Revistă de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie (recunoscută de Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior -… [601277]

www.geopolitic.ro

www.geopolitic.ro

www.geopolitic.ro

AXE ȘI FALII GEOPOLITICE
GeoPolitica®

Revistă de Geografie Politică, Geopolitică și Geostrategie
(recunoscută de Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul
Superior – CNCSIS)

București 2006
www.geopolitic.ro

CCOONNSSIILLIIUULL ȘȘTTIIIINNȚȚIIFFIICC
academician Dan BERINDEI
academician Constantin BĂLĂCEANU-STOLNICI
prof. univ. dr. Nicholas DIMA
prof. univ. dr. Jean-Baptiste HUMEAU
prof. univ. dr. Traian ANASTASIEI
prof. univ. dr. Dan BĂLTEANU
prof. univ. dr. Mihaela DINU
prof. univ. dr. George ERDELI
prof. univ. dr. Constantin HLIHOR
prof. univ. dr. Ioan IANOȘ
prof. univ. dr. Mihai IELENICZ
conf. univ. dr. Cristian BRAGHINĂ
conf. univ. dr. Dan DUNGACIU
conf. univ. dr. Mihail OPRIȚESCU academician Ștefan ȘTEFĂNESCU
prof. univ. dr. Radu-Ștefan VERGATTI
prof. univ. dr. Jean-Pierre HOUSSEL
prof. univ. dr. Hans-Heinrich REISER
prof. univ. dr. George MAIOR
prof. univ. dr. Gheorghe MARIN
prof. univ. dr. Vasile MARIN
prof. univ. dr. Vasile NAZARE
prof. univ. dr. Silviu NEGUȚ
prof. univ. dr. Nicolae POPA
prof. univ. dr. Cristian TRONCOTĂ
conf. univ. dr. Stan PETRESCU
conf. univ. dr. Florin PINTESCU
conf. univ. dr. Iolanda ȚIGHILIU
NOTĂ
Autorii sunt responsabili atât de alegerea și prezentarea datelor conținute în articole, cât și de
opiniile exprimate, care nu sunt întotdeauna identice cu cele ale Asociației de Geopolitică „Ion Conea” și
nu angajează în nici un fel redacția revistei GeoPolitica .
Formulările și prezentarea materialelor nu reprezintă întotdeauna poziția revistei GeoPolitica , în
ceea ce privește statutul juridic al statelor, teritoriilor, localităților sau autorităților acestora și nici în
privința delimitării frontierelor și granițelor.
Reproducerea integrală sau parțială a oricărui material scris sau ilustrativ din această publicație
este interzisă în lipsa unui acord scris din partea editorului.
Redacția revistei nu-și asumă responsabilitatea pentru conținutul materialelor prezentate de sponsori.
CCOOLLEEGGIIUULL DDEE RREEDDAACCȚȚIIEE AALL RREEVVIISSTTEEII „„GGeeooPPoolliittiiccaa””

DIRECTOR
Vasile SIMILEANU
REDACTOR ȘEF
Cristina GEORGESCU
Secretar de redacție
Cecilia MUNTEANU
Redactor coordonator
Silviu NEGUȚ
Coperta și grafica
Vasile SIMILEANU

Documentare: Ioan Mihail OPRIȚESCU
Dănuț Radu SĂGEATĂ
Redactori: Florina BADEA
Călin COTOI
Cristian JURA
Melania Magdalena LUCA
Roxana MANEA
Irina PARASCHIV
George RONCEA
Corespondenți: Fildiz ALI – Turcia
Ramona BUCUR – Spania
Karimli FAXRI – Azerbaidjan
Igbal HACIYEV – Azerbaidjan
Cătălina HUNT – SUA
Sergean OSMAN – Franța
Oleg SEREBRIAN – rep. Moldova

EEddiittuurraa TTOOPP FFOORRMM
tel. / fax: 665.28.82; tel.: 0722.704.176, 0722.207.617;
e-mail: [anonimizat], [anonimizat]; [anonimizat]
www.geopolitic.ro

Anul IV, nr. 19 (3 / 2006)
SUMAR

EDITORIAL
Vasile SIMILEANU
Lumea globală între falii și axe …………………………………………… ……. 5

RESTITUIRI ……..
André SIEGFRIED ……..
Civilisation européenne et civilisation américaine………………… ….. 12

ESEU ……..
Gheorghe VĂDUVA ……..
Focul care nu este stins bine se reaprinde ………………………….. ….. 15
……..
GEOPOLITICĂ ……..
Vasile MARIN ……..
Falia geopolitică – element de construcție și analiză geopolitică … …… 21
Vasile NAZARE ……..
De la bipolarismul politico-militar la multipolarismul civilizațional ….. 27
Nicolae POPA ……..
Dunărea, axă sau falie geopolitică? …………………………………….. ….. 34
Florina BADEA ……..
America Latină ca regiune geopolitică ………………………………… ….. 57
Diana ILISOI ……..
Profețiile lui Nietzsche……………………………………………………….. ….. 65
Darius STAN ……..
Un discurs despre posibile interese ale viitorului…………………… ….. 70
……..
GEOSTRATEGIE ……..
Cristian BARNA ……..
Occident versus Islam : un altfel de Război Rece ? ……………… ….. 73
Șerban F. CIOCULESCU ……..
Șiiți versus sunniți – un război „de falie” în cadrul Islamului?… ….. 79
Călin SINESCU ……..
Instabilitate și conflict în Caucazul de Sud…………………………… ….. 87
Mihai HOTEA ……..
Clivaje rasiale și de clan în Cornul Africii…………………………….. ….. 99
Stan PETRESCU ……..
Migrația ilegală………………………………………………………………….. … 111
Ramona BUCUR ……..
Una mirada de la inmigración islámica en España: ………………… ……..
El caso Marroqui………………………………………………………………… … 123
www.geopolitic.ro

Noemí C. ALMEIDA GONZÁLEZ ……..
Iberoamérica: fuente de futuro……………………………………………. … 127

GEOECONOMIE ……..
Tiberiu TRONCOTĂ ……..
Geopolitica resurselor energetice. Potențialul Mării Caspice…. … 133
Igbal HACIYEV ……..
Axa energetică Europa – Asia……………………………………………… … 143
Remus DOGARU ……..
Războiul petrolului și axa Moscova – Beijing………………………… … 150
Maricica GHICULESCU ……..
O nouă axă a petrolului?…………………………………………………….. … 155
Ștefan D. POPA ……..
Liderii economici ai lumii peste o jumătate de secol …………….. … 159

GEOISTORIE ……..
Cosmin LOTREANU ……..
Marea Mediterană, miză geopolitică a marilor puteri europene … 164
Radu Ștefan VERGATTI ……..
Terminalele Drumului Mătăsii……………………………………………… … 167
Faxri KARIMLI ………
Azerbaidjanul de Sud: ……………………………………………………….. ……..
primul teren de luptă al "Războiului Rece"…………………………… … 171
Radu SĂGEATĂ ……..
Axe, falii și tensiuni geopolitice în spațiul comunist (1917-1989). …….
Implicații actuale……………………………………………………………….. … 175

JURNAL ……..
Nicholas DIMA ……..
Mic jurnal etiopian… și câteva paranteze …………………………….. … 190

UNIVERSITAS …………
Florina BADEA ……..
Master în Diplomație și Relații internaționale – Madrid ………….. … 199

SEMNAL EDITORIAL

www.geopolitic.ro

www.geopolitic.ro

5 LUMEA GLOBALĂ ÎNTRE FALII ȘI AXE
Vasile SIMILEANU
Lumea contemporană de după 1989 avea să readucă în atenția politologilor
o știință născută la începutul secolului al XX-lea: Geopolitica.
Cu toate că în statele occidentale școlile aveau diferite abordări ale fenomenelor
geopolitice mondiale, care trasau cadrul general de politică globală, în sfera de atracție
a Moscovei comuniste, reprezentanții școlilor geopolitice naționale au fost persecutați
și autoritățile vremii au intervenit asupra carierei științifice a acestora. În paralel,
însă, la Moscova funcționa un centru foarte puternic de analiză a fenomenelor geopolitice.
După disoluția sistemului comunist, geopolitica a reușit să se reintegreze în
viața universitară și academică, continuând tradiția întreruptă în deceniul al cincilea
din secolul trecut.
O reconsiderare a acestei științe s-a făcut simțită după anul 2000.
Experții militari – care, în mare măsură au dezvoltat teorii de strategie militară
– au avut posibilitatea să vină în contact cu partea militară a geopoliticii: Geostrategia.
Această inițiativă a militarilor a salvat inițiative valoroase din perioada interbelică și
au dezvoltat teoriile existente în strategia și arta militară.
În prezent, s-au format centre de studii geopolitice în care au fost atrași specialiști
din diferite domenii ale vieții social-politice, care au curajul de a aborda subiecte
fierbinți ale lumii contemporane.
Pe plan extern s-au dezvoltat legături cu școlile de geopolitică din occident
și, putem afirma, cu toată seriozitatea, că studiile elaborate în România sunt realiste
și competitive.
Acest număr al revistei GeoPolitica abordează, pentru prima data în România, o
tematică de strictă actualitate, de o complexitate deosebită: cea a faliilor și axelor
care se manifestă în lumea globală.
Faliile și axele geopolitice, diferite de cele geografice, sunt cele care ordonează
interesele strategice ale statelor, alianțelor și organizațiilor politico-militare internaționale
aparținătoare lumii globale.
Cu toate că procesul de globalizare are diferite conotații pe fiecare continent în
parte, vom vedea că faliile și axele geopolitice care se suprapun pe spațiile regionale,
se întrepătrund. Această întrepătrundere creează nu zone gri ci zone de cooperare și
cunoaștere reciprocă, viabile economic, cultural și religios. Comunitatea internațională
a relansat cooperarea internațională la altă scară: cea globală. Iată de ce, consider
că studiul faliilor și axelor geopolitice trebuie să acceadă către spațiul global, în
general, iar în particular către spațiul național raportat la ethos și mai puțin la topos .
Statul va continua să existe, iar națiunea va reda în continuare potențialele
de care dispune, nu doar în spațiul statal, ci în spațiul regional sau global. Din acest
punct de vedere, putem afirma că națiunile vor contribui foarte mult la dezvoltarea
generală și la cunoașterea intercivilizațională. Teoriile care anulează potențialele
statelor și națiunilor nu sunt realiste și vor duce, mai devreme sau mai târziu, la
apariția unor crize internaționale dificil de gestionat. În acest context, consider că
această tematică este necesar de dezbătut și de continuat și în alte numere, în care
www.geopolitic.ro

6 să analizăm fiecare spațiu, falie și axă geopolitică de interes pentru România, dar și
pentru organismele internaționale globale din care facem parte.
Din punct de vedere politico-militar, falii și axele geopolitice ale lumii contemporane,
ne vor impune restricții sau se vor deschide cooperării internaționale, în conformitate
cu strategiile partenerilor organizațiilor la care suntem membri.
Aceste strategii aprofundate realist vor deschide noi domenii de cooperare și
colaborare, esențiale supraviețuirii unui stat modern. Strategiile unui stat trebuie să fie
adaptate reconcilierii și colaborării pe criterii realiste, impunând credibilitatea națiunii pe
criterii de potențial demografic, economic, cultural, religios și, de ce nu, politico-militar.
Conflictele moderne au la bază, în marea lor majoritate, cauze complexe
determinate de migrații, contradicții culturale, nivel de trai, abordări religioase și mai
puțin revendicarea de teritorii. Dacă acest secol era considerat ca un vid de noi
ideologii, procesul complex al globalizării a demonstrat că ne aflăm într-o perioadă
frenetică de generare a noi ideologii și concepte, care nu trebuie să se constituie în
obstacole sau generatoare de crize.
Cu toate acestea, conceptul de globalizare a fost abordat destul de vag de
către lumea științifică, graba de a susține teorii noi a generat interpretări ale modernității
care nu au nimic în comun cu obiectivele acestuia. Acest lucru este evident în generarea
unei crize fără precedent între lumea islamică și cea occidentală. „Impunerea”
democrației și deschiderii occidentale a dus la respingeri intercivilizaționale și la închiderea
canalelor de comunicare cu civilizațiile tradiționale. Această respingere unilaterală a
întrerupt interconectivitatea lumii contemporane și a generat crize, de multe ori militare,
care nu au nimic de a face cu natura și istoria relațiilor interstatale. De cele mai multe
relațiile interstatale – în cazul în care nu au existat contradicții etnice sau religioase – au
depășit sfera politico-economică sau teritorială și au generat perioade de stabilitate zonală.
Perioada controversată de generare a lumii globale impune cunoașterea reciprocă
și recunoașterea tradițiilor, cutumelor și aspirațiilor statelor angrenate în acest proces
complex, cu întindere nedeterminată.
Consider că explicarea și dezbaterea obiectivelor globalizării va duce la o
armonie generală și la mai puține contestări, chiar din parte civilizațiilor considerate,
în prezent, ermetice .
Omenirea nu a avut niciodată un tipar prestabilit. De fiecare dată, societatea
omenească a trebuit să adopte evoluții proprii, impuse de contextele politice și
sociale. Nu există nici un act istoriografic sau analiză sociologică sistemică care să
ateste validarea opțiunilor de către instanțe supreme. Iată de ce, a greși este
omenește! Dar nu este omenește să joci destinele miliardelor de semeni, fără a
negocia la masa tratativelor cele mai realiste „aplicații”, care să aibă drept final
recompunerea lumii pe criterii de credibilitate și de bună conviețuire.
Este necesar să amplificăm studierea teoriilor sociale care ne vor determina
existența în lumea globală, fără a mai avea învingători și învinși. Lumea globală trebuie
să fie o lume a tuturor, fără falii și axe de interes strategic.
Comunitatea internațională trebuie să înțeleagă că se mai poate vorbi de
colonizare și vasalitate, de spații de influență, de state care nu se pot gestiona singure
și, mai ales, acum nu mai putem vorbi de abuzuri internaționale.
www.geopolitic.ro

7
www.geopolitic.ro

8
www.geopolitic.ro

9
www.geopolitic.ro

10
www.geopolitic.ro

11
www.geopolitic.ro

12 CIVILISATION EUROPEENE ET CIVILISATION AMERICAINE
André SIEGFRIED
Le «nouveau monde», quand Colomb l’a découvert, était géographiquement
nouveau pour nos ancêtres. Aujourd’hui, sa pratique, vraiment révolutionnaire, de
la grande production le rend une seconde fois tel, et, à cet égard, sans nous en
douter, nous avons encore à le découvrir. Sur une plus large échelle, dans une
atmosphère nettoyée de traditions et d’obstacles politiques, le peuple américain
est en train de créer une société complètement originale, dont la ressemblance
avec la nôtre tend à n’être plus que superficielle. Peut-être même s’agit-il d’un âge
nouveau de l’humanité, reléguant l’Europe, qui n’en est plus l’animateur, dans
l’histoire, avec un idéal appartenant désormais au passé.
La vieille civilisation de l’Europe, il faut s’en rendre compte, n’a pas traversé
l’Atlantique. Le renouvellement américain n’est pas seulement, comme on le croit
d’ordinaire, dans le degré des dimensions, mais dans la nature même des conceptions.
Quelques-uns des plus magnifiques progrès matériels n’y sont obtenu qu’au prix
d’un sacrifice, celui de certains privilèges de l’individu, que le vieux monde comptait
justement parmi les conquêtes les plus essentielles de son effort civilisateur. Avec
une même origine ethnique et religieuse, l’Europe et l’Amérique tendent à diverger
maintenant dans leur hiérarchie des valeurs. La guerre, en instaurant prématurément
les États-Unis dans une position d’irrésistible hégémonie matérielle, a mûri ce
contraste, où l’Américain trouve un sujet d’orgueil, mais l’Européen la nostalgie
d’une atmosphère menacée de disparaître.
Au point de vie économique, l’Amérique est saine: sa prospérité, en de crises
périodiques, repose sur une abondance énorme de ressources naturelles, sur une
efficacité hors de pair de la production organisée. La maîtrise du produit matériel
mis à la disposition de l’homme y atteint un degré inconnu ailleurs: vue des Etats-
Unis. L’Europe apparaît comme un pays de pauvres, l’Asie comme un continent de
misérables. Cette transposition du luxe en consommation courante, cette extension
à tous des conditions de vie jadis réservées à quelques-uns, c’est phénomène
nouveau dans l’histoire de l’humanité, un progrès splendide. Mais ce qu’il y a peut-
être de plus véritablement nouveau dans la société qui accomplit de merveilles,
c’est que toutes les énergies, y compris celles de l’idéal et presque celles de la
religion, concourent à ce même but productif: on est en présence d’une société de
rendement, presque d’une théocratie de rendement, qui vise finalement à produire
des choses plus encore que des hommes. Jamais dans l’histoire pareille convergence
des forces sociales n’avais été réalisée, ni sur une pareille échelle, ni avec une
telle intensité. L’originalité est moins encore dans le volume de la richesse créer
que dans le puissant dynamisme humain, qui d’un élan unanime le fait jaillir.
L’Europe gaspille les hommes et épargne les choses, l’Amérique gaspille
les choses mais épargne les hommes. Le problème que celle-ci, depuis un demi-siècle,
www.geopolitic.ro

13 te surtout depuis dix ans, étudie avec passion, c’est de donner à l’effort de chacun
son maximum d’efficacité: par la machine, par la standardisation, par la division et
l’organisions du travail, la nature de la production se trouve renouvelée à un degré
que peu de gens soupçonnent. Mais, dans cette action collective poussée au
paroxysme, il y a un péril, c’est que l’individu risque de se perde: ni comme producteur,
ni comme consommateur son intégrité n’est désormais garantie.
Si le but de la société est de produire, pour le plus de gens possible, le plus
grand nombre possible d’objets de confort et de luxe, les Etats-Unis sont en voie
de l’attendre. Pourtant ce confort à la portée de tous, qui vaut à chaque ouvrier sa
maison, sa baignoire et son auto, se paie d’un prix presque tragique, celui de millions
d’hommes réduits à l’automatisme dans le travail. La «fordisation», nécessité sans
laquelle il n’est pas d’industrie américaine, aboutit à la standardisation de l’individu lui-
même. L’artisanat, forme démodée de la production, n’a pas de place dans le nouveau
monde, mais avec lui disparaît une certaine conception de l’homme associée dans
notre pensée à l’idée de civilisation même. Créer avec personnalité, c’est encore
l’idéal de la chaque Français: il n’est pas compatible avec la fabrication en séries.
Il ne faut pas croire que l’élite américaine soit inconsciente du péril que court
ainsi le matériel humain. Mais il ne faut pas croire non plus qu’elle sacrifiera la
machine à l’homme; en Amérique, les exigences de la production ont le pas sur
toute autre considération. Renonçant à sauver l’individu dans l’usine, nous voyons
donc le; Américains reporter sa défense sur un autre terrain: s’il n’est plus, pendant
le jour, qu’une pièce de l’outillage, que du moins le soir il redevienne un homme !
ses loisirs,son argent, les produits même que la standardisation met en masse à
sa disposition lui rendront alors, peut-être, cette dignité d’homme, intellectuellement
indépendant,que de plus en plus le travail organisé lui ravit. Ce déplacement du
centre de gravité, dans la vie personnelle de chacun, correspond à une révolution
des conceptions sociales sur lesquelles l’Europe occidentale, jusqu’hier encore, basait
son équilibre moral.
Est-il possible que, diminué, démembré dans l’action, l’individu retrouve sa
personnalité dans la consommation ? Le produit lui-même, tel qu-il sort de l’usine
moderne, ne perd’il pas tout caractère individuel ? L’une des réalisations les plus
belles de la démocratie aux Etats-Unis, c’est chaque Américain peut posséder, ou
à peu près, ce que les plus riches de ses concitoyens possèdent: le banquier a sa
Rolls Royce, et l’ouvrier sa Ford; la femme du banquier sa robe de Paquin, et la
femme de l’ouvrier presque la même, fait en série avec un léger retard…et ainsi de
suite pour toute la gamme. Mais cette aisance généralisée n’est possible que parce
que la production se concentre sur un petit nombre de types, toujours les même, et
que le public s’en contente. Le prix dont l’Amérique paie ce progrès incontestable,
c’est sacrifice, par cette uniformité, d’un aspect même de la civilisation. Il y a avance
d’un côté, et recul de l’autre; l’avance pratique, par rapport au vieux continent, est
immense; mais l’aspect individuel, c’est-à-dire celui de l’art et, au fond, du raffinement,
est sacrifié. L’Europe y voyait une expression, aristocratique même chez les plus
humbles, de la personnalité. Les Etats-Unis n’ont produit aucun art national, à l’exception
peut-être de l’architecture; ils n’en ont même pas la nostalgie.
Étant donné cette conception de la société, foncièrement matérielle malgré
l’idéalismes de beaucoup de ses inspirateurs, il état logique que la notion d’efficacité
dans le rendement tendît à en devenir le centre. Au nom de ce principe il n’est pas
de sacrifice qu’on n’obtienne aujourd’hui de l’américain. Pour lui, l’argument est sans
réplique: le rendement prime la liberté, dans tous les domaines. L’exercice même de
www.geopolitic.ro

14 l’intelligence n’est pleinement encouragé que s’il s’adapte au cadre commun; s’il
s’en écarte, pour des recherches de dilettantisme, on le qualifierait presque de
pathologique. De là une tendance grandissante à réduire toutes les vertus à celle,
primordiale, de la conformité.
Ce ne sont pas les dirigeants qui imposent cette manière de voir, ni même le
gouvernement, c’est le grand public lui-même. Dans les universités, la majorité des
étudiants sollicitent l’enseignement d’une vérité toute faite, ils demandent aux maîtres
moins une culture qu’un instrument de succès. Rien qui ressemble davantage à la
discipline allemande que cet embrigadement, susceptible de résultats matériels
splendides, outil merveilleux de rendement économique, mais où l’esprit individuel
et solitaire, souvent créateur d’art et l’esprit, se révolte ou s’étiole. La même crainte
instinctive que ressentait la France devant le système germanique, à la veille de la
guerre, elle l’éprouve maintenant à l’égard de certaines méthodes américaines,
symbolisées dans l’usine Ford. Elle sait bien que, si ce système triomphe, la
productivité du monde subira un accroissement formidable, que tout ce qui demeure
entre nos mains,latent, noué et matériellement stérile, s’épanouira en réalisation de
richesse, mais elle hésite à payer le prix. Plus d’un chez nous se redit le vers de
Lucrèce: «Propter vitam vitæ perdere causas».
Une transformation sociale d’immense portée résulte en effet de cette
structure, qui incline toutes les énergies vers un même but. L’être humain, devenu
moyen plus que but, accepte ce rôle de rouage dans l’immense machine, sans penser
un instant qu’il puisse en être diminué. La religion, enrôlée dans l’entreprise, exalte à
ses yeux le rendement comme une mystique de la vie et du progrès. Le «service»
ennoblit de dignité cette collaboration, dont la rémunération est superbe. Mais, prise
entre l’individu atrophié et la société trop puissamment organisée, la famille se
trouve diminuée: aux yeux des chercheurs de rendement social, elle apparaît
presque comme un barrage qui arrête le courant. Si l’Église catholique la défend à
ce titre, comme une forteresse de résistance et de sécession, la société dans son
ensemble ne compte plus sur elle pour l’éducation de la nation: c’est à l’école
publique, aux Églises,aux dix mille associations de morale, d’éducation, de réforme
Les États-Unis d ’aujourd’hui, Librairie Armand Colin, Paris, 1927

www.geopolitic.ro

15 FOCUL CARE NU ESTE STINS BINE SE REAPRINDE
Gheorghe VĂDUVA
Considerăm că, în acest moment, situația geostrategică pe plan mondial și
în spațiul european are câteva caracteristici care o mențin tensionată și riscantă. Lumea
nu este doar unitară1, ci și bulversată, fragmentată, divizată, adesea înspăimântată, iar
eforturile care s-au făcut și se fac pentru prevenirea și, respectiv, dezamorsarea crizelor și
tensiunilor, generoase în intenția și obiectivele lor, au numeroase efecte secundare
care, pe termen lung, pot deveni ele însele generatoare de tensiuni extrem de periculoase.
1. La ora actuală, lumea nu mai este bipolară, nu se mai grupează în jurul a două
nuclee ale unor sisteme politice incompatibile și contradictorii, în jurul a două
filosofii ireconciliabile. Au reapărut, în lume, și, bineînțeles, în Europa, mai multe
centre de putere, iar tendința este ca numărul lor să sporească. În acest sens,
asistăm la o primă categorie de tensiuni între centre de putere recunoscute, cu
tradiții și pretenții, și țările, grupările de țări sau zonele care tind să devină, la
rându-le, astfel de centre (spre exemplu, India, Pakistanul, Iranul etc.).
2. Există tendința ca unele dintre centrele de putere cu mare importanță asupra
configurației politice și economice a lumii (Statele Unite ale Americii, Uniunea
Europeană, mai exact, Europa Occidentală, dar și Rusia și China) să influențeze
organismele internaționale, impunându-le o anumită filosofie, un anumit spirit. În
acest spațiu al elaborării condiționate a deciziilor organismelor internaționale, se
desfășoară, de asemenea, o competiție chiar în cadrul Lumii Occidentale, dar și
între aceasta și Rusia și China în ceea ce privește influențarea reconfigurării Orientului
Mijlociu, și, pe această bază, dezamorsarea unor importante focare de criză și
conflicte armate. Din acest motiv, uneori, se eludează necesitatea unui mandat ONU
pentru unele acțiuni în forță, cum au fost cele din Irak, din anul 2003.
3. Etapa post-război rece, post-bipolaritate, în linii generale, s-a încheiat, sau este
pe cale de a se încheia. Competiția pentru reconfigurarea centrelor de putere
este însă în plină desfășurare. Dar, paradoxal, ea nu mai generează, cel puțin
în aparență, ca de atâtea ori în istorie, o nouă poziționare a forțelor, de o parte
și de alta a unor axe sau falii strategice tradiționale, în vederea confruntării viitoare.
Cu alte cuvinte, epoca post-război rece nu se mai caracterizează doar prin

1 Dacă există, totuși, o unitate a lumii – și, bineînțeles că o astfel de unitate există – aceasta se realizează, în
primul rând, prin sistemele ei de valori. Unii vorbesc, pe nedrept, intenționat sau fără să aprofundeze chestiunea,
de „războiul valorilor“ sau de valori care generează războaie, justificând, în felul acesta agresivitatea lumii sau, în
orice caz, „războiul civilizațiilor“. Realitatea este că valorile nu sunt conflictuale. Ele reprezintă tot ce au acumulat
mai bun oamenii și comunitățile umane și se constituie în fundamente ale civilizațiilor, în adevărate cărămizi cu
care se construiesc edificiile durabile ale umanității. Valorile sunt confirmate de timp și se constituie în patrimonii
ale fiecărei comunități și ale omenirii. E drept, ele pot fi agresate, dar, în nici un caz, ele nu generează agresiune.
A spune că valorile produc războaie echivalează cu a afirma că Dumnezeu produce necredință.
www.geopolitic.ro

16 regruparea forțelor și mijloacelor, în jurul unor mari nuclee, pentru un viitor nou
război, ci și în jurul unor centre de putere care, în locul unei strategii de confruntare,
adoptă, din ce în ce mai mult, strategii de parteneriat. Rețeaua, dezvoltarea fără
precedent a armamentelor strategice nucleare și clasice, pericolul indiscutabil al
inflamării planetei și distrugerii civilizației umane, în cazul unui război de mare amploare,
înlocuiesc o veche filozofie a confruntării cu una a cooperării, parteneriatelor și
stratagemelor.
Desigur, parteneriatele nu exclud nici competiția, nici bătălia pentru resurse și
nici chiar războiul, mai ales războiul preventiv. Reprezintă însă, cel puțin pe
termen scurt, o alternativă la holocaustul nuclear sau la oricare altă formă de
confruntare de mari proporții și cu folosirea arsenalelor existente. Actualele centre
de putere – în principiu, țările învingătoare în al doilea război mondial: Statele
Unite, Franța, Marea Britanie, Rusia și China -, la care se adaugă Germania și
Japonia, apoi marea entitate multiculturală, India, dar mai ales Uniunea Europeană,
ca entitate de entități, care tinde să devină cea mai puternică și cea mai stabilă
forță economică a planetei, cultivă parteneriatele strategice, fac front comun
împotriva pericolelor și amenințărilor asimetrice, inclusiv împotriva terorismului,
și își asumă responsabilități, uneori foarte complicate, privind gestionarea fenomenului
crizelor și conflictelor armate și optimizarea sau, în orice caz, modelarea, în
limita posibilului, a mediului internațional de securitate.
Aceasta, în linii generale. Se pun însă unele întrebări și se pot formula unele
îngrijorări care, cel puțin deocamdată, nu pot primi soluții tranșante: Nu cumva
se diminuează rolul organismelor internaționale și crește cel al grupării centrelor
de putere, ceea ce până la urmă, cu toate parteneriatele care se dezvoltă, se va
ajunge tot la confruntare? Nu cumva sunt excluse de la elaborarea deciziilor
importante ce privesc raporturile internaționale, principiile dreptului internațional,
țările mici și mijlocii, care nu sunt cuprinse în puternice alianțe militare, economice,
politice și a căror contribuție la finanțarea acestor organisme este mai modestă?
Nu cumva Carta Națiunilor începe să fie înlocuită prin voința națiunilor privilegiate,
a alianțelor și grupărilor internaționale puternice? Nu cumva gruparea și regruparea
țărilor puternice în parteneriate strategice și strategii de securitate comune sau
apropiate ca obiective strategice duce la accentuarea decalajelor și, deci, la
adâncirea faliei strategice dintre lumea bogată și lumea foarte săracă, dintre
lumea care prosperă și lumea care disperă? Nu cumva poziționarea amplă, pe
mari module strategice, a țărilor foarte puternice, cu interese globale, determină
accentuarea și chiar proliferarea sutelor de alte falii zonale generate de numeroasele
probleme mai vechi (economice, teritoriale, de frontieră, etnice, religioase, de acces
la resurse etc.), rămase nerezolvate, sau mai noi, care nu pot primi soluții tranșante?
4. Există unele probleme și în ceea ce privește raporturile dintre Statele Unite ale
Americii – cea mai importantă forță a NATO, superputerea mondială numărul
unu – și Europa Occidentală, reprezentată în special de Germania și Franța.
Poziția de odinioară a Germaniei privind revizuirea strategiei disuasive nucleare
a NATO, în sensul renunțării la concepția executării primei lovituri, a reprezentat, la
vremea respectivă, unul din elemente. Opoziția Germaniei și Franței față de
atacarea Irakului – lucru normal într-o lume democratică, în care opțiunile se
exprimă liber și tranșant – a creat, totuși, unele semne de întrebarea cu privire la
indestructibilitatea și integralitatea entității euro-atlantice. De asemenea, tendința
www.geopolitic.ro

17 realizării unor structuri militare comunitare (în cadrul UE), cum ar fi Forța de
Reacție Rapidă Europeană, cu cele 13 grupuri tactice, complementare NATO,
care să gestioneze și să rezolve situațiile tensionate sau conflictuale în Europa,
are, uneori, și o altă explicație decât cea oficială – respectiv, necesitatea realizării
unei identități europene de apărare. Este vorba de creșterea rolului și importanței
puterilor europene în rezolvarea problemelor europene (și, probabil, nu numai
europene) și, deci, o limitare nu numai a contribuției, ci și a rolului Statelor
Unite. Este adevărat, Europa trebuie să-și rezolve problemele cu propriile-i forțe
și mijloace și să-și aducă o contribuție mai substanțială, pe măsura potențialului
său, la efortul euro-atlantic. O Europă care, în sfârșit, renaște. Pentru că, fără
îndoială, viitorul omenirii depinde, în mare măsură, și de configurația entității
euro-atlantice. Dar, într-o lume în care bipolaritatea puterii a dispărut, se pare
că începe să se bipolarizeze din ce în ce mai mult conflictualitatea, de o parte
situându-se puterea „lumii bune, democratice“, cea care dorește prosperitate,
democrație, economie de piață etc. și impune acest lucru și celorlalți, și, de
cealaltă parte, puterea „lumii rele“, caracterizată prin economie subterană,
crimă organizată, trafic de droguri de arme și de persoane, terorism. Această „lume
rea“ nu are granițe, instituții și legi, ci se dezvoltă disimetric, adică disproporționat,
dar și asimetric, cu lumea democratică. Prin dezvoltare asimetrică înțelegem o
evoluție pe principiul „filosofiei de vâsc“, adică fiecare folosind la maximum
vulnerabilitățile și resursele celuilalt. Cu alte cuvinte, lumea asimetrică, considerată a
fi responsabilă de pericolele și amenințările care planează asupra țărilor democratice,
se dezvoltă chiar pe trupul acestei lumi democratice și se hrănește cu resursele
acesteia. Dar și lumea democratică își trage avantajele ei dintr-un astfel de
raport. Ceea ce este logic și foarte adevărat. Dar acest adevăr nu este nici singurul
real și posibil și nici nu exclude alte realități. La adăpostul lui și în numele lui se
produc însă numeroase nedreptăți, se „taie capul“ multor oameni, se agresează
memoria colectivă, se disprețuiesc civilizații, se eludează sute și mii de alte entități
mărunte, se eludează valori.
5. Nici una dintre zonele conflictuale de până acum nu a fost nici pacificată vreodată
pe deplin, nici transformată în regiune prosperă sau într-un spațiu în care oamenii și
comunitățile să accepte, de bună voie, realități pe care unele dintre marile puteri
sau dintre organismele internaționale le apreciază că ar fi bune, dar pe care cei
ce le suportă le cred străine de valorile și interesele lor, întrucât consideră că nu
concordă cu vocațiile, cu aspirațiile și cu obiceiurile lor. Aproape că nu există
spațiu pe pământ în care să nu fi rămas urme ale unor nedreptăți sau semințe
ale discordiei ce pot încolți ori de câte ori vremurile se înrăutățesc.
Focul care nu este stins bine se reaprinde spun pompierii. Iar memoria colectivă
este totdeauna un foc mocnit, ce nu poate fi niciodată stins. Acesta este blestemul
sau, dimpotrivă, binecuvântarea omenirii. Această caracteristică esențială a
comunităților umane, memoria colectivă, greu de explicat și de analizat, îi ajută
totuși pe oameni să-și regenereze spiritul, să continue să existe pe pământ.
Globalizarea va fi o globalizare de comunități, asigurând astfel continuitatea vieții și
perpetuarea spiritului uman în cadrul entităților generatoare, ori, în caz contrar, va
duce la dispariția cadrului comunitar, deci la dispariția oamenilor. Așadar, memoria
colectivă leagă oamenii cu rădăcinile și le conferă adevăratul și unicul suport al
sentimentului duratei. Uneori, cu sau fără bună știință, se uită sau se eludează
www.geopolitic.ro

18 acest lucru. Oamenii iartă. Și chiar uită. Dar entitățile umane, comunitățile umane
nu uită și nu iartă niciodată nimic și pe nimeni. Așa a fost dintotdeauna și așa va
fi, probabil, mereu.
6. Există un spațiu extrem de fluid (economic, politic, social, cultural și militar) al zonelor
de criză care se menține, și în actuala configurație geopolitică, la cote ce pot
deveni periculoase. Acest spațiu cuprinde aproape întreaga planetă, inclusiv o
parte dintre țările cele mai prospere, are o configurație în mozaic, cu zone conflictuale
active, zone cu conflicte înghețate, zone aparent liniștite, zone pacificate, zone ocupate,
zone îngrădite sau îndiguite, zone ascunse, zone camuflate, zone ameliorate etc.
Irakul și Afganistanul fac parte din ceea am numit, mai sus, zone fierbinți. Nu
sunt nici singurele, nici primele și nici ultimele. Zonele fierbinți alcătuiesc un fel de mozaic
incandescent, aleatoriu, de „vulcani sociali în erupție“, prin care se degajă energia
ascunsă sau răul comunității oamenilor. Cel puțin, așa se spune. În realitate, acești
„vulcani“ ard tensiunile dintre oameni, topesc ranchiuna și răul, dar distrug și ceea
ce creează viața. Este prețul pe care-l plătesc oamenii pentru faptul că au interese, că
se află într-o permanentă competiție pentru supraviețuire, pentru resurse, pentru piețe.
Orientul Apropiat este o altă zonă fierbinte creată de oameni. Este un fel de
anomie geopolitică sau de antinomie geopolitică aproape fără ieșire. Israelul are
dreptul la existență, ca oricare alt stat de pe lumea aceasta, dar și palestinienii au
dreptul la un stat al lor, așa cum și alte comunități au astfel de drepturi, mai mult
sau mai puțin recunoscute, mai mult sau mai puțin respectate. Oricât de mare ar fi
acest pământ și oricât de mult loc ar fi sub soare pentru toți și pentru fiecare,
totdeauna oamenii se vor bate, într-o formă sau alta, pentru teritorii și pentru un loc
cât mai bun sub soare și sub stele. Pentru a rezista presiunii statelor din jur,
presiunii unei părți a lumii arabe care, în general, contestă vehement dreptul
evreilor de a avea un stat în acel spațiu, Israelul s-a dotat cu arme nucleare, și-a
alcătuit o armată puternică, a obținut sprijin financiar și de altă natură și a dus o
serie de războaie pe care, în mare măsură, le-a și câștigat. Palestinienii, susținuți
de o parte a lumii arabe, au ripostat asimetric, prin acțiuni violente, de sorginte
teroristă. Recenta acțiune a statului Israel din luna august 2006 a vizat nimicirea
sau dezarmarea milițiilor Hezbollah, aflate în sudul Libanuluii, dar s-a declanșat un
adevărat război și o catastrofă umană, ecologică și economică foarte greu de
contracarat și de reparat. Tensiunile nu s-au descărcat, zona nu s-a liniștit, iar
soluțiile nu par decât paleative. Ele sunt acceptate, așa cum sunt și cât sunt,
pentru că războiul trebuie oprit. Dar el nu se oprește aici. O rezolvare de fond, pe
termen lung, este, în condițiile actuale, practic imposibilă.
Iranul nu renunță la programul său nuclear, iar comunitatea internațională nu
găsește o soluție potrivită în acest caz, fie datorită faptului că, în zonă, există niște
precedente (Israelul, India și Pakistanul dispun nu doar de programe nucleare, ci și
de arme nucleare, iar comunitatea internațională nu pare deloc ofensată de o astfel
de realitate!), fie pentru a evita o catastrofă și mai mare decât aceea pe care o
prezintă programul nuclear iranian, deocamdată doar bănuit că ar viza realizarea
armei nucleare.
Coreea de Nord își urmează și ea, mai mult sau mai puțin liniștită, programul
său nuclear, contribuind astfel la menținerea unor tensiuni nu doar în Orientul
Îndepărtat și în Asia de Nord-Est, unde se pare că lucrurile încep, totuși, să se
reașeze, iar Forumul Asia de Nord-Est (Rusia, China, Japonia, Coreea de Sud), care
www.geopolitic.ro

19 vizează realizarea unei rezerve strategice de petrol, în spațiul resurselor energetice
siberiene și din Marea Ohoțk, deja funcționează, ci chiar la nivelul planetei. Nu este o
mare mândrie nici pentru Coreea de Nord, nici pentru alt stat de pe planetă, nici chiar
pentru Iran, țară inclusă de George Bush, alături de Coreea de Nord, în „axa răului“,
axă din care a fost „extras“, dar nu încă pe deplin, Irakul.
În aceste condiții, Balcanii de Vest , chiar dacă nu au fost uitați, parcă nu mai
prezintă un interes atât de mare, mai ales după operațiile Althea și Artemis ale Uniunii
Europene, care au preluat, cum era și firesc, responsabilitatea gestionării conflictului
și detensionării zonei.
Interpunerea, dezarmarea foștilor beligeranți, căutarea și arestarea celor
acuzați de crime de război, asigurarea ordinii și liniștii publice, reconstrucția și
revenirea la viața obișnuită sunt elemente extrem de importante pentru normalizarea
situației în acest vulcan când în erupție, când în așteptare, dar mereu în clocotire,
al Balcanilor și al Europei, dar ele nu rezolvă dintr-o dată și pe termen lung
problemele Balcanilor. Cândva, Balcanii de Vest au fost o zonă de falie strategică
între Imperiul Roman și popoarele barbare, apoi limesul s-a extins până la Dunăre,
iar la scurt timp după ce a depășit Dunărea și Carpații, imperiul a căzut sub loviturile
necruțătoare ale năvălitorilor de tot felul, întrucât, trecând Dunărea, Imperiul își
distrusese, deopotrivă, limesul, poarta și zona de siguranță strategică.
După primul război mondial, s-a încercat dezamorsarea zonei, prin alcătuirea
statului iugoslav, dar soluția nu s-a dovedit a fi de durată. Probabil că nici cele care
se aplică acum, dacă nu se va ține seama de sensibilitățile și caracteristicile zonei,
de păsurile și durerile oamenilor de aici, unde aproape în fiecare casă și în fiecare
familie mustește curajul, frica, disperarea, umilința, dorința de răzbunare, dar și
nevoia de liniște, de pace și de iubire, nu vor da rezultate. Totuși, zona aceasta l-a
produs pe Alexandru Macedon și pe Aristotel, s-a constituit într-un suport pentru
civilizația greacă, pentru civilizația Europei de azi. Și tot de aici provin numeroși
împărați al Romei și ai Bizanțului… Mai târziu, pe aici a trecut falia strategică între
Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, iar astfel de falii nu pot fi măturate de
câteva secole de istorie mai veche sau mai recentă. Ele mențin tot timpul tensiuni
și conflictualitate. Aici nu s-a putut realiza o zonă-tampon și, ca atare, Balcanii de
Vest au fost mereu un câmp de luptă, un spațiu al bătăliilor și dezastrelor. Din
nefericire, oamenii de aici au trăit sub tensiuni și războaie și n-au avut răgazul să
se așeze și să-și facă, pentru generații, un rost pe pământ. Mereu a trebuit ca ei
să-și ia catrafusele și să se refugieze sau, dimpotrivă, să pună mâna pe arme și,
exact ca în Afganistan, să se lupte cu „dușmanul“ lui de secole, care, la urma
urmei, nu este altul decât vecinul lui de secole. Poate că tocmai de aceea, oamenii
Balcanilor – sârbi, croați, macedoneni, bulgari, albanezi, muntenegreni, musulmani
bosniaci, dar și români vlahi etc. – iubesc enorm casele și grădinile. Poate că tocmai
de aceea, în cumplita vreme de furie din ultimul deceniu al secolului al XX-lea (care
trebuie să constituie un avertisment pentru toată lumea), ei au distrus, la adversar,
adică și-au distrus reciproc, în primul rând, ceea ce știau că fiecare iubește și
prețuiește cel mai mult: casele. Cartiere întregi din Sarajevo, un superb oraș de la
îngemănarea munților Bosniei, au fost ciuruite până la ultima casă, somptuoasele
case și vile de pe valea Drinei și Drinjacei, de la Zvornic, de la Vlașenița și din
numeroase alte localități au fost lovite în plin cu focul mitralierelor, ale tunurilor și
aruncătoarelor. În timpul războiului, acest minunat peisaj, unul dintre cele mai
frumoase și mai curate din Europa (la Han Pijesak, spre exemplu, o localitate situată
www.geopolitic.ro

20 nu departe de Sarajevo, cu 13 pârtii de schi, este cea mai mare concentrare de ozon
de pe continent) a fost marcat până în cele mai îndepărtate locuri, de tragedia
caselor distruse și de lacrimile oamenilor uluiți, nedumeriți, înspăimântați, revoltați,
care-și plângeau deopotrivă morții și casele.
Asemenea lucruri nu se uită niciodată. Istoria, poate, le va ierta, după ce le
va judeca în liniștea deceniilor și secolelor, dacă va avea o astfel de liniște, dar ele
nu vor putea fi șterse din memoria colectivă. Cine-i vinovat de toate acestea? Cine
va trebui să plătească în fața istoriei și a lui Dumnezeu tragedia Balcanilor de
Vest? Cine a avut interesul să se întâmple o asemenea catastrofă? Răspunsurile
nu vor întârzia să apară. Iar ele nu sunt și, probabil, nu vor fi așa cum le dorește
comunitatea internațională, Europa sau cei care participă nemijlocit la gestionarea
acestui conflict, considerat înghețat. Fiecare om din această zonă își are răspunsul
lui fierbinte. Poate, subiectiv, dar fierbinte ca lava unui vulcan. Un răspuns simplu
sau foarte complicat pe care nu-l va duce cu el în mormânt, ci îl va lăsa, într-o
formă sau alta, fiului sau fiului fiului său și așa mai departe.
Faliile strategice ale Balcanilor s-au mutat în sufletele oamenilor, chiar dacă
noile granițe și sprijinul Europei ar putea constitui un cadru în care cel puțin rănile
să fie pansate și cicatrizate. Vremea frontierelor de sârmă ghimpată, a frontierelor
care îngrădesc, delimitează și opun se pare că a cam trecut. Deși nu putem fi
foarte siguri. Globalizarea nu distruge entitățile, întrucât, dacă va distruge entitățile,
se va distruge automat și pe sine, își va tăia creanga de sub picioare.
De aceea, se pune o întrebare-sinteză, o întrebare tulburătoare, dar plină de
speranță, o întrebare a tuturor întrebărilor, o întrebare directă și tranșantă: Va ști
Europa să iubească, să respecte și să ajute Balcanii? Cu alte cuvinte, va avea Europa
puterea, disponibilitatea, răbdarea, responsabilitatea și înțelepciunea să se întoarcă la
unele dintre cele mai dramatice și mai năpăstuite dintre propriile sale izvoare?
Rămâne de văzut. Până acum nu a avut niciodată o astfel de înțelepciune. A
privit doar Balcanii ca pe un loc rău famat, ca pe un butoi cu pulbere, ca pe un
generator de conflicte și războaie.
Soluțiile oferite prin Pactul de stabilitate și prin numeroase alte documente
se referă, într-un fel, la zonă. Dar la zonă, nu la sufletul și durerile oamenilor, la
memoria colectivă, la izvoarele vieții de aici, din acest spațiu al unor oameni care
nu au fost niciodată lăsați și nici ajutați să iasă din faliile strategice săpate aici de
vremuri și de vremuiri. În pământul sfânt al Balcanilor și în sufletul lor răstignit pe
crucea războiului
www.geopolitic.ro

21 FALIA GEOPOLITICĂ
– ELEMENT DE CONSTRUCȚIE ȘI ANALIZĂ GEOPOLITICĂ –
Vasile MARIN
Abstract : The geo-political component is an important geo-political category as it can be properly used
for the analysis and development of certain useful geopolitical paradigms. It expresses the place or
period of contingency time between civilizations, societies and cultures, religions or geopolitical actors.
In the same manner, it signifies both the separation and the continuity.
Cuvinte cheie : geopolitica, teritoriu, falie.
1. Considerații generale
Potrivit concepției fondatorului său, suedezul Rudolf Kjellén (1864-1922),
geopolitica nu era decât geografia statului ca teritoriu și formă de viață. Cu alte cuvinte,
Rudolf Kjellén a construit un nou sistem teoretic, având ca suport cunoștințe de
ordin geografic, sistem care de-a lungul unui secol a evoluat până la rangul de
știință. Legat de acest aspect, în 1928, editorii revistei germane Zeitschrift für Geopolitik,
făceau următoarea apreciere cu privire la structura obiectului geopoliticii: „Geopolitica
este teoria dependenței evenimentelor politice de teritoriu. Ea își are temelia sigură
în geografie, îndeosebi în geografia politică, care este teoria ființelor politice de pe
glob și a structurii lor. Geopolitica urmărește să furnizeze indicații pentru acțiunea
politică și să fie îndreptar în viața politică. Ca atare, ea devine o tehnologie
capabilă să conducă practica politică până la punctul în care se produce avântul
novator al acțiunii. Și numai cu ajutorul ei, acest avânt va putea avea drept punct
de plecare pentru realizări, știința și nu neștiința. Geopolitica vrea și trebuie să
devină conștiința geopolitică a statului.” Această relație strânsă dintre geografie și
geopolitică, l-a determinat pe K. Haushofer să propună un alt termen pentru
geopolitică, anume „geografia dinamică”. Cu toate acestea, însă, sensurile de
evoluție ale celor două domenii de cunoaștere și-au menținut direcțiile de evoluție
proiectate inițial. Astfel, geografia s-a cantonat în statutul său științific stabilit
anterior, în timp ce geopolitica a evoluat către elemente de abordare tot mai
elevate. Ea nu se mai referă în mod exclusiv la a gândi spațiul din diverse puncte
de vedere, potrivit secvenței sale clasice de existență, ci și-a convertit evoluția
către fenomene mult mai complexe legate de distribuția spațială a puterii, de echilibrul /
dezechilibrul de putere, de jocul de interese care, în mod evident, nu poate fi
judecat în afara spațiului. De altfel, aceste aspecte sunt ilustrate și de paradigma
„Geografie, geopolitică, geostrategie,” evidențiată în lucrarea „Geopolitica”1, a autorilor
români E.I. Emandi , Gh. Buzatu, V.S. Cucu. În cadrul schemei respective, la nivelul
geopoliticii, autorii menționează că privitor la problematica sa funcțională, aceasta
își centrează eforturile studiului pe teoria acțiunii politice și pe relațiile dintre actorii

1 E.I.Emandi, Gh. Buzatu, V.S.Cucu, Geopolitica, Editura „Glasul Bucovinei”, Iași, 1994.
www.geopolitic.ro

22 geopolitici, având ca finalitate determinarea situației balanței de putere pe eșichierul
mondial și nu numai. Studiul se realizează după o logică intelectuală cu conotații
diplomatice, juridice și socio-economice raportată la o paradigmă inițială, de tipul
sistemelor socio-politice. Problematica relațiilor dintre actorii geopolitici nu este atât
de abstractă pe cât pare la prima vedere, acestea derulându-se în dimensiuni
spațiale concrete, având obiective și finalități bine determinate. Cu alte cuvinte,
puterea sau relația de putere manifestată între actorii geopolitici se evidențiază spațial,
pentru că spațiul este domeniul de manifestare a puterii omului. Cum studiul spațiului, în
formele sale fizice, se realizează de către științe particulare cum sunt geografia, geologia,
astrologia, hidrografia, ș.a.m.d., este evident că geopolitica a preluat și preia concepte
din sfera lor de cuprindere și le utilizează în construcția fondului său teoretic. În acest
cadru se înscrie și sintagma „falie geopolitică” care este utilizată relativ recent în
limbajul geopolitic. În Dicționarul Enciclopedic Român, ediția 1964, falia este definită ca
fiind o „ruptură în scoarța terestră în lungul căreia se constată o denivelare a două
compartimente de straturi, ca rezultat al mișcărilor tectonice verticale.”2
De asemenea, în „DEX. Dicționarul Explicativ al Limbii Române”, ediția 1998, falia
este prezentată ca o „ruptură în scoarța Pământului ca urmare a mișcărilor tectonice
verticale, care despart două grupuri de straturi, fractură.”3
Prin urmare termenul „falie” aparține domeniului geologiei, dar este utilizat și
în limbajul curent cu înțelesul de „ruptură” sau zonă de separație între două domenii
contigue. El provine din limba franceză, de la „faille” care în dicționarul „Le Petit
Larousse” este definit ca „point de faiblesse, de rupture. Faille d'un raisonnement.”4
Utilizarea termenului este relativ frecventă, fiind proprie unor numeroase
domenii de activitate umană, ca de exemplu cel politic, cel economic, cel religios,
cel cultural, ș.a.m.d. Astfel, teoreticianul român Mircea Malița în lucrarea „zece ani de
culturi, o singură civilizație. Spre geo-modernitatea secolului XXI”5 abordează problematica
faliilor dintre civilizații sau dintre culturi. De altfel, unul dintre subcapitolele lucrării,
are ca titlu o interogație de acest tip: „Falii între civilizații sau culturi?”6
Autorul român, încearcă să răspundă unor probleme ridicate de către politologul
P.S. Huntington, în lucrarea „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale.”
Acesta subliniază o opinie extrem de interesantă a teoreticianului american, semnalată și
de către istoricul britanic A. Toynbee că „este prețioasă ideea granițelor sau faliilor culturale,
ca linii de risc mărit, bazată pe corelațiile între diferența culturilor și conflicte.”8
Un alt capitol al lucrării lui Mircea Malița, denumit „Un alt tip de falii”9 se referă la
paradigma evoluției civilizației umane lansată de Alvin Tofler. Acesta, identifică trei
tipuri de civilizație parcurse de omenire în evoluția sa: agrară, industrială și informațională.10
Teoreticianul român apreciază că „liniile de conflict nu sunt între culturi, ci între
societăți aparținând la cele trei categorii,”11 cu alte cuvinte acestea reprezintă un
nou tip de falii. În lucrarea sa „Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale” politologul

