea
la scară globală a posibilităților tehnice de prezentare a informațiilor prin intermediul
mijloacelor de comunicare în masă. Rolul esențial al acestora în formarea,
dirijarea și reflectarea opiniei publice e unanim recunoscut dacă avem în vedere că
în raportul dintre autoritățile publice și indivizi presa este denumită „câinele de pază al
democrației” sau „a patra putere în stat”. Publicul are întotdeauna sentimentul vag și
general că „trebuie să facă ceva” atunci când societatea e confruntată cu situații
excepționale și încearcă să influențeze factorii de decizie dar e greu de spus cât contează
părerea sa față de factorii politici, strategici, culturali, istorici, operaționali s.a. E
adevărat că în societățile democratice guvernanții vor ține cont de părerea majorității
www.geopolitic.ro

116 dar managementul social presupune ca luarea deciziilor să fie în responsabilitatea
autorităților legal instituite, mai ales că opinia publică e în mod cert adesea
influențată și modificată de reflectarea mediatică a evenimentelor.
Pe de altă parte, s-a constatat că, uneori, din narcisism, presa nu reflectă
realitatea ci o creează astfel încât „acoperirea” mediatică a unui conflict armat
poate modifica radical natura și evoluția acestuia, motiv pentru care se spune că cine
câștigă războiul mediatic obține victoria și în războiul real. Chiar dacă după ce
pasiunea și febra mediatică au revenit la normal adevărul va ieși la iveală, ziariștii
vor fi influențat deja cursul evenimentelor, determinând o anumită atitudine a
guvernelor și a opiniei publice. Mai mult decât atât, se spune că saturația și tehnologia
mediatizării instantanee pot slăbi efectele reflectării crizei asupra marelui public,
militarilor și guvernelor, existând chiar pericolul ca presa să supraliciteze în
spectacular și să devină iresponsabilă doar pentru a contracara o scădere a interesului
față de evenimente. Cu alte cuvinte, există nu numai paparazzi mondeni, vânători ai
vedetelor zilei ci și paparazzi marțiali, exhibiționiști ai războiului. Iată de ce
libertatea de informare a presei trebuie judecată întotdeauna funcție de dreptul la
adevăr al publicului și de respectul ce i se datorează. Din această cauză, cu toate
că lumea a devenit un sat global în care producerea unui eveniment local e
cunoscută instantaneu în toate colțurile pământului, exprimarea concretă a libertății
de informare poate face obiectul unor limitări juridice necesare fie pentru
respectarea drepturilor sau reputației altora, fie pentru apărarea securității, ordinii,
sănătății sau moralității publice.
Așa este cazul unor reglementări juridice naționale precum cele prevăzute în
art.30 și 31 ale Constituției României, referitoare la: inviolabilitatea libertății de
exprimare; interzicerea cenzurii; libertatea presei și libertatea de a înființa publicații;
interzicerea suprimării publicațiilor; interzicerea prejudicierii demnității, onoarei, vieții
particulare și dreptului la propria imagine prin libertatea de exprimare; interzicerea
defăimării țării sau a națiunii, a îndemnului la război de agresiune, la ură națională,
rasială, de clasă sau religioasă, a incitării la discriminare, la separatism teritorial
sau la violența publică; stabilirea legală a răspunderii civile și delictuale a editorului
sau realizatorului, a autorului, proprietarului mijloacelor de comunicare în masă
pentru informația adusă la cunoștința publică; imposibilitatea îngrădirii dreptului persoanei
de a avea acces la orice informație de interes public; obligația autorităților publice
de a asigura informarea corectă a cetățenilor, potrivit competențelor ce le revin,
asupra treburilor publice și a problemelor de interes personal; interzicerea prejudicierii
securității naționale prin dreptul la informație; obligația mijloacelor de informare în
masă, publice și private de a asigura informarea corectă a opiniei publice; exceptarea
informațiilor clasificate de la accesul liber al cetățenilor.
Tot așa este și cazul unor reglementări juridice internaționale existente în diferite
instrumente ale drepturilor omului, din care menționăm exemplificativ: dreptul oricărei
persoane de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloc
de exprimare fără amestecul autorităților publice și fără considerații de frontieră;
libertatea de informație e un drept fundamental al omului și piatra de încercare a tuturor
libertăților; libertatea de informare reclamă cu necesitate ca cei care se bucură de
acest privilegiu să aibă voința și puterea de a nu abuza de ele; obligația morală de
a căuta faptele fără prejudecăți și de a răspândi informațiile fără intenții răuvoitoare
constituie una din trăsăturile disciplinei esențiale a libertății de informație; exercitarea
libertății de informare comportă datorii și răspunderi speciale; interzicerea propagandei
în favoarea războiului și a îndemnului la ură națională, rasială sau religioasă care
constituie o incitare la discriminare, la ostilitate sau la violență; exercitarea libertății
de opinie, de expresie și informare, reprezintă un factor esențial al întăririi păcii și
înțelegerii internaționale dar poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri
sau unor sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare într-o societate
democratică pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică,
www.geopolitic.ro

117 pentru apărarea ordinii și prevenirea crimei, protecția sănătății sau a moralei, protecția
reputației sau drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea unor informații
confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judiciare.
Ceea ce este esențial în raportul dintre jurnalism și opinia publică este subliniat
și într-o Declarație a UNESCO în care se arată că accesul publicului la informații
trebuie să fie garantat prin diversitatea surselor și a mijloacelor de informare,
permițând astfel fiecăruia să se asigure de exactitatea faptelor și să-și formeze în
mod obiectiv părerea asupra evenimentelor. În acest scop, ziariștii trebuie să aibă
libertatea de informare și să dispună de cele mai mari facilități posibile de acces la
informații; de asemenea, e important ca organele de informare să răspundă preocupărilor
popoarelor și indivizilor, furnizând astfel participarea publicului la elaborarea
informațiilor. Nu pe ultimul rând, în vederea întăririi păcii și înțelegerii internaționale, a
promovării luptei contra rasismului și incitării la război, organele de informare din
întreaga lume trebuie să contribuie, în virtutea rolului care le incumbă, la respectarea
drepturilor omului, mai ales făcând să se audă vocea popoarelor oprimate care
luptă împotriva neocolonialismului, ocupației străine și a tuturor formelor de discriminare
rasială și de opresiune și care nu se pot exprima în propriul lor teritoriu.
Etica ziaristică evidențiază că în afara drepturilor și obligațiilor legale, mijloacele
de informare în masă au o răspundere morală față de cetățeni și de societate din
moment ce astăzi informația și comunicarea joacă un rol de mare importanță în
ceea ce privește atât formarea atitudinii individuale a cetățeanului cât și evoluția societății
și a vieții democratice; principiul de bază a oricărei evaluări etice a ziariștilor este
că trebuie făcută o distincție clară între știri (informații, adică fapte și date) și păreri
(gânduri, opinii, idei, convingeri sau judecăți de valoare ale jurnaliștilor și presei),
evitându-se orice confuzie între acestea. În fapt, activitatea mijloacelor de informare în
masă este una de „mediere”, ele prestând servicii de informare iar drepturile de care
se bucură în ceea ce privește libertatea informației sunt în funcție de destinatari,
adică de cetățeni. În documentele Consiliului Europei referitoare la deontologia
profesională a ziaristului se menționează și faptul că autoritățile publice nu trebuie
să se considere proprietari ai informației, reprezentativitatea acestora fiind baza
legală a eforturilor vizând dezvoltarea pluralismului în cadrul mijloacelor de informare
în masă și crearea condițiilor necesare pentru exercitarea libertății de expresie și a
dreptului la informare. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul că ziaristica se
sprijină pe mijloacele de informare în masă, care la rândul lor, au la bază o structură de
întreprindere în cadrul căreia trebuie făcută distincție între editori, patroni și ziariști,
nici unul din aceștia neputând considera că informația e un bun personal. Consecința
acestor imperative este necesitatea de a întări garanția libertății de expresie a
ziariștilor pentru că ei sunt aceia care, în ultimă instanță, transmit informația, motiv pentru
care trebuie dezvoltat cadrul legal al clauzei de conștiință și al secretului profesional
față de sursele confidențiale ca elemente ale exercitării democratice a profesiei.
ETICA ZIARISTICĂ ÎN TIMP DE CONFLICT ARMAT
În cadrul societății apar uneori situații tensionate și conflictuale ca efect al
terorismului, discriminării față de minorități, xenofobiei sau războiului. Așa se naște
jurnalismul de război în cadrul căruia mijloacele de informare în masă au obligația
morală de a apăra valorile democratice – respectul pentru demnitatea umană, rezolvarea
problemelor prin mijloace pașnice, în spiritul toleranței – și de a se opune violenței
și incitării la ură și confruntare, respingând orice discriminare bazată pe criterii de
cultură, sex, rasă sau religie. Important în jurnalismul pe timp de conflict armat este că
nimeni nu trebuie să rămână neutru față de apărarea valorilor democratice, mijloacele
de informare în masă trebuind să joace un rol major în prevenirea tensiunilor și să
încurajeze înțelegerea, toleranța și încrederea reciprocă între diferitele comunități
în regiunile aflate în conflict și, oricum, pentru reducerea și oprirea violențelor și
crimelor. Organizațiile care se ocupă cu difuzarea informației nu trebuie nici în timp
www.geopolitic.ro

118 de război să o trateze ca pe o marfă, ci ca pe un drept fundamental al cetățeanului;
în consecință, subliniază Rezoluțiile Consiliului Europei, nici calitatea informațiilor sau
opiniilor, nici substanța acestora nu trebuie exploatate cinic în scopul de a spori numărul
de cititori sau de a lărgi audiența și, prin urmare, veniturile publicitare. Se știe că războiul
provoacă instinctele belicoase ale mulțimilor și, de aceea, orice informație conformă
imperativelor etice necesită o tratare a beneficierilor ei ca persoane și nu ca masă.
Se poate considera că jurnalismul de război e tot atât de vechi cât de vechi
sunt conflictele armate, dacă avem în vedere că armatele au fost însoțite de cronicari
care au consemnat cauzele, pregătirea, desfășurarea și consecințele bătăliilor. În
sensul modern al cuvântului, jurnalismul de război apare în secolul XIX și se interferează
cu arta militară deoarece reprezintă măcar parțial o reflectare a acesteia. Publicul e
interesat de ceea ce se întâmplă pe teatrele de acțiuni militare iar corespondenții
de război satisfac acest interes prin publicarea reportajelor de la fața locului, presa
având trimiși speciali chiar la fața locului. Aici însă este zona de responsabilitate a
armatelor și comandanții militari au prerogative discreționare care includ și
modalitățile de acces la informații militare a jurnaliștilor; uneori apar și contradicții
între interesul public pentru știrile despre război și îndatoririle comandamentelor
militare de a proteja informațiile militare în scopul obținerii succesului în luptă.
Secretul unor informații și operațiuni militare referitoare la valoarea cantitativă și
calitativă a forțelor, dispozitivul de luptă, intențiile comandamentului, armele și procedeele
tactice utilizate, zona de operații și manevra trupelor, logistica și administrația
militară, poate fi esențial în asigurarea surprinderii adversarului și evitarea surprinderii
față de acțiunile acestuia căci și pentru managementul militar eficient informația
este o chestiune de viață și de moarte, de care depinde obținerea victoriei. Pare
deci legitimă atât protecția informațiilor militare vitale cât și încercarea serviciilor de
informații militare de a utiliza corespondenții de război pentru a obține datele necesare
organizării luptei sau pentru a ridica moralul trupelor și al întregii populații, ca parte
a ansamblului efortului național de război. Militarii înșiși au restricții în difuzarea
informațiilor despre operațiunile de luptă și abia la pensionare își pot scrie memoriile
de război, punând la dispoziția opiniei publice datele necesare înțelegerii evenimentelor
excepționale prin care au trecut.
În acest sens, așa cum aprecia un general italian într-un articol asupra dreptului
războiului, nimeni nu poate pretinde din partea ziariștilor competența, luciditatea,
obiectivitatea și echilibrul unui Cezar, care, în fond, fiind principalul său corespondent
de război galic, ne-a comunicat cel mai bine obiceiurile și maniera de a lupta a
inamicilor săi; dar și creatorul Crucii Roșii Internaționale, elvețianul Henry Dunand
este un exemplu, prin cartea sa „Amintiri de la Solferino” de ceea ce poate face un
scriitor pe timp de război pentru a impresiona opinia publică în favoarea dreptului
umanitar al conflictelor armate. Și scriitori români au transmis știri de pe fronturile
de luptă ale războaielor în care a fost implicată România, adăugându-se corpului
de ziariști profesioniști care au făcut acest lucru din 1877 până în zilele noastre.
Presa are în mod tradițional drept de acces la trupele și locurile de desfășurare a
războaielor, deși administrația militară poate restrânge accesul la operațiuni deoarece
eficacitatea militară impune un control strict al zonei de responsabilitate a autorităților
militare, control care se extinde asupra tuturor persoanelor și autorităților civile,
inclusiv la ziariști și presă. Când jurnaliștii transmit din țări străine ei o fac, de
regulă, doar cu permisiunea guvernului statului-gazdă, iar atunci când scriu despre
războaie în care sunt implicate trupele statului de care aparțin ei se află sub autoritatea
șefului statului, care este comandantul suprem al armatei, considerându-se printr-o
analogie juridică că ei fac parte din forțele armate, urmându-le pe teatrul de operații.
Relatările pe larg despre război au început la mijlocul veacului al XIX-lea
când reporterii locuiau și călătoreau împreună cu soldații. În timpul primului război
mondial ziarele din întreaga lume trimiteau reporteri în tranșeele tuturor bătăliilor
majore. Tradiția însoțirii trupelor de către presă a continuat și în cel de-al doilea
www.geopolitic.ro

119 război mondial ca și în conflictele postbelice. Procesul globalizării relațiilor internaționale
a avut efecte și în domeniul informațiilor, al presei și al atitudinii opiniei publice
despre război. De la „corespondentul de război” acreditat, cu un statut asemănător
militarilor, cu documente atestate de statul de apartenență și de autoritatea militară
beligerantă, s-a trecut la o „armată civilă” de ziariști, operatori de informații, comentatori,
fotografi, tehnicieni, electroniști audio și video, cu documente eliberate doar de
către organe de presă la care erau angajați. Este vorba de așa-numitul „efect CNN”
în care, apreciază responsabili ai Crucii Roșii, mass-media devine astfel o fereastră
deschisă continuu către tot ceea ce se petrece mai rău în lume, putând induce, mai
ales când se relatează despre tulburări de origine etnică sau religioasă, frică, ură și
violență comunităților care mai înainte trăiau în pace; mai rău decât orice este că
presa constituie uneori un instrument folosit pentru a provoca ura rasială, a incita la
violență, la excludere, chiar la crimă. „Trupele” moderne de ziariști mai mult sau
mai puțin profesioniști, trimiși în locuri primejdioase despre care se crede că
„furnizează știri” după regula că „informația e un produs comercial” pentru consum
casnic, conțin în unele cazuri și aventurieri-profitori veșnic în goană după căutarea
senzaționalului, dispuși să cumpere orice neghiobie spusă în șoaptă, care deseori
produce informații cu sens unic sau tendențios, prin știri complet neașteptate, dacă
nu de-a dreptul inventate, pentru că nu sunt verificate din mai multe surse credibile
și oricum, după aceea , inutil se dau dezmințiri când răul a fost produs.
Trepidanta viață modernă a făcut ca astăzi, din păcate, mijloacele de comunicare
în masă să nu mai fie considerate doar munca nobilă a corespondenților de război,
care își riscă viața pe câmpul de luptă pentru a-și îndeplini misiunea de informare;
presa înseamnă câteodată și ziare care trebuie să se vândă cu orice preț, înseamnă
goana după știri în exclusivitate, după senzațional, înseamnă, de asemenea, o
prezentare aproximativă a realității, din lipsă de mijloace sau de voință de a verifica
faptele relatate, înseamnă subiectivismul care deformează faptele printr-o anumită
selectare a informațiilor, înseamnă manipularea percepției de ansamblu pe care
destinatarul o poate avea despre o anumită situație, înseamnă chiar și minciună
sfruntată. Degeaba se spune că cel care nu agreează presa respectivă poate să
nu mai cumpere ziarul sau să schimbe canalul printr-o simplă apăsare pe buton.
Se uită că mijloacele de informare în masă nu reprezintă opinia publică și nici nu
înlocuiesc funcțiile specifice ale autorităților publice sau ale instituțiilor cu caracter
educativ sau de cultură căci dacă ar fi așa presa și jurnalismul s-ar transforma în
puteri sau contraputeri („mediocrația”) fără a-i reprezenta însă pe cetățeni, fără a fi
supuse controlului democratic ca autoritățile publice și fără a dispune de cunoștințele
de specialitate ale instituțiilor culturale sau educaționale. Prin urmare și ziaristica
de război are obligația de a nu denatura informația adevărată, imparțială și nici
opiniile oneste, nici să le exploateze în scopuri proprii, într-o încercare de a crea sau
modela opinia publică deoarece legitimitatea sa se bazează pe respectul efectiv al
dreptului fundamental al cetățenilor la informație, ca parte a respectului pentru
valorile democratice; în acest sens, legitimitatea jurnalismului investigativ de război
depinde de adevărul și corectitudinea informației și a opiniilor exprimate și este
incompatibilă cu campaniile ziaristice organizate pornind de la poziții prestabilite și
interese particulare. În jurnalismul de război, scopul nu scuză mijloacele, informația
trebuind să fie obținută prin mijloace legale și etice iar legislația presei să prevadă
sancțiuni și despăgubiri atunci când este cazul.
PROTECȚIA JURIDICĂ A JURNALISTULUI DE RĂZBOI
Când se află pe câmpul de luptă, ziariștii se expun, ca și militarii, riscurilor
războiului. Acesta este motivul pentru care s-au aflat sub protecția dreptului războiului
încă în primele instrumente juridice, ca persoane autorizate de beligeranți să însoțească
forțele armate chiar dacă nu fac parte direct din acestea. O primă mențiune în acest
sens o găsim în Regulamentul din 1863 pentru conducerea armatelor SUA pe
www.geopolitic.ro

120 câmpul de luptă , elaborat de Francis Lieber; în fapt, o dată cu declanșarea războiului
civil în 1860, marile publicații își vor acredita pe lângă armata nordistă și sudistă
corespondenți permanenți care însoțeau trupele și furnizau zilnic redacțiilor
informații proaspete direct de la sursă despre mersul bătăliilor, ceea ce nu era lipsit
de pericole. De aceea, Instrucțiunile Lieber prevedeau în art.50 că „redactorii sau
reporterii unor ziare (…), dacă sunt capturați, pot fi declarați prizonieri de război și
reținuți ca atare”; de fapt, această prevedere însemna protecția ziariștilor prin acordarea
statutului de prizonier (la fel ca și combatanții) fără ca ei să fie uciși sau judecați
pentru încercarea de a obține informații pe câmpul de luptă (cum era cazul spionilor).
Primul document internațional în domeniu este Manualul de la Oxford din
1880 conceput de un comitet internațional de juriști cu scopul „de a servi drept bază în
fiecare stat pentru elaborarea unei legislații naționale conforme atât cu progresele
științei juridice cât și cu necesitățile armatelor națiunilor civilizate”: în art.22 referitor
la prizonieri, acest document stabilea că „persoanele care însoțesc o armată, fără
să facă parte din ea, ca, de exemplu, corespondenții unor ziare (…) și care cad în
mâinile inamicului nu pot fi reținute decât pe o perioadă cerută de necesitățile
militare”. Art.13 din Regulamentul anexă al Convenției a doua de la Haga din
1899 preciza, de asemenea, că „persoanele care însoțesc o armată fără să facă
parte în mod direct de aceasta, în calitate de corespondenți de război și reporteri
din partea unor ziare (…) în cazul în care cad în mâinile inamicului și acesta
consideră necesar să-i rețină, au dreptul să fie tratați ca prizonieri de război, cu
condiția ca ei să dețină un permis din partea autorităților militare ale armatei pe care
o însoțesc”; această primă reglementare juridică internațională convențională
(Instrucțiunile Lieber erau doar reguli naționale, iar Manualul de la Oxford n-avea
forță juridică) dădea autorităților militare o putere discreționară asupra corespondenților
de război atât în ceea ce privește eliberarea permisului de a însoți armata cât și în
ceea ce privește reținerea pe motive de necesitate militară. Totuși, ea asigură
protecția adecvată a jurnaliștilor de război prin acordarea statutului de prizonier în
caz de reținere, deosebindu-i astfel de spioni a căror activitate se desfășoară tot în
domeniul informațiilor însă clandestin, fapt pentru care nu puteau beneficia de un
document – legitimație și, în consecință, conform art.29-31, puteau fi judecați și
condamnați pentru actele lor ilegale. Dispozițiile Convenției de la Haga din 1899
vor fi reiterate în texte aproape identice în art.13 din Regulamentul Convenției a
patra de la Haga din 1907 și în art.81 al Convenției de la Geneva din 1929 privitoare
la tratamentul prizonierilor de război, fără a se preciza modelul permisului de
ziarist prevăzut a fi eliberat de autoritățile militare.
Mai multe explicații în legătură cu această autorizare o găsim în regulamentele
militare ale statelor care au semnat și ratificat convențiile respective, angajându-se
astfel să le pună în aplicare. Spre exemplu, Legea de război italiană din 1938
preciza: ziariștii pot însoți forțele combatante cu autorizarea Comandantului Suprem
și numai dacă respectă condițiile stabilite de acesta; autorizația acordată ziariștilor
stipula că autoritățile militare aveau dreptul de a controla corespondențele lor; autorizația
putea fi revocată în orice moment și devenea ineficientă în cazul în care titularul nu
respectă condițiile impuse de dreptul de cenzură militară; ziariștii, fotografii, operatorii
cinematografici etc. care însoțeau fostele armate cu autorizația comandantului nu
sunt prizonieri de război când se află în zona de acțiune a forțelor armate dar pot fi
reținuți și li se pot aplica măsurile de supraveghere considerate oportune; când se
ia decizia de a fi reținuți, aceștia vor fi tratați în conformitate cu convențiile
internaționale. După cel de-al doilea război mondial, în Convențiile de la Geneva
din 1949 se aduc două noutăți în protecția juridică a jurnalismului de război. Prima
se referă la obligația acordării îngrijirilor necesare pentru ziariștii răniți, bolnavi și
naufragiați, menționată în art.13 din prima și cea de-a doua Convenție; cealaltă
este prevăzută în art.4 al celei de-a treia Convenții referitoare la tratamentul
prizonierilor de război unde se dispune ca autoritățile militare să elibereze persoanelor
www.geopolitic.ro

121 care urmează forțele armate fără a face parte direct din ele (cum sunt și ziariștii) un
bilet de identitate al cărui model este indicat în Anexa IV A.
Din 1970 și comunitatea internațională se preocupă de protecția ziariștilor în
zone de conflict armat, dovadă fiind o Rezoluție a Adunării Generale în care se spune
că e esențial pentru ONU să obțină informații complete cu privire la conflictele
armate iar ziariștii au un rol important de jucat în acest sens. În anii care au urmat
ONU a rugat Conferința diplomatică de la Geneva asupra reafirmării și dezvoltării
dreptului umanitar să asigure o protecție adecvată ziariștilor în misiune periculoasă
în timp de război. Beligeranța postbelică, evoluția mijloacelor de comunicare în
masă și interesul opiniei publice globalizate au modificat și statutul ziaristului în
conflictele armate. Fără a desființa protecția anterioară acordată corespondenților
de război prin intermediul statutului de prizonier, Protocolul adițional I din 1977 la
Convențiile de la Geneva din 1949 instituie categoria ziariștilor care îndeplinesc
misiuni profesionale periculoase în zone de conflict armat care sunt protejați ca
persoane civile; această nouă concepție protectoare a jurnalismului de război este
rezultatul atât al reafirmării și dezvoltării dreptului internațional umanitar cât și ale
războiului modern. Importanța acestei reglementări novatoare ne determină să
redăm integral textul Protocolului I în care este conținută:
„Art.79. Măsuri de protecție a ziariștilor
1. Ziariștii care îndeplinesc misiuni profesionale periculoase în zonele de conflict
armat vor fi considerați ca persoane civile în sensul art.50 paragraful 1.
2. Ei vor fi protejați în această calitate, în conformitate cu Convențiile și cu
prezentul Protocol, cu condiția de a nu întreprinde nici o acțiune care să
contravină statutului lor de persoane civile și fără a se renunța la dreptul
corespondenților de război acreditați pe lângă forțele armate de a beneficia
de statutul prevăzut la art.4, alineatul 4 al celei de-a treia Convenții.
3. Ei vor putea obține o carte de identitate conformă modelului atașat Anexei a
doua a prezentului Protocol. Această legitimație, care va fi eliberată de
guvernul statului ai căror resortisanți sunt sau pe teritoriul căruia își au
reședința ori în care se află agenția sau organul de presă care îi
folosește, va atesta calitatea de ziarist a titularului ei”.
Anexa a doua la Protocolul I din 1977 stabilește formatul „Cărții de identitate
a ziaristului în misiune periculoasă”. Astfel, în exteriorul acesteia se înscrie numele
țării care a eliberat-o și o notă (în limbile engleză, arabă, franceză, rusă și spaniolă)
cu următorul conținut: „Prezenta carte de identitate este eliberată ziariștilor în
misiune profesională periculoasă în zonele de conflict armat. Purtătorul are dreptul
să fie tratat ca persoană civilă, potrivit Convențiilor de la Geneva din 1949 și
Protocolului lor adițional I. Cartea trebuie să fie purtată tot timpul de către titularul
său. Dacă acesta este arestat, el o va remite imediat autorităților care îl dețin, cu
scopul ca acestea să-l poată identifica”. Iar interiorul cărții conține informațiile necesare
privind autoritatea emitentă (eliberată de …; locul; data; fotografia titularului cu
ștampila autorității emitente) și identificarea jurnalistului respectiv (semnătura; numele
și prenumele; locul și data nașterii; corespondent al …; categoria profesională;
durata valabilității; înălțimea; ochii; greutatea; părul; grupa de sânge și Rh; religia –
facultativ; amprente digitale – facultativ; semne particulare de identificare).
Evident că nu guvernul eliberează acest document ci o autoritate guvernamentală
desemnată de acesta, eventual Ministerul Informațiilor sau chiar Ministerul Apărării
Naționale. Chiar dacă acest atestat nu e eliberat de autoritatea militară de care
aparține jurnalistul, el va produce efecte protectoare în mâinile autorității militare
care-l deține pe ziarist; această interpretare este rezultată și din faptul că art.79
referitor la ziariștii în misiune periculoasă este în Secțiunea a III-a – Tratamentul
persoanelor sub puterea unei părți la conflict – din Titlul al patrulea – Populația civilă
– a Protocolului I din 1977. Pentru a evita echivocul este bine să evidențiem că numai
autorizarea eliberată de autoritatea militară competentă garantează jurnaliștilor
www.geopolitic.ro

122 capturați în timp de război tratamentul rezervat prizonierilor, adică acel statut care,
măcar teoretic, este cel mai bine precizat în dreptul internațional în vigoare.
De altfel, în zona lor de responsabilitate, autoritățile militare dețin prerogative
importate în domeniul activității mass-media, fapt ce conduce uneori la adevărate
„războaie” între cele două părți. Invazia americană din Grenada din 1983 s-a produs
departe de ochii presei dar protestele acesteia au impus stabilirea unui set de
reguli vizând relatările de la fața locului, inclusiv recomandarea ca reporterii să fie
organizați în grupuri mici, escortate de ofițeri militari responsabili cu informarea pe
toată durata relatărilor. Deși majoritatea jurnaliștilor n-a pus în discuție restricțiile –
standard impuse în vreme de război relatărilor ce ar fi putut prejudicia operațiunile
militare și ar fi pus în pericol vieți omenești sau informații cum ar fi detalii despre
locația trupelor și datele operațiilor militare planificate, presa a criticat vehement
interdicțiile impuse relatărilor jurnalistice din Panama în 1989 și din Golf în 1991
vizând împărțirea în grupuri mici deoarece doar câteva grupuri conținând până la 7
ziariști au primit permisiunea de a intra în zona de luptă; acuzațiile s-au îndreptat și
asupra escortelor militare ale acestor grupuri, care desemnau persoanele pe care
reporterii îi puteau intervieva, monitorizau știrile și întrerupeau filmările care nu le
conveneau. Reporterii au obiectat și împotriva „verificării de securitate” făcute de
militari asupra corespondenților presei; deși se stabilise că materialele nu vor fi
cenzurate dacă „exprimă critici sau sunt jenante”, jurnaliștii s-au plâns că cenzorii
militari sugerau modificări ce păreau în favoarea războiului. Conform regulilor pentru
presă din timpul războiului din Golf, reporterii nu aveau voie să atace cenzura
instanțelor militare iar restricțiile Departamentului Apărării au făcut imposibilă
transmiterea către public a unor relatări fidele realității deoarece militarii intenționau
să manipuleze opinia publică, prezentând o imagine cosmetizată a războiului; dar
la scurt timp după războiul din Golf, un tribunal federal american a respins ca nerelevante
două atacuri în justiție inițiate de presă față de constituționalitatea regulilor impuse
de Departamentul Apărării față de jurnaliști. În 1992 s-au redactat un set de principii
pentru reflectarea ziaristică a operațiunilor militare ale SUA conform căruia „relatarea
deschisă și independentă e principala modalitate de a transmite de la locul de
desfășurare a operațiunilor militare”, jurnaliștii în zone de confruntări trebuind să fie
recomandați de militari și să li se ceară să se conformeze „regulilor militare de bază
care protejează forțele SUA și operațiunile lor”; pe de altă parte, jurnaliștii vor putea
avea acces la cele mai importante unități militare, inclusiv la transport și vehicule
militare iar ofițerii responsabili cu informarea „n-ar trebui să se amestece în
procesul de relatare al presei”. În timpul conflictelor din Bosnia și Kosovo, presa a
fost ținută la distanță de către cei care controlau teritoriul aflat în dispută, însă
legăturile prin satelit au permis reporterilor să-și transmită corespondențele.
JURNALISMUL ÎN RĂZBOIUL GLOBAL ÎMPOTRIVA TERORISMULUI
Exercitarea profesiei de jurnalist a fost periculoasă încă de la apariția ei.
Numai în ultima jumătate a secolului trecut și-au pierdut viața în misiune peste 450
de ziariști care căutau informații pe teatrele de război pentru ale aduce la cunoștință
opiniei publice prin intermediul presei. Nici autorizarea beligeranților, nici atestarea
de către propriile guverne sau ale țării-gazdă și nici protecția juridică prevăzută de
convențiile de drept internațional umanitar nu i-a scutit de tributul morții, al rănirii
sau suferințelor cauzate de război; parcă mai mult decât altă dată violențele
împotriva lor s-au multiplicat, ziariștii fiind atacați, luați ostatici, folosiți ca scut uman
ori monedă de schimb, făcuți prizonieri. Reportofonul, aparatul de fotografiat sau
de filmat nu i-a putut apăra căci violența a escaladat continuu fără a se vedea vreo
posibilitate de finalizare a atacurilor deliberate sau incidentale la adresa lor. Terorismul
internațional și războiul global declarat împotriva acestuia au sporit atât victimele
cât și potențialele pericole. Internațional News Safety Institute, organizație creată în
2003 de o asociație a presei pentru ameliorarea condițiilor de securitate a jurnaliștilor a
www.geopolitic.ro

123 anunțat că 117 dintre ei și-au pierdut viața în 2004 în timpul exercitării meseriei în
întreaga lume, cifra incluzând și personalul de sprijin, precum translatori și șoferi,
fiind depășită doar de cea a anului 1994 când 157 de ziariști au murit în Ruanda,
Bosnia, Cecenia, Somalia și Anglia; în 2004, Irakul a fost cel mai periculos loc din
lume pentru jurnaliști și echipele lor, 42 dintre victime (din care 6 irakieni) pierzându-și
viața în acest punct nevralgic al războiului global împotriva terorismului, urmat de
Filipine (12 persoane), India (8), Brazilia, Mexic și Bangladesh (câte 5 decese fiecare).
Statutul ziaristului în acest nou context trebuie analizat atât din perspectiva
organizațiilor teroriste cât și al coaliției globale de combatere a fenomenului terorist.
În ceea ce-i privește pe teroriști , aceștia se declară a fi animați de idealuri
nobile de emancipare socială, etnică, religioasă și chiar sunt priviți de susținătorii
lor ca fiind luptători pentru libertate și dreptate; între ei și o parte a presei există un
raport pervers căci, pe de o parte, liderii organizațiilor teroriste au nevoie de
publicitatea presei pentru a-și promova „idealurile” și, pe de altă parte, presa de
senzațional găzduiește opiniile, justificările și faptele terorismului. Răspunsul ce
poate fi dat acestei pretenții de înnobilare a acțiunii teroriste nu poate fi decât acela
că în societățile statale există suficiente mijloace și mecanisme de armonizare pe
cale pașnică a diferendelor dintre diferitele grupări sociale iar alegerea modalității de
realizare a unor obiective politice prin intermediul răspândirii terorii folosind violența
armată oarbă îi plasează pe teroriști în afara spațiului politic și legal al comunității
organizate democratic în care minoritatea trebuie să se supună majorității, drepturile
ei fiind cucerite doar prin intermediul luptei politice. Poate de aceea în spatele unor
organizații teroriste există nu numai „armate” ale violenței fizice ci și o anumită
„aripă politică” cu care statele confruntate cu terorismul au putut iniția negocierile și
dialogul în vederea soluționării cererilor legitime ale unei minorități dezavantajate.
Subliniind că teroriștii se află întotdeauna în afara și contra legilor și contractului
social statal, nu înseamnă să nu recunoaștem că rădăcinile adânci ale terorismului
se află în problemele cu care se confruntă unele minorități, sărăcia, marginalizarea
și excluderea socială, bolile, șomajul, analfabetismul; poate de aceea lupta globală
împotriva terorismului ar trebui să includă, în afara operațiunilor militare contra
grupărilor înarmate ilegale și strategii adecvate pe termen lung și la scară globală
pentru eradicarea acestui fenomen.
Nici din perspectiva dreptului conflictelor armate terorismul nu are nici o justificare.
Convențiile de la Haga și de la Geneva legitimează statutul de combatant, inclusiv
în războaiele de eliberare națională, în exercitarea dreptului popoarelor la autodeterminare
sau în luptele de gherilă, dar cu condiția minimă de a purta armele la vedere și a
respecta legile și obiceiurile războiului, or teroriștii nici măcar nu-și propun să
îndeplinească aceste condiții minimale și le încalcă deliberat cu motivația că altfel
n-ar mai putea să-și atingă „obiectivele”; adevărul e că ei se plasează singuri într-
un cerc vicios pretinzând o legitimitate care nu le poate fi acordată tocmai pentru
că se declară singuri ca fiind împotriva legitimității organizării societății. Acesta este
și motivul pentru care anumite state au refuzat să se semneze și să ratifice Protocolul I
din 1977 care recunoaște calitatea de conflict armat recursului la forță în care popoarele
luptă împotriva dominației coloniale, ocupației străine și regimurilor rasiste în exercitarea
dreptului lor de a dispune de ele însele, deoarece, în concepția statelor respective,
termenul de „conflict armat” indică o situație care nu include comiterea de crime,
inclusiv acte de terorism, indiferent că ar fi colective sau izolate. Adevărul e că
utilizarea forței armate reprezintă un monopol statal iar organizațiile teroriste n-au
dreptul în ordinea juridică statală și internațională să-și constituie grupuri înarmate
și tocmai de aceea ele pot acționa doar clandestin sau în „găzduirea” unor state
care-și încalcă astfel obligația de a reprima terorismul. La fel este cazul și cu
rezervele făcute de multe state la art.44 (3) al Protocolului I din 1977 care recunoaște
statutul de combatant pentru membrii gherilei; statele respective consideră că
www.geopolitic.ro

124 dispoziția respectivă este aplicabilă numai în cazuri de ocupație militară ca și în
conflictele în virtutea dreptului la autodeterminare, deoarece simularea statutului de
combatant al gherilei în sânul populației civile afectează beligeranța în sensul că e
dificil ca luptătorii să se distingă de civili pe timpul desfășurării fiecărei acțiuni
armate. Teroriștii nu pot fi asimilați din aceleași motive, nici cu „grupurile armate
organizate” recunoscute de Protocolul adițional II din 1977 ca fiind beligerante în
cadrul războaielor civile deoarece, în acest caz, trebuie îndeplinite și condițiile
comandamentului responsabil, controlului asupra unei porțiuni din teritoriul statului,
desfășurării de operațiuni militare susținute și coordonate, respectării dreptului
războiului, condiții pe care teroriștii le ignoră total.
Legitimitatea personală a combatanților este completată în dreptul conflictelor
armate de legitimitatea utilizării mijloacelor și metodelor de luptă, ceea ce înseamnă că
se află sub protecția legilor internaționale doar combatanții legali care utilizează în
acțiunile lor militare armele și modalitățile de război admise de convențiile internaționale.
Dar producerea teorii n-ar mai fi posibilă dacă nu s-ar folosi tocmai armele interzise
sau limitate la utilizare. Așa se face că în arsenalul teorii se includ: omucideri
intenționate de persoane inocente și persoane protejate special de legile războiului
inclusiv decapitări prezentate direct la televiziune; tortura și tratamentele inumane,
crude și degradante; cauzarea cu intenție de suferințe mari sau vătămarea gravă a
integrității fizice ori sănătății; distrugerea și însușirea de bunuri nejustificate de
necesități militare și executate pe scară largă într-un mod ilicit și arbitrar; luarea de
ostatici; atacuri împotriva civililor care nu participă direct la ostilități, împotriva personalului,
instalațiilor, materialului, unităților sau vehiculelor misiunilor de asistență umanitară;
bombardarea construcțiilor care nu sunt apărate și nu sunt obiective militare; uciderea
sau rănirea combatanților care au depus armele și s-au predat fără condiții; utilizarea
pe nedrept a uniformelor inamicului și a semnelor distinctive protectoare prevăzute
de Convențiile de la Geneva; atacuri intenționate împotriva clădirilor consacrate religiei,
învățământului, artei, științei sau acțiunii caritabile, monumentelor istorice, spitalelor,
care nu sunt obiective militare; declararea că nu va fi îndurare pentru învinși;
constrângerea unor persoane de a participa la acțiunile teroriste; jefuirea; utilizarea
armelor otrăvitoare, gazelor toxice și în general a armelor cu efect nediscriminant
sau care provoacă suferințe inutile; utilizarea civililor și persoanelor protejate ca
scut uman; recrutarea și înrolarea copiilor și participarea lor activă la ostilități.
La lista sus-menționată a crimelor de război la care recurg teroriștii trebuie
adăugate și toate celelalte violări ale dispozițiilor convențiilor internaționale, inclusiv
cele incriminate pentru timp de pace precum: pirateria maritimă și aeriană; infracțiunile
contra agenților diplomatici; atacurile teroriste cu bombe; finanțarea terorismului;
traficul de droguri; traficul cu ființe umane. De fapt, terorismul se îmbină cu crima
organizată transfrontalier și resursele acestora provin din activități ilicite precum
plata prețului de răscumpărare pentru ostaticii deținuți sau, alteori, prin impunerea
către state și națiuni a unor condiții politice în schimbul eliberării ostaticilor precum
retragerea trupelor dintr-o zonă de acțiuni militare, organizarea de manifestații
publice contra prezenței militare sau susținerii politice a unei acțiuni etc. Chiar
presa, așa cum am arătat deja, plătește un tribut greu pretențiilor teroriste; dacă în
războiul informațional se apreciază că un ziar are valoarea unui batalion militar, un
radio pe cea a unui regiment iar o televiziune pe cea a unei divizii atunci e normal
ca teroriștii să nu țină cont de nimic atunci când e vorba de ziariști „ostili”.
Din perspectiva coaliției globale de combatere a terorismului trebuie subliniat
că statele au misiunea dificilă de a găsi echilibrul între restricțiile juridice vizând
depistarea rețelelor teroriste (identificarea persoanelor prin amprentare, limitarea
imigrației, ascultarea telefoanelor, control tot mai strict la frontiere etc.) și asigurarea
respectării în continuare a drepturilor omului pentru proprii cetățeni, inclusiv a
dreptului la informare prin intermediul presei; este evident că aplicarea legii față de
www.geopolitic.ro

125 teroriști nu trebuie să conducă la instituirea unui regim de teroare a autorităților de
combatere a terorismului care astfel și-ar vedea realizate măcar parțial obiectivele.
Presa are o mare responsabilitate în acest sens, încercând ca prin politici editoriale
adecvate să susțină lupta împotriva violenței teroriste fără a ceda tentației de a
„romanța” realitatea crudă a acesteia. De altfel, ziariștii și-au adus o contribuție
deosebită în dezvăluirea crimelor teroriste dar a reacționat și atunci când regulile
statului de drept au fost încălcate de autorități, așa cum a fost cazul abuzurilor de
la Guantanamo sau din închisoarea Abu Ghraib, ajungându-se în final la pedepsirea
celor vinovați. Căci trebuie să subliniem că statele și autoritățile legitime n-au un drept
la represalii împotriva teroriștilor, nu pot încălca, la rândul lor, regulile războiului
legitim pe motiv că teroriștii le încalcă ci trebuie să se mobilizeze global pentru ca
prin mijloace legale să stârpească acest flagel al umanității. O problemă delicată
este și aceea a negocierilor cu teroriștii; principial, n-ar trebui să se accepte nici un
fel de tratative cu cei care n-au nici un respect față de organizarea socială și
drepturile omului dar atunci când este vorba de viața inocenților negocierile pot fi
modalitatea tactică de soluționare a momentelor dificile în favoarea victimelor. Pe
de altă parte, tocmai asta este particularitatea actualului război global împotriva
terorismului, că el nu poate fi câștigat prin mijloacele polițienești clasice și are
nevoie în obținerea victoriei de mobilizare generală a forțelor armate și a serviciilor
de informații ale tuturor societăților democratice responsabile.
Implicarea militarilor în războiul global împotriva terorismului a făcut ca,
uneori, comandanții militari să fie acuzați de protecția insuficientă acordată ziariștilor
în cazul morții, al sechestrării sau dispariției acestora. Totuși, mai întotdeauna este
vorba de oameni plecați sau trimiși în „focul luptei” antiteroriste fără să aibă măcar
idee despre legislația națională și dreptul internațional aplicabil în timp de conflict
armat. Grav este și faptul că prevederile dreptului internațional umanitar privitoare
la ziariști nu fac obiectul studiului în facultățile de jurnalism. A devenit o modă
acuzarea prin presă a autorităților militare, în special a comandanților, că ziariștii n-
au fost suficient protejați în zona de război dar acestora din urmă nu li se impută că
nu s-au conformat normelor juridice care trebuie să-i călăuzească în exercitarea
profesiei, norme pe care ziaristul, directorul agenției și patronul de presă ar fi putut
să le cunoască încă înainte de plecare, ca parte a meseriei și competențelor profesionale.
Puțini ziariști se îngrijesc să-și procure documentele prevăzute de dreptul
internațional sau acestea nu pot fi înțelese în zona de operațiuni deoarece nu sunt
redactate în mai multe limbi și conform prevederilor Convențiilor de la Geneva, cu
toate că statul de care aparține ziaristul a ratificat convențiile respective. Ca să nu
mai spunem că unii ziariști nu respectă instructajul făcut de autoritățile militare
naționale sau multinaționale cărora le este încredințată zona de operațiuni deși
instructajul respectiv și dispozițiile date au doar scopul de a garanta un minim de
securitate activității jurnalistice, așa cum prevăd și STANAG-urile NATO în acest
domeniu. Se uită că în timp de război, indiferent că este intern sau internațional,
clasic sau asimetric (cum e cazul războiului global împotriva terorismului), e
oarecum „normal” ca ziariștii și corespondenții de război să moară, să fie răniți, să
dispară, să fie capturați sau ținuți în detenție; căci fiecare profesie își are pericolele
ei, care sunt mai mari atunci când nu sunt respectate regulile și obligațiile impuse
de practică și se acționează pe propriul risc, acceptându-se la început vulnerabilitățile
prezumate pentru ca după aceea familiile și colegii de breaslă să caute alți factori
răspunzători, cu motivații uneori delirante, pentru incidentele pe care persoanele în
cauză le-au căutat chiar dacă în mod inconștient. Nu în ultimul rând, ar trebui știut
de către cei care pleacă în misiuni periculoase în zone de conflict că, la Geneva s-
a înființat un serviciu special de informații al Crucii Roșii Internaționale, dotat cu o
linie telefonică și cu un fax la care rudele jurnalustului dispărut, ca și redacțiile și
agențiile de presă naționale, regionale și internaționale pot încerca să obțină informații
sau să inițieze căutarea acestuia. Pe de altă parte ar fi necesar ca în încercările de
www.geopolitic.ro

126 adaptare a dreptului actual al conflictelor armate la realitățile războiului global
împotriva terorismului să se găsească reguli și modalități noi de garantare a vieții și
exercitării profesiei de ziarist, eventual prin elaborarea unei convenții speciale destinate
acestui scop, astfel încât ea să fie mai bine cunoscută și aplicată de toți cei interesați.
Până atunci, însă, este utilă și organizarea de cursuri de scurtă durată pentru
familiarizarea ziariștilor cu legile și obiceiurile războiului dar și cu regulile minime
de deontologie profesională în zonele de conflict armat.
Desigur, într-un „sat planetar” în care nu lipsesc războaiele sângeroase și
violențele de tot felul, conștiința profesională a ziariștilor îi obligă să fie permanent
în tranșeele din linia întâia a evenimentelor pentru a asigura opiniei publice știrile
cotidiene pe care se bazează libertatea de informare ca drept al omului; bine informați,
oamenii, care reprezintă substanța comunității internaționale, ar putea determina
statele și organizațiile internaționale să facă din Planeta Pământ un loc mai sigur
pentru generațiile viitoare. În acest context, protecția pe care dreptul internațional o
acordă ziariștilor în îndeplinirea misiunilor lor periculoase în zonele de conflict armat
presupune o responsabilitate sporită a acestora în transmiterea de știri care să
reflecte doar realitatea și în respectarea dreptului internațional umanitar și al drepturilor
omului. Au existat și ziariști care au fost acuzați de furtul unor obiecte de artă, arme
și bani în Irak. Tot în Irak mulți din cei 2.000 de corespondenți de presă din lumea
întreagă prezenți în 2003 în acest infern al războiului au acuzat autoritățile americane
că nu i-au luat sub aripa protectoare a armatei; iar din cei 600 de ziariști „încorporați”
(embeding) de către Pentagon în dorința de a-i proteja și a le facilita accesul direct
din surse autorizate, unii s-au revoltat pentru impunerea unui regulament ce conținea
50 de măsuri restrictive, inclusiv cenzură și anularea autorizației în caz de nesupunere.
Toate acestea ne demonstrează că nu e ușor să fii „câinele de pază al democrației” și
că pentru a merita statutul de „a patra putere în stat” presa trebuie să asimileze
dreptul conflictelor armate și să devină tot mai responsabilă în lupta globală împotriva
terorismului internațional.
BIBLIOGRAFIE
Constantin Poenaru, Ziariștii în războiul din Irak , în Revista Română de Drept Umanitar nr.45/2003.
Arturo Marcheggiano, Ziariștii și dreptul umanitar al conflictelor armate , în RRDU nr.19/1998.
Yves Sandoz, Influența asistenței umanitare și a mass-media asupra evoluției situațiilor conflictuale , în
RRDU nr.18/1998.
Ion Cloșcă, Ion Suceavă, Tratat de drepturile omului , Editura Europa Nova, 1995.
* * *, Dreptul internațional umanitar, instrumente juridice internaționale , Regia Autonomă Monitorul Oficial, 2003
* * *, Rezoluția Consiliului Europei nr.1003 (1993) cu privire la etica ziaristică , în Monitorul Oficial nr. 265/1994.
K.Middleton, R.Trager, B.F.Chamberlin , Legislația comunicării publice , Polirom, 2002.
www.geopolitic.ro

127 EDIFICAREA UNUI SERVICIU EUROPEAN DE INFORMAȚII:
LIMITE ȘI OPORTUNITĂȚI
Mireille RĂDOI
1. LĂMURIRI NECESARE
Una dintre cele mai delicate probleme în cooperare provine din definirea
diferită, metodologic și legal, a termenilor de interes. Decizia de securitate națională,
volens nolens este luată în condiții de risc: informația perfectă ar presupune certitudini
dar, datorită complexității situațiilor și evoluției rapide a variabilelor, se lucrează în
principal cu indicii despre evenimente și cu probabilități. Pentru a introduce cât mai
multă precizie în asemenea aprecieri, experții au elaborat o scală a gradelor de
dezvoltare a pericolelor, până la momentul în care ele întrunesc elementele unei
infracțiuni și pot fi încadrate legal. Managerializarea situației este dezirabilă ante
factum , înainte ca totul să se deruleze în direcția materializării evenimentului negativ.
Prin urmare, disfuncțiile , adică alterările ușoare, turbulențe minime ale echilibrului
sistemului relevant, adesea ele nu sunt evaluate cu seriozitate deoarece nu se estimează
viteza de degradare situației. În privința securității naționale, dacă apar disfuncții –
de exemplu: carențe legislative, aplicări inadecvate a unor prevederi normative, interferențe
în activitatea unor instituții, ineficiență în limite relativ benigne – ele nu sunt sunt prilejul
unor decizii tranșante.
Vulnerabilitățile , fiind de natură să indice punctele slabe ale sistemului de referință,
sunt pretabile într-o măsură mai mare să capteze atenția când sunt semnalate. Ele
sunt breșe, care pot fi exploatate de îndată ce există conjunctura favorabilă. Vulnerabilitățile
echivalează cu reducerea capacității de a rezista la încercările unor entități (persoane,
grupuri, instituții, organizații) de a declanșa un pericol, precum și cu posibilitatea
ca, doar prin inacțiune în sensul eliminării (cel puțin reducerii!) unei disfuncții, securitatea
sistemului în speță să se erodează iremediabil.
Ceea ce devine deja mult mai grav și care încadrează probabilistic materializarea
amenințărilor, sunt riscurile . Minore determinate de factori endogeni ori de inadecvarea
la mediu sau majore, cu consecințe ample și pe termen lung, ele cer o analiză aplicată
și metode de intervenție așa încât evoluția fenomenelor să se oprească definitiv în
această fază. Până la acest punct se limitează informarea. Interpretând într-o cheie
pesimistă, dacă până la acest punct nu s-au luat măsuri, ne aflăm în fața unei
amenințări . Din perspectiva securității, ea este „manifestarea de orice fel a unei
capacități ori intenții de a materializa un pericol de natură a suprima ori știrbi oricare din
atributele fundamentale sau calitățile existențiale ale statului român, baza economică a
societății, ordinea constituțională, drepturile sau libertățile fundamentale ale cetățenilor”
(I. Bidu, 2004 :34). Amenințările la adresa siguranței naționale sunt prevăzute în
legea nr. 51/1991, art. 2, de aceea informarea cu privire la amenințări poate fi dublată
și de o acțiune indirectă asupra situației, prin intermediul agențiilor de securitate.
Amenințarea și vulnerabilitatea sunt concepte care nu se condiționează reciproc:
existența unei vulnerabilități nu presupune apariția cvasi-automată a unei amenințări, așa
cum o anumită amenințare poate viza un element care nu a fost perceput ca fiind vulnerabil.
Pericolele sunt acelea care primejduiesc chiar existența entității de referință: persoană,
instituție, stat. La acest nivel, evident, nu se mai pune doar problema de a informa,
ci de a acționa ferm, fără rețineri, pentru înlăturarea imediată. Schimbarea accentului este
www.geopolitic.ro

128 fundamentală: trecerea de la o atitudine generală reactivă (cum pot reduce efectele
unui eveniment care s-a produs), la una pro-activă circumscrisă de întrebarea: ce pot
face ca un eveniment negativ să nu se producă? Riscurile și amenințările la adresa
securității statelor au devenit tot mai complexe, astfel încât schimbările în politica de
securitate națională presupun teorii noi dar și soluții pragmatice1, încât proiectarea
strategiilor de apărare să aibă caracter integrat, flexibil, global și pună accent pe:
 un nou management al crizelor neconvenționale, non-armate sau, mai nou, o
veritabilă „guvernare” a riscului;
 luarea în considerație a „dreptului de intervenție” în caz de defectuoasă guvernare;
 dezvoltarea sistemului integrat de gestionare a riscurilor și mai ales conectarea
acestuia la organismele existente în NATO și UE;
 identificarea de noi soluții pentru consolidarea capacităților necesare de răspuns
la crize, de combatere a terorismului și de asistență umanitară la nivel subregional
și regional;
 stabilirea de noi parametri în controlul riscurilor și al vulnerabilităților tehnologice,
la obiectivele naționale de interes strategic;
 identificarea de noi modalități de îmbunătățire a avertizării naționale și internaționale
pentru prevenirea evenimentelor transfrontaliere;
 operaționalizarea forțelor destinate să participe la prevenirea actelor teroriste,
dar și a celor pentru intervenția postdezastru;
 armonizarea legislației și a procedurilor specifice cu reglementările internaționale
și cu standardele U.E. privind forțele de ordine publică și serviciile de urgență;
 cunoașterea dimensiunii impactului psihologic și mediatic asupra populației apărut
în urma atacurilor teroriste;
 gestionarea crizelor mediatice și de comunicare instituțională;
 redefinirea parteneriatului cu societatea civilă, integrarea în alte activități a
celor care și-au încheiat activitatea în domeniul structurilor de apărare și informații,
alături de întărirea controlului informațiilor ce vizează siguranța națională;
 reevaluarea rolului deținut de „private security companies” și „cluster of the
security sector”;
 asigurarea unui echilibru între dreptul la libera informare și necesitatea protejării
informațiilor clasificate;
 realizarea unei intervenții specializate pentru controlul riscurilor și vulnerabilităților,
a prognozării, alarmării, semnalizării unui eveniment, a salvării, evacuării și
acordării primului ajutor după comiterea acestuia, a reabilitării zonelor afectate
și ajutorării sinistraților.
Diversificarea și creșterea exponențială a factorilor de risc și a disfuncțiilor
care pot degenera în vulnerabilități pe termen lung ori pot evolua în direcția
materializării rapide a unei amenințări în contextul actual de securitate, necesită un
efort de reconceptualizare a modului în care acționează instituțiile abilitate să
asigure echilibrul și buna funcționare a mecanismelor sociale, securitatea indivizilor
și promovarea valorilor esențiale.
2. STRUCTURI EUROPENE DE INFOMAȚII?
Când justifică măsuri a căror aplicare presupune renunțarea la noi elemente ale
suveranității naționale, euro-optimiștii compară construcția europeană cu o bicicletă

1 Pleșu Ion – Managementul crizelor neconvenționale , http:/www.presamil.ro/SMM/2003/09 pag% 2034-35.htm.
www.geopolitic.ro

129 care, pentru a nu se răsturna, nu trebuie să se oprească. Extinderea Uniunii Europene
cu 10 noi state la 1 mai 2004, semnarea Tratatului referitor la Constituția europeană, la
Roma (29 octombrie 2004) și demararea procesului de ratificare a documentului,
propunerile îndrăznețe (funcția de Președinte al Uniunii, cea de Ministru de Externe,
planurile privind realizarea unei armate europene) probează accelerarea și aprofundarea
construcției europene. Noțiunile de pace, securitate și cooperare sunt centrale în
Declarația Schumman și au trasat liniile forte ale dezvoltării europene.
La nivel european cooperarea dintre serviciile de informații naționale este
reglementată atât sub al doilea pilon, Politica Externă și de Securitate Comună, cât
și sub al treilea pilon, Justiție și Afaceri Interne. În prezent există numeroase agenții
comune europene care împrumută unele dintre caracteristicile unei agenții de
informații, dar atentatele de la 11 martie din Madrid demonstrează că acestea nu
sunt nici eficiente și nici suficiente. Propunerile Belgiei și Austriei de a se crea o Agenție
Europeană de Informații ar fi putut reprezenta un răspuns la aceste probleme.
Crearea unui Serviciu European de Informații și Securitate ar fi o etapă logică,
pe care statele membre nu ar trebui să ezite să îl facă – nu numai pentru că accesarea
statului de entitatea care își fixează propriile strategii de politică externă și de apărare,
dar și mijloacele de urmărire a acestora. În plus, amenințările sunt de natură să
reclame coordonarea eforturilor de combatere deoarece sunt tot mai conjuncturale
și mai difuze. Decidenții europeni au nevoie de un aflux informațional competent,
consistent și oportun sub aspectul momentului în care se livrează informarea.
Totuși, propunerile Belgiei și Austriei de a înființa o Agenție Europeană de
Informații, precum și propunerea Comisiei Europene de creare a unui mecanism de
schimb a informațiilor clasificate la nivelul Uniunii nu au fost acceptate1.
Totuși, la ora actuală există patru mari agenții de securitate la nivelul UE:
Joint Situation Centre (SITCEN), Intelligence Division of the Military Staff (INTDIV),
European Union Satellite Centre (EUSC) și Europol, la care se alătură altele, care
nu au relevanță directă în planul informațiilor de securitate: European Network and
Information Safety Agency (ENISA), Arial Safety Agency (ASA), Maritime Safety
Agency (MSA) etc. Identificăm două mari provocări în domeniu la adresa UE:
 edificarea unei comunități coerente, reale și eficiente a agențiilor de securitate
și, concomitent,
 adaptarea diagnozelor și evaluărilor rezultate din culegerea și prelucrarea informațiilor
la nevoile curente ale beneficiarilor din UE.
Un „centru” european de informații de securitate ar fi binevenit numai dacă
ar produce ceva ce agențiile naționale nu sunt în stare să ofere sau dacă și-ar
asuma responsabilitatea pentru anumite informări prin care să ușureze munca
agențiilor naționale. Doar în asemenea condiții se poate crede că agențiile naționale
vor dori să-și transfere informațiile spre „centru”. Dar pentru a decide dacă un astfel de
„centru” ar echivala cu o „valoare adăugată” în domeniul informațiilor de securitate,
să analizăm eficiența agențiilor europene existente2.
European Union Satellite Center (EUSC) produce informații pe care majoritatea
statelor membre nu le-ar putea culege. Dacă ne-am rezuma doar la acest fapt, s-ar putea
conchide că aportul Centrului Satelitar pledează pentru modelul asistenței de sus în jos ,
lucru care nu înseamnă că EUSC satisface pe de-a întregul nevoile de IMINT3 ale Uniunii
și ale statelor membre. Totuși, acesta nu depinde de UE ca organizație, capacitatea de a

1 Propunerile nu au fost nici măcar supuse unei dezbateri oficiale.
2 A se vedea pe larg Björn Müller-Wille, For our eyes only? Shaping an intelligence community within EU , ian. 2004.
3 Imagery Intelligence – informații culese cu ajutorul sateliților și platformelor aeriene teleghidate.
www.geopolitic.ro

130 furniza date este limitată cantitativ și calitativ de input-ul către centrul satelitar, iar
beneficiarii nu obișnuiesc să utilizeze în analizele lor imagini culese din astfel de surse.
Intelligence Division of the European Military Staff (INTDIV) din cadrul
formațiunilor militare europene adaugă plus-valoare nu prin producerea unor evaluări
pe care agențiile naționale nu ar fi capabile să le ofere, ci prin prelucrarea unor
date și informații care, din motive politice, nu pot fi furnizate de o singură țară. Ca
de altfel întregul Staff Militar European (EUMS), INTDIV, înființat încă din 1999, nu
are o capabilitate care să lipsească într-adevăr majorității statelor membre (aproape
toate țările au o structură militară care se ocupă cu planificarea strategică a operațiunilor
forțelor naționale). Dar pentru că EUMS urmărește obiectivele Politicii Europene de
Securitate și Apărare (ESDP), nici un stat major național nu îi va putea prelua
menirea. Natura multinațională a misiunii intră în contradicție și face contraproductiv,
dacă nu chiar inacceptabilă îndeplinirea scopurilor INTDIV de către o agenție națională.
Prin urmare, deși valoarea-adăugată de această structură nu derivă în primul rând
din rezultatele activității de culegere și prelucrare de informații, totuși ea presupune
„asistență pe verticală”, fiind fundamentală pentru misiunile europene de tip Petersberg.
Situation Centre (SITCEN) a fost creat în 2001 de Secretarul General / Înaltul
Reprezentant al Consiliului Europei (SGHR) (iar nu de un Consiliul decizional) și
oferă suport informațional SGHR despre regiunile din afara UE. Aici este punctul în
care diferite date provenite de la șapte agenții naționale și „informații civile” sunt
sintetizate într-o evaluare fundamentată pe toate tipurile de surse. De vreme ce
politica externă a Uniunii se dorește a fi globală, SGHR ar avea nevoie de diagnoze
care să acopere integral mapamondul cu informații oferite în timp real în funcție de
agenda de lucru a acestuia. Printe puținii beneficiari ai informațiilor SITCEN se
numără și membrii Comitetului Politic și de Securitate, cei ai staff-ului militar european,
precum și cei din Unitatea de Programare și Avizare Timpurie (PPEWU) ori din
Comisiile pentru relații externe DG Relex.
Evident că un asemenea input nu poate fi furnizat de vreo agenție națională,
care, chiar dacă acoperă informativ tot globul, va ține cont mai întâi de prioritățile
interesului celor care iau decizii naționale. Coroborând informații de la toate statele
membre, SITCEN ar putea oferi produse adaptate nevoilor SGHR și altor beneficiari
din structurile ESDP, ale Comisiei Europene, ca și statelor membre. Deocamdată,
pe baza unei perspective globale, se alcătuiește un „Watchlist”, redefinită la fiecare
șase luni, în care 25-30 de areale cu potențial de criză sunt considerate prioritare
în demersul de monitorizare.
Aceste produse de informare ar putea contribui la armonizarea cunoștințelor
și ar putea facilita constituirea nor puncte de vedere comune asupra strategiilor
specifice celui de-al doilea pilon european. În general, statele membre preferă să-și
definească propria politică externă, dar în condițiile în care UE oferă cadrul de
formulare a unei politici comune, statele membre doresc să se asigure că rapoartele
centrului corespund cu informațiile care fundamentează propria poziție națională.
Rezultă că vor oferi acele date și informații care le vor sprijini interesele. Chiar
dacă admitem că SITCEN va fi dezinformat, această manipulare va servi statelor
care au poziții diferite față de UE, iar centrul va elabora rapoarte mai echilibrate și
mai critice – ceea ce nu este neapărat indezirabil.
Europol , datorită manierei deficitare de a-i concepe structura și funcționarea,
este limitat. Imperfecțiunile sale nu reflectă incompetența ofițerilor, nici insuficiența
resurselor. Prin contrast cu EUSC, INTDIV sau SITCEN, furnizorii de informații ai
Europolului sunt aceiași cu principalii beneficiari: agențiile naționale. Aceasta, corelat cu
www.geopolitic.ro