2 Dicționarul Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1964.
3 Dex. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”, București, 1998;
4 Le Petit Larousse en couleurs, 17 rue du Montparnasse, Paris, 1994.
5 Mircea Malița, Zece mii de culturi o singură civilizație, Editura Nemira, București, 2001;
6 Ibidem, p. 28;
8 Mircea Malița, Zece mii de culturi o singură civilizație, Editura Nemira, București, 2001;
9 Ibidem, p. 42.
10 Alvin Tofler, Război și antirăzboi, Editura Antet, București, 1995;
11 Mircea Malița, Zece mii de culturi o singură civilizație, Editura Nemira, București, 2001;
www.geopolitic.ro

23 american S.P. Huntington, abordând problematica „conflictelor intercivilizaționale”,
apreciază că: „La nivel local sau micro conflictele liniilor de falie se produc între
state vecine din civilizații diferite, între grupuri ce aparțin diferitelor civilizații din
interiorul unui stat și între grupuri care încearcă să creeze noi state în locul ruinării
celor vechi, ca în cazul fostei Uniunii Sovietice și al fostei Iugoslavii. Conflictele
liniilor de falie sunt răspândite în special între musulmani și nonmusulmani.”12 De
asemenea, teoreticianul american, în aceeași lucrare, analizează „caracteristicile
războaielor liniilor de falie,” evidențiind următoarele aspecte:
„Conflictele liniilor de falie sunt conflicte comune între state sau grupuri de
civilizații diferite. Războaiele liniilor de falie sunt conflicte care devin violente …
Conflictele liniilor de falie din interiorul statelor pot implica grupuri care sunt preponderent
localizate în arii geografice distincte… Conflictele liniilor de falie din interiorul
statelor pot de asemenea implica grupuri care sunt amestecate din punct de vedere
geografic… Conflictele liniilor de falie reprezintă uneori lupte pentru controlul
popoarelor.”13 În lucrarea respectivă S.P. Huntington nu face o referire expresă la
termenul de „falie”, ci abordează sintagma „linie de falie” în context, legând-o de
fenomenul „ciocnirii civilizațiilor”, problemă asupra căreia își centrează demersul
său analitic. Cu atât mai mult, nu este abordată sintagma în lucrarea lui Alvin Tofler,
„Război și anti-război”, deși aceasta prezintă la rândul său „o ciocnire de civilizații”14,
„o lume bisecționată”15, „o lume trisecționată”16, paradigme ce sugerează existența unor
„falii” sau „linii de falii”, cum le denumește S.P. Huntington. Este, de asemenea, de
evidențiat faptul că în lucrările menționate nu apar referiri la sintagma „falie geopolitică”
deși prin conținut acestea fac trimitere, în mod implicit către elemente și acțiuni cu
caracter geopolitic.
De altfel, puțini sunt teoreticienii în domeniu care fac referire explicită la
sintagma în cauză. Printre aceștia se numără și profesorul Emil Ioan Emandi unul
dintre autorii lucrării „Geopolitica”.
În capitolul „Noul spațiu statal-teritorial, al Europei la începuturile evului
mediu: posibile semnificații geopolitice” din lucrarea menționată, E.I. Emandi menționează
următoarele: „Când Ammianus Marcellinus își redacta, după 380, lucrarea sa Res
Gestal, harta Europei se prezenta relativ simplu. Continentul era despărțit de o linie
NV – SE care pornea din Britania, urma fluviile Rin și Dunărea până la Marea
Neagră. Această primă falie geopolitică despărțea două lumi, două tipuri de
civilizație, cea română și cea a migratorilor.”16Aprecierea este extrem de interesantă,
deoarece autorul evidențiază faptul că faliile dintre civilizații au caracter geopolitic,
cu alte cuvinte sunt falii geopolitice. Din această perspectivă, se poate arăta că
„liniile de falii” despre care scria S.P. Huntington pot fi considerate „falii geopolitice.” De
altfel, autorul român mai face o mențiune, astfel: „Dar să ne oprim asupra unuia
dintre cei mai importanți factori și anume formarea popoarelor pe continent și
conturarea noilor falii geopolitice cu efect determinant de acum înainte asupra
întregii istorii europene.”17

12 S.P.Huntington, Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997.
13 Ibidem, p. 376;
14 Alvin Tofler, Război și anti-război, Editura Antet, București, 1995;
15 Ibidem, p. 34;
16 Ibidem, p. 35.
16 E.I.Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, Geopolitica, Editura „Glasul Bucovinei”, Iași, 1994, p. 510;
17 Ibidem, p. 510.
www.geopolitic.ro

24 Această precizare se înscrie în contextul ideatic anterior, confirmând încă o
dată că civilizațiile sunt separate de falii geopolitice. De asemenea, E.I. Emandi
continuând excursul său geopolitic mai face o trimitere deosebit de interesantă la
această sintagmă, după cum urmează: „După circa 300 de ani de la prăbușirea
Imperiului roman, reînființarea imperiului în Occident (se presupune că a fost o
idee pontificală și nu caroligiană), sub Carol cel Mare urmărea să consacre
împărțirea vechiului imperiu român într-un stat al Occidentului și unul al Orientului,
pe care nu-l contesta, dar îl refuza recunoașterea titlului imperial ce evoca imaginea
unei unități dispărute. Prin aceasta se crea cea de-a doua falie istorică între Occident și
Orient. Această falie geopolitică este accentuată și de ruptura religioasă („noua
creștinătate” la statele în care religia s-a impus de sus în jos și „creștinătatea
primitivă” alcătuită din „oameni mărunți”) între Roma și Constantinopol.18
Cu alte cuvinte și autorul român se înscrie în linia menționată anterior, înțelegând
prin falie geopolitică o separație, o linie de democrație între două forme de civilizație
sau de cultură.
Având în vedere aceste elemente, se pot emite o serie de opinii pertinente,
pe baza cărora să fie configurat conținutul acestui important fenomen geopolitic.
2. Delimitări teoretice ale sintagmei
Complexitatea și diversitatea mediului geopolitic contemporan îi determină
pe teoreticieni să apeleze la metode de analiză extrem de atent elaborate pentru a
determina corect fizionomia și conținutul fenomenelor geopolitice și a fi în măsură
să emită concluzii și opinii pertinente legate de sensurile de evoluție ale lumii în
care trăim. Nu mai puțin importantă este și preocuparea acestora pentru a îmbogăți
domeniul conceptual al geopoliticii cu noi paradigme, sintagme și concepte care să
faciliteze într-o măsură tot mai mare înțelegerea atitudinilor și acțiunilor actorilor
geopolitici, a fenomenelor și proceselor de natură geopolitică cu care lumea
contemporană se confruntă. Numai privind lucrurile dintr-o asemenea perspectivă,
ne putem raporta și la sintagma „falie geopolitică”, putând emite astfel, câteva
opinii legate de aceasta. În primul rând, sintagma există ca atare și este utilizată în
limbajul de profil fără însă a i se configura clar conținutul printr-o definiție. În al
doilea rând, în acest context, termenul „falie” asociat cu „geopolitica” și-a pierdut
sensul inițial utilizat în geologie și geografie, căpătând conotații cu totul diferite. În
acest caz chiar și identificarea sintagmei cu o linie de demarcație ar putea părea
hazardată. Prin urmare, în al treilea rând, sintagma poate defini un fenomen
geopolitic specific evoluției societății umane, pentru acele nivele de dezvoltare în
care se manifestă jocul de putere pe spații.
În al patrulea rând, fenomenul definit de sintagma „falie geopolitică”, prezintă
o tipologie determinată de sensurile în care puterea se divizează pe domenii ale
macro-socialului. În al cincilea rând, din perspectivă ontologică, falia geopolitică
poate avea un dublu caracter: temporal și spațial. Caracterul temporal este evidențiat
de ceea ce afirma și E.I. Emandi, că există „falie istorică”, care leagă civilizațiile în
succesiunea lor, iar cel spațial de faptul că aceasta conexează civilizații în simultaneitatea
lor. De asemenea, din aceste perspective, falia geopolitică conexează puterea, la
limitele sale de exprimare. Luând în considerare aceste aspecte și desigur altele,

18 Ibidem, p. 513.
www.geopolitic.ro

25 falia geopolitică poate fi definită ca reprezentând fenomenul geopolitic complex ce
asigură conexiunea sau separația tranzitorie a civilizațiilor, culturilor, religiilor, aflate
într-o evoluție succesivă sau simultană și la nivelul căreia puterea se găsește la
limitele sale maxime ori minime de exprimare.
Prin urmare, din punctul de vedere al densității evenimentelor geopolitice,
falia poate reprezenta un maxim, ea putând fi considerată ca un domeniu spațio-
temporal de turbulență geopolitică. Exemple în acest sens sunt reprezentate de
zonele de confluență ale marilor religii sau ale marilor imperii. De asemenea, în
același context se pot include perioadele marilor schimbări sociale, respectiv ale
revoluțiilor europene. Astfel, Revoluția franceză din 1789 poate fi considerată o
falie geopolitică, deoarece aceasta a generat mari schimbări în echilibrul de putere
european. Ea reprezintă simultan, atât element de ruptură cât și de continuitate,
sub aspectul structurării și restructurării mediului geopolitic. Practic, efectele ei se
sting odată cu reașezarea echilibrului de putere european, prin apariția, Sfintei
Alianțe, în 1815 la 26 septembrie. Revoluțiile europene din 1848-1849, se pot
include și ele în sintagma falie geopolitică de tip istoric și desigur exemplele pot
continua. În același context se înscriu și evenimentele de la sfârșitul secolului XX,
când practic, în Europa a dispărut un sistem social care a fost înlocuit cu altul.
Consecințele au fost deosebite pentru întregul echilibru de putere mondial, astfel
că în prezent problemele majore ale omenirii sunt gestionate de o singură mare
superputere, S.U.A. În acest sens, în discursul despre starea națiunii, din februarie
2006, președintele S.U.A., George W. Bush făcea următoarea apreciere: „Singurul
mijloc de a ne proteja poporul, de a asigura pacea, singurul mijloc de a fi stăpâni
pe destinul nostru este să fim lideri. Statele Unite ale Americii vor continua deci să
fie în frunte”. Cu alte cuvinte, arăta G.W. Bush, dacă, Statele Unite nu ar fi liderul
mondial de necontestat și dacă nu ar reuși să facă față provocărilor, lumea și în
special Orientul Mijlociu s-ar transforma într-un spațiu periculos și tensionat. Legat
de acest aspect poate fi abordată și falia geopolitică de tip spațial. Aceasta ar
reprezenta dimensiunea spațială în care converg civilizații, societăți, grupuri etnice,
popoare dar și culturi, religii ori civilizații aflate în aceeași secțiune temporală a
existenței. Este, de asemenea, o secvență spațială în care un actor geopolitic nu
își mai poate susține interesele în raport cu un altul, sau după cum am mai arătat
anterior, nu își mai poate manifesta puterea. Desigur, pentru puterile globale
această aserțiune nu se confirmă, ci intervine o alta, potrivit căreia falia geopolitică
este locul în care se ciocnesc mai violent sau mai puțin violent interesele actorilor
geopolitici. Privitor la ciocnirea dintre civilizații, S.P. Huntington, în lucrarea sa
„Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, trasează și o linie de
demarcație în Europa, care ar reprezenta falia de separare a celor două mari tipuri
de civilizații respectiv religii europene: catolicismul, respectiv ortodoxismul. Desigur
că această falie geopolitică există încă, dar evenimentele geopolitice manifestate
în cadrul ei nu mai au amploarea și intensitatea celor din trecut și nici un caracter
violent. Suprapunerea peste falie a Uniunii Europene și organizației N.A.T.O.,
aproape i-a estompat existența.
După cum aprecia și Ignacio Ramonet, în articolul „Geopolitica religiilor”, apărut
în „Le Monde Diplomatique:”18

18 Ignacio Ramonet, Geopolitica religiilor, Lumea magazin, nr. 2/2001;
www.geopolitic.ro

26 „Principalele patru conflicte care au îndoliat planeta în ultimii ani sunt cel
puțin parțial, conflicte religioase: Kosovo (ortodocși / musulmani), Casmir (musulmani /
hinduși). Timonul de Est (musulmani / catolici) și Cecenia (ortodocși/ musulmani).
Ca și alte conflicte endemice, caracteristice sfârșitului de mileniu: Orientul Mijlociu
(evrei / musulmani), Balcani (ortodocși / catolici / musulmani), Irlanda de Nord (protestanți
/ catolici), Afganistani (fundamentaliști islamici / șiiți și musulmani moderați sau
laici), Cipru (musulmani / ortodocși), Karabahul de Munte (creștini / musulmani),
Tibet (atei / budiști) etc”19 Toate aceste conflicte sunt specifice faliei geopolitice.
Ele evidențiază, după cum am arătat și anterior, lipsa de omogenitate spațială a
acesteia, faptul că poate apare și dispare, că separația evidențiată nu este
completă, chiar dimpotrivă exprimă o continuitate. Cu alte cuvinte falia geopolitică
este o realitate a lumii în care trăim, ce are un caracter complex și divers, care
trebuie atent studiată pentru că reprezintă un loc generator de mari crize cu
caracter destabilizator pentru mari regiuni ale lumii.
BIBLIOGRAFIE
1. Alvin Tofler Război și antirăzboi, Editura Antet, București, 1995;
2. E.I. Emandi, Gh. Buzatu, V.S. Cucu, Geopolitica, Editura „Glasul Bucovinei”, Iași, 1994;
3. Ignacio Ramonet Geopolitica religiilor, Lumea magazin, nr. 2/2001
4. Mircea Malița Zece mii de culturi o singură civilizație, Editura Nemira, București, 2001
5. S.P. Huntington Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Editura Antet, București, 1997
*** Dex. Dicționarul Explicativ al Limbii Române, ediția a II-a, Editura „Univers Enciclopedic”, București,
1998
*** Dicționarul Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1964
*** Le Petit Larousse en couleurs 17 rue du Montparnasse, Paris, 1994.

19 Ibidem.
www.geopolitic.ro

27 DE LA BIPOLARISMUL POLITICO-MILITAR
LA MULTIPOLARISMUL CIVILIZAȚIONAL
Vasile NAZARE
Abstract: The end of the Cold War did not provide a more secure, stable or friendly climate in the
contemporaneous world. The anarchical logic still dictates its own norms in the international relations.
Crisis and conflict situations between states now have other causal factors to give them new expression
and manifestation specific forms. The traditional ideological, economical, political and military conflicts
have been substituted for fault lines’ wars that have incalculable side-effects regarding the fate of
humanity. No matter the order we put them in writing: the confrontation between North and South,
between the oriental and occidental civilizations or between the Christian world and the Muslim one, we
are talking about conflictual phenomenons so dangerous that they put a question mark above the future
of man on this planet.
Cuvinte cheie : conflicte de falie, civilizație, religie, islam, creștinism, războaie civilizaționale
1. Nostalgia bipolarismului
În opinia specialiștilor în relații internaționale și a analiștilor militari, perioada
Războiului Rece a traversat evolutiv șase momente (etape) distincte:
a) cooperarea sceptică (caracterizată de un echilibru internațional precar, dar
acceptabil, 1945-1947);
b) ostilitatea deplină (prefațată de constituirea blocurilor militare, 1947-1955);
c) reapropierea și confruntarea, 1955-1969);
d) relaxarea, 1969-1979);
e) confruntarea cumpătată, 1979-1989);
f) sfârșitul perioadei, 1990-1991)1
Ne place sau nu, suntem constrânși să recunoaștem că această perioadă –
dincolo de unele momente de criză care puteau degenera într-un al treilea război
mondial: conflictul din Coreea, din Vietnam, criza Suezului, criza rachetelor cubaneze
etc. -, a reprezentat un moment de respiro, de stabilitate globală. Diplomația liderilor
marilor puteri, a structurilor de conducere ale celor două blocuri militare și ale
organizațiilor internaționale (ONU, OSCE, UE, NATO) a reușit să evite confruntările
de amploare, decisive și să adopte, prin negocieri directe sau mediate, măsuri
concrete de dezamorsare a conflictelor și salvgardare a păcii: limitarea și controlul
arsenalului militar clasic – "Tratatul asupra Forțelor convenționale în Europa" (CFET,
1990); nuclear – "Tratatul de neproliferare nucleară" (NPT, 1968-1978); "Tratatul ABM"
(1972); acordurile SALT I (1972) și SALT II (1979; nu a intrat niciodată în vigoare);
START I (1991; producând efecte juridice abia în 1994, înlocuind pe SALT I); STRAT II
(1993-1996), "Tratatul Forțelor Nucleare" (INF, 1991; care interzicea rachetele cu rază
scurtă și medie de acțiune, între 500-5000 Km), "Acordul trilateral nuclear" (între
SUA-Rusia-Ucraina, 1994); "Tratatul interzicerii totale a testelor nucleare" (CTBT;
adoptat de Adunarea Generală a ONU în septembrie 1996; neaplicabil nici în prezent);
biologic – "Convenția pentru interzicerea dezvoltării, producerii și stocării armelor
bacteriologice (biologice) și toxicologice și pentru distrugerea acestora" (1972),
"Convenția asupra armelor biologice" – 1975) și chimic – "Convenția asupra armelor
chimce" (1993-1997); implicarea instituțiilor internaționale în gestionarea crizelor din

1 Neagoe, V., Dinicu, A., Relații internaționale. Concepte, sisteme detrerminări (curs), Sibiu, Ed.
Academiei Forțelor Terestre, 2006, cap. III, www.actrus.ro/bibliotecă/cursuri/politologie/visarion/index.html
www.geopolitic.ro

28 diverse puncte ale globului și inițierea unor măsuri operaționale în sprijinul păcii –
ONU (rezoluții privind Irakul, Coreea de Nord, Iranul, Libanul, Bosnia, Serbia,
Kosovo etc.), NATO (forța internațională KFOR în Bosnia-Herțegovina, iunie 1999;
misiunea de supraveghere a transporturilor maritime din M. Mediterană – "Active
Endeavour", octombrie 2001; preluarea comenzii ISAF din Afganistan, 11 august
2003; "NATO Training Mission Iraq", iulie 2004), UE (operațiunea "Concordia" din
Macedonia, martie 2003; misiunea de poliție "Artemis" din Congo, iunie 2005;
operațiunile de instaurare a statului de drept "Eujust Themis", în Georgia și "Eujust
Lex", în Irak; operațiunea "Eufor Altheia" de preluare a misiunii forțelor SFOR ale
NATO din Bosnia-Herțegovina), adaptarea doctrinelor și strategiilor de securitate și
militare statale și organizaționale la noile realități, riscuri și amenințări din viața
internațională (NATO – adoptarea "noului concept strategic", formulat în 1999 și
revăzut la summiturile de la Praga și Istanbul; noul concept strategic al Alianței
subsumează drept obiective generale: "controlul schimbărilor pozitive și a provocărilor
actuale și viitoare; apărarea intereselor comune de securitate în zone mai
indepartate; menținerea apărării colective; consolidarea legăturilor transatlantice
menite să asigure asumarea de noi responsabilități; întărirea relațiilor cu partenerii,
în vederea admiterii de noi membri; menținerea voinței politice și a mijloacelor
militare necesare îndeplinirii misiunilor stabilite"; folosirea forței fără un mandat
explicit al Consiliului de Securitate; posibilitatea de a acționa fără restricții de ordin
geografic, oriunde intersele statelor membre sunt amenințate; obiectivul permanent
al Alianței îl reprezintă "apărarea libertății și securității tuturor membrilor săi,
asigurarea păcii și stabilității în regiune", protejarea valorilor comune, precum
"democrația, drepturile omului și respectarea legilor"; UE – adoptarea în 2004 a
"Strategiei de Securitate Europeană", denumită și strategia Solana – "Obiectiv Global
2010"; care stipulează necesitatea formării unei Forțe de reacție rapidă, alcătuită
din 15 brigăzi sau din 50-60.000 de oameni, aptă pentru următoarele tipuri de
operațiuni: "de gestionare a crizelor, misiuni umanitare și de salvare; de menținere a
păcii; de luptă în situații de gestionare a crizelor, inclusiv de stabilire a păcii; operațiuni
întrunite de dezarmare; de sprijinire a țărilor terțe în combaterea terorismului și
reforma sistemului de securitate"), acțiuni de dezvoltare a colaborării militare și cu
statele care nu fac parte din Alianță ("Parteneriatul pentru Pace" – PfP, 2004; "Tratatul
privind Cerul deschis", 1992; "Acordul pentru Constituirea Grupului de Cooperare
Navală a M. Negre – BLACKSEAFOR"), constituirea unor noi forme instituționale
de colaborare între marile puteri (înlocuirea Consiliului Întrunit Permanent NATO cu
Consilul NATO-Rusia; apariția Grupului NATO-UE)2.
Bipolarismul, politica de bloc, mai bine de cinci decenii, a atenutat crizele și
conflictele dintre state; concepțiile de falie, preponderant cele de natură religioasă
și civilizațională, multiplică crizele și focarele de conflict. Apariția liniilor de falie,
indiferent de natura lor, se constituie în adevărate premise pentru trecerea balanței
de putere din viața internațională de la monopolarismul actual la multipolarismul
viitor. Asta nu înseamnă că o lume multipolară, ne avertiza J.J. Mearsheimer (în

2 vezi Strîmbeanu, V., Paradigmele securității sau ce rezervă viitorul referitor la controlul înarmării? ,
gmr.mapn.ro/Ultimul_nr/Strimbeanu-p.123-138.pdf; Băhnăreanu, C., Puterea militară în secolul XXI.
Modalități de realizare a puterii în societatea democratică românească , București, Ed. Universității
Naționale de Apărare, 2005, p. 20-24, cssas.unap.ro/ro/pdef_studii/putere_militara_in secolulXXi.pdf;
Headline Goal 2010 , p. 1, http://ue.eu.int/uedocs/cmsUpload/2010%20Headline%20Goal.pdf; Olaru,I.,
Un nou concept strategic al NATO, în Gândirea Militară Românească , nr. 3, p. 52-53; Anghel, P., Insituții
europene și tehnici de negociere în procesul de integrare , cap. VII, http:www.unibuc.ro/eBooks/StiintePOL/anghel/htm
www.geopolitic.ro

29 "Tragedia politicii de forță"), este și o lume lipsită de conflicte, încremenită în
stabilitate și cooperare pașnică eternă.
2. Liniile de falie generatoare de conflicte regionale și globale
Conflictele de falie sau "identitare", apărute în perioada "post-război rece" –
de natură economică (Nord-Sud; state bogate în resurse energetice și materii
prime-state sărace în acest gen de resurse; SUA-UE-țările din zona Asia-Pacific),
politică și ideologică (state democratice-state nedemocratice; globalism-regionalism),
militară (NATO-UE-"statele nealiniate"), etnică (între etniii sau state cu etnii diferite:
turci-kurzi; kurzi-șiiți; sârbi-albanezi, arabi-evrei; arabi-iudei; ruși-ceceni etc.), culturală
și civilizațională (între culturi și religii diferite; creștinism-islamism; budism-
islamism; islamism-iudaism; cultura occidentală și cea musulmană; catolicism-
protestatism-ortodoxism) – își pun, direct sau indirect, amprenta asupra:
a) ierarhiei centrelor de putere în viața internațională (potrivit legii "ciclurilor de
putere");
b) echilibrului și dezechilibrului balanței mondiale de putere;
c) relațiilor dintre state;
d) securității, stabilității, climatului de încredere și colaborare între națiuni;
e) ordinii mondiale;
f) sistemului dezirabil de valori;
g) destinului libertății umane.
Conflictele originate în diferențele ideologice și politice, dominante în perioada
bipolarismului, au fost substituite treptat cu cele derivate din deosebirile culturale și
civilizaționale, în care religia începe să joace un rol din ce în ce mai important.
Parafrazându-l pe Ratzel, islamul corijeză, amplifică sau diminuează conflictele
dintre state de religii diferite. Deși statele naționale vor fi în continuare principalii
actori în viața internațională, sursa fundamentală de conflict, mărturisea S. Huntington,
nu va mai fi de natură ideologică sau economică, ci culturală și civilizațională.
"Ciocnirea civilizațiilor va domina politica mondială. Granițele dintre civilizații vor fi
granițele bătăliei viitorului (…) pentru prima dată in istorie, politica globală este în
același timp multipolară și multicivilizațională.“
Nu mai departe, principalele conflicte care au îndoliat planeta în ultimii ani sunt –
sublinia Ignacio Ramonet (în "Geopolitica haosului") – parțial sau total de natură
religioasă, precum Kosovo (ortodocși-musulmani), Cașmir (musulmani-hinduși),
Timorul de Est (musulmani-catolici) și Cecenia (ortodocși-musulmani). Conflictele
religioase, caracteristice sfârșitului și începutului de mileniu, îngrijorează opinia
publică mondială prin ciclicitatea și virulența lor. Situațiile conflictuale pulsatorii din
diferite zone ale lumii – Orientul Mijlociu, Balcani, Irlanda de Nord, Afghanistan, sudul
Sudanului, Algeria, Cipru, Karabahul de Munte, Tibet etc. – argumentează afirmația.3
Fără îndoială, ideea își are istoria sa. Ea a fost anticipată, detaliată și reiterată
în zilele noastre datorită evoluției alarmante a realității vieții politice internaționale.
Dacă A. Malraux profețea ca "Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", I.
Bădescu (în "Geopolitică și religie. Insurecții religioase în sec. XX. Insurecția
euxiniană") considera că starea lumii depinde tot mai mult de "condiția religioasă a
omului", iar A. Toynbee semnala că acolo unde islamul se întâlnește cu alte religii
se nasc conflicte, localizarea lor fiind conturată tocmai de liniile de falie, S.

3 apud Oprea, M., Geopolitica religiilor, în Lumea magazin , 2001, www.lumeam.ro/nr6_2001-lumea/in
clipa_ 2000. htm-21k
www.geopolitic.ro

30 Huntington, prin publicarea cărții "Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale",
stârnește o adevărată controversă în lumea științifică și politică contemporană prin
clamarea apariției unor adevărate ciocniri între civilizații și previzionarea trecerii de
la războaiele clasice la războaiele liniilor de falie. Explicând ciocnirile actuale dintre
state de civilizații diferite, prin recurs la binomul "putere-conflict", cunoscutul politolog
susține că "ele reprezintă cele mai mari amenințări la adresa păcii mondiale, iar o
ordine bazată pe civilizații este cea mai sigură pază împotriva războiului mondial".
Dacă religia este caracteristica definitorie a civilizației, continua autorul, "războaiele
de falie au loc aproape întotdeaună între popoare de religii diferite"4
Politica mondială, în opinia lui S. Huntington, pornește de la considerarea
civilizațiilor drept "entități în care statele nucleu se intersectează pe liniile de falie,
mai mult sau mai puțin, conflictual, cu alte civilizații"5, transformându-le în "liniile de
front ale viitorului".6 Astfel încât afirmația "granițele islamului sunt însângerate",
devine nu numai plină de adevăr, dar și neliniștitoare.
Astăzi, remarca M. Oprea (în "Geopolitica religiilor"), harta religiilor, configurată
încă de acum patru secole, nu a cunoscut modifcări relevante: Europa și America
de Nord sunt predominant creștine, Asia, parțial islamică și budistă, Africa fiind
împărțită între Islamism, animism (nord) și creștinism (sud). În acest context spiritual-
religios, după creștism, islamismul este a doua religie din lume (Indonezia – 87%
din 225 de milioane), Pakistan (96% din 160 de miloane), Bangladesh(88% din 140
de milioane, Nigeria 50% din 137 de milioane), Iran (99% din 70 de milioane),
Turcia (97% din 79 de milioane). Populația musulmană, o cincime din poulația
globului, reprezintă o forță nicidecum neglijabilă.
Încă de acum trei decenii, Edward Said lansa un semnal de alarmă întregii
lumi democratice: "Despre nici o altă religie sau grup cultural nu se spune atât de
afirmativ și de categoric că reprezintă o amenințare la dresa civilizației occidentale
ca despre Islam". Realitate pusă în evidență și de Raportul “Islamic Extremism:
Common Concern for Muslim and Western Publics”(iulie 2005), întocmit de egida
Pew Global Attitudes Project (PGAP), pe baza unui sondaj derulat în 17 țări.
Percepția pericolului și a sentimentului de teamă față de extremismului islamic oferă
un tablou sugestiv; cu valori aproximativ mai mici față de manifestările interne și
valori relative crescute în medie față de cele externe: Rusia (52/51%), India
(48/46%), Spania (43/45%), Germania (35/48%), Marea Britanie (34/43%), Olanda
(32/46%), Franța (32/46%), SUA (31/42%), Canada (41%), Polonia (7%).7 Mai mult,
dacă luăm în considerație și faptul că Sadi Kurdi (învățat musulman), la începutul
veacului trecut, previziona că Europa va deveni o "națiune islamică" (populația musulmană
va ajunge în 2015 la aproximativ 40 de milioane, iar numărul nativilor europeni va
scădea cu 3,5%), avem o privire exactă asupra dimensiunii acestei provocări.
Ideea a fost reiterată și amendată parțial de S.T. Hunter (în “Amenințări
virtuale“): “Islamul poate rămâne un factor important al dinamicii sociale, culturale
și politice, care va comanda evoluția internă a țărilor musulmane. Va afecta în
egală măsură politica regională și legăturile internaționale ale statelor musulmane,

4 Huntington, S., Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale , Ed. Antet, 1998, p. 12, 368.
5 Radu, G., Evoluția axiologică a civilizațiilor , București, Ed. Cartea Universitară, 2003, p. 237.
6 Uscoi, N., Conflictele secolului XXI, în Revista Aacdemiei Forțelor Terestre , www.actrus.
ro/reviste1/2002/ conflictde%20 secolului.pdf
7 apud Apahideanu, I., Islam-ic și islam-ist: explicații și implicații ale diferenței de sufix (I),
ro.altermedia.info/…/ islam-ic-i-islam-ist-explicaii-i-implicaii-ale-diferenei-de-sufix-i_4657.html – 51k
www.geopolitic.ro

31 dar nu va fi singurul factor de evoluție și poate nici cel mai determinant“.8 Situație
geopolitică întreținută de atitudinea duplicitară, ambiguă a Occidentului în relația cu
țările musulmane: repudierea radicalismului manifestat în anumite zone (G. Persic
sau Liban) și încurajarea și alierea cu grupărilor fundamentaliste islamice (în
Afganistan), atunci când interesul prevalează rațiunii.
3. CARACTERISTICILE CONFLICTELOR DE FALIE
Conflictele de falie se particularizează, în cu raport cu tipurile clasice de
războaie, prin anumite trăsături:
a) războaiele de falie, religioase sau interetnice, între Islam și Occident, Occident și
restul lumii, SUA și China etc., prin formele lor de manifestare, se prefigurează
drept confruntări “disimetrice“, “non-asimetrice“ sau “disproporționate“9;
b) sunt persistente, longevive și au o arie limitată, se manifestă între grupuri
etnice, religioase, rasiale sau lingvistice; războaiele liniilor de falie, generate
de cele mai multe ori de religii diferite, au o durată de șase ori mai mare
decât războaiele interstatale și se pot repeta la infinit10; având o împortantă
valoare geopolitică și geostrategică, fenomenul religios amplifică conflictele
care apar de-a lungul liniilor de falie culturală, ce separă civilizațiile occidentală,
confucianistă, japoneză, islamică, hinduistă, slav-ortodoxă, latino-americană
și africană între ele; harta faliilor religioase evidențiază coincidența zonelor
centrale cu cele de influență ale marilor religii; politica este etnică la nivel
micro și civilizațională la nivel global, o confruntare între marile civilizații diferite
(islamică și occidentală) sau în interiorul aceleași civilizații (între protestanți
și catolici și între catolici, protestanți și ortodocși); faliile civilizaționale caracterizând
și aumite state din zonă, precum România, Ucraina, Iugoslavia11;
c) exced motivațiile de ordin ideologic și politic ale beligeranților, apar și se
dezvoltă între state sau grupuri de civilizații diferite localizate fie în arii geografice
distincte sau mixate, între grupuri non-guvernamentale, între state și grupuri
non-guvernamentale; implică probleme identitare sau de putere;
d) cultivă violența extremă și întrețin genocidul prin practicile cunoscute – masacre,
terorism, răpiri, torturi; “frecvența, intensitatea și violența“ acestui tip de războaie
sunt amplificate de “credințele în Dumnezei diferiți“ (aproximativ 2,5 milioane
în urma conflictelor din anii '90 în Filipine, Cașmir, Sri Lanka, Sudan,
Croația, Bosnia-Herțegovina, Timorul de Est etc.);
e) nu au rezolvări juridice, prin înțelegeri, compromisuri și tratate; atunci când
sunt acceptate, sunt episodice și au o durată relativ mică, iar ostilitățile sunt
reluate cu o intensitate crescută; războaiele de falie sunt întermitente, iar
conflictele sunt interminabile (de exemplu, conflictele religioase din Orientul
Mijlociu, Balcani, Caucaz sau Irlanda); războaiele se produc spontan, iar păcile
sunt impuse de sus; acordurile de încetare a conflictelor au șanse de supraviețuire
doar dacă reflectă echilibrul local de putere între părțile implicate la toate nivelurile

8 Hunter, S.T., Amenințări virtuale, în Puteri și influențe … Ed. Corint, București, 2001, p. 117.
9 Mureșan, M., Văduva, G., Războiul viitorului, viitorul războiului , București, Ed. Universității Naționale de
Apărare, 2004, cssas.unap.ro/ro/pdf_carti/rv-vr.pdf; Văduva, G., Războiul bazat pe rețea în fizionomia noilor
conflicte militare , București, Ed. Universității Naționale de Apărare, 2005, p. 9-10; xxx Conflictele asimetrice.
Cerințe operaționale privind structura armatei României , cssas.unap.ro/ro/pdf _studii/confi _ asimetrice.pdf
10 vezi Radu, G. , op. cit., p. 238; Huntington, S. , op. cit., 368
11 Teleanu, A.B., Judecata de apoi a culturii și civilizației, în Ziua, 10.02. 2006; Mărgineanu, I., Suportul social
pentru democrație, în Sociologie românescă , nr. 2, 1999, www.sociologie romaneasca. ro/numere.htm – 20k
www.geopolitic.ro

32 – primar, terțiar și secundar; stoparea degenerării lor în războaie globale depinde
de interesele și acțiunile statelor nucleu ale marilor civilizații ale lumii;
f) sunt conflicte întreținute de "sindromul țării rudă" (Greenway), conform
caruia țări secundare și terțiare se alătură voluntar statelor principale în
situații conflictuale frontaliere; față de conflictele din perioada Războiului
Rece, conflictele de falie nu evoluează de "jos în sus", ci de "sus în jos";
excaladarea conflictului are loc prin acordarea de ajutor material, financiar,
diplomatic și moral deopotrivă părților implicate (de exemplu, Bosnia-
Herțegovina, Kosovo, Irak, Liban, Pakistan); musulmanii fiind cel mai mult
angajați în violențele față de alte civilizații (musulmani-hinduși; musulmani-
catolici; musulmani-ortodocși, musulmani-iudei; musulmani-budiști);
g) obiectivul principal îl constituie controlul popoarelor, respectiv a teritoriilor;
așa-zisa eliberare a "pământului sacru" se confundă în realitate cu “epurarea
etnică“ (Cașmir, Kosovo, Transnistria, Nagorno-Karabah, Bangladesh, Israel etc.);
h) ansamblul cauzal al genezei este alcătuit din factori relativ diferiți de cei
clasici, precum istoria frământată, dominată de permanente conflicte (care
întrețin un climat de neîncredre și suspiciune reciprocă între diversele
grupuri: musulmani-iudei în Palestina; catolici-musulmani-ortodocși în
Balcani; musumani-hinduși în India etc.); schimbarea echilibrului demografic
între diversele grupuri religiose, etnice și lingvistice (încă din secolul XIV,
provincia Kosovo era considerată de sârbii majoritari pământ sacru,
începând cu anii '60 și culminând cu momentul de vârf al anilor '90 echilibrul
demografic arăta asltfel: 90% musulmani și 10% sârbi; ceea ce a încurajat
populația musulmană albaneză să solicite autonomia și desprinderea de
Serbia; schimbările demografice din Bosnia-Herțegovina de la raportul de
43% sârbi și 21% musulmani în 1961 la o pondere de 44% musulmani și
31% sârbi în următoarele trei decenii; proces înregistrat și în alte zone ale
globului – fostele republici sovietice din sud, Sri Lanka etc.) și politica
statelor, grupurilor musulmane și a liderilor lor religioși (lipsa de unitate între
statele musulmane, tendințele hegemonice ale Arabiei Saudite, Turciei,
Iranului sau Irakului se anihilează reciproc; proiectele utopice de factură politică
propagate de liderii religioși; naționalismul musulman de tip fundamentalist;
teza jihadului violent împotriva regimurilor arabe eretice și corupte de
civilizația occidentală; respingerea vehementă a culturii occidentale; lupta
împotriva imperialismului apusean; instaurarea dominației legii musulmane,
a unor republici islamice după modelul iranian în Palestina și în celelalte
state sau crearea unui Kalistan independent – "patria celor puri", care să facă
o demarcație clară între lumea musulmană și cea non-muslumană; Izebetkovici,
liderul Partidului Musulman al Acțiunii Democratice din Bosnia-Herțegovina,
susținea încă din anii '70 – în cartea "Declarația Islamică", pentru care a și
fost închis de regimul comunist din acea vreme – "incompatibilitatea
Islamului cu sistemele … instituțiile sociale și politice non-islamice."12);
i) războaiele de falie și conflictele etnice se redistribuie neuniform în aria civilizațională
a lumii; întâlnim câteva puncte care se remarcă printr-o densitate mare și o
ciclicitate accentuată – Balcanii, Caucazul de Nord, Africa (zona nord-vestică, de

12 vezi Huntington, S., op., cit. , p. 375-406; 475-480; Marginean, I., Suportul social pentru democrație, în
Sociologie românească , nr. 2, 1999, p. 4-5; Uscoi, N., op.cit .
www.geopolitic.ro

33 centru și de est), Orientul Mijlociu, partea sud-estică a Asiei13;
j) războaiele de falie pot genera apariția de noi state (India hindusă și Pakistanul
musulman în 1947) sau schimbări de regimuri politice (transformarea
monarhiei iraniene în republică islamică prin revoluția islamică din 1979).
Politologul american nu exclude posibilitatea unui război global între statele
nucleu, marile civilizații ale lumii: lumea musulmană și cea non-musulmană, între
Islam și Occident, între Vest și restul lumii. Război intercivilizațional alimentat de
"echilibrul modificat de putere între civilizații și statele nucleu." Benefeciarii unui
astfel de război fiind puțini, doar acele civilizații prudente, care se abțin de la
angajarea lor în conflict, probabil India. Dinamica ciclurilor hegemoniei centrelor de
putere urmează un anumit itinerariu: de la "est la vest" și invers în secolele trecute,
iar acum, de la "nord la sud". Omenirea este pusă în fața unei opțiuni cruciale: să
aleagă între cooperare și confruntare, între civilizație și barbarism. În egală
măsură, civilizațiile pot reprezenta adevărate amenințări pentru pacea mondială, dar și
soluția cea mai sigură pentru preîntâmpinarea unui cataclism planetar. Evitarea
conflictelor intercivilizaționale impune statelor nucleu (Huntington) sau centru (Wallerstein)
respectarea unor norme de comportament interstatal într-o lume "multicivilizațională
și multipolară": regula absentențiunii (potrivit căreia aceste state ar trebui să evite
intervenția, amestecul în conflictele altor civilizații), regula medierii comune (impune
ca statele nucleu să preîntâmpine și să soluționeze în colaborare cu ceilalți actori din
aria lor civilizațională toate războaiele de falie în desfășurare sau posibile) și regula
punctelor comune (unitate în diversitate, acceptarea diversității în detrimentul
universalismului; reușita coabitării depinde de identificarea punctelor comune majorității
civilizațiilor privind valorile, instituțiile și practicile economice, politice, sociale, culturale,
militare etc.; totul subordonându-se unui singur scop: acceptarea cooperării și
menținerii caracterului "multicivilizațional al politicii globale".
Desigur, nu susținem în totalitate determinarea absolută a viitorului umanității
de către un singur factor, religia, indiferent cât de mult își va pune amprenta asupra
evoluției culturale și civilizaționale, însă nu-i putem ignora capacitatea sa de înrâurire.
Dar, diverși analiști și politologi – de la H. Kissinger, Fr. Thul, I. Ramonet la M.
Malița -, deși nu supralicitează rolul religiei în evoluția conflictuală a lumii, atrag atenția
asupra valorii sale geopolitice, faptului că nu mai poate fi neglijată, ea devenind una
din "cele mai importane lucruri după terminarea Războiului Rece". Chiar S. Huntigton,
nedescurajat de criticile aduse lucrării sale, răspunde cu o nedisimulată ironie:
"Criticile paradigmei civilizaționale nu au oferit o explicație mai bună a ceea ce se
petrece astăzi în lume". Un lucru a devenit unanim acceptat: "nici o religie nu este
scutită de extremisme" (A. Omar). Izvorul unor nesfârșite surprize.

13 Radu, G., op. cit ., p. 238.
www.geopolitic.ro

34 DUNĂREA, AXĂ SAU FALIE GEOPOLITICĂ?
Nicolae POPA
Résumé. Le Danube, axe ou faille géopolitique? Le sujet „Danube” est abordé ici sous l’angle de ses
significations spatiales, comme relation entre potentiel, projet et organisation, dans un contexte de
puissance en permanente évolution. Notre objectif est celui de mettre en lumière les continuités et les
discontinuités induites par le Danube dans son territoire d’encrage et, inversement, celles qui lui sont
imposées par l’espace naturel et humain traversé. Dans un contexte de globalisation qui favorise
l’approfondissement des décalages territoriaux, en quelle mesure le couloir naturel du Danube
s’intègre-t-il aux nouvelles tendances d’organisation spatiale sur le continent? Est-il le Danube un axe
démographique et économique de plus en plus cohérent et puissant? Où il devient un couloir qui
accumule des discontinuités et des failles à évolution imprévisible?! Comment s’articulent-elles les
politiques économiques, les stratégies de développement régional de chaque État riverain à ce couloir
du Danube? Quelles sont les chances de la Roumanie de mettre en valeur son statut de pays danubien
en relation avec les États voisins? Y a-t il une politique unitaire de mise en valeur du potentiel du
Danube? Quels pourraient être aujourd’hui les centres de pouvoir en état de promouvoir un éventuel
„projet danubien” et quelles seraient les options alternatives en état de distraire leur attention, en vue
d’orienter leurs ressources vers d’autres horizons stratégiques? Est-il opportun un „projet européen”
dans une maison Europe intégrée? Cet article est un essai de répons à quelques unes de ces questions. Il
laisse aussi la place pour une éventuelle continuation et systématisation de la réflexion, dans une étape
ultérieure, celle du bassin danubien (presque) intégralement compris dans l’Union européenne.
Mots-clés: axe géopolitique, faille géopolitique, transports, développement régional, Danube, Roumanie.
Introducere
Problematica rolului Dunării în Europa și în particular în România constituie
o temă veche în reflecția geografică, istorică sau geopolitică. Numeroși gânditori au
încercat să înțeleagă cum se exprimă în viața umană a comunităților dunărene
prezența marelui fluviu, ce reprezentări generează acesta, cum s-au organizat
comunitățile locale pentru a face față riscurilor legate de fluviu, dar mai ales cum își
structurează ele acțiunile pentru a se bucura de resursele Dunării și de relațiile
țesute între diversele regiuni ale Europei, în legătură cu Dunărea.
Pentru țara noastră, cele mai multe scrieri datează din perioada interbelică,
de înflorire a reflecției privind identitatea poporului român și șansele sale de afirmare în
spațiul carpatic, dunărean și pontic. De la Nicolae Iorga, Simion Mehedinți și Emmanuel
de Martonne, la Nae Ionescu și Romulus Vulcănescu, de la Ion Conea și Gheorghe
Brătianu, la Nicolae-Alexandru Rădulescu și Vintilă Mihăilescu, problemele calitative
ale Dunării în context regional au fost intens dezbătute. După al doilea război
mondial, astfel de preocupări nu au mai fost încurajate, analizele asupra fluviului
mărginindu-se la demersuri de tip factologic. Remarcăm, în context, lucrările singulare
ale geografilor Nicolae Popp (1985) și Grigor P. Pop (1984) care tratează mai
detaliat problematica Dunării. După 1989, se încearcă re-valorizarea unei tradiții și
altoirea pe aceasta a tendințelor noi din studiile geopolitice regionale, în noua
conjunctură politică și economică fluidă a Europei. Printre acestea, remarcăm
lucrarea „Geopolitique du Danube”, publicată în 1999, la Editura Ellipses din Paris,
sub coordonarea reputatului geograf francez Michel Foucher. Lucrarea are meritul
de a fi rezultatul unei munci de echipă, bazată pe documentarea de teren și
orientată spre interpretarea neutră, multiscalară și corelativă a materialului cules.
Fără a avea pretenția unei contribuții novatoare sau a unui demers exhaustiv,
ceea ce nici nu este posibil într-un articol de revistă, abordăm aici subiectul „Dunărea”
din perspectiva semnificațiilor sale spațiale, ca relație între potențial, proiect și
organizare, într-un context de putere aflat în continuă evoluție . Am încercat prin
www.geopolitic.ro

35 analiza noastră să răspundem la o serie de întrebări, cristalizate în jurul câtorva subteme,
prin intermediul cărora sperăm să ne fi realizat o parte din obiectivul inițial, acela
de a pune în lumină continuitățile și discontinuitățile induse de Dunăre în spațiul
natural și antropic pe care îl traversează și, invers, pe cele impuse de acest spațiu
asupra traseului marelui fluviu . Unele corelații transdisciplinare și exemplificări au
fost necesare, fapt care a dus la creșterea dimensiunilor acestui demers.
În prezent, procesul de globalizare, bazat pe competiția acerbă dintre performanțele
social-economice ale comunităților umane, adâncește decalajele teritoriale, făcând
din axele și regiunile nodale adevărate sorburi de resurse și havuzuri de prosperitate,
iar din cele marginale, veritabile pete albe. În ce măsură culoarul natural al Dunării
– folosit de milenii ca axă de circulație a popoarelor, de contacte culturale, de
schimburi economice, dar și de ciocnire a intereselor de putere – se integrează
noilor tendințe? Este Dunărea o axă demo-economică din ce în ce mai coerentă și
mai puternică în contextul integrării europene? Sau este un culoar în care discontinuitățile
naturale și cele impuse de organizarea spațiului politic se amplifică, tinzând să se
transforme în falii cu evoluții imprevizibile?! Cum se articulează politicile economice,
strategiile de dezvoltare regională ale fiecăruia din statele riverane la culoarul
Dunării? Ce șanse are România să-și valorizeze statutul de țară dunăreană în
relația cu statele din jur? Se conturează sau nu o politică unitară de valorificare a
potențialului Dunării? Care ar putea fi astăzi centrele de putere în măsură să promoveze
un eventual „proiect dunărean” și care ar fi opțiunile alternative în măsură să „distragă
atenția” și să orienteze resursele acestor centre către alte direcții strategice? Articolul
de față încearcă să răspundă la câteva din aceste întrebări și lasă loc pentru
continuarea și sistematizarea reflecției într-o etapă ulterioară, într-un alt context,
cel al bazinului dunărean ca parte integrantă a Uniunii Europene.
1. Dimensiunea naturală: Dunărea, culoar pentru cursă cu obstacole?
Cel mai important fluviu internațional al Europei, Dunărea izvorăște din
Munții Pădurea Neagră, din sud-vestul Germaniei (landul Baden-Württemberg) și
străbate Europa Centrală pe direcția generală vest – sud-est, până la vărsarea în
Marea Neagră. Datorită lungimii sale (2857 km), formei alungite a vastului său
bazin hidrografic (817000 km²) și diversității regiunilor traversate, fluviul se
încadrează mai multor unități naturale, cu caracteristici destul de diferite. Acestea
au generat centralități distincte, care și-au pus amprenta pe organizarea spațiului și
pe funcționalitatea social-economică a fluviului și a teritoriilor sale adiacente.
În cea mai mare parte a sa, cursul Dunării separă neo-Europa premediteraneană,
la sud, cu relief înalt și fragmentat, de mezo-Europa, la nord, cu morfologie mult
mai atenuată. Numai domeniul Carpatic, aparținând neo-Europei, se arcuiește la
nord-est de fluviu. Această configurație morfostructurală este cea care imprimă de
altfel compartimentarea bazinului dunărean: traversând arcul carpatic pe la capete,
fluviul este strâns între structuri de orogen ce îi separă bazinul în trei mari compartimente,
dintre care sectorul central este cel mai vast. Dacă bazinele superior și inferior sunt
dominate fiecare de un oraș polarizator mare, cu poziție cvasi-centrală, dar nu la
firul Dunării – München (1,3 mil. loc.) pentru sectorul alpin, București (2,0 mil. loc.)
pentru sectorul pontic – compartimentul central (panonic) este polarizat de două
orașe mari, Budapesta (1,8 mil. loc.) și Belgrad (1,3), așezate pe malurile fluviului,
în poziții de convergență. La acestea, se adaugă Viena (1,6 mil. loc), situată la
poarta de trecere dintre sectoarele superior și mijlociu. Veche capitală imperială, cu
propriul său bazin de influență extins atât spre sectorul panonic cât mai ales spre
cel alpin, Viena este în același timp poartă obligatorie de trecere între Occident și
Orient, dar și răspântie cu deschideri spre toate orizonturile.
Înscrisă în aceste coordonate generale, Dunărea are un parcurs complex, cu
www.geopolitic.ro

36 pretabilitate diferită pentru concentrarea structurilor demo-economice, a infrastructurilor
și fluxurilor de transport.
Fluviul se formează prin reunirea a două pâraie, Brigach și Breg, care își
trag sursele de sub Vârful Kandel (1241 m) din Munții Pădurea Neagră. Cu un
parcurs mai lung, izvorând din apropierea localității Fürtwangen, la 1078 m altitudine,
Breg este considerat izvorul geografic al Dunării, aflat la numai 100 m de cumpăna
de ape cu bazinul Rinului. Cele două pâraie se reunesc la Donaueschingen (690
m), unde, în parcul castelului, se află fântâna monumentală din sec. al XIX-lea,
numită „Donauquelle”, simbolizând izvorul oficial al marelui fluviu.
În drumul său spre Marea Neagră, Dunărea învinge mai multe obstacole. Primul
dintre acestea este chiar în cursul superior, între Immendingen și Tuttlingen, sector
în care apele Dunării se infiltrează în calcarele poroase ce alcătuiesc Jura Suabă
și se scurg în Lacul Constanța, suplimentând debitul Rinului. În perioadele secetoase,
apele fluviului seacă complet în acest sector1. Aval de Ulm, unde primește din Alpi primul
său afluent semnificativ (Iller, 70 mc/sec.), fluviul devine flotabil pentru ambarcațiuni
mici. Adâncimile reduse, panta accentuată și frecventele praguri fac însă navigația
dificilă, chiar și în condițiile amenajării acestui sector alpin. Abia de la Kelheim
(amonte de Regensburg, unde se face racordul cu Rinul, prin intermediul Canalului
Dunăre-Main) începe Dunărea navigabilă, pe o lungime de 2415 km până la vărsare.
Circulația navelor este în același timp facilitată și îngreunată de succesiunea de baraje
cu ecluze care mențin adâncimile minime necesare, valorifică potențialul hidroenergetic,
dar prelungesc mult timpul de parcurs al navelor. În plus, până la Regensburg, valea
Dunării are o orientare (sud-vest spre nord-est) perpendiculară pe principalele axe de
circulație și de dezvoltare ale Germaniei de sud și nu reușește să atragă fluxurile de
transport, pentru a se constitui într-un culoar de expansiune social-economică.
Aval de Regensburg, Dunărea își schimbă orientarea, spre sud-est și est,
traversând bazine depresionare (Deggendorf, Mauthausen, Tulln) separate de
sectoare de îngustare (Passau, Melk, Poarta Devin). Cu debite din ce în ce mai mari
(438 mc./sec. la Regensburg și 1883 mc./sec. la Viena), alimentate în principal de
afluenții alpini de pe dreapta (Isar, Inn, Enns etc.), fluviul atrage o intensă circulație a
navelor turistice, dar și a celor pentru mărfuri. Totuși, traficul nu depășește 5 milioane
de tone pe an decât aval de Linz. Legăturile se fac mai ales între canalul Rin-Main-
Dunăre și porturile Regensburg, Passau, Linz și Viena. În acest sector, prelungit
până la Budapesta, axa Dunării funcționează ca un veritabil culoar de reunire a
principalelor infrastructuri și fluxuri de circulație, ce leagă mari centre social-
economice ale Europei Centrale și de Sud-Est. Stuttgart, München, Nürnberg,
Praga, Graz, dar și Zagreb, Ljubljana, Belgrad, Timișoara, Cluj sau Košice, toate se
racordează în dublu evantai spre capetele acestei axe. Autostrăzi, linii de cale ferată,
conducte, magistrale electrice etc. însoțesc mai ales malul sudic al fluviului, punctat
de siturile principalelor centre polarizatoare: Regensburg, Linz și Viena.
Cursul mijlociu al Dunării începe aval de Viena, iar din punct de vedere al navigației,
de la Komarno. Până la Baziaș, acest curs străbate diversele compartimente ale Bazinului
Panonic. Între Poarta Devin și Komarno, fluviul își despletește apele pe suprafața
netedă și mlăștinoasă a Kisalfold-ului, unde creează dificultăți navigației prin abundența
depunerilor de aluviuni, ce au dus la formarea mai multor insule și ostroave (I. Zitny
etc.). Amenajările hidrotehnice realizate aici în anii ’80 și ’90 ai secolului XX au

1 Pentru că perioadele de secetă au crescut în ultimii ani, o parte din apa Dunării este derivată din
această zonă printr-o galerie subterană. Galeria, ca și căderea artificială de apă care face parte din
lucrarea hidrotehnică respectivă, se află după ieșirea din satul Immendingen și debușează la Möhringen
(http://fr.wikipedia.org/wiki/Danube).
www.geopolitic.ro

37 tensionat relațiile dintre Ungaria și Slovacia. Traversând bariera muntoasă a Ungariei
de nord, aval de Esztergom, Dunărea străbate Defileul de la Vać, un sector de îngustare
maiestuos, prins între M. Borzsony și Pilis. Recurbat spre sud, fluviul traversează
capitala Ungariei, generând unul din cele mai pitorești situri de convergență din
această parte a Europei. În partea centrală a Panoniei, fluviul are un curs monoton, cu
numeroase despletiri, printr-o regiune în care predomină depunerile de aluviuni, puțin
populată și slab polarizată economic. Abia între Vukovar și Novi Sad, prezența
munților înecați Fruska Gora diversifică peisajul și creează situri naturale favorabile
controlului navigației danubiene, cum este cel de la Petrovaradin. În partea sudică
însă, fluviul primește cei mai importanți afluenți ai săi, care îi mai mult decât dublează
debitul. De la 2326 mc./sec. la Budapesta, după ce primește Drava, Tisa, Sava și
Morava2, Dunărea intră în defileul transcarpatic (Baziaș – Turnu Severin) cu un debit
mediu multianual de 5400 mc./sec. și se transformă într-un fluviu cu adevărat mare.
Creșterea cantității de apă și aluviuni, chiar înaintea pragului de la Cazane și Porțile
de Fier, a generat un alt sector de sedimentare, între Belgrad și Baziaș, cu dificultăți
pentru navigație, rezolvate prin realizarea lacului de acumulare din defileu.
Deși spre extremitățile acestui sector, fluviul este marcat de prezența a două
mari orașe cu funcție de capitală și rol polarizator regional remarcabil, Budapesta și
Belgrad, Dunărea încetează din nou de a mai juca rolul de culoar de concentrare a
fluxurilor majore de circulație. Străbătând orizonturi deschise, axele de transport din
spațiul panonic sunt atrase de centre de polarizare aflate în diverse situri de contact și
convergență. Acestea sunt localizate de regulă în dreptul porților obligatorii de
trecere – culoare, pasuri, defilee, văi transversale – sau de-a lungul altor axe care
segmentează ori flanchează lanțurile muntoase din jurul Bazinului Panonic (Alpii,
Carpații, Dinaricii). Chiar între Budapesta și Belgrad, drumurile cele mai circulate
nu însoțesc fluviul, ci se depărtează de acesta, fie spre est (prin Szeged), fie spre
sud-vest (Pecs). De la Belgrad, cursul Dunării se reorientează din nou, îndreptându-se
spre răsărit, unde va înfrunta orogenele carpatice, de-a lungul celui mai amplu defileu
de pe continent. Trecerea spre cursul inferior va schimba oare raporturile spațiale?
Defileul transcarpatic este poate sectorul cel mai spectaculos al Dunării, prin
măreția versanților abrupți ai munților calcaroși din malurile sale, prin îngustimea la
care ajunge acest mare fluviu al Europei, obligat să își „contracte” miile de metri
cubi de apă între versanți aflați local la sub 200 m apropiere unii de ceilalți
(Cazanele Mari și Cazanele Mici). Dificultățile în calea navigației erau aici extreme,
datorate vitezei mari de scurgere printre numeroasele stânci din albie și puternicelor
vârtejuri, adevărate sorburi pentru ambarcațiuni. O serie de lucrări de amenajare și
ameliorare a parcursului navelor au fost întreprinse încă de la sfârșitul secolului al
XIX-lea, după Congresul de la Berlin (1878). Încredințate Austro-Ungariei, acestea
au constat în dinamitarea stâncilor din albie și încercarea de a săpa un canal
paralel cu fluviul. În ciuda lucrărilor întreprinse, navigația în acest sector a continuat
să fie foarte dificilă și periculoasă3. Abia construcția barajului cu nodul hidrotehnic și
de navigație de la Porțile de Fier, lucrare realizată în colaborare de România și
Iugoslavia în perioada 1964-1972, va rezolva problemele navigației pe fluviu (prin
ridicarea nivelului apei cu 35 de metri), precum și o parte din cele ale tranzitului rutier
și feroviar dintre bazinul panonic și cel pontic al Dunării.
Aval de Porțile de Fier, Dunărea își etalează albia pe circa 1km lățime, cu

2 Cei mai mari tributari sunt: Sava (1564 mc/sec. debitul mediu multianual), Tisa (794 mc/sec.), Drava
(577 mc/sec.), Morava (232 mc/sec.) și Timișul (47 mc/sec.)
3 „În loc să fie un fluviu de navigație neîntreruptă de la Rin până la Marea Neagră, Dunărea e tăiată în
două prin Defileul Porților de Fier, care, cu toate lucrările făcute, a rămas tot o piedică însemnată” (G.
Vâlsan, 1928, citat de Gr. Pop. 1984, p. 112).
www.geopolitic.ro

38 frecvente despletiri locale, și curge pe direcția generală vest-est. Împins de râurile
carpatice cu aluviunile acestora, ca și de fenomene tectonice locale, fluviul înscrie
un amplu arc de cerc, convex spre sud, către Podișul Prebalcanic, pe sub malul înalt al
căruia curge, favorizând siturile urban-portuare (Vidin, Ruse etc.). De la Silistra se
recurbează spre nord, blocat de molul rigid al platformei dobrogene și chemat de
zona de subsidență din Câmpia Siretului inferior. Aici se dezvoltă sectorul dintre Călărași
și Brăila, unde lunca atinge lățimi de circa 25 km, iar brațele fluviului închid renumitele
„bălți” ale Ialomiței și Brăilei4, vaste spații inundabile, cu dificultăți de navigație datorate
aluvionării abundente. Acest sector mlăștinos, asociat cu ariditatea Câmpiei Bărăganului
din vecinătate, a reprezentat multă vreme un obstacol în calea dezvoltării unor
legături mai strânse între Muntenia centrală, dens populată, și litoralul Mării Negre.
Aval de Brăila, până la vărsarea în mare, se intră pe Dunărea maritimă, numită
astfel pentru că permite navigația cu vase maritime de tonaj mediu (până la 35 mii tdw).
Aflat sub autoritatea Administrației Fluviale a Dunării de Jos, cu sediul la Galați, în
acest sector se asigură în prezent, prin dragare, un șenal navigabil cu pescaj de
minimum 7 m. Navigație se face pe toate cele trei brațe, dar în special pe Canalul
Sulina și brațul Chilia, în timp ce brațul Sfântul Gheorghe, mai meandrat, a suportat
lucrări de regularizare abia în ultimele decenii ale secolului XX. După anul 2000,
interese strategice și implicații ecologice au făcut ca relațiile dintre România și Ucraina să
se tensioneze local, ca urmare a lucrărilor unilaterale întreprinse de partea ucraineană
în zona brațului Chilia și a canalului Bâstroe, pentru a le spori navigabilitatea.
Înainte de a se despărți la ceatalul Pătlăgeanca, Dunărea are un debit mediu
multianual de 6300 mc/sec. Începând de aici, se desfășoară domeniul Deltei Dunării ,
vastă arie inundabilă străbătută de cele trei brațe ale fluviului, cu lungimi și debite
inegale5. Exploatat în regim natural, acest sector ridica însă mari probleme pentru
navigație, datorită aluvionării intense din cuprinsul deltei și ca urmare a formării „barei”
de la Sulina (decantarea bruscă și depunerea aluviunilor aduse de fluviu, la contactul cu
apa mării). Aceste probleme au fost rezolvate prin lucrările întreprinse sub egida Comisiei
Europene a Dunării (1858-1902) și întreținute prin dragare permanentă. Spațiu în care
apa și vegetația hidrofilă bogată oferă habitat unui mare număr de specii de viețuitoare,
îndeosebi păsări (324 de specii), în 1990 Delta Dunării a fost declarată rezervație a
biosferei, protejată de UNESCO. Slab populată și polarizată economic, delta pare să
evolueze spre statutul de spațiu destinat prezervării biodiversității și dezvoltării
turismului ecologic. Nu lipsesc însă mizele geopolitice, tocmai ca urmare a faptului
că deține gurile de vărsare ale marelui fluviu.
În tot cursul său inferior, Dunărea constituie un element de discontinuitate geografică
remarcabil, accentuat și de faptul că fluviul este suport pentru granița de stat dintre
România, pe de o parte, Sebia, Bulgaria și Ucraina pe de altă parte. (Doar între Călărași
și confluența cu Prutul fluviul traversează teritoriul României, pe o lungime de 220 de km).
Mai mult decât în bazinul panonic, în cuprinsul bazinului pontic Dunărea nu
are caracter de axă de polarizare a fluxurilor și centrelor economice. Traversând spații
mai slab populate, cu profil cultural preponderent rural și funcții mai ales agricole, fluviul
nu este însoțit de nici o infrastructură de circulație majoră. Principalele axe fac joncțiunea

4 Balta Ialomiței este cuprinsă între Dunărea Veche la est și Brațul Borcea la vest, iar Balta Brăilei, în
mare parte îndiguită, desecată și transformată în teren agricol în anii 1960-70, este închisă de Dunăre,
cu brațele Cremenea și Vâlciu la vest, respectiv Brațul Măcin la est.
5 La ramificația de la Pătlăgeanca, Brațul Chilia, cel mai lung (120 km), preia 58% din ape, iar Brațul Tulcea
42%, pentru ca următoarea bifurcație să separe brațul Tulcea în două: Brațul/Canalul Sulina, prin mijlocul
deltei, cu doar 18% din apele fluviului, devenit cel mai scurt (redus de la 93 la 64 km) ca urmare a lucrărilor de
canalizare și îndreptare realizate în perioada 1865-1902, și Brațul Sfântul Gheorghe, cu 24% din apele
fluviului și 112 km lungime naturală, reduși la 70 km prin secționarea a șase din meandrele sale.
www.geopolitic.ro

39 perpendicular sau oblic pe malurile sale și îl traversează prin infrastructuri moderne doar
în 4 locuri6, pe o lungime totală de 1075 km (o traversare la fiecare 270 km). Centrele
polarizatoare foarte mari sunt situate la distanță de fluviu, Bucureștiul la nord, în centrul
Câmpiei Române, și Sofia la sud, dincolo de Munții Balcani, în timp ce câțiva poli regionali –
cu 200-330 mii locuitori fiecare – se apropie de fluviu prin diverse tipuri de racord (Constanța,
Craiova în România) sau se localizează pe malurile sale (Brăila și Galați în România,
Ruse în Bulgaria). Acestea din urmă înregistrează traficul portuar fluvial cel mai activ.
2. Dimensiunea istorică: de la centru, printre mărci de frontieră
Configurația actuală a spațiului antropic danubian nu este, desigur, doar rezultatul
condițiilor naturale, chiar dacă acestea au avut un rol notabil în localizarea anumitor centre
de polarizare și în orientarea marilor axe transcontinentale. Evoluția în timp a relațiilor de
putere dintre diversele entități politice ale Europei și Asiei a marcat profund organizarea
spațiului danubian, principal talveg de legătură între Europa Occidentală și Asia de Vest și
Sud-Vest. Una din particularitățile bazinului danubian este aceea că, îndeosebi compartimentul
său pontic, rareori de-a lungul istoriei a jucat rolul de loc central la scară (sub) continentală.
În Antichitate, civilizațiile cele mai strălucite au înflorit în Orient, apoi în nordul Mării
Mediterane (civilizația greacă, Imperiul Roman, Imperiul Bizantin), atingând doar marginal
părțile sudice ale bazinului Dunării sau extinzându-și local și episodic autoritatea
politică la nord de fluviu, în fazele lor de maximă expansiune. În schimb, valea Dunării a
jucat rolul de axă de propagare a puterii pentru controlul unor spații considerate marginale
civilizațional, dar interesante din punct de vedere strategic și ca furnizoare de resurse.
Așa de exemplu, începând cu secolul VII îHr., grecii controlau navigația pe
Istros (Dunăre). Bazați pe cetățile întemeiate de ionieni (din Miletul Asiei Mici) pe
țărmul vestic și nordic al Mării Negre (la Histria, Olbia, Tomis și Tyras) sau de dorienii
din Heracleea Pontică (la Callatis), aceștia urcau cu navele lor, dinspre Marea
Neagră, pe firul Dunării, până în zona Porților de Fier. Îngustimea defileului și cursul
periculos al fluviului în acest sector îi vor împiedica pe greci să avanseze spre Carpații
Occidentali și spre Munții Metaliferi (din România și Serbia de azi), bogați în
resurse. Ei se vor mărgini la valorificarea relațiilor de producție și schimb cu populația
tracă din sudul și esul Carpaților. Este, astfel, pentru prima dată când „străvechile
legături ale ariei carpato-dunărene cu centrele de civilizație din răsăritul Mării Mediterane
și de la Marea Egee devin directe, prin transplantarea a însăși civilizației mediteraneene,
în forma cea mai înaltă atinsă de ea, anume cea hellenică, pe pământ trac, la marginea
sa maritimă, sud-estică”. Până atunci, „legăturile se stabiliseră de la distanță, prin
intermediul unor regiuni și populații interpuse” (Istoria poporului român, 1970, p. 31).
Acest contact civilizator explică, într-o anumită măsură, cum uniunea triburilor trace ,
sub conducerea getului Burebista, a putut ajunge ca, în sec. I îHr., să domine temporar
un spațiu politic imens, axat pe Dunăre, care se întindea de la Alpii austrieci, din Boemia și
din Munții Tatra, până la Bug și la Marea Neagră, până la Munții Balcani și până spre
Adriatica. Această construcție nu va rezista însă mult, fiind fragilizată de decalajul dintre
sistemul politic avansat, de tip centralizat, realizat de Burebista și spiritul de autonomie
tribală caracteristic societății geto-dace. Expansiunea romană spre nord va slăbi și mai
mult forța tracilor, anulându-le treptat componenta sud dunăreană, mai avansată material.
În perioada romană , practic de la izvoare și până la vărsarea în Marea Neagră,
Dunărea formează frontiera Imperiului spre populațiile „barbare” din nord. În acest
context, Dunărea funcționa în același timp ca falie geopolitică, interfață de schimb
și axă de circulație pentru deplasarea trupelor și aprovizionarea cetăților situate de-a

6 Este vorba de infrastructura rutieră de pe coronamentul barajului de la Porțile de Fier I la ieșirea din
defileu, podul mixt pentru cale ferată și șosea de la Giurgiu-Ruse la sud de București, podul mixt pentru
autostradă și cale ferată dublă de la Fetești – Cernavoda și podul rutier de la Giurgeni -Vadul Oii.
www.geopolitic.ro

40 lungul său. Episodic și pe sectoare, romanii ating Dunărea, în expansiunea lor spre
nord, încă din anul 74 îHr. Însă, abia un secol mai târziu, începând din anul 37 dHr.
și până în perioada împăratului Valentinian I (364-375 dHr.), frontiera tinde să se
stabilizeze pe fluviu. Sistemul de fortificații din lungul Dunării (Limesul danubian) va
forma frontiera de nord-est a Imperiului timp de peste trei secole7, cu câteva întreruperi,
ca de exemplu căderea Limesului în anul 259. Avansarea imperiului la nord de fluviu,
spre Dacia, nu a fost posibilă decât după construirea în anul 101 (după planurile lui
Apolodor din Damasc) a podului care traversa Dunărea în dreptul orașului Drobeta,
lângă Porțile de Fier, și după mai multe războaie cu dacii conduși de Decebal, între
care decisive au fost cele din 101/102 și 105/106. Victoria asupra dacilor, celebrată cu
mult fast la Roma, a permis crearea provinciei romane Dacia, pierdută însă în anii 274-275,
în urma retragerii administrației imperiale sub împăratul Aurelianus. Menținerea apendicelui
dac în teritoriul imperial presupunea o risipă de forțe prea costisitoare, astfel încât
împăratul a decis reorganizarea frontierei, în acest sector, din nou pe Dunăre.
În perioada marilor migrații , valea Dunării are același rol de izobară politică, de axă
de ventilare demografică și de propagare a puterii , în tendința celor mai multe din aceste
populații de a accede la civilizația și bogățiile statelor mediteraneene (Imperiul roman,
Imperiul bizantin). Remarcabil este, astfel, rolul de membrană politică pe care l-a avut
Dunărea în perioada de avansare a slavilor spre vest și sud (sec. VI –VII). Așezați
temporar și în spațiul dacic, aceștia, împreună cu avarii, prin incursiuni repetate,
vor slăbi treptat granița Imperiului pe fluviu și pe Sava, până la străpungerea ei în anul
602 și deversarea slavilor în Balcani, unde destramă romanitatea sud-dunăreană. Slavii
rămași în spațiul carpato-dunărean sunt asimilați treptat de populația protoromânească
autohtonă, aflată în plin proces de cristalizare etno-lingvistică. Apoi, în secolele IX-X,
Dunărea de mijloc constituie principalul drum de migrație al maghiarilor , popor de
păstori asiatici sedentarizat în Câmpia Panonică, în care, împreună cu populația slavă
deja stabilită aici, au fondat națiunea maghiară, creștinată sub regele Ștefan I.
Valea Dunării, constituie, de asemenea, una din principalele axe de realizare a
contactelor, adesea conflictuale, dintre lumea creștină a Europei și cea intrată sub
dominația islamului, din Orientul Mijlociu și Asia Mică. Așa de exemplu, armata lui
Godefroi de Bouillon în timpul primei cruciade (1096-1099) s-a folosit de Drumul lui
Carol cel Mare, pe firul Rinului, de la Mainz la Strasbourg, apoi pe Dunăre, prin Ratisbonna
(Regensburg) și Viena până la Belgrad, pentru a se îndrepta spre Constantinopol, unde
a făcut joncțiunea cu ceilalți cruciați, sosiți pe Via Egnatia (prin Durres și Salonic). Trei
veacuri și jumătate mai târziu, același drum, dar în sens invers, va fi urmat de armatele
otomane, în drumul lor de cucerire a ținuturilor creștine din Europa centrală și de Sud-
Est, început în 1354, când trec pentru prima oară Hellespontul. Dunărea a fost pentru
Imperiul otoman artera principală de transport al trupelor și de aprovizionare, în toată
campania de cucerire a Europei de Sud-Est. Fluviul le-a permis înaintarea rapidă, astfel
încât în 1440 ajunseseră să asedieze pentru prima oară cetatea Belgradului, cucerită abia
în 1521, după aproape un secol de încercări. Odată luată în stăpânire această cheie
a bazinului dunărean, înaintarea spre Europa Centrală, tot de-a lungul Dunării, va fi
mult facilitată: în 1526 armata otomană îi învinge pe maghiari în bătălia de la Mohacs
și transformă cea mai mare parte a Ungariei în pașalâc otoman, cu sediul la Budapesta8; în
1529, turcii atacă Viena, amenințând cu islamizarea întregii Europe, dar sunt înfrânți

7 Cursul inferior al Dunării, aval de Belgrad, va rezista ca frontieră imperială până în anul 602, când
Imperiul bizantin este copleșit de presiunea slavilor.
8 În lupta de la Mohacs, însuși regele Ludovic al II-lea al Ungariei este ucis, iar Ungaria, rămasă fără monarh, apoi și fără
cea mai mare parte a teritoriului, va fi integrată Austriei habsburgice. Acest eveniment marchează nașterea „monarhiei
dunărene” (http://fr.wikipedia.org/wiki/Danube#.C2.A0Roumanie). Este pentru prima dată, în istoria Evului Mediu,
când se creează premisele pentru o putere dunăreană să joace un rol de loc central, cu rezonanțe continentale.
www.geopolitic.ro

41 de coaliția creștină. Expansiunea otomană în Europa, de-a lungul Dunării, este astfel
stopată. După mai bine de un secol și jumătate de prezență otomană în centrul
Europei, începând cu bătălia de la Mohacs, din 1687, turcii pierd puțin câte puțin din
teritoriile cucerite, fiind împinși spre sud-est, tot de-a lungul Dunării, de către noua
putere central europeană, Imperiul habsburgic .
Retragerea treptată a Turcilor din Europa Centrală se datorează în cea mai mare
parte acțiunilor Austriei, apoi ale Austro-Ungariei, facilitate de ascensiunea altei mari puteri,
Imperiul rus, care presa și el asupra otomanilor, dinspre nord-estul continentului. Obligată
să se retragă treptat din Sfântul Imperiu romano-german, apoi din zona germană,
„monarhia danubiană” se va concentra pe problemele Europei de Sud-Est, unde, în
ciuda înfrângerilor suferite, Imperiul otoman a rămas unul din factorii de putere cei
mai importanți, până la pierderea definitivă a teritoriilor din Balcani, în timpul războaielor
ruso-turce din 1768-1774 și a războaielor balcanice din 1912-1913. „În toată această
perioadă, Dunărea a jucat nu numai rolul de arteră militară și comercială, dar și pe cel de
legătură politică, culturală și religioasă între Orient și Occident”. (http://fr.wikipedia.org/wiki/Danube).
Între timp, la Dunărea de Jos se confruntau interesele directe ale Imperiului
țarist și ale Imperiului otoman, cu cele ale Austro-Ungariei, Franței și Angliei. În jocul
echilibrului de forțe dintre marile puteri, țările române au putut supraviețui ca entități
politice aflate între margini de imperii și, în anumite perioade de afirmare militară și
înflorire economică, au avut un rol notabil în navigația pe fluviu. Acest rol va crește în
cursul secolelor XIX și XX, concomitent cu întărirea economiei lor (după Pacea de
la Adrianopole, 1829), cu unirea Principatelor Țara Românească și Moldova (1959), cu
câștigarea independenței României (1877) și realizarea statului unitar român (1918).
Accesul la facilitățile oferite de Dunăre a depins însă forte mult de reglementarea
navigației, schimbată frecvent prin acordurile încheiate succesiv între marile puteri.
3. Dimensiunea etno-culturală: Dunărea – barieră culturală, culoar de
ventilație demografică sau axă de civilizație ?
Repartiția populației în Europa prezintă mari contraste între regiunile central-
vestice și de nord-vest pe de o parte, cu mari concentrări demografice pe spații întinse,
respectiv cele de nord, est și sud-est, pe de altă parte, în care densitățile sunt mai
degrabă modeste. Încărcarea demografică a văilor Rinului și Dunării ilustrează foarte
bine această particularitate: în timp ce densitatea populației în Bazinul Rinului este în
medie de 275 loc./km², în cel al Dunării este de trei ori mai redusă, respectiv de abia
96 loc./km². Valea Dunării nu se conturează, deci, ca o axă demografică majoră a Europei,
cu toate că beneficiază de condiții naturale prielnice. Succesiunea de bazine depresionare și
câmpii cu soluri fertile, prezența unor podișuri și lanțuri muntoase bogate în resurse naturale
sunt insuficiente pentru a fi făcut din această arteră transcontinentală, principala dorsală
de concentrare umană și economică a Europei. Bazinul Dunării se înscrie mai degrabă în
interiorul unui triunghi isoscel (cu densități medii și reduse) cu vârful în zona Ruhrului și
baza pe litoralul ponto-egeean, triunghi ale cărui laturi sunt marcate de mari concentrări
demografice, înscrise pe aliniamentele: Ruhr – Saxonia – Silezia – Nistru – Odessa, respectiv
Ruhr – Munchen – Graz – Zagreb – Sarajevo – Salonic, cu precizarea că axa sudică este mai
puțin consistentă. În interiorul acestui triunghi, concentrările demografice semnificative au
caracter insular (Moravia, Viena, Budapesta, Belgrad, Muntenia Centrală cu Bucureștiul).
Cauzele sunt multiple și se datorează unor acumulări inegale petrecute la scara
timpului lung. Dintre acestea, menționăm: dezvoltarea de timpuriu a unei economii
înfloritoare, bazată pe marele comerț, între orașele din nordul Italiei și cele de la Marea
Nordului (Țările de Jos, cu prelungire spre orașele Ligii hanseatice), care a condus la
formarea actualei „dorsale europene” (Bazinul Londrei – Ranstadt Holland – Ruhr –
Rhenania – Lombardia); prezența unor bogate resurse de subsol spre marginea nordică
a domeniului hercinic, cu mare potențial de concentrare demografică și economică
www.geopolitic.ro

42 în perioada capitalistă (Ruhr, Silezia), combinată cu rolul de punte între civilizații
jucat de istmul ponto-baltic, legătură principală între spațiul hanseatic și cea de a doua
Romă (Constantinopol); caracterul complementar al resurselor mobilizabile economic
în arealele de contact cu lanțul muntos din nordul Mediteranei (văi, depresiuni, câmpii
fertile), spații de veche construcție umană ale imperiilor mediteraneene (roman, bizantin,
chiar otoman); statutul de spații tampon sau mărci de frontieră pe care l-au avut multe
provincii danubiene față de marile regate sau imperii, ale căror margini și interese se
ciocneau în bazinul Dunării. Desele războaie între aceste mari puteri s-au consumat
frecvent în câmpiile din preajma Dunării, contribuind la slăbirea lor demografică și
economică. Abia consolidarea Imperiului habsburgic și a Austro-Ungariei în această
parte a Europei, în secolele XVIII-XIX, cu practicile lor de populare prin colonizare, apoi
afirmarea în secolul XX – în locul Austro-Ungariei și al Imperiului otoman – a statelor
naționale din bazinul dunărean (Cehoslovacia, România, Yugoslavia, Bulgaria etc.)
au putut crea condiții pentru o evoluție mai coerentă. Improvizația și provizoratul vor putea
fi înlocuite, astfel, treptat, cu viziunea de perspectivă și construcția programată.
Principalul proiect: europenizarea. Astfel de mutații țin însă de mentalități și de structuri.
Iar acestea se schimbă lent, pentru că necesită transformarea paternurilor culturale
și a practicilor civilizaționale din interior, prin conștiență, asumare și responsabilitate.
Din acest punct de vedere, Dunărea se manifestă din totdeauna ca o axă .
Contactul cu lumea și valorile sale s-a propagat, în întregul său bazin, prin intermediul
fluviului sau în legătură cu acesta. De la influența civilizatoare greacă din Antichitate, la
cea italiană (genovezo-venețiană) din Evul Mediu sau la cea occidentală din epoca
modernă, toate s-au propagat în lungul Dunării. În același timp, Dunărea a reprezentat
și o barieră , sau un sistem de bariere: contactul direct cu lumea greacă nu a trecut
la nord de fluviu decât strict episodic; la fel și contactul cu civilizația romană.
Totuși, chiar dacă aflată spre apusul gloriei sale, aceasta din urmă va da roade la
nord, în spațiul carpatic, prin nașterea poporului român. Apoi, stăpânirea otomană
nu a trecut fluviul spre nord decât local și temporar (în Câmpia Panonică sau în
cadrul raialelor din cursul inferior). Dimpotrivă, amprenta civilizației germane, specifică
Europei Central-Nordice, se oprește la Dunăre. Geograful Mihai David subliniază
bine specificul amprentei germane în bazinul dunărean. El precizează că Dunărea
inferioară, prelungită cu Sava, a reprezentat un hotar pentru procesul de colonizare
întreprins de lumea germanică, prin avansarea sa demografică și economică spre
răsărit, cunoscută sub sintagma „Drang nah Osten”. La Sud, „aproape că nu există
așezare de neam germanic, iar la Nord, în tot bazinul dunărean și la Nordul Mării Negre
până la Volga, așezările germane (…) alcătuiesc grupe destul de puternice. Este destul
să pomenim, la noi, pe șvabii Banatului și în Crișana, sașii Ardealului, nemții din
Bugeac din Dobrogea Nordică etc.” (David, 1939, în vol. Geopolitica, 1993, p. 105).
Chiar dacă în prezent configurația etno-culturală a bazinului dunărean a
suferit unele modificări, prin reducerea puternică a diasporei de etnie germană, structurile
spațiale generate de aceasta și de complexele culturale pe care le-a influențat direct
continuă să subziste. De la peisajul agrar, la morfostructura habitatului, de la activitățile
economice și până la practicile instituționale, toate poartă amprenta „moștenirii central
europene”, tot mai bine tolerată și pusă în valoare de fondul cultural autohton, indiferent că
acesta este în România, în Ungaria, în Serbia, în Cehia sau în alte părți ale Europei.
De altfel, specific bazinului Dunării este tocmai contactul mai multor mari arii
etno-culturale europene , care de-a lungul istoriei s-au confruntat, au difuzat și s-au
întrepătruns. Ca niște plăci tectonice, spațiul germanic se întâlnește aici cu cel slav-
occidental și cu cel slav meridional. Între acestea se interpun plăcile mai mici: românească,
desprinsă spre est din complexul etno-lingvistic romanic, dar ocupând întreg bazinul
inferior al Dunării, respectiv maghiară, de tip izolat, situată în centrul sectorului mijlociu.
www.geopolitic.ro

43 Nimic însă din rigiditatea plăcilor tectonice, mai ales în partea centrală a Europei
dunărene, unde s-a impus multilingvismul . „Acesta începe în familie, unde jocul căsătoriilor
induce o mare varietate. Când se încearcă reconstituirea genealogiei personalităților
cunoscute, se constată că diverși curenți se reunesc, pentru a forma râuri cu ape
amestecate” (B. Michel, 1995, p. 53). În Moravia și în Banat, în Bucovina, în Transilvania
și în Slovenia, peste tot practicarea mai multor limbi constituia regula; a folosi o
singură limbă echivala cu o sărăcire, căci fiecare limbă este purtătoarea unei întregi
bogații de reprezentări, de forme de gândire, de valori, de sisteme de referință. Adesea,
plurilingvismul a antrenat și transferul de la o cultură la alta. Uneori acest transfer
era conjunctural, alteori el devenea sistematic, așa cum a fost cazul cu românii și
slovacii între 1867 și 1918. Perspectivele ascensiunii lor sociale presupuneau acceptarea,
apriorică, a maghiarizării. Astăzi, doar în cursul său inferior Dunărea funcționează
ca o barieră etno-lingvistică relativ rigidă, separând slavii de sud (bulgari și sârbi), de
români. Chiar și în acest caz, separarea este relativă, pentru că românii au destule
comunități așezate la sud de Dunăre (mai ales pe valea Timokului), la fel după cum
bulgarii sau sârbii au propriile lor comunități pe malul românesc al fluviului.
Barierele etnice, lingvistice și culturale au fost, deci, permeabile și adesea depășite
în Europa dunăreană. Acest fenomen de împărtășire reciprocă a bogăției diferitelor
limbi nu a fost ceva marginal, ci o realitate vie, profundă și de masă, care continuă să aibă
ecouri până în zilele noastre, în ciuda omogenității interne promovate o vreme de statele
naționale. Tradiția acceptării reciproce a valorilor, dar și a consolidării propriei identități în
contactul cu celălalt, se dovedește utilă astăzi, când întreg spațiul danubian tinde să se
integreze Uniunii Europene. Cu cât multiculturalitatea unui spațiu este mai evident dublată
de interculturalitate, cu atât capacitatea acestuia de a se adapta creativ la noua realitate
europeană este mai mare, fără ca aceasta să însemne abandonarea valorilor proprii.
Există însă valori aparținând bazinului dunărean, percepute ca elemente de
sprijin pentru afirmarea unei identități danubiene, cu ecou la nivelul întregii Europe și, de
ce nu, la scară mondială? Al doilea mare fluviu al Europei a lăsat multe urme în cultura
popoarelor riverane. Atâtea povești și legende mobilează memoria lor colectivă.
Dincolo de acestea, câteva din operele unor mari oameni de cultură și artă inspirate de
Dunăre au ajuns adevărate valori universale: de la scrierile anticului Ovidiu, până
la cele contemporane ale lui Panait Istrati, ori mai recente, ale lui Claudio Magris sau
Pierre Esterhazy. Cele mai cunoscute sunt însă creațiile muzicale inspirate de fluviu
(„Dunărea albastră” de Johann Strauss fiul, „Valurile Dunării” de Iosif Ivanovici etc.).
4. Dimensiunea economică și geopolitică: fluxuri, noduri, discontinuități
Traversând continentul de la vest la est pe mai bine de 2800 km, Dunărea
străbate regiuni cu profiluri economice diferite, mai mult sau mai puțin influențate
de fluviu. Viața așezărilor dunărene este profund marcată de prezența Dunării în
principal în zonele cu slabă dezvoltare economică, în care resursele piscicole
contribuie decisiv la subzistența populației (de exemplu Delta Dunării), precum și în
cele în care afirmarea economică și culturală remarcabilă a fost facilitată de marele
fluviu, iar acest context a trecut în conștiința publică, a fost sublimat în creații
culturale de largă audiență sau este intens exploatat turistic (în primul rând Viena și
Budapesta, dar și Belgrad, Bratislava, Galați, Brăila, Novi Sad etc.).
Rolul economic al Dunării a depins totdeauna de regimul navigației pe fluviu.
Perioadele cele mai favorabile au fost cele în care navigația a fost liberă, atât țările
riverane cât și alte puteri interesate putând folosi facilitățile de transport pe apă.
Având în vedere rolul său strategic, îndeosebi în cursul mijlociu și inferior, Dunărea
a făcut adesea obiectul unor mari presiuni din partea puterilor interesate (Imperiul
otoman, Imperiul austro-ungar), pentru a fi transformată într-un domeniu controlat
și exploatat exclusiv în interesul lor.
www.geopolitic.ro

44 Marile puteri europene conștientizează rolul internațional al Dunării încă de
la sfârșitul secolului al XVIII-lea, pe măsură ce otomanii sunt obligați să se retragă
din bazinul panonic. Ca urmare, prin Conferința de la Paris (1856, înnoită în 1921)
se creează Comisia Europeană a Dunării , cu scopul de a asigura condițiile pentru libera
navigație pe fluviu. Denumirea și componența acestei comisii au suferit ulterior mai
multe remanieri, în funcție de echilibrul de forțe la scara Europei și la nivelul țărilor riverane.
După al doilea război mondial, în 1948, la Belgrad este semnată o nouă Convenție care
reglementează navigația pa fluviu9. În noua sa componență, Comisia Dunării10, constituită
sub autoritatea Uniunii Sovietice, nu cuprindea decât țările riverane, inițial fără Germania
și Austria, aflate la vest de „cortina de fier”. Austria va adera în 1960 – după stabilirea
statutului său de neutralitate politică – , Germania, Croația și Republica Moldova
abia în 1998, iar Cehia, Franța, Olanda și Turcia vor obține statutul de observator. În
prezent, Comisia Dunării este în plin proces de redefinire a prevederilor Convenției,
pentru a le pune de acord cu schimbările politice intervenite în Europa după destrămarea
sistemului socialist și pentru a le armoniza cu reglementările Uniunii Europene, din care 6
din cele 11 state membre vor face parte (cel mai probabil) de la 1 ianuarie 2007.
Spre deosebire de Rin, axa fluvială a Dunării nu face parte dintr-o rețea complexă
de căi navigabile. Dunărea este mai degrabă o arteră navigabilă care traversează solitar
Europa Centrală și de Sud-Est . Doar Sava și Tisa ramifică puțin această arteră, terminată
spre gurile de vărsare cu mai multe variante de legătură cu Marea Neagră: pe canalul Sulina,
pe brațul Chilia, pe canalul Dunăre-Marea Neagră sau pe canalul Poarta Albă-Midia. Ca
urmare, există o strânsă legătură între nivelul de dezvoltare și concentrare economică,
îndeosebi industrială, din lungul fluviului și volumul traficului de mărfuri derulat pe acesta.
Pe de altă parte, fragmentarea politică a acestei artere în perioada 1945-1990,
de o parte și de alta a „cortinei de fier”, a făcut ca traficul să se dezvolte semnificativ
doar pe cursul mijlociu și inferior, cuprins integral în spațiul fostelor țări socialiste.
Politica de industrializare dusă de aceste state, bazată pe ramurile industriei grele,
mari consumatoare de materii prime, va face din Dunăre una din principalele axe de
derulare a fluxurilor de materii prime din blocul socialist. În lungul fluviului au fost
astfel amplasate mari combinate metalurgice, unități ale industriei chimice de bază,
fabrici de îngrășăminte chimice, combinate de prelucrare a lemnului, mari șantiere
navale, centrale atomoelectrice etc. Cele mai multe s-au bazat pe materiile prime
aduse pe apă din Rusia și Ucraina, dar și pe valorificarea unor resurse interne.
În cursul superior, navigația a putut fi revigorată abia după căderea „cortinei de
fier”. Deschiderea în 1992 a Canalului Main-Dunăre (cu o capacitate a de 18 mil.
tone/an) a dat mari speranțe în acest sens, confirmate numai în parte, datorită timpului
de parcurs și costurilor mari ale trecerii navelor prin numeroasele ecluze și ca urmare a
scurtcircuitării traficului în sectorul sârbesc, în timpul conflictelor din fosta Iugoslavie.
Cu toate acestea, perspectiva integrării în Uniunea Europeană, într-un viitor nu
prea îndepărtat, a tuturor țărilor riverane11, deschide calea pentru ca Dunărea să poată

9 Convenția, semnată la 18 august 1948 la Belgrad, de către Bulgaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, România,
Ucraina, Ungaria și Uniunea Sovietică, a intrat în vigoare la 11 mai 1949. Convenția constituie un
instrument de drept internațional important, reglementând navigația pe Dunăre. Convenția vizează
garantarea liberei navigații pe Dunăre în conformitate cu interesele și drepturile suverane ale statelor
membre, ca și strângerea legăturilor economice și culturale ale acestor state, între ele și cu alte țări.
10 În virtutea Convenției, cele 11 state: Austria, Bulgaria, Croația, Germania, Moldova, România, Rusia,
Serbia, Slovacia, Ucraina și Ungaria, în prezent părți contractante la Convenție, se angajează să
mențină sectoarele lor de fluviu în stare de navigabilitate pentru vapoare, să execute lucrările necesare
pentru a asigura și ameliora condițiile de navigație și să nu împiedice ori să aducă atingere navigației.
11 Germania este membru fondator, Austria a aderat în 1995, Slovacia și Ungaria în 2004, România și
Bulgaria vor adera oficial în 2007, iar Croația a deschis negocierile în 2006. Doar Serbia, Moldova și
Ucraina au perspective mai îndepărtate de integrare, chiar incerte în cazul ultimelor două state.
www.geopolitic.ro

45 îndeplini rolul de coloană vertebrală pentru fluxurile materiale, umane și de informații
care se vor derula între vestul și centrul Europei pe de o parte, sud-estul continentului,
Asia Centrală și Orientul Mijlociu pe de altă parte. Această concluzie este argumentată
de joncțiunea realizată în 1992 cu axa renană, de interesul față de rezervele de
hidrocarburi descoperite în zona Mării Caspice, posibil de afluit spre Occident
folosindu-se axa Dunării, ca și de perspectiva amplificării caracterului polarizator al
punctelor nodale din lungul fluviului, legate prin fluxuri mai mult sau mai puțin
intense. După 1990, consolidarea poziției Germaniei reunite (secondată de Austria)
în Europa Centrală și deschiderea tradițională a acestei puteri spre spațiul sud-est
european sunt alte argumente, care întăresc perspectiva optimistă.
Pe cursul superior, în sectorul german (687 km), valorizarea axei Dunării este
favorizată de avântul economic deosebit înregistrat în ultimele două decenii de
landurile sudice, Bavaria și Baden-Württenberg, care ocupă locurile 2, respectiv 3
la nivelul federației (după Rhenania de Nord-Westfalia), atât ca număr de locuitori,
cât și din punct de vedere al produsului intern brut12. În 2003-2004, acestea erau
singurele landuri mari cu sold demografic pozitiv, ceea ce subliniază atracția generată
de avântul lor economic durabil. Mai puțin echipate cu unități ale industriei grele
tradiționale, intrată în criză în anii 70, landurile Germaniei de sud au putut asimila
rapid noile principii ale dezvoltării economice, bazându-și expansiunea pe activitățile cu
valoare adăugată mare. În jurul metropolelor (München, Stuttgart etc.), pornind de
la marile concerne, s-au înmulțit astfel tehnopolii, care au difuzat în teritoriu, în
rețele sub formă de ciorchine. Difuzia industrială (îndeosebi în ramurile construcțiilor de
mașini) a antrenat apoi dezvoltarea orașelor mijlocii și mici, până în mediul rural,
prin comenzile specializate adresate IMM-urilor. Aceasta explică nivelul redus al
șomajului, de doar 6,2% în Baden-Wurtenberg și 6,9% în Bavaria, față de media
federală de 10,5% în 2004 (Der Fischer Weltalmanach, 2006, p. 126).
Cele două landuri au atras astfel, în anii '90, o mare parte a imigranților din
țările Europei de Sud-Est și de Est (România, Ungaria, Iugoslavia, Moldova, Ucraina
etc.), mulți de origine etnică germană. Acest fenomen a consolidat în conștiința publică
sentimentul că Germania , îndeosebi prin intermediul landului Bavaria, are anumite
responsabilități în dezvoltarea economico-socială și democratizarea statelor din bazinul
Dunării , unde poate dispune de o piață în plină expansiune. Implicarea activă a unei
organizații cum este GTZ13 în multe din proiectele de dezvoltare realizate în bazinul
Dunării este un argument, consolidat de puternica implicare a întreprinzătorilor germani
în Ungaria, Slovacia, Bulgaria, România sau Serbia. Toate aceste țări au ca principal
partener economic în schimburile lor externe statul german14. În plus, Germania
are vechi tradiții în organizarea transportului pe apă, prin intermediul căruia realizează
aproape 20% din traficul de mărfuri, experiență ce poate fi transferată și aplicată în
bazinul Dunării, pentru afluirea unei părți a schimburilor sale comerciale cu aceste state.
Dezvoltarea infrastructurilor economice și de transport existente de-a lungul
Dunării devine indispensabilă pentru împlinirea acestor deziderate și ea se sprijină
pe centrele polarizatoare locale . În sectorul german al Dunării superioare, pot fi identificate
două astfel de centre, cu rol de generatori de trafic, relee de difuzare locală a dezvoltării

12 În anul 2004, Bavaria, cu 12,4 mil. locuitori, deținea 15% din populația țării și contribuia cu 17,7% la
realizarea PIB, iar Baden Wurttenberg, cu 10,7 mil. locuitori, avea o pondere demografică de 13% și
realiza 14,7% din PIB-ul Germaniei (Der Fischer Weltalmanach, 2006, p. 126).
13 GTZ = Deutsche Gesellschaft für Technische Zusammenarbeit GmbH.
14 Cu excepția României și Croației, în care Germania se află pe locul al doilea ca partener în comerțul
lor exterior, după Italia, în toate celelalte state dunărene din Europa Centrală și de Sud-Est Germania
ocupă prima poziție, cu ponderi de 37% în Austria , 30% în Ungaria, 27% în Slovacia, 21% în Slovenia,
13% în Bulgaria etc. În România, 15% din comerțul exterior se face cu Germania, față de 18% cu Italia.
www.geopolitic.ro

46 și suport logistic pentru consolidarea axei dunărene: Ulm și Regensburg. Orașul
Ulm (120 mii locuitori), situat în afara sectorului navigabil pentru vase comerciale,
realizează conexiunea între două din cele mai mari metropole ale Germaniei de sud,
München și Stuttgart. Această grupare se află în centrul unui remarcabil areal de
dispersie economică, specializat tradițional în ramuri ale industriei constructoare de
mașini. Arealul și-a înnoit armătura economică prin dezvoltarea tehnopolilor și a
serviciilor pentru întreprinderi. Dinamica sa este favorizată de intersecția la Ulm a
autostrăzii Hamburg – Milano cu autostrada Stuttgart – Viena. Regensburg (129 mii
locuitori), primul oraș portuar important pe Dunăre15, situat în mijlocul unei regiuni bogate,
este un centru cultural, comercial și industrial complex, intersectat de magistrala feroviară
Amsterdam – Belgrad și de varianta răsăriteană a autostrăzii Berlin-München-Roma.
Amonte de Regensburg, la Kelheim, se desprinde canalul Dunăre-Main-Rin , care
completează diagonala fluvială a Europei, lungă de 3500 km, legând Constanța de
Rotterdam. Circa 50 de kilometri mai sus, pe firul fluviului, se află gruparea
industrială Ingolstadt, specializată în rafinarea petrolului, sosit aici prin conductele
transalpine „CEL” de la Genova și „TAL” de la Trieste.
Sectorul austriac al Dunării are caractere de axă mult mai tipice decât cel german.
De asemenea, interesele dunărene ale Austriei sunt mai clar reliefate, inclusiv pentru
că, în mentalul colectiv, identitatea austriecilor se sprijină pe doi piloni principali:
Alpii și Dunărea. Apoi, țară continentală, Austria este direct interesată de variantele
de acces liber la mare, iar până nu demult, singura sa posibilitate era pe firul fluviului,
spre Marea Neagră. Valea Dunării, în sens larg, formând peste un sfert din suprafața
Austriei, are profil preponderent rural și agricol în câmpiile și dealurile care o compun,
respectiv industrial în lungul fluviului. De-a lungul acestei adevărate axe centrale,
landurile Oberösterreich și Niederösterreich își dirijează produsele agricole și industriale
specifice fie pe piața Vienei, fie spre piețele din Germania. Între Viena și Linz,
fluviul navigabil, magistrala feroviară și autostrada A1 se reunesc într-un puternic
fascicul de infrastructuri de transport. Se adaugă gazoductul ce prelungește conducta
dinspre Rusia (via Slovacia) până la Nürnberg, cablul de fibră optică de mare debit,
respectiv linia electrică de înaltă tensiune (400 kW) dintre termocentrala de la
Korneuburg (Viena) și hidrocentrala Braunau de pe Inn, la granița cu Germania.
Aceste infrastructuri compun un adevărat culoar de circulație, prins între Alpi și masivul
Boemiei, veche axă de ventilație demografică (invazii, colonizări, migrații), de legături
culturale, dar și de schimburi comerciale între Europa de Vest și cea de Est.
Rămasă într-o poziție periferică după destrămarea Imperiului habsburgic (1918),
spre extremitatea nord-estică a țării, axa Dunării a fost marginalizată o dată în plus în
acest sector, după al doilea război mondial, prin obstacolul „cortinei de fier” . La doar câteva
zeci de kilometri spre nord și est de capitala dunăreană a Austriei, granița cu țările socialiste
a funcționat ca o adevărată falie geopolitică , barieră redutabilă în calea fluxurilor de
orice fel. Dovadă stă intensitatea fluxurilor de mărfuri și persoane derulate pe căile rutiere
la extremitățile acestui culoar, în sectorul austriac: peste 50.000 de vehicule pe zi la granița
cu Germania, dar numai câteva sute vehicule pe zi, la granița cu Ungaria (Osterreichischer
Unterstufen Atlas, 1988, p. 42). Acest obstacol a acționat și asupra traficului fluvial, aflat
în imposibilitatea de a se dezvolta. Ca urmare, porturile fluviale austriece au avut creșteri
modeste în toată perioada postbelică, de 1,4 ori în intervalul 1950 – 1989, în timp ce
traficul tuturor porturilor dunărene a crescut, în același interval, de 13,3 ori.
În noile condiții create după 1990 prin căderea „cortinei de fier” și integrarea
în valuri a țărilor dunărene în Uniunea Europeană, crește interesul Austriei pentru

15 În ciuda deschiderii canalului Main-Dunăre, portul Regensburg continuă să aibă un trafic modest, sub
5 mil. tone anual.
www.geopolitic.ro