131 faptul că nici o responsabilitate națională nu a fost transferată către Europol, conduce
la situația în care Europolul nici nu ușurează activitatea agențiilor naționale, nici nu
produce ceva ce nu se poate produce la nivel național. Agențiile naționale nu pot pune
vreun eșec pe seama proastei funcționări a Europolului, lor revenindu-le întreaga sarcină
de a produce evaluări necesare securității naționale. Drept consecință, vor prefera colaborarea
bi- sau multi-laterală, mai degrabă decât să împărtășească informații în cadrul
Europolului. Nota bene: informațiile din rețeaua Europol, fiind interne Uniunii, nu sunt
împărtășite cu celelalte agenții europene de securitate care produc intelligence extern.
3. ARGUMENTE ȘI OBSTACOLE
În genere, cooperarea între serviciile de informații funcționează în interiorul
alianțelor militare și privește schimbul de informații. Uneori, ea poate avea drept
scop și o împărțire geografică sau chiar tematică a unor activități de culegere (cu precădere
de informații din surse electronice – SIGINT), care presupun instalații complexe și
foarte costisitoare. Conjunctural, pe anumite cazuri problematice sau în cadrul anumitor
proiecte de interes comun, în comunitatea informativă pot avea loc schimburi bi-, tri-,
sau multi-laterale1. Avantajele politice, profesionale și bugetare ale creării unui
Serviciu European de Informații pot fi lesne identificate. Care ar fi motivele pentru
care statele europene au refuzat o cooperare mai strânsă în domeniul informațiilor?
Un prim obstacol derivă din neîncrederea funciară a celor care lucrează în
domeniu. Protecția surselor, a metodelor de culegere și prelucrare, a informațiilor
propriu zise, de dezvăluiri inoportune sau premature este întotdeauna mai importantă,
surclasează adesea orice alt argument. Este de așteptat ca intensificarea schimbului
de informații între agențiile naționale, să crească proporțional riscurile de acest fel,
descurajând aprofundarea cooperării. Pot fi formulate cel puțin două contraargumente: în
primul rând, oricât de redus ar fi numărul partenerilor, defectări și scăpări de acest fel
se produc; apoi, un număr mare de agenții care cooperează presupune și multiplicarea
verificărilor de securitate.
Protecția surselor , mai ales a celor umane, va rămâne o prioritate pentru orice
serviciu, chiar dacă cooperarea ar fi foarte strânsă. Pe de altă parte, metodele de
culegere a datelor vor fi privite cu siguranță în mod diferit de către serviciile de informații
naționale. Riscul care trebuie evitat este cel al supra-clasificării care ar putea
apărea datorită neîncrederii existente între servicii. Supra-clasificarea , acordarea
unui nivel de clasificare mai înalt decât cel cerut de o informație, este periculoasă
pentru că ea conduce la o creștere nejustificată a numărului de documente clasificate
și reduce valoarea restricționării accesului. Securizarea informației nu poate fi un
scop în sine, ci un mijloc, o funcție a distribuției ei corespunzătoare. Uneori, cei care chiar
au nevoie de o anumită informație nu au autorizația necesară pentru a o accesa, fapt
ce poate produce disfuncții. Totuși, această problemă a supra-clasificării există în orice
serviciu de informații, singura soluție găsită fiind acceptarea faptului că clasificarea unui
document ar trebui precedat de o analiză serioasă în privința necesității de clasificare.
Un alt obstacol important este teama de a strica relațiile privilegiate cu
parteneri importanți ca urmare a unei creșteri a schimburilor de informații cu
celelalte servicii europene. Un exemplu clasic în acest sens este cooperarea
informativă între Marea Britanie și Statele Unite. Pe de o parte, Marea Britanie a
afirmat că aceasta nu este o relație exclusivă. Pe de altă parte, agențiile americane
au păstrat o ambivalență în ceea ce privește relația serviciilor britanice cu omologii

1 Cf. Rădoi, Mireille, Serviciile de informații și decizia politică , 2003, p. 17-18.
www.geopolitic.ro

132 europeni. Contează foarte mult caracteristicile acestei relații, dar dacă greutatea
celor doi parteneri este disproporționată, unul dintre aceștia ar trebui să privească
mai degrabă la oportunitățile existente decât neajunsurile tradiționale. Să devii
ostaticul unor avantaje tehnologice de tip SIGINT, așa cu ar putea fi cazul Marii
Britanii nu reprezintă o opțiune optimă, având în vedere programele europene
actuale de dezvoltare a sateliților.
Pericolul opus existenței unei relații privilegiate este cel al „calului troian”,
adică riscul ca una sau mai multe dintre agențiile implicate într-un Serviciu European
de Securitate și Informații să divulge informații importante unor alți aliați sau să
acționeze sub influența acestora.
Un alt potențial inconvenient avut în vedere ar fi includerea într-o astfel de
relație a unor țări aliate, dar între care există o relație antagonică , cum ar fi Turcia,
Grecia și Cipru. Dacă un Serviciu European de Informații ar presupune un schimb
sistematic de informații, aceste țări vor presupune că riscul de expunere va crește
și probabil că se vor opune unei asemenea inițiative. Totuși efectele unei asemenea
amenințări sunt limitate de o serie de factori. În primul rând, informațiile sensibile
privind siguranța națională nu vor fi divulgate. Iar în al doilea rând, există oportunități de
cooperare în domenii mai importante decât cele considerate tabu. Printre obstacolele
majore enumerăm percepția conform căreia o agenție aparținând unei țări mai
mici ar putea fi infiltrată, influențată sau chiar încorporată de un partener mai
mare. Această prejudecată nu ia în considerare faptul că în Europa nici o agenție
de informații, ca de altfel nici un stat, nu se află într-o poziție de putere care să-i
permită emiterea unor pretenții „dominante”.
Obstacolul final este probabil acel esprit de corps care face ca fiecare
agenție de informații să aibă încredere absolută doar în propria sa muncă. Cel mai
afectat departament în această situație va fi cel de Analiză Sinteză. Însă analiștii ar
trebui să înțeleagă limitele propriilor resurse. Timpul este cel mai important, iar
pentru a ține pasul cu politica internațională un serviciu nu se poate baza doar pe
propriile resurse umane sau tehnice, care ar trebui concentrate în sectoarele înalt
semnificative, pe când în alte domenii ar trebui să se acorde încredere și muncii
altora. Probabil că va mai dura până când agențiile mari, cu tradiții și orgolii, vor
accepta acest lucru. Pe de altă parte, nu ar trebui să se uite faptul că în prezent
prin sistemul de „troc informativ”, diferitele servicii de informații au acceptat de
facto o interdependență între partenerii mari și cei mici. Deci, sistemul nu pare a fi
caracterizat de un schimb rigid, a unei informații pentru o alta: considerații politice
mai largi decid modul cum sunt gestionate schimburile de informații1.
Avem de-a face în acest caz cu o acțiune colectivă pentru că necesită
coordonarea eforturilor mai multor participanți, iar acțiunile lor sunt intercorelate, iar
teoria acțiunii colective, explică faptul că interesele comune ale decidenților politici
din țările membre ale Uniunii Europene nu implică neapărat că vor acționa pentru
a-și apăra interesele. Dimpotrivă, este de așteptat ca fiecare dintre ei să se abțină
de la acest lucru, pentru că fiecare individ în parte gândește rațional cum să-și
maximizeze profitul personal2. Totuși, acțiuni colective se produc, indivizii se asociază,
însăși Uniunea Europeană fiind un exemplu în acest sens. Răspunsul stă în existența
stimulentelor selective pe care organizațiile le oferă membrilor. Cu alte cuvinte,

1 Cf. Why is European intelligence policy necessary? , Politi Alessandro, în Towards a European
intelligence policy , ***, Institute for Security Studies of WEU, decembrie 1998.
2 Se poate ajunge la un echilibru Nash, dar acel echilibru nu e neapărat Pareto optim, deci nu e cea mai
bună situație care ar putea fi obținută.
www.geopolitic.ro

133 cooperarea presupune că indivizii acceptă să-și pună în comun capacitățile și informațiile
pe care le dețin, pentru că fiecare este conștient că va ajunge la rezultate mai bune
împreună cu ceilalți decât dacă ar fi acționat singur. În această situație riscul major
este reprezentat de comportamentul de blatist (free-raider), caracterizat prin ascunderea
unor informații esențiale pentru ceilalți sau prezentarea unor informații false. Acest
comportament este inerent, dar trebuie limitat, cel puțin teoretic, printr-un sistem de
stimulente pozitive și negative.
O altă teorie care se poate aplica în această analiză este teoria economică a
alianțelor, conform căreia într-o alianță cu parteneri majori și minori, în măsura în
care bunul public oferit de respectiva alianță e dorit cu aceeași intensitate de către
toți membrii, partenerul major va cheltui mai mult în raport cu poziția sa în alianță
pentru producerea bunului, iar partenerii minori vor avea tendința de free-raider.
Organizarea unei comunități coerente de informații a UE ar fi trebui să facă subiectul
unei dezbateri la nivelul Parlamentului european.
4. PRINCIPII, CONCLUZII ȘI DUBITAȚII
Două sunt criteriile care guvernează împărțirea activității de securitate: cel
instrumental-tematic și cel geografic. Din primul punct de vedere există cinci mari
direcții de acțiune: militar; justiție, securizarea frontierelor și poliție; protecție civilă,
deminare și asistență umanitară; economic și comercial; diplomatic, iar cel de-al
doilea criteriu delimitează simplu între nivelul intern și cel extern Uniunii.
Cu cât noile amenințări sunt mai interconectate (geografic și funcțional), cu
atât sunt mai difuze, de unde rezultă o mai mare nevoie de informații pentru a le
încadra adecvat. Sunt necesare noi metode și resurse pentru a detecta disfuncțiile,
amenințările, vulnerabilitățile și riscurile care degenerează în amenințări și pentru
„a pune în gardă la timpul potrivit” decidenții. Perspectivele diferite asupra acelorași
evenimente cu privire la care informează EUSC, SITCEN, INTDIV sau/și agenții
naționale pot determina oamenii politici să nu vrea sau chiar să nu-și poată coordona
eforturile în direcția securizării (fie militare, economice, societale ori de mediu).
Eficiența sub aspectul calității măsurilor, dar și a promptitudinii lor, cere sincronizare,
oricât de democratică s-ar dori a fi decizia.
Principiile pe care aceste agenții ar trebui să le respecte țin de capacitatea de
planificare a activității de informare pe termen mediu și lung; de eficiența acestor
agenții în a livra produsele de informare la timp și în a-și asuma responsabilitatea față
de aceste evaluări (fezabilitate); instituirea (unde nu există deja) și respectarea cadrului
legal; suplețe și flexibilitate în stabilirea competențelor, așa încât să nu apară suprapuneri
ori redundanțe (care ar determina costuri suplimentare și nejustificate de timp, dar
și de alte resurse); capacitatea de a colabora operativ în realizarea misiunilor lor.
Agențiile de securitate din statele membre vor coopera, ca și până acum, poate
mai intens, însă niciodată complet și dezinteresat. Delimitarea competențelor serviciilor
naționale, de pildă în domeniul military intelligence, și a celor INTDIV, sau chiar
SITCEN nu va fi întotdeauna posibilă în termeni clari – interesele naționale și cele
ale Uniunii vor fi convergente sub toate aspectele.
Din experiența instituțiilor europene de până acum, este probabil ca sferele
de acțiune ale agențiilor de securitate ale UE să reflecte o supradimensionare
birocratică și artificială, care va crește timpul necesar luării unei decizii de securitate
comunitară și va face dificil de identificat nișele de informare rămase descoperite.
În plus, nu se va putea stabili o listă și o ierarhie fermă a beneficiarilor comunitari și
a celor naționali – fiecare evaluare de securitate va presupune o altă configurație a
decidenților și alte priorități.
www.geopolitic.ro

134 În cadrul UE, statele membre nu sunt pregătite să cedeze acestui for supra-național
preponderent economic și politic, prerogativele asupra unor instituții atât de importante,
vitale pentru securitatea și interesele lor. În plus, nu sunt pe deplin anticipate limitele
extinderii Uniunii…, iar trupele Uniunii vor fi integral operaționale abia în 2007 – motive de
non-angajare comună militară și de securitate, cel puțin deocamdată! Mai mult,
care vor fi relațiile de securitate dintre statele situate la marginea UE și vecinii lor?
Fără o rețea extrem de bine structurată și protejată de comunicare și stocare
a datelor de securitate nu se poate concepe o comunitate europeană de informații,
alcătuită în principal din state cu un grad de informatizare estimat în jurul a 75%.
Vor fi inerente problemele datorate traducerii din diversele limbi naționale: în cele
mai bune cazuri, timpul necesar redactării materialelor în limba engleză va prelungi
termenul de predare al evaluărilor, în cele mai pesimiste scenarii – vor apărea
neînțelegeri, mai ales în materialele de sinteză, în care nuanțele sunt esențiale.
Este greu de imaginat un produs de informare coerent, complet și livrat la
momentul oportun rezultat din colaționarea unor date și informații provenite de la
instituții cu moduri de colectare și metode de prelucrare semnificativ diferite.
Interconexarea datelor care intră în jurisdicția Europol, cu cele de la agențiile
naționale de securitate și cu cele „externe” provenite de la INTDIV, SITCEN și EUSC
este fundamentală pentru a face față amenințărilor pentru care nu sunt relevante nici
granițele naționale, cu atât mai puțin frontierele Uniunii – gen Al-Qaida, traficul cu tehnologie
cu dublă utilizare, vehicularea de agenți patogeni specifici terorismului biologic.
Deocamdată, de obicei, conducerea acestor structuri europene presupune și prezența
câte unui reprezentant al statelor membre. Ne este greu să ne închipuim, dacă nu
imposibil, cum vor dobândi coerență deciziile luate în asemenea foruri, dat fiind faptul că
nici egalitatea sau proporționalitatea democratică nu este aplicabilă, nici armonizarea cu
un presupus acquis comunitar în domeniu nu se produce anterior aderării.
Agențiile de securitate par a avea mai multe șanse la eficiență dacă se
raportează la interesul național, respectiv la disfuncțiile, vulnerabilitățile, riscurile
și amenințările care îl periclitează. Comunitatea informativă europeană va fi,
probabil, unul dintre bastioanele finale ale procesului de integrare și de afirmare a
Europei ca actor unitar pe scena internațională.
BIBLIOGRAFIE
Towards a European intelligence policy ***, Institute for Security Studies of WEU, decembrie 1998.
Bidu Ioan , Riscuri în analiza decizională de siguranță națională , ed. A.N.I., București, 2004.
Gannon John. C., National Intelligence Council National Security, in the Next Generation , www.cia.gov.
Müller-Wille, Björn, For our eyes only? Shaping an intelligence community within the EU , Occasional
Papers no. 50, January 2004.
Müller-Wille, Björn , Building a European Intelligence Comunity in response to terrorism , European
Security Review, no. 22, aprilie 2004.
Pleșu Ion , Managementul crizelor neconvenționale , www.presamil.ro/SMM/2003/09 pag% 2034-35.htm.
Rădoi Mireille , Serviciile de informații și decizia politică , ed. Tritonic, București, 2003.
Rădoi Mireille , Evaluarea politicilor publice , ed. Tritonic, București, 2004.
www.geopolitic.ro

135 DILEMELE DEMOCRAȚIEI ȘI TERORISMUL
Cristian JURA
Motto:
„We must try to starve the terrorists of the
oxygen of publicity on which they depend.1”
Societatea contemporană se bazează pe valori simbolice pentru obținerea
cărora au pierit milioane de oameni în războaie mondiale, pentru care se mai duc lupte
armate chiar și în prezent. Una dintre aceste valori este democrația, care, la rândul
ei, este formată din elemente concrete ca lupta democratică pentru putere, alegerile
libere, libertatea presei, separația puterilor în stat, respectarea drepturilor omului și
a drepturilor minorităților, economie de piață. Evident că atunci când vorbind despre
„democrație” ne referim la democrație occidentală, în special la formele existente în
SUA și în statele Uniunii Europene. Acestea sunt cele mai importante repere în
orice discuție academică referitoare la dimensiunile democrației.
În urma analizelor efectuate de cercetători în ultimii ani s-au dezvoltat teorii în
conformitate cu care democrațiile nu pot intra în conflict cu alte democrații. Altfel
spus, statele ce au ca fundament democrația nu pot intra în confruntare cu alte state ce
au ca fundament democrația. În Strategia de securitate națională a României se
consideră că democrația este o resursă importantă a mediului de securitate intern.
Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice, ideologice și culturale, a diversității
etnice, respectarea drepturilor omului, care modelează activitatea instituțiilor statului de
drept în eliminarea oricăror forme de marginalizare pe criterii etnice, religioase,
sociale, de sex sau orientare politică, stabilitatea politică incontestabilă și experiența
alternanței democratice la guvernare – toate acestea constituie importante resurse
pentru soluționarea problemelor țării, pentru tratarea securității naționale pe baze
mai solide și mai eficiente, se arată în documentul menționat. Există autori2 care, la
începutul anilor 80, au lansat această teorie ce statuează imposibilitatea războiului
între democrațiile liberale. Faptul că războiul este imposibil între țările democrate
este verificat de istoria concretă, ceea ce dovedește că democrațiile liberale nu se pot
sustrage luptelor cu sistemele adverse, în schimb nu se înfruntă niciodată între ele3.
Un alt concept conex folosit în acest context este cel de „pace democratică”, concept
ce reflectă o combinație fericită de norme și instituții liberale, cum sunt democrația
reprezentativă și economiile de piață4. Acest lucru ne permite să afirmăm, fără
teama de a greși, că luptele purtate pe glob sunt, în marea lor majoritate, lupte pentru
democrație, și că războiul împotriva terorismului nu este altceva decât un război
pentru democratizarea unor zone tradiționaliste. Nimic nu ne garantează faptul că
democrația va putea fi exportată și implementată în aceste zone, nimic nu ne
garantează că democrație este cel mai bun sistem existent.
În contextul luptei împotriva terorismului, două dintre componentele democrației

1 „Trebuie să privăm teroriștii de oxigenul mass-media de care aceștia depind” extras din discursul doamnei
Margaret Thatcher, primul ministru britanic la conferința American Bar Association în anul 1985
2 Michael Doyle, Kant, liberal legacies and foreign policy, în Philosophy and Public Affairs, I și II, 1983.
3 Emanuel Todd, Sfârșitul imperiului – Eseu despre descompunerea sistemului american, Editura
Albatros, București, 2003, pagina 18.
4 Noam Chomsky, Hegemonie sau supraviețuire, Editura Antet, București, 2003, pagina 69.
www.geopolitic.ro

136 creează dileme: prima dintre ele se referă la mass-media în relația cu terorismul,
cea de a doua la respectarea drepturilor omului în contextul luptei împotriva terorismului.
În ceea ce privește relația mass-media cu terorismul, aproape întreaga
strategie folosită de teroriști se bazează pe unul dintre principiile enunțate de Sun
Tzu „ucide unul ca să înspăimânți 10.000”. Strategia teroristă se bazează pe una
dintre dilemele contemporane ale mass-media într-o societate democratică: pe de
o parte marketingul fiecărui mijloc de comunicare pe piață și interesul de vânzare
sau rating, care împing la utilizarea tuturor informațiilor ce sunt deținute, utilizare
uneori „live”, alteori fără a verifica informația sau fără a se lua în calcul gestionarea
difuzării unor astfel de date, pe de altă parte nevoia de informare ca principiu al
logicii democratice. Alte elemente care pot fi luate în calcul în cazul acestei relații
perfide dintre terorism și mass-media sunt libertatea cuvântului, concurența de
piață1. Esența terorismului este legată de capacitatea unei grupări de a-și face
cunoscute acțiunile. Toate acțiunile de tip terorist se întemeiază pe gestionarea fricii
colective care, uneori, au dus la schimbări dramatice în unele state. Logica terorismului
contemporan atestă schimbări fundamentale în raport cu terorismul clasic în sensul
că, prin schimbarea tipului de obiectiv de la țintă politică la țintă civilă, potențialul
de risc a devenit mult mai greu de controlat. În raport cu această schimbare de obiectiv
a apărut o consecință îngrijorătoare legată de principiul terorismului contemporan
„puteam să fiu și eu acolo”.
Din punct de vedere organizațional, terorismul clasic se baza pe o organizare
piramidală și o distribuție precisă a puterii în interiorul grupului. Terorismul contemporan a
renunțat la organizarea de tip ierarhic, optând pentru o configurație de putere monocelulară.
Datorită terorismului contemporan, nu mai poate fi monitorizat și urmărit un
flux de informație și eventual interceptat la unul dintre nivelurile de organizare. În aceeași
celulă nu există șefi, iar informația este cu mult mai greu de urmărit. Terorismul clasic
avea în mod sistematic legături cu statul, în timp ce terorismul contemporan este
construit aproape constant în afara relației cu statul. Terorismul contemporan a reușit
să construiască și să argumenteze ideea de vină colectivă. Potrivit acestei schimbări
populația civilă este responsabilă în aceeași măsură în care sunt instituțiile statului și,
deci, legitimă ca țintă. Universalizarea victimei și a responsabilității face ca nici unul
dintre cetățenii unui stat definit ca agresor de o organizație teroristă să nu se mai simtă
în siguranță. Rezultatul este că prin universalizarea responsabilității se universalizează
și frica. Acest lucru nu se poate realiza decât folosind mijloace mass-media.
Una dintre cele mai insoluționabile probleme ridicate de terorism cercetătorilor
în domeniul comunicării constă în faptul că el însuși este un act de comunicare
camuflată. Terorismul vizează să obțină ceva de la adevărata sa țintă (guvernul
unei țări sau organizație internațională) dar, în același timp, lovește într-o altă țintă
(individul anonim) și speră că ecoul mediatic al actului terorist să deplaseze raportul de
forțe. Ecoul mediatic este un element structural major în acțiunea teroristă2.
Unii autori lansează chiar ipoteze extrem de incitante, întrebându-se dacă
mass-media nu este un complice al terorismului3. Totuși, statul este cel care
trebuie să gestioneze relația cu mass-media. Există două modalități de gestionare,
unele supuse unor logici vechi și altele supuse unor logici noi. Logicile cu origini
vechi implică cenzură, reținerea înainte de publicare, legi restrictive și controlul

1 Ștefan Stanciugelu, Note de curs, anul universitar 2004 – 2005.
2 Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. terorism, Editura Tritonic, București, 2005.
3 Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. terorism, Editura Tritonic, București, 2005.
www.geopolitic.ro

137 sistematic al producției mediatice. Unul dintre exemplele clasice este Broadcasting
Ban din 1988, decizie a statului prin care era interzis să se transmită de către
mass-media declarațiile persoanelor aparținând unor grupuri, cum ar fi IRA sau
Sinn Fein. Logicile noi de gestionare țin cont de libertățile dobândite de mass-
media și se exercită, mai subtil, prin relații publice generalizate, presiuni amicale,
impregnarea discursului general cu discursul puterii politice, adică printr-un control
al domeniului simbolicului din spațiul public.
În ceea ce privește dilema referitoare la respectarea drepturilor omului sau la
limitarea acestora în contextul luptei împotriva terorismului, cel mai actual exemplu
este cel al SUA. Statele Unite au întărit legislația privind terorismul. Documentul „Uniting
and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept
and Obstruct Terrorism” (USA PATRIOT Act), din 2001, se concentrează asupra
„organizațiilor proscrise”, ofenselor asociate și întărirea puterilor legislative. Totodată,
tratează și detenția străinilor care sunt suspecți a fi implicați în activități teroriste.
Ca urmare a atacurilor teroriste care au avut loc în SUA, la mai puțin de șase
săptămâni după evenimentele din 11 septembrie 2001, a fost adoptat PATRIOT
Act. Principala prioritate a Departamentului de Justiție era să prevină viitoarele
atacuri teroriste. PATRIOT Act avea ca rol protejarea cetățenilor americani, de
planurile mortale ale teroriștilor menite să distrugă America și modul de viață al
locuitorilor ei. Acest act îmbunătățește eforturile în lupta împotriva terorismului în
câteva moduri importante, astfel:
1. PATRIOT Act permite investigatorilor să utilizeze uneltele deja folosite în
lupta împotriva crimei organizate și a traficului de droguri după cum urmează:
 Permite forțelor de ordine să folosească supravegherea împotriva mai multor
crime ale terorii. Înaintea adoptării acestui act instanța permitea forțelor de
ordine să folosească supravegherea electronică pentru a investiga multe
infracțiuni obișnuite, infracțiuni non-teroriste, cum ar fi infracțiunile legate
de droguri, fraudele poștale, falsificarea de pașapoarte. Agenții, de asemenea,
puteau obține aprobarea de a intercepta convorbiri telefonice pentru a
investiga anumite, dar nu toate infracțiunile pe care teroriștii le comit adesea.
Actul dă posibilitate investigatorilor să adune informații din întreaga arie de
răspândire a terorismului, a infracțiunilor înrudite, incluzând: delictele legate de
armele chimice, utilizarea armelor de distrugere în masă și, de asemenea,
să adune informații și despre cei ce finanțează acțiunile teroriste.
 Permite agenților federali să urmărească teroriști sofisticați antrenați să scape
neobservați. De ani, forțele de ordine au fost capabile să folosească interceptările
telefonice pentru a investiga infracțiunile obișnuite, inclusiv drogurile și escrocheriile.
O interceptare telefonică poate fi autorizată de un judecător federal pentru
a fi aplicată unui anumit suspect și nu unui anumit telefon sau dispozitiv de
comunicare. Deoarece teroriștii internaționali sunt sofisticați și antrenați să
zădărnicească supravegherea prin schimbări rapide ale locației și folosind
dispozitive de comunicare cum ar fi telefoanele mobile, Actul autorizează
agenții să ceară permisiunea instanței pentru a utiliza aceleași tehnici în
investigațiile legate de securitatea națională pentru a lua urma teroriștilor.
 Permite forțelor legii să conducă investigațiile fără ca teroriștii să își dea
seama. În anumite cazuri dacă criminalii sunt avertizați prea devreme de o
investigație, pot fugi, pot intimida sau omorî martori, pot rupe legătura cu
complicii lor sau să ia alte măsuri pentru a scăpa de arestare. De aceea,
www.geopolitic.ro

138 instanțele federale, de mult timp și în anumite circumstanțe, au permis forțelor
legii să amâne pentru o perioadă limitată de timp înștiințarea subiectului,
dacă un mandat de percheziție a fost aprobat judiciar și pus în executare.
Înștiințarea este prevăzută întotdeauna, dar o întârziere rezonabilă dă forțelor
legii timp să identifice complicii infractorului, să elimine imediat amenințările la
adresa comunității și să efectueze arestări multiple fără să-i anunțe, în
prealabil, pe cei vizați. Aceste înștiințări întârziate despre percheziții au fost
folosite de decenii și s-au dovedit cruciale în cazurile care privesc drogurile
și crima organizată și au fost considerate de instanțe, ca deplin constituționale.
 Permite agenților federali să ceară instanței un mandat în virtutea căruia să
obțină accesul la înregistrările financiare în cazurile legate de terorism care
implică securitatea națională. Examinarea înregistrărilor financiare oferă
adeseori cheia pe care investigatorii o caută pentru a rezolva un mare
număr de cazuri. Investigatorii pot căuta anumite înregistrări ale unor
magazine sau uzine chimice, de exemplu, pentru a-i găsi pe cei care au
cumpărat materialele necesare fabricării unei bombe sau înregistrările
bancare pentru a vedea cine trimite bani teroriștilor. Forțele legii au fost
întotdeauna capabile să obțină înregistrările financiare în diferite cazuri
infracționale datorită citațiilor marelui juriu și continuă să facă astfel, în
cazurile care privesc securitatea națională. Datorită lui PATRIOT Act
guvernul poate acum cere unei instanțe federale (instanța de supraveghere
a informațiilor străine), dacă au nevoie de ajutor în cercetări, să aprobe același
tip de înregistrări (disponibile datorită citațiilor marelui juriu). Dar, instanța
federală poate emite aceste ordine doar după ce guvernul demonstrează
că înregistrările respective sunt obținute în urma unei investigații autorizate
pentru a obține informații de la agențiile străine care nu privesc un cetățean
al Statelor Unite sau a proteja împotriva terorismului internațional sau
activităților agențiilor clandestine de informații, dovedind că, o astfel de
investigație asupra unui cetățean al Statelor Unite, nu este condusă numai
pe baza activităților protejate de Primul Amendament.
2. PATRIOT Act facilitează schimbul de informații și cooperarea între agențiile
guvernamentale, astfel încât ele să fie mai bine interconectate. Actul îndepărtează
cele mai importante bariere legale care împiedicau forțele legii, agențiile de informații și
armata să comunice și să-și coordoneze munca pentru a proteja poporul american
și siguranța națională. Acum, ofițerii de poliție, agenții F.B.I., procurorii federali și
oficialii agențiilor de informații pot proteja comunitatea fiind interconectați pentru a
descoperi planurile teroriștilor înainte ca acestea să fie puse în practică. Senatorul
John Edwards spunea despre PATRIOT Act „noi pur și simplu nu putem triumfa în
lupta împotriva terorismului dacă mâna dreaptă a guvernului nostru nu are idee ce
face mâna sa stângă”1.
3. PATRIOT Act actualizează legea cu noile tehnologii și amenințări. Actul aduce
legea la zi cu tehnologia curentă, astfel încât să nu mai fie nevoie să se lupte într-o
eră digitală cu anticele arme legale rămase din era telefoanelor cu disc. Spre
exemplu, când s-a anchetat uciderea lui Daniel Pearl, reporter la Wall Street Journal,
datorită Actului forțele legii au putut folosi mijloace hight-tech (de înaltă tehnologie)
pentru a identifica și localiza pe câțiva dintre ucigași.

1 Vezi Press relase, 10/26/2001.
www.geopolitic.ro

139  Permite reprezentanților forțelor de ordine să obțină un mandat de percheziție
oriunde se desfășoară o activitate legată de terorism. Înainte să fie adoptat
PATRIOT Act, reprezentanții forțelor de ordine erau nevoiți să obțină un
mandat de percheziție în fiecare regiune în care intenționau să conducă o
investigație. Cum investigațiile asupra terorismului modern adesea se
întind în mai multe regiuni, reprezentanții forțelor de ordine erau nevoiți să
obțină multiple mandate în multiple jurisdicții, realizându-se întârzieri fără
motiv. Actul prevede că mandatele pot fi obținute în orice regiune în care
se desfășoară activități care au legătură cu terorismul, neținându-se cont
de locul unde ele vor fi executate. Aceste prevederi nu schimbă standardele
care guvernează valabilitatea unui mandat de percheziție însă, ușurează
procedura acestora.
 Permite victimelor hackerilor să ceară forțelor de ordine ajutorul ca aceste
pătrunderi neautorizate în computerul lor să fie monitorizate. Această schimbare
a făcut legea tehnologiei neutră, aducând pe picior de egalitate pe cei care
pătrund în mod electronic (intrușii electronici) cu cei care pătrund în mod
fizic în locuința unei persoane. Acum victimele hackerilor pot căuta ajutorul
forțelor de ordine pentru a prinde hackerii, la fel cum victimele hoților pot
invita reprezentanții forțelor de ordine în casele lor pentru a prinde hoții.
4. PATRIOT Act mărește pedepsele pentru cei ce comit acte de terorism. Americanii
sunt amenințați în aceeași măsură de teroristul care plătește pentru o bombă ca și
de cel care apasă pe buton. Astfel, PATRIOT Act, impune noi și aspre pedepse celor
care comit și susțin acte teroriste atât în țară cât și în străinătate. Spre exemplu, Actul:
 Interzice adăpostirea teroriștilor. Actul conține o nouă prevedere care interzice
adăpostirea cu bună știință a persoanelor care au comis sau sunt pe
cale să comită diverse activități teroriste, cum ar fi: distrugerea de
avioane, folosirea de arme nucleare, chimice sau biologice; folosirea
armelor de distrugere în masă; bombardarea proprietăților guvernului;
sabotarea uzinelor nucleare; și deturnarea de avioane.
 Mărește maximul neadecvat al unor pedepse prevăzute pentru anumite
infracțiuni care ar putea fi comise de teroriști incluzând incendierea,
distrugerea uzinelor energetice, susținerea materială a teroriștilor sau a
organizațiilor teroriste, și distrugerea materialelor de apărare națională.
 Mărește pedepsele pentru anumite conspirații, incluzându-le pe cele
pentru incendiere, uciderea în instituțiile federale, atacarea sistemelor
de comunicare, susținerea materială a teroriștilor, sabotarea centralelor
nucleare și imixtiunea cu membrii echipajului de zbor.
 Pedepsește atacurile teroriste asupra mijloacelor de transport în comun.
 Pedepsește bioteroriștii.
 Elimină statutele de limitare ale anumitor crime teroriste și le extinde
pentru alte crime teroriste.
 Fără PATRIOT Act, Guvernului SUA i-ar fi fost mult mai dificil, dacă nu
imposibil, să obțină vreun succes în lupta împotriva terorismului. Astfel,
Congresul a oferit autorităților mijloace substanțiale de mărire a abilităților
de prevenire, investigare și urmărire a acestor acte de terorism1.
Atât atacul de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite ale Americii, cât și

1 Vezi Department of Justice „ USA PATRIOT Act Overview”.
www.geopolitic.ro

140 celelalte care au urmat au afectat cele mai fundamentale drepturi ale omului, cum
ar fi dreptul la viață și dreptul la demnitatea umană. Statele Unite ale Americii, ca
răspuns la aceste atacuri au adoptat PATRIOT Act. Acesta este un document prin
care, în numele protejării cetățenilor săi în lupta împotriva terorismului, s-au adoptat
o serie de măsuri care duc la îngrădirea, limitarea anumitor drepturi consacrate de
numeroase convenții internaționale, iar drepturile care au avut cel mai mult de
suferit sunt: dreptul la viața privată și dreptul la un proces echitabil. Dreptul la viața
privată, la intimitate a fost afectat prin măsurile luate cu privire la accesul reprezentanților
statului la informațiile personale ale individului, acces care s-a manifestat adesea
prin violarea corespondenței. Statul a motivat această măsură prin încercarea de a
descoperi și preveni eventualele atacuri teroriste. Dreptul individului la un proces
echitabil a fost încălcat, mai ales, prin nerespectarea prezumției de nevinovăție.
Pentru autoritățile Statelor Unite ale Americii simplul fapt că o persoană era musulmană,
conducea imediat la vinovăția acestuia, el nemaifiind tratat corespunzător prevederilor
internaționale ale drepturilor omului.
Lupta împotriva terorismului a dus, în mod necesar, la limitarea drepturilor
omului, dar trebuie să se conștientizeze că această luptă nu poate deveni la fel de
crudă ca însăși terorismul, ignorând cele mai fundamentale drepturi prevăzute de
toate convențiile care au ca obiect drepturile omului și de aceea, trebuie să se
încerce ca, prin eforturile de combatere a terorismului, să se aducă un prejudiciu
cât mai mic drepturilor omului.
Un alt element divergent este abordarea separată a luptei împotriva terorismului
de către organizațiile internaționale. Dincolo de această abordare, evoluția evenimentelor
după 11 septembrie 2001 a arătat că, pentru a avea succes într-un asemenea
demers, este necesară dezvoltarea unui răspuns comun, coordonat și coerent al tuturor
acestor organizații. Acest lucru a fost înțeles la nivelul comunității internaționale,
după cum arată majoritatea documentelor adoptate în cadrul organizațiilor care
pledează pentru întărirea cooperării între state, în vederea asigurării eficienței
procesului de combaterea a terorismului1. Terorismul a stârnit controverse în ceea
ce privește folosirea forței în dreptul internațional și strecoară îndoieli asupra
sistemului normativ internațional2.
Terorismul și lupta împotriva terorismului sunt fenomene ale lumii contemporane.
Ambele tind să denatureze sensul vieții și să creeze efecte perverse în societățile
democratice, prin apariția unor dileme sau cercuri vicioase, de care societățile implicate
se vor vindeca foarte greu și vor traversa o perioadă lungă de convalescență.
BIBLIOGRAFIE
***, Uniting and Strengthening America by Providing Appropriate Tools Required to Intercept and
Obstruct Terrorism (USA PATRIOT Act), 2001.
Noam Chomsky , Hegemonie sau supraviețuire, Editura Antet, București, 2003.
Isabelle Garcin-Marrou, Media vs. terorism, Editura Tritonic, București, 2005.
Cristian Jura, Terorismul internațional, Editura All Beck, București, 2004.
Michael N. Schmitt, Counter-Terrorism and the Use of Force in International Law, The Marshall Center
Papers, No. 5, 2002.
Ștefan Stanciugelu, Note de curs, anul universitar 2004 – 2005.
Emanuel Todd, Sfârșitul imperiului – Eseu despre descompunerea sistemului american, Editura Albatros,
București, 2003.

1 Cristian Jura, Terorismul internațional, Editura All Beck, București, 2004, pagina 387.
2 Michael N. Schmitt, Counter-Terrorism and the Use of Force in International Law, The Marshall Center
Papers, No. 5, 2002.
www.geopolitic.ro

141 SPECIFICUL ACȚIUNILOR TERORISTE ÎN SPAȚIUL EX-SOVIETIC
Ionuț MIRCEA
Résumée: Á part les différentes motivations qui sont á la base des actions terroristes dans l’espace ex-
soviétique, issues du désir d’autodétermination de ces peuples, on assiste aux intentions spécifiques de
solutionner la situation, la simple élimination physique des insurgés étant insuffisante, á cause des standards
déficitaires de vie dans la région. De plus, si dans les sociétés développées l’Etat actionne contre les
menaces terroristes par l’introduction des restrictions légales en ce qui concerne la limitation des droits et
des libertés des citoyens, l’expansion du phénomène terroriste dans l’espace ex-soviétique a été utilisée pour
la préservation de la sécurité nationale et pour promouvoir les intérêts de la politique externe de la Russie.
Caracterizat foarte simplu drept „conflict asimetric între un grup de indivizi aparținând
unei entități sub-statale și un stat-țintă (reprezentat de instituții și conducătorii acestuia)”1,
terorismul a cunoscut, de-a lungul timpului, mutații importante, generate și de influența
imensă a mass-media audio-vizuale asupra populației. Dacă în forma sa tradițională,
actul de terorism avea ca scop descurajarea generală, victima fiind mai puțin importantă
decât efectul scontat asupra unei colectivități (obiectivul principal urmărit era crearea
stării de panică), în prezent terorismul constituie, în esență, o armă care depinde de
transmiterea unei amenințări către marele public, întrucât opinia publică este unicul factor
care poate presa puterea în direcția satisfacerii cererilor teroriste, în condițiile în care
politica puterii este una de refuz ab ovo al negocierii (negocierea presupune recunoașterea
legitimității partenerului, ceea ce pentru puterea statală însemnă de fapt cedarea propriei
legitimități). Mai mult, terorismul pus în relație cu așteptările publicului educat de mass-
media, de care agenții săi sunt pe deplin conștienți, devine o profesie care se auto-
adeverește: publicul se așteaptă întotdeauna la fapte mai șocante, mai spectaculoase,
iar teroriștii simt acest lucru prin simplul fapt că nu se mai bucură de atenție. Ei se
văd, în acest stadiu, împinși să producă acțiuni mai spectaculoase și mai șocante (fie
prin metodele folosite, fie prin volumul de pagube și victime, fie prin țintele lovite etc.).
Și în cazul terorismului, problema centrală a analizei comportamentului mass-
media o constituie studierea elementului constitutiv principal, decisiv al comunicării –
imaginea. Deși poate părea paradoxal, nu informația (informarea) este rațiunea de a
fi a mediilor moderne de comunicare, ci (cu ajutorul informațiilor) principala lor misiune
este crearea și difuzarea imaginilor despre evenimente. Imaginea este alcătuită din seturi
continui, articulate de informații, de mesaje organizate și pilotate de o intenționalitate, de un
interes, de un scop, de o miză psihologică și psihosocială. Așadar, problematica informației
este subordonată problematicii creării și difuzării imaginilor. Nu știrile ca atare influențează
publicul, ci imaginile despre realitate pe care le construiesc, le asociază sau le sugerează
respectivele știri structurate în seturi de imagini – adică imaginile-mesaj sau
info-imaginile2.
Acestea sunt destinate publicului cu scopul de a forma, impune (fixa), perpetua și
generaliza o anumită percepție mentală și, pe baza ei, anumite atitudini, opinii, comportamente,
decizii. Imaginile-mesaj codifică anumite informații și sugerează anumite decodificări
(interpretări). Ele sunt construite pe baza unui eveniment, unui punct de vedere subiectiv
asupra realității și oferă condiții subiective pentru substituirea acestei realități. Astfel,
mass-media pot să determine imixtiuni flagrante în interpretarea realității3.
Manipularea se manifestă în acest caz nu asupra faptelor în sine, ci prin influențarea
cadrului de analiză, a perspectivei din care sunt văzute faptele în contextul în care media
au nevoie absolută de informații. Media și organizațiile teroriste nu sunt singurele

1 Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niță, Sfârșitul terorismului?, Editura Antet, 2002.
2 Petru Pânzaru, Mass media în tranziție, Fundația Rompress, 1996.
3 Cornelia Bacoș, Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate și cultură, 3/1991.
www.geopolitic.ro

142 entități care dobândesc la modul practic un anume câștig de pe urma actelor teroriste
(primii audiență și cei din urmă publicitate). Uneori, chiar puterea guvernantă poate
specula acest tip de violență, fiind interesată în supra-accentuarea gravității pericolului
terorist, fie pentru a justifica măsurile de intensificare a aparatului de securitate publică
și limitarea libertăților civice (care întăresc evident statu quo -ul), fie pentru a deturna
atenția opiniei publice de la problemele sociale și economice. În ceea ce privește
organizațiile teroriste, voința de a manipula media se manifestă în sensul dat de
psihologia socială, atunci când obținerea adeziunii opiniei publice constituie o
prioritate. În concurență, terorismul intern este manipulator atunci când baza socială
se dizolvă și sistemul este în pragul unei revoluții (exemplul terorismului bolșevic
antebelic sau al diverselor mișcări de eliberare care s-au folosit de metode teroriste
pentru a sabota dominația puterii centrale).
Încercând să facem o radiografie a manifestărilor fenomenului terorist în
unele state aparținând spațiului ex-sovietic, vom analiza motivațiile care generează
comiterea actelor teroriste, cauzele și modul de justificare, cu accent pe specificul
acestora, comparativ cu acțiunile „clasice” care se produc în alte zone ale globului.
Astfel, actele teroriste produse împotriva unor state puternic dezvoltate au fost
determinate, în opinia unor analiști, de „globalizarea scăpată de sub control”. „Al-Qaida și
rețelele sale teroriste au întors beneficiile și avantajele unei lumi din ce în ce mai globalizate, mai
integrate și mai deschise, pentru a servi agendei proprii. Și au demonstrat că
globalizarea, în ciuda beneficiilor sale enorme, aduce Statelor Unite și noi vulnerabilități”
(Richard N. Hass, Director al Oficiului de Planificare Strategică al Departamentului de
Stat al S.U.A.)1. Vulnerabilitățile impuse de globalizare sunt, însă, doar o latură a problemei.
Mai exact spus, ele constituie partea vizibilă și, de cele mai multe ori, scoasă în față drept
principal vinovat pentru numeroasele disfuncții ale societății post-moderne. Societatea
deschisă, bazată pe drepturile și libertățile individuale, este apanajul democrației liberale –
„punctul final al evoluției ideologice a omenirii”, „forma finală de guvernare umană”,
„sfârșitul istoriei”2. Lumea „civilizată” occidentală, ajunsă la un nivel maxim al dezvoltării
în raport cu alte sisteme paralele sau precedente, se găsește în fața unui paradox
politic: cel mai puternic stâlp al său este, în același timp, și cea mai mare slăbiciune.
Drepturile și libertățile fundamentale pot fi exercitate de fapt și de drept de orice
individ, indiferent de convingerile și intențiile sale.
Însă în spațiul ex-sovietic manifestările teroriste au un puternic substrat
etnic și religios, generate de dorința popoarelor de a-și dobândi dreptul la
autodeterminare , din punct de vedere al motivațiilor, terorismul specific zonelor gri din
Federația Rusă putând fi împărțit în mai multe categorii: etnic-naționalist, religios,
terorism de stat, asasini de drept comun și altele (de sorginte criminală, unimotivațională)3.
În timp ce în spațiul euroatlantic procesele de extindere a democrației și economiei
libere, precum și accesul nelimitat la mass-media au condus spre impunerea unui model
de societate în care problemele religiei și credinței, precum și apartenența la o națiune,
au încetat să mai fie abordate ca „afaceri de stat”, în afara spațiului euroatlantic, însă,
religia exercită, în general, funcții mult mai importante în societate, grupuri etnoculturale
întregi individualizându-se prin apartenența la o religie sau alta ori la o națiune sau
alta. Globalizarea și regionalizarea – ca fenomene determinante ale epocii – provoacă
cele mai puternice reacții contestatare în ariile de civilizație cu solide relații sociale tribale
și de clan, cu niveluri slabe ale dezvoltării economice, cu rate înalte ale creșterii demografice
etc. În condițiile uzării discursului comunist, compromiterii de către elite a discursului
democratic capitalist, fundamentalismul religios – îndeosebi islamic, dar și ortodox
în Eurasia – oferă suport ideologic mișcărilor ultra-naționaliste, teroriste și antiglobaliste.

1 Multilaterally for a global Era, Remarks to Carnegie Endowment for International Peace / Center on
International Cooperation Conference, Washington DC, 14 November. 2001.
2 Pe larg în Francis Fukuyama, Sfârșitul istoriei, Partea a IV-a: Sărind peste colosul din Rhodos, 1995 .
3 Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niță, op. cit., p. 207.
www.geopolitic.ro

143 Deși mult timp factorul etnic, ca și cel religios, nu au fost considerate adevărate probleme
ale securității naționale, la momentul în care s-a constatat că aveau potențial de a inflama o
stare de tensiune sau conflict între state, modul de abordare a acestor factori a fost
reconsiderat. Aparținând dimensiunii culturale a securității, factorii etnic și religios capătă o
importanță majoră în analiza de securitate a unei zone, spațiul de manifestare al
securității culturale situându-se la nivelul inter-relaționării securității individuale cu
securitatea națională, în sensul că indivizii sau grupurile substatale, în cazul nostru grupurile
etnice sau religioase, pot deveni o problemă de securitate națională, comportamentul
acestora degenerând spre acțiuni teroriste, separatiste, revoluționare etc. Condițiile
suficient necesare pentru transformarea religiei în factor de generare a conflictelor armate
pot fi: existența într-un spațiu, la un moment dat, a unor puternice discriminări religioase;
combinarea discriminărilor religioase cu cele etnico-culturale și politice și cu
decalajele economico-sociale etc.
Factorii care stimulează și agravează conflictele religioase: polaritatea
sistemului politic (cristalizarea și funcționarea unei puteri centrale omnipotente și
exclusiviste); instituții politico-administrative slabe, ineficiente, corupte, nefuncționale;
gradul slab de materializare a coerenței social-economice (decalaje sociale
periculoase, grefate pe tribalism, regionalism, antagonisme etnoculturale și religioase).
Diferențe de status; slăbiciunile regimului democratic, ale societății civile și anemica
dezvoltare a spiritului public; un grad sporit de inamiciție între grupările etnoreligioase
între frontierele unui stat sau între state sau între provincii din state diferite; orizonturi de
așteptare lipsite de realism ale unor grupuri religioase ori etnoculturale și religioase, cu
percepții nejuste ale oportunităților și amenințărilor; degradarea sau prăbușirea
așteptărilor unor grupuri etnoculturale și religioase; intervenții externe (armate,
politice, religioase, teroriste, fundamentaliste în state sau complexe regionale de
securitate; tradiția istorică; voința de conflict etc1.
Apariția unui vid de putere în spațiul care a aparținut U.R.S.S. a provocat mutații
geopolitice importante, diferențele culturale care există nu numai între statele aflate
de părți diferite ale „liniilor de falie” trasate de S. Huntington2, ci și între state capitaliste
recunoscute ca liberal democratice sau între state ale Islamului se dovedesc mult
mai greu de eliminat3, caracterizare ce poate fi remarcată și în spațiul ex-sovietic, unde
lupta popoarelor pentru autodeterminare a degenerat în conflicte armate cu puterea
dominatoare, fiind apoi continuată prin manifestări naționalist-extremiste și teroriste.
O altă deosebire dintre terorismul „clasic” și cel care se manifestă în spațiul
ex-sovietic rezidă din posibilitățile de abuz în contextul noilor limitări legale ale
exercitării drepturilor și libertăților cetățenești.
În democrațiile occidentale, problema fundamentală este una de principiu:
autoritatea statală se vede forțată să apere libertatea prin restrângerea libertății, dilemă
care se poate dovedi fatală democrației cu care sunt familiarizate țările dezvoltate.
Din perspectiva sistemului social-politic, acțiunile teroriste au la bază dorința de
a realiza anumite obiective pe calea formulării unei amenințări cât se poate de explicite
și de șocante la adresa securității generale. Singura sursă de legitimitate a unui stat
este capacitatea de a proteja și menține drepturile cetățenilor săi și de a le asigura
mediul prielnic satisfacerii tuturor nevoilor. În logica impusă de acțiunile teroriste, statul
este presat pentru a elimina amenințările la adresa siguranței cetățeanului. Dat fiind
caracterul profund clandestin și greu de penetrat al activităților de factură teroristă,

1 Mihai-Ștefan Dinu, Importanța dimensiunii etnico-religioase în analiza de securitate – factori generatori, agravanți
/ inflamatori și inhibatori ai conflictelor etnico-religioase, la www.cssas.unap.ro/ro/publicatii/carti/seminarii2003 .
2 S. Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, 1997.
3 Francis Fukuyama, op. cit.
www.geopolitic.ro

144 autoritățile sunt nevoite să apeleze la restrângeri mai mult sau mai puțin drastice
ale libertăților individuale.
Indiferent de tabăra care deține prim-planul acțiunii – grupările teroriste sau autoritatea
statală (de cele mai multe ori rolurile sunt asumate succesiv pe principiul acțiune –
reacție) – rezultatul este același: privarea de libertate și de anumite drepturi a
cetățeanului de rând. La șase luni după atacurile din 11 septembrie din Statele Unite,
juristul american Ronald Dworkin a avertizat că cel mai mare rău provocat de
reacția antiteroristă s-a manifestat asupra proverbialelor garanții legale ale libertății
individuale din America: „Deși nimeni nu ar îndrăzni să sugereze în public faptul că
un asemenea rău ar fi mai mare decât pagubele provocate de uciderea în masă din
cele două turnuri, acest rău poate avea un efect mai dăunător pe termen lung asupra
calității vieții noastre”1.
Dincolo de orice țintă materială, pe termen lung libertatea este cea care este atacată
mai degrabă decât democrația, dacă nu de către terorismul în sine, de către reacția pe care o
provoacă din partea statului. În această imagine se conturează clar posibilitatea ca entitățile
statale, prin măsurile antiteroriste, “să corodeze în mod fundamental valorile pe care doresc
să le apere”2. Într-un sistem centralist, problema controlului asupra fenomenului terorist
este mult mai ușor de gestionat. Deși forme de violență se manifestă și în aceste
sisteme, de multe ori cu consecințe catastrofale, acestea sunt diferite de terorismul „pur”,
luând forma luptelor de gherilă, revoluțiilor, loviturilor de stat etc. Acestea nu pot fi considerate
mai „bune” decât terorismul, dar au o latură oarecum „etică”: țintele lor sunt întotdeauna
implicate într-o formă sau alta în conflict și își asumă, într-o anumită măsură,
posibilitatea unei acțiuni violente împotriva propriei entități, luându-și măsuri în
consecință.
În ceea ce privește factorii care permit sistemelor totalitare să țină sub control acțiunile
de factură teroristă și promotorii acestora, un loc central îl ocupă preocuparea statului
de a exercita controlul total asupra vieții individului și căutarea eliminării totale a societății
civile. Scopul esențial al autoritarismului dus la extrem sau al totalitarismului este nu doar
să-l priveze pe individ de libertate, ci să-l facă să se teamă de ea, în favoarea securității3.
Pentru a argumenta cele prezentate mai sus, ne vom opri asupra acțiunilor din
Cecenia și din Caucazul de Nord, cu accent pe aspectele specifice, determinate de lupta
pentru independență a popoarelor respective, care a dat naștere unui terorism „endemic”.
Astfel, trebuie menționat că acțiunile teroriste și catalizarea tuturor grupărilor
cecene s-au amplificat după prima intervenție sovietică și apoi după redeschiderea
conflictului armat cu Federația Rusă, înfrângerea rezistenței cecene de către trupele
ruse obligând practic cecenii la reconsiderarea acțiunilor de luptă. Deși au invocat lupta
Islamului cu „ne-credincioșii”, din cauza caracterul mafiot al majorității organizațiilor și
facțiunilor cecene, acestea nu s-au bucurat decât de un sprijin modest din partea
organizațiilor islamiste internaționale. Mișcarea cecenă de eliberare a beneficiat de
simpatia unor celule pro-islamiste din Federația Rusă, în special din țările caucaziene,
un conflict care inițial se purta în numele independenței, încercând să fie atras în zona
„războiul sfânt al Islamului”, deși însăși starea socio-economică a Ceceniei pare să fie
cauza radicalizării conflictului.
Cu toate că a adăpostit cândva unele din cele mai avansate instituții sovietice
de cercetare în domeniul petrolier (Cecenia este, de altfel, o zonă cu resurse
petroliere, iar capitala Groznâi a fost un oraș înfloritor și cosmopolit), infrastructura
e aproape cu totul distrusă, cea mai mare parte a clădirilor fiind transformate în

1 Ronald Dworkin, apud Charles Townsend, 2002.
2 Idem.
3 Pe larg în Francis Fukuyama, op. cit., Partea I: O întrebare care revine.
www.geopolitic.ro

145 ruine după primul război, care a început în decembrie 1994. În multe din orașele
Ceceniei, majoritatea locuitorilor au rămas fără case, economia republicii fiind paralizată:
rata șomajului – 100%.
În anul 1996, la sfârșitul războiului, forțele rusești se retrăgeau și avea să preia puterea
unul dintre liderii separatiștilor – Aslan Mașhadov, care n-a putut pune ordine în
Cecenia ruinată de război, iar Centrul, adică Moscova, nu s-a grăbit să investească în
reconstrucția republicii. Mașhadov nu a putut ține în frâu căpeteniile războinice, s-au
înmulțit infracțiunile și răpirile. În Cecenia au început să pătrundă valuri-valuri de
militanți radicali, unii cu antrenamente în tabere afgane. După o rebeliune în republica
vecină Daghestan, și ea parte a Federației Ruse, și după o serie de explozii la
Moscova, a urmat al doilea război din Cecenia (1999) – conflict care a ajutat în
propulsarea lui Vladimir Putin la putere și care, inițial, ar fi trebuit să fie o campanie cu
ținte foarte precise: rebelii radicali, deveniți „teroriști”.
Întrebarea care se pune este dacă teroriștii urmăreau separarea de Rusia pe
motiv etnic-naționalist sau doar religios, însă scopul oficial urmărit pare a fi unificarea
Ceceniei și Daghestanului într-un singur stat islamic, ceea ce pentru Moscova ar fi
însemnat diseminarea terorismului în întreg spațiul nord-caucazian, agravând și mai
mult situația socio-economică din zonă. La acea vreme, mai multe organizații internaționale
au acuzat strategia Rusiei în Cecenia. Combinația de atacuri militare înverșunate și
violări ale drepturilor omului, împreună cu implicarea Rusiei în războaie din diferite
zone, i-a determinat pe mai mulți analiști politici să acuze Rusia de acțiuni „teroriste”1.
Mai mult, aceștia consideră că prelungirea conflictului se datorează „seniorilor războiului”,
care au interese în perpetuarea stării de beligeranță în propriul profit. De asemenea,
accederea la funcția supremă în stat a lui Vladimir Putin a fost pusă în legătură directă
cu valul de explozii și atacuri teroriste care a lovit Rusia între 1999 și 2000.
Cu toate acestea, Moscova nu a ezitat să folosească expansiunea fenomenului terorist
în scopul conservării securității naționale și a promovării intereselor sale de politică externă,
un exemplu în acest sens constituindu-l ralierea la campania antitalibană din Afganistan.
Cecenia e un spațiu al distrugerii fizice și al unor mari traume sociale și morale, care,
în pofida eforturilor Moscovei de a impune structuri politice, produce tot mai mulți indivizi
gata să moară și să-i omoare și pe alții – în numele unor țeluri de neatins, în concepția
autorităților de la Moscova. Deși președintele Vladimir Putin vorbea, la vremea
respectivă de situația din Cecenia ca despre una care „merge spre normalizare” și
dădea asigurări populației că tensiunile s-au sfârșit, iar tactica de a negocia fără
compromisuri cu liderii ceceni a dat în sfârșit roade, realitatea atentatului de la Beslan
avea să contrazică punctul de vedere al șefului statului rus. O deosebire esențială în
privința modului de control al terorismului în spațiul ex-sovietic constă în
preocuparea autorităților pentru creșterea standardelor de viață ale populațiilor
din zonă și întărirea autorității statului pe plan local / regional, contrar acțiunilor
întreprinse în statele civilizate, unde reducerea cazurilor teroriste implică îngrădirea
libertăților individuale.
În septembrie 2004, imediat după luarea de ostatici de la școala din Beslan,
în Osetia de Nord, președintele Vladimir Putin declara că „războiul împotriva
terorismului cere o revizuire a politicii ruse în regiune”, adăugând că una dintre
problemele-cheie cele mai grave este slăbiciunea statului în regiune. De altfel,
Moscova încearcă să formuleze o nouă politică în Caucazul de Nord, la jumătatea lunii
iunie 2005 publicația „Moskovski Komsomolet” publicând extrase dintr-un raport despre
situația din Caucazul de Nord, întocmit de Dmitri Kozak, reprezentantul președintelui pentru
Districtul Federal Sud, purtătorul de cuvânt al lui Kozak, Fiodor Scerbakov,

1 Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niță, op. cit..
www.geopolitic.ro

146 confirmând că raportul „a fost scris și înaintat Kremlinului acum mai bine de o lună”1.
Anterior, într-o încercare de a remedia situația, la jumătatea lunii septembrie
2004, președintele rus a anunțat crearea unei comisii federale pentru Caucazul de Nord,
a cărei principală misiune era „să realizeze rezultate notabile în a îmbunătăți standardele
de viață din regiune”, cât mai curând posibil. Dmitri Kozak, un apropiat al președintelui
Vladimir Putin și ex-adjunct al Administrației Prezidențiale, a fost numit șef al comisiei și a
sugerat crearea imediată a unui grup de analiză a dezvoltării socio-economice în regiune, a
problemelor cu respectarea legii, apărare și securitate, migrație, cultură și educație,
relații etnice și religioase și cum se poate combate extremismul religios, adică exact
problemele cu care se confrunta Moscova și pe vremea U.R.S.S. Deși propunerile nu
par a fi o noutate, „ele reprezintă prima încercare de a prezenta un plan de dezvoltare
coordonat pentru regiune”, a declarat Igor Dobaev, co-autor al raportului. Concluziile
studiului fac referire la „grupuri din structurile de putere care au monopolizat resursele
politice și economice. Rudele dețin posturi de conducere în structurile de putere și în
marile companii din toate republicile Caucazului de Nord, ceea ce a privat sistemul de
echilibru și control și a dus la răspândirea corupției”. Totodată, „arbitrajul autorităților
provoacă apatie socială în masa populației, deci autoritățile nu au un sprijin de
încredere în multe entități ale Federației”.
Ahmed Iarlikapov, expert al regiunii, aprecia că situația în zonă s-ar putea îmbunătăți
numai dacă elitele regionale sunt înlăturate din pozițiile actuale. Dar Moscova nu are
personal de rezervă pentru regiune, având în vedere complicatele considerente de securitate
în zonă și relațiile etnice, cea ce îi creează un loc mic de manevră. De aceea, deciziile
legate de personal trebuie luate în considerație pornind de la aceste aspecte, deoarece
mișcările bruște pot rupe echilibrul de securitate. Dar actualul staus-quo nu poate fi
păstrat mult timp, iar acest lucru îl știe și Moscova foarte bine. Doar centrul federal
poate lua decizii asupra schimbării situației din regiune, având în vedere specificul local.
În concluzie, pe lângă motivațiile diferite care stau la baza acțiunilor teroriste
în spațiul ex-sovietic, generate de dorința popoarelor respective de autodeterminare,
asistăm și la intenții de rezolvare specifice, simpla eliminare fizică a inițiatorilor
acțiunilor teroriste fiind insuficientă, din cauza standardelor deficitare de viață din regiune.
Pe de altă parte, dacă în societățile dezvoltate statul reacționează în scopul contracarării
amenințărilor teroriste prin introducerea unor limitări legale ale exercitării drepturilor și
libertăților cetățenești, expansiunea fenomenului terorist din spațiul ex-sovietic a servit ca
pretext pentru conservarea securității naționale și a promovării intereselor de politică externă.
BIBLIOGRAFIE
Bacoș Cornelia, Rolul imaginii asupra mentalităților colective, în Societate și cultură, 3/1991.
Belkaia Marianna, Kremlinul studiază recomandările Kozak pentru Caucazul de Nord, comentariu
difuzat de RIA Novosti și preluat de Agenția „Rusia la zi” – 22 iunie 2005.
Dinu Mihai-Ștefan , Importanța dimensiunii etnico-religioase în analiza de securitate – factori generatori, agravanți
/ inflamatori și inhibatori ai conflictelor etnico-religioase, la www.cssas.unap.ro/ro/publicatii/carti/seminarii2003.
D’Encausse Helene Carrere, Triumful națiunilor sau sfârșitul imperiului sovietic, Editura Remember, București, 1993.
Fukuyama Francis, Sfârșitul istoriei, 1995.
Gheorghe Arădăvoaice, Gabriel Naghi, Dan Niță, Sfârșitul terorismului? Editura Antet, București, 2002.
Huntington Samuel, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997.
Pânzaru Petru, Mass media în tranziție, Fundația Rompress, 1996.
Multilaterally for a global Era, Remarks to Carnegie Endowment for International Peace/Center on
International Cooperation Conference, Washington DC, 14 November 2001.