47 consolidarea axei Dunării, ca punte între Est și Vest. Este o evoluție firească dacă
ținem cont de tradiționala orientare a acestei țări spre problemele bazinului mijlociu
al Dunării, în care în secolele XVIII-XIX se întindea cea mai mare parte a Imperiului
Habsburgic. Fără a se revendica oficial de la aceste tradiții, implicarea Austriei în
problemele navigației pe Dunăre este justificată de faptul că, accesul la portul
Rotterdam nu se poate face decât cu ambarcațiuni mici și necesită circa 10 zile, în
timp ce de la Viena la Constanța se poate ajunge cu nave mult mai mari, în doar 4-
5 zile. Perioada post-conflict din ex-Iugoslavia a însemnat o ocazie pentru Austria de
a se implica în reconstrucția Dunării, blocată la Novi Sad, în aprilie 1999, de resturile
podurilor bombardate de forțele NATO. Deblocarea șenalului navigabil s-a făcut
prin contribuție internațională, printr-un fond deschis la Banca Națională a Austriei16,
astfel încât, la 7 octombrie 2005, s-a putut relua navigația liberă pe fluviu.
Poziția Austriei în cadrul bazinului Dunării se sprijină pe forța economiei sale, pe
cunoașterea problemelor spațiului dunărean și pe complementaritatea cu Germania ,
actor politic major, de ale cărei pondere și rol în funcționarea Europei de Sud-Est austriecii
sunt conștienți. De altfel, economia austriacă este ea însăși penetrată și controlată în
bună măsură de companiile germane, care și-au stabilit puternice filiale în marile centre
economice ale țării. Nu fac excepție nici principalele locuri centrale și generatori de
trafic din lungul sectorului austriac al Dunării, orașele Linz și Viena.
Orașul Linz (185 mii loc.) a devenit în secolul XX o puternică bază a industriei grele
(siderurgie, construcții de mașini, chimie), datorită poziției sale pe firul Dunării, într-un sit de
convergență, în care se întretaie axele Salzburg – Viena și Regensburg – Graz (Marchand
și Riquet, 1996, p.398). Economia acestui oraș generează o parte semnificativă a traficului
fluvial austriac (8 mil. tone/an). La rândul său, poartă a Occidentului cu privirea întoarsă
spre Orient, Viena , posesoare a unui patrimoniu cultural de valoare mondială, este orașul
în care a fost fondată prima societate de navigație cu vapoare de pe Dunăre, DDSG17, dar
și unul din puținele sedii ale organizațiilor ONU, pentru găzduirea cărora în anii 1970 s-au
realizat ample lucrări urbanistice, prin construcția „UNO City”, a canalului Neue Donau și a
„Donaupark”, punându-se astfel în valoare virtuțile peisagere ale fluviului. Orașul dă o
treime din valoarea adăugată națională, 20% din producția industrială și concentrează
peste jumătate din terțiarul superior. Cea mai mare concentrare urbană de pe cursul superior
al Dunării (1,6 mil. locuitori), Viena este și un important centru de convergență a căilor de
comunicație: magistrala Varșovia – Veneția se intersectează aici cu magistrala Amsterdam
– București, respectiv cu cea de nord, spre Praga și Berlin. Cele două porturi (Lobau și
Freudenau), precum și aeroportul de la Scwechat întăresc dimensiunea internațională a
capitalei Austriei și îi consolidează funcția turistică. Croazierele pe Dunăre revin în actualitate,
iar Viena, cu prestigioasele sale monumente și valori artistice, este principalul centru de atracție .
Tabelul 1: Ponderea țărilor riverane la Dunăre
malul drept ambele maluri malul stâng Țara după nr. de km ai
fluviului km % km % km %
Germania 687,00 658,6 23 658,6 36 687,0 24
Austria 357,50 357,5 12 321,5 18 321,5 11

16 La începutul anului 2000, a fost constituită o „Unitate de conducere tehnică a proiectului de deblocare
a Dunării”. Aceasta a procedat la punerea în aplicare a proiectului, al cărui cost a fost estimat la 26 milioane de
euro. În consecință, s-a constituit un fond internațional, iar contribuțiile donatorilor (UE – 85%, statele semnatare
ale Convenției de la Belgrad și alte state interesate – 15%) au fost vărsate în conturile acestui fond, deschise la
Banca Națională a Austriei. Responsabilitatea gestionării fondurilor a revenit Președintelui Comisiei Dunării, în
timp ce executarea lucrărilor s-a aflat în responsabilitatea „Unității de conducere tehnică…”
17 DDSG = Donau Dampfschiffharts – Gesellschaft (1829)
www.geopolitic.ro

48 Slovacia 172,06 22,5 1 22,5 1 172,1 6
Ungaria 417,20 417,2 14 275,2 15 275,2 10
Croația 137,50 137,5 5 0,0 0 0,0 0
Serbia 587,35 449,9 16 220,5 12 358,0 12
România 1075,00 374,1 13 319,6 18 1020,5 35
Bulgaria 471,55 471,6 16 0,0 0 0,0 0
Moldova 0,57 0,0 0 0,0 0 0,6 0
Ucraina 53,94 0,0 0 0,0 0 53,9 2
Sursa : Comisia Dunării, Budapesta, 2004
Recent constituită ca entitate politică independentă, Slovacia moștenește de la
federația cehoslovacă, destrămată în 1993, accesul la Dunăre pe un sector de 172 km
lungime , din care numai 22,5 km pe ambele maluri, restul formând granița cu Ungaria. În
ansamblul său, Slovacia este mai degrabă o țară carpatică decât una dunăreană, cu
atât mai mult cu cât zona colinară din lungul fluviului este locuită de o semnificativă
minoritate maghiară (15-40% din populația majorității comunităților locale), cu un grad
avansat de îmbătrânire și mari comunități de rromi (Brunet și Rey, 1996, p.69). Numai
în vest, Bratislava (430 mii loc.), capitala țării, este ancorată la fluviu și se identifică
cu acesta prin istoria sa (timp de două secole a fost capitala Ungariei, în perioada ocupației
otomane), dar și prin dezvoltarea actuală, complementară față de cealaltă capitală dunăreană
învecinată: Bratislava și-a amplificat funcția portuară (cca 8 mil. tone/an), lăsând Vienei
rolul de mare nod aerian și feroviar. Orașul funcționează, de asemenea, ca poartă a Moraviei,
Boemiei și Sileziei Superioare, de aici plecând autostrada spre Brno – Praga și magistrala
spre Ostrava – Katowice (Popa, 1992, p.105). Relațiile cu Budapesta sunt mai puțin cordiale,
datorită tensiunilor în legătură cu minoritatea maghiară din Slovacia, dar și ca urmare a
denunțării de către partea maghiară a acordurilor de amenajare comună a amplului nod
hidrotehnic de la Gabcikovo, pe Dunăre18. Ambele teme continuă să învenineze relațiile
dintre cele două țări și să greveze asupra deschiderii dunărene a Slovaciei.
În sectorul maghiar , lung de 417,2 km, din care pe 275,2 km fluviul împarte
teritoriul Ungariei în două, Dunărea nu reprezintă atât o axă de polarizare economică
în sine, cât un element peisager și de discontinuitate geografică. Acesta secționează
bazinul panonic de la nord la sud, creând practic un singur loc central major, Budapesta
(1,8 mil. locuitori), la un vad de trecere spre care se îndreaptă marile axe de comunicație
ce străbat bazinul, venind dinspre toate orizonturile. De aceea, referința identitară
definitorie și – după 1918 – revendicativă a Ungariei nu este atât Dunărea, cât „bazinul
carpatic”, văzut drept «cadru geografic de inițiativă regională maghiară, furnizându-
i acesteia o legitimitate istorică și „naturală”» (Lepesant, 1999, p.15).
Rolul Ungariei în bazinul dunărean este totuși semnificativ, fie și numai dacă
ținem cont că la Budapesta se află sediul Comisiei Dunării și că fluviul traversează

18 În 1977, Cehoslovacia și Ungaria au decis semnarea unui acord de construcție a barajului și complexului
hidrotehnic de pe Dunăre, între Gabcikovo și Nagymaros. Lucrările au început imediat, dar, în prima
parte a anilor 80, mișcarea ecologistă din Ungaria și interese politice specifice au făcut ca partea maghiară să
încetinească lucrările, pentru ca în 1989 să le abandoneze. Cehoslovacia, iar după divizarea acesteia în
1993, Slovacia, au hotărât să continue amenajările, mutate în proximitate, pe teritoriul slovac, pe noul
canal Gabcikovo. În 1993, Slovacia și Ungaria au depus plângere la Curtea internațională de justiție de
la Haga pentru rezolvarea contenciosului. Curtea a dat câștig de cauză Slovaciei (Situl webb al
Comisiei Dunării, accesat la data de 4 septembrie 2006).
www.geopolitic.ro

49 Ungaria în partea centrală a cursului său mijlociu. Dincolo de aceste elemente
cadru, se constată însă că nici unul din proiectele maghiare majore sau din strategiile
sectoriale de viitor nu are drept subiect central Dunărea. Geopolitica maghiară se
preocupă mai ales de racordarea țării la structurile integrate ale Europei, de asigurarea
securității energetice prin variante alternative la dependența de resursele rusești,
de dezvoltarea cooperării regionale și întărirea relațiilor cu minoritățile maghiare din
țările vecine (România, Slovacia, Serbia, Ucraina), de ameliorarea infrastructurilor
de transport spre țările vecine, pentru a întări forța de atracție a Ungariei și centralitatea
capitalei sale. În fiecare din aceste direcții s-au întreprins pași concreți. Așa de exemplu,
în ceea ce privește infrastructurile de transport, Ungaria privilegiază câteva axe majore.
Prioritatea numărul unu este axa Viena – Budapesta – București , cu semnificații atât
economice cât și politice, principala axă de legătură cu Europe de Vest, respectiv
cu bazinul carpatic, în care se află circa 1,5 milioane de etnici maghiari. Pe această
axă a fost finalizată autostrada spre Viena, în timp ce relația cu România este întârziată
de neconcordanța dintre traseul propus de maghiari, cel propus de români și cel
considerat prioritar de către Uniunea Europeană. Ca urmare, Ungaria a investit în
axa sudică, prelungind autostrada Budapesta-Kecsemet, prin Szeged, până la granița
cu Serbia. Prioritatea a doua este considerată axa Trieste – Budapesta – Kiev, de
importanță economică majoră, pe care construcția de autostrăzi este în mare parte
terminată pe teritoriul Ungariei. În decurs de numai 20 ani de la căderea regimului
comunist, Ungaria va reuși să își structureze rațional teritoriul național, legând
funcțional toate orașele mari, de capitală, și prelungind racordurile autorutiere către
acele spații din țările vecine, în care se află importante minorități de etnie maghiară.
În acest ansamblu de preocupări, Dunărea rămâne într-un plan secundar,
considerându-se că specificul economiei maghiare nu reclamă învestiții majore în
transportul pe apă. Ungaria dispune de porturi puține și mici , singurele reprezentative
fiind Budapesta, Dunaujvaros și Mohacs-Baja, la care se adaugă micile porturi
Almas-Fuzito și Gyor. Are flota fluvială cea mai restrânsă dintre statele dunărene
(cu excepția noilor state Moldova și Croația), reprezentând abia 4,5% din flota
dunăreană, și realizează traficul portuar cel mai redus (3,5% din traficul total).
În ceea ce privește sectorul croat al Dunării (135 km), aflat integral la granița cu
Serbia, acesta ocupă un loc și mai marginal în geopolitica statului croat decât în cazul
Ungariei. Dispunând de un litoral extrem de generos la Marea Adriatică, cu vaste
posibilități de amplasare a instalațiilor portuare și un remarcabil potențial turistic (Coasta
Dalmației), Croația neglijează fațada dunăreană, ca parte a politicii de distanțare
față de Belgrad. Relațiile cu Serbia continuă să fie practic înghețate, iar vechea autostradă
din lungul Savei, axa economică principală a fostei federații iugoslave, înregistrează astăzi
un trafic nesemnificativ la granița dintre cele două state. În schimb, în ciuda reliefului său
în mare parte muntos și a configurației tentaculare a țării, Croația a dezvoltat un extraordinar
program de construcție a autostrăzilor, prin care și-a asigurat coeziunea și funcționalitatea
teritoriului național, Toate direcțiile de interes strategic sunt deja echipate cu infrastructuri
autorutiere de mare debit: spre Europa Centrală (Zagreb – Maribor – Viena și Zagreb –
Budapesta), spre regiunile din nordul Mediteranei Occidentale (Zagreb – Ljubljana – Milano),
spre țărmurile Adriaticii (Zagreb – Split și Zagreb Rijeka), cu impresionante trasee prin Alpii
Dinarici. Proiectul de construcție a unui oleoduct Constanța – Omisalij este deocamdată
în suspensie, din lipsă de finanțatori. În aceste condiții, instalațiile portuare de la Vukovar ,
singurul port fluvial al Croației la Dunăre, în mare parte distruse în timpul conflictului
din 1991-1993, au fost refăcute, dar traficul continuă să fie nesemnificativ.
Sectorul sârbesc al Dunării (587 km, din care 220,5 km în interiorul țării) tinde
să-și schimbe tot mai mult statutul în ceea ce privește prioritățile geopolitice ale
Serbiei. Devenită recent țară continentală fără ieșire la mare, prin separarea Muntenegrului
www.geopolitic.ro

50 care a optat pentru independență (2006), Serbia se vede obligată să își schimbe strategia,
într-un context regional care nu îi este foarte favorabil. Exceptând Grecia, România și
Ungaria, relațiile Serbiei în plan regional sunt destul de delicate . Fostele republici desprinse
din ex-Iugoslavia sunt mai degrabă preocupate să se delimiteze de Serbia, să-și
accentueze propriile particularități identitare, să-și structureze coeziunea internă și să se
integreze în structurile Uniunii Europene. Cu Albania, relațiile sunt tensionate datorită
tendințelor separatiste ale provinciei Kosovo (populată în proporție de 90% de etnici
albanezi). Cu Bulgaria însă, relațiile sunt deja bune, persistând doar divergențe de
ordin istoric și cultural, legate de definirea diferită a identității Macedoniei, revendicată de
bulgari ca fiind mai apropiată de complexul lor cultural decât de cel al Serbiei.
Importanța sectorului sârbesc al Dunării este dată de rolul strategic al orașului
Belgrad , aflat în centrul uneia din ariile de convergență cel mai bine conturate din
întregul bazin al fluviului. Adevărată cheie a Balcanilor, Belgradul are deschideri naturale
spre o serie de direcții strategice care permit drenarea și controlul spațiului economic al
Pen. Balcanice, ca și racordarea sa la celelalte regiuni ale Europei: culoarul Morava-
Vardar spre Salonic și Atena, valea Nișavei spre Sofia și Istanbul, Dunărea inferioară
spre București și Marea Neagră, valea Savei spre Mediterana occidentală, Câmpia
Panonică spre Europa Centrală etc. În situația de față însă, multe din aceste relații
generoase sunt segmentate de granițe rigide și blocate de relațiile tensionate cu
vecinii. Teritoriul restrâns al Serbiei actuale, sărac în resurse miniere, nu poate asigura
aprovizionarea economiei naționale, care păstrează o serie de unități ale industriei
grele, mari consumatoare de energie și materii prime, moștenite din perioada fostei
federații socialiste. În aceste condiții, axa Dunării oferă Serbiei deschideri atât către
resursele tehnologice ale Europei Centrale și de Vest, cât și către Europa de Est, de unde
se poate aproviziona cu materii prime și resurse energetice. Acestea sunt concentrate în
trei poli urbani situați de-a lungul fluviului: Novi Sad, Belgrad și Pancevo.
Capitală a Regiunii Autonome Vojvodina, orașul Novi Sad (235 mii loc.) s-a
dezvoltat abia în secolul XX, pe malul stâng al Dunării, lângă masivul Fruska Gora,
față în față cu situl defensiv al vechii cetăți Petrovaradin. Important centru industrial
(rafinarea petrolului, combinat petrochimic, industrie constructoare de mașini), cu
un trafic portuar modest, orașul își dezvoltă astăzi mai ales sectorul terțiar și industriile
agroalimentare, valorificând produsele agriculturii performante ale Vojvodinei. Orașul
Belgrad (1,4 mil. locuitori), capitala Serbiei, este așezată pe malul Dunării, la confluența
cu Sava, într-un sit de convergență. Asociind vechea cetate Kalemegdan, cu orașul
comercial și portul la Dunăre, Belgradul s-a dezvoltat la sfârșitul secolului al XIX-lea,
când a încetat să mai fie oraș de graniță, dar mai ales în secolul XX (Novi Beograd), ca
un oraș complex, cu servicii variate și industrie diversificată (motoare, tractoare, construcții
navale, produse chimice de bază, produse farmaceutice, textile etc.). Deocamdată,
traficul portuar al Belgradului este modest (sub 7 mil. tone pe an). Anvergura funcției
sale politice s-a redus mult după destrămarea federației iugoslave, fapt care poate impieta
în perspectivă asupra evoluției sale urbane. Altfel, Belgradul are o bună ancorare
teritorială, în aria sa de influență directă intrând o serie de centre industriale specializate,
între care Smederevo (industria metalurgică), Batainița (armament) și mai ales Pancevo
(77 mii loc.) port la Dunăre, prin intermediul căreia își asigură materiile prime
necesare funcționării industriei grele (rafinărie de petrol, industrie chimică de bază).
Deschiderea Serbiei către cursul inferior al Dunării este ecranată de partea
terminală a Munților Carpați, străbătuți de fluviu prin impresionantul defileu de la
Baziaș-Porțile de Fier. Ca urmare, cu excepția segmentului Orșova – Drobeta
Turnu Severin, în acest sector, ca de altfel în întreg cursul inferior, Dunărea își
pierde caracterul de culoar polarizator de fluxuri și de activități economice.
www.geopolitic.ro

51 5. Dimensiunea strategică: Dunărea de Jos, cap de pod sau punte între
lumi care se apropie?
Din întregul bazin al Dunării, valențele strategice cel mai bine reliefate de-a
lungul istoriei, ca și în prezent, sunt cele din cursul inferior , îndeosebi din preajma gurilor de
vărsare ale marelui fluviu. Aceasta, în ciuda faptului că (sau poate tocmai pentru că), din
totdeauna, acest spațiu s-a aflat mai degrabă la marginea principalelor puteri care
și-au disputat teritoriile de la Dunărea de Jos. Mai mult, cursul inferior al Dunării are
o configurație care nu coincide cu traseul axelor de circulație majore din această parte a
Europei, drenate tradițional spre sud, spre complexul maritim ponto-egeean (de
fapt atrase de contactul cu Orientul Mijlociu). În schimb, un interes capital l-a avut
asigurarea controlului asupra vadurilor de trecere ale fluviului , a punctelor sale strategice,
fapt care explică îndârjirea turcilor de a cuceri și păstra cetățile sau târgurile de pe
malul nordic al Dunării și de la gura Nistrului (Cetatea Albă), transformate în raiale,
iar mai târziu, preocuparea rușilor de a obține accesul la gurile Dunării, respectiv
cea a Franței și Marii Britanii de a îndepărta Rusia de la malurile fluviului.
Aceste evoluții istorice au influențat organizarea spațiului ponto-danubian până
în zilele noastre. De aceea, nici o magistrală rutieră sau feroviară nu însoțește fluviul,
nici pe malul românesc (exceptând sectorul Orșova – Drobeta Turnu Severin), nici pe
malul sârbesc sau bulgăresc. Axele de comunicație, polarizate de București, Sofia, Odesa,
Constanța și Istanbul, traversează fluviul pe direcții perpendiculare sau oblice, creând
puncte de convergență de interes local sau regional. Aceste noduri ar putea avea o
perspectivă mai largă de dezvoltare doar în măsura în care se va înregistra revigorarea
economică a axei danubiene, facilitată de instituirea unor regimuri de frontieră mai flexibile.
În toată istoria premodernă, partea inferioară, aval de Porțile de Fier, a reprezentat
teritoriul cel mai puțin coerent din punct de vedere politic din întregul bazin al Dunării.
Țările românești, constituite ca entități politice abia în secolul al XIV-lea, apoi Serbia și
Bulgaria, intrate de timpuriu, și pentru mult timp, în componența Imperiului otoman,
vor reuși să obțină o oarecare libertate de inițiativă la Dunăre abia după Pacea de
la Adrianopole (1829), când Turcia pierde monopolul aspra navigației pe fluviu, în
favoarea Imperiului țarist, a Marii Britanii și a Franței. Competiția iscată între interesele
marilor puteri ale vremii va favoriza întărirea treptată a țărilor române la Dunărea inferioară .
Accesul la gurile Dunării și controlul navigației pe cursul său inferior vor anima însă
multe conflicte între marile puteri, ca și între statele riverane (vezi mai sus).
În urma metamorfozelor politico-teritoriale petrecute în secolul XX (1918-19,
1944-45, 1989-93), cursul inferior al Dunării se află în prezent în responsabilitatea
directă a 5 state riverane : Serbia, România, Bulgaria, Moldova și Ucraina, la care
se adaugă interesele directe ale Rusiei și cele indirecte, dar importante, ale Turciei
și ale statelor caucaziene. Deschiderea către problematica Dunării și consistența
proiectelor de valorificare a acesteia diferă însă de la țară la țară.
Deși are acces la Dunăre pe un sector de 471,5 km, formând granița de stat
cu România, Bulgaria este mai puțin interesată de fațada dunăreană și de folosirea
potențialului economic al acesteia. Fluviul nu joacă nici un rol semnificativ în structurarea
spațiului bulgar . Arealele de rezistență demografică și dezvoltare economică ale
țării sunt centrate la sud și est de Munții Balcani, regiuni privilegiate prin proiectele
de dezvoltare a teritoriului național. Prioritare sunt: fațada pontică, în măsură să
atragă resursele de energie și materii prime dinspre Rusia și Asia Centrală, respectiv
fațada meridională, la granița cu Grecia și Turcia, al căror potențial economic și de
interacțiune socială este mai mare și mai interesant, contribuind la integrarea euro-
atlantică a acestei țări. Chiar în condițiile aderării la Uniunea Europenană atât a României
cât și a Bulgariei, la 1 ianuarie 2007, spațiul transdanubian este considerat mai degrabă
www.geopolitic.ro

52 unul de trecere spre alte centralități, mai atractive sau mai generoase, fie din nord-vest
(Germania, Austria, Ungaria), fie din nord-est (Rusia, Ucraina), către toate acestea existând
și alte variante de acces pentru bulgari. De aici și relativul dezinteres al Bulgariei față
de cultivarea unor relații apropiate cu România, dezinteres (reciproc) exprimat între altele
prin schimburile comerciale modeste dintre cele două țări sau prin lipsa infrastructurilor de
traversare a fluviului. Un singur pod mixt, rutier și feroviar, unește din 1954 cele două
maluri, la Giurgiu-Ruse, în vecinătatea sudică a capitalei României, București. Construcția
unui al doilea pod peste Dunăre a suscitat ample controverse între cele două țări,
în legătură cu localizarea sa: mult spre vest (la Calafat-Vidin) cum doresc Bulgaria și
Uniunea Europeană sau, mai spre răsărit (la Turnu-Măgurele – Nikopol sau la Bechet-
Oreahovo), cum a dorit România, pentru a atrage circulația de pe axa Viena-Istanbul
înspre interiorul țării. Datorită neînțelegeilor, realizarea proiectului este mult întârziată.
Nici alte infrastructuri de transport nu intersectează Dunărea în sectorul bulgăresc.
Gazoductul dinspre Rusia intră în țară prin Dobrogea, iar conductele de petrol pornesc
dinspre porturile Varna și Burgas, pe la nord și sud de Balcani, până la Plevna și
Sofia. Acordul încheiat în septembrie 2006 între Rusia, Bulgaria și Grecia, de a construi
un oleoduct între porturile Burgas și Alexandrupoli, pentru livrarea spre Europa
Occidentală a petrolului rusesc, marginalizează și mai mult fațada danubiană.
Republica Moldova , apărută ca stat independent în 1991, în urma destrămării
URSS, este riverană la Dunăre pe un sector foarte restrâns . Inițial, acesta măsura doar
340 m lungime, la vărsarea Prutului în Dunăre, în dreptul localității Giurgiulești. În
1999, în cadrul unui schimb de teritorii, Ucraina i-a cedat 230 m în plus, astfel încât, în
prezent, Moldova dispune de malul stâng al Dunării pe o lungime de 570 m, sector
în care intenționează să amenajeze portul Giurgiulești19. Angajamentul Moldovei la Dunăre
este însă descurajat atât de îngustimea sectorului său fluvial, cât și de izolarea sa
în extremitatea sudică a țării, despărțită de centru prin ecranul „Unității teritoriale autonome
Găgăuzia”, cu tendințe separatiste și slab echipată în infrastructuri de transport.
În schimb, sectorul ucrainean al Dunării , în lungime de 53,9 km, la care se
adaugă cei 120 km ai brațului Chilia, în total 173,9 km la granița cu România, ridică
alte tipuri de probleme, legate de ambițiile Ucrainei de a controla o parte cât mai
importantă din gurile fluviului și din navigația pe acesta. Apărută pe harta politică a
Europei abia în 1991, fără tradiții statale, cu profunde disparități și clivaje interne,
inclusiv de natură identitară, Ucraina stimulează sentimentele naționale ale populației
sale, pentru a-și consolida unitatea, independența, și se preocupă de valorizarea
tuturor acelor elemente în măsură să-i proiecteze imaginea de putere regională în
devenire. Interesele sale la gurile Dunării se ciocnesc însă cu interesele României,
întărite de aderarea țării noastre la NATO în 2004 și de apropiata sa integrare în
Uniunea Europeană. În aceste condiții, Uncraina, sprijinită de Rusia, încearcă să-și
amenajeze un acces cât mai asigurator la gurile fluviului, pentru a contracara
consolidarea poziției strategice a României și a statelor occidentale la Dunărea de
Jos. Amintim, în acest sens, amplasarea pe teritoriul României, în apropiere (la
Mihail Kogălniceanu, Smârdan și Fetești), a unor baze militare americane, cu rolul
de a asigura stabilitatea teritoriilor din bazinul Mării Negre și de la gurile Dunării.

19 Proiectul „Giurgiulești Oil Terminal” a demarat în 1995, când a fost creată societatea moldo-greacă „Oil
Terminal”. Lucrările au început în 1998, pe baza creditului de 19 mil. USD obținut de la Banca Europeană pentru
Reconstrucție și Dezvoltare, dar avansează greu. Ca urmare, partea moldoveană încearcă să vândă acțiunile
sale (41%) unor investitori străini din Rusia și Azerbaidjan (http://fr.wikipedia.org/wiki/Danube, consultat în 5
august, 2006). În ianuarie 2005, guvernul Moldovei a semnat acordul de transfer către compania azeră
„Azpetrol”. Aceasta s-a angajat să investească 200 mil. USD pentru construcția unei rafinării, 15 milioane pentru
continuarea lucrărilor la port, întrerupte anterior, și 35 milioane USD pentru construirea unei stații de gaz.
www.geopolitic.ro

53 În lungul sectorului său dunărean, Ucraina dispune de instalații portuare însemnate ,
moștenite de la Uniunea Sovietică. Traficul cel mai mare îl realizează porturile Reni
(cca 8 mil. tone anual) și Ismail (6 mil. tone). La acestea se adaugă instalațiile de la
Chilia și Vâlkov, aval de care Ucraina a trecut în 2004 la amenajarea Canalului Bâstroe .
Porturile respective funcționează în legătură cu marile porturi din sudul țării, de la
Marea Neagră, Odesa – Ilicevsk, Mikolaiv și Herson.
Dintre toate țările dunărene, România are discursul cel mai structurat și mai bogat
în proiecte de valorificare a potențialului marelui fluviu. Acest discurs nu este nou; el se înscrie
într-o lungă listă, care începe în anii ’30 ai secolului al XIX-lea, atunci când principatele
române Valahia și Moldova erau cunoscute sub numele de „principatele dunărene”. Elita
moldo-valahă a epocii reușește să atragă interesul și simpatia lui Napoleon al III-lea și a
reginei Victoria, care văd în unirea celor două țări ocazia de a crea un stat prieten,
gardian la gurile Dunării în fața expansiunii Rusiei spre strâmtorile Bosfor și Dardanele.
Războiul Crimeei este purtat tocmai în acest scop și el permite unirea principatelor (1859),
formarea României și îndepărtarea Rusiei din această zonă. Pe de altă parte, introducerea
navigației cu aburi integrează Dunărea în schimburile internaționale, la fel cum deschiderea
Strâmtorilor în urma Tratatului de la Adrianopole (1829) pune capăt monopolului otoman
asupra navigației în Marea Neagră (Cazacu, 1999, p. 42).
Proiectele de a îmbunătăți condițiile de navigație la Porțile de Fier și de a săpa
un canal între Dunăre și Marea Neagră pentru a evita colmatările din zona deltei se
înscriu în aceeași strategie de folosire mai rațională a fluviului. Aceste proiecte au
fost însă realizate abia în perioada comunistă, prin construcția barajului de la Porțile de
Fier I (1972) și a Canalului Dunăre-Marea Neagră, cu două brațe debușând în porturile
maritime Constanța Sud (1984) și Midia Năvodari (1987). Proiectul de amenajare a
unui canal care să lege capitala României de Dunăre, pe firul Argeșului, pus în
aplicare 1986, a fost abandonat în 1994, din lipsă de resurse financiare. România
dispune astfel în prezent de căi fluviale navigabile în lungime totală de 1700,4 km,
din care 1075 km pe firul principal al Dunării (reprezentând 42% din sectorul navigabil
Ulm-Sulina), care traversează România sau formează frontiera acesteia cu Serbia
(230 km), Bulgaria (470 km), Moldova (0,7 km) și Ucraina (54 km). Restul sunt alte
căi navigabile, reprezentate de diversele brațe ale fluviului și de Canalul Dunăre –
Marea Neagră (64,2 km), cu ramificația sa Poarta Albă – Midia Năvodari (31,2 km).
Numeroase localități din lungul fluviului au fost dotate cu instalații portuare ,
unele cu vechi tradiții și rol important în afluirea mărfurilor spre diverse destinații (Galați,
Brăila, Sulina, Giurgiu etc.), altele mai noi. În total, la sfârșitul deceniului 9 al secolului XX
funcționau 23 de porturi fluviale românești. Traficul de mărfuri pe sectorul românesc al
Dunării (inclusiv canalele adiacente) a cunoscut același trend crescător ca și
traficul total al fluviului, până în 1989 (de la 3,4 mil. tone în 1970, la 37,4 mil. tone),
pentru a scădea brusc ulterior (8,2 mil. tone în 1991). Declinul s-a datorat abandonării
marilor lucrări de construcții și amenajări inițiate de regimul comunist, declinului economic
de ansamblu al țărilor riverane, succesiunii de blocade și blocaje din sectorul iugoslav și
restructurării economiilor locale, în care s-a renunțat la mare parte din unitățile industriei
grele, principali generatori de trafic fluvial. Reechilibrarea economiei românești va duce
în anii următori la ușoara creștere a traficului fluvial de mărfuri (13,1 mil. tone în anul
2000, respectiv 14,6 mil. tone în 2004). În acest ultim an, traficul total al porturilor fluviale
românești ajunsese la 31,2 mil. tone, cu o ușoară predominare a mărfurilor descărcate
(16,6 mil. tone). Dintre acestea, singurele care au astăzi un trafic semnificativ de mărfuri
sunt porturile Galați (10,5 mil. tone în anul 2005), Tulcea (4,4 mil. tone), Brăila, Giurgiu,
Călărași, Turnu Măgurele, Drobeta – Turnu Severin, Medgidia și Cernavoda.
Ținând cont de toate aceste condiții și evoluții, ca și de faptul că strategia
României de punere în valoare a Dunării se conjugă cu interesele și proiectele sale la
www.geopolitic.ro

54 Marea Neagră, într-un context internațional complicat, România a încercat să-și clarifice și
ierarhizeze obiectivele de perspectivă. Mai multe direcții au fost astfel privilegiate,
fără ca individualizarea lor să fie la fel de clară ca în cazul unor state ca Ungaria sau
Croația. Incongruența opțiunilor sale cu cele ale țărilor vecine, lipsa de continuitate
în susținerea proiectelor mari de la un ciclu electoral la altul, ca și slaba capacitate a
României de a mobiliza fonduri pentru realizarea obiectivelor propuse sunt principalele
cauze ale tatonărilor și ale încetinelii cu care obiectivele fixate sunt puse în practică.
Preocupările specialiștilor pentru promovarea unor direcții cardinale, cu
investiții în infrastructură, dar și în politica economică, în dezvoltarea regională, în
politica externă și în opțiunile militare, se concretizaseră în a doua parte a deceniului 10
în proiectul „România la răscruce” , lansat oficial în 1997, la Constanța. Unul din pilonii de
bază ai acestui proiect era acela de a atrage o parte din hidrocarburile Asiei Centrale și a
zonei Caucazului pe coridoarele IV, și VII (Dunărea), în cadrul mai amplului proiect
european TRACECA20. Infrastructura de bază a acestui proiect ar fi reprezentat-o
realizarea unei conducte de petrol lungă de peste 1200 km care să lege portul
Constanța de Trieste în Italia sau de Omisalj în Croația. Vizând traversarea
teritoriului a 4 sau 5 state (în funcție de varianta aleasă), proiectul necesita armonizarea
intereselor acestora și găsirea unor investitori puternici. În lipsa consensului și mai
ales a banilor, proiectul a rămas în așteptare. Între timp, a fost pusă în exploatare
conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan, susținută de SUA, care preia o parte semnificativă din
petrolul extras în zona Mării Caspice. Semnarea la 5 septembrie 2006 a acordului
între Rusia, Bulgaria și Grecia, de a lansa până la sfârșitul anului construcția unui
oleoduct de 155 km lungime între porturile Burgas și Alexandrupoli, pentru livrarea
spre Europa Occidentală a petrolului rusesc, îndepărtează și mai mult șansele de
realizare a proiectului românesc. Este astfel a doua mare miză infrastructurală câștigată
de Bulgaria în competiția cu România, după cea privind podul peste Dunăre, care
se va construi la Calafat-Vidin, într-o poziție foarte avantajoasă pentru Sofia.
Pentru a menține porturile fluviale românești în circuitul transporturilor internaționale,
în câteva dintre acestea au fost instituite zone libere (Sulina, Galați, Brăila, Giurgiu și
Agigea21), a căror eficiență s-a dovedit deocamdată modestă. Același scop îl au și
acordurile încheiate între diferite unități administrative din sudul României, estul Serbiei și
nordul Bulgariei, de constituire a unor cooperări transfrontaliere de tipul euroregiunilor.
Cele mai multe au fost create în perioada 1997-2000 (asociația „Dunărea 21” și
euroregiunile „Dunărea de Sud”, „Danubius”, „Giurgiu-Ruse”, „Dunăre-Dobrogea” –
Ilieș, 2004, p.7). Cuprinzând regiuni mai puțin dinamice în fiecare din cele trei state
(cu excepția localităților de la fațada pontică), inițiatorii așteaptă ca noile structuri
de colaborare transfrontalieră să contribuie la mai buna cunoaștere a comunităților
locale și la dezvoltarea lor social economică. Se speră ca apropiata integrare europeană
a României și Bulgariei să dea un impuls acestor cooperări, care se află abia la început.
Poziția României la Dunărea de Jos continuă însă să se consolideze, și alte
proiecte având șanse să se materializeze . Între acestea, întărirea legăturilor Bucureștiului
cu litoralul Mării Negre peste sectorul „bălților Dunării” este în plină derulare. Beneficiind
de vastele infrastructuri realizate în anii 1980 (canalul Dunăre-Marea Neagră, portul
Constanța Sud – Agigea, podurile transdunărene de la Fetești – Cernavoda, calea ferată
dublă și electrificată), se află în construcție autostrada A2 , București – Constanța,
inaugurată până la Fetești. Aceasta consolidează una din principalele axe de dezvoltare
a teritoriului național, care unește capitala țării cu infrastructurile industrial-portuare
și turistice de la Marea Neagră, amplificate în jurul orașului Constanța (310 mii locuitori).

20 TRACECA = Transport Corridor Europe-Caucasus-Asia
21 Aflat pe țărm, la debușeul canalului Dunăre – Marea Neagră, portul Agigea este atât port maritim cât și fluvial.
www.geopolitic.ro

55 Traseul cvasi-paralel al conductei de petrol Constanța – Ploiești, prezența în proximitate a
centralei atomoelectrice de la Cernavoda (în extindere) și a marelui combinat petrochimic
de la Midia, accentuează caracterul strategic al acestei axe, cu rol decisiv în gestionarea
sectorului energetic, dar și comercial și de transport ale României.
Spre aval, în arealul de vărsare a Siretului și Prutului în Dunăre, se află un alt complex
urban-industrial important, Galați – Brăila (însumând circa 550 mii locuitori), cu vechi
tradiții în navigația fluvială, aflat într-un areal de convergență foarte favorabil, dar
insuficient echipat și valorificat. Dacă activitățile industriale ale Brăilei s-au restrâns
mult după 1990, Galațiul continuă să fie unul din cele mai mari centre siderurgice
din Europa. Parte componentă a grupului indiano-britanic „Mittal Steel” (numărul unu în
lume în metalurgia feroasă), combinatul siderurgic de la Galați generează intense fluxuri
de minereuri, resurse energetice și produse metalurgice pe cursul inferior al Dunării
și pe Canalul Dunăre – Marea Neagră. Gruparea urban-industrială Galați – Brăila suferă
însă de poziția marginală în cadrul teritoriului național, aflată în imediata apropiere a
triplexului frontalier dintre România, Ucraina și Moldova, și lipsită de un pod peste
fluviu, care să-i permită etalarea teritorială și extinderea influenței în nordul Dobrogei.
Tocmai în încercarea de a reduce aceste obstacole și de a stimula dezvoltarea
regională transfrontalieră, România a lansat în 1997 proiectul de constituire a
Euroregiunii „Dunărea de Jos”, deschis cooperării între structurile administrative
ale României (județele Brăila, Galați, Tulcea), Republicii Moldova (raioanele Cahul,
Cantemir, Vulcănești) și Ucrainei (regiunea Odesa). Dificultățile de trecere a frontierelor și
interesul scăzut al părților pentru structurarea de proiecte comune nu au reușit până în
prezent să dea consistență acestui acord de cooperare transfrontalieră. Rigiditatea
frontierelor locale, datorată rivalităților dintre România și Ucraina și situației conflictuale
din Transnistria, tinde să se mențină (ori chiar să se accentueze) după integrarea
europeană a României, când frontiera sa răsăriteană va deveni graniță externă a
Uniunii Europene. În aceste condiții, una din posibilele axe de dezvoltare de pe fațada
nord-vestică a Mării Negre, intersectând cursul inferior al Dunării, și anume axa
București – Galați – Odesa, este penalizată de caracterul de falie al graniței și de contactului
concurențial care are loc aici între spațiul euro-atlantic și cel euro-asiatic.
Acesta este, de altfel, principalul atu al poziției României dar și principala sa slăbiciune:
faptul că se află pe marginea vestică a faliei geopolitice dintre spațiul euro-atlantic și cel
euro-asiatic, acolo unde capătul estic al firavei axe economice a Dunării intersectează
această falie, transformând contactul respectiv într-un ghem de interese politice,
economice și strategice . Distanța redusă față de celălalt spațiu geopolitic major din regiune,
cel al Orientului Mijlociu, nu face decât să amplifice miza strategică a acestui contact.
BIBLIOGRAFIE
1. Barna, Cristian, 2006, Destinul României în regiunea Mării Negre, în rev. „Geopolitica”, Anul IV, nr. 18,
Editura Top Form, București (p.171-174)
2. Brunet, Roger și Rey, Violette, Europes orientales, Russie, Asie centrale , Editura Belin – Reclus, Paris (p.114-117)
3. Cazacu, Matei, 1999, Le Danube dans le discours géostratégique et économique roumain , în vol.
„Géopolitique du Danube” (sub direcția lui Michel Foucher), Editura Ellipses, Paris, (p.43-88)
4. David, Mihai, 1939, Probleme de ordin geopolitic ale locului și ale spațiului ocupate de statul român , în vol.
„Geopolitica” (editori Emandi, E., Buzatu, Gh. și Cucu, V.), Editura Glasul Bucovinei, Iași, 1994 (p.99-114)
5. Dobrescu, Paul și Bârgăoanu, Alina, 2001, Geopolitica, SNSPA, București (p. 63-65)
6. Foucher, Michel (sub directia lui), 1993, Fragments d’Europe, Editura Fayard, Paris (327 p.)
7. Foucher, Michel (sous la direction de), 1999, Géopolitique du Danube, Ellipses / éditions marketing SA, Paris (94 p.)
8. Ilieș, Alexandru, 2003, România între milenii. Frontiere, areale frontaliere și cooperare transfrontalieră ,
Editura Universității din Oradea (p. 71)
9. Ilieș, Alexandru, 2004, România. Eororegiuni, Editura Universității din Oradea (p.7)
10. Lepesant, Gilles, 1999, Rôle de l’axe danubien pour la stabilité de l’Europe médiane : perceptions hongroises, în
vol. „Géopolitique du Danube” (sub direcția lui Michel Foucher), Editura Ellipses, Paris (p. 15-42)
11. Marchand, Jean-Pierre și Riquet, Pierre, 1996, Europe du Nord, Europe médiane, Editura Belin –
www.geopolitic.ro

56 Reclus, Paris (p. 318-333 și 397-399)
12. Matei Horia, Neguț Silviu, Nicolae Ion, Șteflea Nicolae, 1993, Statele lumii, Editura Rombay, București (445p)
13. Michel, Bernard, 1995, Nations et nationalismes en Europe centrale, XIXe-XXe siècle, Editura Aubier, Paris (p.53)
14. Neguț Silviu, Cucu Vasile, Vlad Liviu-Bogdan, 2004, Geopolitica României, Editura Transversal, București (p. 137-153)
15. Oțetea, Andrei (sub redacția), 1970, Istoria poporului român, Editura Științifică, București (p.47-50)
16. Pișota, Ion, Hidrologia marilor sisteme fluviatile ale globului , în vol. „Sinteze geografice”, Editura Didactică
și Pedagogică, București (p.207)
17. Pop, Grigor, P., 1984, România. Geografia circulației , Editura Științifică și Enciclopedică, București (p. 110-113)
18. Popa, Nicolae, 1992, L'axe de navigation fluviale trans-européen Rotterdam – Constanța . În rev.
Analele Univ. din Timișoara, seria Geografie, vol. I, Timișoara (p.99-114)
19. Popa, Nicolae, 1999, Elemente de unitate și alteritate în spațiul geografic românesc (I). În “Rev.
Română de Geografie Politică“, nr. 1, Universitatea din Oradea (p.17 – 30).
20. Popa, Nicolae, 2000, Elemente de unitate și alteritate în spațiul geografic românesc (II). În “Rev.
Română de Geografie Politică“, anul II, nr. 2, Universitatea din Oradea (p.14-29).
21. Popa, Nicolae, 2000, Identitate, teritorialitate și prestigiu cultural în spațiul geografic românesc (I). In vol. A
patra ediție a Conferinței Regionale de Geografie: "Regionalism și integrare: culturã, spațiu, dezvoltare".
Timișoara, Angers, Tubingen (p.87-95).
22. Popa, Nicolae, 2004, The Position of Romania in the New European Architecture and the Collective
Security . In vol. “Poland and Romania before Enlargement of European Union and NATO” IGU,
Political Geography Comission, Ed. Carta Blanca, Varșovia, ISBN: 83-89917-05-X (p.41-49).
23. Popp, Nicolae, 1985, Fluviul Dunărea, Editura Științifică și Enciclopedică, București (183p.)
24. Prévélakis, Georges, 1994, Les Balkan. Cultures et géopolitique, Editura Nathan Université, Paris (192p.)
25. Truți Silviu, Popa Nicolae, Igescu Mirela, 1995, Die Untere Donau im europaischer wirtschaftssystem . În vol.
“Spațiul cultural al Dunãrii mijlocii și inferioare: tradiții și perspective ale conviețuirii”. Reșița – Tübingen (p.407 – 413).
* * * , 2005, Anuarul statistic al României , Comisia Națională pentru Statistică, București
* * * , 1974, Atlas geografic general, Editura Didactică și Pedagogică, București
* * * , 2005, DerFischer Weltalmanach 2006. Zahlen, Daten, Fakten, Editura S. Fischer, Frankfurt pe Main
* * * , 1988, Dierke Weltatlas , Editura Westermann, Braunschweig
* * * , 1988, Österreichischer Unterstufen-Atlas, Editura Hölzel, Viena
www.geopolitic.ro

57 AMERICA LATINĂ CA REGIUNE GEOPOLITICĂ
Florina BADEA
Abstract : This article presents the latest events occurred in Latin America, who now is confronted with
serious political, economical and ethnical issues. Several states (Brazil, Mexico, Venezuela) are trying
to consolidate themselves as a regional power. Latin America is not a very stable region, but has its
geopolitical role and importance both for the United States and the European Union. Only the future will
show if Latin America knows how to make the best use of the new challenges and opportunities.
Cuvinte cheie : America Latină, integrare regională, energie, etnonaționalism, (neo)populism, alegeri.
Privire generală – America Latină astăzi:
Actualmente, America Latină are o populație de peste 540 milioane de
locuitori. Conform previziunilor, în anul 2005 existau la nivelul Americii Latine 213
milioane de săraci (40,6% din populație), în ușoară scădere față de anul anterior.
În 2004, remiterile în America Latină reprezentau 45 miliarde de dolari, cifră
similară cu nivelul investițiilor străine directe și superioară asistenței oficiale pentru
dezvoltare. Doar Mexic a primit 17 miliarde de dolari în 2004. Procente mari se
înregistrează și în Haiti, Nicaragua, Guyana și Jamaica. Este în creștere numărul
mamelor din rândul adolescentelor, atât în cadrul claselor sărace, dar și medii. În
creștere este și rata infectării cu virusul HIV/SIDA, în special în rândul femeilor.
Caraibe1 este a doua zonă pe glob, după Africa Subsahariană lovită de cumplita
maladie. Femeile au o probabilitate de 3 până la 7 ori mai mare decât cea a
bărbaților de a contracta boala. Printre probleme de sănătate cele mai îngrijorătoare
sunt: mortalitatea infantilă, bolile infecțioase și cele cronice. America Centrală2 este
o zonă des lovită de uragane (Gilbert, Mitch, Stan etc.).
Conform previziunilor CEPAL (Comisia Economică a ONU pentru America
Latină), creșterea economică în America Latină va fi între 3 și 6% pentru anul
2006, cu excepția Argentinei și Venezuelei care vor înregistra procente de creștere
mai mari; rata inflației va oscila între 5 și 7% (fiind una dintre cele mai mici din
istorie!), iar rata șomajului în jur de 9%. America Centrală (4,2%) și Mexic vor
înregistra rate de creștere mai mici față de media latino-americană.
Perspectivele zonei sunt slabe, mai ales dacă se compară cu alte regiuni
precum Uniunea Europeană sau Sud-Estul Asiei. Azi America Latină reprezintă
doar 3% din comerțul mondial, față de 12% în anii ‘50 și 6% în anii ’70 și este un
actor neînsemnat în viața politică internațională. Sectorul public și cel privat trebuie
să coopereze și nu să se confrunte. Singurele țări din zonă neintegrate sunt: Chile,
Guyana și Surinam! Regiunea Americii Latine are cea mai inegală distribuție a
bogăției din lume.
Conform OMS, numărul omuciderilor în America Latină (între 73.000 și
90.000 anual) este de trei ori mai mare decât media mondială. Brazilia este pe
locul 3 în topul omuciderilor, după Columbia și Rusia. În 2003, în Columbia s-au
înregistrat 4.000 de răpiri, iar în Mexic 3.000. Deși are doar 8% din populația lumii,

1 Regiunea Caraibe cuprinde următoarele insule/țări: Bahamas, Barbados, Belize, Dominica, Guyana,
Republica Dominicană, Haiti, Cuba, Jamaica, Montserrat, San Vicente și Granadine, Trinidad Tobago,
Surinam, Antigua și Barbuda, Saint Kitts și Nevis, Santa Lucia, Grenada, Aruba, Antilele Olandeze,
Guyana Franceză, Guadalupe, Martinica, Anguilla, ins. Cayman, etc.
2 America Centrală cuprinde: Guatemala, Belize, Honduras, El Salvador, Nicaragua, Costa Rica și Panama.
www.geopolitic.ro

58 America Latină a înregistrat 75% din răpirile de pe glob în 2003. Azi securitatea
este cea mai mare preocupare în zonă, după situația economică. În Brazilia, în Rio
de Janeiro există circa 6.000 de copii și adolescenți soldați care se luptă în bande
organizate. Conform Băncii Mondiale, violența costă America Latină peste 30
miliarde de dolari anual. Violența a reprezentat în ultimii 20 de ani principala cauză
a morții în cadrul latinoamericanilor între 15 și 44 de ani. O soluție mai radicală ar fi
legalizarea producției și comercializării cocainei.
Anul 2006 a fost și este un an electoral în America Latină. S-au înregistrat
până în prezent alegeri prezidențiale în Honduras, Chile, Bolivia, Costa Rica, Peru,
Columbia, Mexic. Urmează anul acesta alegeri în: Brazilia (1 octombrie), Ecuador
(15 octombrie), Nicaragua (5 noiembrie), Venezuela (3 decembrie), iar în 2007 în
Argentina și Paraguay.
Dar să vedem care ar fi cele mai importante evenimente recente ce au avut
loc în America Latină:
În Cuba:
Chiar dacă se cunoaște succesorul la putere al lui Fidel Castro, direcția în
care o va lua țara rămâne incertă. Forțele Armate conduse de Raul Castro controlează
peste jumătate din economie. Ce se va întâmpla cu “el lider maximo” după 47 de ani la
putere? Fidel Castro a studiat atent experiența Chinei, a celorlalte țări latinoamericane
sau a țărilor din Europa de Est. Cele trei instituții care domină în Cuba sunt: Armata,
Partidul Comunist și forțele de securitate. Forțele de opoziție au mici șanse de a se
face auzite, de a se organiza sau acționa. Raul Castro va trebui să facă față nemulțumirii
populare, unei economii în pragul falimentului și a posibilelor revolte. O posibilă
soluție ar fi ridicarea embargoului de către SUA, ceea ce ar duce la creșterea comerțului
și a investițiilor americane pe insulă (în turism, minerit sau industrii legate de resursele
naturale). Produsele tradiționale ale Cubei la export sunt: rom, tutun, nichel, citrice, pește
și scoici de mare și biotehnologie.
Provocările noului regim sunt importante, mai ales pe plan economic unde s-a
constatat dependența de comerțul cu țările ex socialiste. Azi Cuba depinde de petrolul
venezuelean, de turism și de remiterile exiliaților cubanezi. Piața internă este fragilă,
având un sistem de raționalizare, consumul fiind limitat. Prețul la zahăr – principalul
produs exportat de Cuba – continuă să scadă pe piața internațională. Infrastructurile
sunt deficitare, sistemul de sănătate la fel, iar poluarea mediului este o realitate. Cuba
se poate confrunta și cu probleme rasiale (peste 1.500.000 cubanezi – în majoritate
albi – au emigrat), albii deținând funcțiile de control, deși majoritatea populației este
de culoare. Conform statisticilor Biroului Consular al Statelor Unite din La Habana,
peste 2.000.000 de cubanezi ar dori să se mute în SUA.
Perioada de tranziție ar putea fi lungă, dureroasă și nu cu multe rezultate. Ca
avantaje ar avea: apropierea geografică de Statele Unite și o populație exilată înstărită.
În Bolivia:
Evo Morales (procent de câștig la alegeri: 54%) reprezintă finalul unui ciclu
politic și o nouă reorganizare a statului și a sistemului politic. MAS (Mișcarea pentru
Socialism) nu este un partid politic în adevăratul sens al cuvântului, căci nu are organizare,
mecanisme de alegeri sau o doctrină anume, și nici experiență administrativă. MAS
este mai degrabă o confederație de mișcări sociale. Cu toate acestea, a câștigat
alegerile cu o diferență foarte mare, fiind o rezultantă a respingerii sociale a partidelor
tradiționale (MNR – Mișcarea Naționalistă Revoluționară, MIR – Mișcarea Stânga
Revoluționară și AND – Acțiunea Democratică Naționalistă). Guvernul lui Evo Morales
www.geopolitic.ro

59 este sprijinit din exterior de Venezuela și Cuba. Pe plan intern, principalele probleme sunt
șomajul și slaba productivitate a economiei. Planul guvernului este de a eradica
neoliberalismul, naționalizând toate resursele naturale. Se încearcă încă din secolul
trecut descentralizarea politică și administrativă. Din toate țările sud-americane, Bolivia
are cea mai mare populație indigenă (quechua și aymara), populație ce a fost
exploatată, discriminată etnic și exclusă din viața socială și politică secole la rând.
Bolivia are rezerve enorme de gaze naturale care îi oferă o poziție geopolitică
cheie în America de Sud. În acest context, măsura de a naționaliza hidrocarburile3
prin decret suprem al guvernului a fost cea mai radicală luată până acum de
guvernul lui Evo Morales și foarte criticată de Brazilia și Spania. Morales a semnat
un nou acord cu președintele Argentinei, Nestor Kirchner pentru construcția unei
noi conducte de gaze naturale între cele două țări.
Bolivia deține în prezent președinția Comunității Andine și va găzdui în
decembrie 2006 Summitul sud-american4. Prioritatea o constituie construcția unei
instituționalități democratice pentru a nu cădea în pericolul autoritarismului.
Alegerile din Bolivia (decembrie 2005) au arătat faptul că populația dorește o
schimbare, dar nu o concentrare a puterii, căci MAS nu a reușit să obțină majoritatea
absolută în Parlament. Bolivia – după alegerea lui Evo Morales și-a intensificat
relațiile cu Venezuela și Cuba, semnând un Tratat de Comerț al Popoarelor (TCP,
29 aprilie 2006, La Habana). Tratatul permite Boliviei să vând produse în celelalte
două țări fără tarife vamale. Energia a devenit motivul central al integrării latino-
americane. Bolivia trebuie să se decidă dacă va rămâne în Comunitatea Andină sau
ca deveni membru deplin al MERCOSUR (este doar asociat).
În Venezuela:
Ea s-a retras recent din Comunitatea Andină a Națiunilor și a devenit
membru al MERCOSUR. Relațiile Venezuelei cu Columbia sunt tensionate după
capturarea în Venezuela a unui lider FARC, Rodrigo Granda. Venezuela duce o
politică de ingerință (financiară în cazul campaniilor electorale) în țările din jur, în
special în Bolivia, Ecuador și Peru. Prin asta, Chavez încearcă să-și găsească noi
aliați pentru politica sa antiamericană. În ultima perioadă, Venezuela a cumpărat
echipamente militare, avioane și armament (pentru milițiile de rezerviști) de la
Brazilia, Spania și Rusia. Prin acesta, Venezuela a încercat să-și asigure o poziție
în jocul negocierilor internaționale, spre îngrijorarea Statelor Unite.
În ceea ce privește petrolul, Venezuela vrea să oprească supremația SUA
pe piața internațională, de aceea a căutat noi piețe precum China, India sau alte
state latino-americane. Venezuela vrea să își extindă prezența pe piețele vecine,
să-și mărească producția de petrol și să mențină prețurile în cadrul OPEC. Statele
Unite încearcă să domolească politica venezueleană, dar pentru asta ar trebui să
se bazeze pe sprijinul altor guverne din zonă, lucru puțin probabil. Venezuela
încearcă să-și consolideze regimul său, bazat pe antiimperialism. Venezuela are
80% din veniturile din exporturi privind din petrol5. Este singura țară latino-
americană membru fondator al OPEC și unul din principalii producători de gaze
naturale la nivel mondial. Chavez are un proiect gigant de construcție a unei
conducte de peste 8.000 km de lungime din Venezuela și până în sudul Braziliei și
Argentina. Venezuela și-a strâns relațiile cu Iran sau Cuba, spre îngrijorarea SUA
care le consideră țări făcând parte din “Axa răului”.