1 Marianna Belkaia, Kremlinul studiază recomandările Kozak pentru Caucazul de Nord, comentariu
difuzat de RIA Novosti și preluat de Agenția „Rusia la zi” – 22 iunie 2005.
www.geopolitic.ro

147 TERORISM ȘI PUBLICITATE
Radu Ștefan VERGATTI
Abstract: TERRORISM AND PUBLICITY
The year 1967 is considered by the United Nations Organization as making of contemporary terrorism.
To be able to further discuss this subject we had to first define terrorism as that deliberate, well
organized action of a smaller or larger group of people aimed at creating a general, mass state of fear
and suspicion so that, eventually, the current political regime become liable to fail and be replaced.
A short look into the evolution of violence in the history of mankind demonstrates that terrorism was
born simultaneously with the first states, before the year 1967 certainly marks only a moment in the
history of terrorism. To attain their goal, terrorists try to make their actions known. That is why they use
all available means of nowadays, owing to the great development of science and technology, especially
of television among mass media means, both the impact of terrorist actions and consequently the fight
against them are by far more considerable.
Terorism. Este un cuvânt deosebit de răspândit în rândurile publicului larg.
Atunci când este auzit, involuntar, în mintea și sufletul tuturor oamenilor, specialiști
sau nu, generează un sentiment de groază. El este provocat de conștiența că urmarea
imediată a actului conceput de teroriști este o nenorocire: o explozie destructivă,
un asasinat, o mutilare, o eventuală destabilizare a unui regim politic etc.
Aproape în toate cazurile, noțiunea de terorism a fost pusă în relație cu lumea
islamică și cu oameni legați de ea prin religie, cu cei care sunt adepții doctrinelor
totalitare, ca marxismul, toți fiind uniți între ei printr-un sentiment anti-„imperialist”,
al cărui sâmbure este U.S.A. și aliații ei.
Temporal, începutul acestei acțiuni, devenită un fenomen global al lumii
contemporane a fost legat de anul 1967 și, ca atare, lucrările de specialitate s-au ocupat
exclusiv de evenimentele zilelor noastre1.
A fost anul 1967 o dată crucială care poate marca începutul unui fenomen
cu importanță globală?
A priori răspunsul este negativ.
Un scurt excurs istoric îmi va susține teza.
Pentru a lămuri această primă problemă, mă simt obligat să pornesc de la definirea terorismului2.
El reprezintă acea acțiune deliberată, bine organizată, a unui grup mai mic sau mai mare de
oameni care urmărește crearea unei stări generale, în masă, de teamă, de suspiciune,
având ca scop final destabilizarea regimului politic atacat și eventuala lui înlocuire .

1 Cf. C. Brinton, The Anatomy of Revolution , New York, 1965, passim; Edward Luttwak, Coup d’État , Cambridge,
M. A., Harvard U.P., 1979, passim; John Amos, Palestinian Resistance: Organization of a Nationalist Movement ,
New York, 1980, passim; G. Arădăvoaiecei, D. Iliescu, L. D. Niță, Terorism, antiterorism, contraterorism , București,
1997, passim; Il terrorismo: un pericolo per l’Europa (culegere de studii), in Rivista della Fondazione Europea
Dragan, a cura di Guido Ravasi, Clarissa Banfi, No. 16, Milano, 2002, passim; Vasile Simileanu, Asimetria
fenomenului terorist , București, 2003, p. 88 și urm.; Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare ,
București, 2003, p. 13-128; Fighting Terrorism , XXIst Century International Law Basic Texts, selected and
systematized by N. Ecobescu, N. Micu, I. Voicu, București, 2003, passim; am citat câteva titluri de lucrări, alese
aleator dintr-o multitudine de publicații cu aceeași temă, sprijinindu-mi astfel afirmația din text.
2 Pentru prezentarea mai multor opinii în legătură cu definirea terorismului, v. V. Simileanu, op. cit.
www.geopolitic.ro

148 Pornind de la această definiție personală, pe care o propun drept instrument
de lucru, subliniez că terorismul este cel care determină o stare de teroare și nu
invers.1 Din definiție rezultă clar că terorismul poate fi o acțiune a unor grupuri mici
de oameni, de obicei tineri, bine pregătiți fizic și moral. Este cazul cel mai frecvent.
Aceștia pot determina o stare de panică într-un anumit moment2 și, ca urmare,
obțin succesele dorite.
Celălalt aspect, al antrenării de mase mari de oameni, presupune intervenția
statului, care organizează armate însemnate ce ajungă să impună starea de teroare.
Câteva exemple din trecutul istoric al omenirii îmi sprijină afirmația.
Este bine știut că regele asirian Nabuccodonosor al II-lea (605-562 a. Ch.),
în lupta lui pentru cucerirea Orientului Apropiat, a întreprins o amplă acțiune de
deportare a locuitorilor din zona Pakistanului în cea a Babilonului. A fost așa
numita „captivitate Babilonică” a evreilor. Aceasta a dus la pustiirea temporară a
Palestinei, căci de acolo au fost luate în sclavie peste 100.000 de suflete3. Modul
de a proceda al regelui Nabuccodonosor al II-lea nu a fost o noutate. El s-a înscris
în tradiția creată de înaintașii săi, dintre care mai cunoscut este Sargon al II-lea
(722-705 a. Ch.). Și acesta a deportat în anul 710 a. Ch. 90.000 de oameni din
regiunea Bit-Yakin, pe care tocmai o cucerise4.
În general, însă, în tot Orientul, au fost folosite teroarea și terorismul pentru
a determina supunerea fără limite a oamenilor de rând în fața stăpânului politic,
considerat un zeu coborât pe pământ. În cazuri rare însă s-a aplicat metoda extrem
de violentă a asirienilor.
Dar au fost și situații când, în Antichitate, s-au folosit asasinatele de către un
individ, sau un grup mic de indivizi – acte de terorism înfăptuite cu țelul evident de a
obține un câștig politic. Un caz concludent îl constituie uciderea lui Caius Iulius
Caesar la Idele lui Marte (15 martie 44 a. Ch.), în Senat, de către Marcus Iunius
Brutus și camarazii săi. Acțiunea și-a atins scopul: a împiedicat trecerea, în acel
moment, a Romei, de la Republică la Principat. Practic, s-a putut impune exclusiv o
amânare, căci nepotul lui Caesar, Caius Iulius Octavianus Augustus (27 a. Ch. -14
p. Ch.), a proclamat Principatul în Roma.
Această întâmplare celebră constituie o dovadă că, în fond, terorismul nu poate
înfrânge rațiunea și viața normală.
Singurul câștig, pe plan cultural, din lupta politică pentru apărarea Republicii
la Roma, l-a constituit crearea de către Marcus Tullius Cicero a discursurilor îndreptate
împotriva unui dușman intern, „Catilinarele”. Aceste opere născute cu câțiva ani
înainte de asasinarea lui Caesar, datorate avocatului și politicianului roman, au servit
ca model în istorie, de multe ori, în lupta împotriva terorismului.
În multe alte situații, în Orient, se dădea curs înțelepciunii politice, nu se folosea
violența, ci erau utilizate metode persuasive, zvonuri, pentru a speria populația
amenințată. Teama devenea atât de mare, încât se ajungea la cedări teritoriale fără
luptă. A fost și a rămas forma de terorism psihologic. Filozoful artei politico-militare,
chinezul Sun-Tzî, a remarcat, încă din secolul al V-lea a. Ch., că nu are valoare un
teritoriu care a fost cucerit fără oameni5. Tocmai de aceea, chinezii au perfecționat
sistemul de transmitere al informațiilor. Pe de o parte acestea au fost comunicate oral,

1 Idem. Autorul emite opinia că teroarea ar determina terorismul, afirmație contrazisă de întreg cursul istoriei violenței.
2 A se vedea, în acest sens, acțiunile grupurilor conduse de Usama Bin Laden (cf. Roland Jacquard , În
numele lui Usama Bin Laden. Dosarul secret al celui mai căutat terorist din lume , București, 2001, passim).
3 Cf. Istoria Universală , vol. II (traducere din lb. rusă), București, 1960,; Léon Poliakov, Histoire de
l’antisémitisme , tome I, L’Age de la foi , Paris, 1981; R. Șt. Vergatti , Populație. Timp. Spațiu. Privire
asupra demografiei istorice universale , Brăila, 2003.
4 Cf. R. Șt. Vergatti, op. cit..
5 Cf. Sun-Tzu, Arta războiului , trad. de R. Pârvu, Filipeștii de Târg, 2001, passim.
www.geopolitic.ro

149 de la gură la ureche, adică în forma obișnuită pentru Antichitate și pentru Evul Mediu,
pe de alta în scris, căci China a cunoscut ziarele cu caracter de buletin informațional
încă din secolul al V-lea p. Ch.1. Răspândirea acestora arată în primul rând că știința
scrisului și cititului erau bunuri dobândite de mase de oameni trăitori în „Imperiul Cerului”,
iar în al doilea că existau suficiente resurse pentru achiziționarea textelor imprimate.
Însă tot China va cunoaște momente de teroare cumplită, datorită popoarelor
venite din Asia Centrală, nestăvilite de Marele Zid. Cazul hunilor este semnificativ.
A fost un popor mic, dar extrem de violent. Ei au folosit cruzimea excesivă pentru a-i
teroriza pe cei atacați. Curând, și-au data seama că nu pot rezista în fața imensului
ocean reprezentat de poporul chinez. Pentru ei era un singur drum către viitor:
absorbirea lor de către locuitorii Imperiului Cerului. Au avut însă conducători clarvăzători,
care și-au dat seama de pericol și l-au evitat: de la finele veacului al III-lea, i-au
retras pe huni din Imperiul Cerului, îndreptându-i către Europa.2 În drumul lor, hunii
au semănat peste tot teroarea. Au rămas renumiți prin ridicarea piramidelor formate
din cranii umane. O parte a lor, numită hunii albi , pătrunsă în Iran la finele secolului
al IV-lea p. Ch., după ce a provocat un șoc al terorii, s-a pierdut în masa populației
băștinașe.3 O altă parte, mai numeroasă, hunii negri , au ajuns în Europa Centrală,
în Câmpia Pannonică, unde au atins apogeul în timpul domniei lui Attila (c. 434-
453). Acesta a împlinit, oarecum, scopul teroriștilor și al terorismului hunic: a creat
o uniune de triburi, pompos denumită, de unii cronicari, imperiu4. Ca în cazul
majorității succeselor obținute prin violență și teroare, „statul” născut din eforturile
lui Attila s-a spulberat imediat după moartea sa5.
Cei care s-au pretins urmașii hunilor, maghiarii, au procedat inițial ca înaintașii
lor. Sosiți în Câmpia Pannonică în 896 p. Ch., sub conducerea „ducelui” Arpad, au
început să pustiască Europa prin raiduri rapide ale călăreților. Au putut jefui, în
imensa majoritate a raziilor, așezările rurale. Singurele cazuri când au putut
pătrunde cu succes în așezări urbane au fost la Condordia, lângă Aquileea și la Pavia
(12 martie 924)6. Era firesc. Ungurii nu învățaseră, în galopul calului, să lupte
împotriva fortificațiilor. În urma analizei critice a textelor cronicilor, istoricii moderni
au conchis că a fost exagerată teroarea provocată de maghiari în lumea rurală din
Europa Occidentală7. Foarte repede, aristocrația din Europa Apuseană, în frunte
cu împăratul german Otto I (936-973), a hotărât să pună cap expedițiilor prădalnice
ale maghiarilor. S-a decis ca terorismul și teroarea să fie stăvilite prin forță. În consecință,
la 10 august 955 p. Ch., în localitatea Lechfeld, în apropiere de râul Lech, armatele
maghiare au fost zdrobite de oștirile comandate de Otto I. Amintirea jafurilor maghiare
s-a șters repede din mintea europenilor.
A fost o situație normală, căci un alt flagel, teroarea mongolă, avea să vină să

1 Tching-pao , periodic publicat în China între anii 400 și 1934.
2 În izvoarele chineze hunii erau numiți gun-nu, adică oameni răi; ei au format și o formă primitivă de stat care le-a
îndrumat și coordonat acțiunile militare (cf. Lucién Musset, Les invasions , ed. I, vol. I, Paris, 1965
3 Ibidem.
4 Cf. operele lui Priscus Panites, Marcellinus Comes, Procopius din Cesareea, Teophanes Confessor,
reproduse parțial în Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României , II, de la anul 300 până
la anul 1000, publ. de H. Mihăescu, G. Ștefan, R. Hîncu, Vl. Iliescu, Virgil C. Popescu, București, 1970.
5 Se pare că Attila a pierit asasinat de tânăra sa soție Ildiko, probabil de origine germanică. A fost un act cu
caracter de răzbunare politică pentru ororile ordonate de Attila împotriva conaționalilor nevestei sale. Uciderea
conducătorului hun și-a atins țelul poltic: statul creat de el s-a spulberat (cf. Fontes …, vol. II, ed. cit.
6 Succesul călăreților maghiari s-a datorat neglijenței apărătorilor orașelor și a preocupării locuitorilor de
a participa la slujbele religioase de duminică (cf. L. Schiaparelli, I diplomi di Ugo e di Lotario, di Berengario II e
Adalberto , în Fonti per la Storia d’Italia , Roma, 1924,; Gina Fasoli, Points du vue sur les incursions
hongroises en Europe au Xe siècle , în Cahiers de Civilisation Médiévale , Poitiers, II/1959; idem, V/1962
7 Cf. G. Fasoli, op. cit., loc. cit., passim.
www.geopolitic.ro

150 pârjolească spațiul eurasiatic. Mongolii, conduși de Ghinghis-Han (1206-1227) și
apoi de fiul său Ogotai (1228-1241), de nepotul său Batu-Han (1241-1251) și de
marele general Subudai-Bogatur, au cucerit China, au distrus nordul Indiei și apoi
cnezatele rusești, ajungând în 1240-1241 până în centrul Europei1. Trecerea
mongolilor prin Kaluga și Reazan a fost îngrozitoare. Au lăsat în urma lor piramide
formate din craniile tuturor acelora care au avut curaj să li se opună2. Mai mult,
folosind știința chinezilor în lupta împotriva cetăților, au distrus splendidul și
înfloritorul Kiev, ce nu s-a mai putut ridica niciodată la ceea ce a fost înainte de
venirea lui Batu-Han.3 Această prăbușire a vechii capitale a Rusiei, poate și teama
inspirată la simplul auz al numelui de mongol, au determinat, în oarecare măsură,
ridicarea Moscovei, oraș ferit din calea cumpliților călăreți ai stepei.
Ce au însemnat teroarea și terorismul mongol a fost splendid surprins de
călugărul Guillaume de Rübrück în al său „Carmen miserabile ”4. A fost povestea de
jale a omului care a văzut sate și orașe arse, femei, copii, bătrâni și bărbați
spânzurați, crucificați, îngropați de vii etc.
După valul teroarei și terorismului mongol, poate cel mai cumplite din istoria
lumii, a urmat groaza provocată de arabi. Pentru întâia dată în istorie, o acțiune de
cucerire a fost motivată religios. Arabii au susținut că vor să supună omenirea pentru a
impune credința în Allah5. A fost o noutate pentru veacul al VII-lea. Această dorință nu
a dispărut până astăzi. Nici arabii, asemeni hunilor, maghiarilor, mongolilor etc., nu
au reușit. Au fost opriți în 732 p. Ch., lângă Poitiers, unde cavalerii comandați de
Charles Martel i-au zdrobit pe călăreții arabi.
Atunci a fost momentul opririi înaintării trupelor mahomedane și terorismului
exercitat de ele în Europa. Reacția europenilor creștini a fost violentă în plan militar,
spiritual și geografic, manifestându-se în două direcții:
a) în teritoriile locuite de arabi
b) în Peninsula Iberică.
Inițierea „cruciadelor”, prima încercare de colonizare a creștinilor europeni, cum le
numește Jacques Le Goff, a fost însoțită de ample acte de teroare și terorism. Mă
rezum la amintirea faptului că în anul 1104, când a fost cucerită Accra, cruciații au construit
și ei o piramidă din cadavrele locuitorilor orașului, indiferent de religie și origină etnică.
A fost o acțiune și o veste îngrozitoare, care a străbătut cu iuțeala fulgerului
atât lumea creștină, cât și pe cea mahomedană. În condițiile în care informațiile se
transmiteau pe cale orală, căci noțiunea de laicus era similară cu cea de illiteratus ,
un fapt trebuia să fie zguduitor pentru spiritualitate. Se impunea ca actul să fie atât
de cumplit pentru a determina teroarea, groaza în masă și a opri prin acțiune colectivă
orice dorință de repetabilitate.
Cu toate acestea, acțiunea „cruciaților” nu a dus la rezultate de durată. Teroarea
și terorismul nu au fost acceptate de populația băștinașă, majoritar mahomedană.
Forța de șoc a cruciaților, reprezentată de membrii ordinelor călugărești-cavalerești, a
fost măcinată de acțiunea zilnică, tenace, a celor mulți și oprimați. Consecința a

1 Cf. Bertold Spuler, Die Mongolenzeit , Leiden-Köln, 1953, passim; idem, Die Goldene Horde. Die
Mongolen in Russland, 1223-1502 , Wiesbaden, 1965, passim.
2 Cf. B. Grekov, A. Iakubovski, Zolotaia Orda i eë padenîie , Leningrad, Moskva, 1950
3 Ibidem.
4 Numele real al acestui călugăr de origină flamandă era Wilhelm van Ruysbroeck (1220-1293); între
anii 1253-1254 a participat în calitate de trimis al regelui Franței, Louis IX (1226-1270), la o ambasadă
către hanul mongol Mongke, care se găsea în capitala sa Karakorum; la reîntoarcere, a scris o relație
de călătorie plină de fapte terifiante, datorate tătarilor. Opusului lui este o mărturie contemporană
asupra groazei creată de tătari, care îi făcea pe oameni să nu mai aibă curajul să ajungă la cel mai
neînsemnat gest de opoziție.
5 Cf. Suliman Abdul Rahman Al Hageel, The Virtual Position of Islam on Extremism&Terrorism , Riyadh, 2002
www.geopolitic.ro

151 apărut relativ rapid. În anul 1187 sultanul Saladin a cucerit Ierusalimul. Cu toate acestea,
atitudinea lui față de creștini a fost cea a unui om politic înțelept care a învățat din
lecțiile istoriei. El a oferit creștinilor trei luni pentru a părăsi orașul, luându-și bunurile și
familiile și a refuzat să distrugă „Sfântul Mormânt”, în pofida sfaturilor apropiaților săi.
A fost o lecție de comportare a unui cârmuitor politic care a înțeles că terorismul
și teroarea nu pot da roade pe termen lung. Din nefericire, puțini l-au înțeles și mai
puțini l-au urmat, deși eșecul „cruciadelor” a devenit o crudă realitate1.
În Peninsula Iberică lupta de eliberare de sub dominația arabilor, cunoscută sub
numele de „ Reconquista ”, a fost impregnată de acțiuni de terorism și de teroare de
ambele părți. Deoarece creștinii au fost mai numeroși, mai puternici, faptele lor au fost
mai popularizate, transmise pe cale orală și apoi consemnate în scris. Un exemplu
în acest sens este legenda „ Cidul ”, unde eroul principal, Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, un
eliberator al Spaniei creștine, s-a dedat la acte terifiante pentru a-și atinge scopul.
Tot Peninsula Iberică a fost zona geografică unde s-a instituit terorismul celei
mai cumplite instituții a Bisericii Catolice, Inchiziția. Creată în secolul al XII-lea ca
instrument de luptă împotriva ereziilor și „necredincioșilor”2, Inchiziția s-a dovedit
maestră în arta terorismului și a terorii. A știut să folosească denunțătorii, scrisorile-
denunț anonime sau semnate, torturile, tribunalele inchizitoriale. Spectacolele organizate
pentru executarea celor condamnați, de obicei prin ardere pe rug, erau de o magnificiență
perfect îngrozitoare. Nici unul dintre cei care văzuse un asemenea „ Autodafé ” nu mai
avea curajul să se ridice contra Bisericii Catolice. Este o situație care explică de ce teroarea
din Spania a avut ca rezultat apariția unui număr atât de mare de „ converdados ”3.
Veacul al XV-lea, strălucit prin descoperirea Americii, a rămas în istorie și ca
o epocă a terorii și terorismului. Au fost cazuri când acțiunile dure au urmărit scopuri
benefice: domnul român Vlad Țepeș (1448; 1456-1462; 1476) a folosit tragerea în
țeapă în masă pentru a obține în interiorul țării oprirea răzmerițelor boierești, a tâlhăriei,
a lenei și a trădării. În exterior, pedeapsa aplicată de el l-a îngrozit pe fostul său
prieten din adolescență, sultanul Mehmet al II-lea el Fatîh, care a renunțat la lupta pentru
cucerirea Țării Românești4. Toate legendele slavo-române au consemnat că Țepeș
vodă și-a atins scopul: țara lui a devenit cunoscută ca fiind a ordinii și a dreptății5.
A fost unul din rarele cazuri când un conducător politic a știut să folosească
teroarea cu rezultate imediate și benefice.
De altfel, el s-a înscris în normele de conduită ale secolului său. În Franța,
regele Louis XI (1461-1483) asista cu plăcere la torturarea prizonierilor închiși în
cuști de fier; în Anglia în timpul „războiului celor două roze” (1455-1485) membrii familiilor
aflate în luptă, York și Lancaster, s-au dedat la asasinate cumplite6; în Italia, la Roma,
la curtea pontifului Alexandru VI Borgia (1492-1503) s-a ajuns la practicarea asasinatului
și a terorismului ca o artă7.
Veacul următor, al XVI-lea, nu a fost mai bun. Cei revoltați împotriva Bisericii
Catolice și a abuzurilor ei au ajuns la înfăptuirea Reformei.8 Biserica Catolică a
reacționat. Prin deciziile conciliului de la Trento (1559) a încredințat Inchiziția noului

1 Cf. J. M. Robertson, A Short History of Christianism , London, 193.
2 Cf. R. Șt. Vergatti (Ciobanu), Începuturile și scopul Inchiziției, în Revista de Istorie 11/1982, XXXV.
3 Ibidem.
4 Cf. R. Șt. Vergatti, Vlad Țepeș – Dracula. Viața și faptele domnului român și ecoul lor în timp ,
București, 1997, passim.
5 Cf. I. Stăvăruș, Povestiri medievale despre Vlad Țepeș – Dracula. Studiu critic și antologic , București, 1978, passim.
6 Cf. Bruce Webster, The War of the Roses , London, 1998, passim.
7 Antonio Spinosa, La saga dei Borgia. Delitti e santità , Milano, 1999, passim.
8 Pierre Chaunu, Le Temps de Réformes. Histoire religieuse et système de civilisation. La crise de la
chrétienté. L’Éclatement (1250-1550), Paris, 1975, passim.
www.geopolitic.ro

152 ordin călugăresc al Iezuiților și a creat „ Index ”-ul, care interzicea tipărirea și difuzarea a
o serie de cărți considerate periculoase pentru că influențau gândirea oamenilor.
Se introducea astfel teroarea pe plan intelectual-spiritual. Ea reprezintă, poate, cea
mai cumplită formă de oprimare, căreia i-au căzut pradă savanți ca Giordano
Bruno, Galileo Galilei etc.
În America cucerirea spaniolă a fost însoțită de teroare și terorism. Sunt
arhicunoscuți cruzii conquistadori Francesco Pizarro (1475-1541) – cuceritorul
Imperiului Inca și Hernan Cortez (1485-1574) – distrugătorul statului Aztec. Ei nu
au rămas în istorie ca organizatori și creatori de state, ci ca modele de oameni malefici,
generatori de teroare și genocid1. Numai rostirea numelui lor provoca teamă și repulsie în
America și în Europa. Acțiunile lor nu au fost benefice, ci distructive pe toate planurile.
O realizare aparte pentru societatea Europei Apusene s-a produs în veacul
al XVII-lea: a apărut periodicul. S-au realizat atunci condițiile existente la începutul
Evului Mediu în China. Populația din Europa Occidentală a ajuns să fie în proporție
de 60-70% alfabetizată2 și să aibă suficienți bani pentru a cumpăra regulat
periodicele. Lumea din acea arie obedientă față de Biserica Catolică și Reformată
a fost mai bine informată. Ca atare, aveau cunoștință și despre actele de teroare și
terorism din epocă. Nu mică a fost groaza europenilor când au aflat despre capturarea,
judecarea, condamnarea și executarea regelui Angliei, Charles I Stuart (30 ianuarie
1649). Era primul regicid într-o Europă creștină. Niște oameni simpli, negustori și
meșteșugari, îndrăzniseră să ucidă un uns al lui Dumnezeu. Reușiseră, printr-un
act de teroare, să schimbe un regim politic.
Fapta a avut ecou puternic și în secolul următor. Masoneria, care luase avânt, a
creat în 1717 Marea Lojă din Londra. Această societate secretă a căutat să cucerească
puterea și să domine lumea prin intelectuali, în frunte cu bancherii. Metoda folosită
era cea a comploturilor teroriste, mergând până la revoluții și cucerirea puterii politice.
Și-au creat și o ideologie prin iluminism3. Cu ajutorul ei, pornind de la ideile Evului
Mediu, Jean Jacques Rousseau a formulat contractul social. El era perfect și pentru
justificarea actelor teroriștilor.
Avându-l ca temei, în timpul Revoluției Franceze (1789-1794), „Jacobinii” au
introdus „Teroarea” (2 iunie 1793-27 iulie 1794). Ea a reprezentat un ansamblu de legi
și măsuri în domeniul economic, militar, al învățământului și culturii, al religiei, care au
permis o reformare rapidă și radicală a societății franceze. Numai datorită aplicării acestora
s-a putut realiza revoluția franceză. Altfel ar fi fost făptuite, exclusiv, jumătăți de măsură.
Și acesta a fost un exemplu bun în istorie. El s-a remarcat ca un mit și model
pentru toate acțiunile terorismului și terorii în tot lungul secolului al XIX-lea, până la
primul război mondial.
Pornind de la „jacobini”, au acționat cei care au organizat atentate teroriste la
Paris, ca acelea din 1843 și 1844, la care a participat viitorul împărat Napoleon al
III-lea (1852-1870), cel din 1861, unde Orsini și D. Brătianu, tot la Paris, l-au pus în
primejdie pe împăratul Franței, cel din 1887 când în Rusia țarul Alexandru al III-lea
s-a văzut atacat de studenții și revoluționarii ruși din gruparea „narodovolților” și, în
fine, asasinarea la 14/28 iunie 1914, la intrarea în orașul Sarajevo a moștenitorului
tronului Austro-Ungariei, prințul Franz Ferdinand și a soției sale, prințesa Sophia.
Acest din urmă act de terorism comis de un grup de tineri sârbi, în frunte cu Gavrilo
Prinkipo, în legătură cu organizația secretă „Mâna Neagră”, condusă de colonelul

1 A se vedea, în acest sens Bartolomé de Las Casas, History of the Indies, New York, ed. de Harper &
Row, 1971, passim; idem, A Short Account of the Destruction of the Indies , Penguin, 1992, passim.
2 Cf. R. Șt. Vergatti, Populație…, op. cit .,
3 Cf. H. Kissinger, Diplomația , București, 2003, p. 61 și urm.; R. Șt. Vergatti, Sfânta Alianță: Un model
istorico-juridic pentru o Uniune Europeană , București, 2004.
www.geopolitic.ro

153 Ștefan Dmitrievici, a folosit ca pretext pentru declanșarea primului război mondial.
Într-un fel, acțiunea și-a atins scopul politic, dar a provocat nenorociri cumplite.
Poate cel mai celebru urmaș al dictaturii jacobine, care a folosit modelul ei, a fost
V. I. Ulianov – Lenin. A fost o situație previzibilă, prezentată țarului într-un memoriu
alcătuit de Piotr Durnovo1. Din nefericire, nu a fost luat în seamă.
De această conjunctură a profitat partidul bolșevic, condus de Lenin. După reușita
revoluției bolșevice (24 octombrie/7 noiembrie 1917) modelul jacobin a folosit
bolșevicilor în primul rând pentru organizarea armatei. Leiba Davidovici Bronstein –
Troțki a creat „armata roșie” (9 decembrie 1917)2, iar rezultatele ei au fost eficiente,
întrebuințând teroarea în lupta cu trupele generalilor „albi”. Ea a folosit și pentru
impunerea în Rusia Sovietică și apoi în U.R.S.S. a „terorii roșii”, ulterior preluată și
susținută de CEKA, opera lui Felix Edmundovici Dzerdjinski. Această instituție, al cărei
nume s-a schimbat periodic – CEKA, GPU, KGB, SVR – excelent organizată, pornind
de la ideea dogmatică a „revoluției mondiale”, a pus în aplicare o serie de atentate
teroriste atât pe plan sovietic, cât și mondial. Mă limitez la un singur exemplu: lichidarea,
în 1940, în Mexic, a lui L. D. Bronstein – Troțki, devenit incomod pentru I. V. Stalin.3
Nu este singurul exemplu. Nici fasciștii, nici naziștii nu au fost mai prejos. Este
suficient să amintesc modul în care a fost tratat Antonio Gramsci în Italia4 și cazul
„nopții cuțitelor lungi”, când a fost lichidat Ernst Rhöm5 și gruparea S.A., precum și
„Kristal Nacht” din Germania.
În perioada interbelică, datorită existenței regimurilor absolute, dictatoriale într-o
serie de țări ale lumii a apărut o nouă formă de terorism: discursul politic. Prin rostirea unor
amenințări deschise, violente, dictatorii din state cu regimuri totalitare, căutau să obțină,
cu eforturi minime, ceea ce doreau. Un exemplu clasic în acest sens îl constituie Adolf
Hitler. În februarie-martie 1938 el a rostit o serie de cuvântări, prin care cerea imperativ
realizarea „ Anschluss ”-ului, larg răspândite prin mijloacele de propagandă ale vremii,
presă și radio. Acestea s-au dovedit extrem de eficace. În zilele de 11-12 martie 1938
Austria a fost ocupată de trupele germane, care nu au întâlnit nici un fel de rezistență.
La 13 martie, prin lege, a fost declarat Anschluss ”-ul.6
De reținut este că terorismul prin discursul politic, avându-l ca model și promotor

1 În calitate de membru al Consiliului de Stat din Imperiul Țarist, fostul ministru de interne Piotr Durnovo
a întocmit, în februarie 1914, un raport profetic destinat țarului: „Convingerea noastră fermă, bazată pe
o studiere îndelungată și profundă a tuturor tendințelor subversive, este că în țara care va pierde
războiul va izbucni inevitabil o revoluție socială. Aceasta, prin natura situației, se va extinde și în țara ce
va ieși învingătoare ” ( Documents of Russian History 1914-1917 , publ. de Frank A. Golder, trad. în lb.
engl. de Emanuel Aronsberg, New York, 1927). Se pare însă că țarul Nicolae al II-lea nu a dat nici o
însemnătate memoriului, dacă l-a văzut.
2 Michel Heller, Aleksandr Nekrich, L’utopie au pouvoir. Histoire de l’U.R.S.S. de 1917 à nos jours ,
Paris, 1982. A se consulta și Aleksandr M. Nekrich, L’Armée rouge assassinée .
3 Cf. M. Heller, A. Nekrich, op. cit.
4 Antonio Gramsci (1891-1937), filozof și om politic italian. În anul 1919, împreună cu avocatul Palmiro
Togliatti, a creat ziarul procomunist L’Ordine nuovo, apoi a participat la crearea partidului comunist
italian. În anul 1924 a devenit secretar general al P.C.I., iar în 1925 a fost arestat. A fost deținut până în
anul 1937, când a fost eliberat; la câteva zile mai apoi a fost asasinat cu scopul evident de a intimida
forțele de stânga din Italia. Gramsci a avut un important rol în planul ideologiei comuniste, căci în ale
sale Caiete de închisoare (1929-1935), a înlocuit conceptul de dictatură a proletariatului cu acela de
hegemonie a proletariatului. Prin această ultimă noțiune, Gramsci cerea ca puterea să fie luată pe cale
democratică, prin vot și să se acorde un mare rol intelectualilor.
5 Ofițer și om politic german, Ernst Röhm (1887-1934) este creatorul trupelor speciale de asalt ale
partidului nazist (S.A.); în timpul „nopții cuțitelor lungi” (30 iunie 1934) a fost asasinat, din ordinul lui
Adolf Hitler – act ce a constituit un exemplu de teroare politică.
6 Deoarece mă refer la mijloacele de propagandă ale vremii, citez articolele publicate în ziarele
românești de larg tiraj „Universul” și „Curentul” (11, 12, 13 martie 1938). A se vedea, în special,
articolele scrise de Pamfil Șeicaru în „Curentul”.
www.geopolitic.ro

154 pe A. Hitler, a fost imitat, dar niciodată egalat. Nici un alt dictator nu a obținut
rezultatele eficace prin discurs, așa cum a putut s-o facă führer-ul german.
După al doilea război mondial, până în anul 1967, momentul de referință de
la care am pornit, nu au fost acte de terorism atât de notabile. Cu anumite excepții,
s-a mers pe linia evitării violenței extreme, pentru ca opinia publică să nu facă legătura
cu nazismul, fascismul, fanatismul imperial japonez sau cu teroarea stalinistă. Au fost
utilizate metode mai „blânde”. Astfel, au apărut mari manifestații de masă: împotriva
bombei atomice, pentru pace, pentru încetarea războiului din Coreea și Vietnam etc.
Evident, în spatele tuturor acestora, era mișcarea comunistă, susținută de U.R.S.S., ai
cărei conducători nu renunțaseră la visul „revoluției mondiale”. Ei s-au coroborat cu
mișcarea de independență a coloniilor pe care, aparent, au susținut-o. Unele colonii, ca
India, Pakistan, nu au mai avut un obiect al luptei, căci au fost eliberate din anul 1947.
A rămas marea problemă a Africii și a lumii arabe. Și acolo s-a găsit o rezolvare.
În anul 1960, în urma discursului rostit de N. S. Hrușciov la O.N.U., s-a decis eliberarea
tuturor coloniilor care mai erau deținute de marile puteri ale lumii. Sovieticii au
încercat să se infiltreze în țările foste colonii abia eliberate. Astfel au procedat, spre
pildă, în Congo Belgian, unde au impus un președinte marxist: Patrice Lummumba,
dar nu au ținut seama nici de noul statul juridic internațional al țării care fusese eliberată,
devenind Republica Democrată Congo, nici de structura tribală a populației. Urmarea a
fost că locuitorii din provincia congoleză Katanga s-au revoltat sub conducerea lui
Tchombé și, în anul 1961, l-au asasinat pe Patrice Lummumba. Imediat, N. S.
Hrușciov a reacționat. A declarat că va face un pod aerian între U.R.S.S. și Congo
pentru a salva regimul marxist. Secretarul de Stat al U.S.A. i-a replicat: „poate veți
face cu porumbeii păcii, căci aviație nu aveți”. S-a remarcat ușor și rapid în

www.geopolitic.ro

155 cercurile informate că demnitarul american avea dreptate. Dar actul terorist din
Congo a avut drept consecință instalarea haosului în țară.
În același an, 1961, tot în Africa, a avut loc un alt act terorist care a zguduit lumea.
A fost asasinat Secretarul General al O.N.U., Dag Hammarskjöld. Moartea lui nu a schimbat
nimic. A fost numai un avertisment pentru cei care voiau să ducă o politică corectă.
Lumea arabă s-a aflat într-o situație delicată. Depozitară a unei vechi culturi,
civilizații și religii proprii, își dorea independența, deziderat greu de atins. O parte a
a
rabilor, într-un prim val, a emigrat în Europa Apuseană și în U.S.A.. Ei au fost bine
primiți, și-au găsit slujbe și s-au putut integra în societățile băștinașe. Dar al doilea
și al treilea val de emigranți nu și-au mai găsit locul. Atunci au început să reacționeze
violent. În anul 1958 a fost creată mișcarea Al Fatah, condusă de Yasser Arafat și
Salah Khalaf. Treptat, această mișcare s-a angrenat în lupte armate urmărind scopul
politic de constituire a statului palestinian. Metoda cea mai obișnuită, propagată de
membrii Al Fatah, a fost aceea a folosirii terorii pe toate planurile. Îndeplinirea ei s-
a putut înfăptui mai ales după anul 1964, când cu sprijin egiptean, a fost creată Organizația
pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P). Țelul ei era reunirea eforturilor tuturor palestinienilor
dispersați în întreaga lume, ca urmare a alungării lor de către Israel din ținuturile
natale. Principalele formațiuni din O.E.P. erau Al Fatah, Frontul Marxist Popular pentru
Eliberarea Palestinei, Frontul Democratic pentru Eliberarea Palestinei etc. Mai ales
după anul 1967 a apărut o reacție puternică, violentă, de masă, a lumii islamice,
concretizată prin nașterea unei pleiade de organizații teroriste care aveau ca scop
acțiunea împotriva Israelului, victorios în „Războiul de șase zile”.
Apariția acestor centre de luptă deschisă pentru crearea unui stat palestinian nu
reprezintă momente cruciale în istoria terorismului și a terorii. Mai degrabă ele trebuie
integrate într-o evoluție firească a procesului terorismului, cu rădăcini străvechi în istorie.
Actele de teroare au avut valoare și efect numai dacă au fost cunoscute de
mase largi, influențate într-un anumit sens de aceste evenimente. Aceasta s-a realizat,
evident, prin mijloacele de propagandă ale vremii. În epocile când știința scrisului și
cititului erau puțin răspândite, informațiile se transmiteau, evident, mai greu. De multe
ori, autoritățile interesate să difuzeze o știre, un zvon, foloseau oameni specializați
– „răspândaci” – proveniți, de obicei, dintre negustori și meșteșugari. În cazul în care
informațiile puse în circulație de un oarecare nu conveneau autorităților, acestea
reacționau brutal. Se știe prea bine că marele general mongol Subudai-Bogatur își
rezerva în fiecare seară un ceas sau mai multe pentru a afla noutățile aduse de
negustori. Dacă ele erau considerate fanteziste, sau erau răspândite fără voia lui,
capul celui care transmitea asemenea cuvinte cădea…
Pe măsura trecerii vremii, sistemele de propagandă și difuzare a știrilor s-au
perfecționat. Au apărut rețele de „răspândaci” care induceau o stare de teamă, de
incertitudine, de dorință a colectivității să cedeze în fața amenințării. Se ajungea
astfel uneori chiar la schimbare politică, fără violență. Anul 1806, cucerirea Berlinului și
a Prusiei fără luptă, după victoria armatelor franceze la Jena și Auerstädt (14 octombrie
1806), constituie un exemplu clasic pentru cele afirmate anterior. Oștiri prusace întregi
au capitulat în fața unor patrule franceze datorită groazei și terorii răspândite în mase.
Neîndoielnic, aici un rol însemnat l-a avut și cuvântul scris: periodicul. El s-a
accentuat după al doilea război mondial când a fost amplificat de telefon, radio și tv.
În special televiziunea a avut și are un rol extraordinar în propagarea actelor teroriste,
care au ajuns să fie transmise în timp real. În mod obișnuit, teroriștii, de obicei grupuri
mici – 5-10 indivizi – acționează în locuri publice, unde este o aglomerare de populație:
piețe, universități, cinematografe, teatre, stadioane etc. Chiar înainte de 1967 aceste
locuri erau și sunt supravegheate de camere de luat vederi. Actul terorist era înregistrat
și transmis da capo al fine . Scopul este atins, căci în cele mai multe cazuri provoacă
www.geopolitic.ro

156 panică și presiuni în direcția cedării autorităților. Însă în alte cazuri efectul este contrar,
așa cum s-a întâmplat din ce în ce mai des și așa cum s-a putut observa la 11
septembrie 2001, când au fost distruse obiective civile americane. Reacția opiniei
publice a fost de a cere pedepsirea făptașilor.
În urma celor scrise anterior, pot conchide că terorismul a străbătut istoria
omenirii ca un fir al Ariadnei. Conceptele și metodele lui au progresat puțin în timp.
Ceea ce a evoluat spectaculos datorită progresului științei și tehnicii, a fost propaganda.
Numai datorită ei și a repetării obstinate de către ziariști a unui subiect legat de
terorism se dă atât de multă importanță acestuia. Tocmai ca urmare a dezvoltării mass-
media se face o publicitate extraordinară flagelului din zilele noastre, terorismul și încă
nu se găsesc metodele eficace pentru a fi eradicat.
BIBLIOGRAFIE
Suliman Abdul Rahman Al Hageel , The Virtual Position of Islam on Extremism&Terrorism , Riyadh, 2002.
John Amos, Palestinian Resistance: Organization of a Nationalist Movement , New York, 1980.
G. Arădăvoaiecei, D. Iliescu, L. D. Niță, Terorism, antiterorism, contraterorism, București, 1997.
C. Brinton, The Anatomy of Revolution , New York, 1965.
Pierre Chaunu, Le Temps de Réformes. Histoire religieuse et système de civilisation. La crise de la
chrétienté. L’ECLATEMENT (1250-1550), Paris, 1975.
Documents of Russian History 1914-1917 , publ. de Frank A. Golder, trad. în lb. engl. de Emanuel
Aronsberg, New York, 1927.
Gina Fasoli , Points du vue sur les incursions hongroises en Europe au Xe siècle , în Cahiers de
Civilisation Médiévale , Poitiers, II/1959, p. 17-35; idem, V/1962, p. 461-462).
Fighting Terrorism , XXIst Century International Law Basic Texts, selected and systematized by N.
Ecobescu, N. Micu, I. Voicu, București, 2003.
Fontes Historiae Dacoromanae/Izvoarele istoriei României , II, de la anul 300 până la anul 1000, publ.
de H. Mihăescu, G. Ștefan, R. Hîncu, Vl. Iliescu, Virgil C. Popescu, București, 1970.
B. Grekov, A. Iakubovski, Zolotaia Orda i eë padenîie , Leningrad, Moskva, 1950.
Michel Heller, Aleksandr Nekrich, L’utopie au pouvoir. Histoire de l’U.R.S.S. de 1917 à nos jours , Paris, 1982.
Il terrorismo: un pericolo per l’Europa (culegere de studii), a cura di Guido Ravasi, Clarissa Banfi, în
„Rivista della Fondazione Europea Dragan”, No. 16, Milano, 2002.
Istoria Universală , vol. II (traducere din lb. rusă), București, 1960.
Roland Jacquard, În numele lui Usama Bin Laden. Dosarul secret al celui mai căutat terorist din lume ,
București, 2001.
Henry Kissinger, Diplomația , București, 2003.
Bartolomé de Las Casas, A Short Account of the Destruction of the Indies , Penguin, 1992.
Bartolomé de Las Casas, History of the Indies, New York, ed. de Harper & Row, 1971.
Edward Luttwak, Coup d’État , Cambridge, M. A., Harvard U.P., 1979.
Lucien Musset, Les invasions , ed. I, vol. I, Paris, 1965.
Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico-militare , București, 2003.
Léon Poliakov, Histoire de l’antisémitisme , tome I, L’Age de la foi, Paris, 1981.
J. M. Robertson, A Short History of Christianism , London, 1931.
L. Schiaparelli , I diplomi di Ugo e di Lotario, di Berengario II e Adalberto , în Fonti per la Storia d’Italia , Roma, 1924,
Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist , București, 2003.
Antonio Spinosa, La saga dei Borgia. Delitti e santità , Milano, 1999.
Bertold Spuler, Die Goldene Horde. Din Mongolen in Russland , 1223-1502 , Wiesbaden, 1965.
Bertold Spuler, Die Mongolenzeit , Leiden-Köln, 1953.
Ion Stăvăruș, Povestiri medievale despre Vlad Țepeș – Dracula. Studiu critic și antologic , București, 1978.
Sun-Tzu, Arta războiului , trad. de R. Pârvu, Filipeștii de Târg, 2001.
Radu Ștefan Vergatti (Ciobanu), Începuturile și scopul Inchiziției, în Revista de Istorie 11/1982, XXXV.
Radu Ștefan Vergatti, Vlad Țepeș – Dracula. Viața și faptele domnului român și ecoul lor în timp , București, 1997.
Radu Ștefan Vergatti, Populație. Timp. Spațiu. Privire asupra demografiei istorice universale, Brăila, 2003.
Radu Ștefan Vergatti, Sfânta Alianță: Un model istorico-juridic pentru o Uniune Europeană , București, 2004.
Bruce Webster, The War of the Roses , London, 1998.
www.geopolitic.ro

157 CONSIDERAȚII PRIVIND TERORISMUL
ȘI IMPLICAȚIILE SALE ÎN MASS-MEDIA
Cornel CUCU
Terrorism has always been present in the evolution of the human society, being a way of improving
one’s will “a kind of power over the people that had to be ruled and mastered”, as well as a reaction of
the week against the powerful ones. The media – related terrorism stands for both a national and an
international threat to people all over the world. Media has become a mean as well as a method used by
the today terrorist organizations in order to communicate, negotiate, demand ransom and spread terror.
Despre terorism s-a scris destul de mult, și probabil se va mai scrie, dar, până
la această dată nu există o unitate de vederi în privința fenomenului. Termenul de
terorism derivă din latinescul terror, terroris care înseamnă groază, frică, spaimă
provocate premeditat prin amenințare și intimidare.
O definiție a terorismului care reflectă cel mai aproape fenomenul este dată de
Dicționarul politic, Editura Academiei Române, 1993, prin care acesta este considerat
„violență practicată sistematic de grupuri extremiste de stânga sau de dreapta,
naționaliste sau religioase, împotriva civililor, persoanelor politice, diplomaților pentru a crea o
stare de tensiune profundă în societate, un mijloc pentru atingerea unor scopuri politice ”.
Sistemele sociale, politice și militare evoluează spre integralitate și dinamism
sporit. Cu cât crește gradul de integralitate, cu atât sporește și dinamismul sistemelor.
Iar dacă sistemele sunt dinamice și vulnerabilitățile lor cunosc un dinamism specific.
Din acest motiv, ele nu sunt ușor de identificat. Fiecare din aceste sisteme își au
propriile vulnerabilități. Toate sistemele, indiferent cât de complexe ar fi, sunt vulnerabile la
terorism (vulnerabilități ale sistemelor politice democratice, vulnerabilități ale sistemelor
economice și financiare, vulnerabilități ale comunităților sociale, religioase, culturale,
vulnerabilități ale instituțiilor publice, vulnerabilități ale forțelor armate).
Cu toate eforturile internaționale depuse, flagelul terorismului a continuat să
afecteze lumea pe tot parcursul ultimilor ani. În același timp, războiul global împotriva
pericolului terorist s-a desfășurat cu intensitate în toate regiunile, cu rezultate încurajatoare.
Într-un context internațional în permanentă schimbare, se vor diversifica și
mijloacele prin care se vor pregăti, promova și impune noile obiective geopolitice.
Astfel, puterea hard, care reprezintă capacitatea de a impune propria voință și de a
comanda, susținută de forța politică și militară, folosind resursele de putere tradiționale
pentru a-și îndeplini scopurile, începe să fie folosită din ce în ce mai mult împreună
cu puterea soft, care este dată de îndemânarea unui stat de a face alte state să
dorească ceea ce el dorește, prin apelul la cultura sa și la propria ideologie.
Terorismul este abordat și în funcție de interesele urmărite: adepții democrației
și ai statului de drept îl consideră ca fiind imoral și ilegal, o amenințare la adresa
valorilor democratice, în timp ce alții îl consideră ca o reacție firească a celor mai slabi
împotriva celor puternici.
Lărgirea schimbului de informații și a colaborării între țări, de la 11 septembrie
încoace, împiedică atentate, salvează vieți și dă în vileag ascunzătorile teroriștilor.
Progresele obținute în războiul global împotriva terorismului nu ar fi fost posibile
fără un angajament diplomatic intens în întreaga lume. Diplomația este coloana vertebrală
a campaniei, construind voință politică, sprijin și mecanisme care permit organelor
de aplicare a legii, serviciilor de informații și forțelor armate să acționeze concret.
De reținut este rolul primordial al serviciilor de intervenție, sub orice forma și-ar
face ele simțită prezența: servicii de informații, poliție, jandarmerie ori armată, a căror
implicare trebuie să fie, între anumite limite, vizibilă și, bineînțeles, credibilă. Conținutul
informației, ca și termenii folosiți, trebuie să concorde cu situația, iar celui care le
www.geopolitic.ro

158 receptează trebuie să i se dea indicații exacte despre ceea ce are de făcut. Nu tot
timpul se întâmplă așa. Modul de exprimare trebuie să transmită ori să aibă efectul
unui semnal care avertizează că viața este în pericol. Aceste servicii trebuie să
arate că există și să-și ofere suportul și aportul maxim atunci când amenințarea este
gravă. Să controleze starea de spirit a populației, aducând-o în cadrul unor limite
acceptabile, prin aceasta justificându-și însușirea anxiolitică, de diminuare a neliniștii.
Lansarea unor programe de recompensă pentru informații care ar duce la
demontarea oricărui sistem de finanțare a terorismului a dat rezultate, mulți dintre cei
care au furnizat sprijin financiar pentru terorism în trecut par să se fi retras din această
activitate. Teroriștii nu mai pot folosi în siguranță sistemul internațional bancar.
Metoda cea mai bună de a învinge un dușman este să-l cunoști foarte bine.
Prezenta lucrare vine pentru a răspunde la întrebările pe care, mulți și le-au pus în
legătura cu pericolul la care pot fi expuși, din partea terorismului. Experți ai serviciilor
de informații au identificat trei categorii de grupări teroriste care ar putea folosi arme de
distrugere în masă: sectele și cultele religioase, grupările rasiste și antiguvernamentale,
organizațiile fundamentaliste și extremiste.
Folosirea violenței și a terorii în vederea atingerii unor obiective politice, culturale
sau religioase a rămas pentru teroriști o cale viabilă, dar în discordanță cu valorile
morale și de drept în vigoare. Terorismul modern a căpătat noi forme cum ar fi:
terorismul mediatic, bioterorismul, cyberterorismul, terorismul psihologic, patologic și
genetic. Terorismul modern oferă practicanților lui multe avantaje: teroriștii au la
îndemână un număr infinit de ținte, pot acționa în toate mediile, pot fi pretutindeni
și nicăieri, libertatea de acțiune a teroriștilor asigură o mare probabilitate de succes
cu minimum de risc și cu posibilitatea de negare a responsabilității în situații de eșec.
Schimbări importante în metodele și mijloacele teroriste sunt aparent în folosirea
noilor tehnologii, mișcarea grupărilor teroriste de-a lungul frontierelor internaționale
și schimbărilor în sursele de susținere. Terorismul mediatic reprezintă o amenințare
națională și internațională cu implicații deosebite asupra populațiilor. Mass-media a
devenit atât un mijloc, cât și o metodă întrebuințată de grupările teroriste contemporane
pentru comunicare, negociere, răscumpărare și răspândire a terorii.
Dacă urmărim o anumită televiziune sau știrile transmise de oricare agenție
de presă ori ascultăm știrile transmise de un post de radio etc. o să observăm că
un grad ridicat de mediatizare îl au acțiunile teroriste. Cercetătorii media constată
că aproape nu există zile în care jurnalele de știri să nu prezinte acte / atentate
teroriste petrecute în diverse țări ale lumii. Atentatele teroriste din aceste țări se
remarcă, în plus, printr-o amploare fără precedent, atât în ceea ce privește
tehnicile și tacticile teroriste utilizate, numărul victimelor, implicațiile politice pe plan
global etc., cât și în ceea ce privește intensa lor mediatizare.
Cele mai multe informații publice despre terorism se datorează mass-mediei,
imaginilor, explicațiilor și definițiilor pe care acestea le oferă. Mass-media sunt, de
cele mai multe ori, primele instituții sociale care dau termenul sau definesc o acțiune ca
fiind teroristă sau nu. De regulă, ele transmit informațiile referitoare la astfel de acțiuni
înaintea instituțiilor statale. În general, există patru tipuri de perspective de abordare
publică a conceptului de terorism: oficială, alternativă, populistă și opozițională.1
Transmiterea în direct sau în înregistrare a atacurilor teroriste extrem de
sângeroase, cum au fost cele din S.U.A., de la 11 septembrie 2001 și cele din Madrid
de la 11 martie 2004, precum și a execuțiilor de persoane nu fac decât să îngrozească
opinia publică și să influențeze deciziile claselor politice. Prin mediatizarea actelor
teroriste, autorii urmăresc realizarea unor scopuri diferite, mergând de la obligarea
„țintei ” să adopte o conduită convenabilă teroriștilor, să sensibilizeze opinia publică
în legătură cu o anume cauză și impunând, în cele mai multe cazuri, satisfacerea

1Simona, Ștefănescu, „ Media și conflictele ”, Editura Tritonic, București, 2004.
www.geopolitic.ro

159 unor revendicări de ordin personal, de grup sau de categorie socială, până la
erodarea stabilității politice, economice, militare și sociale a statului în care ființează
sau pe teritoriul căreia s-a declanșat acțiunea.
Transmiterea de mesaje prin interviuri a devenit metoda din ce în ce mai
uzitată de grupările teroriste. Puțină lume cunoaște cuvintele rostite de Osama Bin
Laden. Până acum acesta a fost un fel de „ nălucă ” pentru mass-media din întreaga
lume. Dar, agențiile de presă, televiziunea etc. din dorința de a transmite știri de
ultimă oră folosesc imagini vechi, repetate la infinit cu diverse comentarii,
încercând să transmită mesaje noi. Din 1990 și până în prezent întâlnirile ziariștilor
cu Osama Bin Laden sunt în număr de aproximativ zece. De asemenea, folosirea
televiziunii sau presei scrise pentru diseminarea mesajelor cu revendicări sau
răscumpărări arată modul de lucru al diferitelor grupări teroriste din ultimii ani.
Sectorul media folosit de teroriști se ocupă în primul rând de „ridicarea în
slăvi” a liderilor, de manipularea comunităților și de „ satisfacerea dorințelor ” dușmanilor,
ținând popoarele ocupate cu evenimente fără nici o importanță, acceptând liberalizarea
corupției care se întinde peste tot.
Răpirea de jurnaliști, cameramani și folosirea mijloacelor de comunicare în
masă ale acestora, iar ulterior diseminarea informațiilor despre aceștia prin diverse
posturi de televiziune sau radio denotă vulnerabilitatea sistemelor sociale.
După luarea de ostatici grupările teroriste poartă negocieri de regulă prin
mijloacele mass-media.
Potrivit Convenției internaționale împotriva luării de ostatici , adoptată de
Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția 34/146 din 17 decembrie 1979, statele
se obligă să reprime infracțiunea de luare de ostatici. În convenție luarea de ostatici
este definită ca fiind actul prin care o persoană luând sau deținând ostatici îi amenință
că îi va ucide, îi va răni, sau va continua să-i dețină, în scopul de a constrânge o terță
parte și anume un stat, o organizație internațională interguvernamentală, o persoană
fizică sau juridică sau un grup de persoane de a săvârși un anumit act sau de a se
abține de la săvârșirea lui, ca o condiție implicată sau explicită a eliberării ostaticilor.
Convenția prevede măsurile pe care statele trebuie să le ia spre a-și stabili
competența pentru judecarea acestor infracțiuni, pentru deținerea autorului infracțiunii,
fiind obligate să-l judece sau să-l extrădeze (cu anumite restricții).
Ostaticii sunt persoane lipsite temporar de libertate, care le este confiscată
de o persoană sau grup de persoane. Aceștia urmăresc atingerea unor interese. Cei
care iau ostatici se consideră niște negociatori care dețin un argument extrem de
puternic – ostaticii – și privesc această acțiune ca pe o mișcare tactică în urma căreia
obțin un avantaj important asupra părții cu care sunt în conflict, arătând că sunt dispuși
să le acorde ostaticilor libertatea în schimbul unor concesii făcute de partea adversă.
Este suficient ca unul din mijloacele mass-media, în urma analizei oportunității
difuzării unei știri și deciziei „ șefului ” postului de emisie, să disemineze știrea despre un
act terorist că imediat celelalte instituții mass-media transmit informația de presă de
la sursa preluată și citată.
Și spațiul românesc în care s-au desfășurat evenimentele din decembrie
1989 revendică mai multe dimensiuni pentru a reuși să cuprindă toate meandrele și
jocurile de culise ale acțiunilor teroriste. S-a vorbit mult de fenomenul terorist al acelei
perioade, dar primele cuvinte folosite au fost cele ale, de acum celebrului, Teodor Brateș
care anunța în direct la TVR pe 22 decembrie 1989, în jurul orei 15.45 „ atacuri
teroriste asupra sediului televiziunii ”1. Abia rostit și mediatizat termenul de terorism
a fost însoțit de mai multe interpretări, acesta devenind la limită difuz, dar care în
rândul populației și-a lăsat amprenta.
Prin specificul lor, mijloacele mass-media realizează prin intermediul imaginii

1 Nicu, Gavriluță, Studiu introductiv, p. 6 / Jean, Servier, „Terorismul”, Editura Institutul European, Iași 2002.
www.geopolitic.ro