3 Morales ar vrea să autorizeze și folosirea tradițională a frunzelor plantei de coca.
4 Întâlnirea va avea loc la Santa Cruz de la Sierra, Bolivia, între 8-9 decembrie 2006.
5 Venezuela are venituri de 70 miliarde de dolari anual provenind din petrol.
www.geopolitic.ro

60 Viitoarele alegeri din Venezuela, unde Chavez are ultima lui ocazie de a fi
reales îl va face să se depărteze de scena internațională și să aibă o mai mare
prezență în țara sa.
În Chile:
Michelle Bachelet a câștigat detașat a doua rundă din 15 ianuarie 2006 cu 53,49%
din voturi reprezentând o alianță de centru-stânga formată din Partidul Socialist (PS),
Partidul pentru Democrație (PPD) și Democrația Creștină (DC). Bachelet este prima
femeie care ocupă postul de președinte în Chile6. Alianța deține din octombrie 2005 și
majoritatea parlamentară. Alegerile sunt un semn evident al maturității democratice a
statului chilian. Bachelet (sprijinită de Ricardo Lagos, fostul președinte) promite un nou
stil de guvernare, mai participativ și mai aproape de cetățeni. Statisticile privind
distribuția bogăției arată că în Chile 20% din cei mai bogați dețin 62,2% din veniturile
totale, iar 20% cei mai săraci au doar 3,3%. Chile are o economie solidă (exportă în
special cupru), dar cu unele probleme sociale (șomajul în 2005 a fost de 8,1%). Chile
are cea mai mare mină subterană de cupru (care e naționalizat) din lume. În 2005,
PIB-ul a crescut cu 6%, iar PIB-ul per capita a fost de peste 7.000 de dolari. Președinta
s-a obligat să aibă un cabinet cu număr egal de femei și bărbați, lucru considerat o
provocare pentru societatea chiliană. Unele state latinoamericane văd Chile ca pe un
aliat al Statelor Unite decât ca un partener. Pentru Chile prioritatea strategică o
reprezintă Argentina, urmată de Peru și Bolivia. Nu trebuie uitată nici relația cu
Venezuela lui Hugo Chavez cu care au existat probleme în trecut. Totuși Chile (care a
abandonat Comunitatea Andină în 1976) este o țară reticentă la a se incorpora la
vreun mecanism de integrare regională. Chile este un exemplu de democrație și
succes în America Latină, stârnind invidia țărilor din regiune.
În Brazilia:
Brazilia – cea mai mare țară din America de Sud (aproape jumătate din
teritoriu) este cel mai mare producător mondial de cafea și a zecea economie a lumii.
Brazilia are interese comerciale în Uniunea Europeană și MERCOSUR, pentru a-și
diversifica relațiile cu lumea dezvoltată. Alegerea lui Lula în 2002 a fost privită cu
mare entuziam în Europa, ca o speranță pentru stânga latinoamericană. Totuși, Luís
Inácio Lula da Silva a obținut 62% din voturi în turul II, dar Partidul Muncitorilor (al
său) numai 15% în Parlament. Lula a cerut liderilor europeni sprijinul pentru
candidatura țării la un post permanent de membru în Consiliul de Securitate al ONU
(guvernul spaniol se opune) – prioritatea numărul 1 în politica externă. Dacă pe plan
politic există oarecare convergență, pe plan comercial există conflicte cu Uniunea
Europeană, în special în domeniul agriculturii (vezi și Runda Doha, summitul de la
Hong-Kong). La nivel regional există o rivalitate tradițională între Brazilia și Argentina.
Peste 50% din gazele naturale importate de Brazilia sosesc din Bolivia. Bolivia
s-a dovedit a fi un partener nu foarte de încredere pentru Brazilia (vezi decizia
unilaterală privind naționalizarea hidrocarburilor) și e greu de crezut că Brazilia va
mai investi substanțial în țara vecină așa cum a făcut-o în trecut. Morales vede
Brazilia ca pe o expresie a imperialismului local.
În Peru:
Alegerile din Peru s-au încheiat surprinzător cu victoria în turul II (4 iunie
2006) a fostului președinte Alan Garcia (Partido Aprista Peruano) cu 52,8% din
voturi. Partidul său nu a reușit majoritatea în Parlament, fiind abia a doua forță

6 Participarea la vot a fost de 87%, una din ratele cele mai mari din istorie.
www.geopolitic.ro

61 după UPP (Union por el Peru). În plan regional, principalele provocări sunt legate
de viitorul Comunității Andine și de politica dusă față de Brazilia și Chile. Cert este
că Alan Garcia (mulți dintre actualii votanți erau copii în timpul primei sale președinții)
este un politician mult mai experimentat decât Ollanta Humala, acuzat de colaborare
cu Chavez. Deși 50% dintre peruani trăiesc sub pragul sărăciei, creșterea la nivel
macroeconomic a fost constantă.
Actualmente, relațiile dintre Peru și Venezuela sunt înghețate, fiind retrași
ambasadorii celor două țări, după acuzațiile lui Garcia în contra lui Chavez pentru
amestec în politica internă. Consolidarea regimului lui Alan Garcia poate contracara
expansionismul bolivian.
În Columbia:
La 28 mai 2006 președintele Alvaro Uribe (de dreapta) a fost reales cu peste
62% din totalul voturilor în confruntarea sa cu Carlos Gaviria!
Posibilitatea de a fi reales s-a cunoscut abia în octombrie 2005. Cotele sale
de popularitate depășesc în sondaje 70%. Victoria i-a fost asigurată de politica în
domeniul securității, rata omuciderilor fiind în scădere față de 2002. Azi Bogota
înregistrează cea mai scăzută rată a omuciderilor față de celelalte capitale latino-
americane. Totuși, guvernul este departe de a câștiga lupta cu FARC (Forțele
Armate Revoluționare din Columbia) și cu Armata de Eliberare Națională (ELC).
Economia columbiană a crescut cu 5,1% în 2005, cea mai mare cifră din ultimul
deceniu. Sondajele efectuate de Gallup arată că Uribe este văzut ca cel mai potrivit
candidat pentru a rezolva problemele de șomaj, educație, sănătate, servicii publice
și sărăcie. Columbia este și principalul producător de aur din America Latină.
În Mexic:
Procesul electoral mexican s-a caracterizat printr-o mare competitivitate între
partidele politice. Bătălia s-a dat între Partidul Acțiunea Națională (PAN), Partidul
Revoluționar Instituțional (PRI) și Partidul Revoluția Democratică (PRD). Anterior
procesele electorale au fost marcate de asasinate ale unor politicieni, răpiri ale
oamenilor de afaceri și căderea Bursei. În 2000, la putere a venit o alternativă (PRI)
după 71 de ani. În 1990 s-a creat Institutul Federal Electoral (IFE) responsabil pentru
organizarea alegerilor. Ca dovadă a prestigiului său, IFE a fost chemat de ONU și
de alte organisme internaționale să asiste tehnic 26 de țări în 16 ani. Alegerile din
2 iulie 2006 au fost câștigate de Felipe Calderon Hinojosa de la PAN, la o diferență
de 0,58% față de candidatul PRD – Andres Manuel Lopez Obrador.
Mexicul sprijină și MERCOSUR, dar și Zona de Comerț Liber a Americilor.
Mexic este a treisprezecea economie a lumii, dar și membru activ al APEC (grupul
țărilor din regiunea Asia-Pacific). Mexicul s-a opus intervenției SUA în Irak. Are
rupte relațiile cu Cuba și retrași ambasadorii.
Scenariul energetic s-a complicat în ultima perioadă în America Latină.
America Centrală (cu excepția Mexicului) și America de Sud dețin 8,5% din
rezervele totale de petrol, Africa are 9,4%, fosta URSS 10,1%, Asia 3,5%, iar
Europa 2%. Venezuela deține cea mai mare parte (6,5% din totalul mondial). În
ceea ce privește gazul natural, America Centrală și America de Sud dețin doar 4%
din rezervele certe (Europa are doar 3,2% din rezervele mondiale). America Latină
este un exportator net de energie și are un consum relativ redus. Dar creșterea
energetică este în continuă creștere pe plan regional și mondial, fiind necesare noi
investiții. Dintre toate țările din regiune, Chile este un importator net de gaze
naturale (cam 2/3 din consumul energetic), în special din Argentina. Argentina este
www.geopolitic.ro

62 principalul producător de gaze naturale din regiune (cu 50% mai mult față de
Venezuela). Brazilia este o țară cu potențial pe termen lung, având rezerve
importante de gaze naturale. Cele mai mari rezerve de gaze naturale se întâlnesc
în Venezuela, Bolivia și Peru. Crizele energetice au afectat Brazilia în 2001-2002 și
Argentina în 2003-2004. Noi incertitudini au apărut odată cu măsura luată de Evo
Morales la 1 mai 2006 de a naționaliza gazele naturale în Bolivia, fără a oferi
compensații investitorilor străini afectați (după cum a afirmat recent la summitul
UE-America Latină de la Viena). Morales a intrat în conflict deschis cu Petrobras,
firmă statală braziliană și cel mai mare investitor în sectorul hidrocarburilor în
Bolivia. În acest caz, atenția tuturor se îndreaptă asupra vecinului peruan.
Naționalizări au avut loc anterior și în Argentina, Ecuador și Venezuela.
Totuși, în virtutea ultimelor evenimente și declarații, o strategie optând
pentru gaze lichefiate pare mai rentabilă pe termen lung. Nici Venezuela nu-și
poate duce la bun sfârșit planurile energetice fără puternice investiții din exterior.
Interesele Statelor Unite în America Latină
Ultimul Summit al Americilor, Mar de Plata (Argentina), 4-5 noiembrie 2005
s-a încheiat cu un eșec. Nu s-a ajuns la vreun acord privind documentul final al
întâlnirii. Deși la începutul mandatului său, George Bush promitea “un secol al
Americilor”, atentatul de la 11 septembrie 2001 a dat lucrurile peste cap, iar
America Latină a decăzut în topul priorităților SUA. La nivelul acestei regiuni,
atenția SUA se îndreaptă asupra Cubei și a guerilei columbiene. Se dorește în
special stabilitatea zonei, din punct de vedere militar, politic și economic. De
asemeni, SUA vrea să oprească expansiunea chineză în America Latină.
Securitatea se referă la oprirea traficului de droguri, a terorismului regional și a
migrației ilegale. Se estimează că anual SUA primește peste un milion de imigranți
ilegali din America Latină. Un sondaj efectuat în regiune de către Latinobarometro
(octombrie 2005) arată că majoritatea populației latino-americane crede că
economia de piață este cel mai bun mijloc de dezvoltare a țărilor lor. Există însă în
zonă politici antiamericane, antiglobalizare și anti-economie de piață.
După căderea URSS, ajutorul care era dat de SUA Americii Latine a trecut
în Europa de Est pentru reconstrucție. Datorită instabilității actuale a Orientului
Mijlociu, SUA preferă să importe resurse energetice din America Latină mai mult ca
oricând. SUA importă petrol din Arabia Saudită, Mexic, Canada și Venezuela.
Planul Columbia a beneficiat de 4,5 miliarde de dolari asistență financiară din
partea SUA. 90% din cocaina care ajunge în SUA provine din Columbia.
Relațiile Americii Latine cu Uniunea Europeană
Relațiile Americii Latine se diversifică, în special cu Uniunea Europeană,
China sau lumea arabă. Uniunea Europeană este cel mai important partener
economic și politic al Americii Latine, principalul investitor străin și al doilea
partener comercial, după Statele Unite. Relații există încă din anii ‘60 și au evoluat
pozitiv, crescând de la an la an. Principalele procese de integrare regională sunt
MERCOSUR (1991, Argentina, Brazilia, Paraguay, Uruguay și Venezuela), SICA
(Sistemul de integrare din America Centrală) și Comunitatea Andină (Bolivia,
Columbia, Ecuador, Peru). Mexic și Chile nu fac parte din aceste grupări, iar UE
are relații bilaterale cu cele două state.
În 2005, importurile UE din America Latină și Caraibe au totalizat 67,4
miliarde de dolari, iar exporturile au ajuns la 58,2 miliarde dolari. Principalele
exporturi din regiune în UE sunt: produse agricole, echipamente de transport și
www.geopolitic.ro

63 energie. UE exportă în America Latină bunuri de consum, produse chimice și
echipamente de transport. Țările preferate pentru investiții străine sunt: Mexic,
Brazilia și Chile, urmate de Peru, Ecuador și Venezuela.
Rezultate summitului UE-America Latină și Caraibe, Viena 11-13 mai 2006:
Cele mai multe progrese s-au înregistrat în negocierile cu țările Americii
Centrale în vederea negocierii unui Tratat de Asociere cu caracter biregional.
Oricum, stilul de dialog euro-latino-american s-a modificat. La cel de-al patrulea summit
biregional au participat 58 de demnitari la Viena, cea mai mare reuniune de șefi de
state și de guverne după Congresul de la Viena din 1815 (circa 30% din membrii
ONU). Cu o așa amploare este greu de crezut că se vor atinge progrese considerabile.
Au avut loc peste 250 de întâlniri bilaterale în cele trei zile, concluzia trasă
de amfitrionul Wolfgang Schussel fiind că “fiecare a vorbit cu fiecare”. La final s-a
adoptat o Declarație comună de 24 de pagini. În comerțul total al Americii Latine,
Uniunea Europeană reprezintă doar 12%. Scopul este dublarea cifrei comerțului
până în anul 2012. În schimb s-au înregistrat progrese (în special pentru diplomația
cubaneză) în ceea ce privește efectele legii Helms-Burton7. De asemenea s-a
recunoscut dreptul de a se folosi energia nucleară în scopuri pacifice (benefică
pentru Brazilia) și s-au convocat întâlniri ale miniștrilor de Mediu. Din păcate,
pentru întregul Uniunii Europene America Latină nu reprezintă o regiune prioritară.
Nici Uniunea Europeană și nici America Latină și Caraibe nu acționează la nivel
internațional sau multilateral ca un grup, iar la nivelul statelor latino-americane nu
există o coordonare a politicilor externe.
Obstacole în calea integrării regionale în America Latină: mulți analiști
consideră imperialismul nord-american drept principalul obstacol. Totuși o explicație
mai convingătoare stă în retorica și naționalismul latino-american și lipsei de
leadership regional (deci unor cauze interne, nu externe!). Nici Mexic și nici Brazilia
nu au putut îndeplini un rol principal corespunzător mărimii, importanței și bogăției
lor. America Latină privește modelul de integrare al Uniunii Europene pentru a se
inspira. Venezuela are voința și resursele economice suficiente pentru a umple
această lipsă. Chiar și organizații model precum MERCOSUR au azi probleme
interne. Naționalismul se arată prin puținii pași făcuți în crearea unor structuri
supranaționale pentru integrarea regională. La fel cum în Europa, integrarea a
început cu carbon și oțel, se crede că în America Latină gazele naturale și petrolul
pot impulsiona integrarea.
Există conflict și între Argentina și Uruguay la nivel de președinți (scandalul
celor 2 fabrici de celuloză instalate în Uruguay). Oscar Arias (președinte Costa Rica)
trage o concluzie: “Producem ce nu consumăm și consumăm ce nu producem”.
Etnonaționalismul în America Latină este reprezentat de MAS în Bolivia,
Confederația Naționalităților Indigene în Ecuador și Mișcarea Etnocaceristă în
Peru. Ei văd globalizarea ca un model economic bazat pe exploatarea populației
indigene și a ecosistemelor. Și în Venezuela se duce o luptă între elita albă și o
populație săracă majoritară indigenă sau metisă.
Populismul clasic este definit ca mișcarea politică susținută de un lider
charismatic cu partizani din toate clasele sociale și care obține o mare expansiune
electorală. Programele lor promit reforme, iar liderii apelează la popor ca sursă de
legitimare. (vezi Michael L. Conniff) O caracteristică a populismului este ambiguitatea

7 Legea boicotului economic care penaliza firmele ce aveau relații comerciale cu firme din Cuba.
www.geopolitic.ro

64 sa în legătură cu democrația reprezentativă ca formă politică de guvernare.
Neopopulismul8 este un produs al incapacității și al eșecului elitelor tradiționale și a
unor instituții slabe în fața unor fenomene sociale precum mișcările indigene. Dar o
figură charismatică trebuie să fie susținută și de propuneri atrăgătoare pentru
populație și o organizare importantă.
La nivelul Americii Latine există circa 400 de grupuri indigene ce totalizează 40
de milioane persoane (din care 10 milioane doar în Mexic). Țările cu cel mai mare
procent de populație indigenă (peste 50%) sunt: Guatemala, Bolivia, Peru și Ecuador.
Indigenii reprezintă doar 9% din populația totală a regiunii, dar 27% din populația
rurală. ONU a declarat în 1995 Deceniul Internațional al Populațiilor Indigene.
În America Latină nu au existat niciodată societăți omogene din punct de
vedere rasial, lingvistic sau religios. Brazilia are cea mai mare populație de culoare
din America Latină și a stabilit măsuri de discriminare pozitivă în ceea ce privește
accesul la universitate sau în administrațiile publice. Albii câștigă cu 57% mai mult
decât populația de culoare din Brazilia. Există o problemă de ordin rasial în
America Latină, dar ea este departe de a se soluționa.
Raportul PNUD “Democrația în America Latină” arată că mișcările de opoziție
nu tind către soluții militare, ci către lideri populiști din afara puterii tradiționale și care
promit perspective inovatoare. Țările resping neoliberalismul și dau loc apariției unui
nou sentiment naționalist și populist. Acolo unde există o mai mare instituționalizare,
există mai mici riscuri de apariție sau consolidare a populismului. Fenomenele
radicale precum Chavez sau Morales au loc acolo unde clasa politică și instituțiile
tradiționale sunt slabe și unde resursele naturale reprezintă baza economiei.
America Latină se confruntă și cu deficitul democratic sau probleme de
guvernabilitate. Singurele state nedemocratice din zonă (conform Freedom House)
sunt Cuba și Haiti. În zonă, există foarte mulți președinți care nu și-au dus la
încheiere mandatul. Există decalaj de dezvoltare între țările membre ale grupărilor
regionale. Nu se avansează cu integrarea pentru că nu există voință politică, dar și
datorită divergențelor dintre țările mari (Brazilia, Mexic, Argentina). În ceea ce
privește alegerile ce urmează, există mari șanse ca Chavez, Lula și Kirchner să-și
reînnoiască mandatele prezidențiale.
Bibliografie:
1. http://www.comunidadandina.org/ (Pagina web oficială a Comunității Andine)
2. http://ec.europa.eu/comm/external_relations/la/ (Pagina web oficială a Uniunii Europene)
3. http://www.eclac.org/ (Pagina web oficială a Comisiei Economice a ONU pentru America Latină, CEPAL)
4. http://www.iadb.org/intal/index.asp (Pagina web oficială a Institutului pentru Integrarea Americii
Latine și Caraibelor – INTAL)
5 .http:// www.latinobarometro.org
6. http://www.mercosur.int/msweb/ (Pagina web oficială a MERCOSUR)
7. www.nuevamayoria.com
8. www.realinstitutoelcano.org
9. Michael L. Conniff, “Neopopulismul în America Latină, decada ‘90 și ulterior”, Revista de Științe
Politice, nr. 1/2003, vol. XXIII, Santiago de Chile
10. Ignacio Walker, “Democrație în America Latină”, Foreign Affairs (ediția în spaniolă), aprilie-iunie 2006
11. America Latină și Caraibe: previziuni 2006-2007, CEPAL, ONU, Santiago de Chile, 2006
12. Panorama socială a Americii Latine 2005, CEPAL

8 Lideri neopopuliști ar fi: Chavez (Venezuela), Morales (Bolivia), Kirchner (Argentina), iar socialdemocrați
moderați: Lula (Brasilia), Vazquez (Uruguay) și Garcia (Peru).
www.geopolitic.ro

65 PROFEȚIILE LUI NIETZSCHE
Diana ILISOI
„Noi, europenii de poimâine, primii născuți ai secolului XX.”
Fr. Nietzsche
De asemenea, filosoful german, vede în naționalism, boala secolului și Nietzsche se
autoproclamă „filosof al viitorului.” Forța profetică a gândirii sale, îl aduce mereu în actualitate.
Ernst Jünger apreciază: „Prin aceste spirite (Poe, Melville, Hölderlin Dostoievski,
Nietzsche) catastrofa a fost prevăzută în toate amănuntele ei (…) există astfel de
opere pentru care am devenit abia astăzi maturi ca cititori. Sunt la fel cu transparentele,
al căror înscris se dezvăluie numai la lumina flăcărilor”1.
La 50 de ani de la moartea lui Nietzsche, Gottfried Benn scria: „pentru generația
mea a fost cutremurul epocii”2.
Prin critica sa acerbă, Nietzsche a zdruncinat eșafodul bătrânei Europe, iar
prin clarviziune și luciditate, a prevăzut umbrele ce se vor abate asupra ei. A profețit
triumful nihilismului în secolul al XX-lea, al cărui copil este postmodernismul. Gândirea sa
vizionară, recunoscută și apreciată de Eugen Fink, dă contur marilor evenimente ce
vor străbate destinele omenirii în secolul al XX-lea. Din punct de vedere al evoluției
culturii europene, Nietzsche reprezintă „un teribil punct de interogație pe drumul determinat
de către moștenirea antică și a două milenii de creștinism, pe care omul european se
află angajat până în prezent”3.
Nietzsche este genialul diagnostician al decadenței, care a încolțit în cultura
europeană în secolul al XIX-lea, pentru a înflori în secolul următor. Dacă secolul
XX are două chipuri: unul este al decadenței susține Nietzsche, vizând în special
degradarea ființei umane.
Dușmanul spiritelor libere, înțelegând că delirul național, politica de diviziune
sunt doar semnele ce prevestesc dorința de unificare a Europei. „S-a dus vremea
politicii mărunte; secolul viitor aduce cu sine lupta pentru dominația mondială –
obligativitatea marii politici.”4 Nietzsche anticipează procesul de democratizare a
Europei, dar și fenomenul globalizării: „A trecut vremea oralității; este important să
scrii bine și să gândești bine, să știi să te faci înțeles astfel încât tot ce este bine să
devină universal pentru oamenii liberi (…) să pregătești acea stare de lucruri, încă
îndepărtată, când bunii europeni, se vor atașa sarcinii lor mărețe: direcționarea și
supravegherea civilizației universale pe pământ”5.
Nietzsche constată, fenomenul democratizării ideilor, ce se va extinde asupra
întregii societăți europene: „Democratizarea Europei nu poate fi oprită; este o za în
lanțul acelor uriașe măsuri profilactice care sunt ideea timpurilor moderne și ne
separă de Evul Mediu. Doar astăzi trăim vremea construcțiilor ciclopice.”6 Filosoful
german intuiește crearea unei uniuni a popoarelor europene, în care trecutul istoric al

1 Ernst Jünger, Prefață la Fr. Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți și pentru nici unul ,
București: Humanitas, 1996, pp. 423 – 424
2 Gottfried Benn, Prefață la Fr. Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra. O carte pentru toți și pentru nici unul ,
București: Humanitas, 1996, pp. 424 – 425
3 Eugen Fink, Prefață la Fr. Nietzsche, Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești , Cluj – Napoca: Dacia, 1992, p. 5
4 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului , București: Humanitas, 1992, p. 125
5 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc , București: Antet, 2000, p. 53
6 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc , București: Antet, 2000, p. 115
www.geopolitic.ro

66 acestora se va estompa, sub domnia principiului democratic, avid de experiențe și
inovație. Artizanii acestei revizuiri viitoare, vor fi specialiștii (diplomații viitorului) care vor
uza nu de forța armelor ci de principii de utilitate practică.
Ca fin cunoscător al ființei umane și al întregului mecanism social în care aceasta
este prinsă, Nietzsche sesizează și consecințele nefaste ale acestor transformări
inevitabile. Preocupat permanent de problemele legate de vindecarea umanității el
constată că: „Procesul de democratizare a Europei, tinde să producă un tip uman
pregătit pentru sclavie (…) iar omul puternic va deveni și mai puternic datorită lipsei
de prejudecăți, diversității deprinderilor, talentelor și măștilor sale. Democratizarea
conduce involuntar și la formarea tiranilor”7. Luând pulsul Europei moderne târzii,
Nietzsche avertizează: „se vor produce războaie cum nu au mai existat până acum
pe pământ”8.
În avalanșa evenimentelor ce vor zgudui destinele omenirii, va fi afectată și
calitatea deciziilor politice. Riscul hotărârilor pripite și al concluziilor greșite este mare „în
marea agitație a problemelor contemporane” și atunci politica va deveni „improvizație
pe hazardul evenimentelor”.9 Decadența și dezumanizarea, vor scoate din scenă
oamenii lucizi și puternici pentru a face loc omului masificat, colectivizat, produs al
omogenizării și manipulării sociale. În locul afirmării viguroase a omului puternic, își
face apariția un „animal de turmă, util harnic, bun la toate și descurcăreț”. Sub stindardul
civilizației și progresului, europeanul sec al XIX-lea, supus mișcării politice democratice,
sfârșește prin a-și pierde treptat identitatea. Se naște „o umanitate supranațională,
ce posedă un maximum de adaptabilitate, o umanitate egalitară și mediocră”10.
Cine vor fi europenii viitorului? Acei „muncitori multilaterali, flecari, slabi de vrere
și deosebit de adaptabili, care vor avea nevoie de un stăpân, de un comandant ca
de pâinea lor cea de toate zilele”11. Ei sunt aceia care vor înlesni impunerea
stăpânilor, tiranilor și dictatorilor, care nu vor întârzia să apară.
Prefigurând fenomenul manipulării maselor, Nietzsche asistă la schimbarea
gustului general, pervertirea lui, ce vor determina dinamica opiniilor: „opiniile, contestările,
mascarada intelectuală sunt simptoame ale gustului modificat”12. Dar cum se produce
această schimbare? Prin acțiunile unor indivizi puternici și influenți care își manifestă fără
rușine gustul și dezgustul. Sub presiunea acestor constrângeri ca forțe exterioare,
apar obișnuitele ca necesități interne, comune tuturor. Una din aceste necesități generalizate
este legată de febra muncii și a goanei după câștig, ce au invadat Europa sub
impactul industrializării și al modelului american. Grija pentru trai, îi determină pe
bărbații europeni, să-și asume un rol – profesia – rol ce poate fi ales sau impus.
„Există o sălbăticie amerindiană, specifică sângelui amerindian, în felul în
care năzuiesc americanii după aur, iar febrilitatea lor în muncă – adevăratul viciu al
Lumii noi – începe deja să agite prin contaminare bătrâna Europă, răspândind aici
o lipsă de spirit cu totul ciudată. Am ajuns să ne rușinăm de odihnă, iar meditația
îndelungată aproape că ne provoacă remușcări (…). Fiindcă viața în goana după
câștig ne silește să ne cheltuim întruna spiritul, până la vlăguire (…) „adevărata
virtute este astăzi să faci ceva într-un timp mai scurt decât un altul”13.

7 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului , București: Humanitas, 1992, p. 165
8 Fr. Nietzsche, Ecce homo , Cluj – Napoca: Dacia, 1999, pp. 93 – 94
9 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc , București: Antet, 2000, pp. 116 – 117
10 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului , București: Humanitas, 1992, p. 165
11 Ibidem, p. 165
12 Fr. Nietzsche, Știința voioasă , București: Humanitas, 1994, p. 64
13 Fr. Nietzsche, Știința voioasă , București: Humanitas, 1994, p. 196
www.geopolitic.ro

67 Munca însăși a suportat modificări esențiale în urma mecanizării ei. Criticând
cultura mașinilor, Nietzsche sesizează efectele psihologice ale acesteia. Deși mașina
este „produs al celei mai mari capacități intelectuale,” tot ea „te face activ și uniform” fapt
care duce la un efect contrar pe termen lung: „o plictiseală disperată cuprinde sufletul
care învață să aspire prin mașina sa, la o trândăvire monumentală”14. Mai mult decât atât,
mașina umilește pentru că „este impersonală, înlătură mândria din muncă ca și calitățile
și defectele individuale proprii oricărei munci care nu e executată de mașină – deci o
bucățică de umanitate”15. În aceste condiții „munca are conștiința împăcată de partea ei.
Odinioară era invers, conștiința încărcată aparținea muncii”16.
Și dacă Evul Mediu se caracteriza prin durabilitate, epocile opuse lui, ca cele
democratice, pierd acest atribut, în favoarea dinamismului și instabilității: „crezul de
azi al americanilor și tot mai mult al europenilor, conform căruia individul este
convins că poate face totul, că este la înălțimea oricărui rol”17.
Credința în rol este în viziune nietzscheană un crez artistic, ceea ce face din
omul modern un actor social. Asistăm în felul acesta la nașterea unei noi faune umane,
neîntâlnite în epocile stabile și mărginite. Acest fapt are consecințe asupra întregului
sistem social și al evoluției acestuia.
„Acum se nasc cele mai nebunești epoci ale istoriei, în care actorii sunt stăpâni
în defavoarea constructorilor: forța constructoare amorțește, curajul de a croi planuri pe
timp îndelungat este anihilat, geniile organizatorice încep să lipsească (…) piere acea
credință de temelie în virtutea căreia cineva poate socoti, făgădui, anticipa viitorul
în planuri, (…) credința că omul are valoare și sens numai în măsura în care este o
piatră într-o uriașă construcție”18.
Rarefierea spirituală a epocii în favoarea pragmatismului și materialității,
face ca azi, să nu mai fie suficient renumele, „e nevoie de țipete (…) fără larmă de
piață și răgușeală nu mai există genii. Pentru gânditor este o epocă grea.”19 Criticând
ritmul vieții actuale, Nietzsche constată cu amărăciune pierderea demnității meditației:
„Gândim prea repede și pe drum și mergând, în toiul afacerilor de tot felul.”20
Hedonismul, pesimismul, utilitarismul și eudemonismul sunt modalitățile de gândire,
prin care se măsoară valoarea lucrurilor, în funcție de stările ce le însoțesc: plăcerea și
durerea. Omul funcționează pe baza acestor concepții naive și superficiale, care ar
trebui privite cu ironie, care stârnesc compătimirea, deoarece „micșorează omul”.
„Suferința nu trebuie desființată.” De ce avem nevoie de suferință? Pentru că
„disciplina suferinței, a marii suferințe, a fost singura care a înfăptuit toate înălțările
de până acum ale omului.” Vigoarea, inventivitatea îndrăzneala, i-au fost date omului
de exploatarea nefericirii. Deși trăim într-o societate îmbrăcată în straiele bunăstării,
Nietzsche ne avertizează: „Bunăstarea nu este scop, ci sfârșit!” Față de acest fenomen,
filosoful manifestă o „compătimire elevată, mai departe – văzătoare”21. Nu numai calitatea
oamenilor, ci și calitatea produselor este apreciată după criterii false. Pentru cumpărătorul
ignorant, sunt de calitate, obiectele mai arătoase, adică ceea ce pare bun și ieftin.
Chiar și actul artistic suferă modificări radicale. Nietzsche prevede schimbarea

14 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc , București: Antet, 2000, p. 101
15 Ibidem, p. 123
16 Fr. Nietzsche, Știința voioasă , București: Humanitas, 1994, p. 197
17 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului , București: Humanitas, 1992, p. 233
18 Ibidem, p. 233
19 Fr. Nietzsche, Știința voioasă , București: Humanitas, 1994, p. 198
20 Ibidem, p. 39
21 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului , București: Humanitas, 1992, p. 144
www.geopolitic.ro

68 destinului artei mari. Marea artă este receptată doar de cei ce dispun de timp și
forță pentru a o gusta. În schimb, ea intră în conflict cu cei istoviți de muncă, care caută
în artă doar relaxare și divertisment. „Cei care muncesc consideră insolente pretențiile
marii arte”. De aceea „marii arte îi lipsește aerul și respirația liberă” și „poate trebuie să
se adapteze unei alte atmosfere: cea a elementului natural al artei mărunte, al artei
odihnei și a distracției amuzante”. În acest context, artiștii se adaptează recurgând
la „trucuri, pentru a subjuga omul obosit. Opera, tragedia și muzica, preferă să trăiască
sub această formă, decât să ne părăsească”. De aceea, „pentru o epocă ce va aduce
în viață, zile de sărbătoare și de joc, libere și pline, arta noastră mare va fi inutilizabilă”22.
„Trăim într-o lume a iluziilor. Una din ele este iluzia progresului: ne amăgim cu
dezvoltarea ascendentă (…) Umanitatea  nu avansează, ea nici măcar nu există!”23
Într-o lume subjugată de progres de dragul progresului, „dacă societatea și artele mai
fac încă plăcere, ea este asemănătoare plăcerii pe care și-o pregătesc sclavii
istoviți de muncă”24.
De asemenea, Nietzsche critică iluzia că proprietatea comună ar putea rezolva
injustiția proprietății. Îi califică pe socialiști drept „cea mai gălăgioasă specie de
oameni care există astăzi”, care visează la o societate liberă.25 Dacă fundamentul
noii culturi este cunoașterea și sufletul ei este utilitatea, atunci, se întreabă Nietzsche
„De unde să se ia speranțele unei omeniri mai nobile? De unde poate să vină iubirea
de oameni?”26 „Căci omul nu se interesează de ceea ce nu îi aparține definitiv, nu
face sacrificii și, se poartă ca un exploatator, hoț, sau un mizerabil risipitor”27. Platon
se înșeală crezând că suprimarea proprietății va stârpi egoismul, datorită unei
cunoașteri imperfecte a omului. În realitate, virtuțile omenești sunt măști ale vanității și
egoismului. În locul comuniunii sociale spulberate, își face apariția o nouă zeitate –
individualismul, egoismul „omul se retrage în sine, în zonele celui mai mărunt
egoism, unde ființa sa se vestejește. Probabil că ajunge la istețime, dar niciodată la
înțelepciune”28. Divizat între lumea exterioară și cea interioară, omul contemporan
este lipsit de încredere în sine, în trăirile proprii, își pierde identitatea și autenticitatea.
Alterarea imaginii de sine, atrage deteriorarea demnității umane. Soluția formulată
de Nietzsche, este alta: „trebuie eliberate toate mijloacele de muncă, pentru agonisirea
micii averi, dar împiedicând îmbogățirea ușoară și bruscă”29.
O altă problemă a lumii contemporane, prevăzută de Nietzsche, este explozia
demografică. El conferă rațiunii, sarcina de a o rezolva: „omenirea poate să piară
foarte bine și să se secătuiască înainte de vreme prin nebunia mijloacelor”30. Omul
însuși a devenit un mijloc.
„Noi toți nu mai suntem material pentru o societate, acesta este un adevăr căruia
i-a sosit ceasul”31. Developând modernitatea târzie, Nietzsche identifică rănile civilizației

22 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc , București: Antet, 2000, p. 78
23 Fr. Nietzsche, Voința de putere. Încercare de transmutare a tuturor valorilor (Fragmente postume) ,
Oradea: Aion, 1999, p. 61
24 Fr. Nietzsche, Știința voioasă , București: Humanitas, 1994, p. 197
25 Ibidem, p. 234
26 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc apud A. Boboc, Între elenism și
modernitate sau dincolo de actual și inactual , Cluj – Napoca: Grinta, 2003, p. 89
27 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc , București: Antet, 2000, p. 121
28 Fr. Nietzsche, A doua considerație inoportună. Despre folosul și neajunsurile istoriei pentru viață ,
București: Ararat, 1994, p. 93
29 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc , București: Antet, 2000, p. 122
30 Ibidem, p. 78
31 Fr. Nietzsche, Dincolo de bine și de rău. Preludiu la o filosofie a viitorului , București: Humanitas, 1992, p. 234
www.geopolitic.ro

69 industriale, ale societății de consum, care se vor acutiza în postmodernitate.
„Epoca noastră – cea mai harnică dintre toate epocile – nu știe să facă altceva din
multa sa hărnicie și din banii săi mulți decât și mai mulți bani și mereu mai multă hărnicie;
este nevoie de mai mult geniu pentru a cheltui, decât pentru a câștiga”32. Nietzsche
consideră civilizația industrială, drept „cea mai josnică formă de existență de până acum”,
guvernată de legea nevoii: „vrei să trăiești și trebuie să te vinzi, dar îl disprețuiești pe
cel care profită de această nevoie și își cumpără muncitorul”33. Sub eticheta unei civilizații
superioare, se ascund degradarea și urâțirea ființei umane, spiritualizarea și aprofundarea
cruzimii. Omenirea a devenit astăzi, așa cum anticipa Nietzsche „o mașină cu forțe imense,
care funcționează dezordonat”34.
Iată câteva din profețiile lui Nietzsche cărora azi le dăm viață, prinși în mașinăria
infernală a societății. După ce am trăit tragicul modern, determinat de preaplinul
iubiri noastre de libertate, trăim azi un tragic al epuizării și sfârșitului.
Omul actual, sub aparența eliberării, își simte identitatea fărâmițată și este bântuit
de întrebarea care revine mereu: cum este să te simți om în această lume?
Toți marii gânditori ai secolului XX au repus în discuție tema umanismului.
Lyotard se întreabă: „și dacă, pe de o parte oamenii în sensul umanismului, ar fi pe
cale, ar fi constrânși să devină inumani? Și dacă, pe de altă parte, <propriul omului> ar fi
tocmai faptul că este locuit de inuman?”35
Acesta este și miezul interogației nietzscheene care gravitează în jurul condiției
umane, a evoluției sale într-o lume tot mai îndepărtată de adevărata sa natură.
Sub tensiunea acestor preocupări și frământări se naște revolta sa, nihilismul
său care anticipează atitudinea omului actual, încarcerat într-o lume pe care el însuși a
creat-o, dar în care se regăsește tot mai puțin.
BIBLIOGRAFIE:
1. Lyotard J. F. “L’inhumain. Causeries sur le temps”, Galilée, Paris, 1988.
2. Nietzsche Fr. “Asa grăit-a Zarathustra, O carte pentru toți și pentru nici unul”, Humanitas, București,
1996.
3. Nietzsche Fr. “Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești”, Dacia, Cluj Napoca, 1992.
4. Nietzsche Fr. “Dincolo de bine și de rau. Preludiu la o filosofie a viitorului”, Humanitas, București,
1992.
5. Nietzsche Fr. “Călătorul și umbra sa, omenesc prea omenesc”, Antet, București, 2000.
6. Nietzsche Fr. “Ecce homo”, Dacia, Cluj Napoca, 1999.
7. Nietzsche Fr. “Știința voioasă”, Humanitas, București, 1994.
8. Nietzsche Fr. “Voința de putere. Încercare de transmitere a tuturor valorilor” (Fragmente postume),
Aion, Oradea, 1999.
9. Nietzsche Fr. “A doua considerație inoportună. Despre folosul si neajunsurile istoriei pentru viață”,
Ararat, București, 1994.

32 Fr. Nietzsche, Știința voioasă , București: Humanitas, 1994, p. 52
33 Ibidem, pp. 65 – 66
34 Fr. Nietzsche, Călătorul și umbra sa. Omenesc prea omenesc apud A. Boboc, Între elenism și
modernitate sau dincolo de actual și inactual , Cluj – Napoca: Grinta, 2003, p. 89
35 J. F. Lyotard, L’inhumain. Causeries sur le temps , Paris: Galilée, 1988, p. 10
www.geopolitic.ro

70 UN DISCURS DESPRE POSIBILE INTERESE ALE VIITORULUI
Darius STAN
Mișcări ale polilor de interes
De-a lungul timpului societatea umană a cunoscut disocieri și asocieri la
nivelul intereselor în funcție de necesitățile grupurilor. Aceste fenomene au marcat
istoria prin formarea unor poli de interes capabili să atragă sau să respingă comunitățile
statale. Formarea acestor poli a fost într-o continuă mișcare pe întregul pământ.
Având un caracter temporar, aceste schimbări au fost o permanentă sursă de
adaptare a popoarelor supuse la expunerea influențelor impuse de dominatori.
Dominarea își are rădăcina în caracterul uman de ași exprima supremația
prin orișice formă posibilă, chiar prin demonstrații de forța.
Cele mai multe forme de descriere a subordonării societăților statale s-au concentrat
pe o presupusă superioritate morală asupra suveranității statelor naționale.
Dacă în trecut ordinea internațională se baza pe amenințare sau prin prezența
de forțe armate. Marile puteri, vremelnice, decideau echilibrul prin împărțirea teritoriilor
ce urmau să fie tutelate. În antichitate, ordinea însemna imperiul. Cei ce instituiau
forța imperială, instituiau ordine, cultură și civilizație în toate statele cucerite.
Aceasta era modalitatea prin care se justifica impunerea intereselor imperatorilor.
Căci în afara granițelor imperiale se aflau barbarii, haosul si dezordinea.
Imaginea ordinii impuse prin forța de cei ce dețineau puterea a rămas pregnantă
din acele vremuri.
Însă imperiile, s-au arătat neadecvate promovării schimbărilor.
Menținerea unității imperiului fiind o problemă, pentru că prin esența lor imperiile
sunt diverse prin diversitatea culturii, ordinii cutumatice a statelor dominate, ce ar
necesita nu doar un stil autoritar de conducere, dar și suficiente resurse pentru
menținerea controlului în zonele colonizate.
În actuala viața internațională, forme de conveniență fac dovada unor noi
modalități colonizare sub aparența dezvoltării doctrinelor protecționiste la nivelul
teritoriilor ce reprezintă un interes pentru marile puteri. Așa se explică apariția unor
soluții ale momentului conform cărora dictează și are dreptul de a interveni cel ce
deține supremația, monopolul și mai ales accesul prioritar la resurse.
Ultimii ani ai secolului XX, interesul comun al statelor dominatoare s-a arătat
ca fiind o stabilizare a hărții geopolitice și repunerea în drepturi a statelor tutelate.
Pentru aceasta trebuiau eliberate din zona de influență a marilor puteri,
colonii și teritorii subordonate.
Acest lucru a fost posibil doar teoretic, căci în practică soluția la această dilemă
a fost inventarea echilibrului de forțe. Decidenții acestui echilibru de forțe rămân în fapt
aceleași mari puteri – raportul rămânând nemodificat pentru statele mici și mijlocii.
Scena politică internațională a fost împărțită tradițional în state care se află
într-o zonă a “polisului modern” și state în cursul accederii la acel “polis “.
Egalitatea în drepturi a statelor rămâne bazată pe principiul – Statele sunt la fel ca
oamenii. Au tot atâtea drepturi câți bani dețin în visteriile lor.
Diferența între statul “Opinia“ și statul “Barbar” împarte lumea în “Lumea
postmodernă” adică acea entitate ce a depășit un anumit prag de dezvoltare, “Lumea
www.geopolitic.ro

71 modernă“ state ce urmează a fi înrolate în cercul lumii dezvoltate și “Lumea premodernă”
state ce nu au asimilat noile valori și se conduc într-un mod tradițional.
Statele Unite ale Americii și-au asumat rolul de “unică putere mondială”
încercând să-și exercite acest rol într-o proprie viziune, după dorințele și interesele
liderilor politici de la Washington. Astfel și-au asumat cuvântul hotărâtor în problemele
politice, economice, militare ale lumii vizând locul și rolul principal pe arena mondială.
Există oare o națiune atât de dezvoltată încât să poată coordona dintr-o poziție
superioară ceilalți semeni ?
Toleranța celorlalte națiuni să vina din demonstrațiile de forță lipsite de justețe?
Atacurile brutale din ultima vreme în Orientul Mijlociu au la bază interesul
pentru deținerea monopolului asupra resursei petrol. Marea miză a câștigătorului,
constituie postura de conducător al unui cartel. Prin campania Statelor Unite ale
Americii din zona Orientului Mijlociu se poate preconiza o dorință a preluării
controlului efectiv a 90% din resursele și producția mondială de petrol.
Accesul preferențial la această resursă conferă supremația prin cele 70% din
punct de vedere a influențelor economice. Să nu uităm că influența aurului negru
nu se reflectă doar asupra consumului de carburant. Dependența de petrol arată
cu precizie conexiunile create pe latura dezvoltare – petrol . Hrana va fi prima pe lista
elementelor ce va suporta modificări la nivel de costuri. De asemenea, industria
petrochimică este dependentă de petrol. Interesul petrolului se reliefează pentru fiecare
aspect al industriei care folosește energie, sau petrol ca materie prima.
Controlul pieței acestei resurse reprezintă o ocazie favorabilă de a retrasa
liniile directoare ale politicii mondiale.
Timpul războiului în care combatanții se priveau în ochi pe câmpul de lupta a
luat sfârșit. Scena politică internațională s-a modificat, într-un război conceptual al
puterii. Conceptul controlului pieței de monopol.
Menținerea la distanța a adversarului prin controlul total al resurselor necesare
prin amenințări cu un posibil recurs violent sau aducerea teatrului de război la
granița “subiectului de interes” determină armele oricăruia dintre evenualii contra candidați
să pălească.
În actualitate, conceptul strategic de pre-emptive war lansat de doctrina de
securitate a adminstrației SUA, crează dificultăți în identificarea noilor zone de atac.
Posibile descinderi într-un astfel de cadru al viitorului pot fi prevăzute în Columbia
și Asia Centrală. Țările care mai dețin încă rezerve semnificative de combustibili fosili.
Un alt indicator
State cu tradiție în aria războaielor coloniale s-au alăturat conceptului SUA,
deși la nivel diplomatic criza irakiană trezește suspiciuni asupra justeții intervenției
militare în zonă. Nimeni nu poate spune dacă această alianță a fost doar conjuncturală.
Dar miza este lesne de înțeles, beneficiile așteptate în viitor de participanți. Aceasta
dovedește încă o dată că statele nu au decât interese în acțiunile lor. Criza irakiană a
adus cu ea și apogeul vehementei lupte anti-americane a multor state din Europa și
în aceeași măsură, ea a constituit prilejul defulării complexului de inferioritate al unor
foste puteri coloniale a secolelor anterioare față de o superputere a secolului XXI.
Observațiile renumitului analist american de la The Washington Post , Robert Kagan:
“Statele Unite vor învinge în războiul împotriva Irakului" aduce în actualitate încă o
dată cine este puterea marcantă a timpului, cine împarte siguranța statelor preluând
comanda absolută a conducerii politice în deceniile ce urmează. Și nu mai puțin
relevant pentru noi dacă superputerea urmărește să remodeleze harta mondială.
www.geopolitic.ro

72 Trebuie să înțelegem că unele puteri așteaptă să iasă dintr-o relație de “liniște relativă”
alături “de unica forță mondială” pentru a putea reface o ordine profitabilă doar pentru
clubul lor exclusivist.
O nouă ordine în care statele lumii trebuie să suporte și să se supună numai
dictatului puterii.
Un discurs al intențiilor
În discursul anual despre starea națiunii, susținut la 31 ianuarie 2006 la
Washington, președintele american, George W. Bush, a declarat că SUA trebuie
să își reducă dependența de petrolul străin prin dezvoltarea unor surse alternative
de energie. Președintele George W. Bush a catalogat dependența americanilor de
petrolul străin drept "o gravă problemă" și a anunțat măsuri pentru reducerea
importurilor de țiței din Orientul Mijlociu cu 75% până în anul 2025.
În condițiile în care specialiștii în domeniu atrag atenția asupra necesității
grăbirii trecerii universale la o alternativă a petrolului, care este interesul SUA de a
controla un cartel cu un viitor al desuetitudinii? Sa fie aleasă o carte greșită de
către administrația actuală a marii puteri?
"Avem o problemă serioasă" continua Președintele Bush " America este prea
dependentă de petrol, care adesea provine din zone instabile ale lumii". Însă "progresele
tehnice și noile tehnologii", vor ajuta SUA să-și depășească stadiul actual al economiei
bazate pe petrol și va face ca "dependenta de Orientul Mijlociu să rămână în trecut",
explica liderul de la Casa Alba.
Bush precizează că va solicita o creștere a fondurilor destinate cercetărilor
în domeniul energiei nepoluante, referindu-se la energia solară și eoliană, la
cărbunii nepoluanți, energia nucleară și dezvoltarea vehiculelor electrice.
Dincolo de natura actualelor diferende, este important să aflăm factorii care
ar putea determina menținerea sau accentuarea acestora, precum și posibilele lor
efecte pentru securitatea internațională.
În timp ce politica regională a europenilor se îndreaptă spre o lume ordonată
de legi, reglementari, negocieri și cooperare internațională, în care mecanismele
clasice de putere cad pe un plan secundar, Statele Unite ale Americii continuă să-
și exercite puterea într-un sistem internațional anarhic, în care regulile sunt
neviabile și în care securitatea și ordinea liberală continuă să fie rezultatul
posedării și utilizării puterii militare. Din această cauză, Robert Kagan este sceptic
și apreciază ca „viitorul pare a apar ține unei lumi cu tensiuni în cre ștere “.
www.geopolitic.ro