160 și limbajului schimburile de semne și simboluri, ajungând la domeniul valorilor.
Mass-media are un rol deosebit și în transmiterea știrilor universalizate de
CNN sau Al-Jazeera, a evenimentelor sportive internaționale, a filmelor „ artistice ”
de propagandă sau cu reclame „șocante ” la diverse produse, unde noi considerăm
că impactul nu mai este pozitiv. Informația nu mai are frontiere. Mass-media și Internetul
înseamnă globalizarea informațională. Oricine poate fi afectat în comportament,
gândire de imaginile virtuale și de mesajele subliminale.
Terorismul în mass-media și prin mass-media poate influența publicul. Actele de
terorism sunt portretizate ca fiind drept o modalitate eficientă de rezolvare a problemelor
conflictuale, spre deosebire de metode alternative precum dezbaterea, negocierea,
compromisul.
Evaluarea fenomenului terorist este o activitate complexă și destul de dificilă,
dar nu imposibilă. Deja există modalități de monitorizare și analiză a organizațiilor,
rețelelor acțiunilor teroriste și de evaluare a capacității modului de operare și a
efectelor. Pentru aceasta se vor folosi indicatori de sistem, de stare (număr de
rețele, structuri, locații, număr de membrii, distribuția geografică, relațiile dintre ele,
sisteme de pregătire) și de dinamică (tipuri de acțiuni, amploare, efecte, frecvența
acțiunilor) prin care poate fi monitorizat acest fenomen. Cel mai dificil este de
prognozat un act terorist, de regulă știm că se va produce, dar nu când, unde și cum.
Terorismul a devenit plaga cea mai dureroasă a lumii contemporane. Oricine
poate fi victima unui atac terorist. De aceea, lupta împotriva terorismului este, de
fapt, o responsabilitate a tuturor . Fără îndoială, războiul împotriva terorismului va fi
un conflict de lungă durată în care nu sunt marcate liniile frontului și în care practicanții
terorismului au estompat intenționat distincția dintre combatanți și necombatanți. În
aceste condiții, terorismul este mai mult decât o bombă sau o armă, el este o luptă
care folosește ca teatru arena politica, este un război de idei și ideologii. Combaterea
terorismului cere fermitate, curaj, imaginație și abilitate.
Din păcate însă, puținele studii care au apărut nu reușesc să umple golul de
cunoaștere în domeniul securității internaționale și forțelor armate. În contextul schimbării
amenințărilor, un curent favorabil în prezent este dezvoltarea culturii de securitate
la populația românească.
Fiecare stat trebuie să se angajeze să-și protejeze populația în prezent și în
viitor împotriva consecințelor terorismului având în vedere doua obiective legitime: viața
și securitatea populației cu respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
BIBLIOGRAFIE
* * * „ Proliferation Control Regimes: Background and Status ”, february 2005.
* * * „ O analiză a terorismului în lume, 2002 ”, publicație a Ministerului de Externe al Statelor Unite, aprilie 2003.
* * * „ National Strategy to Combat Weapons of Mass Destruction ”, december 2002.
gl. bg. (r) dr. Gheorghe, Văduva , „Terorismul contemporan – factor de risc la adresa securității și apărării
naționale, în condițiile statutului de membru NATO ”, Editura Universității Naționale de Apărare, București, 2005.
Vasile, Similleanu, „Radiografia terorismului ”, Editua Top Form, București, 2004.
Simona, Ștefănescu, „Media și conflictele ”, Editura Tritonic, București, 2004.
Paul, Dobrescu, Alina Bârgăoanu, „Mass media și societatea ”, Editura comunicare.ro, București, 2003.
Conf. dr. Vasile, Paul, dr. Ion Coșcodaru, „Centrele de putere ale lumii ”, Editura Științelor Sociale și
Politice, București, 2003.
Lloyd, Andrew; Mathews, Peter , „Bioterorismul, flagelul mileniului III” , Editura Hyperion, Cluj – Napoca, 2002.
Fabrizio, Falconi, Antonello, Sette, „Osama Bin Laden – Teroare în Occident ”, Editura Allfa, București, 2002.
Jean, Servier, „Terorismul”, Editura Institutul European, Iași 2002.
Magda ,Ferchedău-Muntean, ș.a ., „Terorismul ”, Editura Omega, București, 2001.
Ion, Pleșu, „Implicațiile strategice ale terorismului ”, „Spirit Militar Modern ” nr. 1 – 2 /2005.
http//www.state.gov/s/ct/rls.
www.geopolitic.ro

161 TERORISMUL ȘI MASS MEDIA
Cristian BARNA
I. INTRODUCERE
Formele moderne de terorism, în pofida actelor normative și a legilor de
combatere, au drept scop atacurile asupra populației civile. Aceasta constituie o
țintă facilă și eficientă pentru teroriști, caracterul aleator al atentatului determinând
un sentiment general de anxietate. Mesajul vizat de grupările teroriste este: oricine,
oriunde, oricând poate constitui ținta următorului atac, această amenințare subminând
capacitatea populației civile de a duce o viață în condiții normale.
De asemenea, de vreme ce orice acțiune cotidiană a unui cetățean implică o
strategie de pregătire pentru supraviețuirea în eventualitatea producerii unui atac
terorist, rutina cotidiană este marcată de anxietate și de o limitare a libertății de acțiune.
Un aspect important demn de menționat îl constituie faptul că atentatele
teroriste au drept scop atragerea atenției opiniei publice internaționale privitor la
solicitările atentatorilor, în epoca globalizării și a comunicațiilor mijloacele mass-media
jucând rolul principal în acest sens.
Atât timp cât există mass-media, teroriștii vor viza „oxigenul publicității”,
descriere plastică a scopurilor mediatice ale grupărilor teroriste, aparținând fostului
prim-ministru al Marii Britanii, Margaret Thatcher. Într-adevăr, atât timp cât teroriștii
vor săvârși atentate, mass-media vor fi interesate să le mediatizeze, în scopul
satisfacerii simțului dramatic al audienței, care implică curiozitatea pentru infractori
și pentru victime. De menționat că, acoperirea mediatică este de proporții uriașe
chiar și-n cazul atentatelor teroriste în care autorii nu își asumă responsabilitatea1.
Fenomenul terorist acționează pentru subminarea simțului de securitate și
sfărâmarea rutinei cotidiene, astfel încât să prejudicieze capacitatea funcțională a
instituției vizate. Scopul acestei strategii este de a direcționa opinia publică să
exercite presiuni asupra actorilor instituționali pentru a ceda la solicitările teroriștilor.
În acest context, populația-țintă devine un instrument în mâinile teroriștilor, în scopul
introducerii pe agenda politică a revendicărilor acestora2.
Există însă și puncte de vedere diferite privind acest subiect, context în care
îl cităm pe sociologul francez Michel Wieviorka care încearcă să discrediteze
opinia, conform căreia terorismul și mass-media se află într-o relație de simbioză.
Autorul susține că există, între teroriști și mass-media și relații de indiferență, când
„teroriștii nu urmăresc nici să producă panică la nivelul unor grupuri, nici să facă
propagandă prin săvârșirea unor atentate” sau de indiferență relativă, prin care
autorii violenței rămân indiferenți la mediatizare, existând însă canale de comunicare
la care apelează pentru a-și motiva pozițiile adoptate3.
De asemenea, exemple semnificative asigură dovezi suficiente pentru a
dezaproba teoria potrivit căreia dezvoltarea mass-media moderne este principala
cauză a intensificării fenomenului terorist. De exemplu, terorismul de factură politică
servește cauzei teroriștilor, nu producătorilor de televiziune și jurnaliștilor. Nu putem însă

1 Wilkinson, Paul: The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence , Vol.9,
No.2, Summer 1997, Frank Cass Publishing, London.
2 Ganor, Boaz: Terror as a Strategy of Psychological Warfare , www.ict.org.
3 Wieviorka, Michel: The Making of Terrorism , University of Chicago Publishing, Chicago 1988.
www.geopolitic.ro

162 nega relația dintre grupările teroriste contemporane și anumite segmente ale mass-
media, care le asigură beneficii mutuale1.
Într-adevăr, mass-media urmăresc maximum de audiență, nu atât pentru
creșterea numărului de receptori cât pentru legitimizare, acoperirea fenomenului
terorist, în special incidentele de proporții, precum atentatele sinucigașe și luările
de ostatici, asigurând presei o sursă inepuzabilă de știri senzaționale, care au drept
rezultat și obținerea unei audiențe maxime.
II. INTERESUL TERORIȘTILOR PENTRU „PUBLICITATEA GRATUITĂ”
Manipularea și exploatarea media a fenomenului terorist pare a deține un rol
esențial în războiul propagandei. Subscris tentativei de răspândire a terorii în
rândul populației-țintă vor fi implicate, în mod inevitabil, mijloace media. Secta
islamică șiită a „Asasinilor”, care a încercat să răspândească teroare în lumea islamică,
s-a bazat pe predicile ținute în moschee și piețe publice pentru a transmite noutăți
referitoare la atacurile săvârșite2; metode similare de transmitere a unei stări de groază
populației fiind utilizate și de teroriștii ruși, în secolul al XIX-lea3.
Teroriștii depind de acoperirea mediatică a atacurilor săvârșite pentru a teroriza
și a reduce la tăcere inamicul – actorii instituționali, această operațiune reprezentând o
alternativă la utilizarea propriilor mijloace de propagandă.
De menționat că mijloacele de propagandă proprii ale grupărilor teroriste au
un circuit limitat, servind menținerii și răspândirii ideologiei militantiste în rândul
membrilor, simpatizanților și a altor potențiali aderenți. Importanța acestor mijloace
de propagandă și prozelitism nu trebuie însă subestimată în elaborarea unor
strategii de antiteroriste 4.
Într-un studiu privind mediatizarea acțiunii de deturnare a zborului 847 Beirut, pe
ruta Cairo-Roma, Alex Schmid demonstrează capacitatea teroriștilor de a folosi
„pseudo-evenimentul” pentru a obține publicitate. De exemplu, Schmid constată că
postul de televiziune NBC a alocat 2/3 din spațiul de emisie situației cetățenilor
americani, luați ostatici în Beirut pentru 17 zile5.
Alex Schmid concluzionează: „Ubicuitatea mass media expune familiile ostaticilor
suferințelor create de capturarea de către teroriști”. Rezultatul – pozitiv pentru teroriști –
subminează declarația actorilor instituționali: „fără negocieri, fără concesiuni” și
crește probabilitatea repetării unor acțiuni similare de către alți teroriști.
Teroriștii studiază mijloacele mass-media ale statului vizat pentru a învăța
modalitățile de punere în practică a amenințărilor, de amplificare a sentimentului de
panică a populației și de intensificare a situației de criză la nivelul actorilor instituționali.
Punctele de vedere contradictorii, existente în cadrul societății civile, sunt exploatate
pentru subminarea credințelor populației și justificarea acțiunilor planificate. Organizațiile
teroriste știu că nu-și vor îndeplini obiectivele doar prin atentate fiind necesare
victime pentru îndeplinirea obiectivelor. Atacurile teroriste personalizate – producerea
imediată de victime pe o arie extinsă – au efect asupra populației vizate. Teroriștii
reușesc să creeze, prin manipulare psihologică, o panică deformată în raport cu

1 Schmid, Alex P, de Graaf, Janny: Violence as Communication: Insurgent Terrorism and the Western
News Media , Sage Publishing, Beverly Hills, 1982.
2 Lewis, Bernard: The Assassins: A Radical Sect in Islam , Weidenfeld and Nicolson, London, 1967.
3 Laqueur, Walter: Terrorism , Weidenfeld and Nicolson, London, 1977.
4 Tugwell, Maurice: Politics and Propaganda of the Provisional IRA , in Wilkinson, Paul (ed.): British
Perspectives on Terrorism , George Alien and Unwin, London, 1981.
5 Schmid, Alex P: Terrorism and the Media: The Ethics of Publicity , TPV ¼, London, October 1989.
www.geopolitic.ro

163 realitatea amenințării – o panică irațională. În timp ce prejudiciul psihologic poate fi
mai redus în cazul unor accidente rutiere, cel creat de atentatele teroriste este mult
mai semnificativ pentru societatea civilă.
Mai mult, teroriștii urmăresc să submineze credințele indivizilor în valorile colective
societale, amplificând potențialul amenințării la adresa securității interne1. Teroriștii nu
urmăresc, în mod deosebit, moartea unui număr de 3, 30 sau 300 de persoane,
fiind posibil să-și atingă scopul fără săvârșirea vreunui atentat; provocând panică doar
prin mediatizarea continuă a amenințărilor sau prin alte metode de război psihologic.
Principalul obiectiv al teroriștilor este crearea terorii în rândul populației, în
scopul transformării acesteia într-un factor de presiune pentru factorii decizionali de
a stopa viitoare atentate teroriste. Succesul acestei „strategii de comunicare” depinde
de intensificarea sentimentului iminenței producerii unui atentat, depășindu-se cu
mult pericolul real. Teama populației privind probabilitatea unui atac terorist are două
componente – o componentă rațională, produsul probabilității unei morți violente, rezultat
al unui atac terorist și una irațională, o anxietate direct proporțională cu probabilitatea de
producere a evenimentului.
Un exemplu de înțelegere a ramificațiilor psihologice a acțiunilor propagandistice
ale grupărilor teroriste îl constituie utilizarea mijloacelor mass-media de către „Hamas”,
pe teritoriul Israelului. Ulterior oricărei operațiuni militare israeliene împotriva „Hamas”,
purtătorul de cuvânt al acestei grupări declară că vor fi inițiate, în replică, o serie de
atacuri teroriste, acest gen de anunțuri intensificând anxietatea în intervalele dintre
atentate, în pofida absenței relevanței amenințării.
Natura simbiotică a relației dintre teroriști și mass media nu presupune că
instituțiile de presă împărtășesc valorile grupărilor teroriste dar indică vulnerabilitatea
mijloacelor mediatice față de exploatarea și manipularea de către grupările teroriste.
Astfel, grupările teroriste urmăresc, prin mass media, îndeplinirea următoarelor obiective:
– propaganda acțiunilor și crearea sentimentului de panică în rândul grupului vizat;
– adeziunea populației autohtone și comunității internaționale față de acțiunile
săvârșite, subliniindu-se caracterul just al cauzei urmărite de grupările teroriste,
precum și iminența victoriei;
– obstrucționarea ripostei guvernului și a forțelor de securitate, sugerând, de
exemplu, tirania acestora și ineficiența măsurilor de combatere întreprinse;
– mobilizarea și incitarea simpatizanților actuali și potențiali, în scopul recrutării
acestora, precum și creșterea finanțărilor și determinarea unor noi atacuri2.
Un exemplu relevant este Ossama bin Laden care, precum alți predecesori,
își asumă responsabilitatea săvârșirii unor atentate care au cauzat victime din
rândul populației civile în Kenya, Tanzania și SUA, alături de atrocitățile comise de
simpatizanți în Egipt, Algeria, Pakistan și India, fiind considerate acte de răspuns la
acțiunile SUA și Israel. Bin Laden urmărește să-i determine populația musulmană
să opteze pentru ideologia pe care o susține mizând pe câștigarea de adepți în
campania teroristă pe care o conduce.
În acest sens, coaliția antiteroristă internațională trebuie să aibă în vedere
sensibilitățile civilizației islamice și modul în care bin Laden încearcă s-o manipuleze
printr-o propagandă machiavelică, argumentele acestuia trebuind combătute prin
mediatizarea neadevărurilor și a pretențiilor de justificare a terorii. De menționat că

1 Ganor, Boaz: Terror as a Strategy of Psychological Warfare , www.ict.org.
2 Wilkinson, Paul: The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence , Vol.9,
No.2, Summer 1997, Frank Cass Publishing, London.
www.geopolitic.ro

164 această zonă a războiului împotriva terorismului trebuie să includă sprijinul liderilor
religioși ai lumii islamice1.
III. ACOPERIREA MEDIATICĂ A FENOMENULUI TERORIST ȘI ELABORAREA
STRATEGIILOR DE COMBATERE A TERORISMULUI
Caracteristica comună a acțiunilor teroriste este că crimele, răpirile sau
distrugerile sunt provocate pentru a obliga actorii instituționali ai unui stat să le accepte
solicitările. Explicația: teroriștii caută să demonstreze credibilitatea amenințărilor
prin acte de distrugere sau atrocități mediatizate. Descifrarea mecanismului care
determină un grup să comită acte de terorism implică înțelegerea motivațiilor,
scopurilor, ideologiilor, credințelor religioase și a strategiilor de acțiune.
Nu trebuie negat faptul că mass-media moderne, sateliții de comunicații și
progresul tehnologiei informaționale au efecte asupra potențialului publicitar al
terorismului, în acest sens elaborarea strategiilor de combatere a terorismului
trebuind să aibă în vedere și rolul mass media.
Mass-media îndeplinesc un rol foarte important prin selectarea, prezentarea
și plasarea evenimentului la nivelul receptorilor, cenzura și „dreptul de a ști”
trebuind analizate în contextul libertății democratice.
Actorii instituționali și strategiile antiteroriste elaborate de aceștia sunt sub
influența capacității grupărilor teroriste de a manipula opinia publică, terorismul
devenind o amenințare strategică la adresa democrației și a societății civile.
Ce activități antiteroriste ar trebui privite drept legitime? Ce acțiuni ar trebui
definite drept teroriste? În scopul coordonării eforturilor internaționale de combatere
a fenomenului terorist trebuie să răspundem la aceste întrebări, din perspectiva
comunității internaționale, atât timp cât teroriștilor li se permite să se ascundă în
spatele termenului de „luptător pentru libertate”, fiind mult mai dificil să clasificăm
unitar grupările teroriste.
Opinia publică, ca parte integrantă a unei strategii de combatere a terorismului,
constituie o preocupare importantă pentru cetățenii unei națiuni afectate de terorism. În
acest context, răspunsul este determinat de procesul de identificare a motivațiilor și
a intereselor, pe termen scurt/lung, al grupărilor teroriste. Aceste acțiuni facilitează
recomandările, de ordin psihologic și practic, pentru viața zilnică, strategiile de
combatere a fenomenului terorist trebuind să urmărească și vizibilitatea succesului
activităților întreprinse, sistemul de combatere a fenomenului terorist fiind
dependent de rezultatele efective ale organizațiilor implicate.
De asemenea, este important ca obiectivele instituțiilor cu atribuții în domeniul
combaterii terorismului să nu fie în contradicție cu obiectivele mass media deși, prin
natura lor, acestea se află într-un conflict mocnit. Mass-media urmăresc „exclusivitatea”
în prezentarea infractorilor și a unor știri care captivează și rețin atenția opiniei
publice, pentru a le crește audiența. Forțele de ordine publică, pe de altă parte,
sunt interesate de protejarea vieții cetățenilor, aplicarea legii, identificarea autorilor
și deferirea acestora justiției.
Există multe cazuri notorii, în care demersurile organizațiilor antiteroriste au
fost periclitate de imixtiunea mass media. De exemplu, în timpul asediului Ambasadei
iraniene din Londra în 1980, poliția metropolitană s-a preocupat să asigure
confidențialitatea operațiunilor. Cu toate acestea însă, o echipă de filmare a
postului de televiziune ITN a sfidat instrucțiunile forțelor de ordine și a filmat

1 Schweitzer, Yoram: Terrorism and Propaganda , www.ict.org.
www.geopolitic.ro

165 victimele care erau scoase din ambasadă. Dacă acele imagini ar fi fost transmise
în direct la televiziune, ar fi periclitat operațiunea de salvare.
Paul Wilkinson susține că, în cazul societăților democrate, relația instituții de
combatere a terorismului – mass media poate fi:
– o strategie de „laissez faire”: nu se acoperă mediatic fenomenul terorist, oricât
de serioasă ar fi amenințarea. Pericolul este evident: grupările teroriste vor
exploata puterea enormă a mass media pentru a-și intensifica capacitatea
de a crea un climat de frică și subminare, de a amplifica propaganda pentru
mediatizarea cauzei sau pentru a forța guvernele să facă concesii. Această
strategie ar avea drept rezultat încurajarea producerii unor atentate teroriste;
– cenzura mass-media sau acceptarea unor reguli de urmat: limitarea
accesului grupărilor teroriste la rețelele de comunicații. În general, chiar
acele state care se confruntă cu fenomenul terorist ezită să cenzureze
acoperirea mediatică a fenomenului. Este unanim recunoscută importanța
evitării manipulării mass media de către teroriști dar dacă libertatea presei
ar fi sacrificată în numele combaterii terorismului ar fi încălcat unul dintre
fundamentele societății democratice;
– evitarea pericolul manipulării și exploatării mijloacelor media de către
teroriști. De exemplu, emisiunea de știri a postului de televiziune CBS și-a
asumat obligația de a fi precaută, onestă și moderată în acoperirea mediatică
a fenomenului terorist, urmărind să evite interferența cu comunicatele autorităților,
folosindu-se de recomandările experților pe probleme de terorism și
supunându-se instrucțiunilor forțelor de ordine1.
Societatea democrată nu acceptă cenzura presei nici chiar în cazul unei
asemenea probleme sensibile. La rândul lor, instituțiile media trebuie să-și mențină
profesionalismul, să fie conștiente de rolul jucat în cadrul societății civile și să evite
rolul de instrument pentru materializarea scopurilor politice urmărite de teroriști.
IV. ATACURILE TERORISTE: NEVOIA MASS MEDIA PENTRU POVEȘTI
SENZAȚIONALE
Predilecția mass media pentru senzațional este unanim recunoscută, în cazul
atentatelor teroriste imaginile și poveștile violente având potențialul de a șoca
receptorii, opinia publică.
Mijloacele mass-media moderne au capacitatea de a furniza o cantitate
semnificativă de informații într-o situație neprevăzută. Radioul și televiziunea au
capacitatea de a ține la curent publicul sau de a-l informa direct cu privire la victime
și la familiile acestora, periclitându-și sau nu angajații. Aceste mijloace pot furniza
informații referitoare la ceea ce se întâmplă și chiar să facă recomandări privind
modul de acțiune2.
Ubicuitatea media, ne întrebăm, îi conferă un rol în „crearea” terorismului? Este
posibil ca mass media, mai mult decât să transmită un eveniment, să „contribuie”,
în fapt, la evenimente?
O serie de factori influențează impresia opiniei publice cu privire la incidentele
teroriste Lumea contemporană a „infotainment”-ului trasează granițele dintre bine și
rău prin titluri. În consecință, ceea ce rămâne încrustat în privirea receptorului este

1 Wilkinson, Paul: The Media and Terrorism: A Reassessment, Terrorism and Political Violence , Vol.9,
No.2, Summer 1997, Frank Cass Publishing, London.
2 Berry, LaVerle; Jones, Amanda; Powers, Terence: Media Interaction with the Public in Emergency
Situations: Four Case Studies , Federal Research Division, Library of Congress, Washington, 1999.
www.geopolitic.ro

166 viziunea agresivă a cuvântului „atac”.
Titlurile de ziare pot crea o presiune publică care să influențeze eficiența măsurilor
de combatere a fenomenului terorist. În acest context trebuie analizată legitimitatea
morală a acțiunilor de combatere a terorismului. Până unde poate merge un stat în
combaterea terorismului fără să-și pericliteze structura democrată? Majoritatea
națiunilor își fundamentează strategia de combatere pe dreptul la auto-apărare.
Esența acestei probleme este faptul că teroriștii nu sunt dispuși să fie privați de
libertate pentru îndeplinirea obiectivelor, modalitatea de soluționare a acestei
chestiuni fiind, de aceea, eliminarea amenințării prin uciderea teroriștilor; aceștia
nefiind pregătiți să capituleze și preferând să moară ca martiri1.
Un exemplu în acest sens sunt atacurile sinucigașe. Arma teroristului este,
în acest caz, o bombă umană. Persoana care acționează această armă mortală
rămâne în spatele scenei, fiind însă responsabil de acțiunea asumată și suportând
consecințele. Din acest punct de vedere, contracararea atentatelor sinucigașe constituie
un act de auto-apărare. Dar este portretizat de mass media în acest mod?
V. CONCLUZII
Contribuția mass-media la războiul împotriva terorismului, deși a fost de
multe ori supraestimată sau ignorată, este mult mai semnificativă comparativ cu
dezavantajele, riscurile și prejudiciile.
Cel mai potrivit mod de abordare a relației terorism – mass-media este încercarea
de a înțelege viziunea grupărilor teroriste asupra comunicării. Nu poate fi negat
faptul că, deși terorismul s-a dovedit ineficient ca armă care răstoarnă guverne și
preia puterea politică, reprezintă un mod de mediatizare a ideologiei și amenințării
teroriste. Prin natura sa, terorismul constituie o armă psihologică care depinde de
transmiterea amenințării către societatea civilă.
Puterea mass-media și a liderilor politici de a mobiliza opinia publică, în
societățile democratice, relevă o vulnerabilitate crucială în strategia antiteroristă.
Teroristul presupune că guvernul sau instituția vizată va cădea întotdeauna victima
intimidării, dacă amenințarea proferată este suficient de credibilă. Chiar în această
situație însă există o oarecare naivitate în presupuneri, teroriștii nu doar că își
argumentează obiectivul, ci reușesc să determine și să intensifice rezistența societății,
respectiv susținerea publică față de măsurile de combatere a terorismului.
Există o serie de modalități eficiente în care mass-media pot contribui la lupta
împotriva fenomenului terorist:
– relatarea onestă a incidentelor poate consolida vigilența opiniei publice, de
exemplu, observarea coletelor, persoanelor și comportamentelor suspecte;
– transmiterea avertismentelor forțelor de ordine și a instrucțiunilor referitoare
la modul de acțiune în caz de pericol;
– furnizarea de date de interes pe plan internațional cu privire la autorii atentatelor,
grupări teroriste, noi tipuri de armament și posibile viitoare amenințări, etc.2.
Și, nu în ultimul rând, media pot asigura un forum de discuții cu privire la
implicațiile sociale și politice ale fenomenului terorist, dezvoltarea unor strategii
eficiente de combatere a terorismului iar ca promotori ai libertăților fundamentale
vor continua să reamintească autorităților responsabilitatea de a răspunde la
acțiunile teroriste prin prisma respectării drepturilor omului.

1 Herren, Eric: Counter-Terrorism Dilemmas , www.ict.org.
2 Schmid, Alex P: Terrorism and the Media: The Ethics of Publicity , TPV ¼, London, October 1989.
www.geopolitic.ro

167 Din acest punct de vedere, societatea românească a fost, din nefericire,
victima interacțiunii între actorii instituționali și mass media imature, nevoia de
senzațional și intruziunea factorului politic în mass-media afectând puternic negocierile
purtate de reprezentanții celulei de criză cu răpitorii celor trei jurnaliști români.
În ciuda apelurilor repetate ale actorilor instituționali la prudență în
mediatizarea informațiilor obținute de la așa-zisele surse credibile, făcute public
inclusiv prin mass media incriminate, reprezentanții celei de-a patra putere în stat
au pus negociatorii în postura de a trata cu răpitorii din ipostaza celor care intoxică
opinia publică cu astfel de știri pentru a exercita presiuni indirecte asupra acestora.
În acest sens considerăm că și mass-media românești ar trebui să reflecteze
„sine ira et studio” la ceea ce a însemnat răpirea jurnaliștilor români și la modul în
care aceasta a fost adusă la cunoștința opiniei publice, unele învățăminte trebuind a
fi trase, în egală măsură, fără îndoială, atât de către actorii instituționali cât și de jurnaliști.
VI. EVOCAREA TERORISMULUI ÎN MASS MEDIA: STUDIU DE CAZ
Atentatul terorist de la World Trade Center, din 1993, poate reprezenta, în
acest context, un excelent studiu de caz referitor la rolul mass media în relatarea
acțiunilor grupărilor teroriste.
Astfel, în pofida restricției de a specula cauza exploziei înainte de confirmarea
oficială, mass media au prezentat atentatul cu bombă drept un episod, fără precedent,
în istoria SUA. De fapt, mai fusese un astfel de atac la aeroportul LaGuardia din
New York în 1975, când 11 persoane au fost ucise de o bombă amplasată de
membrii unei grupări teroriste din Puerto Rico, trecut cu vederea în momentul în
care s-a produs explozia de la World Trade Center1.
Newsweek a citat „autoritățile federale” care au calificat explozia drept „singurul
act terorist, soldat cu distrugeri, care s-a produs până acum pe teritoriul Statelor
Unite”. Această declarație era adevărată doar în cazul în care distrugerile erau evaluate
în termeni financiari și nu în victime. Deformarea atacului, considerat primul eveniment
de acest gen în istoria SUA, crea probabilitatea producerii isteriei receptorilor.
La rândul său, postul de televiziune CBS a denaturat semnificația exploziei,
în noaptea producerii atacului, ediția de seară a știrilor s-a axat pe o relatare vagă
și neconfirmată, potrivit căreia un autoturism al autorității prezidențiale a SUA se
afla în parcare.
În mod evident, presa tabloidă și-a jucat, în mod intenționat, rolul de speculant al
sentimentelor de frică, panică și curiozitate ale cititorilor: „5 morți într-o înfiorătoare
explozie de mașină” era titlul New York Post în următoarea zi, deși povestea nu
prezenta probe care să susțină afirmația producerii exploziei2.
Daily News anunța că: „implicarea unei facțiuni sârbe într-o fatală explozie în
World Trade Center”, maniera de prezentare a evenimentelor indicând cu certitudine
imixtiunea sârbilor. De asemenea, a doua zi după producerea exploziei, Daily
News acuza politica de imigrare a statului american, susținând că „Statele Unite au
pierdut controlul granițelor și facilitează intrarea teroriștilor pe teritoriul statului”3.
În cazul atentatului terorist de la World Trade Center, din 1993, mass media
nu au fost utile în investigațiile autorităților. De exemplu, jurnaliștii au înconjurat ieșirea
clădirii, astfel încât autoritățile nu au putut identifica, printre dărâmături, eventualele indicii.

1 Berry, LaVerle; Jones, Amanda; Powers, Terence: Media Interaction with the Public in Emergency
Situations: Four Case Studies , Federal Research Division, Library of Congress, Washington, 1999.
2 Karen Phillips, 5 Dead in Car Bomb Horror, New York Post, February 27, 1993.
3 O'Shaughnessy, Patrice, Mustain, Gene: Bomb Rocks Manhattan , New York Daily News , February 27, 1993.
www.geopolitic.ro

168 O altă tendință a mass media a fost „identificarea” autorilor atacului terorist,
mediatizându-se implicarea unor teroriști străini, înaintea existenței unor dovezi care să
susțină aceste acuzații.
În mod similar, atacurile din 11 septembrie 2001, de la World Trade Center
și Pentagon au asigurat audiența a milioane de receptori, cărora li s-a prezentat
vulnerabilitatea Statelor Unite în fața organizației „Al-Qaida” și a teroriștilor islamiști.
Dacă în cazul unor atacuri teroriste anterioare nu a existat nici o îndoială
privind identitatea atentatorilor sau a motivației acestora în cazul atentatelor din 11
septembrie 2001 acesta nu au fost revendicate inițial.
Declarațiile făcute de Ossama bin Laden cotidianului pro-taliban Ummat , pe
data de 28 septembrie 2001, i-a determinat pe mulți ziariști și politicieni să pună la
îndoială implicarea acestuia, cerând administrației americane dovezi concludente
pentru a se declanșa un „război împotriva terorismului”.
Bin Laden afirma în acel interviu, că există foarte multe grupări teroriste din
țări precum Israel, Rusia, India sau Serbia care ar putea fi responsabile pentru
atentate comise, că „nu are nici o legătură cu aceste atacuri” și că „Al-Qaida nu
consideră SUA ca fiind inamicul său”.
Însă, după cum titra New York Times: „la câteva ore după ce americanii au
lansat prima bombă asupra Afghanistan-ului, cel mai căutat om din lume, Ossama
bin Laden, a apărut pe o casetă înregistrată care a fost difuzată în întreaga lume,
în care acuză SUA și laudă atacurile teroriste din 11 septembrie 2001”, fapt care a
dat naștere unor îndoieli privind rolul jucat de „răsfățatul miliardar saudit” în orchestrarea
atentatelor teroriste1.
Apariția casetei înregistrate de teroristul saudit, în care acesta se declara
mulțumit de rezultatele atentatele teroriste din 11 septembrie 2001 au condus la
formarea unei imagini mediatice catalizante împotriva lui bin Laden, identificat de
opinia publică ca fiind principalul responsabil de aceste atacuri.

1 * * * “New York Times”, October 17, 2001.
www.geopolitic.ro

Studii de Caz

169 UN STUDIU DE CAZ:
AUGUST FRIEDRICH FERDINAND VON KOTZEBUE
Cristina-Narcisa VERGATTI
Abstract: A CASE STUDY: THE GERMAN POET AUGUST FRIEDRICH FERDINAND VON KOTZEBUE
The Tzar Alexander I and the Holy Alliance tried hard to suppress all freedom within the German States.
To attain this goal they also used influential agents. One of the most known of the German poets was
August von Kotzebue. His speeches, newspaper articles, his well-known plays induced great anger
among the German students and intellectuals. As a result, on March 23, 1819, in Mannheim, Karl
Ludwig Sand, a theological student killed Kotzebue, which was a violent political act of terrorism that remained
in history as an example for the Germans who fought for freedom and for the foundation of the German Empire.
Unul dintre cei mai mari și renumiți strategi și teoreticieni ai artei militare, von
Clausewitz, a afirmat, în mai multe rânduri1, că terorismul și spionajul reprezintă, exclusiv,
o prelungire a războiului și, eventual, o impunere în teritoriile cucerite. Ideea lui nu
era nouă. Ea mai fusese exprimată în trecut și de alți teoreticieni ai războiului, cu mult
timp înainte, în China, așa cum a făcut-o Sun-Tzu2. Viziunea lui von Clausewitz asupra
războiului s-a impus europenilor trăitori în zorii secolului al XIX-lea cu o forță impresionantă.
Foarte probabil, ea l-a inspirat pe țarul Alexandru I (1801-1825) care a căutat
să impună crearea unei rețele de agenți de influență prin intermediul căreia să
supună mai ușor lumea germanică față de Rusia. Era un vis al țarilor. Încă din
timpul lui Petru I cel Mare (1682-1725) se manifestase pe de o parte admirația
deschisă pentru calitățile și realizările poporului german, pe de alta, într-o formă
discretă, bine mascată, dorința de a-l cuceri, subordona și folosi.
Prilejul părea să se fi ivit după ce Napoleon I (1799-1814, 1815) fusese înfrânt
definitiv, iar țarul Alexandru I crease Sfânta Alianță, ajutat de un tânăr boier român,
Alexandru Sturdza3. În același timp, unii dintre oamenii camarilei au alimentat
idealurile de magnificiență ale prea dogmaticului țar ortodox. A fost cazul abilului
consilier imperial Ioannes Capodistrias4.La îndemnul lui și al cancelarului Imperiului
Habsburgic, prințul Clemens von Metternich, țarul a folosit agenți de influență în statele
germane. A avut meritul de a ști să aleagă oameni de calitate, cum ar fi profesorul de
filosofie Friederich von Baader și August Friederich Ferdinand von Kotzebue.
Cel dintâi, deși cu multă influență în epocă între studenți și profesori, a știut
să fie discret. Și-a îndeplinit misiunea, tăcut și eficace, în favoarea comanditarului său,

1 Karl von Clausewitz (1780-1831) – general și teoretician politico-militar prusac; după ce a luptat împotriva
armatelor napoleoniene, a fost numit, în 1818, în fruntea Școlii Superioare de Război din Berlin. Chintesența
activității sale a constituit-o publicarea tratatului Vom Kriege (Berlin, 1832). În această scriere (neterminată) ideea
principală este că războiul reprezintă o continuare a politicii și, ca urmare, prin această formă violentă (prin esența
ei) se pot atinge scopurile majore ale conducătorilor statelor; în școala condusă de el, von Clausewitz a format mari
generali germani, ca von Moltke, von Roon etc.; până în zilele noastre a avut o mare influență asupra tuturor politicienilor
și strategilor; a fost des citat și utilizat și de marxiști, dovadă în acest sens fiind operele lui Fr. Engels și V. I. Lenin.
2 Cf. Sun-Tzu, Arta războiului , Filipeștii de Târg, 2001, passim.
3 Cf. Stella Ghervas, Alexandre Stourdza (1791-1854). Un intellectuel orthodoxe face à l’Occident ,
Genève, 1999, p. 25-26; Radu Ștefan Vergatti , Sfânta Alianță: Un model istorico-juridic pentru o uniune
europeană , București, 2004, p. 56 și urm.; analiza documentelor din arhive a arătat clar că actul de
creare a Sfintei Alianțe a fost corectat, modificat și îmbogățit de tânărul Alexandru Sturdza pentru țar.
Ultima formă, revăzută de același Alexandru Sturdza, a fost prezentată la 26 septembrie 1815, la Paris,
constituind actul de naștere al Sfintei Alianțe.
4 Contele Capodistrias (1776-1831) – om politic, grec de origine, intrat în serviciul diplomatic al Rusiei,
www.geopolitic.ro

170 țarul Alexandru1. Probabil și-a dat seama că era periculos să înfrunte dreptul popoarelor,
de mult formulat de juristul olandez Hugo Grotius2. Totodată, a realizat că prin principiul
legitimității, așa cum îl formula von Metternich, se căuta o împăcare în ideile cuprinse în
„Contractul social” scris de Jean Jacques Rousseau3. Ca urmare, s-a înscris în jocul vremii.
Prudența lui nu a fost împărtășită și
de A.F.F. von Kotzebue. Urmărirea datelor
principale din biografia sa o demonstrează
peremptoriu. El s-a născut la 3 mai 1761,
la Weimar, venind pe lume ca onorabil
component al unei familii burgheze. Tatăl
său era funcționar consular, iar unchiul,
Johann Karl August Musäus, scriitor și
profesor, deținea și postul de director al
gimnaziului local, unde tânărul Kotzebue
și-a făcut primele studii, continuate la
Facultățile de Drept din Jena și Duisburg.
Din anii studenției s-a implicat și în lumea
teatrului. Meritul său a fost mare, căci în
ambele orașe universitare a reușit să formeze
societăți dramatice, la început de amatori.
În anul 1780, când avea 19 ani, a
revenit acasă pentru a deveni avocat. După
numai un an a plecat în Rusia, în capitala
ei, Sankt-Petersburg, pentru a prelua postul de consilier la departamentul de ingineri,
dar și funcția de director al teatrului german din oraș. Doi ani mai apoi, în 1783, a
devenit magistrat în Reval (Estonia), iar în 1785 a preluat funcția de magistrat șef al
întregii Estonii, situație ce i-a adus și înnobilarea, iar o dată cu ea particula von la nume.
După moartea soției sale, aristocrată din Estonia, cu care a avut un fiu, Otto,
s-a îndreptat către vestul Europei, rămânând timp mai îndelungat la Mannheim și la
Paris. Și-a regăsit liniștea sufletească în teatru: în 1797 la Viena, în 1799 la
Weimar. La cererea rușilor, în anul 1800, a revenit la Sankt-Petersburg. Însă acolo,
spre surprinderea sa, von Kotzebue, burghezul german înnobilat de țarina (germanofilă)
Ecaterina a II-a cea Mare (1762-1796), s-a văzut arestat pentru simpatii jacobine.
Acuzația a avut ca fundament opera dramatică a lui von Kotzebue: în 1799 scrisese
„Der alte Leibkutscher Peters des Dritten ” („Bătrânul vizitiu al lui Petru al III-lea ”).
După o judecată sumară, tipică justiției ruse, a fost chiar deportat în Siberia, chiar
dacă nu pentru mult timp. Din fericire, după patru luni țarul Pavel I (1796-1801) și-a
amintit de serviciile aduse de Kotzebue, l-a iertat și l-a numit din nou în fruntea
teatrului german din Sankt-Petersburg.
Însă roata sorții s-a învârtit din nou pentru Kotzebue: în anul 1801 țarul Pavel I a
fost asasinat și înlocuit de fiul său, Alexandru I. Imediat, dramaturgul a plecat din

unde a ajuns până la rangul de ministru al Afacerilor Externe, demnitate pe care a deținut-o între anii
1816-1822. Preocupat de câștigarea independenței poporului său, și-a asumat rolul conducător în
insurecția grecilor împotriva Sublimei Porți. În anul 1827 a devenit președinte al noului stat grec
emancipat. Cu toate acestea, datorită trecutului său, a fost mereu suspectat că ar fi agent al țarului,
ceea ce a dus la asasinarea sa de către frații Marvromihalis (pentru viața și activitatea lui, a se vedea
Zapiska grafa Ioanna Kapo d’Istria i ego slujebnoi deiatelnosti, în Sbornik russkogo istoriceskogo
obșcestva , Petersburg, 1868, passim).
1 Activitatea lui von Baader în slujba țarului a fost făcută publică de-abia în secolul XX, prin publicarea
Lettres inédites de Franz von Baader , ed. Eugène Susini, vol. III, Vienne, 1951, p. 93 în special; passim.
2 Cf. Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii , București, 1968, passim.
3 Cf. R. Șt. Vergatti, op. cit..

www.geopolitic.ro

171 Rusia. Aflat din nou la Weimar, în plină efervescență teatrală, avea să se certe
violent cu Goethe. Disputa se datora refuzului de a șterge criticile la adresa fraților Schlegel
conținute în ceea ce avea să reprezinte cea mai celebră piesă a lui von Kotzebue ,
„Die deutschen Kleinstädter” (1803). Deși astăzi ar părea mai greu de crezut,
opinia publică germană s-a solidarizat cu Kotzebue care, prin această nouă operă,
crease o frescă miniaturală, însă extrem de reală a universului micilor orașe germane…
Meritele activității prodigioase de dramaturg, literat și ziarist i-au fost recunoscute
în 1805, când a devenit membru al Academiei din Berlin.
Sosirea anului 1806 și a ocupației franceze a Prusiei l-a silit pe Kotzebue să
se refugieze, din nou, în Rusia. Acolo, din dragoste de țară și, poate, pentru a face
pe plac țarului, a editat ziare antinapoleoniene. Cariera sa a continuat pe tărâmul
diplomației: când s-a profilat clar înfrângerea și îndepărtarea împăratului Napoleon
I, în anul 1813, von Kotzebue a fost numit consul general al Rusiei la Königsberg.
Pentru că nu a renunțat nici un moment la pasiunea sa pentru dramaturgie, a împletit
munca de diplomat cu cea de director al teatrului din localitate, iar prestigiul i-a
sporit. Rechemarea la Sankt-Petersburg, în 1816, nu însemna altceva decât
încredințarea unei noi și grele misiuni. Astfel, anul 1817 îl găsește o dată în plus în
Germania, cu sarcina precisă de a raporta direct țarului tot ce se petrecea acolo în
mediul educațional-intelectual, pe de o parte, politico-economic și militar pe de alta.
Pentru a putea obține informații verificate și concludente, von Kotzebue a pornit din
nou la drum, călătorind între Berlin, Weimar și München. Fără a se îngrijora că ar
putea fi perceput ca agent de influență al țarului, a publicat o serie de articole în
„Litteraturische Wochenblatt” . Nu o dată, însă, tonul lor a fost perceput ca violent.
Bazându-se pe pregătirea sa juridică, a combătut ideile conținute de Constituțiile
statelor germane, precum și de statutele universităților din statele catolice din Sud-
Vestul Germaniei, răspândind și susținând politica promovată de Sfânta Alianță, de
înăbușire a ideilor și mișcărilor liberale. Lupta pentru drepturile omului a transformat
universitățile germane în focare revoluționare. Studenții au organizat manifestații de
stradă, au ridicat baricade și s-au închis în universități. Demonstranții au incendiat
marionete simbolice reprezentându-i pe mai marii vremii, dar și pe adepții lor, de
exemplu Kotzebue…
În aceste condiții, când patima a ajuns la paroxism, presa londoneză, iar mai
apoi restul Europei, a dat publicității așa numitul „ Memoire sur l’état actuel de
l’Allemagne . Acest text a iritat spiritele din cel puțin două motive:
1. A fost publicat nesemnat, denotând cel puțin lipsă de curaj și de responsabilitate
din partea autorului. Pentru lumea universitară germană, o astfel de atitudine era
greu admisibilă. Studenții, care erau crescuți și educați cu spada în mână, nu de
puține ori apărându-și onoarea prin duel, nu concepeau să fie blamați de un anonim.
2. „Memoriul” prevedea necesitatea limitării drastice a drepturilor și libertăților
universităților, stabilite prin statute medievale. Se ajungea chiar la cererea de a
se înființa o „poliție” universitară, de a fi desființate unele universități și
publicații, socotite prea liberale. Aceste măsuri reprezentau în fapt soluția de
urmat în vederea impunerii politicii Sfintei Alianțe, influențată de spiritul
gândirii dictatoriale, mistic-ortodoxe, a țarului Rusiei, față de „recalcitranta”
societate germană.
Văzând că presiunea străzii, o formă atenuată de terorism de masă1, nu dă
rezultat, studenții au decis să treacă la acțiuni violente2. Într-una dintre acestea, la
23 martie 1819, în orașul Mannheim, studentul la teologie Karl Ludwig Sand l-a

1 Cf. Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist , București, 2003, .
2 Pentru descrierea manifestațiilor studențești, a se vedea R. Șt. Vergatti, op. cit ..
www.geopolitic.ro

172 înjunghiat pe von Kotzebue1.
Considerând că asasinatul le contestă autoritatea, țarul și von Metternich,
acționând și sub impulsul crize de furie care-i cuprinsese, au reacționat imediat,
hotărâți să impună ordinea. În statele din Sud-Vestul Germaniei au fost trimise
trupe habsburgice. Represiunea începuse.
Studentul Karl Ludwig Sand a fost judecat, condamnat și executat la 20 mai
1820, în orașul Mannheim.
Ceea ce nu s-a știut în epocă și s-a aflat mult mai târziu datorită investigării
arhivelor este că acel „ Memoire…” nu se datorase lui Kotzebue, ci tot lui Alexandru
Sturdza2. Inițial, textul, un raport diplomatic, nu a fost destinat publicității, ci numai
lecturii conducătorilor Sfintei Alianțe. Putem presupune că datorită superbiei țarului
și dorinței de magnificiență a autorului, memoriul a ajuns să fie publicat în paginile
ziarelor din Anglia, apoi în Franța și, în fine, în Germania3. Nu s-a ajuns la
rezultatul dorit: crearea unei stări de teamă între studenți, ci, dimpotrivă, o revoltă a
acestora și chiar un gest extrem, asasinarea lui von Kotzebue, care arătase fățiș că
este agent de influență al țarului. Poate că el ar fi trebuit să procedeze asemeni lui von
Baader: și-ar fi salvat viața și ar fi adus mai multe servicii Sankt-Petersburgului. În
astfel de situații, păstrarea secretului asupra operațiunilor și persoanei agentului este
esențială pentru reușită, întrucât, așa cum spunea Edgar J. Hoover, un agent
descoperit este bun de împușcat. Dacă am raporta întreaga activitate a lui von Kotzebue
cu rezultatele sale ca agent de influență în slujba țarului, s-ar putea spune că
acestea nu au fost spectaculoase, ci dimpotrivă. Cu toate acestea, imediat după
dispariția lui August von Kotzebue a urmat o represiune cumplită în toate statele
din Sud-Vestul Germaniei. Protestatarii au fost siliți să fugă, să se expatrieze fie
către continentul american, fie către alte țări europene. Mulți dintre aceștia nu s-au
mai reîntors niciodată acasă. Profesori de renume au fost și ei obligați să părăsească
Germania, îndreptându-se către zări unde Sfânta Alianță nu putea ajunge. Ziarele
liberale au fost interzise, iar cei care le slujeau au trebuit să plece aiurea.
Cu toate acestea, în timp, totuși, represiunea nu a dat roadele sperate de
Sankt-Petersburg și Viena. Tineretul și intelectualitatea germană s-au revigorat, s-
au ridicat din nou împotriva opresiunii, au creat Kulturunion și au înfăptuit unirea
Germaniei, aspirațiile lor naționale neputând fi învinse de teroarea instituționalizată.
Nu pot încheia fără o mențiune specială, referitoare la fiul lui August von
Kotzebue, Otto, care a beneficiat de recunoștința Rusiei pentru serviciile aduse de
tatăl său și al cărui nume a rămas în istoria științei ca explorator al Mării Behring și
al vestului Alaskăi.
BIBLIOGRAFIE
Karl von Clausewitz, Vom Kriege (Berlin, 1832);
Stella Ghervas, Alexandre Stourdza (1791-1854). Un intellectuel orthodoxe face à l’Occident , Genève, 1999;
Hugo Grotius, Despre dreptul războiului și al păcii , București, 1968;
Lettres inédites de Franz von Baader , ed. Eugène Susini, vol. III, Vienne, 1951;
Vasile Simileanu, Asimetria fenomenului terorist , București, 2003;
Sun-Tzu, Arta războiului , Filipeștii de Târg, 2001;
Radu Ștefan Vergatti, Sfânta Alianță: Un model istorico-juridic pentru o uniune europeană , București, 2004;
George S. Williamson, What Killed August von Kotzebue? The Temptations of Virtue and the Political Theology
of German Nationalism , 1789-1819, în The Journal of Modern History 72 (2000), 890-943; Zapiska grafa Ioanna
Kapo d’Istria i ego slujebnoi deiatelnosti , în „Sbornik russkogo istoriceskogo obșcestva”, Petersburg, 1868.

1 Cf. George S. Williamson, What Killed August von Kotzebue? The Temptations of Virtue and the Political
Theology of German Nationalism, 1789-1819 , în The Journal of Modern History 72 (2000), 890-943.
2 Cf. Stella Ghervas, op. cit ..
3 Ibidem . În Germania a apărut sub titlul Denkschrift über Deutschlands jetzigen Zustand , în Europäische
Annalen, Tübingen, Cota, 1819.
www.geopolitic.ro

173 11 SEPTEMBRIE AL COPIILOR
CRIZA COPIILOR OSTATICI DIN BESLAN – OSETIA DE NORD
– analiză de caz –
Maricel ANTIPA
Abstract : The experience of the modern terrorism from the democratic societies proved the lack of
some simple solutions. There are more possibilities of counterattacking the terrorism, some of them
lead in opposite directions, and others propose alternative ways for the reinforcing of the democracies
and the reduction of violence. The terrorists solve their problems in their own ways, they achieve their
goals and they abandon the violence only when they consider it unnecessary.
Many democratic states consider domestic terrorism mainly as a problem of applying the law and of
judicial control, considering the terrorists’ actions serious crimes, which must be put under the incidence
of the Criminal Law. But not always imposing the law proved the right solution so other complementary
measures must be taken into consideration. Without these measures it is possible for other terrorist
movements to emerge from old movements’ ideologies. Adopting such educative solutions, the
combination between the educational efforts showed by all society’s parts that have the attributions in
this field would convince the terrorists or at least a part of them that terrorism is counterproductive and
unwanted for achieving any political goals. This approach is of course full of huge difficulties and needs
a large period of expectancy before bringing some results. From here we can conclude that an essential
part of the democratic effort is that of giving the most effective ways for preventing the terrorism.
For the twenty-first century terrorism forcing an audience lies between the correlation goal or objective
(of ideological or religious nature) and the means used (of intimidation, of coercion, of setting up the
terror or the fear).
The most alarming and significant tendency of the international terrorism is its increasing morbidity and
its inclination towards public places attacks without taking into consideration the victims. In the real
world of terrorism, the democratic societies would be confronted, even in the future, with old but also
with new extremist-terrorist organizations, with their tactics and their weapons. The terrorism will
continue to remain in the psychological field, a unique way of fighting in what regards the strategy and
also the used tactics.
The present statistics can not always present the real dimensions and the importance of some terrorist
actions. The new generation of conflicts will replace the contemporary military conflicts. The terrorists
can purchase some sophisticated charges, like the chemical and biological weapons. On the other hand
they can solve issues of logistics and communications; they can use multi-phases, or late detonation explosives,
or even portable systems connected through satellite. They have the necessary knowledge to attack
and neutralize the infrastructure, the IT networks, the energetic and the transport grids.
The efforts made to protect these vital sectors of the society represent only a small beginning in the
confrontation with the danger embodied by the new terrorism.
A significant tendency, in the international terrorism and also in the domestic one in some states, is the
emergence and consolidation of the terrorist groups totally or partially motivated by the religious
fanaticism. In the beginning of the 70’s, all terrorist groupings that were internationally active acted on
behalf of some secular believes and goals, most of them embracing an alternative of the Marxism. Until
the end of the 90’s not less than a third part of the terrorist active groups had religious motivations, most
of them promoting the Islamic believes. Some said that the religious fanaticism determines a great
inclination towards mass murders, and the religious fanatic is inclined towards the idea of self sacrifice
for the cause. In conclusion, the ideology can be far away from the reality, and the terrorists are, in the
same time, more normal and more fanatics then the common individual.
The change of attitude of the extremist-terrorist organizations led to the emerging of a new type of
terrorism – called by some analysts “the Super-terrorism” characterized by the lack of classical “message”, the
accent falling now on the huge increasing number of dead and injured and of material damages
consequent to the attacks. On one hand we assist to the intensification of the terrorist acts, and on the
other hand we assist to the improving of the ways they organize and unleash these attacks.
Experiența terorismului modern din societățile democratice a demonstrat inexistența
unor soluții necomplicate. Sunt mai multe posibilități de contracarare a terorismului:
unele duc către direcții opuse, altele propun căi alternative pentru întărirea democrațiilor
și reducerea violențelor. Teroriștii își rezolvă problemele în modul lor propriu: își
www.geopolitic.ro

174 ating scopurile și abandonează violența doar când consideră că nu mai este necesară.
Multe state democratice încearcă să trateze terorismul intern, în principal, ca
pe o problemă de aplicare a legii și de control juridic, considerând acțiunile teroriste drept
crime foarte serioase, care trebuie plasate sub incidența Codului Penal. Nu întotdeauna
soluția aplicării legii a fost completă, ceea ce impune ca aceasta să fie însoțită și
de alte măsuri. Fără aceste măsuri este posibil ca noi mișcări teroriste să renască
din ideologia altora mai vechi; adoptarea unor soluții educative, în care combinația
efortului educațional depus de toate organismele societății cu atribuții în domeniu
reușesc să îi convingă pe teroriști sau cel puțin pe o parte din susținătorii lor că
terorismul este nedorit și contra productiv pentru îndeplinirea unor idealuri politice.
Această abordare este, desigur, presărată cu dificultăți enorme și necesită o perioadă
destul de mare înainte de a avea rezultate. De aici rezultă că o parte esențială a efortului
democratic este acela de a oferi căile cele mai eficiente pentru prevenirea terorismului.
CUM A DEBUTAT ACȚIUNEA TERORISTĂ ?
Miercuri, 01 septembrie 2004, la orele 10.20 (ora locală) un grup format din
aproximativ 30 de combatanți, de origini diferite precum tătari, coreeni, ceceni1 și,
potrivit unor surse diferite, arabi, bărbați și femei-kamikaze, înarmați și purtând
asupra lor centuri cu explozivi, pătrund în forță cu ajutorul unui camion de transport
militar în școala nr.1 din Beslam (Osetia de Nord), luând ostatici peste 1.000 de
copii și adulți. Se baricadează în sala de sport aflată la parterul clădirii, spărgând
geamurile existente pentru a evita posibila folosire a grenadelor iritant-lacrimogene
sau a gazelor și postează copii în dreptul ferestrelor pe post de scuturi umane.
Deschid focul asupra forțelor de ordine aflate la fața locului. În schimbul de focuri
apar primele victime (circa 10 ostatici).
Amenințând cu aruncarea în aer a școlii în cazul intervenției forțelor de ordine,
plasează încărcături explozive de mare putere în coșurile de baschet, tavanul și
podeaua sunt minate, iar pereții sălii sunt tapetați cu încărcături explozive lipite cu
benzi adezive. Totodată, minează întreaga clădire și curtea interioară a acesteia.
Acțiunea teroristă este confirmată de reprezentantul special al Kremlinului pentru
Districtul Federal de Sud, Vladimir Iakovlev.
În Rusia femeile-kamikaze2 cecene sunt cunoscute drept „ șakidki ”, variata
feminină din rusă pentru termenul arab care desemnează luptătorii sfinți care își
sacrifică viața. Potrivit mass-media, acestea poartă denumirea de „ Văduvele negre ”
sau „ Logodnicele lui Allah” , și sunt pregătite să-și sacrifice viața pentru a răzbuna
moartea soților, părinților și fraților căzuți în confruntările de gherilă cu trupele rusești.
Necunoscute înainte de primul războiul cu Cecenia (1994-1996), femeile-
kamikaze au participat, de la relansarea conflictului ruso-cecen în anul 1999, la cel
puțin 15 atacuri teroriste. Este cunoscută participarea acestora la asediul teatrului
moscovit, în octombrie 2002, când 19 dintre cei 45 de membri ai comandoului terorist

1.Potrivit lui Aslanbek Aslahanov, consilier prezidențial al președintelui rus Vladimir Putin, membrii comandoului
care au ocupat școala din Beslan reprezintă „o bandă teroristă internațională” în legătură cu al-Qaida .
2.Participarea femeilor la operațiunile separatiștilor are și un precedent. Primul atentat sinucigaș la care
au participat a fost cel din 7 iunie 2000, când au atacat baza militară rusă de la Alhan-Iurt soldat cu 27
de morți. Au urmat apoi atentatele din 12 mai 2003 la Znamenskoie, nordul Ceceniei, soldat cu 60 morți
și peste 250 de răniți, 14 mai 2003 din Cecenia, soldat cu 18 morți, 5 iunie 2003 din Osetia de Nord,
soldat cu 20 de morți, 5 iulie 2003 în timpul unui festival rock desfășurat la Moscova, unde și-au pierdut
viața 15 persoane, 31 august 2004 la Moscova, două autoturisme-capcană au explodat la intrarea în
stația de metrou „Ruskaia”, soldate cu 10 morți și 50 de răniți .
www.geopolitic.ro

175 au fost femei, precum și la aruncarea în aer a celor două aeronave de linie rusești
pe 24 august 2004, soldate cu moartea a 90 de pasageri.
Ideea atacului asupra școlii, se pare că ar fi aparținut liderului cecen Șamil
Basaev. Acesta a pus la punct toate detaliile operațiunii, pas cu pas, cu participarea Al-
Qaida , ținând cont de experiența luării de ostatici de la teatrul Dubrovka din
Moscova. Finanțarea acțiunii s-a făcut prin intermediul reprezentantului Al-Qaida
din Cecenia, Abu Omar As-Seif, cunoscut ca fiind unul din ideologii wahabismului.
La orele 12.40, grupul intră în contact cu autoritățile și le aduc la cunoștință
următoarele revendicări: retragerea urgentă a trupelor ruse din Cecenia, declararea și
recunoașterea independenței acesteia, precum și eliberarea membrilor grupului
terorist reținut la Vladikavkaz, după atacul din Ingușetia, din noaptea de 21 spre 22
iunie 2004. Totodată, atacatorii solicită prezența președintelui republicii, Alexandr
Dzasohov, a liderului inguș, Murat Ziazikov, și a doctorului Leonid Rochal. Doctorul
Rochal1 este medicul care a participat la negocierile cu comandoul care a luat sute
de ostatici în octombrie 2002 la teatrul din Moscova și care le-a dus medicamente
și apă ostaticilor, contribuind la eliberarea a opt copii.
Pentru a demonstra ce se petrece în clădire predau o casetă video cu înregistrări
realizate în interiorul acesteia.
Sunt închise toate căile de comunicații din și spre Osetia de Nord.
Tratamentul aplicat ostaticilor, între care majoritatea copii, a fost dintre cele mai
dure. Timp de două zile aceștia nu au primit apă și alimente, recurgând la gesturi disperate
de a mânca petalele trandafirilor și a soarbe picăturile de rouă de pe frunze.
Un motiv de reflecție este faptul că, în primele două zile, oficialitățile ruse au
susținut că teroriștii țin ostatici doar 350 de persoane, fără a lua în calcul declarațiile
localnicilor, conform cărora, în clădirea școlii se aflau peste 1.000 de copii, femei,
tineri și vârstnici. De fapt este cunoscută inapetența pentru transparența în comunicarea
publică a factorilor de decizie guvernamentali de la Moscova. Se poate pune întrebarea:
de ce această diferență, majoră, între datele publicate inițial și cele recunoscute
ulterior? Nu există oare o tendință a oficialităților de a minimaliza amploarea evenimentului?
RĂSPUNSUL AUTORITĂȚILOR
Luarea de ostatici l-a pus pe președintele Rusiei, Vladimir Putin, care a
refuzat întotdeauna discuții privind politica sa în Cecenia, în fața unei alegeri
dificile. Conform analiștilor ruși, șeful statului s-a confruntat cu cea mai dificilă
decizie a sa în calitate de șef al statului, fiind într-o „dilemă fatală”. Acesta trebuia
să decidă declanșarea sau nu a unui atac împotriva unui imobil plin cu copii.
Totodată, trebuia să aleagă între refuzul de a negocia cu grupările radicale din
Caucazul de Nord și modificarea politicii aplicate până în prezent, prin acceptarea
revendicărilor grupului terorist. Dar, în cazul în care ar fi acceptat să discute
revendicările teroriștilor, acest lucru ar fi putut fi interpretat drept un semn de slăbiciune.
În concepția președintelui, prioritatea o reprezenta salvarea vieții și protejarea

1 După ce a colaborat la salvarea victimelor cutremurului devastator din Armenia, anul 1988, acesta a creat o
brigadă de medici care acționează în zonele de război și în cele afectate de catastrofele naturale.
Supranumit de presă „Doctorul păcii” Leonid Rochal, 71 ani, chirurg pediatru, a îngrijit copii răniți în
conflictele din Iugoslavia (1991), Georgia (1991-1992), Nagorno Karabah (1992) și Cecenia (1994-1996). De
asemenea, a acordat ajutor victimelor cutremurelor din Egipt (1993), Japonia (1995), Afganistan (1998)
și Turcia (1999), precum și răniților în mai multe atentate din Rusia – Buinaksk, Kaspisk, Moscova. În
octombrie 2002, a jucat rolul de mediator în timpul crizei ostaticilor de la teatrul Dubrovka, unde au fost
luați peste 800 de ostatici, reușind să obțină eliberarea a opt copii și să convingă comandoul să le dea
ostaticilor medicamente și apă. Tot atunci, l-a operat pe unul dintre combatanții ceceni.
www.geopolitic.ro