73 OCCIDENT VERSUS ISLAM: UN ALTFEL DE RĂZBOI RECE?
Cristian BARNA
Fundamentalismul islamic și cruciada modernității
Încă din copilărie musulmanii sunt crescuți în cultul venerației și respectului
față de Profetul Mohamed. Chiar și musulmanii „seculari”, care nu practică ritualurile
religioase, vor reacționa necondiționat față de orice formă de insultă la adresa lui
Mohamed, aspect condiționat atât religios cât și cultural, în multe țări islamice ofensele
aduse Profetului fiind pedepsite cu moartea.
Majoritatea musulmanilor nu sunt teroriști, însă dacă armata israeliană bombardează
taberele militare ale Hezbollah-ului din sudul Libanului sau ale Hamas din Teritoriile
Palestiniene, musulmani din New York, Londra și Paris organizează demonstrații de protest,
condamnând însă prea puțin acțiunile teroriste în numele Islamului, soldate cu pierderi
de vieți omenești nevinovate, precum cele din SUA, Marea Britanie, Spania,
Sudan, Egipt, Algeria, Afganistan, Irak sau Indonezia și lista rămâne deschisă.
O bombă explodează într-o piață publică din Ierusalim. Un atentator sinucigaș
se aruncă în aer, într-un autobuz plin cu copii și femei din Tel Aviv. Turiști străini
sunt masacrați în stațiuni de vacanță din Egipt. În Algeria sau Sudan sunt rase de
pe fața pământului sate după sate în numele Islamului. Lista neagră a acțiunilor care
au ajuns să simbolizeze „teroarea islamică” pare a fi fără sfârșit. Conflicte violente
au avut loc între musulmani și sârbii ortodocși din Balcani, evreii din Israel, hindușii din
India, budiștii din Burma și catolicii din Filipine. Să fie oare Islamul setos de sânge?1
„Războiul” dintre civilizația occidentală și grupările fundamentalist islamice, a
căror stindard este Osama bin Laden, a scos la lumină o problemă acută dar
ignorată: de la începutul anilor 1980 activitatea grupărilor teroriste fundamentalist
islamice au vizat contracararea influenței economice, politice și culturale a lumii
occidentale, ilustrat mai ales de “imperialismul americano-sionist”.
La rândul său, civilizația occidentală părea forțată să “caute” un nou adversar,
odată cu dispariția Uniunii Sovietice, identificându-l într-un fost aliat împotriva expansiunii
la nivel mondial al comunismului: civilizația islamică, care a atins un nivel global,
influența sa trecând dincolo de teritoriile vaste ale „Semilunii fertile”, din Maroc și Nigeria
până în Malaiezia și Mindanao, în Europa, India, fosta Uniune Sovietică, cele două
Americi și chiar partea de vest a Chinei.
Destinul globalizant al Islamului a înregistrat cea mai traumatizantă întâlnire
la falia de contact cu civilizația occidentală, pentru majoritatea musulmanilor Occidentul
devenind un simbol impenetrabil și de neînțeles al dominației malefice și imperialismului.2
Percepția răspândirii fundamentalismului islamic drept o căutare a certitudinii
și purității religioase, cu rădăcini într-un “trecut imaginat” ( umma sau imperiul mondial

1 Huntington, Samuel: The Clash of Civilization , Simon and Schuster, New York, 1996
2 Boroumand, Ladan; Boroumand, Roya: Terror, Islam, and Democracy , www.journalofdemocracy.org
www.geopolitic.ro

74 islamic), sau ca unul dintre mijloacele rare ale activismului politic al civilizației islamice
în vederea restaurării acelui trecut grandios, poate fi fundamentată sau invalidată
prin studierea rădăcinilor istorice ale fenomenului.
Samuel Huntington și Bernard Lewis consideră că factorul religios joacă un
rol important în civilizația islamică, activismul politic tradus în mijloace violente de
acțiune fiind o caracteristică definitorie a fundamentalismului religios. Identificarea
“agresiunii” politico-militare sau economice a adversarilor drept un pericol de extincție a
civilizației de apartenență servește drept justificare moral-religioasă pentru absolvirea
de orice responsabilitate pentru actele de violență comise în numele Islamului.
Post-modernismul occidental, principiile democrației, drepturile omului, libertățile
civile, liberalismul politic și valorile umane ale creștinismului reprezintă valori incompatibile
cu discursul politic referitor la resurgența “terorismului islamic”, care legitimează un
așa-zis “război” al civilizației occidentale împotriva Islamului, fapt care ar putea
genera disfuncționalități conceptuale în susținerea strategiei occidentale de combatere
a acestui flagel al contemporaneității.
În epoca globalizării și post-modernismului, musulmanii se confruntă deseori
cu umilința, disprețul, lipsa demnității și a recunoașterii din partea Occidentului hegemonic,
aflându-se în postura deviantă de “ceilalți”. Printre factorii care au amplificat resentimentele
civilizației islamice față de Occident și implicit resurgența fundamentalismului religios
se numără dominația politico-economică, centralismul politic din statele de origine,
respingerea secularismului democratic, liberalismului sau socialismului, eșecul societății
de a ține pasul cu modernizarea tehnologică accelerată, izolarea și denigrarea culturală.
Declinul economic, înfrângerea militară și colonizarea statelor musulmane de
către statele occidentale au limitat dezvoltarea politică și culturală a statelor islamice,
puternic marcate de limitele modernității, conservatorismul religios și adversitatea
față de Occident3.
11 septembrie 2001 a marcat apariția, în prim-plan, a Islamului. Ce cred
musulmanii? Cine este Osama bin Laden? Ce reprezintă „Jihad”-ul?
Când a devenit limpede că atentatele teroriste din SUA au fost comise în numele
Islamului, civilizația occidentală a căutat explicații privind rolul religiei islamice în
legitimarea masacrării unor oameni inocenți. Cine sunt acești musulmani care comit
astfel de acțiuni? De ce ne urăsc? Ce încearcă să obțină? Islamul îi învață pe acești
teroriști că sunt martiri, a căror răsplată este nemurirea pentru acțiunile sinucigașe
comise? Cum putem lupta împotriva terorismului de sorginte fundamentalist islamică fără
a provoca o ciocnire globală a civilizațiilor? În ce măsură atentatele de la 11 septembrie
din Statele Unite ale Americii prezintă doar simptoamele unor subcurente ideologice
existente astăzi în lumea musulmană?
Există tentația de a califica aceste atacuri teroriste ca făcând parte dintr-o
„ciocnire a civilizațiilor” occidentale și islamice, generată nu de fundamentalismul
islamic ci de viziuni competitive asupra principiilor morale. Astfel 11 septembrie 2001 ar fi
reprezentat un asalt asupra unor simboluri ale civilizației occidentale și o provocare
a hegemoniei Occidentului, în speranța revigorării și legitimării civilizației islamice.
Teoria „ciocnirii civilizațiilor” presupune – în mod discriminatoriu – că puritanismul și terorismul
sunt, într-o anumită măsură, expresii autentice ale valorilor predominante în tradiția islamică,
un stigmat care poate provoca multe convulsii și violență fără a contribui la nevoia de

3 Langman, Lauren; Morris, Douglas: Islamic Terrorism: From Retrenchment to Ressentiment and
Beyond, Loyola University of Chicago
www.geopolitic.ro

75 dialog pașnic în vederea eliminării cauzelor propagării fundamentalismului islamic.4
Se pare că Occidentul a rămas sincer nedumerit în fața reacției furibunde a
musulmanilor față de desacralizarea Coranului la Guantanamo Bay sau față de
publicarea caricaturilor cu Profetul Mohamed, intensitatea expresiilor de ură, din
Maroc până în Malaezia, lăsând Occidentul confuz și uimit: “Care este problema acestor
indivizi? Cum se poate ca o simplă referință la un mic incident în care este implicat
Coranul sau imaginea Profetului să înfurie lumea islamică în asemenea măsură?”
Civilizația occidentală seculară pare să nu poată înțelege abordarea islamică
a credinței. Majoritatea musulmanilor continuă să considere credința lor atotcuprinzătoare,
un ghid în toate aspectelor din viața lor, din moment ce este trimisă de către Allah
pentru ca să călăuzească întreaga lume, pentru eternitate.
Conform lui Sayyeed Abdul A'la Maududi, unul dintre părinții ideologici ai
fundamentalismului islamic: "oriunde s-ar afla, Islamul dorește să distrugă toate
statele și guvernele, tot ceea ce se opune ideologiei și doctrinei islamice, tot ce nu
ține cont de națiunea care-l guvernează. Scopul Islamului este de a forma un stat
în baza propriei ideologii și a propriului mesaj, fără a ține cont de care anume națiune
își asumă rolul de conducător al Islamului sau care guvern sau națiune este subminată
pe parcursul fondării unui stat islamic. Islamul nu este doar un crez religios sau o formă
de venerare a divinității ci un sistem comprehensiv, prin care se urmărește anihilarea
tuturor sistemelor tiranice și stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea umanității".5
În acest context se înscrie și Osama bin Laden care propovăduie musulmanilor
o versiune universalistă, pură a religiei islamice, despuiată de sfinții săi, de obiceiurile
și tradițiile locale. Fundamentalismul islamic arată lumii islamice cuprinsă de disperare,
sărăcie și supusă dominației politice, militare și economice a Occidentului drumul
spre reconstrucția identității de conducători ai lumii, de apartenență la umma – comunitatea
globală musulmană, o valoare care transcende valorile seculare promovate de “infideli”.
Astfel, în era contemporană, suntem parte combatantă într-o bătălie de proporții
pentru sufletul Islamului, o credință umană, tolerantă și progresistă care se confruntă
cu viziunea unui spânzurat despre un Dumnezeu răzbunător și o umanitate condusă
de legi prohibitive. Și acest război, nu al “civilizațiilor” occidentală și islamică ci pentru
viitorul celei din urmă, nu are loc pe teritoriile originare ci în fiecare colț al lumii.6
Occident versus Islam: falie ideologică sau conflict deschis?
Emergența radicalismului islamic după cel de-al doilea Război mondial, a
reprezentat o constantă în epoca timpurie a creării “lumii a treia”, în urma obținerii
independenței de către statele slab dezvoltate în zona Orientului mijlociu, permanentizarea
conflictului dintre statele din regiune, în contextul Războiului rece, a oferind grupărilor
fundamentalist-islamice o oportunitate excelentă pentru extinderea, la nivel global,
a conceptului de rivalitate între civilizația islamică și cea occidentală.7
Astfel, după încheierea celui de-al doilea Război mondial, schimbările geopolitice
care au avut loc s-au repercutat și asupra statelor islamice, mai ales dependența
crescândă de rezerve petroliere din Orientul mijlociu și alianțele dintre regimurile
dinastice dintre statele Golfului Persic și democrațiile occidentale. În afară de dominația
economică impusă de lumea occidentală statelor arabe laice (Siria, Irak și Egipt)

4 Khaled Abou El Fadl: Islam and the Theology of Power , Middle East Report 221, Winter 2001
5 Sayyeed Abdul A'la Maududi: Jihad în Islam , www.islamistwatch.org
6 Peters, Ralph: Rolling Back Radical Islam , Parameters, US Army War College Quaterly, 2002, www.carlisle.army.mil
7 *** Islam – A Religion of Terror?, Invitation to Islam, October 5, 1998
www.geopolitic.ro

76 sau celor teocratice (Iran și Sudan), suprimarea libertăților fundamentale a contribuit
la menținerea barierelor politice și a stagnării creșterii economice. La aceasta s-a
adăugat fondarea Israelului, ca stat laic, sionist și străin.8
În era contemporană, percepția lumii islamice de identificare a inamicului cu
civilizația occidentală, nu neapărat din motive religioase, ci și socio-economice, a
apărut din mai multe cauze: invidia crescândă față de bunăstarea țărilor occidentale,
acutizarea divergențelor dintre diversele facțiuni ale lumii islamice (moderniste și
tradiționaliste), precum și erupția conflictelor naționaliste după căderea blocului comunist.
Caracteristica religiei islamice, de divizare a lumii în două părți bine definite,
aflate într-un conflict permanent: lumea islamică ( Dar al Islam ) și lumea ereticilor
(Dar al Harb ), s-a acutizat contribuind la emergența fundamentalismului islamic
care consideră civilizația occidentală colonizatoare și imperialistă.9
Di
n punct de vedere politic, fundamentalismul islamic reprezenta o reacție față
de dominația lumii occidentale, de sărăcia și subdezvoltarea statelor musulmane,
precum și de lipsa unor mijloace politice de manifestare a nemulțumirilor acumulate.
Pe măsură ce influența lumii occidentale creștea, concomitent cu apariția disensiunilor
în lumea islamică, statele occidentale au urmărit suprimarea regimurilor progresiste
din Orientul Mijlociu, precum socialismul sau naționalismul. Astfel, SUA au sprijinit
puternic dinastia regală saudită, adepta unui islamism conservator militantist.
Activismul timpuriu islamic din statele occidentale a fost conexat evoluției
religiei islamice din statele de proveniență a musulmanilor imigranți, care au părăsit
țările de origine de frica persecuțiilor față de afilierea la mișcări islamice. În statele
occidentale adoptive au găsit condiții propice îndeplinirii scopurilor urmărite,
oferindu-li-se totodată oportunitatea de a acționa în găsirea unei soluții islamice
alternative guvernelor statelor de unde proveneau. Interesul strategic american de
promovare a islamizării le-a facilitat activitățile, încurajându-i să înființeze instituții
islamice și să sprijine regimurile islamiste care acționau ca o zonă-tampon în fața
resurgenței comunismului.10
Totodată, implementarea valorilor occidentale în statele arabe și musulmane
nu a condus însă la rezultatele scontate, modernismul eșuând datorită unui cumul
de factori: conservatorismul religios islamic, subdezvoltarea fostelor colonii, lipsa
de educație a populației și obtuzitatea liderilor religioși.
Statele occidentale au asigurat bunăstarea și puterea elitelor din statele musulmane,
au susținut guvernele opresive laice și nu au căutat soluții viabile de promovare a valorilor
democratice și a drepturilor omului. Odată cu eșecul occidentalizării, mișcările conservatoare
islamice, care au avut ca scop inițial promovarea justiției sociale, au cunoscut o
revigorare, considerând religia islamică ca nucleu al revitalizării statelor musulmane.
Walter Laquer sugera că emergența fundamentalismului islamic se datorește
eșecului culturii occidentale de implementare, în spațiul geopolitic al lumii musulmane,
a naționalismului laic, lăsând în urmă un vacuum politic și intelectual, care însă nu
poate ameliora condițiile de trai ale celor care îmbrățișează această doctrină.11
Fundamentaliștii islamici sunt în permanență în urmărirea realizării unor

8 idem op.cit.3
9 Paz, Reuven: Is There an “Islamic Terrorism”? www.ict.org, September 7, 1998
10 Afzal, Omar: Learn not Copy: Movements Facing Challenges of the West , The Message, March 1996
11 Laquer, Walter: “Left, Right and Beyond” , în Hoge, James; Gideon Rose, (eds.): How did this Happen:
Terrorism and the New War , New York: Public Affairs, 2001
www.geopolitic.ro

77 misiuni globale: refacerea fostului imperiu musulman, unificarea lumii musulmane
într-o singură națiune și redobândirea gloriei lumii islamice. Din punctul de vedere
al ideologiei fundamentalist-islamice, membrii grupărilor teroriste care o îmbrățișează
nu sunt teroriști, ci “luptători în numele lui Allah” care acționează într-o situație de auto-
apărare, provocată de “conspirația” împotriva religiei și a populației musulmane.12
În multe dintre statele arabe și musulmane, sprijinul popular pentru grupările
fundamentalist-islamice a funcționat în direcția solidarizării populației față de conflictul
cu valorile civilizației occidentale. Astfel, deseori, lumea arabă și musulmană
afișează o atitudine ostilă față de civilizația occidentală, fapt care permite grupărilor
fundamentalist islamice să acționeze în numele acestor comunități.13
Promovarea superiorității Islamului reprezintă o rezistență politică articulată
prin mijloace teroriste și legitimată că “Război sfânt” împotriva occidentalismului laic.
Pentru statele occidentale însă, bombardarea unor clădiri din Liban, Kenya, Tanzania,
Arabia Saudită, Indonezia sau SUA sunt considerate atentate teroriste, iar justificarea
religioasă, de “Război sfânt” al lumii islamice, poate fi percepută ca amenințare din
partea acesteia.
În cazul politicii externe și de securitate a statelor occidentale, “dilema” constă
în adoptarea unui dialog constructiv sau a unei demarcații istorice de lumea islamică.
Conform analiștilor europeni, preocupați de problema integrării minorităților arabe
și musulmane, comunitățile musulmane din Europa au nevoie de conducători religioși
născuți, sau măcar educați, în spiritul valorilor democratice occidentale, dat fiind
faptul că, după atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, s-a descoperit că Al
Qaeda avea adepți declarați la Londra, Hamburg sau Paris iar anumite moschei de
pe teritoriul UE deveniseră adevărate centre de recrutare, imami veniți din Iran,
Maroc, Algeria sau Pakistan îndemnându-i la "jihad" pe musulmanii din diaspora,
predicând o doctrină a urii împotriva “ereticilor”.
Statele occidentale transmit un mesaj limpede: libertatea opțiunilor religioase
este garantată atât timp cât aceste opțiuni nu contravin legilor naționale, chiar dacă
acestea contravin preceptelor islamice, Franța dând cel mai clar semnal în acest
sens, interzicând vălul islamic în școlile publice (ca, de altfel, orice însemn religios
ostentativ, inclusiv cele creștine)
Citându-l pe Samuel Huntington, evoluția confruntării dintre civilizația occidentală
și militarismul fundamentalist-islamic poate fi caracterizată de o soluție represivă,
operaționalizarea unei forțe polițienești occidentale, la nivel global, care se va confrunta
cu proliferarea fundamentalismului islamic materializat în atentate teroriste, precum
cele comise de Hamas, Hezbollah, Abu Sayyaf sau Al-Qaeda, “o ciocnire a civilizațiilor”
creștine și islamice.14
Proiecția modernității, a democrației globale, poate da naștere unei rezistențe a
elitelor seculare ca și a grupărilor fundamentalist islamice care se simt amenințate
de pierderea identității și puterii deținute.

12 Choueiri, Youssef: Islamic Fundamentalism , Twayne Publishers, Boston, 1990
13 Pipes, Daniel: Identifying Muslim Moderates , Jewish World Review, November 25, 2003
14 idem op.cit.1
www.geopolitic.ro

78
www.geopolitic.ro

79 ȘIIȚI VERSUS SUNNIȚI
– UN RĂZBOI „DE FALIE” ÎN CADRUL ISLAMULUI?
Șerban F. CIOCULESCU
Este bine cunoscut faptul că politologul american Samuel Huntington considera,
la mijlocul anilor 90, că sursele principale ale conflictelor internaționale în viitor vor
fi de natură «civilizațională», și mai puțin politică. Cu alte cuvinte, vor avea loc tensiuni și
ciocniri intre națiuni si grupuri aparținând unor civilizații diferite, urmând așa-numitele linii
de «falie» care separă în special Islamul de alte religii. De aici până la o vorbi
despre frontierele «însângerate» ale Islamului nu a mai fost decât un pas, unul
care a reconfortat și tabăra islamofobilor, a celor care căutau un nou inamic pentru
SUA, după dispariția URSS. Dar oare nu ar trebui vorbit mai mult și despre falia
geopolitică ce separă pe sunniți de șiiți, cele două mari ramuri ale aceleiași religii?
Atrocitățile războiului din Irak, escaladarea acestuia către niveluri de violență
extremă au adus în prim planul atenției analiștilor politici problematica spinoasă a
conflictelor identitare de tip sectar. Dacă inițial, elementele de gherilă și rețelele
teroriste (o distincție mai mult teoretică) au făcut front comun contra forțelor de
ocupație din SUA și statele aliate, ulterior s-a ajuns la ciocniri armate între miliții
sunnite și șiite, de o intensitate care a făcut să se vorbească inclusiv de inexorabilitatea
unui război civil în Irak1. Pe fondul identificării unei părți însemnate a populației din
Irak și alte state din Orientul Mijlociu cu tipul de religie practicată, s-a pus problema
vulnerabilității statului-națiune și a fragilității identității naționale. Cu alte cuvinte, un
irakian șiit se consideră în primul rând șiit și abia apoi irakian, iar identitatea proprie
se conturează prin opoziția cu concetățeanul său sunnit2 și cu cel occidental
(amândoi fiind considerați «eretici»).
Geopolitica, disciplină de frontieră în cadrul științelor sociale, nu poate face
abstracție de forțele cultural-identitare care modelează relațiile politice, economice,
de securitate dintr-un spațiu geografic determinat. Dacă se pornește de la constatarea
existenței unor vechi animozități între cele două ramuri principale ale Islamului
(sunniții sunt denumiți ca atare după «sunna» – tradiție, cutumă, ortodoxia islamică,
pe când «șiia» înseamnă diviziune, ramură, partid3), se poate ajunge la concluzia
caracterului logic și chiar necesar al acestei stări de ostilitate latentă. Dar se știe că
niciodată tensiunile dintre grupuri umane cu identități diferite nu conduc automat la
război, de aceea nu sunt utile generalizările și apelul la așa-numite «legi istorice».
Cei mai mulți analiști politico-militari specializați în zona Orientului Mijlociu
apreciază că actualmente Irakul se află în stare de război civil latent și că doar
prezența forțelor militare americane și aliate împiedică declanșarea unui război
etnic «murdar», de intensitatea celui din Bosnia4. Simptoamele acestei degenerări

1 Pentru o analiză a caracteristiclor războaielor civile, vezi Paul Collier, Nicholas Sambanis, «Understanding
Civil War : A New Agenda», The Journal of Conflict Resolution , vol. 46, No. 1, Feb. 2002, pp. 3-12.
2 Razvan Ciubotaru, « De-a războiul civil cu siitii si sunnitii », Cotidianul, 5 august 2006.
3 Șiiții sunt o ramură a Islamului care îl consideră pe Ali, ginerele lui Mahomed, și pe urmașii săi ca
urmașii legitimi ai Profetului la conducerea comunității islamice. Ei formează cam 15% din totalul
musulmanilor. Numele lor vine de la sintagma « Shiat Ali », facțiunea politică a lui Ali. Sunniții și-au luat
denumirea de la Sunnah, însemnând modul de viață prescris de Islam și bazat pe învățăturile lui
Mahomed (Hadith) și exegeza Koranului. Vezi G. E. Fuller and R. R. Francke, The Arab Shi'a (2000).
4 Kenneth Pollack, Daniel Byman, “Iraq Runneth Over: What Next?”, The Washington Post , August 20, 2006.
www.geopolitic.ro

80 a situației interne sunt similare – ură generalizată, triumful elementelor extremiste în
dauna moderaților din ambele tabere (sunniți și șiiți), formarea unor miliții (forțe
paramilitare) care cel mai adesea atacă și ucid civili din tabăra opusă, și întrețin
relații apropiate cu forțele armate și de poliție (acestea, la rândul lor tinzând spre
scindarea pe criterii religioase și comunitare), exodul masiv al celor înfricoșați de
escaladarea violenței interne. Animozitatea dintre comunitățile sunnite și cele șiite
din Irak este veche și bine-cunoscută, legată de raporturile de dominare politico-
economică, de voința de auto-determinare și spirala represiunii. Regimul baathist
al fostului dictator Saddam Hussein, deși se proclama adept al principiilor laice,
republicane și pan-irakiene, de fapt a favorizat clar minoritatea sunnită în dauna
majorității șiite (cca. 60%) și a minorității etnice kurde (sunnită dar ne-arabă).
Actualmente, chiar elementele moderate din ambele comunități au dificultăți în a
ajunge la un acord pe tema federalismului si pe cea a distribuirii veniturilor provenite
din comercializarea petrolului.
Intensificarea conflictelor comunitare cu bază religioasă nu mai poate fi trecută
cu vederea, iar analiza geopolitică trebuie să evidențieze faliile care afectează unitatea și
funcționalitatea statului irakian și a altora din aceeași regiune. Din moment ce așa-
numitul contract social care garanta teoretic existența drepturilor fundamentale și a
obligațiilor cetățeanului față de stat și viceversa nu mai există (situația fiind valabilă
și în epoca lui Saddam), rezultă o potențială stare de război generalizat de tip sectar și
imposibilitatea statului de a mai garanta viața cetățenilor săi. Aceștia pot cădea victimă
atât forțelor militare americane și aliate, în mod accidental, cât și teroriștilor și gherilei
irakiene sau provenind din alte state musulmane. Tot ce poate face guvernul democratic
de la Bagdad pentru irakienii de confesiune sunnită aflați în zone majoritar șiite este să le
permită imigrarea internă către zone sigure (populate de credincioși de același fel),
adică să sprijine oficial acțiunea de purificare etnică… Dar este aceasta o soluție?
În aceeași logică se înscrie și zidul de securitate pe care forțele coaliției au
început să îl ridice prin cartierul Al Dora din Bagdad, spre a separa comunitățile ostile
într-o zonă mixtă5. De amintit că recent-ucisul terorist Al Zarqawi, autoproclamatul
lider la organizației Al Qaeda din Irak, a provocat reacția unor conducători islamiști
mai «raționali» care i-au reproșat instigarea la uciderea șiiților, acuzați de erezie,
blasfemie și sprijinirea ocupanților străini (li se spune «Rafida», adică renegați)6.
Teroristul iordanian ajunsese să îî considere pe șiiți un pericol mai mare pentru Irak
decât americanii, pe motivul cooperării dintre aceștia și forțele americane și aliate.
Acesta visa, probabil, să declanșeze pe lângă războiul de eliberare contra
occidentalilor și un război religios prin care să purifice țara de necredincioși, sugerând
implicit că nu e preocupat de unitatea Islamului (umma înseamnă comunitatea
credincioșilor musulmani de pretutindeni) ci de existența unui nucleu dur de
luptători cu care să continue masacrele. Autorii morali sau fizici ai atentatelor
comise contra unor simboluri ale altor confesiuni (a se vedea atacul din februarie
2006 căruia i-a căzut victimă mausoleul șiit din Samarra) urmăresc exact antagonizarea
comunităților vecine, escaladarea conflictului către războiul civil. După episodul Samarra,

5 Rémy Ourdan, «A Bagdad, l'armée américaine dresse des murs entre communautés», Le Monde ,
16.08.2006. "Ne vom concentra asupra frontierelor confesionale, vom merge în aceste sectoare, le vom
curăța, vom instala forțe de securitate, vom aduce ajutoare economice și vom lucra cu liderii locali pentru ca
lumea să se simtă în siguranță" , afirma generalul George Casey, comandantul forței multinaționale din Irak.
6 Murad Al-Shishani, “Al-Zarqawi’s Rise to Power: Analyzing Tactics and Targets”, in Terrorism Monitor
– Jamestown Foundation, Volume 3, Issue 22 (November 17, 2005),
http://www.jamestown.org/terrorism/news/article.php?articleid=2369831.
www.geopolitic.ro

81 reacția șiiților a fost deosebit de dură, zeci de moschei sunnite fiind atacate, incendiate,
imami uciși etc. Fapt uimitor, liderul religios iranian, ayatolahul Ali Khamenei, a
cerut șiiților irakieni să se abțină de la atacarea moscheilor sunnite.
Fragmentarea Irakului și un război civil intra-islamic, cuplat probabil cu unul
arabo-kurd în nordul țării, ar putea reprezenta evoluția tragică a unei situații aparent
fără ieșire (a se vedea în acest sens memoriul confidențial scris de William Patey,
ambasadorul britanic la Bagdad7). Se știe că trupele americane și cele aliate,
implicate în reconstrucția forțelor militare și de securitate irakiene au dificultăți enorme
în a constitui batalioane mixte, pluri-confesionale și multietnice, deși acestea ar da un
sentiment de securitate sporită populației civile terorizate.
Pe de altă parte, ostilitatea latentă dintre cele două ramuri majore ale Islamului
se prelungește în întreaga regiune a Orientului Mijlociu Extins, fiind de amintit existența
unor comunități șiite semnificative în Kuweit, Arabia Saudită, Liban, Emiratele
Arabe Unite (Qatar), Bahrein, Pakistan și mai puțin în Afganistan, Turcia etc. Opinia
comună este aceea că mentorul și instigatorul acestor revolte șiite și marele strateg
din «umbră» care manevrează aceste tensiuni este Iranul teocratic, «patria» șiiților
de pretutindeni. Iranul este îndeobște considerat rivalul «natural» al Arabiei Saudite
și Egiptului, pentru obținerea dominației regionale, excluzând din această configurație
Israelul, stat neislamic, cu o economie avansată și dotat cu arma nucleară. În acest
context, instrumentarea religiei și cultivarea opoziției sunnit-șiit, sunt strategii de putere
caracteristice într-un mediu de securitate modelat de învățămintele curentului «realist»
din Teoria Relațiilor Internaționale.
Pentru geopolitica tradițională, situația ideală ar fi să se identifice două axe
relativ simetrice, cu bază geografică (materială) și ideologică și să postuleze un soi
de război mocnit, cu cicluri succesive de dominație și recul. «Semiluna» șiită, care
dă bătăi de cap atât neoconservatorilor americani cât și sunniților egipteni, irakieni,
saudiți și nu numai, se întinde din Liban până în Iran, străbătând câmpiile Mesopotamiei
și litoralul Golfului Persic8. În total, în zona GME sunt cam 140 milioane de șiiți.
Astfel, se estimează că o extindere rapidă a conflictului dintre cele două
confesiuni subsumate Islamului ar putea destabiliza întreaga regiune, degenerând
într-un soi de război civil transfrontalier, bazat pe rețele de sprijin a coreligionarilor
amenințați în statele vecine. Chiar și comunitatea musulmană din Europa ar putea
fi afectată de acest conflict. Desigur, acțiunile hotărâte și chiar agresive ale Iranului
au întărit suspiciunile deja puternic înrădăcinate în mințile decidenților din statele
arabe apropiate de Occident. SUA a acuzat în repetate rânduri Iranul de sprijinirea
gherilei șiite din sudul Irakului (în special așa numita «armata lui Mahdi», condusă de
clericul șiit radical Moqtada Al Sadr), de infiltrarea de militanți, spioni, bani și arme spre a
destabiliza Irakul9. Iranul s-a manifestat adesea foarte asertiv față de comunitățile șiite din
vecinătate, afirmându-și neechivoc dreptul de a le tutela. De pildă, Teheranul susține de
câteva decenii că șiiții din Bahrein sunt persani10 deoarece dinastia Safavidă a ocupat

7 ' The prospect of a low intensity civil war and a de facto division of Iraq is probably more likely at this stage than
a successful and substantial transition to a stable democracy. "Even the lowered expectation of President Bush
for Iraq – a government that can sustain itself, defend itself and govern itself and is an ally in the war on terror –
must remain in doubt. http://www.juancole.com/2006/08/38-dead-including-2-sadrists-killed-by.html
8 Pepe Escobar, “The myth of the Shi'ite crescent ”, Asia Times, 4 October 2005.
9 “Shia Rising Fear After Najaf Battle”, http://www.buzzle.com/editorials/8-5-2004-57525.asp.
10 In 1981, șiiții radicali grupați în Frontul Islamic pentru Eliberarea Bahreinului au eșuat în tentativa de
lovitură de stat care urmărea sa instaleze în fruntea statului pe Hādī al-Mudarrisī, cleric șiit refugiat în
Iran. Vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Bahrain.
www.geopolitic.ro

82 cândva ambele maluri ale Golfului Persic, așa încât Bahrain ar fi o provincie a Iranului…O
bună parte dintre șiiții bahreinieni sunt apropiați spiritual de Iran, fapt ce evidențiază
vulnerabilitatea actualilor lideri politici din acest stat (dinastia sunnită Al Khalifa).
Leadershipul din Arabia Saudită, Egipt, Iordania nu se îndoiește că Teheranul a
«comandat» declanșarea conflictului dintre Israel și Liban, îndemnând Hezbollahul
(grup șiit radical) să atace pe teritoriul israelian, răpind soldați, sau în cel mai bun
caz a susținut tacit acțiunea, spre a lovi mai mulți iepuri dintr-un singur foc. Unul,
să recunoaștem, extrem de bine țintit.
În primul rând a abătut atenția opiniei publice mondiale și a leaderilor politici
occidentali de la problema nucleară (posibilitatea sancțiunilor dictate de Consiliul de
Securitate al ONU), permițându-ți chiar să inaugureze la finele lui august un centru
de producție al apei grele la Arak, în al doilea rând a transformat Hezbollah, grup local
de rezistență, în vedeta hollywoodiană a lumii musulmane (atrăgând entuziasmul și
admirația multor arabi sunniți care l-au descris ca fiind singura forță musulmană capabilă
să facă față Israelului11), a subminat serios efortul SUA de a transforma zona Greater
Middle East12 (GME) într-una a păcii, democrației, toleranței și modernizării și a pus
Israelul în situația ingrată de a fi detestat la unison de toată lumea musulmană, de a fi
criticat dur de unele state din UE și de a își dovedi militar vulnerabilitățile în fața războiului
urban de gherilă practicat cu succes de Hezbollah. Fără să fie învins, din contră, statul
israelian a fost pus în situația ingrată de a nu își îndeplini angajamentul de a distruge sau
dezarma grupul șiit, fapt ce a produs demoralizare și proteste din partea unor ofițeri
veterani legate de modul cum a fost planificat și condusă operațiunea. Israelul a fost
practic împins către o acțiune violentă, în spirală, știindu-se că nu putea tolera afrontul adus,
iar guvernul Olmert a abandonat temporar planurile de dezangajare din anumite zone ale
Cisiordaniei, în dauna Israelului și a palestinienilor moderați. Doctrina militară israeliană
care prevede înfrângerea inamicului în afara granițelor țării a fost pusă în discuție după
incursiunile și atacurile cu rachetă comise de Hezbollah asupra orașului Haifa13.
Mai presus de orice, presupusa acțiune iraniană a încercat să unifice politic
«strada» musulmană, să îi apropie de sunniți de șiiți, contra adversarilor comuni (SUA,
Israel, Occidentul în general), trecând peste viziunea și interesele claselor politice
din statele respective.
Succesul Hezbollah poate fi proclamat ca o victorie musulmană contra puterilor
locale și exterioare care au penetrat de multă vreme complexul regional de
securitate al Greater Middle East , dar cu egală îndreptățire poate fi decodată ca o
victorie a șiiților și un recul al regimurilor politice aliate cu SUA. Desigur, Libanul nu
este șiit în totalitate (45%), există și sunniți, și creștini maroniți, iar comunitatea șiită
este reprezentată și de Partidul Amal, însă războiul a tins spre polarizare și spre
eliminarea vizibilității și credibilității moderaților din toate taberele14.

11 Nicholas Blanford, „Shia crescent pierces heart of Arab world”, July 17, 2006,
http://www.timesonline.co.uk/article/0,,251-2273521,00.html
12 Concept geopolitic creat de universitari și cercetători americani, afiliați cu precădere Departamentului
Apărării din SUA, la mijlocul anilor 90 ai secolului trecut. Acesta se referă la o regiune vastă, cuprinsă
între Maroc și Bangladesh, formată din state preponderent islamice, cu economii deficitare, risc de
terorism și proliferare a armelor de distrugere în masă, deficit democratic și statalitate neconsolidată.
GW Bush, actualul președinte al SUA, a lansat la finele lui 2002 planul de democratizare și modernizare
politico-economică a GME, intervențiile din Afganistan și Irak înscriindu-se în acesta.
13 Nicholas Blanford, “Shia crescent pierces heart of Arab world”, July 17, 2006,
http://www.timesonline.co.uk/article/0,,251-2273521,00.html.
14 Vali Nasr, “When the Shiites Rise”, Foreign Affairs , July/August 2006.

www.geopolitic.ro

83 Adunând toate dovezile existente, pare clar că doar prezența forțelor americane
și aliate în regiune blochează emergența regimurilor islamiste anti-occidentale,
declanșarea unor războaie inter-comunitare (sectare) de tip bosniac sau rwandez
și afirmarea Iranului ca putere regională nucleară. Chiar cunoscând aceste aspecte, nu
trebuie supra-estimată comunitatea șiită din statele regiunii Greater Middle East .
Deși în state ca Arabia Saudită și Kuweit, mulți șiiți se plâng de persecuții și de
statutul de cetățeni de mâna a doua, nu se poate dovedi că toate comunitățile lor
sunt controlate / influențate de Iran. Chiar și în Irakul vecin, unde se afirmă de regulă
că Teheranul instrumentează rezistența anti-americană și ura anti-sunnită, o parte
din șiiți respinge modelul teocratic iranian și refuză să se raporteze la căpeteniile
religioase iraniene, preferând să se subordoneze unor lideri locali sau să prefere
modele democratice, laice de guvernare. Deși multă șiiți irakieni merg în pelerinaj
la Qom, în Iran, există și mulți alții care sunt loiali clerului din Najaf (Irak), dar
trebuie spus că între cele două centre religioase predomină cooperarea.
Dar dacă sentimentul de a fi «irakian» se evaporă în fața urii față de vecinul
de altă confesiune sau etnie, de ce nu s-ar întâmpla la fel în toate statele regiunii?
Scăpat de presiunea Irakului saddamist și de ostilitatea talibanilor afgani (sunniți),
Iranul pare că are mână liberă momentan în modelarea acțiunilor «axei» șiite. Se
pune întrebarea dacă există cu adevărat cele două axe geopolitice, dacă se conturează
un joc de sumă nulă între ele și cât de important va fi controlul teritoriilor și factorul
demografic în viitorul acestui conflict supra-național.
Rămâne de văzut dacă identitatea arabă a șiiților irakieni, kuweitieni etc. se
va dovedi mai puternică decât cea șiită, și dacă echivalarea șiit-Iran este întotdeauna
valabilă. Chiar dacă revoluția iraniană din 1979 constituie evenimentul capital al
șiiților pro-iranieni din toată lumea, nimic nu garantează că toți șiiții ar dori să se
integreze într-un mare stat Iranian. Cei mai revizioniști dintre aceștia sunt cei aflați
în situații critice, de vulnerabilitate în propriile state – în Kuweit, unde formează o
treime din populație, în Arabia Saudită unde sunt 11% și se află în Estul țării (concentrați
în regiunea Hasa, zonă bogată în petrol), în Bahrein unde sunt majoritari (65%) dar
sunt conduși de elite sunnite. Venirea unor fluxuri de refugiați șiiți irakieni ar putea
destabiliza pe termen lung statele gazdă – Siria, Iordania, Kuwait – prin alterarea
balanței dintre confesiuni. Nu trebuie uitat faptul că venirea unor valuri masive de
palestinieni ca refugiați în Liban a determinat intervenția militară a Israelului și declanșarea
Războiului civil libanez, în anii 70. Dacă se vor produce, migrațiile masive de sunniți și
șiiți vor redesena cu certitudine hărțile etnice și geopolitice. Refugiații, disperați și
furioși, pot întări elementele extremiste din fiecare stat afectat de conflicte comunitare.
Deja conflictele dintre sunniți și șiiți, cele dintre kurzi și arabi, în Irak, au provocat
exodul a sute de mii de oameni, către alte zone ale țării sau către statele vecine.
Statele care vor primi refugiați pe teritoriul lor vor fi permanent în situația riscantă
de a fi obiectul unor intervenții militare din partea vecinilor care se simt amenințați
de activitatea transfrontalieră a acestor refugiați (terorism, gherilă).
Nu este exclus să se ajungă și la omogenizări etnico-religioase forțate de
felul celor care au caracterizat Războiul de 30 de ani din Europa secolului 17 sau,
mai recent, cel din Liban. Dar se poate echivala apartenența la o etnie cu loialitatea
față de o religie? Dacă acceptăm definiția lui Benedict Anderson conform căruia
națiunea este o «comunitate imaginară15», atunci ar rezulta că anumite mituri colective

15 Benedict Anderson , Imagined Communities: Reflections on the Origin and Spread of Nationalism ,
Verso: London, 1983.
www.geopolitic.ro

84 pot genera coeziune de grup, militantism, dorință de auto-determinare. Adaptând
grila de interpretare a relațiilor internaționale propusă de Huntington în anii 90 ai
secolului trecut, ar rezulta formarea unei linii de falie nu doar între Islam și alte
religii ci și în interiorul acestuia.
Cui i-ar servi ascensiunea rapidă a șiiților în GME și care ar fi marii perdanți?
În stadiul actual al lucrurilor, Iranul pare a fi marele beneficiar dar și alte puteri
locale sau exterioare care s-ar alia cu liderii șiiți contra extremiștilor sunniți, fie ei
wahhabiți sau salafiți. Siria este condusă se allawiți, ramură șiită minoritară, iar
regimul Assad se teme de revolta islamiștilor sunniți ai Frăției Musulmane pe care i-a
reprimat sângeros la Hama. Dacă ura față de vecinii sunniți va deveni preponderentă, nu
este exclus ca unele grupuri șiite să urmărească colaborarea cu SUA (chiar și cu Israelul),
spre a realiza obiectivul separării sau al omogenizării forțate pe criterii religioase. Grupări
precum Hezbollahul vor căpăta o vizibilitate sporită pe scena globală, nu doar la
nivel regional, și nu este exclus să asistăm la infiltrări ale acestuia în Irak, Iordania,
în sprijinul coreligionarilor aflați în dificultate, alimentând rețelele teroriste transnaționale.
Marii perdanți ar fi regimurile laice din state ca Egipt, Irak, regimul monarhic
constituțional din Iordania16, spre a nu mai vorbi de Arabia Saudită și de alte state
care au minorități șiite consistente. Confruntate cu ascensiunea șiismului, pe care
o vor asocia automat cu planurile hegemonice ale Teheranului, Egiptul, Arabia
Saudită, Iordania (poate și Turcia) vor declanșa probabil o cursă a înarmărilor
spectaculoasă, vor reduce nivelul de democrație internă (invocând securitatea) și
vor iniția un sistem de alianțe rigid, beligen, cu tentația permanentă a dobândirii de
arme nucleare. Așadar, paradoxal Iranul ar risca să se regăsească finalmente într-
o situație de securitate mult mai precară decât înainte de căderea regimului lui
Saddam Hussein din Irak. Pe deasupra, nimic nu garantează Teheranului faptul că
un Irak dominat politico-militar de șiiți îi va fi favorabil necondiționat. Vechile
tensiuni geopolitice legate de delimitarea apelor Chat Al Arab, raporturile de putere
în schimbare, prezența minorității arabe în Vestul Iranului, naționalismul irakian
construit prin opoziția cu cel persan sunt factori care pot modifica în rău relațiile
bilaterale. Cu alte cuvinte, religia comună nu garantează pacea eternă, așa cum o
face apartenența la o comunitate de securitate bazată pe democrație și transparență,
într-un mediu strategic lipsit de amenințări militare clasice17. Din păcate, GME este
o regiune a conflictelor și competiției pentru securitate, un model de lume «realistă»
conform limbajului teoriei relațiilor internaționale.
Pentru SUA și UE, un război civil islamic ar fi un coșmar geopolitic, economic și
umanitar. Forțele americane sunt deja suprasolicitate în Irak și Afganistan, europenii
au negociat la sânge cotele de forțe ce vor fi trimise în Liban, așadar toate planurile de
democratizare și modernizare a GME ar fi trase pe linie moartă iar singura soluție de
pacificare ar fi intervenția cu trupe a puterilor regionale. De preferat, cu mandat al ONU…
Dar Iranul, deși constituie nucleul islamului șiit, nu este scutit de riscuri și
vulnerabilități interne. Există în această țară și minorități etnice, religioase care
doresc autonomie lărgită sau chiar secesiune – kurzii din Nord-Vest, arabii din Vest,
balucii din Sud-Est18. Chiar azerii, deși majoritar șiiți (la fel ca și cei din Azerbaijanul

16 Regele iordanian Abdullah a afirmat în decembrie 2004 că lumea asistă la formarea unei “semilune” șiite,
prin alianța Iranului cu Siria, Hezbollah, și șiiții irakieni radicali. A inclus și Hamas în această configurație, deși
nu este un grup șiit.
17 Vezi Richard Russell, “The Persian Gulf s Collective Security Mirrage”, in Middle East Policy , Vol. 12,
No. 4, Winter 2005, pp. 77-88.
18 Iason Athanasiadis , “Stirring the ethnic pot ”, 02 May 2005, http://www.worldsecuritynetwork.org/showArticle3.cfm
www.geopolitic.ro

85 vecin), nu pot fi considerați integral loiali statului iranian : ei vorbesc o limbă apropiată
de turcă, pun preț pe identitatea națională proprie și vor miza treptat pe o apropiere
de Occident. Clasa politică de la Teheran conștientizează riscul ca mișcarea de
unificare a azerilor să se facă în dauna Iranului și în beneficiul Azerbaijanului,
acesta fiind principalul motiv al sprijinului iranian pentru Armenia, legat de conflictul
din Nagorno Karabah. Așadar efectul de spill over al conflictului șiism-sunnism
poate destabiliza finalmente și pe principalul său presupus beneficiar.
Tensiunile dintre adepții celor două ramuri ale Islamului sunt vechi, tradiționale și
nu pot fi desființate rapid, nici măcar în sisteme politice de democrație consolidată, fie ele
și de tip federal sau conațional. Capitalul de ură și teamă acumulat în peste 1300 de
ani va persista în continuare, dar escaladarea tensiunilor către conflicte sângeroase și
echivalentul religios al purificării etnice este de obicei catalizată de existența unor
lideri carismatici, radicali, dornici să obțină putere și glorie pe seama emoțiilor colective.
Desigur, ar fi naiv să anticipăm un război generalizat al tuturor credincioșilor celor
două confesiuni, mobilizarea maselor pentru o luptă totala fiind greu de realizat
chiar și într-o singură țară. Șiiții nu vor prelua puterea în toate statele unde constituie
majorități, nu o vor putea face concomitent, iar statele pe care le vor conduce vor fi
nevoite să se alieze uneori cu state conduse de sunniți sau regimuri laice republicane,
din cauza echilibrului regional de putere (balance of threat – Stephen Walt19). Pe de
altă parte, radicalii din ambele tabere nu au capacitatea de a prelua puterea în
majoritatea statelor din GME, chiar dacă accidental ar ajunge la putere în unele
dintre acestea – cazul Hamas în teritoriile palestiniene este elocvent. Așadar, marea
falie care separă sunniții de șiiți va rămâne mai ales una cultural-religioasă, cu o
probabilitate redusă de a fi “redesenată” pe câmpul de luptă al întregii regiuni.
În încheiere, prezentăm o listă de elemente care pot favoriza sau inhiba
acțiunea Iranului asupra comunităților șiite din statele regiunii GME, precum și un
tabel care arată ponderea șiiților în diverse țări.
Factori ce pot favoriza acțiunea Iranului în statele vecine :
 Existența unor comunități șiite militante
 Sentimentul de persecuție, inferioritate, discriminare al acestora
 Elite politice / religioase aflate la putere sau în opoziție, educate în Iran sau aflate
sub influența cultural-politică a acestuia
 Legături istorice, lingvistice ale unor populații din alte state cu Iranul (comunități
persanofone)
 Intoleranța arabilor sunniți majoritari față de șiiți
 Lipsa unui sentiment național puternic, predominanța identității religioase în detrimentul
celei naționale
 Sentimente de ostilitate față de SUA și Israel, la nivelul majorității populației (mai ales
în state conduse de clase politice nedemocratice, susținute strategic de Washington)
 State slabe, divizate ( weak states )
Factori care blochează/limitează acțiunea Iranului în state vecine :
 Proporția scăzută de șiiți în ansamblul populației
 Existența unui sentiment național puternic
 Influența elitelor democratice, liberale, opuse ideii de regim teocratic

19 Walt a definit „echilibrul amenințării” ca fiind tendința statelor dintr-o regiune de a se alia cu altele
contra celor mai amenințătoare țări din vecinătate, și nu automat contra celei mai puternice din sistem.
Stephen Walt. "Alliances.", Oxford Companion to the Politics of the World , Oxford University Press, 2001.
www.geopolitic.ro

86  Contiguitatea statului-țintă cu Iranul, fapt ce provoacă teamă și ostilitate față de
puterea sporită a Teheranului
 Elite politico-religioase care nu au contacte / afinități cu cele din Iran
Ponderea șiiților în statele din GME
Țara Procentajul șiiților Populația totală
(milioane) Populația șiită
(milioane)
Iran 90% 68.7 61.8
Pakistan 20% 165.8 33.2
Irak 65% 26.8 17.4
India 1% 1,095.4 11.0
Azerbaijan 75% 8.0 6.0
Afganistan 19% 31.1 5.9
Arabia
Saudită 10% 27.0 2.7
Liban 45% 3.9 1.7
Kuweit 30% 2.4 0,730
Bahrein 75% 0,700 0,520
Siria 1% 18.9 0,190
EAU 6% 2.6 0,160
Qatar 16% 0,890 0,140
Notă: "Șiiți"se referă la șiiții duodecimani, excluzându-i pe cei allawiți, aleviți, ismailiți și Zaidi.
(Tabel extras din Vali Nasr, “When the Shiites Rise”, Foreign Affairs , July/August 2006).
www.geopolitic.ro

87
INSTABILITATE ȘI CONFLICT ÎN CAUCAZUL DE SUD
Călin SINESCU
Dintr-un anumit punct de vedere, miza Caucazului depășește cu mult imperativele
de ordin geografic sau barierele instituționale, atunci când se ia în calcul interesul
pe care l-ar prezenta această regiune pentru Europa. Traversată de mari lanțuri de
munți ce se întind de la Marea Caspică la Marea Neagră, această zonă disputată
de secole între Rusia, Turcia și Iran este în mod tradițional prezentată ca o regiune
agitată, constituită dintr-un mozaic de popoare, ce i-a atras caracterizarea de, veritabil
Turn Babel lingvistic și cultural”, reprezentând o adevărată răscruce strategică între
Europa și Asia. Acest fapt explică și complexitatea geopolitică a acestei regiuni, al cărei
câmp de acțiune, prin excelență limitat, a constituit obiectul unor rivalități ancestrale.
Caucazul și Asia centrală au reprezentat dintoteauna zona în care s-au
confruntat mari imperii și mari actori autohtoni, fapt care a avut drept rezultat
constituirea frontierelor naționale din exterior. Pentru Rusia, ca ultimă ocupantă a
regiunii, Caucazul a reprezentat terenul experimentării unor practici coloniale care
au produs mutații inedite în plan local, în sensul creării unei multiplicități de identități
etnice, lingvistice și religiose reprezentative. Chiar dacă aceste identități sunt situaționale,
lipsite de esență sau de o trăsătură culturală definitorie ele legitimează, întrucâtva,
conflictele actuale din zonă și intervin în procesul complex al formării statelor și în
revendicările referitoare la cetățenie.
Căderea definitivă a sistemului sovietic a dat naștere la unități politice
susceptibile, din punct de vedere teoretic, de a deveni state națiuni în sensul clasic
al termenului. Deși primele autorități naționaliste au încercat să-și construiască, cu
un anumit voluntarism, propriile state naționale centralizate, logicile sociale și
economice emergente s-au dovedit a fi contradictorii, generând fenomene de depășire
a acestui model pe calea războaielor civile.
Chiar dacă se consideră că problematica statelor din această zonă ține mai
mult de Asia centrală și de Orientul Mijlociu, Caucazul este din punct de vedere geografic
un spațiu european, a cărui geopolitică complexă poartă marca inexorabilă a tuturor
provocărilor securitare caracteristice perioadei de după războiul rece: desovietizarea
republicilor care și-au dobândit recent independența, conflicte regionale, ambiții
separatiste, deseori pe fondul unor dispute religioase, slăbiciunea statelor și dificultățile
procesului de democratizare, activități înfloritoare ale rețelelor mafiote și traficuri
diverse sub egida crimei organizate, înființarea de rețele legate de terorismul internațional,
miza petrolului, riscuri ecologice și subdezvoltarea economică masivă etc.
Cele trei republici transcaucaziene, Georgia, Armenia și Azerbaidjan constituie
din acest punct de vedere exemple clasice ale impactului produs de dezmembrarea
fostei URSS și ale moștenirii lăsate de aceasta. Sfâșiate de conflicte interetnice
extrem de puternice, victime ale unei crize economice fără precedent, datorate, în
parte și ruperii legăturilor cu Moscova și aflate sub influența unor grupuri mafiote,
extinsă aproape la nivelul întregii societăți, aceste state adaugă la complexitatea
regiunii caucaziene propria lor imagine de factor destabilizator al securității în zonă,
confruntându-se cu acțiuni separatiste și revendicări teritoriale ce au provocat
tulburări grave în această parte a lumii.
www.geopolitic.ro