176 sănătății persoanelor sechestrate. Toate acțiunile forțelor care vor încerca să obțină
eliberarea ostaticilor vor fi consacrate și subordonate exclusiv acestui obiectiv.
Plecând de la aceste considerente, în Beslan a fost formată o celulă de
criză, coordonată chiar de președintele Osetiei de Nord. Concomitent cu aceasta, a
fost înființat un centru de coordonare a activităților desfășurate de către unitățile
implicate în operațiunile de eliberare a ostaticilor. Personalul care a încadrat acest
centru era format din oficiali ai agențiilor de securitate, reprezentanți ai Ministerului
de Interne și ai FSB, precum și comandanți ai Armatei 58. Sarcina prioritară a
centrului era stabilirea cât mai urgentă a legăturii cu membrii comandoului pentru a
asigura eliberarea cât mai rapidă a ostaticilor.
După 2 ore și 24 de minute de la declanșarea acțiunii teroriste, încep operațiunile
de negociere. Muftiul Osetiei de Nord, Ruslan Valgatov, a intrat personal în legătură
cu teroriștii, dar aceștia au refuzat să discute cu acesta. Demnitarul musulman a
dorit să înceapă un dialog cu teroriștii, dar aceștia au comunicat că nu vor să
negocieze decât cu președintele Osetiei de Nord și cel al Ingușetiei.
Negociatorii, printre care s-a numărat și ministrul de interne al Osetiei de
Nord, au pus accentul pe convingerea teroriștilor să elibereze copii reținuți în sala
de sport, să accepte hrană și medicamente pentru aceștia și să permită evacuarea
corpurilor neînsuflețite ale persoanelor ucise. Negociatorii s-au confruntat cu o
situație extrem de gravă. Componenții comandoului erau persoane care dădeau
dovadă de cruzime. S-a negociat de 10-15 ori pe zi, dar nu s-a permis furnizarea
către ostatici a alimentelor, apei și medicamentelor.
Pe timpul negocierilor, un grup de aproximativ 30 de copii care s-au ascuns
la începutul crizei, reușesc să iasă din școală. Pentru a preveni acțiunile forțelor
speciale, șeful comandoului, identificat ulterior ca fiind Ruslan Kucibarov, anunță
că vor ucide câte 50 de copii pentru fiecare combatant anihilat de lunetiștii ruși.
Negocierile continuă, concomitent cu apariția primelor tiruri de arme automate și
explozii izolate. Alți 15 copii reușesc să evadeze din incinta școlii.
În după amiaza zilei de joi, 2 septembrie, orele 17.07, comandoul eliberează
26 copii și femei, menținându-și cererile inițiale și amenințând cu executarea ostaticilor.
Vineri, 3 septembrie, orele 11.46, comandoul cere ca președintele Osetiei să
recunoască independența Ceceniei. Neprimind nici un răspuns din partea acestuia,
teroriștii declanșează unele din dispozitivele explozive pentru a grăbi luarea deciziilor.
În acest timp, un alt grup format din adulți și copii reușesc să scape din școală,
ceea ce efectiv îi obligă pe membri comandoului să deschidă focul asupra lor, rănindu-i
pe mulți dintre fugari. Aceștia se adăpostesc în spatele forțelor rusești care ripostează
la rândul lor, moment în care celula de criză decide începerea intervenției.
Având în vedere situația creată, numărul mare al ostaticilor, componența,
dispunerea și dotarea comandoului, precum și a posibilităților limitate de acțiune în
forță, autoritățile ruse aveau la îndemână mai multe variante de acțiune pentru
soluționarea crizei, astfel:
– o primă variantă ar fi constat în acceptarea cererilor teroriștilor fără nici o
acțiune a forțelor speciale (precedentul a fost în anul 1995, când a fost
aprobat un astfel de scenariu la acțiunea de la Budionovsk);
– a doua variantă s-ar fi axat pe acceptarea formală a cererilor teroriștilor,
părăsirea școlii de către aceștia și neutralizarea (lichidarea) acestora pe
itinerariile de deplasare. Variantă mai complicată deoarece impunea identificarea
celor mai optime soluții, atât prin dispunerea forțelor de intervenție cât și
prin folosirea celor mai eficiente modalități de neutralizare;
www.geopolitic.ro

177 – a treia variantă ar fi impus șantajarea membrilor comandoului cu arestarea
și uciderea rudelor acestora. Având în vedere fanatismul teroriștilor, șansele
ca ostaticii să fie eliberați erau practic nule;
– a patra variantă ar fi constat în asaltul condiționat de faptul că nu s-ar fi
reușit, din diferite motive, aruncarea în aer a sălii de sport. Se puteau avea
în vedere folosirea unor metode incapacitante sau administrarea de substanțe
medicamentoase care sa anihileze simțurile teroriștilor, dar cu efecte puternice
asupra copiilor;
– a cincia variantă, și cea mai dură, putea fi folosirea asaltului direct al trupelor
SPEȚNAZ în colaborare cu forțele speciale ruse, unitatea „ALFA”, de
salvare a ostaticilor, considerată elita elitei – etalonul suprem în materie de
precizie militară și sânge rece, direct subordonată Serviciului Federal de
Securitate și detașamentelor speciale „VITEAZ” și „RUSIA” din cadrul Districtului
Caucazul de Nord.
Cei aproximativ 800 de luptători ai forțelor speciale urmau să realizeze în
ascuns, pe timp de noapte, dispozitivele de blocare și de asalt în apropierea școlii.
Riscul cel mai mare ar fi fost pe timpul intrării echipelor de asalt în clădire, de
vreme ce teroriștii anunțaseră, în prealabil, că vor arunca în aer întreaga școală.
Potrivit Serviciului Federal de Securitate această variantă este exclusă.
DESFĂȘURAREA OSTILITĂȚILOR
Intervenția forțelor speciale
Pretextul intervenției forțelor speciale se pare că ar fi fost momentul în care,
probabil, teroriștii au detonat încărcăturile explozive amplasate în sala de gimnastică
și au început să tragă asupra ostaticilor care au încercat să evadeze, pe fondul
înaintării militarilor ruși din cadrul Armatei a 58-a ruse, trimiși să evacueze trupurile
ostaticilor executați.
Teroriștii au mizat pe repetarea scenariului desfășurat la teatrul moscovit, în
anul 2002, prin punerea forțelor speciale de intervenție ruse în situația conform
căreia opinia publică să creadă că acestea au provocat baia de sânge, nu inițiatorii
actului terorist! Merită menționat și comentariul analistului rus Alexander Goltz,
care a declarat că președintele Putin „ a arătat, de o manieră clară, că de fiecare
dată când trebuie să aleagă între umilirea statului rus și pierderea de vieți omenești ”,
el optează pentru a doua variantă. Este o afirmație care a fost etichetată de către
analiștii occidentali ca fiind cinică, aducând serioase prejudicii de imagine liderului
de la Kremlin.
Vineri 3 septembrie 2004, orele 14.00, patru elicoptere de atac aparținând
forțelor rusești au început să survoleze școala. Concomitent, forțele speciale
dărâmă acoperișul acesteia și pătrund în interior. Se procedează imediat la aruncarea
în aer a unor pereți interiori pentru a asigura ieșirea sutelor de captivi din sala de
sport și vestiarul școlii, deoarece era cunoscut faptul că imobilul și curtea interioară
erau minate de către teroriști. Evacuarea copiilor s-a desfășurat fără probleme, dar
mulți dintre aceștia au fost căzut victime acoperișului prăbușit, pereților aruncați în
aer și dispozitivelor explozive lipite cu benzi adezive care s-au desprins.
Spre surprinderea celor aflați la fața locului, cei care ieșeau din clădire, mulți
într-o stare avansată de slăbiciune, erau dezbrăcați complet sau doar cu lenjeria
intimă, dând naștere la tot felul de speculații privind umilințele la care au fost
supuși. Timp de 32 de minute se desfășoară acțiuni interioare fiind auzite explozii
și tiruri de arme automate. Grupul terorist s-a divizat în echipe, una dintre acestea
www.geopolitic.ro

178 rămânând în școală să acopere retragerea celorlalte. Trei membri ai comandoului
se refugiază împreună cu câțiva ostatici în pivnița școlii, de unde continuă să ducă
lupta cu forțele speciale. O parte din membrii grupului terorist rup lupta și se regrupează
într-o clădire din vecinătatea școlii, de unde continuă să execute foc asupra forțelor
speciale. La orele 14.32, școala este sub controlul forțelor speciale.
Timp de mai multe ore se desfășoară acțiuni împotriva teroriștilor aflați în
cele două locații și care depun o rezistență îndârjită. La orele 20.26, rezistența acestora
este neutralizată, majoritatea teroriștilor fiind lichidați sau arestați, iar la orele 22.39,
operațiunea forțelor speciale este declarată încheiată.
Dinamica evenimentelor nu a fost nicidecum clarificată, și nu credem că va fi vreodată.
BILANȚUL ACȚIUNII DE INTERVENȚIE
La sfârșitul operațiunii au fost peste 1.000 de morți și răniți. 260 de persoane
au fost date dispărute. Cei dispăruți ar putea fi regăsiți printre zecile de cadavre
mutilate sau calcinate rămase la locul dezastrului.
După tragicul deznodământ al atacului terorist serviciile de informații rusești
s-au concentrat pe identificarea, capturarea și, după toate probabilitățile, lichidarea
organizatorilor acestuia. Potrivit unor surse din cadru serviciilor de informații,
teroriștii ceceni ar fi fost conduși de Dodu Umarov1, fost ministru al securității de
stat din Cecenia. De asemenea, la acțiune ar fi participat un alt cunoscut insurgent
cecen, Magomed Evloev, numit „Magas”. Acesta a fost împreună cu Șamil Basaev,
unul dintre organizatorii atacului din Ingușeția, din noaptea de 21 spre 22 iulie.
UNELE CONCLUZII CARE SE IMPUN A FI MENȚIONATE
1. Ceea ce s-a petrecut pe timpul asediului asupra școlii a semănat mai
degrabă cu o tentativă – nu cu un atac – cu o acțiune de neutralizare măcar a unora
dintre teroriști sau de salvare a unora dintre ostatici.
2. Practica mondială a forțelor speciale are în vedere, imediat ce apar primele
victime printre ostatici, să se lanseze atacul. Este absurd să se mai aștepte. Din
acest moment, acțiunea forțelor speciale nu mai poate fi oprită. În cazul operațiunii
de la Beslan, cele două explozii care s-au auzit în interiorul clădirii au „detonat” situația,
devenind semnalul pentru intrare în acțiune. Acțiunea nu a fost una planificată, ci o
eliberare forțată a ostaticilor.
3. Se pare că teroriștii au plasat arme și muniții în școala din Beslan înainte
de declanșarea luării de ostatici. Au deschis ascunzătorile de arme la scurt timp
după ocuparea școlii. Potrivit unor informații din rândul serviciilor secrete, după finalizarea
operațiunilor a fost descoperită o mare cantitate de explozivi și mine, iar geniștii
armatei ruse au dezamorsat patru dispozitive explozive artizanale, alcătuite din
450-500 grame exploziv, șuruburi, piulițe și alte obiecte metalice ascuțite.
4. Persoanele civile înarmate, de altfel foarte bine intenționate și motivate să
prevină fuga teroriștilor de la locul faptei, au creat o anarhie totală, dezordine și
nesiguranță în zonele din imediata vecinătate a școlii, ducând uneori la confuzii
nedorite și punând forțele de ordine în mare dificultate.
5. Informațiile privind acțiunile în curs de desfășurare a forțelor speciale au
fost aduse la cunoștința miliției locale, ceea ce ar fi putut duce la deconspirarea acestora
și nerealizarea surprinderii.

1 Doku Umarov – în vârstă de 40 ani, a intrat în vizorul organelor de ordine pe când avea 17 ani, fiind
condamnat pentru crimă. A fost desemnat în anul 2002, comandant al Frontului de Sud-Vest, în fruntea
a cinci mii de luptători. Este suspectat de răpire de persoane cu solicitarea de răscumpărare.
www.geopolitic.ro

179 6. Incapacitatea serviciilor secrete rusești de a infiltra agenți în cadrul
grupărilor de separatiști ceceni, concomitent cu înlăturarea fisurilor de securitate
existente în actualul sistem corupt. Reforma de la vârful structurilor de securitate
trebuie să afecteze obligatoriu și baza acestora, opacă și inflexibilă, tributară
modului de gândire rigorilor Războiului Rece.
7. Ignorarea comunicării tipice unor negocieri pentru care, în alte state, sunt abilitați
profesioniști cu experiență în rezolvarea situațiilor de criză teroristă, a condus la
decizii luate sub presiunea timpului, declanșând acțiuni previzibile cu o finalitate tragică.
8. Acțiunea în sine a fost o improvizație totală, putându-se impune forțelor
speciale rusești „amatorismul” de care au dat dovadă în rezolvarea crizei. Trupele
ruse au făcut ceea ce știau cel mai bine. În loc să execute „loviturile chirurgicale“
cerute de astfel de împrejurări, au tras în toate direcțiile cu o putere mare de foc. A
rezultat uciderea a 40% din ostatici, alți 40% fiind răniți – o proporție șocantă.
9. Responsabilitatea pentru rezultatul dezastruos aparține și forțelor speciale
rusești, care au ratat operațiunea de salvare și au exacerbat tragedia.
Actualele metode folosite de forțele speciale ruse pentru ducerea operațiunilor
militare împotriva teroriștilor nu mai sunt de actualitate, impunându-se găsirea și
adoptarea unor noi modalități punctuale pentru neutralizarea teroriștilor fanatici,
având în vedere capacitatea acestora de a învăța mai repede și a-și adapta
modurile de acțiune potrivit scopurilor, prin folosirea aparaturii ultramoderne. Odată
cu creșterea eficienței se va reduce și numărul de victime colaterale.
10. Prima greșeală a constat în strategia generală de abordare a crizei. Se
impunea să fie cunoscut faptul că, în situația în care guvernul rus a exclus atacul
militar asupra școlii, pregătirile de intrare rapidă în clădire ar fi trebuit să fie făcute.
Lucru care nu s-a întâmplat. În momentul deschiderii focului de către teroriști,
forțele speciale încă analizau direcțiile de declanșare a atacului și nu cunoștea nici
dispunerea teroriștilor care urmau să fie anihilați. Rezultatul a fost 10 ore de schimburi
de focuri, cale ce a generat foarte multe victime.
11. Concepția eronată a militarilor ruși nu acoperă numai răspunsul la atacurile
teroriste dar și strategia de prevenire a acestora. Potrivit dr. Jonathan Eyal1, „în
ultimii 10 ani de război în Cecenia, mii de tineri și neexperimentați soldați ruși au
fost trimiși într-un teritoriu nefamiliar, unde au fost măcelăriți instantaneu. Ca
răspuns, Moscova a nivelat cu bombardamente orașe și sate întregi, locuite acum
aproape exclusiv de bătrâni, după ce au fost abandonate de bărbații mai tineri,
care s-au refugiat în munți să continue lupta. Dacă ar exista vreodată o cale mai
sigură de încurajare pe mai departe a actelor teroriste, militarii ruși au inventat-o ”.
12. Conform analiștilor occidentali principala cauză a tragediei a fost lipsa de
coordonare între poliție, armată, grupurile paramilitare și forțele speciale ruse, fiecare
aflate sub controlul unor direcții diferite.
13. Între trupele Ministerului de Interne, ale Ministerului Apărării și forțele
FSB există foarte puțină coordonare. Indiciile inițiale sugerează că structura divizată de
comandă a forțelor ruse nu a fost nici ea de ajutor. Forțele „ALFA”, de exemplu,
aveau propriile lor planuri de intrare în clădire, dar acestea nu au fost împărtășite
cu unitățile de comando centrale, aflate în zona acțiunii, sau cu trupele regulate care
asigurau cordonul de securitate în jurul școlii. Există posibilitatea ca unele dintre victime
să fi fost lovite de focurile încrucișate trase de către cei care trebuiau să le salveze.

1 Dr. Jonathan Eyal – Directorul Institutului Regal al Marii Britanii în domeniul apărării și securității.
www.geopolitic.ro

180 Aceste gafe nu sunt unice. În toate crizele cu luare de ostatici anterioare, forțele
ruse au folosit excesiv și ineficient puterea de foc, lucru care s-a soldat cu moartea mai
multor ostatici.
14. Adaptarea și flexibilitatea FSB la noua amenințare geo-strategică a
terorismului internațional.
15. În pofida resurselor masive învestite în pregătirea și antrenarea forțelor
speciale, acestea mai sunt încă tributare conceptului de război total, în loc de a folosi
arta puterii de foc mici, aplicată precis.
16. Trecerea la un sistem de codare a gradului de pericol terorist bazat pe
culori (identic cu sistemul folosit de către Statele Unite ale Americii), concomitent
cu întărirea controalelor la punctele de intrare în țară a cetățenilor străini.
17. Revizuirea mecanismelor de putere în sfera structurilor de securitate,
prin racordarea legislativă la provocările asimetrice, concomitent cu reînnoirea
radicală a întregii politici din Caucazul de Nord. Totodată, autoritatea de stat trebuie
să-și modifice radical mecanismul de funcționare în scopul prevenirii crizelor.
18. Îndepărtarea principalilor reprezentanți ai separatiștilor ceceni ar crea o
breșă pentru extremiștii criminali de a acționa oriunde împotriva intereselor Rusiei.
19. Evitarea lansării unei contraofensive violente asupra Ceceniei, deoarece
aceasta ar risca să alimenteze noi resentimente și ura cecenilor contra politicii
represive a Rusiei.
20. Revizuirea întregii strategii a Rusiei în Caucaz, nu doar pentru a face față
viitoarelor provocări teroriste, ci pentru a preveni crearea de noi organizații teroriste.
RUSIA ÎN RĂZBOI CU TERORISMUL INTERNAȚIONAL
Luarea de ostatici din Osetia de Nord este doar cea mai recentă acțiune teroristă
dintr-o serie de atacuri care au inclus două explozii în Moscova și prăbușirea a
două avioane de pasageri. Toate aceste acțiuni conturează o imagine sumbră a
situației din Rusia și ridică, sau mai corect acutizează, cel puțin trei probleme diferite
ca amploare și importanță – psihologică, organizatorică și politică. Ministrul rus al
Apărării, Serghei Ivanov a apreciat că „ ni s-a declarat război de către un inamic
invizibil și fără o linie a frontului ”. În aceste condiții, toată lumea vorbește de sporirea
măsurilor de securitate, de Islam și de ceceni, însă lucrurile sunt mai complicate,
deoarece problema terorismului modern apare peste tot.
„Brigada Istanbuli”, care nu își are sediu în Rusia, a revendicat atacul de stația
de metrou din Moscova, din 31 august 2004, după ce și-a asumat responsabilitatea
pentru prăbușirea celor două aeronave de pasageri, la 24 august 2004.
Președintele Putin a afirmat că în atentatele de la bordul aeronavelor ar fi
implicate grupări care au legătură cu rețeaua Al-Qaida . Prin urmare, ultimul atac
de Moscova și luarea de ostatici din Osetia de Nord pot fi considerate episoade ale
războiului dintre civilizația modernă și o nouă amenințare – terorismul internațional.
Nu numai Rusia a fost luată prin surprindere de această situație. Majoritatea
statelor puternic industrializate nu sunt pregătite să combată terorismul în mod
eficient, chiar dacă depun multe eforturi în această direcție. Nici măcar alocarea
unor bugete foarte mari și tehnologia foarte sofisticată nu sunt suficiente pentru a
rezolva această problemă. Teroriștii sinucigași s-au transformat într-una dintre cele
mai de temut arme ale terorismului internațional. Nici o structură antiteroristă nu
știe cum să facă față acestei forțe malefice. De asemenea, doctrina islamului clasic
nu este pregătită să lupte eficient împotriva terorismului. Combatanții refugiați în
moschei sau cimitire musulmane din Cecenia și Irak demonstrează cât de mult
www.geopolitic.ro

181 extremiștii islamiști s-au îndepărtat de Coran.
Potrivit experților în antiterorism, teroriștii kamikaze care au executat atentatele
din Rusia provin din Cecenia, dar nu au fost antrenați în această țară, pentru că nu
este tipic cecenilor să încurajeze femeile să ucidă. Transformarea femeilor în teroriști
sinucigași, finanțarea pregătirii acestora și organizarea unor operațiuni teroriste au
început în străinătate, unde sunt de obicei antrenați membrii grupărilor teroriste.
Rusia este doar o parte dintr-un vast teritoriu pe care se desfășoară războiul
împotriva terorismului. În mod evident, se preconizează un război de lungă durată
și care poate să nu fie încununat de victorie. Societatea civilă rusă este terifiată de
ideea terorismului inevitabil, care a început deja constant să facă victime.
În plus, eforturile coaliției antiteroriste internaționale sunt în continuare necoordonate.
Țările europene, care încă nu au devenit ținte ale atacurilor teroriste, desfășoară
deja ample activități operaționale pentru a depista teroriștii, a-i opri înainte să
lovească și de a-i localiza după atacuri.
ÎN LOC DE ÎNCHEIERE
Terorismul acestui început de mileniu este un fenomen unitar, coordonat la
nivel mondial și motivat exclusiv de fanatismul religios. De fapt, terorismul nu a fost
niciodată monopolul unei singure ideologii, de puține ori mobilul său fiind de origine
religioasă. De cele mai multe ori revendicările au fost de natură politică sau teritorială.
Având în vedere divizarea lumii arabe, bin Laden încearcă să adune în jurul
său toate facțiunile radicale musulmane – dar este destul de greu de crezut acest lucru
– având în vedere că terorismul islamist nu poate deveni o structură monolitică, atât
timp cât există priorități de natură teritorială sau politică, divergențe doctrinare etc.
Lupta împotriva terorismului este o confruntare asimetrică. Aceasta poate fi
definită ca fiind „compensarea superiorității tehnologice a adversarului prin mijloace
diverse ”1 – atentate, teroriști sinucigași, autovehicule capcană etc.
În contextul ultimelor atacuri teroriste care au afectat Rusia, în cadrul unei
reuniuni extraordinare a Guvernului de la Moscova, la care au participat și liderii
celor 89 de regiuni și republici ai Federației, președintele Putin a anunțat întărirea
controlului centralizat al Kremlinului asupra tuturor regiunilor țării, ca parte necesară a
războiului împotriva terorismului. Totodată, s-ar putea recurge și la strategia „ războiului
preventiv ”. Războiul împotriva terorismului internațional este o confruntare preventivă –
cunoscută ca fiind o componentă a ceea ce astăzi poartă numele de „ doctrina Bush ”.
Războiul preventiv reprezintă o inovație în dreptul internațional statornicit după cel
de-al doilea război mondial cu contribuția decisivă a S.U.A.2
Principiul non-intervenției militare este înlocuit cu principiul intervenției.
Războiul împotriva terorismului se transformă într-o confruntare perfect simetrică
îndreptat împotriva statelor. În acest context, Moscova dă semne că se poate trezi
din letargia doctrinară. Războiul împotriva terorismului a fost îmbrățișat fără rezerve
de liderul de la Moscova copiind strategia neoconservatorilor de la Washington.
Invocând securitatea națională, președintele va putea decide ce state considerate
ostile va putea ataca. Sunt vizate fostele republici sovietice din Asia Centrală și
Caucaz care, datorită rutelor petrolului caspic, au atras interesul S.U.A. Se poate
vorbi deci, de o luptă pentru resurse, camuflată, dacă este nevoie, în lupta împotriva
terorismului. În acest sens, Rusia ar urma să investească în anul 2005, aproximativ
cinci miliarde de dolari pentru perfecționarea sistemului național de securitate.

1 Cf.General de brigadă dr. Mihail E. Ionescu – Axele secolului XXI , Monitor Strategic, anul III, Nr.1-2/2002.
2 Cf.General de brigadă dr. Mihail E. Ionescu – Opere citate .
www.geopolitic.ro

182 În ceea ce privește atacurile preventive asupra bazelor teroriste, se va încerca,
probabil, lichidarea acestora din toate regiunile lumii, urmând să fie alese mijloacele de
atac reprezentative, determinate de situația concretă din fiecare zonă a globului.
Șeful Statului Major General al Forțelor Armate al Federației Ruse, generalul
Iuri Baluievschi, a declarat, la întâlnirea pe care a avut-o cu comandantul suprem
al forțelor Alianței Nord-Atlantice pentru Europa, generalul James Jones, că NATO
și Rusia trebuie să-și intensifice colaborarea împotriva terorismului, plecând de la
premisa că în prezent nu avem de-a face cu teroriști izolați, ci cu terorism la nivel
internațional, și numai acțiunile comune pot opri acest flagel al secolului al XXI-lea.
Reacția cecenilor nu s-a lăsat așteptată. Reprezentantul independentiștilor
ceceni din Europa de Vest, Ahmad Zakaev, a criticat în termeni duri schimbarea de
strategie a Rusiei. „Este o amenințare la adresa Europei ”, a apreciat Zakaev.
„Acum Rusia va încerca să lichideze pe cecenii din Occident. Nu exclud ca ceea ce
s-a întâmplat în Qatar (serviciile speciale rusești l-au lichidat pe fostul președinte cecen
Zelimhan Yandarbiev) să se întâmple oriunde în Europa ”, a declarat emisarul
cecen. Rusia este deci pregătită să atace bazele teroriste din orice regiune a lumii.
Luptătorii ceceni au anunțat, prin site-ul Kavcazcenter, că vor oferi suma de
20 milioane de dolari SUA oricărei persoane, organizație sau țară care va ajuta în
mod activ autoritățile cecene să îl captureze pe președintele Rusiei. Anunțul a fost
semnat de „Centrul antiterorist al republicii Cecenia ”, parte a guvernului condus de
Aslan Mashadov, nerecunoscut de Rusia. Totodată, au sugerat că atacul ar fi putut
fi organizat de către o organizație islamistă din Osetia de Nord, „ Jama’At ”.
Anunțul a apărut la doar câteva ore după ce Serviciile de Securitate Federale au
promis, după modelul deja cunoscut al FBI-ului, că vor oferi echivalentul a 10
milioane de dolari în schimbul oricărei informații care ar conduce la neutralizarea
liderilor cecenilor, Șamil Basaev și Aslan Mashadov. Cei doi lideri sunt considerați
comanditarii atacului terorist de la Beslan. Totuși, liderul politic al separatiștilor ceceni,
Aslan Mashadov, a negat, în mai multe rânduri, orice implicare în acest atac.
„Rusia este angajată în prezent într-un război fără adversari vizibili și fără
linie de front ” a declarat ministrul rus al apărării, Serghei Ivanov, însă opțiunea militară
nu poate înfrânge terorismul.
Criza cecenă pare să fie dezastrul fără sfârșit al Federației Ruse. Dacă nu
se conștientizează că singura șansă posibilă de rezolvare a conflictului cecen este
includerea zonei în campania internațională antiteroristă, și nu se acceptă cooperarea
cu SUA și cu întreaga coaliție antiteroristă, Rusia se va scufunda, măcinată fiind de
amenințarea teroristă.
Extinderea și amplificarea conflictului, faptul că regimul de la Moscova nu
găsește încă o soluții practice, demonstrează clar că amenințarea cecenă este prioritatea
numărul unu de securitate națională a Rusiei.
PERSPECTIVE DE MANIFESTARE A TERORISMULUI
Statisticile actuale nu pot surprinde întotdeauna dimensiunile reale și
importanța unor acțiuni teroriste. Noua generație de conflicte va înlocui conflictele
militare contemporane. Teroriștii pot achiziționa și intra în posesia unor încărcături
sofisticate, cum sunt armele chimice și biologice. Totodată, aceștia pot să rezolve
probleme complicate de logistică și de comunicații, să folosească explozivi cu efect
întârziat sau polifazici ori sisteme portabile de legătură prin satelit. Dețin pregătirea
tehnică necesară pentru a ataca și neutraliza infrastructura, rețelele informatice,
grilele energetice și de transport.
www.geopolitic.ro

183 Eforturile depuse pentru protejarea acestor sectoare vitale ale societății nu
reprezintă nici măcar un început în înfruntarea pericolului reprezentat de noul terorism.
Experții Observatorului Internațional al Terorismului din Paris au făcut ample
referiri la utilizarea de către unele mișcări islamiste a așa-numitului „ tehnoterorism”,
adică utilizarea unor metode ale tehnicii avansate, cum ar fi comunicațiile prin
satelit, poșta electronică și Internetul. Aceștia au dezvăluit pericolul reprezentat de
intensificarea relațiilor și colaborării militare între mișcările islamiste extremiste și
organizațiile teroriste internaționale, care nu au nici o legătură cu islamul, atrăgând,
totodată, atenția asupra pericolului care va amenința în următorii ani întreaga lume,
rezultat al cooperării dintre acestea și mafia rusă, prin intermediul căreia pot intra
în posesia armei nucleare și a celei bacteriologice.
Pentru perioada următoare, analiștii prevăd o creștere alarmantă a acțiunilor
extremist-teroriste, ca urmare a reacției de răspuns a comunității internaționale la
atentatele din 11 septembrie 2001. În acest context, ne putem aștepta la o diversificare
a formelor, metodelor, procedeelor și mijloacelor de acțiune, un rol important revenind,
probabil, mijloacelor chimice și biologice, precum și celor informatice, mizându-se,
în mod deosebit pe impactul psihologic al acestora asupra opiniei publice. Totodată,
vor fi influențate și relațiile internaționale, determinate de reevaluările probabile ale
riscurilor și amenințărilor la adresa securității regionale și globale, precum și redefinirea
priorităților comunității internaționale față de acestea.
La începutul acestui mileniului, 99% din conflictele armate semnificative sunt
intrastatale, majoritatea având la origine o componentă etnică sau religioasă.
Cauzele trebuiesc căutate nu numai în rivalitățile și ura etnică, ci și în structura
sistemului internațional postbelic. Suntem acum martorii răspândirii unei „ noi
dezordini mondiale ”, în care conflictele profunde etnice și etnico-religioase au
devenit caracteristice din Balcani și Caucaz până în Asia de Sud și Africa Centrală.
În mod tipic, aceste confruntări armate sunt întrețesute cu teroarea în masă,
purificarea etnică și desconsiderarea totală a legilor umanitare internaționale.1
O altă tendință semnificativă, atât în terorismul internațional, cât și în cel
intern din unele state este emergența și consolidarea grupărilor teroriste pe deplin
sau în parte motivate de fanatismul religios. La sfârșitul anilor ’70, toate grupările
teroriste active la nivel internațional acționau în baza unor credințe și scopuri
seculare, majoritatea profesând o variantă de marxism. Până la sfârșitul anilor ’90, nu
mai puțin de o treime din grupările teroriste active aveau motivații religioase, majoritatea
promovând credințe islamice. S-a susținut că fanatismul religios determină o mai
mare aplecare spre crimele de masă, iar fanaticul religios este înclinat spre ideea
sacrificiului propriei vieți pentru cauză. Concluzia care poate fi menționată este
aceea că ideologia poate fi în afara realității, iar teroriștii sunt, în același timp, mai
normali și mai fanatici decât individul obișnuit.
Schimbarea de atitudine a organizațiilor extremist-teroriste a condus la apariția
unui nou tip de terorism – denumit de unii analiști, „ Superterorism" caracterizat de
lipsa "mesajului" clasic, accentul punându-se pe creșterea, până la proporții greu
de imaginat, a numărului de morți și răniți sau ale pagubelor materiale consecutive
respectivelor atentate. Totodată, asistăm pe de o parte la o intensificare a actelor
teroriste, iar pe de altă parte la un rafinament deosebit al organizării și declanșării
acestora. Pe fondul lărgirii coaliției internaționale de luptă împotriva terorismului și
a intensificării acțiunilor concertate asupra organizațiilor teroriste sunt de așteptat

1 Cf. Culegere de studii – Terorismul – Istoric, forme, combatere, București, Editura Omega, 2001.
www.geopolitic.ro

184 unele mutații în strategia terorismului internațional1, astfel:
– acoperire mediatică extensivă pentru mondializarea evenimentelor de violență politică;
– realizarea surprinderii generalizate cu caracter de dezorientare publică;
– lipsa recunoașterii oficiale pentru inducerea sindromului „adversarului nevăzut”;
– putere de disimulare draconică;
– alegerea țintelor de mare audiență pentru determinarea unei game largi de reacții
publice;
– spulberarea strategiilor de invulnerabilitate;
– crearea unui deficit de credibilitate a statului în plan intern și extern;
– confruntare internațională prin impunerea reciprocă a „sindromului de reputație”;
– efectul sinergetic, dincolo de statul-țintă.
Pentru terorismul secolului XXI forțarea unei audiențe se află în corelația
scop sau obiective (de natură ideologică sau religioasă) și mijloacele întrebuințate
(de intimidare, de coerciție, de instaurare a terorii sau fricii).
Cea mai îngrijorătoare și semnificativă tendință a terorismului internațional
este letalitatea sa crescândă și înclinația spre atacuri în locuri publice, fără a ține
seama de victime. În lumea reală a terorismului, societățile democratice vor fi nevoite
să se confrunte, în continuare, atât cu vechile cât și cu noile grupări și organizații
extremist-teroriste, cu tacticile și armele pe care acestea le folosesc. Terorismul va
continua să rămână în domeniul influenței psihologice, un mod unic de luptă atât
ca strategie, cât și ca tactici.

1 Cf.Gl.bg.dr.Constantin Onișor – Arta strategică a securității și integrării europene , Școala de Aplicație
pentru Tancuri și Auto, Pitești, 2002.
www.geopolitic.ro

Puncte de vedere

185 „DUBLA ARTICULARE”, IDEOLOGICO-PRAGMATICĂ,
A GEOPOLITICII REPUBLICII ISLAMICE IRAN
ÎN SPAȚIUL ARABO-MUSULMAN
Marius I. LAZĂR
Până în 1979, Iranul a reprezentat unul dintre pilonii strategiei americane de
limitare a influenței sovietice în Orientul Mijlociu dar, totodată, a avut și vocația unui
lider regional. După revoluția islamică, ce a dus la instaurarea regimului lui Khomeyni,
geopolitica iraniană pare a se desfășura într-o dublă direcție. Pe de o parte, Iranul va
deveni de acum promotorul unor politici islamiste în lumea arabo-musulmană, încercând
să o antreneze în același proces revoluționar, care să impună regimuri ce să se revendice
de la principiile islamice. Pe de altă parte însă, Iranul continuă să-și păstreze aceleași
deziderate geopolitice etatiste clasice: o poziție dominantă în Golf, stabilirea unor
politici de echilibru regionale prin care să fie anulată o destabilizare a poziției iraniene,
limitarea influenței sovietice și, de acum, americane. După 1989, tendința pragmatică
va căpăta o tot mai mare pondere în acțiunile Teheranului, în defavoarea imperativelor
ideologice; Iranul refuză totuși să-și sacrifice caracterul teocratic și fundamentele
islamice, pe care încearcă să le apere printr-o politică de înarmare nucleară.
Potrivit analistului François Thual, politica externă și în general strategiile geopolitice
ale Republicii islamice se bazează pe o „dublă articulare”: mai întâi pe „un empirism
precaut… al cărui prim obiectiv rămâne securitatea internă și externă a țării și stabilitatea
frontierelor”, iar apoi pe faptul că „Iranul se vrea liderul mondial al revoluției islamice, în
numele unui „pan-shī’ism” care are ca obiectiv nu numai coordonarea comunităților
shī’ite ci de a restaura Islamul shī’it în sânul lumii musulmane în perspectiva unei islamizări
generale a lumii”1. Această dublă dimensiune ideologico-pragmatică, tipică de alminteri
spațiului islamic, pare a fi una dintre grilele în care poate fi citită istoria diverselor entități
statale care s-au succedat în ceea ce putem numi, destul de aproximativ, teritoriul persan:
„balanța între ideologie și pragmatism în deciziile practice ale politicii externe iraniene a
fost una dintre cele mai persistente, intrinseci și dificile caracteristici în întreaga istorie
iraniană, din secolul 6 î.e.n., de când s-a format statul iranian, până în zilele noastre”2.
Totuși, motivațiile politicii externe a Teheranului post-revoluționar au rămas un
subiect controversat în literatura de specialitate. Există în general două școli de abordare:
una care consideră că ideologia islamistă nu este decât o simplă retorică care maschează
și promovează în alt limbaj aceleași imperative geopolitice etatice ale Iranului așa
cum apar ele încă de la sfârșitul secolului XIX, cealaltă, care creditează primordial importanța
fundamentelor teologice ale statului iranian și politicii externe iraniene bazată pe
extinderea mondială a Islamului shī’it. Reprezentativă pentru prima tendință este analiza
lui E. Abrahamian, care consideră că teoriile și acțiunile lui Khomeyni trebuie desemnate
mai degrabă sub termenul de „populism”: „Teza centrală a acestei cărți este că „populism”
e un termen mai apt pentru a descrie pe Khomeyni, ideile și mișcarea sa, deoarece
acest termen este asociat cu adaptabilitate ideologică și flexibilitate intelectuală, cu
proteste politice împotriva ordinii existente și cu soluții socio-economice ce alimentează
opoziția meselor față de status quo . Dimpotrivă, eticheta de „fundamentalism” implică
inflexibilitate religioasă, puritate intelectuală, tradiționalism politic, chiar conservatorism

1 François Thual, Géopolitique du chiisme , Arléa, 2002.
2 R. K. Ramazani, „Ideology and Pragmatism in Iran’s Foreign Policy”, The Middle East Journal , Nr. 58, Vol. 4, 2004.
www.geopolitic.ro

Semnal editorial
186 social și centralitatea principiilor scriptural-doctrinare. „Fundamentalism” implică respingerea
lumii moderne, „populism” conotează încercări făcute de națiuni-state de a intra în
această lume”1. În a doua școală poate fi situată analiza detaliată a politicii externe
a Iranului așa cum o înțelege Mohammad Reza Djalili: „Politica externă a Republicii
islamice a Iranului, la fel ca oricare altă politică externă, este condiționată deopotrivă de
constrângerile geostrategice, evoluția situației interne, conjunctura internațională și de
asemenea de ideologia afișată de puterea în funcție… Ceea ce distinge totuși această
țară de majoritatea celorlalte este că în Republica islamică rolul ideologiei, în raport
cu celelalte elemente, este vizibil mai important. Într-adevăr, politica externă a regimului
islamic nu este elaborată, așa cum se întâmplă în general, pornind de la o ideologie de
afirmare și de gestiune, ci ea este inspirată, stimulată, structurată și legitimată de o ideologie
militantă, combativă (…) Potrivit discursului oficial al guvernului islamic, regimul își extrage
din învățăturile Islamului toate regulile fundamentale ale conduitei sale…, Islamul fiind
considerat ca mijlocul și scopul, punctul de plecare și finalitatea oricărei politici, în
interiorul ca și în exteriorul țării (…) Republica islamică se afirmă, mai înainte de toate,
ca o ideocrație, dar o ideocrație diferită de vreme ce ea se consideră de esență divină”2.
Aceste două interpretări sunt însă mai degrabă complementare: geopolitica și,
în general, politica externă a Iranului post-revoluționar s-a bazat pe o strategie de
implementare a valorilor islamice militante în întreg spațiul musulman, shī’it mai întâi,
dar nu numai, dar aceasta cu o continuare a întăririi politicii naționale a țării, așa cum a
fost ea concepută încă din perioada qajară. Eficacitatea unor politici de reislamizare
„de sus”, prin procese revoluționare, în restul spațiului musulman, era percepută ca strâns
legată de întărirea regimului islamist în chiar interiorul republicii: „După instalarea
Republicii islamice, Iranul s-a prezentat pe scena internațională ca unul dintre cei mai
virulenți contestatari ai ordinii internaționale dominată de statele occidentale și vârful de
lance al unui tiers-mondism reactivat, căruia lumea musulmană, redevenită coerentă sub
leadership-ul spiritual al Iranului, îi devenea nucleul dur. În această optică generală,
teoreticienii iranieni ai revoluției islamice par a-și fi vrut articula acțiunea în două faze:
mai întâi să lucreze la răsturnarea regimurilor aliate Occidentului și la înlocuirea lor cu
state islamice calchiate pe modelul republicii islamice iraniene…, mai apoi să mobilizeze
acest ansamblu islamic, controlând zonele de interes, vitale pentru economiile occidentale,
pentru a impune statelor industrializate o ordine internațională politică, economică și culturală
considerată mai conformă cu interesele lumii musulmane”3. Motto-ul lui Khomeyni în
probleme de politică externă era, de altfel, următorul „Nici Vest, nici Est, ci Republica Islamică”.
Dincolo de aceste excese ideologice, la modul practic Iranul a continuat și după
1979 să funcționeze în plan extern în paradigma condiției de „țară încercuită”, așa
cum a fost ea concepută la sfârșitul secolului XIX pe fondul rivalității asiatice dintre Rusia
și Marea Britanie. Acum însă, „încercuirea” este resimțită ca derivând din ostilitățile
Turciei, Arabiei Saudite, Pakistanului și mai ales ale puterii americane (laolaltă cu
Israelul), principalul competitor ideologic și geostrategic, ce atentează la utopia
unei reislamizări mondiale sub conducerea iraniană: „paradoxul politicii externe
iraniene este că Iranul, deși se definește ca un stat shī’it, își determină politica sa
externă nu pe baze religioase ci pe baze naționale… Politica externă a Teheranului
este dictată de teama față de hegemonia americană în regiune, o teamă justificată
prin experiența dureroasă a trecutului și de faptul că Iranul este înconjurat de țări în
care se găsesc regimuri aliate, în diverse grade, americanilor”4.
În realitate, atuurile efective ale Republicii islamice în obținerea unei fidelități
musulmane generale față de modelul său erau destul de puține și de fragile, datorate
îndeosebi dublei sale singularități în Orientul Mijlociu. Mai întâi, islamismul său era

1 Ervand Abrahamian, Khomeinism. Essays on the Islamic Republic , University of California Press, Berkeley, 1993
2 Mohammad Reza Djalili, Diplomatie islamique: strategie internationale du khomeinism , Presses
Universitaires de France, 1989.
3 Robert Anciaux, Vers un nouvel ordre régional au Moyen Orient? , L’Harmattan, 1997.
4 Jean-Pierre Luizard, La question irakienne , Fayard, 2002.
www.geopolitic.ro

187 expresia ramurii shī’ite a Islamului, care are o lungă istorie de rivalități și aversiuni
reciproce în raport cu sunnismul majoritar. Mai apoi, și chiar mai important, Iranul nu este o
țară arabă; între „iranitate” și „arabitate” (ca de altfel și între „persani” și „turci”) există un
vechi și adânc conflict, cu originile în chiar primi ani ai Islamului, ce a dat naștere la două
a
titudini xenofobe agresive, instrumentalizate cultural, educațional, mediatic și chiar și politic
– în timpul războiului Iran-Irak1. Ca urmare, în ceea ce privește politica sa de internaționalizare a
revoluției islamice, îndeosebi în perioada Khomeyni, Teheranul s-a bazat mai degrabă
pe pan-shī’ism decât pan-iranism2, printr-o activare a comunităților shī’ite duodecimane
din lumea musulmană, acțiune văzută ca prima fază a unui proces universal: „într-adevăr,
a converti din nou Islamul la shī’ism însemna a restaura Islamul veritabil și a-l readuce
în această dinamică de puritate originară și de forță revoluționară, contestatoare a
întregii ordini sociale și politice, în vederea unei islamizări generale a lumii”3.
1. FUNDAMENTELE IDEOLOGICO-POLITICE ALE REPUBLICII ISLAMICE
a) Scurtă istorie a Iranului musulman . Ocuparea Iranului sasanid de către trupele
arabe și în numele Islamului a fost un proces care a durat peste o sută de ani. Momentul
cheie, și care a rămas până astăzi în imaginarul războinic al arabilor, îl reprezintă
fără îndoială bătălia de la Kādisiyya (636), în care trupele șahului Yardigird III sunt
înfrânte și drumul spre teritoriul persan a rămas deschis4. Arabii vor înființa două colonii
militare, Basra și Kufa, devenite apoi mari metropole, de unde vor porni viitoarele
ofensive înspre Persia orientală. În vremea umayyazilor, regiunea Iranului (împreună cu
Irakul) a fost centrul opoziție religioase și politice față de această dinastie, locul de unde
a și pornit revolta ce a dus la instalarea abbasizilor în 750. Mulți iranieni s-au convertit
la varianta shī’ită de Islam, pe care o găseau mai conformă cu vechile lor structuri spirituale
și asupra căreia, de fapt, și-au pus, de-a lungul secolelor, o amprentă esențială. Există o
weltanschauung specific iraniană, o sensibilitate metafizică și artistică aparte, un mod de
a fi în lume și de a trăi religia ce caracterizează populațiile iraniene, rezultat al unei istorii
proprii și pe care islamizarea treptată nu le-a anulat ci le-a integrat, generând una din
multiplele sale forme cultural-religioase. Trebuie deci înțeles faptul că Islamul iranian a
însemnat încă de la început un nesfârșit șir de dizidențe politice și spirituale în raport
cu o putere califală încă arabă, care suferă în același timp din ce în ce mai mult, după
instalarea abbasizilor, influențele vechilor structuri autocratice și administrative persane.
Teritoriul Iranului medieval era în realitate cu mult mai extins decât cel al actualei
republici iraniene, el cuprindea și ceea ce se numea „Iranul exterior”, adică spațiul ocupat
acum de republicile islamice post-sovietice (Turkmenistan, Kirghizstan, Uzbekistan,
Tadjikistan) dar și de Afganistan, Azerbaidjean, Pakistan; el se învecina deci cu stepele
Asiei Centrale populate de triburile nomade turco-mongole, cu China și India. După
instalarea abbasizilor, ponderea vechilor familii aristocratice persane devine din ce în
ce mai mare la curtea din Bagdad, ei ocupând un rol esențial în cadrul birocrației imperiului,
dar și în viața comercială și culturală. Deși a fost ajutată de către fidelii familiei alide să
cucerească puterea, dinastia abbasidă s-a îndepărtat repede de aliații shī’iți, pe care nu a
întârziat să-i combată, văzând în ei concurenții cei mai periculoși la califat. Totuși, în Iran
vor apare unele entități politice shī’ite autonome în raport cu puterea de la Bagdad, pe care o
și vor combate. Prima este cea a dinastiei zaydite apărută în 864 în Tabarestan (nordul Iranului),
întemeiată de Hasan ibn Zayed, care se revendică de la o altă linie genealogică descinzând
din Imāmul Hasan, fiul lui ’Alī. Din 917 ea va fi înlocuită de o nouă dinastie shī’ită, care
se revendică din Husayn, și care dăinuie până în 1033. Cea mai cunoscută ascensiune
politică a shī’ismului iranian o reprezintă însă dinastia emirilor Bouyzi.
Originari din Daylam, ei acaparează în 945 puterea executivă la Bagdad, în vreme
ce califul, care rămâne în continuare în linia abbasidă, își vede atribuțiile drastic restrânse.

1 O analiză a raportărilor identitare dintre arabi și persani în Fred Halliday, „Arabs and Persians Beyond the
Geopolitics of the Gulf”, Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien , n ° 22, 1996.
2 Olivier Roy, „Sous le turban, la couronne”, în Fariba Adelkhan, Thermidor en Iran , Editions Complexe, 1993.
3 François Thual, op.cit .
4 ’Abd al-Husain Zarrinkūb, „The Arab Conquest of Iran and Its Aftermath”, Cambridge History of Iran ,
Cambridge University Press, 1975, vol. 4.
www.geopolitic.ro

188 Deși shī’iți, bouyzii nu schimbă caracterul sunnit al califatului ci doar se mulțumesc
cu o dominare politică și economică a imperiului, corelativ cu plasarea clienților iranieni în
înalte funcții ale statului. Totuși, ei vor permite o oficializare a shī’ismului și o ieșire a
sa din clandestinitate, care a avut ca rezultat un puternic avânt al dezvoltării teologiei și
spiritualității shī’ite și posibilitatea constituirii primelor structuri dogmatice și comportamentale
ale credinței shī’ite în noua situație rezultată odată cu încetarea liniei imāmice, după
ocultarea ultimului Imām. Acum se pun bazele practicilor de pietate față de Imāmi
(comemorarea uciderii lui Husayn prin sărbătoarea Ashūra , aniversarea învestiturii
lui ’Alī de către Muhammad la Qadir Khomm) care vor caracteriza credința populară
până în zilele noastre1. Totuși, faptul că bouyzi vor refuza să instaleze un califat alid va
produce îndepărtarea elementelor radicale, care se atașează noilor mișcări ismaeliene,
dedicate într-o mai mare măsură instaurării unui califat considerat ca „legitim”. Cu
toate acestea, shī’ismul duodeciman rămâne în epocă minoritar în Iran, în raport cu
sunnismul, el fiind dominant doar în unele enclave: Iranul central (Qom, Rey, Qazvin,
Kāshān), în zona caspică (Māzandarān, Gorgān) și în regiunile Khorāsan, Sabzavār,
Tus și Nishāpour. Astfel că, atunci când, în 1055, turcii selgiukizi ocupă Bagdadul și
alungă pe emirii bouyzi, autoritatea sunnismului revine în forță în califat, conducând din
nou la o restrângere a practicilor shī’ite. Deși turci, selgiukizii vor fi în mare măsură tributari
educației persane: administrația era formată în mare parte din iranieni, iar capitalele
sultanilor selgiukizi erau în Iran (Shiraz, Ispahan)2. În schimb, partea de nord a Iranului
devine acum centrul comanderiei ismaelienilor nizariți, cu capitala la Alamūt, care vor fi,
în secolele XI-XII, cei mai temuți rivali doctrinari și politici ai sultanilor sunniți din Bagdad3.
Pe de altă parte, încă din secolul IX, în provinciile orientale ale califatului abbasid,
pe fondul scăderii autorității centrale de la Bagdad, o parte dintre guvernatorii locali
își vor asuma o independență din ce în ce mai mare, ajungând să întemeieze adevărate
dinastii, care nu mai recunoșteau decât formal autoritatea califală. Multe dintre acestea
se vor revendica insistent de la tradiția culturală persană, chiar dacă caracterul islamic nu
este niciodată pus în discuție. Primele astfel de dinastii au fost Tahirizii (821-873) în
Khorassan și Saffarizii (867-911) în Sidjistan4. Cea mai importantă domnie persană a
fost însă, neîndoielnic, cea a samanizilor (875-1005), care au condus în Transoxiana,
apoi în Khorassan. Ea reproducea aproape integral structura ierarhică și birocratică
a curții din Bagdad și s-a caracterizat prin exaltarea identității și a tradiției persane5. La
începutul noului mileniu, ca și la curtea califală, influența elementelor turcești vor
antrena decăderea politică a emiratelor persane. Teritoriul samanid va fi ocupat treptat
de un ofițer turc, Mahmud din Ghazna, care, din 998 va întemeia o altă dinastie, cea
ghaznavidă, care ajunge să ocupe întreg Afganistanul de azi și nord-vestul Indiei.
Ultimele două mari structuri politice, conduse de turci, dar structurate pe tradiția
birocratică persană, vor fi dinastia Ghurizilor (1150-1215 ) în Afganistan și a
Kwarizmșahilor (1077-1231) în Transoxiana și Kwarezm.
Invaziile mongole, mai întâi a lui Genghis-Han, apoi a lui Hulagu, vor pune capăt
tuturor acestor structuri statale. În 1256 Alamūt-ul este cucerit și vestita sa bibliotecă
distrusă; de acum ismaelismul nizarit își părăsește orice veleitate politică și se retrage
îndeosebi în cadrul mișcării sufite din Iran și Asia Centrală. În 1258, este rândul
Bagdadului: califatul abbasid este desființat, teritoriul său, cu excepția Palestinei și a
unei părți din Siria, rămase mamelucilor egipteni, fiind integrate în marele imperiu mongol.
Din 1256 până în 1353, în Persia domnesc Ilkhanizii, dinastia formată de descendenții
lui Hulagu. Vechile structuri birocratice și statale abbaside sunt păstrate, dar elementele
persane capătă o importanță sporită: capitalele suveranilor mongoli sunt în Iran, în vreme
ce teritoriile arabe devin provinciale și periferice. De acum, vreme de câteva secole,
persana devine lingua franca unui vast teritoriu, care se întinde din Anatolia până în

1 Heribert Busse, „Iran under the Būyīds”, op. cit ..
2 C. E. Bosworth, „The Political and Dynastic History of the Iranian World (1000-1217)”, Cambridge
History of Iran , Cambridge University Press, 1975, vol. 5, 2001.
3 Bernard Lewis, Les Assassins. Religion et politique dans l’Islam medieval , Editions Complexe, 2001.
4 E. Bosworth, „The Tahīrīds and Saffarīds”, Cambridge History of Iran , Cambridge University Press, 1975, vol. 4.
5 R.N.Frye, „The Sāmānīdes”, op. cit .
www.geopolitic.ro

189 India mogulilor. Ilkhanii s-au convertit treptat la Islam, iar Oljeytu a aderat chiar la
shī’ism, dar aceasta nu a avut consecințe la nivel politic.
În a doua jumătate a secolului XIV, imperiul ilkhanid se fragmentează și diverșii
emiri și guvernatori își dispută autoritatea și teritoriile; apar mici dinastii locale sau
efemere structuri politice, precum „republica” shī’ită din Sabzavār, constituită spre 1337
în urma unei mișcări populare, politico-religioase, a sarbadārilor1. La sfârșitul secolului
XIV, Timur Lenk va instaura un nou imperiu unitar și cosmopolit, din Anatolia și Siria
până în Transoxiana2, dar care, la rândul său, se va fragmenta după moartea sa, în
două regate timuride, unul în Persia Occidentală (inclusiv Irakul), celălalt în Persia
Orientală (Khorasan, Transoxiana)3. Primul are de înfruntat, pe întreg parcursul
secolului XV, cele două state turkomane formate în perioada selgiukidă în spațiul
Azerbaidjanului, Irakului de Nord și părții estice din Anatolia: Kara-Koyunlu („Cei cu
oile negre”) și Ak-Koyunlu („Cei cu oile albe”). Rivalitățile și conflictele lor cu regatul timurid
și mai ales dintre ele, au făcut posibilă ascensiunea politică treptată a mișcării safavide.
La început, ea a fost un ordin sufit sunnit, înființat de shaykhul Safī ed-Dīn (m.
1335) la Ardabil, în nord-vestul Iranului. Treptat însă, confreria primește tot mai
multe influențe shī’ite și se implică în lupta pentru puterea politică; shaykhul
Djunayd (m. 1460) se va proclama drept Mahdī (Mântuitorul eschatologic, al XII-lea
Imām) sau fiu al lui Dumnezeu. La fel vor face și fii săi, Haydar și Isma’īl. Primul va
muri în 1488 în luptele împotriva trupelor Ak-Koyunlu , dar Isma’īl va reuși să intre
în 1501 în Tabriz și să se proclame drept primul șah al dinastiei safavide. Această
ascensiune s-a bazat pe eficiența unei puternice propagande religioase care a
atras fidelitatea unor triburi turkomane, care vedeau în Isma’īl atât un lider spiritual,
întrupare a substanței divine a lui ’Alī, cât și un suveran politic care instaurează un
regat mesianic4. Adepții săi, recrutați în special din rândul triburilor turkomane
stabilite în Azerbaidjean și nordul Iranului, vor primi numele de kizilbāsh („capete
roșii”) datorită bonetei roșii cu doisprezece pliuri (simbolizând pe cei 12 Imāmi)5.
Principalul efect al instaurării safavizilor a fost însă proclamarea shī’ismului
duodeciman ca religie oficială pe teritoriul regatului. Acțiunea, începută de Isma’īl și
continuată de urmașii săi, a fost motivată de mai multe interese: fidelitatea clanului

1 Mehdi Mozaffari, op. cit .
2 Abu-l Hafiz, Histoire de l’Iran au temps de Tamerlan , Praga, 1959.
3 H. R. Roemer, „The Succesors of Tīmūr”, Cambridge History of Iran , Cambridge University Press, 1986, vol. 6.
4 H. R. Roemer, „The Safavid Period”, op. cit .
5 Jean Aubin, „Politique religieuse des Safavides”, în Le Shî’isme imâmite , Colloque de Strasbourg, 1970.
Jurjaniyah
Buhara
Samarkand
Merv
Tus
Nișapur Kabul
GhaznaRayyMarea
NeagrăMarea
Aral
KirmanIsfahanDam asc
Ierusalim
MedinaCairoMarea
Caspică
Marea
M editerană
Marea
RoșieGolful
Persic
Marea ArabieiFATIMYIZI
907-1171BUYIZI
932-1062
QARMATYIANZIȘADDADYIZI
950-1174 HAMANYIZI
905-1004BIZANTINI
BUYIZI
932-1062 SAMANIZI
819-1005Destrămarea statului AbbasidFl. Syr
F l . Ox
Fl. Ind
F l . TigruFl . Eufrat
Teritorii fatimide
Granițe samanideTeritoriul buyid
Sultanatul lui Mahmmud
din Ghazna cca. 1030
MARWANIZI
OUQALIZI
BagdadMosul
BașraAlepFl. Volga
MAZIYADIZI
Spre India

www.geopolitic.ro

190 safavid față de ideile religioase imāmite, prin specularea cărora au și ajuns la putere,
dar mai ales necesitatea de a conferi Persiei safavide o configurație politico-religioasă
specifică, pe fondul luptei cu vecinii sunniți reprezentați de statul otoman și noul mare
stat uzbek. În fapt, populația iraniană era încă în epocă predominat sunnită: abia în
secolul XVIII imāmismul ajunge majoritar. Constituit pe fundamente teocratice,
statul safavid avea nevoie de shī’ism pentru a-și legitima puterea și pentru a se
individualiza religios în fața ofensivelor otomanilor, care-și revendicau și titlul de
califi ai lumii musulmane. Cu toate acestea, pe măsură ce ocupă vaste teritorii persane
și se va confrunta cu dificultățile și realitățile specifice unei guvernări efective în plan
terestru ( dawla ), Isma’īl va renunța parțial la accentele mesianice și la exaltarea
mistică a propriei persoane. El instituie o funcție religioasă supremă, sadr, cu rolul
de a asigura unitatea doctrinară a regatului și de a mobiliza eforturile de impunere
a shī’ismului în fața sunnismului. Ea era deci un auxiliar al puterii politice în planul
afacerilor religioase, sadr fiind numit de către suveran. Treptat, odată cu domnia lui
Shāh Tahmāsp (1524-1576), autoritatea teologilor devine tot mai mare; mulți vin
din Siria și Bahreyn și contribuie la refacerea doctrinei duodecimane autentice,
curățind-o de interpretările heterodoxe aduse de primii lideri safavizi. Pe măsură ce
regatul capătă definitiv caracteristicile clasice ale unei guvernări terestre, teologii
reportează din nou spre viitor așteptarea parousiei celui de-al XII-lea Imām. Dar
legitimitatea dinastiei safavide este motivată prin faptul că reprezentanții săi se
consideră descendenți din linia lui ’Alī (ei se considerau urmași ai lui Husayn), însă,
totuși, o parte din teologi rămân în continuare legați de principiul că în perioada ocultării
comunitatea shī’ită trebuie să fie guvernată conform principiului consensului comunității,
adică potrivit deciziilor luate de reprezentanții cei mai avizați ai acesteia, mujtahizii ,
savanții specializați în teologia și dreptul canonic shī’it. Această dualitate, apărută
odată cu safavizii, va caracteriza clasa religioasă iraniană până la revoluția din 1979.
Pe de o parte deci, se asistă la o birocratizare a unei părți a mollahilor, sub
conducerea ministrului problemelor religioase, sadr, situație întâlnită de altfel și în
imperiul otoman, în aceeași perioadă. Rolul acestora este de a legitima permanent
dinastia în fața propagandei sunnite, de a impune normele shī’ite în regat și de a
contribui la reprimarea oricăror încercări de contestare a ordinii politico-religioase
oficiale safavide. Ei vor insista asupra legitimității monarhiei, în care văd forma cea
mai dezirabilă de conducere politică a comunității shī’ite în măsura în care Imāmul
ascuns nu a revenit încă1. Pe de altă parte, există în toate aceste secole mollahi care
s-au ținut deoparte de puterea politică, căreia fie îi ignoră fie îi contestă caracterul
teocratic (considerând că acceptarea sau, mai grav, valorificarea teologică a puterii
șahului uzurpă autoritatea absolută a Imāmului ascuns). Independența lor spirituală și
financiară în raport cu autoritatea safavidă a fost făcută posibilă prin veniturile rezultate în
urma administrării unor importante terenuri și bunuri de mână moartă ( owqāf ) sau
din donațiile oferite de credincioși. Această modalitate de finanțare caracterizează de
fapt întreg spațiul shī’it, până în zilele noastre; este un mecanism, întâlnit în epocă
și în lumea sunnită sau la celelalte grupări musulmane, care asigură persistența și
eficacitatea social-religioasă a elitei comunității.
După perioada înfloritoare, mai ales artistic și cultural, a domniei lui Abbas I
(1588-1629), când capitala se mută la Ispahan, în statul safavid se constată (într-o
similitudine uluitoare cu vecinul otoman) o decădere treptată a autorității suveranilor
(crescuți de acum în haremuri, ei sunt lipsiți de experiența administrativă și politică
necesară guvernării), corelativ cu creșterea influenței haremului la curte, cu scăderea
eficienței militare, dezagregarea administrativă, etc. În cele din urmă, capitala și o
parte a țării sunt ocupate de afgani, din 1722 până în 1729, în timp ce otomanii ocupă
partea de vest și nord-vest. Unul dintre puternicii lideri tribali, Nādir Shāh va alunga pe
afgani și va reinstala pe safavizi, dar acesta a fost doar un moment intermediar: în 1736 el
se va proclama pe sine șah al Persiei, safavizii ieșind definitiv din istorie. Nādir recuperează
teritoriile ocupate de otomani și încearcă să refacă administrația țării, dar campaniile sale
militare costisitoare și inutile ca și tentația de a se apropia de sunnism îl fac tot mai

1 Yann Richard, Le shi’isme en Iran , Librairie d’Amerique et d’Orient, 1980.
www.geopolitic.ro

191 indezirabil: în cele din urmă este ucis de ofițerii săi în 17471. Urmează apoi o nouă
perioadă de anarhie și de lupte pentru putere între diferiți generali sau facțiuni pe bază
tribală, pentru ca în 1795 la conducere să ajungă Muhammad Khān, din tribul Qajar.
Dinastia qajară va domni în Persia până în 1925 și în timpul său se va face
tranziția de la un sistem socio-politic feudal, specific de secole comunităților musulmane,
la unul parțial modernizat. Spre deosebire de safavizi, qajarii instrumentalizează mult
mai puțin shī’ismul în scopuri politice, în măsura în care în plan intern sunnismul nu mai
reprezenta o amenințare, majoritatea populației fiind de acum adeptă a imāmismului,
iar în plan extern relațiile cu otomanii (a căror criză politico-militară se adâncește și care,
la jumătatea secolului XIX, inițiază și ei reforme după model occidental) pierzându-și dimensiunea
religioasă2. Cu toate acestea, shī’ismul rămâne în continuare factorul de legitimare al
noii dinastii, deși mai degrabă în scop propagandistic, pentru a capta bunăvoința populației.
În fapt, politica suveranilor qajari era motivată de pragmatism și tendințele lor autoritare
au făcut ca nu de puține ori ei să intre în conflict cu principiile și interesele clerului shī’it.
Principala problemă a Iranului acum nu mai este conflictul, teritorial și religios cu
otomanii sau confederația uzbekă, ci colonialismul occidental. Mutațiile geopolitice aduse
de secolul XIX asupra Orientului Mijlociu și Asiei Centrale vor avea repercusiuni profunde
asupra evoluției interne a statului qajar. Este perioada în care începe „Marele Joc”
dintre Marea Britanie și Rusia, adică eforturile de a-și extinde cât mai mult stăpânirea
în spațiul oriental. Politica Rusiei după Petru cel Mare era îndreptată spre ieșirea la
„mările calde”, adică Golful Persic, în vreme ce Anglia urmărea întărirea și lărgirea
frontierei vestice a Indiei, disputându-și adesea cu Persia teritoriile afgane3. De altfel,
încă de la începutul secolului XIX, în urma unei diplomații și strategii militare defectuoase,
Persia va fi nevoită să cedeze importante teritorii Rusiei. Prin tratatul de la Gulistan (1813)
Teheranul pierde toate provinciile sale din Caucaz (în special Georgia) apoi, în urma unui
nou conflict cu Rusia în 1826 (căruia ulemalele fidele puterii îi vor atașa un caracter de „război
sfânt”), pe care-l pierde, Persia trebuie să renunțe, în urma tratatului de la Turkomānčāy
(1828) la Erevan și Nakhčiwān, frontiera între cele două state este stabilită pe Araxe,

1 Peter Avery, „Nādir Shah and the Afsharid Legacy”, Cambridge History of Iran , Cambridge University Press, vol. 7, 1991.
2 Gavin Hambly, „Agha Muhammad Khan and the Establisment of the Qajar Dynasty”, op. cit ..
3 Rose Greaves, „Iranian Relations with Great Britain and British India 1798-1921”, op. cit ..
Buhara
Samarkand
Merv
Tus
Nișapur
Kabul
GhaznaRayyMarea
NeagrăMarea
Aral
Kirm anIsfahanDamasc
Ierusalim
MedinaMarea
Mediterană
Marea
RoșieFl. Syr
Fl. Ox Fl. Tigru
Fl . Eufrat
BagdadMosul
BașraAlep
CairoKaldiran
Tabriz
Kerbala
NajafTeheran
Qum
Kashan
Yazd
Șiraz
HormuzJurjaniyah
SISTAN
MOGULIUZBECIUZBECI
KURASANARMENIAGEORGIA
AZERBAIJAN
KHUSISTAN
FARSI
OTOMANIOTOMANITașkent
Golful
Persic
Marea ArabieiAntihocStatul Safavid (1500-1722)
Teritorii centrale
ale Safavizilor
Teritorii safavide
cucerite de otomani
în secolul al XVI-leaTeritorii safavide
cucerite de uzbeci
în secolul al XVI-lea
Marea
Caspică

www.geopolitic.ro

192 dar mai ales trebuie să accepte „capitulațiile” impuse de Moscova, adică acordarea unui
statut privilegiat funcționarilor și comercianților ruși din Iran. Exemplul Rusiei este
urmat de Marea Britanie, care cere și ea aceleași privilegii pentru rezidenții săi de
pe teritoriul Persiei. Treptat, țara devine tot mai încercuită de expansionismul britanic și
rusesc. După mai multe ciocniri anglo-persane, qajarii sunt obligați să recunoască prin
tratatul de la Paris din 1856 independența Afganistanului și deci pierderea unor importante
teritorii persane (îndeosebi orașul Herat), ocupate în anii anteriori de afgani. Pe de
altă parte, Iranul își pierde un spațiu istoric de influență a culturii sale persane, odată cu
ocuparea de către imperiul țarist a celor trei khanate constituite pe teritoriul fostului
stat uzbek: în 1865 Khokand, în 1868 Bukhara și în 1873 Khiva1. În 1881, triburile
turcomane din stepă sunt învinse definitiv și în 1884 trupele rusești ocupă Marw-ul.
În sud, trupele britanice amenințau coasta iraniană în Golful Persic. De acum Persia
qajară era încercuită și această veche angoasă a unei „duble îndiguiri” anglo-rusească
va motiva viitoarea opțiune pro-germană a Iranului la începutul secolului următor.
Pe de altă parte însă, odată cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din dorința
de a crește eficiența economică a țării și mai ales resursele financiare proprii, Nāsir
al-dīn Shāh (1846-1896) va acorda o serie de concesiuni puterilor europene. Acest
lucru a stârnit însă revolta clasei autohtone a meșteșugarilor și comercianților („Bazarul”),
ale cărei relații cu mollahii erau foarte strânse. De fapt, raporturile clerului cu puterea
qajară se răciseră progresiv de-a lungul secolului și acum savanții se vor afla adesea
în situații fățișe de opoziție față de creșterea absolutismului regal și a politicii pro-
occidentale a qajarilor care dezavantaja clasele tradiționale iraniene și populația. Expresia
cea mai cunoscută a acestei polarizări în jurul ulemalelor, a luptei împotriva politicii
economice și a dictaturii regale, o reprezintă „afacerea tabacului”. Totodată însă, ca și în
spațiul musulman de expresie arabă sau turcă în aceeași perioadă, apar o serie de mișcări
secrete, axate pe idei de inspirație liberală și occidentală, care cer o reformare a societății și
mediului politic iranian. Ele stau la baza a ceea ce a rămas cunoscut sub denumirea de
mișcarea constituțională sau naționalistă, care, în cele din urmă, a reușit, cu ajutorul clerului
– e adevărat, să impună puterii qajare promulgarea unei constituții și crearea unei Adunări
consultative naționale ( Madjlis ) în 19062. Până în 1916, viața politică iraniană se
caracterizează printr-o confruntare permanentă între puterea qajară și naționaliști: șahul
este obligat să fugă în 1909, dar el revine la putere cu ajutorul rușilor în 1911.
În primul război mondial, Iranul, deși neutru, a cunoscut totuși efectele războiului,
pe teritoriul său fiind antrenate adesea lupte între turci, englezi și britanici. Deja, încă din
1907, o convenție anglo-rusă prevedea împărțirea Iranului în două sfere de influență,
separate de o zonă neutră. La sfârșitul conflictului, țara de afla în dezordine economică,
lipsă de autoritate politică, ceea ce a oferit ocazia britanicilor să se propună drept putere
tutelară care să contribuie la refacerea Iranului. Astfel, tratatul anglo-iranian din 1919
stabilea numirea unor consilieri britanici pe lângă guvernul iranian; el nu a fost însă ratificat
de Iran. Răsturnarea țarului și instalarea puterii sovietice a dus la semnarea unui tratat
iraniano-sovietic, în februarie 1921, prin care Moscova își lua angajamentul renunțării la
politica expansionistă. În aceeași lună însă, dinastia qajară fusese răsturnată de către
Reza Khan, un ofițer din garda cazacă, cu susținerea britanicilor. Inițial, el dorea
transformarea Iranului în republică, dar la opoziția clasei religioase și a altor elemente
tradiționaliste, a hotărât păstrarea caracterului monarhic al țării. Cu toate acestea,
abia în 1925 Reza se va proclama șah, și doar în 1926 se va încorona, inaugurând
dinastia Pahlavi. Revendicându-se de la aceeași modernitate reformatoare, ca și
Atatürk, Reza Pahlavi va impune, în timpul domniei sale, o serie de reforme politice,
sociale, juridice, economice, culturale, care au bulversat radical societatea tradiționalistă
iraniană, bazată fundamental până atunci, în pofida încercărilor de reformă qajare,
pe vechile principii islamice3. Din punct de vedere geostrategic, perioada sa se remarcă
prin creșterea sporită a rolului politic și economic al Germaniei în Iran. Opțiunea lui

1 F. Kazemzadeh, „Iranian Relations with Russia and the Soviet Union to 1921”, op. cit ..
2 Yann Richard, op. cit .
3 H. Gavin, „The Pahlavi Autocracy: Riza Shah 1921-1941”, Cambridge History of Iran , Cambridge
University Press, vol. 7, 1991.
www.geopolitic.ro

193 Reza era expresia vechii angoase iraniene în fața sentimentului de încercuire resimțit
din partea puterilor britanică și rusă; ca o „a treia putere”, lipsită până atunci de veleități
expansioniste în Orient, Germania era percepută ca o contrabalansare la imperialismul
anglo-rusesc. După instalarea regimului nazist, relațiile dintre cele două țări devin
tot mai strânse, îndeosebi economic, iar odată cu izbucnirea războiului, în 1939, petrolul
iranian devine esențial pentru funcționarea armatei germane. Consilierii germani din
Iran vor fi implicați în diverse operațiuni împotriva trupelor aliate din Orientul Mijlociu; în
1941, Marea Britanie și Uniunea Sovietică cer insistent șahului să-i expulzeze din
țară. În urma refuzului acestuia, în august trupele britanice din Irak și cele sovietice
din Armenia invadează țara: Reza este obligat să abdice și să părăsească Iranul și
în locul său este instalat fiului lui, Muhammad Reza.
În primii ani ai domniei sale, Iranul era, conform Tratatului de alianță tripartită din
ianuarie 1942, ocupat de trupele britanice și rusești. Primele se vor retrage imediat
după încheierea războiului, așa cum prevedea de altfel și tratatul, dar sovieticii vor
rămâne până în mai 1946, plecând doar sub amenințarea unei coaliții anglo-iraniene,
și după ce încercaseră, un an mai înainte, să creeze două noi structuri politice sovietice
pe teritoriul iranian: republica autonomă a Ajerbaidjeanului și Republica populară
kurdă – desființate de trupele iraniene în octombrie 1946. Principala schimbare va fi
acum însă influența dominantă pe care o vor avea Statele Unite, care va crește tot
mai mult în anii următori. Deja, din 1942, SUA crease Comandamentul golfului Persic,
care, pe lângă modernizarea instalațiilor petroliere din regiune, va furniza, prin teritoriul
iranian, material de război Uniunii Sovietice. După încheierea conflictului, consilierii
militari și financiari americani vor avea un rol sporit pe lângă oficialitățile din Teheran.
Începutul războiului rece angajează Iranul alături de Statele Unite: doctrina Truman,
care garanta protecția americană oricărei țări care se opunea expansiunii comuniste, va fi
asumată de către Șah. Această umbrelă americană s-a dovedit a fi utilă pentru Muhammad
Reza chiar și în plan intern, așa cum a dovedit-o criza provocată de Musaddik și Frontul
național, între 1951-1952, prin naționalizarea petrolului, preluarea unilaterală a instalațiilor
petroliere a Anglo-Iranian Oil Company1, și mai ales obligarea șahului să părăsească țara.
În cele din urmă, cu ajutorul serviciilor secrete britanice și americane, și activând opoziția
internă împotriva lui Musaddik – pe fondul unei căderi bruște a veniturilor țării datorate
boicotării internaționale a petrolului iranian, Reza revine din nou la putere, în noiembrie
1953. Criza a provocat creșterea influenței americane în Iran și, corelativ, o scădere clară
a celei britanice. Un nou acord petrolier este semnat, ducând la crearea unui Consortium, în
care, de acum, societățile petroliere americane vor avea o parte semnificativă (40%): în
octombrie 1954, Madjlis -ul ratifică acordul dintre Iran și Consortium. Un pas înainte în
racordarea Iranului la strategiile americane în regiune a fost intrarea în noul Pact de la
Bagdad (noiembrie 1955), alături de Anglia, Turcia, Irak și Pakistan, care avea rolul de a
bloca influența sovietică în Orientul Mijlociu. După ieșirea Irakului republican, în 1959,
Pactul va lua denumirea de Central Treaty Organisation (CENTO).
În plan intern, perioada de după 1953 se caracterizează printr-o sporire crescândă a
autorității monarhice2, ceea ce a antrenat opoziția diferitelor facțiuni politice iraniene,
inclusiv a unora dintre mediile clericale: din 1961 deja, ayatollahul Khomeyni va începe
deja să ia atitudine împotriva reformelor moderniste ale șahului, criticându-l în numele
valorilor islamice3.
Succesul revoluției din 1979 care a sfârșit prin alungarea șahului și venirea
la putere a lui Khomeyni s-a datorat unui sentiment general de nemulțumire față de
regimul Pahlavi: „Revoluția islamică este consecința bulversării mentale și materiale a
societății iraniene prin intensa sa modernizare în ultima jumătate de secol și în special
în ultimele două decenii care au precedat-o”4. Încercând să instituie o trecere rapidă
și extinsă la normele modernității de tip occidental (industrializare, reformă agrară, etc.)

1 Nouschi André, Pétrole et relations internationales depuis 1945 , Armand Colin, 1999.
2 H. Gavin, „The Pahlavi Autocracy: Muhammad Riza Shah 1941-1979”, Cambridge History of Iran ,
Cambridge University Press, vol. 7, 1991.
3 Muhammad Heikal, The Return of the Ayatollah: the Iranian Revolution from Mossadegh to Khomeini , 1983.
4 Farhad Khosrokhavar, Anthropologie de la révolution iranienne , L’Harmattan, 1997.
www.geopolitic.ro

194 Reza a impus o serie de schimbări politice, sociale, culturale pe care un Iran tradiționalist
reușea cu greu să le accepte. El va provoca opoziția unei mari părți a populației, în special
bazarul, noua clasă muncitorească urbană și clerul, fiecare avându-și propriile motive1.
Astfel, creșterea producției petroliere a condus la apariția unei noi elite financiare, modernizate,
în strânsă legătură cu mediile occidentale, care submina tot mai mult autoritatea și acțiunile
negustorilor și producătorilor tradiționali („Bazarul”)2. Pe de altă parte, industrializarea
agresivă a condus la creșterea populației urbane, dar ale cărei condiții de viață erau
mediocre și insalubre; sub termenul de „dezmoșteniți” ( Mustaz’afūn ) ei vor fi constant
prezenți în discursurile mobilizatoare ale lui Khomeyni în timpul revoluției3. În ceea ce
privește clerul, posesor masiv de terenuri, reforma agrară din 1963 i-a adus mari
prejudicii dar la acestea se adaugă o scădere accentuată a rolului său social și juridic,
preluat de noile instanțe laice ale statului. Spre deosebire de sunnism, teologii shī’iți
(mollahi) vor constitui un adevărat cler, care va avea o independență destul de mare
față de puterile politice, inclusiv financiară, el primind direct de la adepți donațiile obligatorii.
Influența lor în rândul populației era esențială și uneori ea putea fi folosită și în scopuri
politice. În secolul XX, se pot percepe trei atitudini ale lor față de putere: de neimplicare
sau indiferență (majoritatea), de participare (o parte din mollahi care fac parte din
aparatul de stat) și de contestare. Vocea cea mai vizibilă din rândul contestatarilor
este cea a ayatollahului Khomeyni; în 1964 el va fi expulzat și se stabilește în final
în Irak, la Najaf. Aici, la începutul deceniului șapte, el va susține vestitele sale conferințe,
publicate mai apoi sub titlul de Hokumat-e eslāmi (Guvernarea islamică ), și care
constituie programul său politico-teologic pe care se va constitui viitoarea structură a
puterii în republica islamică. Teza fundamentală este cea a principiului velayet-e faqih ,
guvernarea statului de către juristul-teolog. Pentru a o înțelege este însă necesară
o minimă prezentare a specificului shī’ismului în raport cu puterea politică.
b) Shī’ismul: religie și politică . Shī’ismul apare la început ca grupând pe adepții
lui ’Alī, care susțin cauza sa la califat. După uciderea acestuia în 661, calif va deveni
Mu’awiya, care instaurează dinastia umayyadă, în vreme ce fii lui ’Alī, Hassan și
Husayn nu reușesc să mai ajungă la putere, ambii fiind uciși. În special moartea lui
Husayn, în 680 lângă Karbala, din ordinul califului Yazid I, are consecințele cele mai
durabile în constituirea cultului shī’it: în fiecare an, în luna Muharram, credincioșii
comemorează public, prin dramatizări și penitențe, martiriul nepotului Profetului.
Eliminați de la jocul politic, shī’iții continuă să-și manifeste atașamentul față urmașii
lui ’Alī (Imāmi), deși o serie de schisme fragmentează comunitatea lor. Mișcarea capătă
tot mai mult o dimensiune mistico-filosofică, având în centru persoana Imām-ului, singurul
în măsură să asigure interpretarea esoterică a Coranului; el este conceput ca o
persoană semi-divină, care face legătura între lumea de aici și lumile spirituale create
de Allah. Rolul său depășește cu mult funcția califului, așa cum era înțeleasă de
sunniți; el este nu un simplu un lider politic ci „călăuza” necesară care conduce pe fiecare
credincios la mântuire4. Imāmul este urmașul Profetului însărcinat cu dezvăluirea
adevărurilor ascunse conținute de Coran; funcția sa politică este minoră în raport
cu cea spirituală, de aici și reținerea Imāmilor duodecimani de a se implica activ în jocurile
de putere: „prin Imāmat nu este vorba de a succede Profetului așa cum se succede
marilor oameni politici, nu este vorba de a coordona problemele imperiului. Scopul este
altul: acela de a-l călăuzi pe om, de a-l educa și de a-l învăța perfecțiunea în scopul

1 Despre contextul revoluționar din Iran și cauzele revoluției, în Said Amir Arjomand, „Iran’s Islamic
Revolution in Comparative Perspective”, World Politics , Vol. 38, No. 3, 1986,
2 Martin Riesebrodt, Pious Passion. The Emergence of Modern Fundamentalism in the US and Iran ,
University of California Press, 1998.
3 Termenul este folosit de gânditorul iranian, de orientare socialistă, Alī Sharī’ati (1933-1977), care îl preia din Coran,
unde este opus lui mostaq’birīn („aroganți”), aplicându-l în teoria sa despre lupta între clase. La rândul său, Khomeyni
va prelua această opoziție, la fel ca multe alte idei ale lui Sharī’ati, și care vor avea un mare impact asupra activării
revoluționare a maselor în 1979, cf. Giles Kepel, Jihad. Expansion et déclin de l’islamisme , Gallimard, 2000.
4 O prezentare detaliată a teologiei și spiritualității shī’ite o face Henry Corbin în Istoria filosofiei
islamice , Herald, 2004.
www.geopolitic.ro

195 unei desăvârșiri a lucrării lui Muhammad”1. Desemnarea sa nu este o „datorie colectivă”
a Comunității ca în sunnism ci, cred shī’iții, ea rezultă dintr-o numire explicită de către
Dumnezeu, care devine eficientă prin intermediul unei investituri ( nass ) prin care
harisma divină încredințată Profetului și lui ’Alī este transmisă urmașilor acestora.
Nass se face de către Imāmul în funcție și este concepută ca o transmitere către viitorul
Imām a ceea ce shī’iții numesc „moștenirea” ( amānat ) divină adică ansamblul învățăturilor
esoterice precum și a predispozițiilor spirituale care fac posibilă receptarea și
propovăduirea lor. Pentru shī’iții duodecimani, există doisprezece Imāmi, începând
cu ’Alī; ultimul, Muhammad al-Mahdī, a dispărut, în vârstă de șase ani, în chiar ziua
morții tatălui său. Între 874-940, potrivit tradiției, el ar fi comunicat cu fidelii săi prin
intermediul unor emisari; aceasta este „ocultarea minoră”. Din 940 începe însă
„ocultarea majoră” ( al-ghaybat al-kobrā ) prin care „Imāmul ascuns” se retrage din
lumea fizică în dimensiunile spirituale de unde continuă să servească drept „pol” al
efortului mistic al credincioșilor, fiind „pragul” ( bāb) prin care ei pătrund în lumea
divină. El este Mântuitorul ( al-Qaīm ) a cărui prezență eschatologică la sfârșitul timpurilor
va asigura instaurarea perioadei paradisiace pentru adevărații credincioși.
Una din consecințele fundamentale ale acestei concepții este aceea că ea pare a
face ilegitimă orice putere temporală, în măsura în care singura autoritate efectivă este
cea a Imāmului: „Guvernarea perfectă este cea a Imāmului și ea va fi realizată odată cu
venirea lui Mahdi (…) În absența sa, orice formă de guvernare este cu necesitate imperfectă
căci imperfecțiunile umane se reflectă în instituțiile politice”2. De-a lungul timpului,
această lipsă în plan fizic a autorității recunoscute ca singura legitimă, spiritual dar și
politic, a antrenat mai multe atitudini din partea populației shī’ite și a diverșilor săi lideri.
Cea mai răspândită este aceea a adoptării unei atitudini pasive față de autoritățile
politice ale vremii, mai ales în măsura în care shī’ismul a fost vreme de secole minoritar
în interiorul unor califate sau entități statale sunnite, supus adesea discriminărilor sau
chiar represiunilor. Ca urmare, mulți lideri shī’iți au indicat ca legitimă și chiar indicată
necesitatea unei „disimulări” ( taqīyeh, ketmān ) a „averii, anturajului și a apartenenței
religioase”3. Treptat, pe măsură ce shī’ismul se transformă tot mai mult într-o doctrină
mistică, cu grade de inițiere și învățături esoterice, această „disciplină a secretului” este
înțeleasă și ca o modalitate de a împiedeca divulgarea adevărurilor superioare către
cei incapabili să le înțeleagă. Această discreție a predominat în shī’ismul duodeciman
până la instalarea safavizilor în Iran, în 1501, și ea caracterizează chiar și secolul în
care emirii bouyzi, iranieni shī’iți, au guvernat la Bagdad (945-1055), deși aceștia au
favorizat o parțială legalitate a practicilor sale. Pe de altă parte însă, vidul de putere
terestră apărut odată cu ocultarea trebuia să fie înlocuit de o autoritate, fie ea și relativă.
În lipsa unor instanțe politice legitime, până la instalarea safavizilor, această autoritate
s-a considerat că trebuie să revină savantului teolog ( ’ālim) sau juristului religios ( faqih).
În lipsa Imāmului, clasa savanților a trebuit să-și asume atât rolul teologic cât și un
rol oarecum politic, acela de a coordona viața socială și comunitară a credincioșilor.
Din momentul în care în Iran se va instala dinastia safavidă, în 1501, care va
proclama shī’ismul duodeciman drept religie oficială, clasa mollahilor shī’iți ajunge
să constituie un adevărat cler, care dublează și legitimează puterea politică. Treptat, se produce
și un compromis: savanții shī’iți vor accepta validitatea teologică a unei monarhii în care
văd forma cea mai dezirabilă de conducere politică în măsura în care Imāmul ascuns nu
a revenit însă, așa cum statuează doctrinele eschatologice shī’ite. Teologii shī’iți credeau că,
pentru actuala perioadă, a ocultării, monarhul poate fi acceptat ca lider, el conducând
ajutat de savanții religioși și având datoria de a respecta și promova normele islamice.
Această atitudine de compromis nu a fost însă adoptată unanim ci reprezenta, mai degrabă,
opțiunea teologilor shī’iți angrenați în siajul puterii politice, încercând să-i confere legitimitate
islamică. Căci o altă parte importantă a mollahilor continua să rămână adepta perspectivei
pietiste, considerând că singurul în măsură să guverneze și problemele guvernării terestre
(dawla ) rămâne doar Imamul ascuns. Dar, odată cu victoria școlii Osūlī în fața tendinței

1 Mehdi Mozaffari, Pouvoir shī’ite. Théorie et évolution , L’Harmattan, 1998.
2 S. H. Nasr, Islam. Perspectives et réalités , Buchet-Chastel, 1975.
3 Mehdi Mozaffari, op. cit t.
www.geopolitic.ro

196 Akhbāri , adepții pietismului pierd tot mai mult teren în fața concepției care insistă pe
importanța sporită a teologilor în planul coordonării sociale și chiar politice a credincioșilor.
Disputele dintre cele două școli shī’ite apar încă din perioada safavidă; ele sunt
mai mult decât simple controverse teologice și vizează în mod esențial și limitele acțiunii
sociale și politice ale mollahilor: vom vedea cum opțiunea între cele două tendințe va
afecta diferențiat comportamentul față de puterea politică în cazul clerului iranian și
al celui irakian – de exemplu. Școala Akhbāri , care capătă o mare influență odată cu
Muhammad Amīn Astarābādi (m. 1624), reprezintă oarecum o refacere a atitudinii
teologice din primele secole de după ocultare, când accentul era pus pe difuzarea și
aplicarea învățăturilor „mărețe” ( akhbār ) ale Imāmilor. Ea respinge validitatea teologică
atât a idjtihād -ului (capacitatea de interpretare personală a datelor teologice, în conformitate
cu principiile rațiunii și în funcție de contexte noi) cât și a idjmā’ (consensul comunității)
și acceptă doar fidelitatea religioasă și juridică față de Coran și Sunna (tradiția Profetului
și a Imāmilor). Școala s-a răspândit și a căpătat o influență importantă în rândul mollahilor
iranieni îndeosebi în perioada dintre safavizi și qajari (1736-1779), când clerul a
fost exclus de la problemele puterii. Potrivit școlii Osūlī, reprezentată mai ales de Muhammad
Bāqir Behbahāni, savanții au dreptul de a lua decizii individuale și particularizate în
ceea ce privește problemele „secundare” ( foru’) ale comunității, deci ei acordă o mare
importanță idjtihād -ului și prestanței teologice și socio-politice a mujtahid -ului. Sintetizând,
pozițiile celor două tendințe se pot rezuma astfel: „ Osūliții admit idjtihād -ul. Akhbāriții îl
blamează”, „Pentru primii, principiile raționamentului în materie de religie sunt în număr
de patru: Cartea, Sunna, idjmā’ (consensul) și ’aql (rațiunea). Pentru Akhbāriți doar
prima e valabilă și în cel mai rău caz a doua”, „ Osūliții împart oamenii în două categorii:
cei care sunt mujtahizi și cei care sunt imitatori ( muqallizi ). Akhbāriții resping această
împărțire. Pentru ei, toți sunt imitatori ai Imāmilor”, „În ceea ce privește „tehnica pentru a
găsi soluții noi” ( Istinbāt ), osūliții recunosc validitatea și indispensabilitatea științelor
fiqh-ului, în vreme ce adversarii lor consideră necesară „arta cuvintelor Imāmilor””,
„Osūliții , într-un mod cvasi-general, nu autorizează „imitarea defunctului” ( taqlīd al-
mayyit ). Akhbāriții o autorizează”, „Ascultarea de mujtahizi are la unii osūliți aceeași
valoare ca și ascultarea de Imām. Akhbāriții neagă această identificare”1. Odată cu
secolul XIX, școala Osūlī va câștiga tot mai mult teren în rândul mollahilor, corelativ
cu definitivarea unei ierarhizări a lor, ce datează din epoca safavidă, în funcție de gradul
de eminență teologică și morală: hodjatoleslam, ayatollah, mare ayatollah. Credincioșii
au libertatea de a-și alege ayatollahul față de care să-și manifeste ascultarea și deci
căruia să-i verse datoria financiară; singurul criteriu este, în afara proximității geografice,
eminența și renumele teologului. Potrivit osūliților , în absența Imāmului, comunitatea
trebuie să urmeze învățăturile și directivele celui mai instruit dintre mujtahizi : acesta va
primi vestita titulatură de marja’-e taqlid („model de imitat”), care dă naștere la ambiguități
în Occident: nu este vorba de o conducere unificată a clerului de către o singură persoană
sau de o funcție oficială în cadrul administrației religioase statale ( mujtahizii se țineau
deoparte de clasa mollahilor atașați puterii politice) ci mai degrabă de un titlu al prestanței
teologice. „„Modelul” care trebuie să fie imitat reprezintă oarecum Imāmul, el este
„locotenentul” ( nā’eb ) său, ceea ce îi conferă o putere spirituală imensă și permite corpului
ulemalelor să prezinte puterii politice qajare, căreia îi lipsea la început aura mistică
a safavizilor, un front unit de opoziție”2. Deși funcția este cu siguranță mai veche,
abia din secolul XIX se cunoaște apariția unui marja’ unic în Iran. Până în 1961, exista
un singur marja’-e taqlid ; odată cu moartea lui Borujerdi teologii vor hotărî că funcția
era prea dificilă pentru o singură persoană și o vor „liberaliza”. În anii ’80, existau
șase marja’-e taqlid , dintre care unul era Khomeyni, dar jumătate locuiau în Irak.
Interpretarea politică a dogmei shī’ite de către Khomeyni decurge din consecințele
logice ale principiilor școlii Osūlī , extrapolând integral funcția de lideri ai societății
musulmane exclusiv clasei mollahilor. Pentru aceasta însă, el neagă atât legitimitatea
religioasă a monarhiei și pe mollahii care s-au angrenat în argumentarea teologică a
acesteia cât și pe clericii adepți ai pietismului, care discreditează importanța implicării în

1 Mehdi Mozaffari, op. cit ..
2 Yann Richard, op. cit .
www.geopolitic.ro

197 problemele de guvernare. Khomeyni va prelua concepția lui Alī Sharī’ati (1933-1977),
care formulase o reinterpretare revoluționară a istoriei shī’ismului – e adevărat dintr-o
perspectivă anti-clericală și socialistă, care respingea „shī’ismul safavid”, bazat pe
pasivitate politică și exaltarea penitențială a sentimentului de culpabilitate colectivă
față de părăsirea Imamului Hussayn de către credincioși, la Karbala, în numele unui
„shī’ism alavit”, acela al continuării luptei lui ’Alī și a lui Hussayn împotriva oricărei
puteri nedrepte. Valorificând teza lui Sharī’ati, care identifica pe șah cu vechiul calif
sunnit ucigaș și, în general, cu toți suveranii musulmani nelegitimi, Khomeyni va
manipula imaginarul religios al populației, propunându-și de acum propriul model
de interpretare politică a shī’ismului ca fiind continuarea autentică a acestui shī’ism
alavit. Dar, în vreme ce Sharī’ati propunea ca însăși comunitatea să devină oarecum
propriul său „Imām”, adică „să se conducă pe calea lui Dumnezeu”, Khomeyni va
considera că „poporul este imperfect… și are nevoie de un exemplu perfect”: acesta
poate fi oferit doar de cei mai desăvârșiți în cunoașterea și supunerea față de Legea
trimisă de divinitate, adică de teologi1.
Sitemul teocratic al lui Khoemyni se bazează fundamental pe ideea că cea mai
bună formă de conducere a comunității musulmane este cea a unei guvernări islamice:
„Guvernarea islamică este guvernarea legii. În această formă de guvernare, suveranitatea
aparține lui Dumnezeu și legea este constituită de ordinele și decretele divine. Legea
Islamului, adică ordinea lui Dumnezeu, domnește în mod absolut asupra tuturor indivizilor
și asupra guvernării”2. Într-un astfel de sistem, conducerea ( velāyat ) trebuie să fie
exercitată de către teologii-juriști ( faqīh), adică cei care cunosc cel mai bine normele
impuse de imperativele divine și elaborate de Imāmi. Acceptând că Imāmul ascuns
este autoritatea supremă, spirituală și terestră, a tuturor credincioșilor, trebuie, în lipsa
sa vizibilă, ca prerogativele sale să fie suplinite de cei mai apropiați de statutul său, adică
savanții-teologi, cei care posedă în gradul cel mai mare calitățile posedate de Profet și
Imāmi: „Condițiile pe care trebuie să le împlinească șeful guvernului decurg direct din
natura guvernării islamice. În afara calităților impuse tuturor, precum rațiunea și înțelepciunea,
există două condiții esențiale acestei funcții: 1. cunoașterea legii, 2. probitatea (…) Dacă
o persoană demnă de această sarcină, posedând cele două calități mai sus menționate,
se ridică și formează un guvern, atunci ea va poseda aceeași autoritate ( vilayat ) ca
și cea pe care o poseda Profetul când își asuma administrarea societății și întregul popor,
în ansamblul său, trebuia să-i dea ascultare. Este o iluzie să se creadă că puterile
guvernamentale ale Profetului erau superioare celor ale Imāmului ’Alī sau că
puterile acestuia erau superioare celor ale faqīh -ilor”3.
c) Teocrația iraniană și exportul revoluției islamice . Deși revoluția s-a făcut în numele
„dezmoșteniților”, ea a impus un regim care se bazează esențial pe importanța ideologică
și politică a clerului shī’it. Cu toate acestea, trebuie precizat încă de la început că nu
toți mollahii iranieni sunt implicați în plan politic: majoritatea se țin departe de putere, și
există chiar și o facțiune, puțin vizibilă, ce-i adevărat, care critică principiul velayet-
e faqīh și se opun ideii ca teologii să se erijeze în lideri politici ai comunității; se găsesc
aici o serie de mari ayatollahi precum Tabatabai-Qomi, Golpayegani, Sadeq Rouhani,
Abolhassan Shirazi. Totuși, cel mai cunoscut oponent este ayatollahul Hossein Ali
Montazeri, fost colaborator apropiat al lui Khomeyni și desemnat de acesta ca succesor
al său, calitate retrasă însă în martie 1989, probabil în urma tot mai deselor divergențe
față de Ghidul suprem.
Conform Constituției Republicii Islamice, ratificată în 3 decembrie 1979, autoritatea
principală și finală a statului o are Ghidul spiritual ( Vali Faqīh ) (articolele 107-112).
În principiu, Ghidul Revoluției trebuie să fie desemnat de către Adunarea Experților,
compusă din șaizeci de clerici, ea însăși aleasă prin sufragiu universal. El are funcțiile
fundamentale: determină direcțiile majore ale politicii interne și externe a țării după
consultarea cu Consiliul de Discernământ, este șef al armatei, decide referendumul,

1 Jean-Pierre Digard, „Shi’isme et Etat en Iran”, în L’Islam et l’état dans le monde d’aujord’hui , PUF, 1982.
2 S. R. Khomeyni, Le gouvernement islamique , Institut pour l’édition et la publication des oeuvres de
l’Imam Khomeini, Teheran, 1996.
3 Ibidem.
www.geopolitic.ro

198 arbitrează între puterile executivă, legislativă și judiciară. El intervine, indirect, în activitatea
legislativă, pe care o controlează prin intermediul Consiliului de supraveghere (Consiliul
Gardienilor Constituției), căruia îi desemnează jumătate din membri. La fel, el domină
puterea judiciară, căreia îi numește șeful. Puterea executivă este reprezentată de
președintele Republicii, ales prin sufragiu direct, dar candidații trebuie să fie acceptați
de Consiliul Gardienilor Constituției, care le verifică fidelitatea lor față de valorile Islamului
și caracterul iranian. Pe lângă acestea, există o serie de noi instituții, apărute în urma
revoluției, și ai căror lideri sunt, de regulă, apropiați ai Khomeyni. Consiliul Gardienilor
Constituției, are ca funcție fundamentală supravegherea compatibilității legilor cu Constituția
și Islamul. Este compus din 12 membri, dintre care șase juriști, ales de Madjlis , și șase
numiți de Ghid, – și care sunt singurii însărcinați cu vegherea asupra legitimării islamice
a legilor statului. Toate legile Madjlis- ului trebuie să fie aprobate de Consiliul Gardienilor
pentru a putea fi aplicate, acesta din urmă însă nu are decât rol de supraveghere: în
cazul unor invalidări legislative, ele vor fi rediscutate de către Consiliul de discernământ
pentru interes superior al regimului. O altă funcție fundamentală a Consiliului Gardienilor
este și de a hotărî asupra legitimității, din punct de vedere al conformării cu Islamul, a
candidaților la alegerile prezidențiale, legislative sau ale Adunării Experților. Consiliul
d
e discernământ pentru interes superior al regimului a fost creat de Khomeyni în
1988 cu scopul de a arbitra litigiile dintre Madjlis și Consiliul Gardienilor și este compus
din cei șase membri religioși ai Consiliului Gardienilor, din liderii puterilor legislativă,
judiciară și executivă, dar și alte personalități influente. În sfârșit, cele două structuri
clasice, puterea executivă, ce are în frunte persoana președintelui, ales pe patru ani
prin sufragiu universal (după ce, evident, candidațiilor le este strict verificată „ortodoxia”
islamică și antecedentele politico-morale) și puterea legislativă, Madjlis-ul. Parlamentul
iranian este unicameral, numărând 290 de deputați, aleși pe patru ani; deși el are,
constituțional legitimitatea de a aproba și schimba guvernul și președintele țării, totuși el
este la rândul său supus supravegherii Consiliul Gardienilor și a Consiliului de discernământ
pentru interes superior al regimului1. Limitele sale s-au văzut odată cu alegerile din
2000, când 200 din locuri au fost ocupate de reformatori: nici ei, și nici președintele
Khatami nu au putut schimba decisiv opțiunile esențiale de politică internă și externă
iraniene, care rămân încă în mare măsură controlate de Ghid și tabăra conservatoare.
Confiscarea câmpului politic de către adepții lui Khomeyni s-a făcut însă doar
treptat, el trebuind să îndepărteze atât opoziția liberală cât și comunistă și chiar să
facă față, în primii doi ani, unor secesiuni în interiorul blocului său. În acei primi ani
dificili însă, izbucnirea războiului cu Irakul, în 22 septembrie 1980 a avut rolul de a
întări autoritatea lui Khomeyni care, justificând apărarea națiunii și a instituțiilor islamice,
va elimina opoziția și va instaura un regim dictatorial, bazat pe resuscitarea serviciului
secret și mai ales pe instituția Pasdaranilor („Gardienii Revoluției”), formată din miliții
populare devotate total Ghidului2. Din punct de vedere ideologic, mariile strategii și
acțiuni externe în perioada khomeynistă au fost: imperativul „exportării revoluției”, atitudinea
critică față de Occident și îndeosebi față de Statele Unite, propaganda împotriva
liderilor musulmani „nelegiuiți” (clanul saudit, îndeosebi, apoi și Saddam Hussein în
toată perioada războiului) și a Israelului, apropierea de lumea a treia3.
Cel mai important a rămas însă, până la moartea lui Khomeyni, imperativul
extinderii procesului revoluționar și la statele din jur, îndeosebi cele cu populație shī’ită
(Irak, Liban, Bahreyn, Pakistan, Afganistan). Această strategie, care poate fi privită în
același timp și ca o modalitate efectivă de „dez-încercuire” a Iranului din vecinătatea
unor state ostile, s-a bazat în deceniul opt pe diverse mijloace: „organizarea de campanii
de propagandă și de informare, formarea de cadre străine în centrele specializate
din Iran, acordarea de ajutor material și logistic organizațiilor islamice active peste tot în
lume, trimiterea de personal de încadrare și de pregătire ( mollah , pasdar ), crearea de

1 Shahraugh Akhavi, „The Power Structure in the Islamic Republic of Iran”, în Shireen Hunter (ed.),
Internal Developments in Iran , Significant Issues Series, Vol, VII, n° 3, 1985.
2 Richard Cottam, „Inside Revolutionary Iran”, Middle East Journal , Vol. 43, No. 2, 1989.
3 Mohammad Reza Djalili, op. cit .
www.geopolitic.ro

199 rețele de informații și susținerea unor acțiuni teroriste, etc.”1. Cu toate acestea, una
dintre motivațiile acestei politici expansioniste în numele unui pan-islamism purcede
dintr-o declarată, și probabil și sinceră, repulsie a lui Khomeyni față de conceptul de
stat-națiune și naționalism, în care vede, ca de altfel și contemporanii săi sunniți,
ulemalele wahhābite sau Frații Musulmani, doar ideologii occidentale introduse în
lumea musulmană cu scopul dezbinării și fragmentării ei. Astfel că, fără să nege totuși
caracterul iranian al statului (ba chiar mobilizând conștiința națională a populației în
momentele dificile ale războiului cu Irakul), Khomeyni a ales să insiste pe caracterul
islamic al Republicii și pe proiectul re-creării unui spațiu islamic autentic în regiune2.
Această opțiune își avea însă propriile sale motivații geopolitice. În primul rând, ea
se baza pe temerea, în primii ani post-revoluționari, că schimbarea din Iran, ce avusese
structural o dimensiune mesianică și universalistă, nu ar putea dăinui fără a provoca în
regiune procese asemănătoare. Încercând să depășească caracterul său limitat, irano-
shī’it, liderii din Teheran văd, în primii ani, în revoluția iraniană doar preludiul unui
proces revoluționar extins la întreaga lume islamică și, în general, la toate popoarele
„dezmoștenite”. Acest lucru este afirmat explicit chiar în preambulul Constituției:
„…conținutul islamic al revoluției din Iran, care este o mișcare pentru victoria tuturor
dezmoșteniților asupra celor puternici, pregătește terenul acestei revoluții în Iran și
în străinătate, îndeosebi în extinderea raporturilor internaționale și cu celelalte mișcări
islamice și populare, ea își desfășoară eforturile pentru a deschide calea creeării unei
comunități mondiale unice și de asemenea pentru întărirea luptei angajate pentru
eliberarea popoarelor nevoiașe și asuprite în lume”3.
Pe scurt, obiectivele politicii externe iraniene, din perspectivă ideologică, în perioada
Khomeyni, se afirmau a fi două: propagarea Islamului (care este și o obligație religioasă) și
ajutarea la lupta împotriva opresiunii internaționale; aceasta se face prin două mijloace:
propaganda ( tabligh ) și războiul sfânt ( jihad). Pentru toate acestea, Iranul a creat o
întreagă infrastructură de propagandă, mobilizare, subversiune, fie în prelungirea unor
instituții clasice: servicii de securitate, Gardienii Revoluției, ambasade, fie prin intermediul
unor noi organisme specifice, axate chiar pe exportarea revoluției. Așa au fost Biroul
de ajutorare a mișcărilor de eliberare , creat în 1979, ce funcționa pe lângă Ministerul
de Externe și Gardienii revoluției, Secretariatul islamic , însărcinat cu stabilirea de
legături cu clerul musulman din întreaga lume, Congresul mondial al conducătorilor
rugăciunii de vineri , Mobilizarea poporului dezmoștenit , Fundația martirilor , etc.
În primii ani de după revoluție, Republica islamică a exercitat o puternică fascinație
atât asupra unei mari părți din populația musulmană cât și asupra unor grupări islamiste,
radicale sau nu. Mulți militanți, din Asia de Sud-Est până în Africa, inclusiv Europa
sau America, vin la Teheran pentru întâlniri ideologice sau pregătire militară4. Totuși,
efectele acestei mobilizări au fost foarte puțin vizibile: în afara Libanului, angrenat
deja într-o disoluție a autorității politice, în nici o altă țară islamiștii pro-Khomeyni nu au
reușit să producă același proces revoluționar și să instaleze un regim de „legitimitate
divină”. În fond, internaționalismul afișat al liderilor de la Teheran nu era decât expresia
resimțirii izolării de care sufereau în interiorul regiunii, prin dubla alteritate persano-
shī’ită. Și, în pofida declarațiilor sale de conciliere între sunnism și shī’ism, lumea sunnită
nu a putut fi mobilizată în siajul unui Iran revoluționar. După un moment de derută, puterea
saudită va oferi ea însăși un scop „islamic” radicalilor sunniți, prin promovarea jihad-ului
în numele nou izbucnitului război din Afganistan. Cele mai mari speranțe ale Teheranului
se bazau tot pe activarea militantă a populațiilor shī’ite din afara Iranului, în virtutea
legăturilor strânse dintre elitele religioase. Sporirea agitației în interiorul comunității
shī’ite irakiene ca urmare a acțiunilor Iranului a stat la baza izbucnirii primului
război din Golf, dar Khomeyni nu a reușit să provoace și în țara vecină un proces
revoluționar ca și în Iran, care să instituie o nouă republică islamică. La fel, propaganda
și acțiunile destabilizatoare împotriva Arabiei Saudite au fost și ele lipsite de succes și

1 Ibidem.
2 Christian Pahlavan, „Islamisme contre iranité: l’Iran assassiné”, Politique Internationale , n° 10, 1981.
3 În Mohammad Reza Djalili, op. cit .
4 John Esposito, The Iranian Revolution: Its Global Impact , Florida International University Press, 1990.
www.geopolitic.ro

200 au provocat doar sporirea reprimărilor saudite în rândul minorității shī’ite din provincia
Hassa. În 1981, un complot iranian a eșuat în încercarea de a provoca o răsturnare a
guvernului sunnit din Bahreyn și de a instala o conducere politică expresie a majorității
shī’ite, care să fie fidelă Iranului1. Singurele succese vizibile ale politicii de extindere a
militantismului islamic pro-iranian sunt influența căpătată de Teheran în rândul
mișcării islamiste din Palestina și mai ales în Liban.
Problema eliberării Palestinei, strâns legată de opiniile emise față de statul Israel,
a devenit una dintre temele clasice ale discursurilor mobilizatoare și activismului islamist
ale liderilor iranieni. Propaganda anti-sionistă, la fel ca și cea anti-americană, a făcut
parte în deceniul nouă din retorica zilnică a lui Khomeyni: din perspectiva sa, singura
opțiune trebuia să fie desființarea totală a statului Israel: „Noi reclamăm de 20 de ani o
adunare generală a tuturor musulmanilor pentru a face să dispară Israelul, pentru a
recupera Ierusalimul și pentru a salva, prin acesta, țările islamice de această tumoare
canceroasă”2. Ca urmare, orice soluționare parțială a conflictului israelo-palestinian,
care să permită coexistența a două state pe teritoriul Palestinei, este respinsă principial
de Khomeyni: ea a rămas, până astăzi, atitudinea grupărilor radicale din interiorul puterii
iraniene. În măsura în care, după 1978, OEP se angajase progresiv pe calea unei
soluții diplomatice și a unui compromis cu Israelul, Iranul s-a aflat în conflict cu liderii
palestinieni moderați. Teheranul va încerca să devină el însuși un jucător în problema
palestiniană, și va face asta contribuind la islamizarea conflictului și la constituirea unor
instanțe palestiniene care să se revendice de la Islam și să acționeze ca aripă militantă
a Iranului în Palestina. Aceasta va face de acum îndeosebi gruparea radicală Jihadul
Islamic, înființat de Fathi Shqaqi în 1983, care se va remarca în întreg deceniul opt
prin inaugurarea seriei de atentate teroriste anti-israeliene: „Shqaqi și prietenii săi
se refereau la Iran pentru a critica în același timp naționalismul OEP, care nu reușise
nimic concret pentru palestinieni pe teren, și la discreția fraților Musulmani din Palestina,
care sacrificaseră lupta politică împotriva Israelului în favoarea confortului predicării
și al acțiunii sociale: victoria revoluției islamice aducea dovada că chiar și în fața
unui inamic așa de puternic precum șahul, jihad-ul unor militanți determinați putea
să depășească toate obstacolele. Aceasta trebuia să fie calea pentru eliberarea Palestinei:
a duce frontul luptei armate și a luptei pentru islamizare prin îngemănarea lor într-un
același jihad”3. Jihadul Islamic se concepea pe sine tocmai ca avangarda militantă a
unei mișcări ce ar fi condus la distrugerea statului Israel și la instaurarea unui stat
islamic în Palestina4. Chiar dacă aceste puseuri exaltate nu s-au realizat, noua
mișcare, care se inspira din ideologia și activitățile Iranului sau a celorlalte grupări radicale
pro-iraniene din epocă (îndeosebi Hezbollah), a avut un rol decisiv în islamizarea
problemei palestiniene. Ea a servit ca model pentru noile generații de islamiști din
interiorul Frăției Musulmane, care în 1997 vor pune bazele celei mai importante
mișcări islamiste din Palestina, Hamas. De altfel, odată cu uciderea de către Mossad a
lui Shqaqi, în 1995, și cu decăderea eficienței ideologice și activiste a Jihadului Islamic,
Hamas-ul primește un rol tot mai important în strategia palestiniană a Iranului5.
Impactul cel mai profund al revoluției islamice iraniene și ale politicilor Republicii
islamice va fi resimțit însă în Liban, o zonă cu o importantă comunitate shī’ită, care
avea legături foarte strânse cu elita religioasă și economică din Iran, și care fusese
exclusă permanent din jocul politic, fie de sunniți fie de creștini. La sfârșitul anilor ’60,
mollahul iranian Moussa Sadr impune în Liban autoritatea comunitară a clerului shī’it,
după modelul irakian și iranian, și mai ales provoacă apoi o largă mișcare populară
creând o armată paramilitară care va deveni cunoscută sub acronimul său, Amal6.

1 Uzi Rabi, Joseph Kostiner, „The Shi‘is in Bahrain: Class and Religious Protest”, în Ofra Bengio,
Gabriel Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in arab World , Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999.
2 Discurs din 13 februarie 1982, în La Palestine dans l’optique de l’Imam Khomeini ,l’Institution de la
rédaction et de la publication des oeuvres de l’Imam Khomeyni, Teheran, f.a.
3 Gilles Kepel, op. cit .
4 Lamchichi Abderahim, Géopolitique de l’islamisme , L’Harmattan, 2001.
5 Ibidem.
6 Dawisha Adeed, The Arab Radicals , Council on Foreign Relations, 1986.
www.geopolitic.ro

201 Legăturile cu Iranul, niciodată întrerupte, se întăresc tot mai mult, ceea ce și face ca
„după revoluția din 1979, Libanul de Sud shī’it să devină unul dintre obiectivele și una
dintre bazele Iranului revoluționar în Orientul Apropiat”1. Astfel că, în momentul invaziei
israeliene în Liban, în 1982, un grup de clerici libanezi primesc ajutorul Gărzii Revoluționare
Iraniene în Bekaa, care ajută la instalarea primei infrastructuri a unei noi mișcări,
Hezbollah: „Hezbollah a apărut dintr-un mariaj între shī’iții libanezi și Iranul Islamic
și devine cea mai influentă mișcare fundamentalistă shī’ită din afara Iranului”2. Treptat,
sub influența ideologilor din Teheran și în special a liderului său spiritual libanez, șeicul
Muhammad Hussein Fadlallah3, Hezbollah își afirmă propriul program de acțiune,
făcut public în februarie 1985, în care soluția problemelor libaneze era găsită în „înființarea
unei Republici Islamice”, după model iranian. Gruparea recunoștea principiul velayet-e
faqih , adică acordarea autorității supreme teologului-jurist, identificat cu Khomeyni,
dar totuși nu și pe cea a guvernului iranian4. Scopul mișcării era mai întâi lupta împotriva
„imperialismului occidental” din Liban, apoi alungarea forțelor israeliene din Liban și
în cele din urmă „distrugerea completă a statului Israel și înființarea unui regim islamic,
inclusiv în Ierusalim”. Deși aceste imperative maximaliste nu s-au realizat, Hezbollahul
a rămas marele succes exterior al Iranului, la care Siria a avut însă o contribuție decisivă.
Prin intermediul Hezbollahului, Teheranul a impus în deceniul opt terorismul ca
politică de stat, atât cu scopuri propagandistice cât și practice (deschiderea unui front
anti-occidental ca replică la susținerea Irakului de către Statele Unite și unele state
europene): „politica Teheranului în Liban s-a bazat pe două preocupări esențiale:
prozelitismul ideologic și războiul”5. Inovația fundamentală pe care o va aduce
Hezbollahul pe scena violenței Orientului Mijlociu, și care derivă din specificitatea sa
shī’ită, este aceea a martirajului. Tradiția coranică interzice suicidul, dar face legitimă
sacrificarea vieții pentru cauza Islamului. Extrapolând, Hezbollah consideră că și
moartea premeditată în numele jihadului este o formă de martiraj, ba chiar forma supremă:
„Luptați prin martiraj, fiindcă martirul este esența istoriei” spunea Khomeyni6. În
toată această perioadă, autoritatea Hezbollah a crescut neîncetat, în plus, ea și-a întărit
susținerea de masă prin construirea unei întregi infrastructuri de asistență socială
pentru comunitatea shī’ită, cu un puternic ajutor iranian. Se formează Comisia de
Ajutor a Imamului Khomeyni care „a evoluat de atunci într-o gigantică organizație de
asistență socială, ale cărei servicii concurează, chiar și acum, cu eforturile guvernului
libanez pentru comunitatea shī’ită”7. În plus, Hezbollahul și-a dezvoltat o rețea tot mai
sporită de investiții și afaceri, în Liban ca și în restul Orientului Mijlociu dar și Europa și
America, care să poată asigura o autofinanțare independentă de cea exterioară8.
Moartea lui Khomeyni, în iunie 1989, marchează însă sfârșitul internaționalizării
agresive a revoluției islamice de către Iran. De acum, strategia Teheranului devine mult
mai „naționalistă”, deși nu încetează să susțină comunitățile shī’ite din exterior. La fel,
susținerea grupărilor radicale este mai limitată față de deceniul opt, ea este mai
degrabă financiară și se limitează la clienții tradiționali (Hezbollah, grupările palestiniene,
opoziția shī’ită din Irak, Afganistan, Tadjikistan, Pakistan, etc.); relațiile cu mișcările sunnite
s-au restrâns în special datorită diferențelor doctrinare, esențiale în constituirea unui
grup islamist. Acolo unde există, ele sunt motivate mai degrabă de interese imediate
decât de afinități ideologice. Dispariția lui Khomeyni a ridicat și problema succesiunii la

1 François Thual, Géopolitique du chiisme .
2 Kramer Martin, „Hizbullah: The Calculus of Jihad”, în Martin E. Marty și R. Scott Appleby (ed.), The
Fundamentalism Project , vol. I: Fundamentalisms and the State , The University of Chicago Press, 1994.
3 O prezentare detaliată a principalelor teme ale gândirii lui Fadlallah o face Carré Olivier în L’utopie
Islamique dans l’Orient arabe .
4 Amal Saad-Ghorayeb, Hizbullah: Politics and Religion , Pluto Press, 2002.
5 Mohammad Reza Djalili, op. cit .
6 În Hala Jaber, Hezbollah , Antet, 1998.
7 Ibidem .
8 Se consideră că ajutorul financiar primit de Hezbollah de la Iran se ridică la peste 100 de milioane de
dolari pe an, iar, mai recent chiar dublu, cf. Matthew A. Levitt, Iranian State Sponsorship of Terror , The
Washington Institut for Near East Policy, February, 2005.
www.geopolitic.ro

202 funcția de Ghid suprem. Fostul său delfin, ayatollahul Montazeri, fusese îndepărtat
chiar în 1989 și înlocuit cu Khamenei, președintele republicii din 1982, care însă nu
făcea parte din elita teologică shī’ită dar era printre clericii care aveau o bogată experiență
politică, absolut necesară. Nefiind nici măcar ayatollah, ci doar hodjatoleslam, a fost
nevoie chiar de instituirea unui amendament la Constituția din 1979 – unde se statua
obligativitatea ca Ghidul să îndeplinească gradul teologic suprem în ierarhia shī’ită,
prin care această prevedere a fost extinsă. Lipsit de charisma predecesorului său, Khamenei
va continua însă să stea în fruntea grupului conservator, care dorește să ducă mai
departe principiile trasate de Khomeyni1. Pe de altă parte, această parțială lipsă de
prestigiu a permis creșterea puterii prezidențiale: în iulie 1989 noul președinte va fi
Hachemi Rafsandjani, care va strânge în jurul său pe cei favorabili unei deschideri
economice și politice mai largi, lipsite de condiționări ideologice. De acum, lupta
între „reformatori” și „conservatori” începe treptat să ia amploare, deși cei din urmă
își păstrează autoritatea ultimă, atât prin prerogativele Ghidului, care poate bloca
orice decizie considerată ca „neconstituțională”, adică ne-islamică, cât și prin parlament
care, până în 2000, rămâne încă dominat de conservatori.
După încheierea războiului din Golf, ridicarea sancțiunilor de către Comunitatea
Economică Europeană în 1990 iar apoi încheierea unui tratat cu Irakul prin care se
recunoștea vechiul status quo teritorial elaborat prin acordurile din Alger (1975), au
contribuit la creșterea producției petroliere și la redresarea economică și socială. De
acum, două sunt marile tendințe și scenarii geopolitice ale Teheranului: întărirea autorității
sale strategice și economice în Golf și continuarea extinderii influenței în spațiul
Asiei Centrale, înspre noile republici musulmane desprinse după disoluția URSS.
2. RIVALITATEA SAUDITO-IRANIANĂ ÎN GOLF .
Alături de Arabia Saudită și Irak, Iranul constituie, de la începutul secolului XX,
unul dintre cei trei piloni ai spațiului geopolitic din Golf. Este un triunghi în care fiecare
actor manifestă mefiență și chiar repulsie față de ceilalți; alianțele, atunci când există,
fiind motivate întotdeauna de considerente conjucturale și strategice și nicidecum
în virtutea unor proiecte comune. Există, într-adevăr, o serie de elemente eterogene în
virtutea cărora o colaborare sporită între cele trei puteri din Golf a fost puțin realizabilă:
diferențele ideologice care stau la baza regimurilor politice respective, alianțele din
timpul războiului rece, existența unor permanente situații conflictuale frontaliere, competiția
economică, geopolitică și pentru leadership în interiorul lumii arabo-musulmane, diferendele
față de politica petrolieră în OPEC, situația minorităților etnico-religioase și, nu în
ultimul rând, antipatiile personale dintre liderii din regiune.
Relațiile dintre Iran și Arabia Saudită sunt simptomatice pentru acest tip de
vecinătate „rece” care caracterizează o mare parte din raporturile regionale în Orientul
Mijlociu. La nivel ideologic, cele două state suferă efectele dublei fracturi ce sfâșie
regiunea: aversiunea religioasă sunnită față de shī’ism și vechiul conflict între arabism
și iranitate. Repulsia reciprocă dintre saudiți și iranieni își are originile încă de la
începuturile predicării wahhābite, la sfârșitul secolului XVIII, când trupele conduse
de Ibn Saud distrug locurile sfinte shī’ite Kufa și Najaf2: fiecare dintre cele două curente
musulmane îl consideră pe celălalt drept o erezie indezirabilă în cadrul Islamului. După
formarea celui de-al treilea stat saudit, în secolul XX, acestei contestări religioase i
se adaugă și competiția geopolitică în cadrul Golfului, și apoi, după explozia petrolieră,
în interiorul OPEC, unde au existat de atunci permanente dispute între Arabia Saudită
și Iran asupra prețului petrolului. La începutul războiului rece, ambele state vor încerca
să fie antrenate de Statele Unite în îngrădirea extinderii influenței sovietice („doctrina
Nixon”), însă șahul este mult mai participativ decât suveranii saudiți, asumându-și
rolul de „jandarm al Golfului”, mai ales pe fondul retragerii protectoratului britanic, în 1971,
asupra emiratelor din Golf. Așa numita „doctrină Nixon”, elaborată de fapt de Henry
Kissinger pe fondul crizei vietnameze și a războiului de Yom Kippur, urmărea căutarea

1 Saskia Gieling, „The Marja’iya in Iran and Nomination of Khamanei in December 1994”, The Middle
Eastern Studies , Nr. 33, Vol. 4, 1997.
2 Laurens Henry, L’Orient arabe: arabisme et islamisme de 1798-1945 , Armand Colin, 2000.
www.geopolitic.ro