88 Prăbușirea imperiului sovietic lasă în urma sa o zonă de turbulențe, saturată
de războaie civile și mișcări separatiste. Ultimii 10 ani reprezintă o linie de ruptură
strategică esențială, ce justifică prin ea însăși miza majoră pe care o reprezintă
această regiune pentru securitatea europeană, în condițiile în care organizații
internaționale de marcă, precum ONU sau OSCE nu s-au aplecat cu suficientă
diligență asupra acestei părți dinamice a lumii, în care resursele petroliere de
excepție și mozaicul de minorități predominant musulmane potențează în mod
semnificativ contextul geopolitic al zonei, în care tensiunile interne și regionale au
degenerat în războaie deschise, iar frustrările în revendicări naționaliste exacerbate.
Totodată, dispariția URSS a generat reapariția în prim plan a unor ambiții regionale,
materializate prin tentativa Turciei de a-și recâștiga influența pierdută în zonă,
necesitatea de a-și consolida o poziție fragilizată, în cazul Iranului și prin voința
manifestă de a-și recuceri vechile poziții, în situația Rusiei.
Caucazul de sud – o zonă de instabilitate și conflict
În evoluțiile de după 1989, trebuie remarcat faptul că nici una din țările din
zonă nu a cunoscut un adevărat parcurs democratic. Puterea continuă să fie
deținută de vechea nomenclatură comunistă din era sovietică, fapt ce atestă că
dezmembrarea URSS nu a dus la reînnoirea clasei politice. În Armenia, unde elita
politică este totuși mai tânără, (o medie de circa 45 ani), tranziția nu s-a concretizat
în mod real datorită ponderii structurilor care continuă să dețină levierele puterii, de
altfel la nivelul întregii regiuni: armata și forțele de securitate interne.
La neajunsurile de politică internă se adaugă incertitudinile pe care le prezintă
evoluția conjuncturii economice și sociale. Lentoarea reformelor de structură și o
corupție generalizată afectează slabele semne de revigorare economică. În Armenia,
de pildă, se apreciază că sistemul social este complet prăbușit, contribuind din plin
la emigrarea masivă a populației, din care jumătate a emigrat în decursul ultimilor
10 ani. În urma unui sondaj efectuat în septembrie 2001, 78% dintre armeni apreciau
că viitorul lor poate fi asigurat mai bine în străinătate.
La rândul său, Georgia nu a făcut eforturi în vederea asanării finanțelor
publice, îndreptându-și speranțele spre, crearea unui coridor energetic” încă virtual
între Azerbaidjan și Turcia.
Azerbaidjanul cunoaște paradoxul unei producții petroliere în creștere și a
unei penurii cronice de electricitate. Autoritățile sunt obligate să importe gaz, ele
fiind tributare falimentării sistemului de producție sovietic: risipă de energie, plăți
foarte mari intre factorii economici. Practic, cvasitotalitatea veniturilor statului azer
va proveni din hidrocarburi, dar în momentul de față aceste resurse nu aduc un
profit pe ansamblul economiei și nu au nici o relevanță socială. Cheia dezvoltării
acestei țări, în concepția specialiștilor, ar rezulta în viitor dintr-o gestionare mai
echilibrată a, manei petroliere”.
Conflicte fără soluție
Caucazul de Sud se află pradă războaielor și tensiunilor de mai bine de 10
ani. Dacă în prezent conflictele sunt înghețate, nici una din crize nu și-a găsit o
soluționare corespunzătoare. Tributul plătit de Caucaz războaielor este deosebit de
greu:20.000 de morți și un milion de refugiați în conflictul care a opus Armenia și
Azerbaidjan pentru cucerirea zonei Nagorno Karabach;10.000 de morți și 200.000
de refugiați în Abhazia și 2.000 de morți și 50.000 de refugiați în Osetia de Sud,
cele două provincii secesioniste ale Georgiei. Aceste conflicte regionale subliniază
contradicția profundă între două principii de drept internațional: respectarea integrității
www.geopolitic.ro

89 teritoriale a statelor și dreptul la autodeterminare a popoarelor. Principiul autodeterminării
reprezintă un puternic factor destabilizator într-o regiune în care toate țările componente
sunt în proporție variată multietnice:400.000 de armeni trăiesc în provincia georgiană
Javakheti, 25 de milioane de azeri și 100.000 de armeni trăiesc în Iran etc. De menționat
că perpetuarea crizelor se explică, în mare parte, prin jocul ambiguu al Rusiei, care
nu ezită să întrețină focare de tensiune, pentru a-și apăra interesele în zonă.
Dacă conflictul din Nagorno Karabah se află astăzi în impas, acest fapt se
datorează și armenilor, care, deși au câștigat din punct de vedere militar, ei nu au
știut să câștige pacea. Perspectiva unei reglementări a conflictului s-ar putea
îndepărta cu timpul, având în vedere că nici, Grupul de la Minsk”, creat în 1992 în
cadrul OSCE, nu a permis surmontarea incapacității președinților armean și azer
de a face să progreseze aceste negocieri., Grupul de prieteni ai Georgiei”,
coordonat de Franța și ONU, nu a avut, nici el, mai mult succes în reglementarea
conflictelor abhaz și oset, care au rămas, de asemenea, blocate. Datele în cauză
concură la conturarea ideii că aceste conflicte, ale cărei origini sunt adânc
înrădăcinate în istorie, vor continua să persiste în stare latentă sau deschisă, fapt
ce permite formularea unei duble constatări:
 Statele din Caucazul de Sud, apărute după dezmembrarea URSS, nu au știut,
spre deosebire de vecinii lor din Asia centrală, să-și consolideze noua lor
suveranitate. Marcate de numeroase slăbiciuni-secesiunea de fapt pentru
Georgia, situația demografică tragică a Armeniei, amputarea unei părți a teritoriului
său în favoarea Azerbaidjan-ului – aceste state rămân fragile și puternic expuse
influențelor externe sau bunului plac al grupărilor infrastatale;
 Antagonismele naționale sau etnice fac aproape utopic principiul unei, unități
caucaziene”; pe de altă parte, însă, nu este mai puțin adevărat că proiectul, mai
modest, al unui pact de stabilitate pentru Caucazul de Sud, chiar dacă irealist
pentru moment, ar putea furniza, pe termen lung, baza unei negocieri care nu
ar exclude nici unul dintre actori – cele trei state în cauză, cei trei actori
regionali, precum și cei doi parteneri instituționali, Uniunea Europeană și SUA.
Conflictul abhaz
Conflictul abhaz, ca și cel din Osetia de Sud corespunde luptei unei minorități
împotriva unei puteri centrale – Georgia. În momentul declarării independenței acesteia,
în 1991, Abhazia și Osetia de Sud au intrat în conflict cu puterea de la Tbilisi
.Datorită acestui conflict, principala rută de trecere și comerț între Georgia și Rusia
a fost închisă, condamnând totodată la pieire turismul dintre cele două state. Trebuie
menționat, totodată, că secesiunea abhază privează Georgia de un port important,
Suhumi, și de o regiune bogată, cu un microclimat care îi asigură resurse agricole
și turistice considerabile, zonă care continuă să rămână deschisă conflictului.
Abhazia corespunde anticei Colhida, independentă în secolul XIII, dominată
de turci în secolul XIV și aflată în compunerea Republicii Sovietice Georgia,
începând din 1921.În anul 1931, republica se divizează, iar Abhazia devine o
republică autonomă în cadrul Georgiei sovietice, în care populația autohtonă devine
minoritară, ajungând în 1989 la 17% din totalul populației din zonă. Tensiunile și
revendicările nu și-au găsit nici o soluționare în timpul regimului sovietic. La puțin
timp de la dobândirea independenței de către Georgia, în iulie 1992, Republica
Autonomă Abhazia își declară și ea independența, declanșând pe această cale un
conflict de peste 15 luni cu Georgia. 275.000 de oameni au fost puși pe drumuri,
suferind lipsuri de tot felul și îndurând cu greu blocada economică impusă de
www.geopolitic.ro

90 Moscova, care a subminat, practic, întreaga economie a regiunii.
La sfârșitul anului 1993, Georgia intră în CSI și solicită asistență militară din
partea Rusiei, care, la 14 ianuarie 1994, reușește să impună încheierea unui acord
de încetare a focului între abhazi și georgieni. Deși Georgia s-a pronunțat în
favoarea unei asistențe din partea comunității internaționale, în special a ONU și
OSCE, pentru reînnoirea dialogului, problema refugiaților a rămas nerezolvată,
datorită lipsei de bunăvoință din partea autorităților abhaze.
Abhazia separatistă nu a putut face față situațiilor create, datorită distrugerii
celor două sectoare de bază ale economiei, agricultura și turismul, precum și din
cauza lipsei de mijloace necesare pentru reabilitarea locuințelor, clădirilor și instituțiilor
publice. Pe de altă parte, prăbușirea sistemului de sănătate a provocat o situație
sanitară și medicală deplorabilă, care, împreună cu situația economică precară a
însoțit permanent starea de război dintre cele două părți. Din acel moment, realizarea
unui acord în conflictul cu Abhazia se concentrează în principal pe inviolabilitatea
frontierelor, o largă autonomie pentru Abhazia și dreptul refugiaților de a se înapoia
la locurile pe care le-au părăsit.
Evoluții și perspective ale conflictului abhaz
În momentul de față, după o încetare a focului menținută cu greu în ultimii
ani, milițiile georgiene și abhaze se mobilizează din nou și reiau luptele. Georgia
acuză Rusia că aceasta s-ar afla la originea destabilizării sale și cere accelerarea
evacuării trupelor ruse de pe teritoriul său. La rândul său, Rusia afirmă că Georgia
este cea care ar fi pierdut controlul propriului teritoriu, fapt ce demonstrează că
forțele ruse vor interveni poate din nou în acest conflict caucazian și că mizele
acestuia continuă să rămână foarte mari.
În condițiile angajării luptătorilor ceceni în Abhazia, Rusiei îi va fi totuși greu
să nu se implice în acest conflict, chiar dacă președintele Putin a declarat că, conflictul
abhazo-georgian constituie o problemă a Georgiei și că Rusia nu are intenția de
ase lăsa antrenată în acest joc.”
Pe de altă parte, Abhazia a cerut să fie alipită la Rusia, care, în condițiile date,
nu poate rămâne insensibilă față de această cerere de sprijin, cu atât mai mult cu
cât ea este interesată de a găsi un mijloc care să-i permită menținerea de forțe
armate în regiune. Pretextul l-ar putea constitui starea de haos din Georgia, generată
de prezența rebelilor ceceni, care să justifice apoi penetrarea de trupe rusești în
zonă, pentru a lupta împotriva acestora. În plus, Rusia se folosește de instabilitatea
din Georgia pentru a justifica menținerea prezenței sale militare în regiune și pentru
a continua să-și exercite influența și presiunea asupra Georgiei, care nu și-a
ascuns, de altfel, niciodată intenția de a se integra în NATO.
La rândul său, guvernul georgian încearcă să utilizeze acest conflict pentru
neutralizarea prezenței militare pe teritoriul său. Recent, Tbilisi a cerut retragerea
misiunii CSI de pe teritoriul său, solicitând înlocuirea ei cu căștile albastre ale ONU.
Președintele rus, V. Putin, și-a exprimat acordul cu privire la această cerere, cu
condiția ca, Georgia să-și asume în fața comunității internaționale și a opiniei publice
întreaga responsabilitate de a asigura securitatea Abhaziei”. În acest context,
trebuie menționat că deși Rusia a pretins mereu că problema abhază constituie o
afacere internă a Georgiei, ea a continuat să-i sprijine permanent pe separatiști cu
material militar. În cazul unei eventuale înrăutățiri a situației din zonă, specialiștii
apreciază că Rusia nu ar avea altă alternativă decât aceea de a-și arăta în mod
direct susținerea față de cauza abhază.
www.geopolitic.ro

91 Un alt mod de abordare a situației conflictuale din zonă a fost generat de de
declarația președintelui rus V. Putin, cu ocazia întâlnirii Grupului de Contact din 31
ianuarie 2006 de la Londra, potrivit căreia, comunitatea internațională trebuie să aibă
principii unice și universale pentru rezolvarea problemelor interetnice…Dacă, de exemplu,
Kosovo ar deveni independent, atunci de ce nu și Abhazia sau Osetia de Sud?
În viziunea președintelui rus, apreciază comentatorii politici, soluționarea
situației din Kosovo nu poate furniza un precedent, cum ar fi dispuse să-l prezinte
anumite cercuri occidentale, ci trebuie să se bazeze pe niște principii universale.
Intenția sa a fost, însă, de a face cunoscut, în special Washingtonului, că Rusia nu
are intenția de a accepta în mod pasiv independența provinciei Kosovo și că ea va
exercita o presiune discretă asupra diplomațiilor occidentale, sugerând că atunci
când va fi decisă soarta acestei provincii, acest fapt ar putea avea consecințe în
Nagorno Karabah și chiar în Transnistria.
Primul ministru georgian Zorab Nogaideli a reacționat ferm la această declarație,
arătând că este inacceptabil ca modelul Kosovo să fie aplicat pentru Caucaz și că,
el este bun pentru această provincie și nu pentru soluționarea problemelor georgiene;
ca urmare, pentru Abhazia și pentru Osetia de Sud va trebui un model specific”.
Insistând asupra caracterului universal al soluției pentru Kosovo, Rusia își
apără propriile sale interese în spațiul post sovietic, chiar dacă ea nu este încă în
măsură să intre în conflict cu Occidentul, pentru susținerea cauzei acestei provincii.
Astfel, Rusia rămâne ostilă obținerii independenței de către Kosovo, cu excepția
situației în care acest principiu ar dobândi o valoare universală, devenind, deci,
aplicabil și în Caucaz.
Diferendul oset
Datele problemei osete le reamintesc, întrucâtva, pe cele ale Abhaziei, fiind
vorba de o luptă a unei minorități împotriva unei puteri centrale naționaliste. La fel ca și
în Abhazia, Rusia a instrumentat acest caz în profitul său. În momentul proclamării
independenței Georgiei, în 1991, regiunile care formează Osetia de Sud au cerut
alipirea lor la Osetia de Nord, adică la Rusia, fapt care a dus la confruntări militare
violente, calmate apoi în urma unui acord cu Georgia, prin sosirea de trupe rusești
în Osetia de Sud.
După anexarea sa de către Rusia în urma războiului dus împotriva imperiului
otoman (1768-1774), în 1921, Osetia a fost divizată de către bolșevici în două părți:
Osetia de Nord, integrată în Federația Rusă și Republica Osetia de Sud integrată
în Georgia.
O dată cu prăbușirea URSS, Osetia s-a declarat, cu sprijin rusesc, republică
federată în cadrul Rusiei, rupând, în fapt, cu integritatea teritorială georgiană. Spre
deosebire însă de abhazi, cu care puterea georgiană a încercat o oarecare negociere,
oseții au fost desconsiderați, fiind caracterizați drept, rusofili răufăcători ce trebuie
lichidați”. Z. Gamsahurdia, șeful statului georgian din acea perioadă, a suprimat statutul
de autonomie al Osetiei de Sud, declarând starea de urgență. Situația a degenerat
rapid în conflict între populațiile de origine georgiană și mișcările osete, înarmate de
ruși, favorabile obținerii independenței. Perspectiva agravării conflictului și alegerea lui
E. Șevardnaze la conducerea statului în martie 1992 au determinat cele două părți
să adopte atitudini mai conciliante. La 24 iunie 1992, au fost semnate acordurile de
pace de la Dagomys, în baza cărora era autorizată desfășurarea în zona de conflict
a unei forțe comune de menținere a păcii, formată din batalioanele, naționale ”aparținând
Georgiei, Osetiei de Nord și Rusiei, cu un efectiv de 500 de oameni fiecare. Totodată,
www.geopolitic.ro

92 s-a constituit un mecanism de negociere cvadripartit – Comisia Mixtă de Control,
alcătuită din reprezentanții celor patru actori implicați pentru a facilita reconcilierea
politică dintre părțile beligerante, la care s-au adăugat cei ai OSCE.
Situația actuală
În prezent, chiar dacă negocierile progresează, situația continuă să rămână
extrem de fragilă. Dacă Osetia de Sud pare să fi renunțat la independență, ea nu
dorește, totuși, să se mulțumească cu un simplu statut de regiune autonomă, iar
Tbilisi nu mai este nici el dispus să facă concesii prea mari.
Constituția georgiană din 1995 este deosebit de permisivă și nu cuprinde
nici un capitol referitor la sistemul de organizare teritorială și administrativă. Ținând
cont de situația de moment, autoritățile au au dorit să definească a priori condițiile
de existență legală a autonomiilor atunci declarate.Ca urmare, Georgia este de fapt
constituită din republici sau regiuni autonome, aflate uneori în relații tensionate cu
puterea centrală, care nu sunt recunoscute de constituția georgiană. Este cazul, în
speță, al Osetiei de sud.
Între timp, între cele două comunități au revenit calmul și un anumit grad de
stabilitate, fapt ce a facilitat schimburile economice și în general traficul de toate
genurile, în special cu Rusia. De menționat că Osetia de Sud și-a asigurat resurse
considerabile, ca urmare a obținerii drepturilor de vamă destinate, în mod normal,
puterii centrale. Chiar dacă oseții par să fi renunțat la orice idee de independență sau
de alipire la Rusia, aceștia refuză, totuși, orice discuție cu privire la statutul lor și
consideră autonomia lor ca pe ceva dobândit, fără reacție din partea Tbilisi-ului. Ca și
în cazul Abhaziei, autoritățile georgiene sunt conștiente de amploarea sprijinului pe
care Rusia nu ar întârzia să-l acorde, în caz de nevoie, Osetiei de Sud. Observatorii
politici apreciază că situația existentă la ora actuală, aranjează în final pe toată
lumea” și că ea ar trebui să continue să dureze ca atare și în viitor.
Starea conflictuală din regiunea Javakheti
În 2005, regiunea din sudul Georgiei care se învecinează cu Armenia și este
locuită în cea mai mare parte de armeni a fost scena unor incidente care au
determinat în final populația din zonă să acționeze în vederea obținerii autonomiei.
Cererea de autonomie a constituit practic un răspuns față de încercările Georgiei
de a reintegra Abhazia și Osetia de Sud în cadrul unei structuri federale. Într-un
context politico-social extrem de încordat, anul 2005 afost marcat de distrugerea
parțială a vămilor de la frontiera georgiano-armeană și scandalul public intervenit
între biserica georgiană ortodoxă și biserica apostolică armeană cu privire la
originile unei părți din moștenirea religioasă a Georgiei.
În perioada 23-24 septembrie 2005, a vut loc la Akhalkalaki a treia
conferință, Integrare dar nu asimilare”, cu tema, Statutul provinciei Javakheti în
cadrul organizării de stat georgiene”. Cu acest prilej, a fost adoptată o rezoluție
care face cunoscută cererea grupului organizațiilor politice regionale adresată
autorităților centrale georgiene de a acorda statut de autonomie provinciei
Samtshe-Javakheti, în cadrul unui stat georgian federal. În rezoluție, pentru
această provincie se cere un statut similar celui propus de autoritățile georgiene
pentru Osetia de Sud, aducându-se argumentul că, dacă autoritățile georgiene
sunt pregătite să acorde autonomie deplină celor 40.000 de oseți care trăiesc în
Osetia de Sud, atunci cei 150.000 de armeni stabiliți în Javakheti au și ei dreptul la
autodeterminare”.Ca răspuns la această cerere, primul ministru georgian a declarat
la cea de-a 44-a întâlnire a Comisiei interguvernamentale pentru cooperare economică
www.geopolitic.ro

93 armeano-georgiană, în prezența omologului său armean, că în Georgia există trei
regiuni autonome – Adjaria, Abhazia și Tsinkvali și că grupul organizațiilor politice
regionale nu constituie un reprezentant al populației din Javakheti.
În acest climat tensional, viitorul provinciei Javakheti va depinde de interacțiunea
intereselor specifice și uneori contradictorii a actorilor din zonă. Scopul comunităților
occidentale este de a asigura siguranța conductei Baku-Tbilisi-Ceyhan și, ca urmare,
stabilitatea zonei prin care trece această conductă. În acest context, se apreciază
că situația social-economică în provincia Javakheti va rămâne în continuare un
factor de destabilizare, nerespectarea drepturilor minorității armene constituind elementul
cheie care alimentează instabilitatea din zonă. De remarcat că deși a promis că va
acționa în sensul respectării lor, la intrarea sa Consiliul Europei, Georgia nu a ratificat
încă Carta Europeană cu privire la Regiune sau Limbile Minorităților, apreciindu-se
că discriminarea religioasă, în special cea privitoare la Biserica Apostolică Armeană,
se mai practică chiar și la nivelul anului 2006.
Conflictul armeano-azer
Nagorno Karabach forma în Evul Mediu o regiune centrală a Armeniei istorice.
Turcificat progresiv de către azeri până în secolul XIX, el este din nou populat de
armenii care fugeau de persecuțiile imperiului persan și ale imperiului otoman, la
începutul secolului XX.
La sfârșitul primului război mondial, ca urmare a armistițiului intervenit între
Franța și Anglia, pe de o parte și Imperiul Otoman pe de altă parte, azerilor li se
atribuie regiunile Nagorno-Karabach și Nakitchevan, în schimbul accesului Angliei
la resursele lor petroliere.
În 1936, după dizolvarea Federației Socialiste a Transcaucaziei și dobândirea
statutului de republică federală de către fiecare entitate în parte, în interiorul acestor
republici puterea sovietică acordă statutul de republică autonomă Nakhitchevanului
și cel de regiune autonomă pentru Nagorno Karabah.
La sfârșitul anilor ’80, una din ultimele crize interne ale imperiului sovietic a
fost provocată de crearea Comitetului Karabah, destinat să reunifice Nagorno Karabah
cu Armenia. Naționalismul azer a reacționat prompt, prin organizarea de noi pogromuri,
iar statu-quo-ul impus de Moscova a instaurat în 1990 un climat de război civil. În
acest context, de la prăbușirea imperiului sovietic în 1991 și până la redeschiderea
conflictului nu a mai fost decât un pas.
Regiunea Nagorno-Karabach și-a proclamat independența încă din 1991,
creând în fapt un al doilea stat armean, nerecunoscut, totuși, pe plan internațional.
Cei trei ani de război care au urmat au produs peste 200.000 de morți, de o parte
și de alta a celor două tabere și un mare număr de refugiați, dintre care 700.000 de
armeni și 200.000 de azeri. În urma unui acord de încetare a focului semnat în
1994, statul armean ocupă la vest coridorul Latchme, teritoriu azer care separă
Armenia de Karabach, precum și și o porțiune de teritoriu situată la est de Karabach. De
atunci, orice tentativă de reglementare a problematicii în cauză, datorată medierii Grupului
de la Minsk, coprezidat de Franța și SUA și mandatat de OSCE, a fost sortită eșecului.
Reluarea războiului este puțin probabilă, datorită situației economice precare
din Azerbaidjan și a amenințării pe care ar reprezenta-o aceasta la adresa investitorilor
străini, în special companiile petroliere, singurele în măsură să relanseze economia,
obligată să facă față tot mai multor refugiați și unei puternice creșteri demografice.
Din acest punct de vedere, Azerbaidjanul oferă pregnant imaginea unei țări turcofone
musulmane cu predominanță șiită, din care peste 20% din teritoriu este ocupat de
www.geopolitic.ro

94 armeni creștini monofiziți(separați de biserica ortodoxă de la consiliul di Chalcedonia)
și de, tarabă” indo-europeană.
În Armenia, în pofida independenței atât de mult așteptate, situația economică
nu este nici ea înfloritoare, fapt datorat blocadei economice impusă de Turcia și
Azerbaidjan și bilanțului demografic tot mai scăzut, ca urmare a masacrelor și emigrării
masive din ultimii ani. Pentru autoritățile de la Erevan, orice perspectivă de amputare
teritorială în cadrul unei reglementări de pace bazată pe schimbul de teritorii, în
special în sud, care ar putea separa Armenia de aliatul său, Iranul, reprezintă un
adevărat tabu. Analiștii politici apreciază că în momentul de față condițiile existente
pe plan local și regional nu permit găsirea unei soluții negociate de teritoriu care să
pună cap acestui conflict. Dincolo de antagonismul tradițional între armeni și azeri,
imposibilitatea găsirii unei soluții teritoriale logice traduce vechea opoziție între un
ax nord-sud de influență rusă și un ax est-vest de influență americană în favoarea
unității diferitelor părți ale lumii turcofone. De menționat că Rusia nu ezită să-și
folosească relațiile sale cu Iranul, în special în domeniul nuclear, pentru a face presiuni
asupra SUA, din cauza sprijinului pe care acestea îl acordă în mod fățiș Azerbaidjanului,
datorită importanței pe care această țară o prezintă în domeniul petrolier.
Armenia, țara cea mai omogenă din cele trei state sud-caucaziene, continuă
să păstreze nostalgia Armeniei mari și nu poate renunța din acest motiv la
regiunea în cauză, populată în cea mai mare parte de armeni, în favoarea unei țări
turcofone și musulmane ca Azerbaidjanul.
Azerbaidjanul, din care o parte a teritoriului său este ocupată de Armenia,
datorită, în special, ajutorului primit din partea rușilor, nu poate accepta o amputare
a propriului teritoriu, fapt care ar îndepărta-o și mai mult de regiunea sa Nakhitchevan,
aflată între Iran și Armenia. În opinia specialiștilor, conflictul se află astăzi într-un punct
mort, dar nu va fi, însă reglementat așa curând, în pofida eforturilor Grupului de la Minsk.
Intervenția Grupului de la Minsk
Grupul de la Minsk a fost creat în 1992 în cadrul OSCE, cu scopul de a
pregăti o conferință de pace internațională, în vederea reglementării conflictului din
Nagorno-Karabah și medierii acestuia. Format din 13 state, inclusiv Armenia și
Azerbaidjanul, grupul în cauză, condus în copreședinție de Rusia, SUA și Franța,
nu și-a putut desfășura mult timp lucrările datorită opoziției ferme manifestate de
părțile aflate în conflict.
Cu toate acestea, mediatorii Grupului de la Minsk al OSCE nu și-au pierdut
speranța., În pofida lipsei de rezultate de la Rambouillet, din 11.02.2006, nu este
încă totul pierdut”, a declarat în fața Parlamentului european, la 22.02.a.c. președintele
francez al Grupului, Bernard Fassier., Ceea ce este mai surprinzător, a continuat
el, este faptul că după întâlnirea de la Rambouillet președinții Armeniei și Azerbaidjanului
ne-au rugat să continuăm negocierile, explicând că oprirea lor ar lăsa cale liberă
extremismului naționalist în cele două țări”. Mediatorii acestui Grup apreciază că
anul 2006 constituie un an cheie pentru realizarea scopului propus, deoarece nu
sunt prevăzute alegeri în nici una dintre țările vizate și că o asemenea oportunitate
nu a mai apărut în ultimii 5 ani .În încercarea de rezolvare a diferendului în cauză,
Grupul de la Minsk continuă să creadă că cele două părți vor aproba, în cele din
urmă, planul propus pentru reconciliere și care se bazează pe respectarea unor
principii ce ar părea, la prima vedere contradictorii. Unul este principiul integrității
teritoriale, care s-ar aplica districtelor azere, controlate de forțele azere, ce
înconjoară zona Nagorno-Karabah și care ar urma să se retragă în această situație
www.geopolitic.ro

95 din regiunea respectivă. Celălalt principiu privește drepturile populației din interiorul
teritoriului Nagorno-Karabah la autodeterminare.
Potrivit mediatorilor, realizarea unui compromis pe această bază, intervenit la
11.02.a.c, ar fi permis crearea unui acord cadru, care să fie semnat în vara aceluiași
an și desfășurarea unei forțe de pace în a doua jumătate a anului 2006.Aceleași
surse fac mențiune de faptul că forțele armene s-ar fi putut retrage din 5 din cele 7
baze azere, până la sfârșitul anului 2006 sau începutul lui 2007., Dar la Rambouillet, a
arătat Bernard Fassier, fiecare din cele două părți a încercat să câștige ceva mai mult
decât au propus mediatorii, devenind mai puțin deschiși la cererile celeilalte părți.
În disputa dintre cei doi beligeranți, președintele azer I. Alliyev cere ca
trupele armene să se retragă cât mai curând din cele 7 districte, în timp ce Armenia
este de părere că soarta regiunii de graniță Kelbadjar, deosebit de importantă în
contextul securității zonei, ar trebui să fie decisă numai în cadrul unui vot privind
dreptul la autodeterminare de către populația din Nagorno-Karabah. Pe de altă
parte, în timp ce Erevanul cere ca acest vot popular să aibă loc cât mai curând,
Baku apreciază că el ar trebui amânat cât mai mult timp posibil. Pe fondul acestor
divergențe de opinii, fiecare dintre cele două părți a avut impresia că timpul va
curge în avantajul său. Armenii credeau că comunitatea internațională va uita că
trupele lor ocupă Azerbaidjanul, iar azerii că, o dată realizată conducta Baku-
Tbilisi-Ceyhan (BTC), o porțiune mai mare de teren cu petrol i-ar permite să
finanțeze eforturile necesare pentru un nou război. Baku a scăpat, totuși, din
vedere că BTC-ul ar putea fi prima victimă în cazul oricărui război.
În opinia analiștilor, întâlnirea de la Rambouillet nu a avut drept scop
încheierea vreunui document ci de a se lua act de o posibilă dinamică pozitivă a
evoluției acestui diferend și de disponibilitatea părților de a se întâlni din nou.
Continuarea convorbirilor pe aceeași temă, sub auspiciile celor trei mediatori,
din martie 2006 de la Washington, nu a adus nimic nou în soluționarea problemei în
cauză, apreciindu-se că problematica respectivă a ajuns, într-un punct mort”.
Ultima întâlnire pe această linie desfășurată în iunie 2006 la București, cu
ocazia summit-ului, Zona Economică a Mării Negre” a fost considerată de
observatorii politici drept un eșec lamentabil, cu mențiunea că evenimentul în
cauză a constituit totuși pentru președinții celor două state aflate în conflict o
posibilitate de a discuta face to face problematica spinoasă a enclavei Nagorno
Karabah. Cei doi președinți nu au ajuns la un acord, pozițiile celor două părți în
această chestiune rămânând diametral opuse. Astfel, în timp ce președintele
armean R. Kocharian a susținut că populația din Nagorno-Karabah si-a exprimat
deja dreptul la autodeterminare, I. Alliyev a declarat ferm că integritatea teritorială a
Azerbaidjanului este recunoscută și nu poate face obiectul negocierilor. În acest
context, chiar dacă în viitorul imediat nu sunt prevăzute alte întâlniri sub copreședinția
reprezentanților celor trei state, aceștia si-au manifestat disponibilitatea de a-și
oferi necondiționat sprijinul, de îndată ce părțile vor decide reluarea negocierilor si
vor manifesta o voință politică constructivă în acest sens.
Retrospectivă geopolitică regională cu preponderență armeană
În Caucazul de Sud, politica de tranziție și globalizare a luat-o înaintea procesului
de formare a statelor națiuni., schimbările intervenite pe arena internațională
provocând o reacție duală în interiorul celor trei țări din zonă.Ca urmare, guvernele
țărilor în cauză au trebuit să țină cont de cererile pieței, pentru a putea a integra
rețelele economice globale, fapt care a dus, însă, la crearea unor puternice
www.geopolitic.ro

96 inegalități sociale. Totodată, ele au trebuit să înceteze separatismul violent de pe
timpul războaielor interstatale, plecând de la premisa că atunci când societatea are
o poziție care o pune împotriva pieței, naționalitatea se ridică împotriva statului.
Făcându-se ecoul acestui risc dual de destabilizare, această regiune a devenit,
totodată, și un câmp de luptă al războaielor suspendate, fapt intrat, de altfel, cu
autoritate în conștiința establishment-ului statal, iar economiile statelor componente
se află sub dubla asistență a Rusiei și a organizațiilor financiare internaționale.
La scară regională, Armenia este prinsă, în opinia specialiștilor între un
proces confuz de integrare și izolare. Este interesant de remarcat că, dacă procesul de
integrare îi implică pe partenerii săi verticali, Georgia și Iran, Armenia este izolată
de vecinii săi orizontali, Turcia și Azerbaidjan.
În septembrie 2004, președintele iranian M. Khatami a semnat la Erevan un
acord de construire a unei conducte de petrol care să lege cele două țări și care
să-i permită Armeniei să-și întărească zona de graniță și să-și deschidă o nouă
cale de cooperare economică cu Teheranul.
Legăturile cu Georgia s-au îmbunătățit considerabil, mai ales în urma vizitei
din 2004 a președintelui M. Saakashvili în această țară, cu ocazia căreia au fost
luate în discuție o serie de aspecte precum plata datoriilor către Armenia, construirea
unei căi ferate între Abhazia și Armenia, îmbunătățirea condițiilor de viață din Javakheti
etc. Trebuie menționat, însă, că relațiile dintre cele două state rămân în continuare
sub semnul suspiciunii, fapt datorat, în parte, legăturilor dintre Armenia și Rusia.
În ceea ce privește relația cu Azerbaidjanul, în ultimii ani nu s-a înregistrat
nimic notabil în această direcție. Tot ce s-a făcut de ambele părți a fost să se
promită populațiilor țărilor respective că se vor menține aceleași poziții ferme cu
privire la punctele de vedere cunoscute, pe fondul unei puternice demarări a cursei
înarmărilor în cele două state.
Chiar dacă Erevanul și Ankara demonstrează o reală dorință de deschidere,
acest fapt rămâne, totuși, fără ecou .Turcia cere, printre altele, ca Armenia să-și
retragă trupele de pe teritoriul Azebaidjanului și ca această țară să înceteze să mai
atragă atenția comunității internaționale cu privire la genocidul armean. La rândul
său, Erevanul nu cere nici o condiție pentru restabilirea dialogului cu Ankara, dar,
cu toate acestea, situația nu evoluează în sensul dorit.
În fapt, apreciază specialiștii, societatea armeană suferă de patologii
periculoase, fiind condusă de o oligarhie atașată de putere și care depinde de
războaie în stare latentă și de programe draconice. Unii politologi apreciază că
guvernul armean emană, autoritarism și amărăciune și provoacă uneori globalizare
pentru a fi legat de o democrație în spirit” și că într-o societate post-sovietică
această legătură va eroda identitatea națională.
Tradițional foarte aproape de Moscova, Armenia reprezintă, totuși, o răscruce
de imperii și de sfere de influență”, aflându-se între frontierele unor blocuri mari-
european, turc, arabo-musulman, irano-persan, ruso-slav etc.
În contextul unei relative dar inexorabile atrageri a Rusiei în sferele ei de
influență și a unui interes crescând din partea Washingtonului față de Caucazul de
Sud, se pune tot mai acut întrebarea dacă Armenia aparține, în context geopolitic,
uneia, mai multora sau nici uneia din marile lumi. În viziunea specialiștilor, Armenia
a dobândit în ultimul timp o importanță specifică pentru diplomația americană, iar în
contextul, marelui joc cu Rusia” ea va fi una din ultimele țări provenite din fostele
state membre ale URSS, care vor intra în spațiul de influență al SUA. Pentru
administrația Bush, Armenia pare să devină o bază de sprijin de prim ordin, o
www.geopolitic.ro

97 dovadă concludentă în acest sens constituind-o inaugurarea recentă, în mai 2005,
a unei ambasade imense la Erevan. În fapt, politica de relativă stabilitate a Armeniei și
poziția sa geostrategică în zonă nu pot lăsa indiferentă diplomația americană, aflată
permanent în căutarea unor soluții care să-i asigure controlul Eurasiei .În plus, SUA
nu pot trece cu vederea imaginea internațională pe care a oferit-o Armenia: cea a unei
țări care nu a fost cruțată de istorie dar și cu o diasporă implicată activ atât în țările
de adopție, în special în SUA, cât și în reglementarea unor situații conflictuale, în
măsură să afecteze siguranța tării de origine.
Armenia este sprijinită de o largă comunitate armeană din SUA formată din
circa un milion de membri, care doresc să joace un rol activ în politica externă pe
care țara lor de adopție o duce față de Armenia. Lobby-ul armean, bine organizat
de două grupuri de presiune, Comitetul Național Armean din America – ANCA, apropiat
de partidul DAHNAK și Adunarea Armeană din America – AAA, considerată mai
conservatoare, a acționat pentru impunerea cât mai multor restricții în privința
sprijinului acordat de guvernul american Azerbaidjanului, în 1992, cu scopul de a
sancționa Baku pentru blocada impusă Armeniei în cadrul conflictului din Nagorno-
Karabah. Totodată, presiunea exercitată de acest lobby i-a permis Armeniei să
devină unul dintre cei mai mari beneficiari ai asistenței financiare pe locuitor(împreună
cu Israel, Georgia și Egipt), de la mijlocul anilor 1990.
Armenia face de asemenea parte din Programul de Provocare al Mileniului
(Millennium Challenge Programme) care va organiza, dincolo de sprijinul financiar
anual, alte programe de ajutorare a țărilor sărace, pe care factorii de decizie
americani le consideră apropriate pentru realizarea de reforme democratice și
dezvoltarea democratică a țărilor în cauză. În acest context, s-ar putea afirma că
Armenia va fi una din viitoarele țări din blocul post-sovietic, care va experimenta
propria sa revoluție, distanțându-se, astfel, de sfera sa de influență.
Cu toate acestea, însă, opinia publică armeană rămâne convinsă, alături de
președinte, că Rusia este aliatul să major și că siguranța țării depinde de această
țară. Sindromul de dispariție apărut în secolul trecut și care s-a acutizat o dată cu
emigrarea masivă pe care țara a înregistrat-o de la obținerea independenței, continuă
să afecteze profund conștiința colectivă a armenilor. În acest context, umbrela
protectoare a Rusiei, manifestată în special prin protecția granițelor cu Turcia și asigurarea
apărării antiaeriene a teritoriului armean, par să fie vitale pentru populația acestei țări.
Cele de mai sus, sugerează că este greu de conceput ca o revoluție similară celei din
Ucraina, să poată avea loc în Armenia, deoarece ea va fi lipsită de un sprijin larg popular.
Ar fi de presupus, în acest context, că președintele Bush va mai tolera mult
timp această atitudine ambivalentă, într-un fel, a autorităților armene față de SUA?
Observatorii politici nu optează pentru un răspuns cert. Se apreciază, însă, că dacă
în acest moment susținătorii politicii de complementaritate par să se bucure de
succes, ar putea exista și alternativa ca în anii următori acest stat caucazian să treacă
prin toate dificultățile posibile în menținerea acestei discrepanțe. În concluzie,
considerăm că oricare ar fi opțiunea pentru Caucazul de Sud, și în special pentru
Armenia, evoluția spre pace, democrație și securitate va continua să rămână un
proces cu grad de risc ridicat.
www.geopolitic.ro

98
www.geopolitic.ro

99 CLIVAJE RASIALE ȘI DE CLAN ÎN CORNUL AFRICII
Mihai HOTEA
Abstract: The conflict along ethnic and racial lines has grown in the last few years in many African
societies, especially in those states where a dominant culture tries to assimilate the others, as it
happened in the Horn oh Africa. In most of the cases, the wars in this region in the past 40 years can be
defined as ethnic or racial conflicts, given the consensus reached both by analysts and opponents. In
Etiopia, civil wars have traditionally placed the dominant Amharas against various populations such as
the Tigreans, Oromos, Eritreeans, and others. In a similar way, Somalia was violently divided in conflicts
between the Maraheens and the Isaaqs or between the Darods and the Ogadenis, only to serve an
example. Following the regional pattern, not even Djibouti could escape a conflict emerged between the
Afars and the Issas.
Keywords: Horn of Africa, Somalia, Ethiopia, Eritrea, Djibouti, ethnic conflict, racial conflict, cultural
cleavage, ethnicity, clans, caste system, discrimination.
Se poate astăzi afirma fără teama de a greși că este mai probabil ca cei care
împărtășesc aceeași origine, limbă, cultură, religie și strămoși să aibă relații de solidaritate
și să-și acorde sprijin reciproc decât cei care nu răspund aceleiași identități etnice.
Odată ce un conflict este declanșat în numele unui grup, teama și animozitatea
cuprind întreg grupul și în același timp toți membrii încep să fie percepuți drept
dușmani de cei împotriva cărora a fost inițiat conflictul. Prejudecățile cu caracter
etnic ori rasial sunt reactivate și nu fac decât să alimenteze suplimentar conflictul,
întrucât au rolul de a simplifica motivațiile, separând între noi și ei(,
demonizând astfel cu ușurință oponentul.
În Etiopia spre exemplu, etnicitatea reprezintă o sursă majoră de
conflict, cele mai multe războaie civile purtându-se între guvernul dominat
de populația Amhara și diferite grupări rebele cu diferite identități etnice
precum Oromo, Tigre, Afar, Ogaden și fronturile de eliberare Beni-Amer,
care pretindeau că luptă împotriva dominației impuse de populația Amhara
asupra propriului grup etnic. De asemenea în Djibouti, conflictele au opus
populația Afar clanului Issa, iar în Eritreea pe cei din neamul Tigrinya
celorlalte minorități.
Conflictele din Somalia, care s-au soldat cu divizarea de facto a
acestui stat, stau și ele sub semnul luptelor și rivalităților dintre diferitele
etnii care se găsesc în acest spațiu, și care s-au constituit în clanuri, bine
delimitate din punct de vedere geografic. Tradiția pune la loc de cinste
atașamentul față de clanul patrilinear, de multe ori acesta fiind mai prețuit și
devansând astfel atașamentul față de autoritățile centrale. Iar apartenența la
un clan nu poate fi probată decât prin intermediul genealogiei, pe care
nimeni nu își poate permite să o ignore, aceasta stând la baza ierarhizării
diferitelor clanuri, în funcție tocmai de descendența fiecăruia, idee ce se
regăsește cu precădere în cazul conflictelor de tip rasial.
www.geopolitic.ro

100 Există astfel o serie de clanuri care au fost dintotdeauna privite ca
fiind inferioare, impure, întocmai ca și în alte regiuni ale lumii sau ca în
cazul populației Dalit din India. Ei nu aveau voie să se căsătoreasca decât
între ei, fiindu-le interzise căsătoriile cu membri din afara clanului lor. De
asemenea, în cazul lor funcționa segregarea, ei trebuind să locuiască doar în
anumite zone geografice, și fiind nevoite să se limiteze doar la o serie
limitată de ocupații în folosul crescătorilor de animale. Ei sunt în mod
constant ținte facile ale atacurilor, deoarece nu au legături cu nici un clan
mai important de la care să beneficieze de protecție și nici reprezentare
politică, devenind în același timp ușor de transformat în marionete și pioni
sacrificabili în jocul clanurilor principale.
Majoritatea membrilor acestor comunități, inclusiv Bantu și
Rahanweyn consideră că au fost în mod sistematic victime ale discriminării
din partea clanurilor principale, prin excluderea lor din pozi ții guvernamentale
importante, prin restricționarea oportunităților educaționale și de angajare sau prin
neglijarea prestării serviciilor sociale și medicale în zonele în care sunt majoritari.
În mod tradițional, căsătoriile erau exogame, respectiv între persoane aparținând
unor clanuri diferite. În ultima perioadă însă, urmare a conflictelor deosebit de sângeroase,
a situației economice dezastruoase, a neîncrederii ce domnește la nivel social și a
nesiguranței zilei de mâine, clanurile se repliază, iar căsătoriile devin astfel covârșitor
endogame. Iar acest fapt nu poate decât să ducă la o exacerbare a conflictelor, potențate
de astă dată de prezervarea diferențelor dintre diferitele clanuri.
Cel mai important grup etnic din regiune este cel al somalezilor, care reprezintă
85% din populația Somaliei, sau 9,95 milioane de locuitori. Cu privire la originea
acestei populații este greu să se ajungă la un acord, ei pretinzând că sunt descendenți ai
familiilor de arabi care s-au stabilit în regiune cu aproximativ o mie de ani în urmă,
iar unii istorici susținând ca originea lor este mult mai veche, ei provenind din chiar
teritoriul pe care îl locuiesc acum, sau chiar că ar avea un fond genetic comun cu
populațiile bantu.
Alte teorii susțin că somalezii sunt descendenți ai păstorilor nomazi4 care au
ajuns în Cornul Africii acum cel puțin două mii de ani și care s-au amestecat cu
arabii și cu perșii, de la care ar fi preluat ulterior și religia sunită. Cel mai probabil este
că somalezii reprezintă unul dintre numeroasele neamuri hamite din estul Africii,
Kușiții5, ce au emigrat din Peninsula Arabică anterior ființării Regatului6 și care ulterior
s-au amestecat cu grupurile semite ale coloniștilor arabi. Chiar și astăzi, descendenții
Kușiților au trăsături caucaziene pronunțate, pielea deschisă la culoare, uneori
chiar ochii verzi sau albaștri și părul drept, spre deosebire de celelalte neamuri din
regiune, care au părul cârlionțat.
În cazul unor clanuri minoritare, originea lor este mai puțin contestată: Bajuni

1 Tomal, Midgan, Yibir, Ayle, Jaji sau Yahar
2 mai ales în nord
3 de pildǎ prelucrarea metalelor, vânătoarea sau tăbăcirea
4 chiar numele lor putându-se referi la asocierea “so”, adică “mergi” și “mal”, adică “sǎ mulgi”, reflectând
din plin preocupările centrale ale crescătorilor de animale.
5 descendenți ai Regatului lui Kuș, primul fiu al lui Ham, care la rândul sǎu era al doilea fiu al lui Noe
6 în preajma anului 1.000 î.Hr., și a durat până în anul 330 d.Hr.
www.geopolitic.ro

101 de pildă reprezintă un amestec dintre somalezi, bantu și arabi, având părul și pielea
mai deschise la culoare decât majoritatea somalezilor. Limba pe care o vorbesc este
numită de somalezi Kibajuni, un dialect Swahili. Ei au fost ținte predilecte ale
tuturor clanurilor implicate în războiul civil, deși într-o măsura mai mică decât cei
din clanul Barawans. Aceștia din urmă au fost victime ale unui număr fără precedent,
poate chiar cel mai ridicat, de crime, jafuri și violuri în Somalia. Este puțin probabil ca
populația Barawans să își poată continua existența, atâta vreme cât “somalezii au
susținut fără drept de apel că, ținând cont de dovezile istorice de necontestat, atât
populația Barawan cât și alte populații de pe coasta Somaliei sunt străini.7” Așadar,
somalezii au fixat cea mai importantă graniță posibilă între ei și aceste populații, căci
nimic nu e mai greu de schimbat decât statutul de “străin”, care s-a menținut în ciuda
conviețuirii vreme de generații în proximitate.
De o experiență cel puțin la fel de traumatizată au avut parte membrii
populației Bantu, asociați de către somalezi cu sclavii și în general fiind disprețuiți
și priviți ca având un statut inferior. S-a ajuns în punctul ca 75% dintre cei 10.000
de refugiați în Kenya să nu dorească să se mai întoarcă în Somalia, țara lor de
origine. Astăzi, o parte din liderii Bantu din Somalia și-au ales numele de “Jareer”,
anterior utilizat spre a-i desemna pe acei somalezi cu pielea mai întunecată decât
restul populației. Ei sunt urmași ai sclavilor aduși pe teritoriul actualei Somalii în
secolul XIX, din Tanzania, Malawi sau Mozambic. Între timp s-au convertit la Islam,
au învățat somaleza, dar nimic nu s-a schimbat în privința condescendenței cu care
sunt priviți de către somalezi, ca urmare a situației lor de foști sclavi și a dependenței
lor de protecția pe care le-o furnizau păstorii nomazi.
Importante comunități de somalezi se găsesc și în Etiopia – 4,5 milioane, în
Kenya – 420.000 sau în Djibouti – 292.0008. În Somaliland, principalul grup etnic
este Isaaq9, în Somalia reprezentând 22% din totalul populației. Din rândul acestei
populații provine și Mohammed Ibrahim Egal, președinte al Republicii Somaliland
între 1993 și 2002. Un alt grup etnic important este Hawiye, localizat în centrul și
sudul Somaliei și reprezentând 25% din populația statului. Celelalte clanuri ce s-au
stabilit în acele regiuni ocupate de Hawiye, ca de pildă Digil sau Dir, s-au văzut în
numeroase rânduri transformate în victime ale ostilităților, aceasta în cazul în care
nu erau ele însele principalele vizate. Iar în partea de sud a Somaliei este localizat
clanul Rahanweyn, cuprinzând 17% din membrii Somaliei, dar regăsindu-se și în
mozaicul etnic al Etiopiei sau al Kenyei. În mod similar, populația din clanul Daarood,
ce ocupă zone extinse în nord-estul și sud-vestul Somaliei, unde reprezintă 20%
din populație, se regăsește și în nordul Kenyei sau în regiunea Ogaden din Etiopia.
Din acest clan face parte și Abdullah Yusuf Ahmed, președinte al guvernului de
tranziție al Somaliei începând cu 2004.
Liniile de demarcație dintre clanuri sunt și de această dată trasate în funcție
de ocupațiile principale ale acestora: patru clanuri preponderent crescătoare de animale –
Dir, Daarood, Isaaq și Hawiye și cele preponderent agricole – Rahanwayn, Merifle și
Digil10. Clanurile Digil și Rahanwayn i-au transformat și ei în sclavi pe agricultorii
non – somalezi cu care au intrat în contact într-o fază inițială, respectiv până la interzicerea
sclaviei în 1920.