203 și susținerea financiară și militară a unor „delegați”, cărora SUA să le încredințeze
sarcina asigurării unei securități regionale favorabilă intereselor americane. Astfel, cu
aprobarea Statelor Unite, și în măsura în care Irakul abia ieșise din ultima sa revoluție
ce a instaurat puterea ba’thistă, șahul, dorind să reînvie autoritatea de altădată a Persiei,
se erijează acum agentul menținerii ordinii regionale în Golf. Iranul ajunge cel mai
mare importator de armament din regiune, achiziționând între 1972-1978 produse
militare în valoare de 18 miliarde de dolari1. Totuși, el nu este singurul care beneficiază
de asistența militară americană: conform „doctrinei Nixon” în întreg deceniul șapte
există patru țări care sunt vizate de proiectul SUA în regiune: Israelul, Egiptul, Arabia
Saudită și Iranul2. Riyadul se teme însă ca puterea militară iraniană să nu fie folosită la
un moment dat împotriva sa, mai ales în momentul în care trupele iraniene au venit în
peninsulă, în anii ’60, pentru a ajuta pe sultanul Omanului să lupte împotriva rebeliunii
din Dhofar, susținută de Egipt și Irak3.
Încă din 1965 însă, din momentul în care regele saudit Faysal își propune să
utilizeze resursele petroliere pentru realizarea unei ascensiuni regionale și chiar la
nivelul lumii musulmane a Arabiei Saudite, interesele regatului se lovesc tot mai
mult de veleitățile hegemonice iraniene. Noua geostrategie saudită era bazată în
special pe activarea conștiinței și valorilor islamice în interiorul spațiului musulman;
pentru aceasta Riyadul instituie o serie de politici și strategii în scopul realizării unui
„spațiu de sens” islamic favorabil intereselor saudite: finanțarea proiectelor musulmane
îndeosebi prin intermediul Ligii Islamice Mondiale, îndoctrinarea wahhabită a muncitorilor
străini veniți în regat, crearea Organizației Conferinței Islamice, elaborarea unui sistem
bancar bazat pe legislația canonică musulmană și implementarea lui în țările mai sărace,
etc. Această politică, ce avea în spate dorința Arabiei Saudite de a prelua leadership-ul
regional nu în numele unui naționalism pan-arab – care, de altfel, tocmai eșuase după
înfrângerea arabă din 1967 și fractura mișcării ba’thiste, ci a unui pan-islamism, se
lovește de alteritatea unui Iran, care-și asumă cu tărie imperativul unei modernități
laicizante și care, așa cum au dovedit-o serbările din 1971 de la Persepolis, se revendică
mai degrabă de la moștenirea pre-islamică. În concluzie deci, se poate spune că
nici până la revoluția din 1979 relațiile saudito-iraniene nu au fost apropiate: singurul
fapt că cele două țări erau aliate SUA în regiune și opoziția lor față de URSS erau
elementele ce le conferea o anumită conivență: diferențele structurale dintre ele și
mai ales suspiciunea permanentă a saudiților față de tendința hegemonică a Șahului a
împiedecat constituirea unui sistem comun de securitate.
După revoluția din 1979, Riyad-ul, ca și celelalte state din Golf, vede instalarea
Republicii islamice ca o amenințare directă la politicile sale regionale: „Cel mai amenințător
aspect al evenimentelor din 1979-1980 a fost cu siguranță revoluția islamică din Iran,
care a dus cu repeziciune la doborârea șahului. Conducătorii din Golful Arab au văzut
cu maximă alarmare această abruptă terminare a celui mai puternic regim monarhic
din Golf… În multe aspecte, Șahul era întocmai ca și ei: un monarh, un aliat strategic al
Vestului, un inamic nepotolit al comunismului, un apărător al status-quo-ului regional.
Brusca sa prăbușire a fost șocantă”4. Propaganda iraniană împotriva liderilor saudiți
este la fel de intensă ca și cea anti-americană sau anti-evreiască: „Din punct de vedere
ideologic, Teheranul reproșează conducătorilor monarhiilor arabe faptul de a se fi
îndepărtat de preceptele Islamului, de a exploata bogățiile țării în folosul lor și, mai
presus de toate, de a fi aliați ai Statelor Unite și de a face astfel jocurile Israelului”5.
Revoluția iraniană și alungarea șahului nu doar că a dus la anularea strategiei
de securitate regională elaborată de SUA dar a avut propriile consecințe geopolitice
majore în zona Golfului. În primul rând, Teheranul – în special în perioada lui Khomeyni,
își va asuma propria poziție geopolitică „tiermondistă”, încercând să se erijeze el

1 Paolucci Henry, Iran, Israel and United-States: An American Foreign Policy , Griffon House Publications, 1991.
2 Francis Furuyama, East-West Tensions in the Third World , New-York, 1986.
3 Da Lage Olivier, Géopolitique de l’Arabie Saoudite , Editions Complexe, 1996.
4 Abdul Kahleq Abdulla, „The Gulf Cooperation Council: Nature, Origin, and Process”, în Michael C.
Hudson (ed.), Middle East Dilemma , Tauris &Co. Ltd, 1999.
5 Mohammad Reza Djalili, op. cit .
www.geopolitic.ro

204 însuși într-un nou lider regional, nu în siajul Statelor Unite sau al URSS, ci chiar ca
pivot al unei resurecții a lumii musulmane în numele valorilor religioase și politice
islamice. În această postură, bazată pe activarea conștiinței musulmane, mai întâi în
rândul shī’iților dar și în spațiul sunnit, Iranul nu putea să nu se lovească de propriile
politici pan-islamiste ale Arabiei Saudite. El este perceput de acum de toate statele
din regiunea Golfului ca un agent violent al destabilizării vechiului status-quo. „În fața
acestei situații, ansamblul conducătorilor monarhiilor arabe din regiune au adoptat
o politică fondată pe trei principii: o stare de pasivitate, pentru a liniști regimul revoluționar,
„reislamizarea” societății pentru a încerca o înfrângere a islamiștilor pe propriul teren și
cooperare mai activă între cele șase state, pentru a reprima orice tentativă de destabilizare”1.
Arabia Saudită se teme de creșterea agitației shī’iților din regiunea petroliferă Hassa2,
unde ei sunt majoritari și, în general, de acțiunile radicalilor islamiști care pot, luând ca
model revoluția iraniană, să producă destabilizări ale regimurilor politice din peninsulă
și din lumea arabă. În măsura în care, în decursul anilor 1979-1980, la Teheran grupările
moderate erau eliminate de la putere și gruparea clericilor radicali cu Khomeyni în
frunte acaparau funcțiile în stat, monarhiile din Golf se vor apropia de Irak, care le părea
mai puțin amenințător decât Iranul. Tocmai această susținere conjuncturală a Bagdadului
de către vecinii arabi a oferit lui Saddam Hussein iluzia eficienței unei acțiuni militare
împotriva Iranului, în primă instanță pentru acapararea provinciei arabofone petroliere
Khuzistan iar apoi, cu scopul probabil chiar de a încerca o răsturnare a regimului
islamist de la Teheran. Liderii saudiți și ai emiratelor din Golf nu erau deranjați de
începerea ostilităților militare irakiene împotriva Iranului, văzând în aceasta atât ocazia
unei epuizări mutuale a puterii militare a celor doi mari rivali din Golf cât și o modalitate
prin care credeau că politicile islamiste radicale ale Teheranului pot fi limitate. Totuși,
eșecul ofensivei fulger irakiene și mobilizarea rapidă a armatei iraniene au modificat
optimismul inițial al monarhiilor petroliere. Pe măsură ce războiul devenea tot mai mult
unul de uzură, poziția țărilor de Golf devine mai neutră, deși susținerea Irakului este
clară, atât financiar cât și logistic sau propagandistic. Ca urmare, cele șase monarhii au
luat hotărârea creării unei structuri comune de cooperare și securitate: Consiliul de Cooperare
al Golfului. Apărut în urma Summitului de la Abu Dhabi din mai 1981, CCG avea atât
scopul creșterii cooperării regionale în plan economic și comercial, cât mai ales dorea să
fie o structură regională de securitate colectivă pe fondul războiului irano-irakian: „întreaga
regiune era în stare de război nemărturisit; apărarea și securitatea devin dintr-o dată
cea mai înaltă prioritate”3. Aflate sub amenințarea revoluției iraniene și a activării
militantismului minorităților shī’ite proprii, monarhiile Golfului au acceptat acum o
parțială hegemonie a Arabiei Saudite, îndeplinind astfel unul dintre visele puterii de
la Riyad de a avea un control – chiar și limitat, asupra vecinilor din peninsulă.
În deceniul opt, statele din Orientul Mijlociu se polarizează în funcție de cei doi
rivali aflați în război: Irakul, susținut de țările din CCG și parțial de Egipt și Iordania,
și Iranul, ajutat de Siria și Libia. Riyadul și Teheranul se anatemizează reciproc, folosind
resurse imense pentru realizarea unor programe sociale și religioase în lumea musulmană
care să le fidelizeze populația. Regatul saudit se simțea de acum direct amenințat de
radicalii islamiști atrași de Iran, și care critică alianța Riyadului cu statele occidentale
ne-islamice4. Aceasta va da o puternică lovitură imaginii Arabiei Saudite, care se erijase
până atunci în lider al renașterii islamice, finanțând state, organizații, ligi, partide pentru
a le atrage spre valorile salafite; el va fi semnul explicit al unei prime mari fracturi
istorice în rândul islamiștilor, care se vor împărți în susținători ai Teheranului și cei ai
Riyadului . Revoluția iraniană va fi văzută ca model reușit de instaurare politică a
unui sistem și ordini islamice conforme Sharī’ei , un mijloc cu mult mai eficace decât pașii
moderați și treptați ai strategiei saudite. Elanul provocat de succesul său a neliniștit
Arabia Saudită, rivala Iranului, atât datorită caracterului shī’it cât și mobilizării crescute a

1 Ibidem,
2 François Thual, Géopolitique du chiisme .
3 Abdul Kahleq Abdulla, „The Gulf Cooperation Council: Nature, Origin, and Process”, în Michael C.
Hudson (ed.), Middle East Dilemma , Tauris &Co. Ltd, 1999.
4 Basbours Antoine, L’Arabie Saoudite en question , Perrin, 2002.
www.geopolitic.ro

205 avântului revoluționar în lumea sunnită, care amenința stabilitatea și politicile proprii ale
regatului. În plus, „încă de la ajungerea sa la putere, ayatollahul lansează anateme
împotriva familiei regale saudite, o acuză de ipocrizie religioasă, de corupere a
moravurilor, de aservire a Islamului față de interesele americane și, ofensă supremă,
cheamă deschis la răsturnarea ei”1. Astfel că, în fața „amenințării” Iranului „strategia
saudită a rămas aceeași din 1979 până astăzi: de a se folosi de opinia sunnită mondială
pentru a descrie Teheranul ca un focar de erezie… de a reafirma primatul său spiritual
asupra Islamului sunnit mondial prin finanțarea regimurilor conservatoare ca și a
formațiunilor integriste și prin propagarea învățăturii wahhābite; în sfârșit, de a ascuți
rasismul specific arab împotriva „persanilor””2. Pentru aceasta, Arabia Saudită va pune în
practică propria sa „îndiguire” a Iranului: pe de o parte, prin susținerea Irakului să atace
țara vecină, blocându-le astfel într-un război costisitor și de rutină și care „fisurează axa
naționalistă și pro-sovietică ai cărei stâlpi sunt Siria și Irakul”3, pe de alta, participând, alături
de Statele Unite, la susținerea opoziției anti-sovietice din Afganistan, opoziție care va fi
de acum instrumentalizată în termeni ideologici, de luptă Islam-Comunism (Ateism,
Materialism, etc.). Ea va deveni supapa de care se va folosi regatul saudit, atât pentru
a-și dovedi atașamentul față de principiile jihad-ului, cât și pentru a găsi un obiectiv
care să mobilizeze avântul grupărilor radicale, îndepărtându-le astfel de la criticarea
regimului și oferindu-le prilejul și susținerea îndeplinirii dezideratelor militantiste.
La mijlocul deceniului opt, se constată însă o parțială temporare a disputelor
saudito-iraniene, corelativ cu stabilirea unor contacte secrete între cele două părți ca
și cu o apropiere în interiorul OPEC. Este perioada în care chiar americanii manifestă
tendința de a inaugura anumite contacte cu unele oficialități iraniene, terminate însă
în urma scandalului Irangate . Dar, în timpul pelerinajului la Mecca, din iulie 1987, au loc
mai multe înfruntări violente între autoritățile saudite și pelerinii iranieni, care conduc
din nou la tensionarea relațiilor între cele două țări, la reluarea discursurilor radicale
și chiar la ruptura înțelegerii petroliere în interiorul OPEC. Disputele legate de pelerinaj,
la începutul anului 1988, se vor încheia cu ruperea relațiilor diplomatice ale Riyadului
cu Teheranul în aprilie.
În timpul crizei din Golf din 1990-1991, Iranul a avut o atitudine neutră, ceea ce
i-a adus mai multe beneficii, în primul rând de imagine. Noua putere iraniană, mai
pragmatică, încearcă să profite de noile polarizări din rândul lumii arabe și își lărgește
relațiile cu țările care au luat partea Irakului (Iordania, Yemen, Sudan) și care acum își
văd poziția slăbită în raport cu hegemonia celor aliate cu SUA. În măsura în care Irakul
e
ste izolat, iar monarhiile petroliere confruntate cu remedierea costului războiului, Teheranul
speră într-o refacere a poziției sale importante în regiunea Golfului, deși întâmpină
opoziția Statelor Unite, care continuă să considere regimul drept unul terorist. După
distrugerea armatei irakiene în război, Iranul ajunge cea mai importantă putere militară a
Golfului și continuă să se înarmeze, beneficiind de sprijinul Rusiei4 și încercând chiar,
se pare, să-și creeze un program militar nuclear, sporind angoasele SUA și mai ales
ale Israelului5. Potrivit lui R. Anciaux, în această perioadă Iranul „încearcă să-și impună
ansamblului regiunii axele sale politice bazate pe patru principii de bază: 1) Alegerea
partenerilor într-un sistem de securitate în regiunea Golfului trebuie să se refere la
legăturile istorice, religioase și economice care le sunt comune; 2) Este imperativ să
se dezvolte cooperarea între toate statele din regiunea Golfului; 3) Iranul respinge categoric
orice intervenție străină, ne-musulmană, într-un sistem de securitate regional; 4) Iranul
refuză să recunoască un sistem de securitate apărut din Declarația de la Damasc, în
măsura în care ea implică state ne-riverane Golfului”6. La fel, conform unui studiu
elaborat de James Baker III Institute for Public Policy, în iunie 1998, intitulat Iran and its

1 Barry Michel, „Le détonateur Afgan”, Politique Internationale , n°4, 2001.
2 Ibidem .
3 Nohra Fouad, Stratégies americaines pour le Moyen Orient, al-Bouraq, Beyrouth, 1999.
4 Robert Freedman, „Russian-Iranian Relations in the 1990s”, Middle East Review of International Affairs , vol 4, No. 2, 2000.
5 W. Seth Carus, „Iranian Nuclear, Biological and Chemical Weapons: Implications and Responses”,
Middle East Review of International Affairs , vol 2, No. 1, 1998.
6 Robert Anciaux, op.cit. .
www.geopolitic.ro

206 Strategic Role in the Persian Gulf , prioritățile politicii externe și de securitate a Iranului
în a doua jumătate a deceniului nouă se considerau a fi: „1) Iranul, ca și putere regională,
va continua să lucreze la extinderea influenței sale în Golful Persic și în împrejurimi
și să caute o egalitate în înțelegerile internaționale; interesele sale resping orice prezență
militară străină în regiune; 2) Iranul va rămâne cu tărie conștient de influența sa asupra
strâmtorii Ormuz; 3) Iranul, ca și națiune islamică, va căuta să păstreze moștenirea
sa unică și va încerca să revitalizeze într-o măsură și mai mare sentimentul naționalist…
Scopurile militare strategice ale Teheranului vor fi definite de capacitățile statelor
regionale precum India, Pakistan, Irak și Israel; 4) ca și putere regională, Iranul va
căuta să dezvolte arme de distrugere în masă”1.
O schimbare majoră în politica regională a Iranului post-khomeynist este deci
încercarea sa treptată de a-și recăpăta poziția dominantă, militară, economică2 și
geostrategică în zona Golfului, așa cum era pe vremea șahului. Pragmatismul regimului
Rafsandjani acorda mai multă importanță imperativelor etatiste iraniene, limitând
agresivitatea propagandei islamiste în exteriorul țării3. Una dintre importantele
caracteristici ale deceniului nouă va fi tocmai parțiala apropiere între Iran și Arabia
Saudită. Inaugurată oarecum imediat după războiul din Golf, odată cu reluarea relațiilor
diplomatice în martie 1991 și cu reluarea pelerinajului de către iranieni, ea își va
atinge un apogeu spre sfârșitul anilor ’90. Există mai multe cauze care au condus la
această schimbare: deteriorarea condițiilor economice din cele două țări, ceea ce a
impus necesitatea unei colaborări regionale sporite ca și în interiorul OPEC, problema
viitorului Irakului – devenită vitală pentru ambele părți, eșecul procesului de pace israelo-
palestinian, schimbările politice la vârf, odată cu creșterea puterii prințului moștenitor
Abdallah și cu alegerea lui Khatami4. Din punct de vedere economic, ambele state
au cunoscut o agravare a situației, pe fondul unor cauze externe și dificultăți interne.
Pentru Arabia Saudită, războiul din Golf a însemnat cheltuieli de peste 80 de miliarde
de dolari și deși în următorii ani Riyadul a sporit producția pentru a suplini ieșirea
Irakului de pe piața petrolieră iar prețul la baril a crescut (de la 16 dolari în 1991 la
20,91 în martie 19965) situația economică a țării s-a deteriorat, cu efecte asupra
limitării statului de stat „providență”. La rândul său Iranul, după 1979, a fost înfruntat
cu o serie de dificultăți economice, provocate, în deceniul opt îndeosebi de războiul cu
Irakul, iar apoi de proasta gestionare, de embargoul comercial american, de explozia
demografică, etc. Totuși, regimul Rafsanjani va practica o politică de deschidere,
promovând mai mult sectorul privat, încercând să atragă companii străine care să
investească, îndeosebi în sectorul petrolier. După blocarea Irakului, Iranul devine al
doilea producător de petrol din Orientul Mijlociu și își sporește colaborarea atât cu statele
europene, mai puțin sensibile la condiționările ideologice ale Teheranului, cât și cu
Comunitatea Statelor Independente. În 1997-1998 are loc însă o scădere drastică
a prețurilor la petrol, ce a antrenat mari pierderi financiare pentru țările producătoare
(Arabia Saudită – 2,5 miliarde dolari, Iran – 1 miliard). Tocmai acesta a fost unul dintre
factorii care contribuit la intensificarea dialogului iraniano-saudit: la întâlnirea miniștrilor
petrolului din OPEC, din martie 1999 de la Viena, Arabia Saudită și Iranul se pun
de acord asupra unei strategii comune pentru stabilizarea prețului petrolier.
Alegerea lui Khatami la președinția Iranului, în 1997, a întărit imaginea pozitivă a
Teheranului, atât în spațiul regional cât și internațional, dar ea a însemnat mai ales
o accentuare a strategiilor de real-politik , în dauna unei politici externe motivate pe
considerente ideologice6. Interesul major al Iranului este acum îndeosebi păstrarea
unității statale, a regimului politic, integrarea cât mai intensă în plan regional și internațional,

1 Iran and its Strategic Role in the Persian Gulf , Baker Institut Studies, No. 7, June, 1998.
2 Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe , Les Études du CERI, n° 53, 1999.
3 Ziba Moshaver, „Revolution, Theocratic Leadership and Iran’s Foreign Policy”, The Review of
International Affairs , Vol. 3, Nr. 5, 2003.
4 Gawdat Bahgat, „Iranian-Saudi Rapprochement: Prospects and Implications”, World Affairs , Nr. 162, vol. 2, 2000.
5 Nouschi André, op. cit. .
6 Anthony Cordesman, Saudi Arabia and Iran , Center for Strategic and International Studies,
Washington DC, June, 2001.
www.geopolitic.ro

207 participarea chiar la procesele de globalizare, fără totuși ca Teheranul să renunțe
la fundamentele teocratice proprii. Reprezentativ pentru această nouă deschidere iraniană
este faptul că Summitul Organizației Conferinței Islamice din 1997 s-a ținut la Teheran,
unde au loc mai multe discuții între factorii de decizie iranieni și saudiți, iar în mai 1999,
noul președinte iranian va face o vizită în Arabia Saudită, prima de acest fel după 1979.
Dincolo de interesele economice comune, cele două țări manifestă această conivență
mai degrabă din considerente pragmatice, vizând în special crearea unui climat de
securitate în Golf. Din punct de vedere militar, în întreg deceniul nouă, ambele țări
și-au continuat politica accelerată de înarmare, ceea ce, în lipsa Irakului, face ca
ele să se afle într-un echilibru dual. Noua elită iraniană conștientizează în plus faptul
că, în pofida dorinței lui Abdallah de a elimina prezența americană din Golf, legăturile
militare dintre SUA și Riyad sunt prea strânse pentru a putea fi anulate, în măsura
în care „clanul Sudayriților”, puternic încă, este pro-american1. Pentru Iran deci,
este vital ca de acum să împiedice orice amenințare militară care ar putea veni din
partea saudită, ceea ce ar contribui la creșterea vechii percepții iraniene de țară
„încercuită”. În plus chiar, o anumită percepție în epocă lăsa să se spere că Arabia
Saudită ar putea servi ca și mediator pentru o detensionare iraniano-americană. În
sfârșit, cele două țări se regăsesc împreună de aceeași parte în atitudinea critică față
de politicile Israelului. Blocarea procesului de pace, după venirea guvernului Netanyahu
în 1996, pe care țările musulmane îl atribuie și poziției prea pro-israeliene a administrației
Clinton, a fost neîndoielnic un catalizator al apropierii dintre Teheran și Riyad. Dincolo
de eșecul procesului de pace și, eventual, de situația locurilor sfinte din Ierusalim,
ambele țări sunt convergente în îngrijorarea față de capabilitățile nucleare ale Israelului,
considerate ca cea mai mare amenințare la adresa securității regionale în Orientul
Mijlociu. Și, deși sunt semnatare ale Tratatului de Neproliferare Nucleară din 1995 (spre
deosebire de Israel care nu e), Iranul și Arabia Saudită par a fi fascinate, la rândul
lor, de echilibrarea balanței militare în regiune prin inaugurarea unor programe militare
nucleare proprii2. La fel, semnarea acordului de cooperare militară Turcia-Israel din
1996 a provocat o mobilizare a puterilor arabe (Siria, Arabia Saudită) la care se
adaugă Iranul, care s-a simțit cel mai direct amenințat de o axă Ankara-Tel-Aviv3.
O altă schimbare decisivă a deceniul nouă în zona Golfului a fost ameliorarea
relațiilor dintre Iran și emiratele și monarhiile din CCG. Omanul, cea mai independentă
țară din Consiliu, împarte împreună cu Iranul poziția geostrategică fundamentală de
a controla strâmtorea Ormuz, prin care se iese din Golf în Oceanul Indian4. După
războiul din Golf, fidel politicii sale autonome, Omanul inițiază o deschidere spre Iran.
Qatarul, marele rival al Arabiei Saudite, tocmai în virtutea sentimentului de încercuire și
amenințare resimțit din partea vecinului saudit, va încerca după 1991 să ducă o politică
diplomatică prin care să-și asigure și alte deschideri geopolitice: ca și Omanul, el se va
apropia de Iran, din dorința de a echilibra ponderea influenței saudite în regiune. În interiorul
Emiratelor Arabe Unite, Dubai-ul, spre deosebire de Abu Dhabi, întreține vechi legături
comerciale, familiale și religioase cu Iranul5. În plus, există o legătură de familie
între emirii Qatar-ului și Dubai-ului, ceea ce face ca ei să adopte adesea poziții comune
în diferite probleme de politică externă (apropierea de Teheran, de exemplu)6. Cu
toate acestea, raporturile între EAU și Iran rămân tensionate datorită revendicării de către
federație a celor trei insule (Tomb Mare și Mic, Abou Moussa), plasate în Golf, în
fața strâmtorii Ormuz, ocupate de trupele iraniene în 1971, și a căror importanță economică
și geostrategică este fundamentală pentru traficul între Golf și Oceanul Indian7.

1 Gawdat Bahgat, op. cit .
2 Bruno Tertrais, „Riyad: la tentation nucléaire”, Politique internationale , n° 103, 2004.
3 Geoffrey Kemp, America and Iran: Road Maps and Realism , Nixon Center, Washington DC, 1998.
4 François Thual, Abrégé géopolitique du Golfe .
5 Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe .
6 Seal Foley, „The UAE: political issues and security dilemmas”, Middle East Review of International
Affairs , Vol. 3, Nr. 1, 1999.
7 Mohamad Abdullah Al Roken, „Dimensions of the UAE-Iran Dispute Over Three Islands”, în United
Arab Emirates: A New Perspective , The Emirates Center for Strategic Studies and Research, 1999.
www.geopolitic.ro

208 În sfârșit, chiar și raporturile între Bahreyn și Iran au devenit mai puțin tensionate.
Arhipelagul Bahreyn a făcut parte, încă din perioada medievală, din imperiul persan; în
1825 el a fost pus sub protecție britanică, ajungând încă de acum să fie condus de
familia al-Khalifa, sunnită. De atunci, Persia, apoi Iranul, nu a încetat să spere într-o
recuperare a fostului teritoriu, fapt pentru care liderii Bahreyn-ului vor prefera, după
obținerea independenței, în 1971, să se pună sub tutela vecinului saudit. Situația este
dificilă mai ales datorită faptului că majoritatea populației (60%) este shī’ită; după
revoluția iraniană din 1979, liderii din Teheran vor încerca să provoace o mișcare
în interiorul acestei comunități, care să conducă la alungarea conducerii sunnite și,
în final, la o integrare a țării în Iran1. Agitația shī’ită a rămas de atunci o constantă
internă a emiratului, care s-a atenuat vizibil abia în ultimii ani ai deceniului nouă2.
Pentru limitarea intruziunii iraniene, puterea de la Manama s-a bazat atât pe
sprijinul saudit cât mai ales pe acordurile militare cu Statele Unite.
Dincolo de aceste realizări ale diplomației lui Khatami în zona Golfului, faptul că
puterea clerului conservator din Teheran rămâne esențială în toate problemele statului,
face ca țările din Golf să păstreze încă o distanță prudentă și o mare parte din ele
continuă să se bazeze pe securitatea americană decât să accepte o imprevizibilă
ascensiune sporită a ponderii Iranului în regiune3.
3. MIZELE GEOPOLITICE ÎNTRE IRAN ȘI IRAK .
Irakul a fost întotdeauna „copilul teribil” al Orientului Mijlociu, o permanentă
sursă de destabilizare pentru vecinii săi. Înființat în urma „ingineriei sociale” de după primul
război mondial, din combinarea a trei foste vilayete otomane, eterogene ca și compoziție
religioasă, etnică și culturală, Irakul va cunoaște o succesiune de regimuri, toate sunnite
și arabe, precum și o serie de revolte, mai întâi pentru independență, apoi pentru
hegemonie politică și pentru autonomie etnică. Potrivit lui André Dulait și François
Thual, din punct de vedere geopolitic, situația Irakului poate fi definită, de-a lungul
timpului, prin cinci mari constante. Mai întâi, și structural, țara a fost, încă de la formarea
sa, supusă unei instabilități politice: „Irakul a fost o regiune marcată de o mare instabilitate
la fel ca și de o mare violență politică (…) Încorsetată de aparatul ba’thist și aparatul de
stat, instabilitatea politică a țării este o constantă explozivă a Irakului de ieri ca și de
azi”4. Apoi, legată de aceasta, vine problema unității, care „a fost și rămâne problema
centrală a istoriei acestei țări”5, reprezentată de dorința kurzilor de a forma un stat
unitar al întregii comunități, inclusiv din celelalte țări vecine, și de speranțele politice ale
comunității shīite, grupate în sudul țării. O eventuală partajare a Irakului, urmând
aceste glisaje etnice și religioase a fost concepută întotdeauna ca amenințătoare,
atât de către elita pan-arabă ba’thistă cât și de vecinii țării, Turcia și Arabia Saudită
în primul rând. A treia caracteristică se referă la „constanta izolare pe care această
țară pare a fi cunoscut-o de la crearea sa. Întreținând contenciosuri teritoriale și litigii
politice cu practic toate țările riverane, Irakul reprezintă, indiferent de regimul său, o
țară încercuită”6. Această caracteristică decurge în mare parte din faptul că regimurile
irakiene au manifestat întotdeauna, în spiritul regiunii de alminteri, constante expansioniste:
„dacă se face abstracție de contestările privind o mică parte din Kurdistanul turc, acest
expansionism a fost întotdeauna îndreptat spre sud, spre mare și petrol”7 (Khouzistan,
Kuweit). În sfârșit, existența zăcămintelor de petrol și gaze și mai ales a apei, au
conferit întotdeauna o siguranță sporită liderilor irakieni, care au dorit să valorifice nu
doar economic aceste resurse ci și să facă din ele motorul modernizării țării și mai ales

1 Uzi Rabi, Joseph Kostiner, „The Shi‘is in Bahrain: Class and Religious Protest”, în Ofra Bengio,
Gabriel Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in Arab World , Lynne Rienner Publishers, Inc., 1999.
2 Adel Darwish, „Rebellion in Bahrain”, Middle East Review of International Affairs , Vol. 3, Nr. 1, 1999.
3 Darius Bazargan, „Iran: Politics, the Military and Gulf Security”, Middle East Review of International
Affairs , Vol. 1, Nr. 3, 1997.
4 André Dulait, François Thual, Bagdad 2000. L’avenir géopolitique de l’Irak , Ellipses, 1999.
5 Ibidem.
6 Ibidem.
7 Ibidem.
www.geopolitic.ro

209 al unor scenarii hegemonice în regiune. Dar, dacă până în 1980 Irakul a fost, tocmai
valorificând fondurile petroliere și oportunitățile agricole oferite de bazinul hidrografic,
țara cu cea mai mare rată de dezvoltare din Orientul Mijlociu1, greșelile politice ale lui
Saddam care va antrena Irakul mai întâi în războiul costisitor cu Iranul, apoi în cel provocat
de ocuparea Kuweitului, vor duce la distrugerea aproape integrală a acestor câștiguri.
Relațiile dintre Iran și Irak pot fi definite, în termeni geopolitici, ca fiind structural
conflictuale, concentrate în general în jurul a cinci mari elemente: disputele teritoriale,
bătălia pentru leadership regional, aversiunea arabo-iraniană cu rădăcini în tradiția
istorică, destinul și rolul comunității shī’ite și instrumentalizarea în folos propriu a problemei
kurde de către fiecare dintre părți. Vom încerca să facem o analiză a lor, deși o abordare
diferențiată este aproape imposibilă: ele se găsesc amestecate într-un mod inextricabil
în mai toate interacțiunile politice sau militare dintre cele două țări.
a) Rivalitatea regională . „Nici o țară, chiar și arabă, nu beneficiază în Irak de o
influență comparabilă cu cea a Iranului”2. Raporturile speciale între Irak și Iran se explică
atât prin tradiția musulmană comună, cât și prin legăturile religioase puternice care leagă
comunitățile shī’ite din cele două țări. Moștenirea istorică este totuși tributară – până
astăzi, disputei, încă din primii ani ai Islamului, între „arabi” și „persani” în interiorul noului
califat. După instalarea abbasizilor însă, în 750, și mai ales odată cu stabilirea capitalei la
Bagdad, influența persană devine din ce în ce mai puternică, atât în administrație,
moravuri, cultură cât și prin preluarea de către califii abbasizi a obiceiurilor autocratice
ale foștilor suverani sasanizi. Încă de acum, viața politică la curte este marcată de
disputele neîncetate între aristocrația și oficialitățile arabe și noua elită administrativă
persană, la care se adaugă, din secolul IX, influența crescândă a liderilor militari, formați
în mare parte din foști sclavi turci. Deja odată cu selgiukizii, din secolul XI, persana
devine limba administrativă în cea mai mare parte din Orientul Mijlociu, situație care se
continuă și în timpul dominațiilor mongole și timuride. Începând cu secolul XVI însă,
teritoriul actualului Irak, integrat în imperiul otoman, va deveni un permanent motiv
de conflict cu noua putere safavidă din Iran. Mizele erau atât teritoriale cât și religioase:
locurile sfinte shī’ite se găseau astfel în teritoriu sunnit, iar fiecare dintre cele două state
își revendica adevărata ortodoxie islamică – unul sunnită (sultanul otoman se considera
și purtătorul de drept al titlului de calif), celălalt shī’ită. Această rivalitate, care adesea
degenera în lungi războaie, își va pune amprenta asupra imaginarului colectiv, atât al
persanilor cât și al arabilor și turcilor. Dincolo de controversele religioase, disputele
frontaliere vor avea consecințe până în prezent. De exemplu, prin tratatul de la Erzorum,
din 1847, canalul Chatt al-Arab intră sub stăpânirea otomană, situație care a fost recunoscută
mai apoi, în folosul noului stat irakian, și de Societatea Națiunilor, în 1932. Iranul nu a
acceptat însă niciodată prevederile de la Erzerum și unul dintre obiectivele sale
geopolitice fundamentale era stabilirea frontierei pe mijlocul canalului.
Crearea statului irakian în 1920, în urma împărțirii teritoriilor fostului imperiu
otoman, va fi resimțită ca o amenințare directă de către Iran. Aflat încă sub impactul
tendințelor expansioniste britanice și rusești, Teheranul vede în noul stat irakian
atât o nouă formă a colonialismului britanic, cât și o primejdie pentru destinul shī’ismului
din zonă, și chiar al națiunii persane, în măsura în care elitele de la Bagdad se revendică
de la sunnism și proclamă Irakul drept „gardian” al națiunii arabe împotriva Persiei3.
Tocmai de aceea, Iranul va susține prima revoltă irakiană, îndreptată împotriva prezenței
britanice, în 1920, și care s-a făcut la apelul și sub conducerea unor mari lideri shī’iți
irakieni dar în strânsă legătură cu cei din Iran4. Percepția iraniană despre Irak ca
fiind un stat colonial a dăinuit până la revoluția irakiană din 1958, și chiar și faptul că
ambele țări au făcut parte din Pactul de la Bagdad, între 1955-1958, nu a condus la o
atenuare a mefiențelor și a disputelor teritoriale, legate în special de Chatt al-Arab.
Revoluția naționalistă din 1958, condusă de Kassem, nu duce la o ameliorare a relațiilor
cu vecinul persan. Iranul și în general monarhiile din regiune (Iordania, Arabia Saudită)

1 Philippe Rondot, Istoria Irakului , Corint, 2003.
2 Jean-Pierre Luizard, op. cit .
3 Jean-Pierre Luizard, op. cit .
4 Majid Majid, L’Emergence d’un état a l’ombre d’un empire: Irak–Grande-Bretagne , Publications de la Sorbonne, 1996.
www.geopolitic.ro

210 se simt acum amenințate de valul revoluționar din Orientul Mijlociu, axat pe valorile
socialismului și ale naționalismului arab, cu Nasser ca vârf de lance. Totuși, faptul că
între liderul egiptean și cel irakian exista o puternică aversiune și rivalitate a contribuit
la menținerea unei stări mai puțin conflictuale între Irak și Iran. Încercările de uniune
arabă de la sfârșitul deceniului șase (Republica Arabă Unită – Egipt și Siria) contribuie
la sporirea angoasei șahului; el va încerca o slăbire a unității arabe în Irak ajutând
principalele forțe anti-unioniste: clerul shī’it (familia al-Hakim) și mișcarea kurdă (familia
Barzani). Situația se va înrăutăți și mai mult, din momentul ascensiunii politice definitive
a partidului Ba’th, în 1968. Disputele sunt acum multiple. În primul rând ideologice:
naționalismul agresiv pan-arab vehiculat de noii lideri irakieni se lovește violent de nou
valorificatul naționalism persan al șahului din această perioadă. Irakul își asumă tot
mai mult rolul de apărător al arabității în Golf: ajută mișcările revoluționare antimonarhiste
din Oman, se opune ocupării celor trei insule din strâmtoarea Ormuz, în 1971, de către
Iran în dauna Emiratelor Arabe Unite, nou apărute, revendică periodic provincia iraniană
Khouzistan (Arabistan). Cei doi vecini își dublează rivalitatea prin proiectarea ei la nivelul
războiului rece global: în vreme ce Iranul primește tot mai mult din partea SUA sarcina de
„jandarm al Golfului” și agent al îngrădirii sovietice, Irakul încheie în 1972 un tratat de
prietenie și colaborare cu URSS, care îngăduie sovieticilor utilizarea portului Oum Qasr
– acțiune pe care Teheranul o receptează ca o amenințare directă la adresa securității
sale în Golf. Între 1971-1975, are loc un război de frontieră, pentru dominarea canalului
Chatt al-Arab, pe care Irakul îl dorea să fie integral sub controlul său. Șahul va ajuta
mișcarea kurdă (aripa Barzani) și militanții shī’iți pentru a provoca o destabilizare internă
irakiană. În cele din urmă, prin acordul de la Alger (martie 1975), Irakul a acceptat să
împartă dominația asupra canalului împreună cu Iranul, iar șahul va renunța în schimb
la susținerea mișcărilor de opoziție irakiene: în consecință, așa cum se va mai întâmpla
și ulterior, kurzii vor fi supuși unor puternice represiuni, mulți refugiindu-se în Iran.
Revoluția iraniană din 1979 a bulversat însă întreg vechiul status-quo: realizată
în numele valorilor Islamului shī’it, ea a condus la creșterea sentimentului de insecuritate
internă în Irak: liderii ba’thisti din Bagdad se tem ca populația shī’ită de aici, ale cărei
legături cu cea din Iran erau foarte strânse, să nu fie angrenată în același proces
revoluționar. Pe de altă parte, odată cu dispariția șahului, Saddam mizează pe slăbiciunea
internă a noului regim iranian și „vede în căderea dinastiei Pahlavi ocazia nesperată de
a-și realiza proiectul său unitar: a face ca Golful persic să redevină arab, să ia locul
Egiptului suspendat din Liga Arabă după acordurile de la Camp David și tratatul de
pace cu Israelul, în sfârșit, să încerce să joace un rol de „lider” al lumii arabe lăsată
fără conducător după moartea lui Gamal Abdel Nasser”1.
Izbucnirea războiului dintre Iran și Irak este deci atât o consecință a sentimentului
de amenințare resimțit de Irak pe fondul apelurilor la mobilizare împotriva puterii ba’thiste,
lansate de Khomeyni, cât și o consecință a contextului geopolitic tensionat care a caracterizat
dintotdeauna raporturile dintre cei doi vecini2. Acum, mizând pe slăbiciunea noului
regim de la Teheran, Saddam Hussein (susținut în intenția sa de SUA și Arabia Saudită)
urmărea atât blocarea extinderii avântului revoluționar la shī’iții irakieni cât și ocuparea
unor teritorii arabofone petroliere (Khouzistan), a canalului Chatt el-Arab și a celor trei
mici insule din Golf ocupate de Iran în 1971, și impunerea sa ca lider al lumii arabe.
Războiul însă a durat opt ani și a avut consecințe devastatoare pentru regiune. În
afara pierderilor umane imense, el a răvășit infrastructura celor două țări, a anulat orice
strategie comună a OPEC (din 1986, Organizația a renunțat la sistemul cotelor, fiecare
membru având de acum libertatea de a-și stabili singur producția, în funcție de interesele
proprii) și nu a dus la câștig de cauză pentru nici una din părți. El a produs însă alianțe
inedite. Irakul este ajutat financiar și la nivel de imagine de rivalii săi arabi3, monarhiile din
Golf, care se tem de avântul Iranului, dar care trag profit și din prelungirea războiului care

1 Paul Balta, Iran-Irak: une guerre de 5000 ans , Anthropos, 1988.
2 Efraim Karsh, „Geopolitical Determinism: The Origins of Iran-Iraq War”, The Middle East Journal , Vol.
44, No. 2, 1990.
3 Giles Kepel, Jihad. Expansion et déclin de l’islamisme .
www.geopolitic.ro

211 slăbește pe ambii lor dușmani din Golf1. SUA îndeosebi, se va apropia treptat de
puterea irakiană, până atunci indezirabilă, văzând în ea o modalitate de a bloca extinderea
revoluției iraniene în zona Golfului. Deși Irakul rămânea unul dintre marii sponsori ai
grupărilor teroriste palestiniene (Abu Nidal) și dușman al Israelului în regiune, precum și
promotor al unui program de înarmare nucleară (în 1981 Israelul bombardează complexul
industrial nuclear irakian de la Osirak2), administrația Reagan va relua legăturile cu
Bagdadul încă din 1982; în 1984 relațiile dintre cele două țări se reiau la nivel diplomatic.
SUA acordă sprijin militar și logistic Irakului în războiul cu Iranul, în plus, flota Statelor
Unite intervine în apele Golfului pentru a proteja traficul petrolier împotriva atacurilor
iraniene3. Alături de ea, Franța și URSS livrează echipamente militare Bagdadului,
inclusiv arme chimice și biologice, folosite apoi în lupte4. Pe de altă parte însă, interesele
americane nu erau nicidecum să vadă o victorie totală a lui Saddam asupra vecinului său,
ceea ce ar fi făcut din Irak o putere de necontestat a regiunii. Scopul liderilor de la Washington
era de a contribui la menținerea unui echilibru și la slăbirea reciprocă a celor două state:
aceasta a fost și una dintre logicile afacerii Irangate din 1986, prin care se livrau rachete
americane Iranului prin intermedierea Israelului, pe fondul unei ofensive masive irakiene.
Singurele țări arabe care au sprijinit efectiv Iranul au fost Siria și Libia, și parțial
Yemenul de Sud și Algeria. Apropierea Teheranului față de Damasc, dincolo de diferențele
ideologice care stau la baza celor două regimuri, se explică atât prin rivalitatea siriană
față de Irak și din teama de a vedea țara vecină ieșind învingătoare (deci mai puternică)
cât și dintr-o anume solidaritate religioasă, alawismul fiind o schismă în cadrul shī’ismului5.
Pentru Iran, „Siria nu este pur și simplu un partener care îi permite să aibă acces la lumea
arabă și prin aceasta să atenueze izolarea sa pe scena politică a Orientului Mijlociu
oferindu-i posibilitatea de a se amesteca în jocul interarab, ea a fost de asemenea
și îndeosebi un element cheie în înfruntarea sa cu Irakul”6. Siria a devenit pentru Iran
ceea ce era Arabia Saudită pentru Irak: un intermediar care facilita aprovizionarea cu
armament din țările estice sau care furniza iranienilor diverse informații militare și strategice,
în timpul războiului, venite pe filieră sovietică7. Prin medierea Siriei, pentru a bloca
intruziunea occidentală (și sunnită) de partea Irakului, Iranul deschide un al doilea front în
Liban, aflat din nou în plin război civil din 1982, după ocupația israeliană. Pragmatismul
alianței irano-siriene își arată încă o dată puțina sa condiționare ideologică atunci când, în
februarie 1982, reprimarea violentă de către armata siriană a revoltei islamiste din Hama nu
a stârnit deloc opoziția liderilor de la Teheran, promotori insistenți ai reislamizării spațiului
musulman. Pe de altă parte, nici regimul laic de la Damasc nu era deranjat de politica iraniană
din Liban și de apariția unor mișcări radicale islamiste, în care vedea încă un mijloc de a slăbi
coeziunea internă libaneză și de a atrage și mai mult țara vecină în sfera de influență siriană.
După opt ani de lupte violente, cu sute de mii de morți și răniți, care a dus la
distrugerea infrastructurilor economice din cele două țări, în august 1988, Khomeyni
acceptă rezoluția 598 a Consiliului de Securitate, prin care cei doi beligeranți se angajau
să revină la granițele de dinaintea începerii conflictului. Moartea lui Khomeyni în
1989 și instalarea regimului Rasfandjani, pe fondul lipsei de charismă și autoritate
teologică a noului Ghid, Khamenei, face ca Iranul să intre în ceea ce se numește de
acum perioada „post-revoluționară” sau „post-islamistă”.
În momentul crizei din 1990-1991, Iranul a avut o atitudine ambiguă, rezultat al
diverselor centre de putere de la Teheran. Au existat trei mari opțiuni, fiecare expresie a
unei anumite grupări ce-și disputau acum strategiile de politică externă. Pe de o parte, în
special liderii militari, Gardienii revoluției, unii dintre liderii conservatori – cei care erau
marcați încă de violența celor opt ani de război, erau încântați de înfrângerea militară a

1 Paul Balta, op. cit .
2 Pierre Marie Gallois, Le sang du pétrole. Guerres d’Irak 1990-2003 , L’Age d’Homme, 2003
3 Despre „relația specială” dintre Irak și Statele Unite în timpul războiului Iran-Irak, în Judith Miller,
Laurie Mylroie, Saddam Hussein and the Crisis in the Gulf , Random House, 1991.
4 Ibidem.
5 Paul Balta, op. cit
6 Mohammad Reza Djalili, op. cit .
7 Shahram Chubin, „Iran and its Neighbors. The Impact of the Gulf War”, Conflict Studies , Nr. 204, 1987.
www.geopolitic.ro

212 vechiului rival, chiar dacă asta însemna și o ascensiune sporită în regiune a unui alt
mare dușman, Statele Unite. Alții în schimb, printre care foști „studenți pe linia Imamului”
ce au participat la criza ostaticilor, și ajunși acum la nivelele superioare de decizie, erau
dispuși să creadă în încercările de apropiere ale Irakului față de Iran și să-și închipuie
chiar posibilitatea unei alianțe între cele două țări, pentru a se opune sosirii trupelor
străine în zona Golfului. În sfârșit, gruparea moderată, din jurul lui Rafsandjani, preocupată
prioritar de reconstrucția țării, dezvoltarea economică, inaugurarea unor relații mai strânse
în regiune, limitarea influențelor occidentale în Golf, vede acțiunea Irakului ca o mare
eroare, permițând o creștere sporită a prezenței americane – de acum și militare, prin
noile baze din Arabia Saudită, Kuweit și Qatar, în regiune1.
În întreg deceniul nouă, politica Iranului față de vecinul său va fi supusă unei
permanente re-elaborări pe baze pragmatice, în funcție de situația evenimentelor
din regiune și de ceea ce era receptat ca posibilă amenințare la adresa securității iraniene.
Probabil că în nici un alt caz nu se poate vedea mai bine lipsa de condiționare ideologică
a Teheranului post-khomeynist, precum în politica externă față de Irak, bazată structural
pe specularea cât mai eficientă a oricăror evenimente în scopul obținerii dezideratului
fundamental al regimurilor Rafsandjani și apoi Khatami: creșterea autorității și a implicării
regionale a Iranului, limitarea amenințărilor la adresa securității și a stabilității interne
iraniene. Ca urmare, poziția Teheranului față de Bagdad nu este univocă ci bazată
pe multiple strategii, nu de puține ori divergente. Astfel, pe de o parte, „dacă Iranul nu
pare a știi foarte bine ce vrea în Irak, el știe în schimb foarte bine ce nu vrea: un regim
irakian aliat Statelor Unite, ce riscă să evolueze într-o alianță irako-turcă sau o alianță
arabă pro-americană împotriva Iranului. Teheranul se opune staționării oricărei forțe
străine în Irak precum și oricărui acord militar între Irak și o putere ne-regională. În plus,
Iranul nu vrea un regim laic democratic la Bagdad, convins că un astfel de regim ar
fi o poartă de intrare pentru occidentali. În ochii Teheranului, regimul irakian ideal ar fi
cel care ar permite vecinului său să reia un loc pe scena regională dar în poziție de
slăbiciune”2. Pe de altă parte însă, în imposibilitatea realizării unui scenariu pozitiv din
perspectiva iraniană a destinului irakian, între cele două țări se reiau, chiar din septembrie
1990, relațiile diplomatice, și ele se accentuează îndeosebi spre sfârșitul deceniului, pe
fondul unei apropieri vizibile, mediată de Siria, și motivată de necesitatea de a face un
front comun împotriva politicilor americane de dual containment . Toate acestea erau
motivate însă, în optica liderilor iranieni, nicidecum de o spontană simpatie față de Saddam
Hussein sau poporul irakian, ci de o valorificare în nume propriu a oportunităților ce
puteau rezulta din lăsarea lui Saddam la putere, de către coaliția anti-irakiană. Deși
va critica embargoul internațional împotriva Irakului, Iranul nu putea fi decât satisfăcut de
fragilizarea vecinului său, de izolarea acestuia față de celelalte țări arabe și chiar de
conflictul Bagdad-ului cu SUA, prin care liderii iranieni sperau să facă figură de moderați și
chiar să fie facilitată o detensionare a raporturilor cu Washington, corelativ cu recunoașterea
rolului lor de putere regională în Golf. De altfel, la sfârșitul anilor ’90, chiar va apare o
destindere iraniano-americană, motivată și de schimbarea strategiei SUA pe baza
noii doctrine de „îndiguire diferențiată”3. Nu în ultimul rând, posibilitatea instalării unui
regim irakian favorabil Iranului a fost și ea o opțiune din arsenalul strategiilor geopolitice
ale liderilor de la Teheran. În special după războiul din Golf, scenariul unei răsturnări a
puterii ba’thiste și înlocuirea sa cu un regim shī’it, sub conducerea ayatollahului Muhammad
Baqer al-Hakim, liderul grupării irakiene de opoziție, cu sediul în Iran, Adunarea Supremă
a Revoluției Islamice din Irak (ASRII), era una dintre opțiunile des vehiculate. Totuși,
așa cum vom vedea imediat, politica iraniană față de susținerea politică a shī’iților irakieni
nu este lipsită de propriile sale ambiguități. Incertitudinile legate de opțiunile politice ale
unui eventual regim irakian shī’it în raport cu vecinul iranian (în măsura în care shī’iții
irakieni au arătat adesea că, mai importantă decât apartenența religioasă este fidelitatea
față de Irak și în măsura în care, din punct de vedere teologic, irakienii nu recunosc
marja’iyya lui Khamenei și nici nu acceptă principiul velayet-e faqih ) fac ca tendința de

1 Jean-Pierre Luizard, op. cit .
2 Ibidem.
3 Zbigniew Brzezinski, Brent Scowcroft, Richard Murphy, „Differenciated Containment”, Foreign Affairs , Vol. 76, Nr. 3, 1997.
www.geopolitic.ro

213 destabilizare a Irakului de către Iran, în numele unui pan-shī’ism, să fie destul de limitată în
deceniul nouă. Totuși, fiecare dintre cele două țări se folosește de grupările de opoziție
militare, mai degrabă ca un mijloc de presiune controlată: Irakul finanțează și antrenează
gruparea Mujahedinii poporului în vreme ce Iranul, recrutând din marea masă de refugiați
irakieni (230.000 în 1999), se bazează pe ASRII. Fideli politicii lor duplicitare și
multidimensionale, liderii de la Teheran se vor folosi, după 1999, de ASRII ca un canal de
inaugurare a unor dialoguri cu Washington, în efortul de destindere iraniano-american din
această perioadă1. De altfel, în 2000 și 2001, după mai multe atentate ale Mujahedinilor
poporului și, corelativ, acțiuni ale ASRII în sudul Irakului, relațiile dintre cei doi vecini se
tensionează din nou și, la frontieră, armata irakiană face cea mai mare mobilizare de
după 1988. Ca urmare deci, la începutul noului deceniu, atitudinea Teheranului față de
Bagdad era strâns corelată cu evoluția raporturilor dintre Iran și Statele Unite. Liderii
reformați iranieni, ca de altfel însuși Ghidul Khamenei, sperau că o armonizare a pozițiilor
comune iraniano-americane în privința destinului Irakului ar fi antrenat o relaxare a
opoziției Washingtonului și o recunoaștere oficială a rolului sporit al Iranului în Golf.
Alți lideri de la Teheran, îndeosebi din establishmentul religios, vedeau încă în Statele Unite
cel mai mare pericol la adresa securității țării, suspectând SUA că este motivată fundamental
de intenția de a-și asigura o hegemonie, politică și militară, absolută în Golf, care trebuia să
treacă deci și prin eliminarea regimului de la Teheran – ei primesc o întărire a suspiciunilor
lor și odată cu reînnoirea embargoului comercial de către Washington, în martie 2001.
După 11 septembrie 2001, campania anti-talibană din Afganistan a fost primită atât
cu bucurie cât și îngrijorare de Teheran. Mai întâi, din cauză că elimina o putere sunnită,
avangardă a Pakistanului, care amenința interesele pro-persane și pro-shī’ite iraniene în
Asia Centrală. De altfel, acțiunea militară americană s-a făcut cu ajutorul esențial al Alianței
Nordului, formațiune formată îndeosebi din tadjici, susținută multă vreme de Iran. Dar,
pe de altă parte, instalarea unui regim afgan pro-american la granițele iraniene sporește
și mai mult angoasele de țară „încercuită” a Iranului. Deși după atentate, Teheranul a
denunțat rapid terorismul ca fiind „contrar Islamului”, avântul retoric american împotriva
„terorismului global” reactualizează vechea percepție negativă asupra Iranului: în
discursul său din 29 ianuarie 2002, George W. Bush integrează Iranul în, deja vestita,
„axă a răului”, alături de Irak și Coreea de Nord. Convinși fiind, de acum, de hotărârea
americană de intervenție în Irak, și de posibila amenințare la adresa Iranului, liderii iranieni
par chiar să pună bazele unei coaliții care să le apere interesele, intensificând legăturile
cu Uniunea Europeană, Arabia Saudită, Rusia, India, China2. Totuși, trecând dincolo
de discursurile radicale ale SUA, ei nu întrerup și legăturile cu Washingtonul, în intenția
de nu pierde eventualele câștiguri pozitive ce ar rezulta dintr-o răsturnare a puterii de la
Bagdad. La rândul lor, autoritățile americane, fidele politicii pragmatice conjuncturale în
regiune, au dat de înțeles că Iranul nu are cum să fie exclus de la hotărârile privitoare
la viitorul destin al Irakului post-Saddam. Pentru Iran însă, în măsura în care cuvântul
decisiv în Irakul eliberat l-ar fi avut neîndoielnic Statele Unite, interesul este de a specula
acum, cât mai mult, acele elemente care i-ar putea spori influența în interiorul țării vecine.
După ce, în anii precedenți, instrumentalizarea shī’ismului irakian devenise o problemă
secundă, de acum viitorul relațiilor iraniano-irakiene trece în mod esențial prin intensitatea
și eficacitatea valorificării moștenirii shī’ite comune.
b) Problema shī’ită . Faptul că majoritatea populației irakiene este shī’ită și că pe
teritoriul irakian se află și locurile sfinte ale shī’ismului constituie o miză strategică pentru
toate cele trei puteri ale Golfului. Istoria shī’ismului în spațiul Irakului de azi, începe încă
din primii ani ai Islamului, când regiunea Basra a fost un teritoriu prin excelență al fidelilor
shī’iți: la Kufa se va retrage ’Alī în fața ofensivei lui Mu’awīyya și tot aici va fi ucis, în 661,
de către un kharidjit. Este regiunea în care se află toate locurile sfinte ale devoțiunii shī’ite
(în Iran doar Mashhad-ul este loc sfânt, aici fiind înmormântat al optulea Imām, ’Alī
Rezā): mormântul lui ’Alī din Najaf, împreună cu cel al fiului său Hussayn, din Karbala –

1 Marvin Zonis, Salman Farmanfarmaian, „All in the Timing: Renewing US-Iran Relations”, World Policy
Journal , Nr. 16, Vol. 4, 2000.
2 Paul Sullivan, „US-Iran Relations Since 9-11: A Monologue of Civilisations”, Alternatives. Turkish
Journal of International Relations , Vol. 1, No. 2, 2002.
www.geopolitic.ro

214 care sunt cele mai venerate, dar și Kufa sau Samarra. În strânsă legătură cu shī’ismul
iranian, cel irakian va cunoaște același statut inferior în raport cu puterile politice sunnite,
în afara unui interludiu între 945-1055 când la Bagdad vor conduce emirii bouyzi, iranieni
duodecimani, și care au permis o temporară ieșire a shī’ismului din taqīyeh , disimularea,
ascunderea credinței. În momentul în care safavizii se vor instala în Iran, proclamând
shī’ismul ca religie de stat, Irakul, prin locurile sale sfinte, devine un teren permanent de
conflict cu otomanii sunniți, sub stăpânirea cărora se va afla de la începutul secolului
XVI. Deși Iranul își va constitui treptat propria sa rețea de instituții teologice și mai
ales cunoaște apariția tot mai pronunțată a unui cler, Irakul rămâne centrul religios
esențial al shī’ismului, atât prin prestigiul academiilor sale teologice din Najaf și
Kufa cât prin eminența liderilor de aici, respectați de întreg spațiul shī’it1.
Încă de la formarea statului irakian, în 1920, din punct de vedere confesional,
cei care vor acapara funcțiile importanțe în stat vor fi sunniții; shī’iții, care populau zona
din sud a țării, își vor păstra același statut secund deși în 1920, la instigarea unor lideri
religioși, ei vor provoca o puternică revoltă împotriva noii puteri mandatare britanice, și
care a fost brutal reprimată. Nici lovitura de stat din 1958 care a dus la instalarea republicii,
apoi nici cele din 1963 și 1968, ultima aducând la putere regimul ba’thist, nu au schimbat
radical distribuirea puterii, care rămâne în mâinile clanurilor sunnite. În schimb însă,
dacă-și văd limitat accesul la conducerea politică, shī’iții vor constitui, încă din secolul
XIX, cea mai mare parte din elitele culturale, comerciale și financiare irakiene. Cel puțin
până la embargoul din deceniul nouă, în virtutea rețelei de relații, religioase dar și economice,
care-i leagă de celelalte comunități, din Liban până în India, o parte din shī’iți vor reuși,
cu binecuvântarea ulemalelor, să dobândească un înalt statut financiar2. Astfel că „cei
mai bogați irakieni erau shī’iții, dar și cei mai săraci erau tot ei”3. Zonele mlăștinoase din
sud, locuite exclusiv de shī’iți („arabii mlaștinilor” cum sunt ei cunoscuți), erau, până în
anii ’70, cele mai defavorizate; o parte din populația săracă de aici va emigra în zonele
urbane, întâlnind, în deceniile cinci și șase, noile partide de stânga unde vor avea o
pondere importantă, spre furia clericilor care dezaprobau comunismul ateu.
De fapt, și noul regim ba’thist acordă religiei un rol scăzut; el urmărește mai degrabă
să instituie un stat laic, bazat pe conștiința apartenenței la națiunea arabă, care să depășească
particularismele confesionale sau etnice: „Paradoxul conducerii lui Saddam este că din
această țară petecită el a căutat să forjeze o singură națiune în numele unui pan-arabism
care neagă legitimitatea granițelor naționale impuse la începutul acestui secol de colonialismul
european”4. În anii ’70, Saddam Hussein încearcă să anihileze eventualele contestări
shī’ite instituind un accelerat program de modernizare și industrializare a teritoriului
sudic. În același timp însă, el ține sub o atentă supraveghere elita religioasă din orașele
sfinte, pe care Iranul șahului încerca de multă vreme să o mobilizeze pentru slăbirea
vecinului său republican ale cărui pretenții pan-arabe provocase mai multe dispute de frontieră.
În momentul revoluției iraniene și mai ales după instalarea sigură a regimului
lui Khomeyni, la începutul lui 1980, Saddam începe să se teamă tot mai mult de
apelurile la mobilizare adresate de Teheran populației shī’ite irakiene. Ca atare, sporesc
constrângerile asupra elitei religioase shī’ite irakiene din Najaf și Kufa, culminând
cu uciderea în secret, în aprilie 1980, a ayatollahului Muhammad Baqer al-Sadr, liderul
partidului islamist al-Da’wa . Acesta nu era doar un apropiat al Teheranului (el elaborase
constituția islamică a Iranului, în 1979) ci mai ales avea titlul de marja’-e taqlid : a
fost prima oară în istoria irakiană când puterea îndrăznea să execute pe cineva cu rang atât
de înalt din rândul comunității shī’ite. Apoi, luând ca pretext dorința de atașare a provinciei
Khuzistan (populată de arabi shī’iți) la Irak, Saddam atacă în noiembrie 1980 Iranul, în fapt
sperând să provoace căderea lui Khomeyni. Fiecare dintre cei doi combatanți a încercat
să instrumentalizeze minoritățile celuilalt, dar fără succes. Saddam a mizat pe o revoltă a

1 O istorie a shī’ismului irakian din secolul XVI până în 1958 în Arjomand Said, The Shi’is of Iraq ,
Princeton University Press, 1994.
2 Ofra Bengio, „Nation Building in Multiethnic Societies: The Case of Iraq”, în Ofra Bengio and Gabriel
Ben-Dor (eds.), Minorities and the State in the Arab World , Lynne Rienner Publishers Inc, 1999.
3 Jean-Pierre Luizard, op. cit .
4 Judith Miller, Laurie Mylroie, Saddam Hussein and the Crisis in the Gulf , Random House, 1991.
www.geopolitic.ro

215 arabilor din Khuzistan în numele arabității comune în vreme ce Khomeyni conta pe o mobilizare
revoluționară a shī’iților irakieni care să provoace căderea lui Saddam și alipirea teritoriului lor
la Iran: în fapt, probabil mai ales datorită puternicelor represiuni aduse de fiecare minorităților
proprii, acțiunile acestora în sensul dorit au fost minime. Shī’iți irakieni au fost mult mai
naționaliști decât a sperat Teheranul și, deși se simțeau solidari religios cu cei din Iran,
sentimentul de identitate la comunitatea arabă și aversiunea față de „iranieni” au predominat
și nu au existat revolte majore sau dezertări masive ale combatanților shī’iți irakieni1.
În toată această perioadă a războiului, Arabia Saudită, dar și celelalte monarhii din
Golf, vor susține financiar, militar sau propagandistic Irakul, de teama unei mobilizări shī’ite
sub conducerea Teheranului. Căci, peste 70% din populația riverană Golfului Arabo-Persic
este de fapt shī’ită dar ea se află, cu excepția Iranului, în țări cu conducere sunnită unde are
adesea un statut secund și fiind, nu de puține ori, expusă represiunilor. Astfel, în Arabia
Saudită shī’iții constituie aproximativ 15% din populație însă sunt prezenți tocmai în
provincia petrolieră Hassa, în Kuweit 25%, în Qatar 20%. Dar mai ales Bahreïn-ul
are o situație aparte, cu 65% din populație de confesiune shī’ită, îndeosebi rurală, în timp
ce sunniții, care au și conducerea politică, sunt citadini. Bahreïn-ul fusese încă din timpul șahului
revendicat de Iran, nu doar datorită majorității shī’ite ci și în virtutea unei presupuse iranități
a acestora; aceasta face ca emiratul să devină singurul aliat autentic în zonă al Arabiei
Saudite, la care caută protecție împotriva acțiunilor destabilizatoare iraniene2.
Înfrângerea Irakului de către coaliția multinațională, în februarie 1991, a ridicat din
nou problema destinului comunității shī’ite. Arabia Saudită și Kuweitul, care se temeau că
dispariția puterii ba’thiste ar fi antrenat o criză de autoritate în Irak, urmată de o fragmentare
comunitară și de posibilitatea apariției unui stat shī’it islamic la granițele lor, au pledat
împotriva continuării campaniei militare pană la alungarea regimului din Bagdad3.
Totuși, Statele Unite vor instiga la o revoltă împotriva lui Saddam atât pe kurzi cât și
pe shī’iți. În martie 1991, întreaga parte de sud a țării, shī’ită, se răscoală și, în câteva
zile, ea scapă de sub autoritatea guvernului. Însă, din momentul în care liderii de la
Bagdad au înțeles că SUA nu va interveni în ajutorul revoltei, vor lua măsuri iar
represiunea autorităților irakiene a fost violentă: Garda republicană va folosi și arme
chimice, pe lângă bombardamentele aeriene asupra localităților shī’ite, inclusiv a
locurilor sfinte. Numai în Karbala au fost aproape treizeci de mii de morți iar în restul
zonelor shī’ite peste o sută de mii. Ierarhia shī’ită a fost din nou reprimată: familiile
religioase al-Hakim, al-Sadr, Bahr al-Oulum, Khulkhali, Milani sunt strâns restricționate,
o mare parte din membri clerului sunt închiși și chiar uciși. Însuși ayatollahul Abū’l-
Qasem al-Khoï, marja’ în vârstă de nouăzeci de ani și cel mai eminent și respectat
lider shī’it, a fost răpit și constrâns să apară la televizor alături de Saddam, în vreme ce
armata distrugea monumentele în Karbala și Najaf4. Unii clerici vor reuși totuși să
fugă din țară, în vreme ce seminariile teologice din Najaf, Kufa, Samarra sunt supuse
de acum unui control și mai strict, ceea ce are repercusiuni asupra calității învățământului.
Abia în august 1992 Statele Unite iau decizia impunerii unei zone de restricție aeriană
și în sudul populat de shī’iți, sub paralela de 32°.
Cu toate aceste represiuni și constrângeri, după 1991 mișcarea religioasă shī’ită
este cea care va avea cea mai mare audiență; pe fondul dispariției mișcării comuniste
ea rămâne, în interiorul țării, principala contestatară a puterii. Această contestare se
face atât prin intermediul instanțelor religioase supreme, față de care shī’iții manifestă o
devoțiune nelimitată, cât și prin intermediul unor mișcări militante, a căror opoziție
față de regimul lui Saddam capătă inclusiv forme militare. Comunitatea shī’ită din Irak
este însă departe de a fi un bloc omogen; există de fapt o multitudine de atitudini și
grupări diverse, a căror specificitate depinde de ideologia și liderul lor, de reperele în
funcție de care își configurează identitatea (unii se recunosc mai întâi de toate ca „irakieni”,
alții își subliniază mai degrabă caracterul shī’it), de raporturile față de Iran și nu în ultimul
rând de percepția asupra lumii occidentale și asupra cursului relațiilor internaționale.

1 Paul Balta, Iran-Irak, une guerre de 5000 ans .
2 Thual François, Géopolitique du chiisme , Arléa, 2002.
3 Thual François, Abrégé géopolitique du Golfe , Ellipses, 1997.
4 Jean-Pierre Luizard, op. cit .
www.geopolitic.ro

216 Din punct de vedere al eminenței teologice în lumea shī’ită, chiar dacă rolul
Qom-ului a crescut neîncetat după 1979, autoritatea liderilor supremi religioși
(marja’iyya ) irakieni a rămas încă fundamentală. Marele ayatollah Abū’l-Qasem al-
Khoï a format la Najaf, de-a lungul anilor, mai mult de trei sferturi din ulemalele
shī’ite din întreaga lume, dintre care multe aflate în înalte funcții politice în Iran,
Liban sau candidați la titlul de marja’ . Până la moartea sa, în 1992, el a fost „sursa” pentru
aproape toți shī’iții irakieni, deși preceptele sale pietiste și respingerea principiului
velayet-e faqīh nu au fost întotdeauna agreate de cei apropiați Teheranului. După
dispariția sa, urmează o perioadă de controverse asupra persoanei care să preia
rolul de marja’ pentru shī’iții irakieni, în care iranienii s-au implicat intens, încercând
să-și facă recunoscute propriile lor „surse”. Datorită vârstei înaintate, cei promovați în
locul lui Khoï vor deceda la scurtă vreme după numire: Abd al-A’la al-Musawi Sabzavari
în 1993, Mohammad Reza Gulpayegani, iranian din Qom, în decembrie același an,
apoi Muhammad Alī Araki, care moare la scurtă vreme după numire. Ca urmare,
urmează o perioadă de conducere colegială, în lipsa unui candidat acceptat atât de
irakieni cât și de iranieni, ultimii susținând pretențiile lui Khamenei la marja’iyya1. În
cele din urmă, ayatollahul Alī Sistani (n. 1930), iranian locuind în Najaf, și el fost discipol al
lui Khoï și cu mare influență în mediile shī’ite din afara Irakului, este recunoscut ca
noua „sursă” a shī’iților irakieni, dar el are permanent de înfruntat restricțiile impuse
de regimul irakian2. Alături de el, se mai remarcă alți noi lideri apăruți din
generațiile mai recente, precum marii ayatollahi ’Alī al-Gharawi sau ’Alī Muhammad
Burujirdi, adepți și ei ai unei atitudini pietiste și opuși implicării clerului în politică.
Sistani a rămas până astăzi marja’ recunoscută de majoritatea shī’iților irakieni, în
timp ce o altă parte continuă să urmeze o linie apropiată de „sursele” iraniene.
Bagdadul încercase pe de altă parte, fără succes, încă din 1992 să promoveze ca
succesor al lui Khoï pe Muhammad Sadeq al-Sadr, din vestita familie de clerici al-
Sadr. Născut în 1943 și văr al lui Muhammad Baqer al-Sadr, ucis de Saddam în 1980,
Sadeq va aduna în jurul său pe cei din generația mai tânără și militantă, critică la adresa
pasivității politice a marilor lideri religioși, în frunte cu Sistani. La Academia ( Hawza ) din
Najaf el are ca profesor pe Khomeyni, care se afla aici în exil încă din 1964 astfel că
„sub influența lui Khomeyni și a lui Muhammad Baqer al-Sadr, Muhammad Sadeq
ajunge să creadă în necesitatea stabilirii unui stat islamic. Într-adevăr, el afirmă că
legea islamică nu poate fi implementată integral fără și un stat care să fie la fel”3.
Închis în 1991, el se dedică, după eliberarea sa, organizării comunității shī’ite, în special
în cartierul estic al Bagdadului, și adesea colaborează cu liderii tribali pentru o mai
eficientă aplicare a regulilor și chiar normelor juridice shī’ite. Treptat, predicile sale
de vinerea din Najaf au devenit tot mai populare, el atacând aici deopotrivă pe
liderii bat’hiști, Statele Unite și Israelul. Adept al principiului velayet-e faqīh , Sadeq
își îndeamnă discipolii și auditorul să lupte pentru instalarea unui stat islamic în
Irak, după model iranian. În replică la atitudinea discretă a lui Sistani, mai ales
după uciderea celor doi mari ayatollahi, el formulează teoria despre „jurisprudentul
tăcut” și „jurisprudentul vorbitor”, considerând că doar un activism al „sursei de emulație”
poate avea o reală eficiență împotriva tiraniei. El își numește ca succesor pe
Sayyid Kazim al-Ha’iri, un cleric irakian stabilit în Iran, la Qom, adept și el, evident,
al principiului preeminenței politice a juristului-teolog, și care, în virtutea legăturilor sale
cu gruparea al-Da’wa , a încercat să o fidelizeze față de liderii iranieni. Deși predicile de

1 Saskia Gieling, „The Marja’iyya in Iran and the Nomination of Khamanei in December 1994”, Middle
Eastern Studies , Vol. 33, Nr. 4, 1997.
2 În 1996 chiar are loc un atentat eșuat împotriva sa, dar în urma căruia au murit doi angajați ai biroului
său din Najaf ( al-Hayat , 03.12.1996). În aprilie 1998, marele ayatollah ’Alī al-Gharawi este împușcat dar
supraviețuiește; în schimb, în iunie același an, Burujirdi este ucis în mașina sa, laolaltă cu alte trei
persoane. Toate acestea, regimul de la Bagdad le va atribui de fapt unor reglări de conturi între
diferitele facțiuni clericale shī’ite și, la rândul său, va executa câțiva clerici de mică importanță acuzați că
au pus la cale aceste asasinate.
3 Juan Cole, „The United States and Shi’ite Religious Factions in Post-Ba’thist Iraq”, the Middle East
Journal , Vol. 57, Nr. 4, 2003.
www.geopolitic.ro

217 vinerea, care au o mare importanță în tradiția shī’ită, au fost interzise după 1991, Sadeq
continuă să respecte această normă religioasă, mai mult chiar, el trimite reprezentanți
(wukala’ ) care predică în întreg Irakul. În jurul său se creează un adevărat cult,
care depășește chiar și limitele presupuse de un titlu de marja’ , și care, în plus,
neagă autoritatea celorlalți mari lideri religioși irakieni, într-o opoziție clară cu
pluralismul ce caracterizează instituția marja’iyya . Consecința acțiunilor sale a fost
previzibilă: în 19 februarie 1999 el este ucis de autorități, împreună cu doi fii ai săi,
act care a provocat cea mai mare insurecție shī’ită după cea din martie 1991, care
se extinde din sud până în Bagdadul de est, soldată cu peste 200 de morți.
Totuși, cel mai mare impact îl vor avea mișcările militante shī’ite, care vor constitui,
vreme de decenii, principala forță de opoziție față de regimul ba’thist. Ele sunt însă fidele
Iranului doar în grade diferite și strategiile lor nu se identifică întotdeauna cu cele ale
elitei iraniene. La fel, raporturile între aceste grupări de opoziție sunt tributare în mare măsură
rivalităților personale, gradului de conformare cu directivele autorităților de la Teheran
și chiar alianțelor, uneori divergente, cu diversele grupuri care își împart puterea în Iran.
Primul partid islamist, al-Da’wa al-islamiyya se formează încă din anii ’50 când
este îndreptat atât împotriva comunismului, în vogă atunci, cât și a laicismului ba’thist;
după 1958 el va fi nevoit însă să acționeze în clandestinitate. Deși legat la început puternic
de Iran, unde se află și unii dintre liderii săi, al-Da’wa ajunge treptat, mai ales după uciderea
liderului său Muhammad Baqer al-Sadr, cel mai „irakian” partid. El preconiza lupta
în interiorul țării împotriva regimului lui Saddam ducând, de-a lungul anilor, numeroase
acțiuni de gherilă, prin grupările sale militare Hezbollahul irakian sau „Forțele martirului
al-Sadr”1. După 1991 însă, el respinge categoric intruziunea americană în soarta Irakului.
În bună tradiție arabă, mișcarea s-a divizat în mai multe facțiuni, unii recunoscând marja’iyya
lui Sistani, deci fiind mai fideli unei identități irakiene, alții, apropiați de Iran, urmând
marja’iyya lui Khamenei. Ramura „irakiană”, condusă de Izz al-dīn Salim, se consideră
continuatoarea luptei lui Muhammad Baqer al-Sadr și a lui Muhammad Sadeq al-
Sadr, a căror arabitate o opun adesea împotriva iranității unora dintre liderii shī’iți.
Aceștia din urmă sunt prezenți în special în a doua, ca importanță, mișcare islamistă
shī’ită din Irak, Adunarea supremă a revoluției islamice în Irak (ASRII), fondată în 1982 în
Iran de către Mohammad Baqer al-Hakim, fiu al lui Muhsin al-Hakim, unul dintre foștii
marja’ irakieni. Apropiată la început de Da’wa și de alte grupuri islamiste shī’ite, ASRII
ajunge treptat „principalul braț politic iranian în Irak”2 dar și intermediar al Teheranului pe
lângă autoritățile americane sau celelalte țări arabe. Aripa sa armată, „Brigăzile Badr”,
care cuprindea în anii ’90 cam 20.000 de soldați, era recrutată în special din rândul
refugiaților irakieni din Iran și în timpul revoltei din martie 1991 a trecut în Irak unde a
avut mai multe ciocniri violente cu Garda republicană. Cu toate acestea, ca și Da’wa ,
ASRII avea în program ideea unor alegeri libere, un regim parlamentar și constituțional și
multipartitism, care să înlocuiască dictatura exclusivistă a clanului takriților.
Câmpul politic shī’it cuprinde și alte organizații, cu influență mai limitată, unele
aliate ASRII (Organizația Acțiunii islamice, Soldații Imamului), altele formate în jurul
unor personalități religioase parțial independente (Mișcarea islamică din Irak, Adunarea
islamică irakiană, Adunarea forțelor islamice). Din punct de vedere al „geografiei
politice”3, repartiția topografică a populației shī’ite se însoțește și cu un atașament
diferențiat față de aceste facțiuni politice.
În ajunul ofensivei americane împotriva regimului irakian, două vor fi atitudinile
grupărilor shī’ite față de această acțiune. Paradoxal, ASRII, cu acordul iranian, s-a
arătat dispusă să acorde sprijin Statelor Unite pentru răsturnarea lui Saddam: în august
2002, un reprezentant al ASRII a participat oficial la Washington la reuniunile
opoziției din Congresul Național Irakian4. Pe de altă parte însă, partidul Da’wa și
Mișcarea Islamică din Irak se vor alia cu mișcările islamiste sunnite, aflate pe linia

1 Rodger Shanahan, „The Islamic Da’wa Party: Past Development and Future Prospects”, Middle East
Review of International Affairs , Vol. 8, Nr. 2, 2004.
2 Jean-Pierre Luizard, op. cit .
3 Juan Cole, „The United States and Shi’ite Religious Factions in Post-Ba’thist Iraq”.
4 Juan Cole, „Les partis religieux chiites comblent le vide en Irak du sud”, La Gauche , 27 avril, 2003.
www.geopolitic.ro

218 anti-saudită, și ele se vor opune oricărei „soluții americane” în Irak1.
După alungarea lui Saddam, fragmentarea în interiorul comunității shī’ite devine
tot mai acută, pe măsură ce sporesc decepțiile provocate de atitudinea Statelor Unite
față de destinul Irakului. Dacă la început shī’iții au primit favorabil trupele americane,
treptat însă, chiar din primele săptămâni, atitudinea lor față de administrația plasată de
Washington se schimbă în mod negativ, pe măsură ce aceasta părea puțin permeabilă
la vocile și proiectele dorite de reprezentanții irakieni2. Deși la început grupările shī’ite,
inclusiv cele islamiste (ASRII, al-Da’wa ) au fost incluse în coaliția provizorie de guvernare,
totuși, treptat, Statele Unite își vor impune în mod decisiv opțiunile în materie de politică
internă și externă. O parte din grupările shī’ite devine tot mai critică față de prezența
americană și mai ales față de lipsa de cooperare în promovarea unui statut specific
pentru Irak. De fapt, încă din 15 aprilie, la Nassiriyah, peste 20.000 de shī’iți, încadrați de
militanți ASRII, demonstrează împotriva prezenței americane. Statele Unite avertizează
Iranul să limiteze infiltrarea brigăzilor Badr, conduse de Abdul Aziz al-Hakim, fratele
ayatollahului Baqer al-Hakim, liderul ASRII. Totuși, Abdul Aziz Al Hakim își anunță
disponibilitatea de a colabora cu Gardner cu condiția ca viitorul guvern să fie ales
democratic. În 10 mai 2003, Muhammad Baqer al-Hakim revine din exilul său iranian
în Irak; în Basra, în fața a 10.000 de simpatizanți el afirmă că „viitorul Irakului
aparține Islamului” și cheamă la instalarea unei republici islamice3.
În fapt, odată regimul lui Saddam prăbușit, fiecare dintre puterile regionale
vecine încearcă să-și instrumentalizeze favoriții și să impună cât mai mult propriile
strategii. Militanții sunniți, susținuți de unele instanțe saudite, vor să blocheze cât
mai mult ascensiunea shī’iților4. Dar Iranul este în special marele jucător al crizei
irakiene, de rezolvarea căreia poate depinde viitorul său destin5. O stabilizare a situației
în Irak, în favoarea planurilor americane, ar contribui și mai mult la încercuirea Teheranului,
după ce, parțial, Afganistanul se află sub conducerea guvernului Karzai, aliat fidel al
Washingtonului6. Utilizarea shī’iților irakieni în scopul menținerii unei permanente
situații tensionate și dificile este una dintre strategiile Iranului, deși, pe de altă parte,
oficial, reprezentanții săi în Irak, în special CSRII, își vor manifesta sprijinul față de
guvernul provizoriu. Dificultatea, pentru liderii conservatori din Teheran, este aceea
că majoritatea shī’iților irakieni își manifestă ascultarea față de Alī Sistani, cel mai
venerat dintre cei patru marja’ din Irak, care, deși iranian, se opune supunerii față
de Iran și mai ales contestă intruziunea teologilor în planul politic conform principiului
velayet-e faqih . Mai mult decât atât, el deranjează prin insistența cu care dorește să
păstreze Najaf-ul ca principalul centru spiritual și de învățământ în lumea shī’ită, pe când
Iranul vrea același lucru în ce privește Qom-ul7. Sistani este opus oricărei rezistențe
armate împotriva coaliției, dar totuși rămâne ferm în special asupra a două probleme:
ca străinii să nu intervină în Constituția Irakului și alegerile să se facă prin sufragiu universal.
Fără să atingă radicalismul partidelor islamiste, el militează însă permanent pe lângă
consiliul provizoriu de guvernare ca noile legi să păstreze un caracter islamic. Lipsa de
unitate a diferitelor comunități irakiene face însă dificilă mobilizarea lor colectivă; în
plus, un rol important îl are prestanța liderilor, în jurul cărora se configurează adeziunea
și acțiunile maselor. Aceste dispute între sunniți și shī’iți, ca de altfel și între diferitele
facțiuni shī’ite au făcut o serie de victime în rândul liderilor sau personalităților religioase.

1 Robert Rabil, „The Iraqi Opposition’s Evolutions: From Conflict to Unity?”, Middle East Review of
International Affairs , Vol. 6, Nr. 4, 2002.
2 Yitzhak Nakash, „The Shi’its and the Future of Iraq”, Foreign Affairs , July/August 2003.
3 Loulouwa al-Rachid, "Du bon usage du chiisme irakien", Politique internationale , n° 101 – automne, 2003.
4 Vali Nasr, „Regional Implications of Shi’a Revival in Iraq”, The Washington Quarterly , Vol. 27, No. 3, 2004, p. 19.
5 Anoushiravan Ehteshami, „Iran-Iraq Relations after Saddam”, The Washington Quarterly , Vol. 26, No. 4.
6 Într-un discurs pronunțat în 8 aprilie 2004 la Universitatea din Teheran, Hashemi Rafsandjani,
președinte al Consiliului pentru interese superioare , a declarat: „situația actuală din Irak atât o
amenințare cât și o ocazie (…) Este o amenințare pentru că fiara americană rănită poate lua măsuri
violente, dar aceasta poate fi de asemenea ocazia de a da fiarei o lecție care o va opri să mai atace o
altă țară” ( al-Siyassah , Kuwait, 10 aprilie 2004).
7 Nimrod Raphaeli, „Ingérence iranienne en Irak”, Middle East Media Research Institut, 2003.
www.geopolitic.ro

219 Astfel, în 10 aprilie 2003, Abdul Majid al-Khoï, fiul marelui marja’ Abū’l-Qasem al-
Khoï, care conducea o fundație la Londra, va fi ucis chiar în moscheea Alī din Najaf, de
către mulțimea mobilizată de membri ai mișcării lui Moqtada al-Sadr, care-i reproșau
revenirea sa în Irak alături de trupele americane. Mai apoi, însăși Muhammad Baqer
al-Hakim va muri, în 29 august 2003, într-un atentat sângeros la ieșirea din moscheea
din Najaf, se pare că tot la instigarea lui Moqtada, în virtutea vechii concurențe între
familiile religioase Hakim și Sadr, care persistă încă din timpul vechiului regim și
care are și un substrat social: Moqtada este apărătorul celor săraci și al tinerilor din mediul
urban fără perspective de viitor, pe când cei din familia Hakim au sprijinul claselor medii
și chiar al burgheziei comerciale, precum și susținerea instituției religioase din Najaf.
Astfel că, încă de la sfârșitul anului 2003 și mai ales în primele luni ale lui 2004,
principalul pion al Iranului în criza irakiană devine tânărul Moqtada al-Sadr a cărui audiență
în rândul maselor shī’ite defavorizate și sărace crește neîncetat. Multă vreme herald al
arabității shī’ite1 și critic al supunerii ASRII față de Iran, Moqtada Sadr se va
îndrepta și el treptat spre Teheran, mai ales după vizita făcută liderilor conservatori iranieni2 la
începutul lui 2004. Opoziția sa față de trupele americane s-a manifestat încă din
primele zile de după alungarea lui Saddam: în 20 iulie 2003 el anunță crearea unei miliții
armate, numită „armata lui Mahdi”, ca replică la „brigăzile Badr” ale concurentului său
ASRII, care participă activ, alături de facțiunile radicale sunnite, la viitoarele numeroase
atentate. De la începutul lui 2004, prestanța lui Sadr crește neîncetat; în afară de
Sadr City, el câștigă tot mai mulți aderenți (care se numesc pe sine sadriyyn ) în celelalte
orașe shī’ite: Basra, Kufa, Nassiriyya și mai ales Najaf, și care s-au antrenat în cea mai
violentă și sângeroasă opoziție armată față de trupele coaliției de după căderea
regimului Saddam. Susținut financiar și logistic de către Teheran3, Sadr, în pofida
faptului că nu are titluri teologice (nu este nici măcar mujtahid , adică abilitat să interpreteze
și să aplice textele sacre, el urmând încă hawza , universitatea teologică shī’ită), va
propovădui și instala în zonele aflate sub autoritatea sa o formă rigidă și puritană de
shī’ism care seamănă mai degrabă cu viziunea talibanilor, intenționând, în cele din urmă,
să impună în Irak un regim islamic după model iranian. Mare predicator, ca și tatăl său,
Sadr are un succes sporit în rândul populației defavorizate din suburbiile marilor orașe,
a cărei condiție mizeră nu s-a îmbunătățit cu nimic după înlăturarea lui Saddam. Prin
activismul său, el a căpătat o legitimitate care duce la scăderea prestigiului și audienței
lui Sistani, obligând chiar pe acesta, pentru a nu-și pierde prestanța, să-și radicalizeze
atitudinile. În fapt, deși nu lipsit de patriotism în acțiunile sale (el este arab și cultivă cu
tărie o viziune panarabă), Moqtada al-Sadr face în Irak jocurile conservatorilor iranieni
din jurul lui Khamenei, a căror importanță a crescut după câștigarea alegerilor legislative
din februarie 2004. Convinși că obiectivul ultim al Statelor Unite este răsturnarea regimului
lor, ei încearcă să blocheze cât mai mult pe americani în Irak și eventual, să facă din
mișcarea lui Sadr un fel de Hezbollah după model libanez, care prin acțiunile sale violente
să determine retragerea trupelor coaliției din țară, așa cum s-a reușit în 1984 în Liban.
De la sfârșitul anului 2003, nu doar Sadr City ci și Karbala și Najaf sunt împânzite de
drapele și simboluri iraniene, inclusiv inevitabilele portrete ale lui Khomeyni și Khamenei4.
În fapt, tocmai orașul Najaf devine miza majoră a disputelor dintre adepții lui Sistani

1 Graham E. Fuller, „Islamist Politics in Iraq after Saddam Hussein”, Special Report , Nr. 108, August, 2003.
2 În special Hashemi Rafsandjani, Murtadha Radhai – șeful direcției de informații a Gărzii Revoluționare,
generalul de brigadă Qassim Suleimani, comandantul armatei al-Qods și responsabil cu problemele irakiene.
3 Potrivit jurnalului de limbă arabă, care apare la Londra, al-Sharq al-Aswat (9 aprilie 2004), Iranul a
construit trei noi tabere de antrenament la granița cu Irakul, destinate pregătirii membrilor din „armata
Mahdi-ului”, unde s-ar fi antrenat până la acea dată între 800 și 1200 de partizani ai lui Sadr. Prin
ambasada sa din Bagdad, Iranul a distribuit de asemenea tehnologie de comunicații grupării, fără a
socoti agenții Gărzii revoluționare sau ai Armatei al-Quds, mulți foști refugiați irakieni, infiltrați în Irak
încă din martie 2003, dintre care unii au ocupat funcții în noile structuri politico-administrative ale țării.
Potrivit cotidianului irakian al-Nahdha (17 februarie 2004), numărul agenților iranieni în Irak ar fi în jurul
cifrei de 14000. La fel, sumele alocate de Teheran doar susținerii lui Sadr ar depăși cifra de 80 de
milioane de dolari, în primele luni ale lui 2004.
4 Al-Mashreq (Irak), 17 februarie, 2004.
www.geopolitic.ro

220 și cei ai lui Moqtada, ultimul încercând să elimine autoritatea liderilor religioși „naționaliști”,
opuși liniei shī’ite iraniene. Disputa este deci atât teologică cât și politică: hawza din Najaf
rămâne încă cea mai venerată de lumea shī’ită, dar ea se află sub conducerea lui Sistani,
care, în linia lui Abū’l-Qasem al-Khoï, este adeptă a unei atitudini pietiste, în tradiția Akhbari ,
reticentă la validitatea unei intruziuni a teologilor în câmpul politic. Sadr devine astfel
atât agentul de luptă împotriva prezenței americane cât și cel care încearcă să submineze
autoritatea și poziția marilor clerici în rândul populației shī’ite, acuzându-i de pasivitate și
trădare a intereselor comunității în fața ocupantului străin. De altfel, se pare că Teheranul a
și încercat un atentat asupra lui Sistani și asupra ayatollahului Ishaq al-Fayadh1. Sistani
speră că alegerile libere din Irak vor impune fără îndoială pe shī’iți în fruntea noilor instanțe
politice și vede demersul violent al lui Sadr nu doar ca o sfidare adusă autorității sale
religioase ci și ca o un element care ar putea perturba acest obiectiv. El are încă sprijinul
unei mari părți a shī’iților ca și cel al liderilor tribali din Najaf, deranjați de insistența cu
care Sadr vrea să-și implementeze autoritatea asupra locuitorilor de aici.
Viitorul relațiilor dintre Iran și Irak rămâne puțin predictibil, el fluctuând în funcție
de factori interni și externi. Pentru Irak, în care alegerile au adus la putere o coaliție
shī’ită, cu un guvern condus de un moderat, dar care a făcut parte din ASRII, prioritățile
sunt stabilitatea internă, restabilirea unui climat economic și social care să scoată țara
din criză, atenuarea nemulțumirii populației și instanțelor sunnite, care se vede pentru
prima oară scoasă în afara marilor decizii politice. Iranul a încercat deopotrivă, în toată
această perioadă, atât să practice o politică de colaborare cu Irakul și cu autoritățile
americane de aici, încercând să-și impună cât mai mult favoriții în noile instituții ale
statului irakian, cât și să mențină un climat de instabilitate pe teritoriul vecin, în preocuparea
de a nu permite o fidelizare a țării față de SUA. Ca de obicei, după 1990, Iranul este un
jucător prudent, care practică o diplomație a echivocității, pe mai multe nivele, fără
ca să lase impresia că își asumă o anume opțiune tranșantă, fiecare constituind o
posibilă deschidere spre un anumit tip de comportament internațional.
4. COMPETIȚIA GEOPOLITICĂ ÎN CAUCAZ ȘI ASIA CENTRALĂ .
Pe de altă parte, Teheranul încearcă să-și continue și mai mult politica de influență
în noile state post-sovietice din Caucaz2 și Asia Centrală, spațiu care a fost multă vreme
unul cu o cultură și tradiții persanofone: „Ambiția afirmată a Iranului este de a deveni
axa dezenclavizării Asiei Centrale grație reabilitării drumului mătăsii”3. Prin aceasta el
intră într-o concurență sporită cu strategiile Turciei și ale Pakistanului dar întâlnește
și opoziția americană: „secretarul de stat James Baker declara în 1992 că
Washingtonul va face totul pentru a contra influența iraniană în Asia Centrală”4.
a) Strategii iraniene vs. pan-turcism . După „liberalizarea” câmpului geopolitic
din Asia Centrală, odată cu dispariția puterii sovietice, disputa între Turcia și Iran se
accelerează: „În particular, bătălia turco-iraniană a luat forma unei bătălii între „modele” –
Turcia prezintă un model secular, democratic, orientat spre Occident, în vreme ce
Iranul propune o perspectivă islamică, anti-occidentală. În această privință, și poate
cu excepția Tadjikistanului, Turcia pare în general să aibă câștig de cauză, în măsura
în care mulți lideri din Caucaz și Asia Centrală și-au exprimat simpatia față de modelul
turcesc și au fost foarte ostili față de Islamul politic și astfel s-au reținut de a avea relații
prea strânse cu Iranul”5. Statele Unite, a căror interese geopolitice și economice se
îndreaptă tot mai mult înspre spațiul caspic și din Asia Centrală, văd în Iran un competitor
indezirabil; promovându-și propriile structuri ideologice occidentale (democrație, liberalism,
drepturile omului, etc.) ca suporturi „soft” ale unei politici de fidelizare a structurilor socio-
politice de aici, SUA este agresată de insistența cu care Iranul îi opune un model ancorat în
tradiția islamică. În acest caz, „Turcia este considerată de Washington ca vitrina ideală a

1 al-Sharq al-Aswat , 3 aprilie, 2004.
2 Bülent Aras, „The Caspian Region and Middle East Security”, Mediterranean Quarterly , Winter, 2002.
3 Fariba Adelkhan, Le retour de Sindbad. L’Iran dans le Golfe .
4 Ahmed Rashid, L’Ombre des talibans , Autrement, 2001.
5 Svante E. Cornell, „Iran and the Caucasus”, Middle East Policy Council , Vol. V, Nr. 4, 1998.
www.geopolitic.ro

221 modelului de societate occidentală versus modelul de republică islamică prezentat de Iran”1.
Totuși, până la revoluția islamică, relațiile dintre Turcia și Iran, la fel ca și cele cu
Pakistanul, erau moderate, în măsura în care cele trei țări participau la aceeași alianță
militară pro-occidentală și aveau contacte economice strânse2. După 1979 însă,
relațiile dintre Teheran și Ankara se deteriorează, în virtutea reticențelor ideologice ale
lui Khomeyni față de modelul laic al Turciei. Totuși, imperativele pragmatice au
întâietate: Iranul încearcă să păstreze relații amiabile cu vecinul său, pe fondul războiului cu
Irakul și în preocuparea comună față de amenințările kurde, în timp ce Turcia are
interese economice, în plus, ambele întrețin relații reci cu puterea sovietică3. După
prăbușirea blocului comunist și mai ales odată cu noile restructurări geopolitice din
Orientul Mijlociu marcate de ascensiunea Statelor Unite în regiune, relațiile turco-iraniene
devin ambivalente, oscilând între cooperare controlată și rivalități fățișe. Rivalitățile sunt
legate în primul rând de competiția, îndeosebi între 1991-1992, pentru extinderea influenței
în bazinul energetic al Mării Caspice, în Asia Centrală și în Caucaz. Extinderea influenței
Turciei înspre regiunile turcofone din Caucaz și Asia Centrală face parte dintr-o strategie
de „geopolitică culturală” ce urmărește, de decenii dar îndeosebi după 1990, reiterarea
unui panturcism „soft”, nu ca unitate politică ci ca un spațiu geostrategic și de cooperare
economică și culturală intensă, evident sub hegemonia Turciei4. Nou înființata Agenție
Internațională Turcă pentru Cooperare avea rolul de a coordona și acorda asistență
financiară și tehnică în regiune. În 1992, sub auspiciile guvernului turc, are loc primul
Summit Turcesc Mondial, care și-a propus îndeosebi respingerea influențelor rusești și
comuniste din noile foste republici sovietice turcofone5. Tot acum însă, puterea de la
Teheran încearcă, la rândul său, să limiteze ascensiunea Turciei și a SUA în zona caspică,
pe fondul unui gol de putere provocat de scăderea influenței rusești. Se observă chiar
o apropiere iraniană față de Moscova, văzută ca un aliat strategic împotriva Turciei
și a Statelor Unite: unei axe Washington-Ankara-Baku-Tashkent opunându-i-se o axă
Moscova-Erevan-Teheran. Însă, după 1993, pe fondul unor opțiuni de independență
sporită a majorității noilor republici din Asia Centrală și a unor dificultăți interne, Iranul și
Turcia au părăsit parțial starea de rivalitate și au antrenat o serie de discuții și proiecte
referitoare la o cooperare mutuală în domeniile culturale, economice, politice și comerciale
– acestea din urmă în special pe fondul unor dezechilibre economice comune6. În
special guvernul islamist al lui Necmetin Erbakan a arătat o disponibilitate sporită de
dialog și cooperare cu regimul din Teheran, dar și cu Indonezia sau Libia. Destituirea
lui Erbakan în 1997 sub presiunea Consiliului Național de Securitate, dominat de
militari, a blocat parțial această apropiere față de Iran. Totuși, odată cu alegerea lui Khatami
în 1997, legăturile continuă să fie multiple, noul președinte ducând o politică mai pragmatică
față de Turcia. Există însă și elemente care tensionează încă relațiile dintre cei doi
vecini: „În special Ankara este deranjată de politicile și atitudinile grupului conservator
din Iran care ajută grupările radicale islamice în Turcia, Liban și Palestina și de cooperarea
militară între Iran și Rusia. Trebuie la fel să fie notat antagonismul Teheranului față
de înțelegerea militară între Turcia și Israel”7. În special colaborarea militară Ankara-Tel
Aviv este privită cu cea mai mare suspiciune. Pentru Turcia, ea a avut mai multe
motivații: pierderea rolului de protector al flancului sud-estic al NATO împotriva
amenințărilor sovietice, reticența Europei de a accepta Turcia ca membru al ei, importanța

1 Robert Anciaux, op. cit. .
2 Michael Bishku, „Turkey and Iran During the Cold War”, Journal of Third World Studies , Nr. 16, Vol. 1, 1999.
3 Unal Gundogan, „Islamist Iran and Turkey, 1979-1989. State Pragmatism and Ideological Influences”,
Middle East Review of International Affairs , Vol. 7, Nr. 1, 2003.
4 Pierre Cyril Cyrus Teymour Pahlavi, La diplomatie culturelle à l’ère de l’Interdependence Globale. La
Turquie à la recherche des éléments fédérateurs de l’Identité Panturque , 2002, www.diploweb.com.
5 Ertan Efegil, Leonard Stone, „Iran and Turkey in Central Asia: Opportunities For Rapprochement in the
Post-Cold War Era”, Journal of Third World Studies , Nr. 20, Vol. 1, 2003.
6 Bulent Aras, „Turkish Foreign Policy Towards Iran: Ideology and Foreign Policy in Flux, Journal of
Third World Studies , Nr. 18, Vol. 1, 2001.
7 Ertan Efegil, Leonard Stone, op. cit .
www.geopolitic.ro

222 legăturii cu Statele Unite și conștientizarea ponderii lobby-ului evreiesc la Washington1.
În plus, Turcia are astfel ocazia de a cumpăra armament și tehnologie pe care nu le
putea dobândi din Europa sau chiar din Statele Unite datorită problemelor ridicate
de încălcarea drepturilor omului sau de conflictul cu Grecia2. Alianța militară între
Israel și Turcia „a devenit un element fundamental în geopolitica Orientului Mijlociu.
Percepută în general, în pofida dezmințirilor oficiale, ca fiind anti-arabă, această
alianță a mobilizat în mod semnificativ sectoare ale lumii arabe și în special Siria,
care se neliniștește de faptul că ajunge să fie încercuită de state neprietenoase”3.
Negociată de Yitzhak Rabin în 1994-1995 și semnată în secret în 1996, ea va schimba
balanța puterii în Orientul Mijlociu. Ea conținea mai multe direcții de cooperare și ajutor reciproc:
exerciții militare comune, instalarea unor stații de supraveghere a Iranului, „lupta împotriva
terorismului” (utilizarea de Turcia împotriva PKK a tehnicilor folosite de Israel în Liban
Sud)4. Alianța nu a fost însă inițiativa Tel Avivului ci a generalilor turci, a căror influență în
politica internă și externă este decisivă, așa cum a dovedit-o și acțiunea lor de îndepărtare de
la putere a partidului islamist Refah , în 1997, deși acesta a fost ales democratic.
Principalul teren de conflict al Iranului cu Turcia îl reprezintă, evident, Azerbaidjeanul,
țară cu o structură geopolitică tributară celor trei mari puteri care au disputat-o de-a lungul
vremurilor. Astfel, ca provincie persană până în 1828, când a fost pierdut în favoarea
Rusiei, Azerbaidjeanul de azi a suferit influența Iranului, mai ales religioasă – peste
75% din azeri sunt shī’iți duodecimani. Pe de altă parte însă, populația este de origine
turkmenă și limba azeră face parte din aceeași familie de limbi turcice ca și cea vorbită în
Turcia. În sfârșit, ca teritoriu al Rusiei și apoi URSS până în 1990, Azerbaidjeanul a
intrat în aceeași politică de rusificare și implementare a structurilor sociale sovietice.
Pentru Iran, Azerbainjeanul istoric (cel de azi și provincia iraniană cu același nume)
a avut o importanță culturală și simbolică sporită; de aici, de exemplu, a apărut dinastia
safavidă în 1501, care a impus shī’ismul ca doctrină oficială în întreaga Persie.
Totuși, perioada de dominație rusească a dus la o ruptură între cele două teritorii
azere: Azerbaidjeanul de nord și-a format o conștiință a unei identități naționale și,
mai mult, tinde să atragă și provincia sudică, ce face parte din Iran. Încercată de
Stalin în 1947, reunificarea a eșuat atunci, atât din cauza legăturii strânse între
elitele azere și cele persane în sud cât și datorită ofensivei militare iraniene ajutată
de SUA. Tocmai acest scenariu, reactivat după 1990, explică și o tendință, aparent
paradoxală, a geopoliticii Iranului în raport cu Azerbaidjeanul. Astfel, împotriva
faptului că împărtășesc aceeași variantă de Islam (și împotriva exagerării importanței
factorului religios în motivarea politicii externe iraniene), Teheranul consideră mai
prioritară păstrarea unității de stat și, dând dovadă de real politik , susține, în cadrul
conflictului din Nagorno-Karabah, Armenia împotriva Azerbaidjanului. „Un dublu
motiv inspiră atitudinea Teheranului: a reduce ponderea turcească în Azerbaidjan
și, pe de altă parte, „a ajuta” Moscova să contracareze Turcia în Caucaz – Turcia
percepută ca o avangardă americană”5. Aceste aspecte, în special beneficiile
economice, pot avea un impact mai mare asupra Azerbaidjanului decât sentimentul
de solidaritate religioasă cu Iranul, mai ales pe fondul unei laicizări crescute a
societății azere în timpul sovietizării, pe care o renaștere religioasă actuală nu o
poate anula. Pe de altă parte chiar, „Teheranul se ferește de a stimula prea mult
influența shī’ită în Azerbaidjan de teama ca un naționalism azer, galvanizat de o
referință religioasă comună, să nu ducă, dimpotrivă, la reunificarea celor două
Azerbaidjanuri în beneficiul capitalei Baku și nu al Teheranului (…) Astfel,

1 Efraim Inbar, „Regional Implications of Israeli-Turkish Strategic Partnership”, Middle East Rewiew of
International Affairs , vol 5, No. 2, 2001.
2 Amikam Nachmani, „A Triangular Relationship: Turkish-Israeli Cooperation and Its Implication for
Greece”, Cahiers d’études sur la Méditerranée orientale et le monde turco-iranien , n ° 28, 1999.
3 Alain Gresh, „Turkish-Israeli-Syrian Relations and Their Impact on the Middle East”, The Middle East
Journal , Vol. 52, Nr. 2, 1998.
4 Michael Eisenstadt, „Turkish-Israeli Military Cooperation: an Assessment”, The Washington Institute
for Near East Policy, Policywatch , no. 262, 1997.
5 François Thual, op. cit .
www.geopolitic.ro

223 Azerbaidjanul apare ca fiind prea shī’it pentru a fi complet pro-turc, nu suficient de
shī’it pentru a fi complet pro-iranian, dar destul de shī’it pentru a evita satelitizarea
completă de către noua Rusie”1.
b) Competiția Iran-Pakistan . Până la revoluția islamică, relațiile dintre Iran și
Pakistan erau destul de apropiate, atât prin opțiunile lor pro-occidentale cât și prin
participarea la alianța militară CENTO și la o organizație regională de cooperare
economică (RCD), împreună cu Turcia. După 1979, deși moderate, disputele dintre Iran
și Pakistan au în general o dublă dimensiune: geostrategică, vizând extinderea influenței
în spațiul Asiei Centrale, și ideologico-religioasă, în măsura în care ambele țări sunt purtătoare
ale unor viziuni radicale și antitetice despre Islam. Teheranul s-a temut întotdeauna că
Pakistanul, deși regim care se revendică de la tradiția islamică, va deveni un factor de amenințare
militară datorită alianței Islamabadului cu SUA. Totuși, Pakistanul va avea o atitudine prudentă
față de Iran, mai ales după izbucnirea conflictului în Afganistan și cu dificultățile relației cu
India datorită Kashmirului. O agravare a raporturilor cu încă un vecin, puternic și care mai ales
avea capacitatea de a mobiliza militantismul shī’iților pakistanezi (douăzeci de milioane)
nu a fost o opțiune voită a liderilor din Islamabad. De exemplu, Zia ul-Haq va păstra o
neutralitate în timpul războiului dintre Irak și Iran2, care nu a afectat cu nimic
relațiile privilegiate ale Pakistanului cu țările din CCG, în special Arabia Saudită.
Principalul teren de competiție și rivalități între cele două state (și totodată al Iranului
cu Arabia Saudită în prima parte a deceniului nouă) va fi însă mai întâi destinul Afganistanului
iar apoi efortul de atragere a noilor națiuni din Asia Centrală în siajul propriu. Spre
deosebire de Pakistan, Iranul nu a avut în deceniul opt un rol important în evoluția
războiului afgan, deși Afganistanul fusese de decenii un spațiu privilegiat de influență
culturală persană. Această reținere este atât voită cât și impusă, în măsura în care
actorii majori ai crizei vor deveni repede Statele Unite și Islamabadul. Teheranul va
încerca astfel atât să păstreze bunăvoința Moscovei cât și să nu contribuie la sporirea
influenței SUA în regiune3. Singurul sprijin efectiv adus mujahedinilor afgani, moderat
și datorită cheltuielilor războiului cu Irakul, era îndreptat doar spre partidele, puține,
care recunoșteau autoritatea lui Khomeyni, formate mai ales din shī’iți (20% din populația
Afganistanului), îndeosebi hazari4. Ponderea Iranului în Afganistan crește abia după
retragerea trupelor sovietice și restrângerea interesului Statelor Unite față de această
regiune, lăsând astfel loc sporit puterilor secunde (Iran, Arabia Saudită, Pakistan). Temându-
se acum că la Kabul se poate instala un regim sunnit, ostil, Teheranul se va apropia
după 1989 de guvernul afgan pro-sovietic5. Doborârea acestuia în 1992, a lăsat câmp
deschis războiului civil între diferitele facțiuni afgane, care sunt susținute acum prioritar
de Arabia Saudită și Pakistan, pe de o parte, și Iran pe cealaltă. Iranul susține acum nu
doar grupările shī’ite, supuse de altfel unei puternice epurări de către paștunii sunniți, ci
încearcă să creeze o coaliție anti-paștună, adunând grupurile etnice persanofone (în
special tadjici, conduși de Massud Șah) dar și uzbece (generalul Dostom). Implicarea
sporită a Iranului va avea ca și consecință o părăsire de către Pakistan a diplomației de
echilibru între Teheran și Riyad din anii ’80 și o susținere fățișă a intereselor saudite, și
mai ales proprii, în Afganistan. Ca urmare, după 1995 Iranul va încerca să echilibreze
această nouă amenințare, strângând legăturile cu India.
Ascensiunea talibanilor după 1994 și înfrângerea de către ei a grupărilor pro-
iraniene, împreună cu ocuparea aproape integrală a Afganistanului a sporit îngrijorarea
liderilor iranieni, văzând în noua putere ce ocupă Kabulul în 1996 expresia intereselor
pakistaneze și americane în regiune, pe fondul luptei pentru resursele energetice
din Asia Centrală. De acum, în vreme ce talibanii susțineau în secret grupările iraniene
ostile regimului din Teheran, acesta din urmă își sporește sprijinul financiar și militar față

1 François Thual, op. cit .
2 Suroosh Irfani, „Pakistan and the Iran-Irak War”, Journal of South Asian and Middle Eastern Studies ,
vol. IX, n° 2, 1985.
3 A. De Bures, J.M. Chaligny, Le dèfi afghan , Anthropos, 1986.
4 Emadi Hafizullah, „Exporting Iran’s Revolution: the Radicalization of the Shiite Movement in
Afganistan”, Middle Eastern Studies , Vol. 31, Issue 1, 1995.
5 Ahmed Rashid, op. cit .
www.geopolitic.ro

224 de Alianța Nordului. După ocuparea orașului Mazar-e Sharif de către talibani în 1998 și
masacrarea în masă a hazarilor shī’iți, împreună cu chiar diplomații iranieni din oraș,
aripa dură de la Teheran este pe punctul de a începe o invazie militară în Afganistan,
ca represalii. Totuși, după 1998, pe fondul răcirii relațiilor dintre emiratul afgan și protectorii
saudiți, opoziția comună față de talibani devine încă un factor ce sporește apropierea
parțială, începută în 1997 odată cu alegerea lui Khatami, între Iran și Arabia Saudită1.
După 1979, pe fondul hegemoniei americane crescânde în Orientul Mijlociu, Iranul
refuză în continuare sistematic să-și atașeze politicile pe linia Washingtonului, rămânând
nucleul opoziției islamice față de strategiile SUA în regiune, ceea ce-i va aduce permanența,
în toată această perioadă, pe listele cu rogues states , elaborate de Departamentul de
Stat. Acum, la începutul lui 2005, cheia viitorului Iranului, și în general a evoluției situației
din Orientul Mijlociu și lumea musulmană, depinde tocmai de evoluția raporturilor dintre
Washington și Teheran. Proclamarea afișată de către Statele Unite a continuării eforturilor
de „democratizare” a țărilor din Orientul Mijlociu Extins, începute odată cu războaiele
din Afganistan și Irak, lasă se înțeleagă că o soluție militară americană împotriva Iranului
nu este exclusă de către liderii neo-conservatori americani. Tocmai în perspectiva acestei
amenințări, Iranul își construiește, în ultimii doi ani, propriul mecanism de apărare. În
primul rând, și în pofida criticilor chiar și a aliaților europeni, Teheranul își accelerează
eforturile de dobândire a unui potențial militar nuclear, care ar schimba radical pozițiile
de forță în eventualitatea unei agresiuni împotriva sa. Apoi, Iranul își construiește tot
mai mult o solidaritate regională și internațională în jurul său. În afară de raporturile
strânse cu Siria și de apropierea de Arabia Saudită, Teheranul își întărește legăturile
politice și economice cu Rusia, China și India. La fel, relațiile cu Uniunea
Europeană s-au îmbunătățit continuu, UE servind adesea ca intermediar între Iran
și SUA și mai ales încercând să găsească o soluție diplomatică la criza declanșată
de programul nuclear iranian. Pentru SUA, o rezolvare a problemei iraniene devine
fundamentală, căci de ea depinde întreg viitorul construcției securitare regionale din Golf și
Asia Centrală, începute odată cu campaniile din Irak și Afganistan. În virtutea puterii sale
politice, militare, economice în zonă, Iranul are o influență decisivă asupra
evenimentelor din Orientul Mijlociu, inclusiv în problemele sensibile, care se doresc a fi
controlate de SUA: procesul de pace israelo-palestinian, stabilitatea în Irak, blocarea
islamismului radical, dominarea resurselor energetice din Golf și Caucaz, etc. O mare
parte din marile firme americane, cărora legea D’Amato din 1996 le interzice
exploatarea hidrocarburilor iraniene și libiene, acceptă tot mai puțin să-și vadă
concurentele europene, rusești sau din Asia beneficiind de contracte masive cu Iranul.
Este clar deci că în următorii ani o schimbare a situației din Iran, în favoarea Statelor
Unite, fie prin mijloace pașnice, fie agresive, constituie de acum o prioritate a strategilor
și mediilor politico-financiare de la Washington. Dorința lor este însă îngreunată de
creșterea sporită a sentimentelor anti-americane în întreaga lume musulmană și,
evident, în Iran, unde ponderea influenței moderaților scade simțitor în favoarea reactivării
discursului radical islamist și a puterii liderilor conservatori. De acum înainte, viitorul stabilității în
Orientul Mijlociu trece din ce în ce mai mult prin evoluția a ceea ce putem numi deja o
„problemă iraniană”, ce se poate adăuga incertitudinilor legate de soluționarea celei
irakiene. Iranul poate deveni nucleul unei noi crize regionale și internaționale, în jurul
căreia să se polarizeze, pe de o parte, ideologiile și imperativele economico-strategice
ale SUA și ale aliaților săi, iar pe de alta, o nouă solidaritate islamică și islamistă,
care să grupeze, transgresând diferențele doctrinare sau etnico-politice, pe cei care
resimt politica americană ca o amenințare la adresa valorilor și realităților din lumea
arabo-musulmană. Pentru a preîntâmpina o astfel de criză, ale cărei efecte ar putea fi
dezastruoase asupra stabilității economice (îndeosebi asupra pieței petroliere),
financiare, securitare la nivelul întregului mediu internațional, ar trebui, așa cum
consideră și Bernard Hourcade, „Iranului o bună doză de înțelepciune, Europei o
voință politică comună și Statelor Unite puțin realism”2.

1 Ibidem.
2 Bernard Hourcade, „Quand l’Iran s’éveillera…”, Politique Internationale , n° 101, 2003.
www.geopolitic.ro

225 Gheorghe NICOLAESCU, Vasile SIMILEANU
Editura Top Form
Editura UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE
București, 2005
www.geopolitic.ro

226 Isabelle GARCIN-MARROU
MEDIA ȘI TERORISMUL – UN MARIAJ ÎN CONTRA NATURII
Editura TRITONIC, București, 2005
Mărturiile testimoniale, victimele, caracterul
de criză pe care îl induc oriunde apar – fac din
atentate elemente predilecte, de neignorat în nici un
caz pentru media. Pe de altă parte, jurnaliștii devin
ținte privilegiate deoarece asigură cvasi-automat
publicitatea evenimentului și sunt, de obicei, prezenți
în zonele de conflict. Agențiile de securitate ale unui
stat cer discreție atunci când un atentat (sau o răpire)
are loc, tocmai pentru a putea acționa mai eficient.
Presa audio, vizuală și scrisă, în goana după
senzațional, din nevoia de a informa dar și din rațiuni
de ratting se întrece în a propaga imaginile (cu cât
mai scabroase și mai neobișnuite, cu atât mai
vandabile) și în a eticheta. În primul caz, dacă tace,
media este acuzată că devine agentul statului; în
celălalt – că aduce servicii teroriștilor. Se poate scăpa
din această capcană? Se poate trece dincolo de
relatarea la cald a evenimentelor, în favoarea unor
analize fără să scadă interesul publicului? Sunt o
parte din întrebările la care răspunde Isabelle
Garcin-Marrou1 prin lucrarea Media vs. Terorism .
Nu în colecția Studii de securitate , cum poate că ne-am fi așteptat, ci în
Comunicare / Media , recentul volum al editurii Tritonic se dovedește de o actualitate
înspăimântătoare. Complici ai terorismului sau agenți ai statului , mass-media se află în
centrul crizelor teroriste care amenință democrațiile. Cartea aduce lămuriri, prin analize
asupra titlurilor, a fotografiilor și a discursurilor propuse de Libération , Le Monde și Frace-
Soir, privind dificultățile pe care le întâmpină jurnaliștii în abordarea fenomenelor de violență
teroristă. Pornind de la exemple, se demonstrează faptul că interpretarea jurnalistică a unui
act de terorism depinde de caracterul intern sau extern al actului de violență, dar și de
gradul de implicare a mass-media în strategia națională de apărare.
Tratarea actelor de terorism este un exercițiu mediatic anevoios, întrucât violența
produce o situație contradictorie: pe de o parte trebuie să se relateze despre fapte, despre
autorii și, adesea despre motivația lor, iar pe de altă parte trebuie evitată „publicitatea” pe
care vânată cu ardoare de cei care le revendică prin discursului mass-media. Autoarea și-a
propus să studieze cum pot influențate reprezentările unor astfel de evenimente de
dificultățile întâmpinate de ziare.
Cartea este bivalentă deoarece în prima parte, care constă într-o analiză
contrastivă a două cazuri importante, arată cum terorismul deplasează atitudinea
considerată imuabilă a ziarelor din Franța, pentru ca în cea de-a doua parte să extindă
cadrul analitic și să propună, asemenea lui Wolton și Schlesinger, o reflecție generală
asupra relației dintre termenii ce apar în titlu.
Mireille RĂDOI

1 Isabelle Garcin-Marrou (n. 1969) este doctor în Științele Informării și Comunicării, lector universitar la
Institutul de Studii Politice din Lyon și cercetător în cadrul echipei „Médias et Identités”, Lyon.
www.geopolitic.ro

227 Mulțumim persoanelor care au contribuit nemijlocit
la apariția acestui număr al revistei GeoPolitica

dr. Gabriel Marin General Manager, SC OMNILOGIC GROUP
dr. Bogdan Cocora Managing Director, SC S&T
dr. Gheorghe Nicolaescu Profesor universitar, Colegiul Național de Apărare

dr. Tahsin Gemil Ambasador, profesor universitar, Universitatea „Ovidius”
ing. Dan Broască General Manager, SC Omnient
dr. George Erdeli Profesor universitar, Facultatea de Geografie, Universitatea București

dr. Gheorghe Văduva Cercetător, Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate

dr. Lucian Culda Profesor universitar, Universitatea din Sibiu

dr. Nicholas Dima Profesor universitar, Washington DC

dr. Leland Barrows Senior Editor și Profesor, UNESCO

dr. Radu Ștefan Vergatti Profesor universitar, Universitatea Valahia, Târgoviște
Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România
Membru al Societății de Geografie din SUA

dr. Silviu Neguț Profesor universitar, Prodecan al Facultății de Relații Economice
Internaționale, Academia de Studii Economice, București

dr. Stan Petrescu Profesor universitar, Academia Națională de Informații
dr. Maricel Antipa Profesor universitar, Academia Națională de Informații
dr. Ion Dragoman Profesor universitar, Universitatea Națională de Apărare
dr. Vasile Marin Profesor universitar, Academia Forțelor Aeriene, Brașov
dr. Vasile Nazare Profesor universitar, Academia Forțelor Navale, Constanța
dr. Iolanda Țighiliu Conferențiar universitar, Universitatea „Ovidius”, Constanța
dr. Ion Petrescu Director, Trustul de Presă al Armatei

dr. Dănuț Radu Săgeată Cercetător, Institutul de Geografie al Academiei Române

dr. Mireille Rădoi Lector universitar, Școala Națională de Studii Politice și
Administrative, București

dr. Dan Dungaciu Conferențiar universitar, Facultatea de Sociologie, București

dr. Cristian Jura Lector universitar, Universitatea Creștină „D. Cantemir”
dr. Cristian Barna Psihosociolog, Universitatea din București

drd. Vasile Simileanu Director, revista „GeoPolitica”

drd. Mădălina Antonescu Institutul Român de Studii Internaționale „N. Titulescu”

drd. Cosmin Lotreanu Consilier, Ministerul Afacerilor Externe

drd. Cucu Cornel Referent, Ministerul Apărării Naționale
drd. Tiberiu Troncotă Asistent universitar, Academia Națională de Informații
drd. Cătălina Duțu Hunt Corespondent BBC Londra pentru SUA

drd. Fakhri Karimli Jurnalist, Baku, Azerbaidjan

drd. Marius Lazăr Lector universitar, Universitatea „Avram Iancu”, Cluj
Adrian Locușteanu Facultatea de Relații Internaționale, ASE, București
Cristina Vergatti Jurist, Baroul București
Marcela Nedea Facultatea de Relații Internaționale, ASE, București
Mihai Hotea Facultatea de Relații Internaționale, ASE, București
Ionuț Mircea Facultatea de Relații Internaționale, ASE, București
Roxana Manea Academia Forțelor Navale, Constanța

Aurelian Rațiu Asistent universitar, Universitatea Sibiu
www.geopolitic.ro

228 Mulțumim celor care au sprijinit apariția acestei reviste:

SPONSORI:

S.C. OMNILOGIC
S.C. S&T ROMÂNIA
S.C. INTELL TRADING GROUP
S.C. ELECTROALFA INTERNATIONAL
S.C. GECAD S.A.
S.C. TOP FORM

INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII:

Ministerul Apărării Naționale

Institutul Român de Studii Internaționale „Nicolae Titulescu”

Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate

Universitatea Națională de Apărare

Universitatea „Ovidius”
Trustul de Presă al Armatei

Academia Forțelor Aeriene – Henry Coandă

Academia Forțelor Navale – Mircea cel Bâtrân

Academia Națională de Informații

Facultatea de Relații Economice Internaționale – ASE

Facultatea de Geografie

Asociația de Geopolitică „ION CONEA”

Asociația Umanitară „TOP MUNDI”
Asociația de Geopolitică „ION CONEA”

Traian Anastasiei, Lucian Badea, Dan Bălteanu, Dan Broască,
Aurel Cazacu, Constantin Corneanu, Silviu Costachie, Vasile Cucu,
Lucian Culda, Petre Deică, Nicholas Dima, Anca Doicin,
George Erdeli, Mihai Ielenicz, Gheorghe Iliescu, Cristian Jura,
Vasile Marin, Nicolae Mitu, Silviu Neguț, Gheorghe Nicolaescu,
Mihail Oprițescu, Ion Petrescu, Dănuț-Radu Săgeată, Vasile Simileanu,
Loredana Tifiniuc, Drașoș Zaharia

www.geopolitic.ro

229 APARIȚII EDITORIALE:
Colecția GeoStrategie
Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico – militare
Colecția GeoPolitică
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Informație. Management. Putere.
vol. I Managementul sistemelor informaționale
vol. II Războiul informațional
Gheorghe Iliescu Informație. Management. Putere.
vol. III Conexiuni între procesele socializante și securitatea
națiunilor
Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist
Vasile Simileanu Radiografia terorismului
Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice
Vasile Simileanu Geopolitica spațiului carpato – danubiano – pontic
Colecția Geografie Politică
Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice
Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice
Dănuț Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă
Colecția Geografie
Elena Matei Ecoturism
Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise
Colecția Academica
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Sistemul informațional
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Comunicarea în cadrul sistemelor informaționale
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Sisteme de management
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Managementul informației
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Globalizarea informației
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Restructurarea sistemelor informaționale
Gh. Nicolaescu Războiul informațional
Gh. Nicolaescu Aspecte metodologice ale războiului informațional
Gh. Nicolaescu Informații și rețele
Gh. Nicolaescu, V. Simileanu Lupta informațională
***
Corina Andreea Baciu Rezerva proprietății în dreptul internațional privat
Victor Lotreanu Confesiuni în alb
SavuLițoiu Eu sunt cel condamnat la moarte
Editura TOP FORM
București, str. Turda 104, sect. 1,
tel / fax 665 28 82; tel. 0722 207 617, 0722 704 176
e-mail: simi@b.astral.ro; www.geo-politica.ro
www.geopolitic.ro

230
Tiparul executat la Tipografia PRO TRANSILVANIA
București, str. Valea Lungă nr. 52-54, sector 6
tel/fax: 021-444.01.98, e-mail: protransilvania@fx.ro ,
www.geopolitic.ro

231
www.geopolitic.ro

232
www.geopolitic.ro