7 Menkhaus, Ken. 3 mai 1993 – “Statement regarding the status of Barawan people oh coastal southern Somalia”
8 http://en.wikipedia.org/wiki/Somali_people#Ethnic_type
9 membrii acestui grup populând principalele centre urbane din Somaliland, respectiv Hargeisa, Burao și Berbera
10 cele din urmǎ fiind consideratǎ de unele surse ca subclanuri ale Rahanweyn
www.geopolitic.ro

102 Ca pretutindeni în Africa, agricultorii – inclusiv sau mai degrabă cei diferiți din
punct de vedere rasial, cum sunt de pildă populațiile bantu – sunt priviți a avea un statut
inferior de către păstorii nomazi, de unde și subreprezentarea politică a acestora, și
faptul că au ajuns principalele victime în timpul războiului civil. Ei sunt indubitabil
distincți din punct de vedere etnic de populația majoritară. Vorbesc de cele mai
multe ori dialecte locale, se căsătoresc între ei, nu împărtășesc aceleași tradiții războinice
ca și nomazii, nu sunt la fel de puternic înarmați, și nu au făcut parte niciodată din
aparatul de conducere central. Anumite ocupații, precum vânătoarea, pielăria ori
fierăria sunt privite drept “ignobile” de către somalezi și indezirabile, înjositoare,
chiar de către non – somalezi. Ei au fost în mod tradițional subordonați somalezilor,
care le ofereau protecție în schimbul serviciilor de care beneficiau de la aceștia.
Principalele două clanuri ce se ocupă cu agricultura, Digil și Rahanwayn
sunt uneori denumite prin apelativul depreciativ „Sab”, ce ar însemna în traducere
liberă „ignobil”, atât din pricina ocupației pe care și-au ales-o, cât și a disponibilității
lor de a accepta elemente străine în cadrul clanului. În interiorul acestor clanuri
există diviziuni în cadrul păturii nobiliare posesoare de sclavi, între cei cu pielea
închisă la culoare, descendenți ai primelor triburi și cei cu pielea deschisă, cu
puternice infuziuni arabe.
Pe lângă clanurile principale de care am vorbit mai sus, există o întreagă
serie de clanuri minoritare, membrii acestora însumând în totalitate cam o treime din
populație. Chiar termenul în sine de “minoritar” se referă la orice clan sau comunitate
umană care nu face parte din punct de vedere genealogic din unul dintre cele patru
clanuri considerate “nobile”, respectiv Dir, Daarood, Isaaq sau Hawiya. Convingerea
privind caracterul “nobiliar” al membrilor acestor patru clanuri are la bază credința
populației somaleze cum că membrii acestora sunt descendenți ai unui strămoș
comun. În antiteză cu acestea, clanurile minoritare sunt doar rezultatul imixtiunilor dintre
acești nobili și impurii Bantu sau Oromo. Pe coasta sudică a Somaliei, pe văile râurilor
Jubba și Shabeelle în special trăiesc azi urmașii populațiilor pre – somaleze, cărora li
s-au adăugat descendenții sclavilor eliberați sau care au fugit de pe plantații, toți
aceștia fiind numiți de somalezi “habash”. Ocupațiile lor centrale sunt agricultura,
pescuitul și vânătoarea. Căsătoriile erau interzise între somalezi și acești habash,
care erau priviți ca fiind într-atât de inferiori, încât nici măcar mâncarea preparată de
aceștia nu era consumată.
Atâta vreme cât ambele părți implicate în conflict consideră că au o origine
diferită încă de la început, din timpuri imemoriale, că există o ierarhizare a indivizilor
în funcție de nivelul de sânge “nobil” pe care îl posedă, și mai ales că aceste granițe
sunt bine trasate și imposibil de trecut, concluzia nu poate fi decât una singură: ne
aflăm în prezența unui conflict rasial11, e adevărat, cu accente etnice. Totuși, aceste
accente etnice sunt reduse, dacă ținem cont de faptul că populația împărtășește
aceeași religie, aceeași limbă și obiceiuri. Legăturile de sânge au devenit principalul,
dacă nu singurul indicator al identității individului și implicit a loialității sale.
Punctul de vedere de mai sus este întărit de anumite practici care se
întâlnesc cu precădere în cazul conflictelor rasiale, unde empatia se găsește la un
nivel dintre cele mai reduse. Este vorba despre violuri, practică utilizată în mod
deliberat pentru a-i umili pe bărbații clanurilor, care trebuiau să urmărească cum
surorile, fiicele, soțiile și mamele lor sunt violate, înainte ca ei înșiși să fie uciși. Au

11 Dupǎ cum am vǎzut în capitolele anterioare, esențial nu este ca într-adevǎr sǎ ne aflǎm în prezența
unor ramuri rasiale diferite, ci mai ales credința pǎrților aflate într-un conflict.
www.geopolitic.ro

103 fost raportate numeroase cazuri în care femeile însărcinate au fost forțate să
avorteze, sau chiar omorâte împreună cu copiii lor nenăscuți, pentru a opri astfel
dezvoltarea unei noi generații de luptători, și în ultimă instanță pentru a dirija clanul
inamic spre extincție. Victime ale acestor violuri au fost mai întâi Daarood iar
agresori Hawiya, apoi rolurile s-au schimbat. În toate conflictele însă, clanurile
principale au comis acest tip de agresiune față de cei pe care îi considerau a fi mai
diferiți, mai îndepărtați de ei, respectiv clanurile minoritare, de rangul doi.
Mai mult, în Somalia genealogia copilului se fixează după cea a tatălui,
așadar copiii rezultați în urma acestor violuri urmau să devină membri tocmai ai
clanului din care făceau parte agresorii. Această tradiție a dus de multe ori la
obligarea femeilor de către membrii clanului din care făceau parte să se despartă
de soțul dintr-un clan cu care se aflau în conflict, să renunțe la copilul cu acesta,
sau chiar să-l ucidă. căsătoriile au loc de regulă între membrii aceluiași clan, acest
fapt ducând la adâncirea clivajelor dintre diferitele facțiuni și implicit și a conflictului.
Mai degrabă dimensiunea rasială este mascată de conducătorii clanurilor, și
înlocuită de una de ordin etnic. Rațiunea ar fi tocmai evitarea fixării conflictului pe
un drum fără posibilitate de întoarcere și facilitare manevrabilității maselor și permeabilitatea
alianțelor, pentru a le putea dirija către acele strategii care să le servească cât mai
bine scopului pe termen mediu și scurt, iar nu în exclusivitate pe termen lung, în
cazul în care conflictul ar fi fost declarat manifest ca fiind rasial.
În interiorul fiecărei categorii de clanuri, precum și la nivel de subclanuri,
identitatea și apartenența la una sau alta dintre facțiuni nu este fixată în mod definitiv,
ci ea poate fi modelată și manipulată în funcție de interesele geostrategice ale
momentului, în special prin exacerbarea diferențelor care separă diferitele formațiuni.
Acest fenomen ar apropia mai mult conflictele din Somalia de unele de tip etnic,
căci doar în cadrul acestui tip de conflict, diferențele sunt pe de o parte vizibile și
accentuate de către cei interesați, iar pe de altă parte granițele sunt permeabile, nu
de nedepășit, ca în cazul conflictului de tip rasial.
Clivajele acestea se reflectă și în politică, fiecare clan având câte un partid
care să le reprezinte pe scena publică, precum și în lumea afacerilor, contractele
nesemnându-se decât între membri ai aceluiași clan. Mai mult, chiar și limba folosită
de cele două mari grupări de clanuri diferă: dacă foștii păstori folosesc somaleza, cei
din clanul Rahanwayn vorbesc în diferite dialecte Maay, care nu au nimic de-a face
cu limba majoritarilor. În cursul conflictelor din Somalia, când, în funcție de balanța
puterii, diferitele clanuri înaintau sau se retrăgeau, cei care au avut cel mai mult de
suferit au fost clanurile agricole și populațiile indigene, diferite din punct de vedere
etnic și rasial de mult mai puternicele clanuri nomade. Iar provocările cărora au
trebuit să le facă față aceste populații au variat de la simpla deposedare de pământ
și de alte bunuri, la expulzarea lor din zonele vizate și implicit schimbarea statutului
lor în cel de refugiați, mergând până la transformarea lor în sclavi.
În cea mai mare parte a timpului, puterea a fost deținută de membrii clanului
Daarood, iar într-o măsură mai mică de cei din clanurile Hawiye și Isaaq. Cu toate
acestea, în cadrul fiecărui clan, există serioase conflicte violente care duc la
exacerbarea violențelor, la slăbirea puterii acestora, precum și la imposibilitatea
exercitării autorității decât prin intermediul unor alianțe și coaliții efemere.
Regimul militarizat al lui Siyad Barre12 a fost dominat în special de o subclanul
Marehaan din clanul Darood, din care Barre însuși face parte, susținut de subclanul

12 Obligat în final sǎ se refugieze în Kenya, apoi în Nigeria, unde a și murit în anul 1995
www.geopolitic.ro

104 Dulbahante, tot Daarood, din care făcea parte ginerele său. Abuzurile de putere
ale clasei conducătoare au fost manifeste și îndreptate cu precădere împotriva
celor ce se opuneau autorităților centrale, simultan fiind favorizați cei care își
ofereau susținerea. Bineînțeles, calea cea mai facilă de a atrage cât mai mulți
susținători și de a-i slăbi pe inamici a fost și de astă dată sublinierea diferențelor ce
separă clanurile și potențarea suspiciunilor, această linie de acțiune lăsând urme
adânci în societatea somaleză contemporană.
Printre susținătorii cei mai fervenți ai regimului lui Barre au fost cei din clanul
Ogaden din Etiopia, un sub-clan al clanului Daarood și totodată clanul mamei lui
Barre. De aici și până la invadarea și ocuparea regiunii etiopiene Ogaden nu mai
era decât un pas, chiar dacă a fost doar pentru puțin timp, între 1977 și 1978, până
la intervenția Cubei și a Uniunii Sovietice în favoarea Etiopiei. Ceea ce a rezultat a
fost un important aflux de refugiați din clanului Ogaden din Etiopia spre Somalia,
fapt ce a dus implicit la întărirea autorității lui Barre13.
Principalele victime ale regimului lui Siyad Barre au fost clanurile Isaaq și
Majerteen14 din nord-vestul țării, ceea ce a și condus în cele din urmă la declararea
unilaterală a independenței Somalilandului. Tocmai tensiunile existente între clanul
Isaaq, majoritar în Somaliland, și somalezii din sud, a stat la baza conflictului deschis și
a războiului civil ce a devastat această țară, una dintre cele mai sărace din lume.
Astăzi însă, influența clanului Isaaq este mult diminuată, fiind puternic amenințat de
divergențele care se manifestă în interiorul clanului, amenințându-l cu implozia,
între facțiunile care susțin independența versus cei care doresc revenirea la Somalia,
aceștia din urmă provenind din clanul Issa. Mai mult, clanul Isaaq a fost slăbit și de
pe urma conflictelor interne împotriva clanului Issa din 1992, având drept miză portul
Berbera. În cele din urmă, ostilitățile s-au îndreptat împotriva clanului Hawiye, din zona
centrală a statului, care includea și capitala, rezistența lor armată fiind de altfel și
cea care va cauza căderea regimului lui Barre. Într-adevăr, atrocitățile, crimele în
masă și violurile atinseseră un nivel atât de ridicat încât comunitatea internațională,
în frunte cu Statele Unite, și-au retras sprijinul.
În anul 2000, din 24 de candidați la președinția Somaliei a fost ales Abdiqassim
Salad Hassan, membru al unui sub-clan Hawiye, iar ca prim-ministru a fost desemnat
Ali Kjalif Galayadh, om de afaceri și membru marcant al sub-clanului Dulbahante din
clanul Daarood. După cum era de așteptat, aceste alegeri nu au fost recunoscute
nici de factorii decizionali din Somaliland, nici de către cei din Puntland.
În Somaliland există un sistem de guvernare bazat în mod explicit și direct
pe sistemul de clanuri. Camera superioară a parlamentului este alcătuită din 82 de
lideri ai clanurilor, care au rolul de mediere între clanurile pe care le conduc și
diferite sectoare guvernamentale, iar camera inferioară a parlamentului este compusă
din alți 82 de membri ai acelorași clanuri, și funcționează ca un legislativ. Pe data
de 31 mai 2001, în Somaliland a avut loc un referendum care a reafirmat statutul
său de stat independent și a dus la adoptarea unei noi constituții, aprobate de 97%
dintre cei care s-au prezentat la vot.
Cu toate acestea, statutul internațional al Somalilandului rămâne problematic,
cu atât mai mult cu cât actualul președinte al Guvernului Federal de Tranziție din
Somalia, Abdullahi Yusuf Ahmed, este un fost lider al combatanților din Puntland,
cu care Somalilandul a mai avut conflicte de frontieră privind provinciile Sool și

13 Ulterior, în 1989, alianțele se vor schimba, Ogaden alăturându-se ofensivei Hawyie împotriva autorității centrale
14 un subclan al clanului Daarood
www.geopolitic.ro

105 Sanaag, locuite în special de membrii clanului Darood, majoritar în Puntland.
Comunitatea internațională, cu excepția Etiopiei, refuză să recunoască teritoriul
separatist drept o entitatea autonomă., în ciuda faptului că acesta posedă o constituție,
un parlament funcțional, un guvern, armată, poliție, sistem judiciar, steag, monedă și
pașapoarte proprii.
Statele Unite și Marea Britanie susțin și ele în mod tacit recunoașterea
Somalilandului, prima din dorința de a încuraja democratizarea regiunii, de a îngrădi
expansiunea terorismului și de a stabiliza regiunii în direcția dorită, pentru a putea
îngrădi Sudanul, iar a doua putere atât în virtutea protecției datorate unei foste colonii,
cât și ca urmare a lobby-ul puternicei diaspore Issaq din regat. În această lumină
trebuie interpretată recenta vizită15 a președintelui parlamentului din Somaliland,
Abdirahman Abdillahi în Marea Britanie, cât și vizitele pe care le-a făcut Președintele
Dahir Rayaale Kahin în Norvegia și Germania în ianuarie 200616, în scopul lărgirii
susținerii europene. Miza altor state europene o constituie beneficiile economice,
Norvegia de pildă fiind interesată de petrolul și gazele naturale ale Somalilandului, iar
compania germană Heidelburg Cement Group, al patrulea producător de ciment din
lume, este direct interesată în dezvoltarea și producerea cimentului în regiune.
Uniunea Europeană în ansamblu nu reușește însă să ajungă la un punct de
vedere convergent, fiind divizată între tendințele contrare ale Marii Britanii pe de o
parte, care solicită recunoașterea Somalilandului, și Italia pe de altă parte, care
susține o Somalie unită și care chiar ar fi furnizat armament guvernului central din
Somalia, în ciuda embargoului instituit17.
În regiune există însă temerea că, dacă Somalilandului i se va acorda independența,
să nu se declanșeze un val de mișcări separatiste, căci fiecare stat din estul Africii are
clivaje interne îndeajuns de solide încât să justifice asemenea tendințe secesioniste.
Clanurile din sudul Somaliei se opun categoric independenței Somalilandului,
dar nu posedă suficientă putere militară și influență pentru a contracara tendințele
separatiste ale regiunii. În aceste condiții, Somalilandul își poate urmări netulburată
dorințele de autonomie, câtă vreme nici unul dintre clanuri nu preia conducerea în
sud și situația nu este stabilizată acolo.
Eritreea refuză recunoașterea Somalilandului și din pricina faptului că dorește o
contrapondere în regiune a puterii reprezentate de Etiopia. O Somalie unificată,
incluzând și Somalilandul, ar fi singura țară din Cornul Africii care ar putea avea
pretenții la statutul de rival al Etiopiei.
Etiopia a ales să conteze pe dispozitivul Djibouti – Somaliland, mai stabile și
ceva mai omogene din punct de vedere etnic și religios18 decât vecinii lor, pentru a
obține dezenclavarea la Marea Roșie și la Oceanul Indian. Pentru Etiopia obținerea
unui coridor care să-i asigure tranzitul marfar pe cale maritimă este de o importanță
vitală, iar portul somalez Berbera îndeplinește cu prisosință cerințele sale19. Mai mult,
Etiopia este direct interesată să slăbească și mai mult Somalia, pentru a îndepărta
astfel de aceasta visul realizării unei Somalii Mari, pe seama regiunii Ogaden,
populate majoritar de somalezi. În acest scop, se implică în mod activ în politica
internă a Somaliei, susținând financiar, politic și chiar armat unele sau altele dintre

15 Mai exact pe data de 14 martie 2006
16 perioadǎ în care nu a uitat sǎ-și viziteze și cel mai fidel aliat, Etiopia
17 potrivit „The Economist”, decembrie 2005
18 locuitorii lor fiind, în proporții covârșitoare, musulmani suniți
19 Primul transport de bunuri etiopiene a sosit în portul Berbera pe data de 15 noiembrie 2005, fiind
întâmpinat de douǎ delegații oficiale de cel mai înalt nivel din partea celor douǎ state.
www.geopolitic.ro

106 clanurile aflate în conflict – momentan guvernul interimar condus de Abdullah Yusuf.
Nu mai târziu de mijlocul lunii iunie 2006 de pildă, islamiștii somalezi au acuzat Addis
Abeba că a trimis 300 de militari peste granița ce desparte cele două state.
Dar ambițiile somaleze nu s-au oprit aici, ci au inclus și Republica Djibouti,
pe care au revendicat-o. Acest stat este populat cu precădere de două etnii: în nord
afar20 iar în sud Issa, prima provenind din etnia etiopiană dankali, iar ultima având
origini somaleze, majoritari și deținători în mod tradițional ai puterii.
Djibouti nu a fost ocolit nici el de tendințele centrifuge ce au marcat continentul, în
acest caz ele venind mai ales din partea populației afar, care visa crearea, împreună
cu afarii din Etiopia și Eritreea, a unei mari Afarii. Popor de crescători de animale
nomazi, ei reprezintă una dintre cele nouă diviziuni etnice recunoscute în Etiopia.
Ei sunt organizați în clanuri, acestea la rândul lor divizate în clase sociale: „asaimara” –
„cei roșii” fiind clasa dominantă, iar „adoimara” sau „cei albi” fiind clasa subordonată21.
În virtutea identității comune, clanurile Issa din Djibouti și-au manifestat în repetate
rânduri atașamentul față de autoritățile centrale de la Mogadiscio, în detrimentul
nou-proclamatei Somaliland. Pe de altă parte, Djibouti, format să nu uităm în majoritate
din somalezi din clanul Issa, s-a plâns în repetate rânduri că membrii Issa din Somalia
sunt asupriți de cei din clanul Issaq în Republica Somaliland. Pentru Djibouti, o Somalie
unită formată din mai multe clanuri ar putea oferi mai multă protecție membrilor
clanului Issa decât un Somaliland controlat cu precădere de clanul Isaaq.
Chiar steagul Somaliei, steaua în cinci colțuri, reprezintă o expresie plastică
a revendicărilor teritoriale impuse de pan-somalism, fiecare colț reprezentând câte o
regiune vizată, respectiv fostele teritorii italiene și britanice, Ogaden, Djibouti și
NFD22 din Kenya. Iar constituția intrată în vigoare din 1961 statua: „Republica
Somalia promovează, prin mijloace legale și pașnice unificarea teritoriilor sale”, iar în
altă parte că toți etnicii somalezi, indiferent unde locuiesc, sunt cetățeni ai republicii.
Există o tendință extrem de pronunțată în rândul somalezilor de a se identifica
mai degrabă cu arabii decât cu populațiile africane. Așa s-ar explica și faptul fără
precedent ca un stat non-arab precum Somalia să devină membru al „Ligii Statelor
Arabe” începând cu 1974. Și tot așa s-ar explica susținerea militară de care s-a
bucurat Somalia din partea Egiptului și Arabiei Saudite, precum și semnificativele
beneficii financiare oferite de Kuwait, Qatar, Arabia Saudită sau Emiratele Arabe
Unite. În timpul războiului cu Etiopia de pildă, Irakul, Iranul, Iordania și Kuwaitul23 au
furnizat Somaliei arme și muniție, iar Emiratele Arabe Unite și Omanul avioane de
vânătoare. Condamnarea Irakului după ce acesta a invadat Kuwaitul i-a adus de
asemenea avantaje prețioase din partea statelor arabe rivale acestuia, ca de pildă
ștergerea datoriilor de către Qatar, sau împrumutul de 70 de milioane de dolari din
partea Arabiei Saudite, precum și promisiunea din partea acesteia de a-i furniza
petrol la prețuri preferențiale. Mai mult, Yemenl a constituit poarta de intrare a
armamentului către Somalia și Somaliland, în ciuda embargoului ONU și a prezenței
maritime masive a forțelor SUA în regiune.
Președintele Republicii Somaliland, Dahir Riyale Kahin se află, începând cu
jumătatea lunii iunie 2006, într-un tur a cinci state africane, începând cu Kenya24 și
continuând cu Tanzania, Zambia, Rwanda și Uganda, în eforturile de a obține

20 reprezentând aproximativ 40% din populația republicii Djibouti și 4% din cea a Etiopiei
21 http://en.wikipedia.org/wiki/Afar_people
22 Northern Frontier District
23 în 1982 trimițând 40 de tancuri Centurion
24 unde s-a deplasat la invitația președintelui Kibaki
www.geopolitic.ro

107 pentru statul său calitatea de membru al Uniunii Africane.
Pentru ca situația să fie și mai complexă, regiunea Puntland, din nord-estul
Somaliei și-a declarat autonomia25 în 1998 și de atunci fricțiunile26 cu republica
auto-proclamată Somaliland au cunoscut o pantă ascendentă, aceasta în ciuda suportului
de care amândouă se bucură de sprijinul politic și economic al adversarului secular
al Somaliei, Etiopia.
La mizele care au determinat Etiopia să se implice atât de activ în Somalia s-a
adăugat bineînțeles conflictul său cu Eritreea, conflict de care nu se poate face abstracție
în analiza acestei zone a Africii. În această lumină trebuie privite intervențiile militare
etiopiene care au avansat trupe în 1999, vizând crearea unei zone-tampon în Somalia
care să împiedice Eritrea în a-și deschide un al doilea front împotriva sa.
Eritreea pe de altă parte, furnizase echipamente militare și logistică facțiunilor
somaleze anti – etiopiene și separatiștilor Oromo, care își aveau bazele operaționale în
Somalia. Acești Oromo27, care reprezintă 40% din populația Etiopiei de astăzi, și-
au putut găsi cu ușurință refugiu și sprijin în Somalia, cu atât mai mult cu cât diferențele
fenotipice dintre cele două grupuri umane sunt insignifiante, despărțindu-le doar
portul și limba. Oromo, la fel ca și somalezii, sunt în principal crescători de animale28,
astfel în mod tradițional opuși agricultorilor. Dar simpatiile dintre Oromo și somalezi
nu se opresc aici. În cadrul tratativelor din 1961 de la Londra privind apropiata
independență a Kenyei, atât somalezii din NFD cât și membrii populației Oromo au
susținut în unanimitate în cadrul unui referendum ad-hoc separarea de Kenya, în
vederea alipirii ulterioare la Somalia. Iar când guvernul kenyan nu s-a supus
rezultatului acestui referendum, au urmat ostilitățile, ce au îmbrăcat forma unor
războaie de gherilă în NFD.
Ca răspuns la revendicările somaleze, Etiopia și Kenya au semnat un acord
de apărare în 1964 și reînnoit în 1980 și 1987, ce statua coordonarea forțelor militare
în eventualitatea unei invazii somaleze. Somalia la modul general s-a văzut izolată
pe continentul african, conducerile celorlalte state temându-se ca în eventualitatea
unui succes din partea separatiștilor somalezi și Oromo, propriile lor minorități să
nu fie tentate să le urmeze exemplul.
Din cei 75 de milioane de locuitori câți numără Etiopia, 40% sunt Oromo, 32%
Amhara, 9% Sidamo, 6% Gambela, 6% Tigrinya, 6% Somalezi, 4% Afar și 2%
Gurage, în total peste 80 de grupuri etnice distincte. Așadar un stat extrem de divizat,
care nu putea să fie ocolit de disensiuni sau chiar de conflicte rasiale deschise.
În ceea ce privește religia, Oromo sunt în proporții relativ egale musulmani și
ortodocși ( 44%, respectiv 41%). Cei din Amhara sunt în principal ortodocși, în proporție
de 91%, doar 18% fiind musulmani, la fel ca și Tigrinya, doar că aceștia din urmă
într-o proporție mai mare, aproape 95% numai în regiunea Tigray din Etiopia. Gurage
sunt în proporție de 50% ortodocși și 40% musulmani.
Oromo, populație nomadă crescătoare de animali non – semitică, ocupă cu
precădere regiunile sudice ale Etiopiei și au avut o structură ierarhică războinică
relativ omogenă. Anumite structuri politice din cadrul acestei populații luptă, uneori
chiar și prin mijloace militare, crearea unei națiuni Oromo independente, având

25 Deși, spre deosebire de vecina sa Somaliland, nu dorește independența, și nici recunoașterea sa
internaționalǎ drept o națiune. Urmărește în schimb transformarea sa într-un stat federal într-o Somalie
devenitǎ republicǎ federalǎ.
26 Având în centru regiunile Sool și Sanaag, situate la granița celor douǎ entități.
27 În Africa aflându-se aproximativ 20 de milioane de membri ai populației oromo.
28 În special cǎmile, capre și oi.
www.geopolitic.ro

108 numele și granițele actualei regiuni etiopiene Oromia. De-a lungul istoriei, ei au fost
de cele mai multe ori ignorați sau marginalizați la nivel social, fiind percepuți ca elemente
străine. Vreme de mai mult de un secol, până la sfârșitul domniei împăratului Haile
Selassie în 1974, Amhara și Tigrinya, ele însele rivale acerbe, i-au dominat din
punct de vedere politic și economic, i-au expropriat și i-au transformat în servitori
pe cei din Oromo. Chiar și astăzi, nu puține sunt vocile care se plâng de tratamentele
discriminatorii și abuzive în special ale păturii conducătoare Tigrinya. Organizați în
Frontul de Eliberare Oromo, ei continuă lupta împotriva autorităților centrale etiopiene,
ale căror abuzuri și discriminări au atins niveluri imposibil de tolerat.
În general se consideră că elitele conducătoare ale Etiopiei au fost Amhara,
reprezentați și de linia de împărați din care ultimul a fost Haile Selassie. Aproximativ
90% dintre Amhara au drept principală ocupație agricultura. Acest fapt poate părea
surprinzător, din moment ce ne-am obișnuit ca păturile dominante, aristocratice, să
fie nomade și să se ocupe cu creșterea animalelor. Cazul populației Amhara, ca și
multe alte cazuri, este un bun exemplu care probează ideea că nu ocupația este cea
care trasează clivajele în termeni de superioritate-inferioritate, ci originea etnică ori
rasială. Atunci când această origine este considerată demnă de admirație, ca în cazul
acesta, Amhara fiind semiți, descendenți ai cuceritorilor arabi, ei își vor exercita
dominația, indiferent de caracterul ocupației lor. Într-o situație relativ asemănătoare
se află Tigrinya, și ei cu o origine semitică și o istorie comună în vechime cu Amhara.
Auto-percepția membrilor Amhara și Tigrinya este una care pune la loc de cinste
anumite trăsături fizice și culturale, care i-ar supraordona celorlalte populații vecine,
inclusiv în privința frumuseții fizice, punct în care se consideră superiori nu doar celorlalte
populații de culoare, ci și albilor. Ierarhizarea rasială îi așează pe ei în frunte, celelalte
populații fiind considerate inferioare și demne doar de a fi transformate în sclavi.
După alegerile din 1994, câștigate de Frontul Democrat Revoluționar al Poporului
Etiopian, președintele Negasso Gidada și Primul Ministru Meles Zenawi au instituit
federalismul etnic, acordând o serie largă de prerogative autorităților regionale29
constituite pe fundamente etnice30: Afar31, Amhara32, Benishangul-Gumaz33, Gambela34,
Harari35, Oromia36, Somali37, Tigray38 și Regiunea Națiunilor, Naționalităților și Populațiilor
din Sud39.
Tigrinya este și populația majoritară a Eritreei, reprezentând 50% din total,
față de doar 31% cât este procentul populației Tigre, următoarea ca dimensiune,
restul fiind reprezentat de alte comunități, precum Soho40, Nara41, Beja, Afar,
Bilen42, Kunama43 sau Rashaida. Celelalte populații nu au uitat niciodată tratamentul

29 http://en.wikipedia.org/wiki/Ethiopia#Demographics
30 în prezent funcționând 9 astfelde regiuni administrative semi-autonome
31 91,8% Afari
32 91,2% Oromo
33 unde majoritatea este constituitǎ din populațiile indigene: Berta, Gumaz și Shinasha, mai apropiate
din punct de vedere etnic de sudanezi decât de alți etiopieni.
34 40% Nuer, 27% Anuak, 8% Amhara etc. leagǎn al indigenilor Anuak, înultimii ani s-au constatat
numeroase ciocniri violente între aceștia și ceilalți etiopieni veniți mai târziu.
35 52,3% Oromo, 32,6% Amhara, 7,1% Harari, limba acestora din urmǎ fiind și limba oficialǎ a statului
36 85% Oromo, 9,1% Amhara etc.
37 consideratǎ de Somalia ca parte a Somaliei Mari și formatǎ în proporție de 95,6% din somalezi
38 94,98% dintre locuitori fiind Tigrinya
39 peste 45 de grupuri etnice indigene
40 populație majoritar musulmanǎ, organizatǎ într-un sistem de 11 clanuri
41 aproximativ 60.000 la numǎr, locuind cu precǎdere în vestul Eritreei
42 populație agricolǎ, creștinǎ în proporție de 30% și musulmanǎ 70%
www.geopolitic.ro

109 dur la care au fost supuși de Tigrinya în vremea împăratului Yohannes IV și faptul
că au fost transformați în sclavi de către aceștia. Aceste traumatisme au fost însă
contrabalansate de un sentiment mult mai recent de superioritate culturală44,
avându-și obârșia în colonizarea lor de către italieni din 1890, care, consideră cei
din Eritrea, le-a dat un avantaj considerabil în ceea ce privește nivelul de educație
și de civilizație în fața vecinilor din sudul încă feudal. Acest sentiment de superioritate a
fost întărit de faptul că, după ce Eritrea a fost în mod forțat anexată de Etiopia aflată
sub conducerea lui Haille Selassie în 1962, numeroși Tigrinya s-au refugiat în Asmara,
ocupând slujbele cele mai indezirabile și privite ca fiind inferioare, dobândind implicit
un statut social inferior.
Membrii populației Tigre sunt la origine acei Tigrinya care s-au mutat în nordul
Eritreei și care ulterior și-au schimbat atât stilul de viață, devenind nomazi, cât și
religia, devenind musulmani.
Iar eterogenitatea etnică se reflectă în varietatea limbilor vorbite, câte una pentru
fiecare populație. Totuși, aceste limbi pot fi grupate în două mari familii lingvistice:
cea semitică, reprezentată de arabă, Tigrinya, Tigre și Dahlik și cea cușitică, vorbită de
Afar, Blin și Saho. Lor li se adaugă familia de limbi nilotice, respectiv Kunama și
Nara. Aceștia din urmă sunt numiți uneori în mod denigrator și „Bariya”, semnificând
„sclavii negri”. Clivajele se extind și în ceea ce privește repartiția geografică a
acestor populații, creștinii copți locuind în munți, iar musulmanii câmpiile litorale.
Rashaida este ultima populație venită în Eritreea, de-abia în secolul al XIX-
lea, de pe coasta arabă. Ei sunt de altfel și singura minoritate din această țară care
are araba ca limbă nativă. De dimensiuni reduse – 225.000 de membri în Eritreea și
68.000 în Sudan – au îmbrățișat un stil de viață tipic nomad, care i-a și ajutat de
altfel să ajungă până în Sudan.
Eritreea și-a câștigat independența de-abia în 1993, în urma unui referendum45,
după ce în urmă cu doi ani armatele sale, aliate cu rebelii etiopieni au înfrânt forțele
etiopiene ale regimului militarizat condus de Mengistu Haile Mariam. Dar violențele
au fost departe de a înceta în acest moment: în 1998, un conflict de graniță a opus încă o
dată cele două state, soldându-se cu pierderi deosebit de grele din partea Eritreei,
respectiv aproximativ 19.000 de soldați morți și expulzarea din Etiopia a peste 60.000 de
indivizi având rădăcini eritrene. Aceștia au fost arestați mai ales noaptea, și după o
perioadă de detenție variind între câteva zile la câteva luni, erau duși în autobuze
supraaglomerate și cu provizii de hrană și apă insuficiente către granița cu Eritreea.
„Expulzarea celor având origini eritreene a avut de multe ori loc într-o manieră inumană,
frizând chiar tratamentele crude, inumane sau degradante”, consideră Amnesty
International. În mod similar, în Eritreea au fost comise un număr impresionant de atrocități
împotriva etiopienilor, iar 10.000 dintre aceștia din urmă au rămas în detenție până în
iulie 2000. La mijlocul lunii iulie 2000, chiar după semnarea unui acord de pace între cele
două state, 92 de etiopiene au fost reținute de poliție timp de 17 zile, apoi așezate aproape
dezbrăcate într-o barcă și trimise pe coasta statului Djibouti46. Numărul etiopienilor
expulzați din Eritreea nu este sigur, estimările indicând totuși cifra de 19.00047.

43 Ei reprezintǎ un grup relativ aparte, neînrudit cu ceilalți vecini ai sǎi. Populație principal agricolǎ, ea a fost în
general dominatǎ ori chiar expropriatǎ de cǎtre celelalte grupuri etnice ori rasiale cu care a intrat în contact.
44 http://news.bbc.co.uk/2/hi/africa/4527844.stm
45 Mai târziu, cei care au optat pentru independențǎ și suveranitate în cadrul acestui referendum, adicǎ
99,5%, aflați pe teritoriul Etiopiei, vor fi expulzați de pe teritoriul acestui stat.
46 potrivit Agence France Press, Paris, 17 iulie 2000
47 potrivit BBC, Londra, 24 august 2000
www.geopolitic.ro

110 Războiul dintre cele două state s-a încheiat de-abia în 2000, odată cu instituirea
unei comisii special însărcinate cu trasarea granițelor dintre ele48, care a reușit să
ajungă la un rezultat final în aprilie 2002, decizie însă contestată și astăzi și sursă a
numeroase discordii. Într-adevăr, Etiopia nu și-a retras trupele din interiorul orașului de
graniță Badme, disputat de ambele state, dar pe care Comisia l-a atribuit Eritreei.
Situația se prezintă din ce în ce mai tensionată, având loc numeroase incidente de
graniță în 2005, iar cele două state comasând trupe în eventualitatea unui conflict
ulterior. Cei din Eritreea le reproșează etiopienilor că vor să își renege rădăcinile
africane pretinzând că sunt mai aproape de rasa albă decât de cea neagră, atitudine
ce duce la refuzarea ascensiunii sociale din partea celorlalte diviziuni rasiale, cu
precădere Oromo.
Rădăcinile arabe îngemănate cu cele africane, precum și religiile creștină și
musulmană sunită, reprezentate în proporții egale, aproximativ 50% din populație,
au constituit tot atâtea premise care au sporit credibilitatea Eritreei în timpul războiului
civil din Sudan, când toate părțile implicate în conflict au recunoscut tânăra republică
drept un arbitru și un mediator în procesul de obținere a păcii. Astfel, în ciuda diferendelor
din trecut, relațiile dintre Eritrea și Sudan s-au normalizat în prezent. De asemenea,
Arabia Saudită este direct și manifest interesată să întărească politic și militar
Asmara, și pentru a-și asigura astfel indirect controlul asupra Mării Roșii.
Afinitățile firești ce s-au instalat între grupurile umane similare din punct de
vedere rasial, dublate de excluderea celor ce ar fi dorit ocuparea aceleiași nișe
ocupaționale și potențarea acestor tendințe prin intermediul endogamiei, au dus la
constituirea discriminării pe bază de caste, în ultimă instanță una rasială. Ceea ce
apropie discriminarea pe bază de caste din Africa de cea din Asia de Sud și mai ales
din India, precum și ceea ce diferențiază aceeași discriminare de cea practicată în
America de Sud este lipsa de alternative a individului, incapacitatea sa de a accede
într-o altă castă, de a-și modifica într-un fel sau altul statutul. Or tocmai acest aspect
este specific diferențelor rasiale, prin raportare la cele etnice: elemente dobândite
prin naștere, și tocmai de aceea imuabile și nesusceptibile de alterare.
BIBLIOGRAFIE:
1. Baker, Donald G. – „Race, ethnicity and power – a comparative study” – Routledge &Kegan Paul, London, 1983
2. Cox, Oliver Cromwell – „Class, Caste and Race” – Monthly Rewiew Press, New York, 1970
3. Feagin, Joe – „Racial and ethnic relations” – Prentice-Hall, 1978, London
4. Geiss, Imanuel – “Istoria lumii din preistorie până în anul 2000” – Ed. All Educațional, București 2002
5. Monyhan, Daniel Patrick – „Pandemonium – ethnicity in International Politics” – Oxford University Press, 1994
6. Rex, John – „Rasă și etnie” – Ed. DU Style, București, 1998
7. Walzer, Michael; Kantowicz, Edward; Higham, John; Harrington, Mona – „The Politics of Ethnicity” –
Harvard University Press, London, 1982
8. “Peoples of the World” – Mirella Ferrera, White Star Publishers
9. “Soul of Africa” – Konemann, Franța, 2000

48 EEBC – “Eritrea-Ethiopia Boundary Commission”
www.geopolitic.ro

111 MIGRAȚIA ILEGALĂ
Stan PETRESCU
Creșterea în intensitate a acțiunilor terorismului internațional, acutizarea
tensiunilor în unele zone de conflict ale lumii, adâncirea discrepanței dintre țările
sărace și cele bogate precum și slăbirea autorității instituțiilor internaționale de securitate
au condus la extinderea ariei de instabilitate în anumite regiuni și zone ale lumii,
greu de gestionat astăzi doar cu mijloacele dreptului internațional.
Lărgirea ariei țărilor sub-dezvoltate a determinat înmulțirea “statelor eșuate”
din cauza instituțiilor lor statale foarte slabe și aflate în incapacitate de a-și apăra
proprii cetățenii, averile și securitatea acestora.
S-au înmulțit fără precedent tensiunile de natură etnică, religioasă și rasială cu
încălcarea flagrantă a drepturilor omului. Conflictele de asemenea natură sunt cauzate,
în bună parte, creșterii în ritm galopant a populației în regiunile slab dezvoltate economic,
ceea ce a determinat dislocări masive de populații, generând migrațiuni de proporții.
Riscurile de securitate determinate de fluxurile migratorii de populații de la
est către vest și de la sud la nord, în afara unui cadru de reglementare internațional
influențează în mod radical politica internațională de securitate.
Politica de securitate prezentă nu mai poate fi abordată în lipsa unei analize
obiective și pertinente a fenomenului mișcărilor ilegale de populații. Emigrația ca și
imigrația1 se manifestă cu predilecție în zonele slab dezvoltate și sunt puternic influențate
de explozia informațională contemporană, de dezvoltarea accelerată a comunicațiilor,
acest din urmă instrument făcând posibil obținerea rapidă de date și informații legate
de țara de destinație.
De-a lungul vremii fenomenul mișcărilor de populații a fost receptat cu mai
puțină atenție decât astăzi deoarece nu influența în mod esențial spațiul de securitate
dintre state și nu constituia o amenințare certă de care să se țină seamă.
Istoria lumii consemnează în diverse etape de evoluție ale ei, diferite tendințe
de deplasare a unor populații de pe un teritoriu spre altul. Mișcările de populații
aveau la bază anumite determinări de natură economică, culturală, organizare socială
etc. și au premers progresul și dezvoltarea socială. Din preistorie și până astăzi
migrația a contribuit din plina la dezvoltarea civilizațiilor, la nașterea unor popoare
și dispariția altora a constituit în cele din urmă pasul care a influențat saltul istoric
de la comuna primitivă la civilizație.
Potrivit rezultatelor cercetărilor moderne, evoluția omului modern pe baza
dovezilor atestate genetic, reprezintă consecința a două rute principale de migrație
ale acestuia în afara Continentului African. O primă rută o constituie aceea care leagă
Europa de Sud de nord-estul Rusiei, iar a doua a pornit către nord, din India și a
trecut prin sud-estul Asiei, ajungând în cele din urmă în Siberia. Cele două rute sau
apropiat către Strâmtoarea Bering de astăzi, căci în acele vremuri Asia și America
erau legate printr-o porțiune de teren.
De regulă, populațiile se puneau deseori în mișcare din cauza creșterii ei
numerice fapt ce determina ca un excedent de populație, în lipsa unor mijloace de
existență, să pornească spre alte regiuni mai bogate în alimente.

1 Pentru a desemna țara de origine și țara de destinație a persoanelor care migrează specialiștii pe
problemă operează cu noțiunile de emigrație și imigrație.
www.geopolitic.ro

112 Potrivit unor cercetători care se ocupă de demografia istorică și de istoria
populației, secolul al XVII-lea reprezintă începutul “exploziei demografice”2 la scară
planetară. Acest secol reprezintă linia de start de unde omenirea a progresat continuu
numeric, ajungându-se la starea de astăzi, când numărul populației pe glob a atins
cifra de 6,5 miliarde de persoane. Este de așteptat ca în următorii 20-25 de ani populația
să atingă 8 miliarde de oameni, cifră impresionantă care va întreține fenomenul migrației
la scară planetară.
Practic, din secolul al XVIII-lea, apare și noțiunea de suprapopulație. Se evidențiază
aglomerările urbane, marile orașe se dezvoltă pe orizontală și pe verticală pentru a
înghiții numeric populația în creștere. Suprapopularea se referă la raportul dintre
om și teritoriul, la posibilitatea ca pământul să asigure hrană populației de pe spațiul
discutat. Toate aceste țări erau copleșite de guri de hrănit, de cerșetori, de nedoriți.
Marile descoperiri geografice făcute de europeni între secolele XVI-XVII au antrenat
cele mai mari valuri de emigranți europeni către lumea nouă, în special către America
de Nord. Emigrația s-a accentuat mai ales după persecuțiile religioase. Revocarea
Edictului de la Nantes (18 0ctombrie 1685) a produs un adevărat dezastru pentru că
până în 1754 au părăsit, spre exemplu, Franța peste 367.000 de hughenoți, foarte
mulți dintre ei fiind oameni de o deosebită calitate intelectuală3.
Mirajul noilor lumi, americană, asiatică și, mai târziu, australiană, i-a atras pe
europeni în afara granițelor continentului lor inaugurându-se astfel ce mai mare
imigrație din istoria modernă. Ca într-o mișcare browniană fiecare colonist emigrant
s-a îndreptat către ținuturi mai puțin cunoscute cu speranța că acolo vor găsi toate
cele necesare traiului lor și, în primul rând, hrană. Încă odată se demonstrează că
diada om-teritoriu este fundamentală pentru demografie.
Dinamica populației este într-o continuă progresie. Asupra acestei dinamici
s-a simțit influența realizărilor din domeniul economic: începuturile revoluției agrare,
ale revoluției industriale, ale revoluției în transporturi și comunicații, ale revoluției
urbane. Toate acestea au contribuit la ridicarea nivelului de trai, la sporirea duratei
de viață și, implicit, la mărirea numărului de locuitori ai Europei. Aceste migrații
masive au contribuit la nașterea altor state, la apariția de orașe mamut cu milioane
de locuitori și extrem de atractive pentru alte populații doritoare de un trai mai bun.
Aceste migrațiuni de populație, în general, nu constituiau amenințări globale ci,
dimpotrivă, au avut un rol deosebit de important la progresul omenirii.
Astăzi motivele care stau la baza migrației populațiilor sunt total diferite de
cele consemnate de istoria lumii. Migrația constituie un fenomen social, extrem de
complex c are devine tot mai simțit în evoluția vieții internaționale.
Stricto sensu, migrația este definită ca o deplasare a oamenilor dintr-o țară
într-alta. Este considerată a fi emigrație, acțiunea de plecare a persoanelor din țara de
origine iar cei aflați în această situație se numesc emigranți. Acțiunea de pătrundere în
spațiul unei alte țări decât cea de origine se numește imigrare, iar cei în cauză se
numesc imigranți.
Lato sensu, migrația semnifică, atât deplasarea unor grupuri mari de oameni dinspre
țările de origine către alte state, cât și efectele produse în plan social, cultural, demografic
și, nu în ultimul rând, economic.
Din punct de vedere al modalității de realizare, migrația se poate face legal sau
ilegal, ceea ce, practic, însemnează că există o multitudine de forme, mijloace și metode

2 Radu Ștefan Vergatti, Populație, Timp, Spațiu. Privire asupra demograistoriei universale, Brăila, “003, p. 245 și urm.
3 Cf. Janine Garrison, L’Edit de Nantes et sa Rèvocation. Histoire d’une intolèrance, Paris, 1985, passim.
www.geopolitic.ro

113 la care recurg migranții fie, pentru a părăsii țările de origine, fie pentru a tranzita
diferite state sau de a pătrunde direct și a se stabili într-o țară de destinație.
Din punct de vedere axiologic și juridic, migrarea poate fi o expresie practică a
năzuinței firești a omului spre cunoaștere și comunicare, a cărei evoluție a condus, în
epoca modernă la consacrarea dreptului legitim intitulat “dreptul la libera circulație”4.
Factorul esențial care stimulează părăsirea de către persoane a țărilor lor de
origine este legat de speranța pentru un viitor mai bun și ideea că obținerea de
mijloace de trai și un confort minim de civilizație se poate face mai rapid în zonele
dezvoltate economic și social. Prin urmare orizontul de așteptare pentru accederea
persoanei la un standard de viață mai ridicat, la o zonă de securitate cât de cât asigurată,
este mult mai ușor de atins.
O serie de factori deosebiți de importanți, alții decât cei de natură personală
– spre exemplu: reîntregirea familii, plecarea la studii sau la diverse tratamente medicale
etc. – , determină / influențează fenomenul migrației contemporane astfel: creșterea rapidă
a populației din cauza sporului de natalitate foarte ridicat, sărăcia, lipsa unui loc de
muncă, dezastrele naturale, conflictele locale și regionale, persecuțiile etnice, ideologice
și religioase, crize economice de lungă durată, suprapopularea centrelor urbane ca
urmare migrației interne, securitate slabă la frontiere, corupția din rândul diplomaților care
acordă cu ușurință vize, slaba dezvoltare a sistemelor politice democratice.
În al doilea rând, discrepanțele evidente în ceea ce privește standardele de
viață existente între țările de origine ale emigranților și țările de destinație. Aceste țări
de destinație sunt extrem de atractive și oferă emigranților posibilități de “ un trai mai
bun”. Aceste posibilități de “mai bine”, le întăresc anumite opțiuni care cântăresc hotărâtor
în decizia de a emigra. Aceste opțiuni sunt legate de existența unor locuri de muncă
ieftine (în cea mai mare parte, muncă necalificată), câștiguri mult mai mari în țara de
destinație față de cea de origine, posibilitatea de afirmare în plan intelectual și
profesional, securitatea socială foarte bine asigurată, existența libertății de mișcare și
exprimare liberă a persoanei, apărarea drepturilor fundamentale ale omului, integrare
rapidă ca urmare existenței unor conaționali cu vechime ce le insuflă încredere și
integrare rapidă, existența unui mediu de afaceri asigurat care poate să sporească
veniturile mult mai rapid, creșterea evidentă a nivelului de trai, starea de normalitate
și de legalitate care garantează securitatea socială în țara de destinație.
În raport de factorii care o determină și atrag, emigrația îmbracă mai multe
situații, în ceea ce privește modul de realizare. Mai cunoscute sunt două situații:
migrația legală și migrația ilegală.
Atunci când mișcările a două sau mai multe persoane din țara de origine către
țara de destinație se desfășoară potrivit unui cadru normativ recunoscut internațional
atât de țara de origine cât și de țările de tranzit și de destinație, putem vorbi de o
migrare legală, care nu produce efecte în planul securității. O excepție față de această
situație o constituie regimul statutului de refugiat sau a altei forme de protecție
prevăzute în legislația internațională și pentru care legalitatea părăsirii țării de origine,
tranzitării altor state și respectiv intrarea în țara de destinație nu este obligatorie.
Inversul migrației legale constituie emigrația ilegală. Opțiunea migrației ilegale
are loc pe fondul unor situații grave, extreme, determinate de mai multe variabile, conținând
un înalt grad de risc. Firește că aceste variabile sunt luate în calcul de către decidentul
– emigrant și acesta riscă numai din dorința de a-și depăși condiția impusă de țara de

4 Condițiile exercitării libertății de circulație au fost reglementate prin Decretul Lege nr. 10/*1990, privind
regimul pașapoartelor și al călătoriilor în străinătate.
www.geopolitic.ro

114 origine care nu-i poate asigura acele condiții minimale de confort psihic și de securitate.
Prin urmare, majoritatea emigranților este alcătuită dintr-o populație disperată
care emigrează, în principal, pe criterii economice și care, nu de puține ori, în ciuda
unor mari riscuri, optează pentru migrarea ilegală.
Neîndoielnic mai sunt și alte categorii de emigranți cum ar fi aventurierii, infractorii
periculoși, printre care și teroriștii, precum și alte categorii de persoane inadaptabile
la statutul lor de săraci și fără orizont.
Există un modus operandi prin care este pusă “în operă” acțiunea de emigrare,
imaginația “actorilor” în cauză, întrecând orice imaginație.
Sunt cunoscute, așa zisele, acțiuni de emigrare mascate. Emigranții ascund
adevăratul scop al călătoriei lor către țara țintă prin inducerea în eroare a autorităților
competente în controlul și eliberarea documentelor legale de călătorie și în verificarea
condițiilor legale, urmată de depășirea termenului legal de ședere.
Alte situații cunoscute sunt acele solicitări de acordare a unor forme de protecție
din partea statului de destinație de la care se vizează obținerea statutului de refugiat
sau renunțarea la cetățenia țării de origine – în cazul dublei cetățenii. În ultima situație
se mizează pe faptul că odată cu dobândirea statutului de apatrid, să nu poată fi
returnați în țara de origine. Folosirea de documente false sau falsificate (vize false),
substituirea de persoană întrebuințându-se documentele unei alte persoane, trecerea
ilegală a frontierei, ascunderea prin diferite mijloace de transport care trec frontiera
de stat, solicitarea de sprijin de la unele persoane (călăuze, transportatori de ocazie,
gazde, oameni de afaceri care încurajează și facilitează munca la negru etc.), constituie
alte tertipuri, uneori dramatice, alteori hilare, prin care se urmărește atingerea scopului
propus de emigrant și anume, acela de a ajunge la țara de destinație cu orice preț.
Mai trebuie să adăugăm și alte metode, extrem de periculoase, cum sunt cele de
utilizate de grupuri organizate prin alegerea de rute combinate (terestre, maritime, aeriene)
și a itinerariilor ce presupun tranzitarea mai multor țări în scopul ascunderii țării reale
de origine. Pe aceste trasee ale disperării se încearcă și, uneori se și reușește, coruperea
funcționarilor publici și diplomaților, pentru obținerea vizelor ori acceptarea sprijinului
oferit de diferite rețele de grupuri criminale dispuse pe teritoriul mai multor state sau
al organizațiilor criminale transnaționale specializate în contrabanda cu imigranți.
Aceste moduri de operare, aceste acțiuni de un dramatism fără de seamăn,
sunt cunoscute în toată lumea, manifestându-se funcție de specificul zonei și de
gradul de specializare al cărăușilor instruiți într-un asemenea soi de afaceri criminale.
Înăuntrul acestui fenomen întins al migrației se suprapun uneori, alteori se
intersectează două acțiuni, ambele ilegale dar diferențiate în conținut. Este vorba
de traficul și contrabanda de persoane. În cazul traficului de persoane, elementul
de control îl constituie relația de exploatare, bazată pe constrângere, dintre traficant
și victimă, după trecerea ilegală a frontierei. În această relație, traficantul își exercită
controlul asupra victimei pentru a obține profit maxim de pe urma acesteia. În schimb,
contrabanda de persoane este un “domeniu de afaceri” global, organizat de rețele
criminale specializate, sau de grupuri infracționale cu legături și în alte paliere ale
crimei organizate. Emigrantul plătește un preț pentru a fi dus în țara de destinație
sau trecut într-o țară de tranzit.
Pentru că fenomenul migrației capătă proporții greu de controlat și pentru
faptul că gestionarea acestui fenomen a încăput pe mâna organizațiilor criminale
internaționale a atras atenția organizațiilor internaționale de securitate.
Potrivit unor estimări, migrarea legală ar cuprinde aproximativ 100 milioane de
persoane, la scară mondială, iar în migrația ilegală sunt implicate între 10 și 30 de milioane
www.geopolitic.ro

115 de persoane, între care cei mai numeroși sunt: albanezi, afgani, kurzi, irakieni, iranieni ș.a5.
ONU a elaborat în cadrul celei de-a V-a conferințe o rezoluție specială – “Crima
ca formă de afaceri” – în care sunt subliniate patru criterii distincte pentru acest fenomen:
obținerea de câștiguri mari ca principal scop; coeziunea de grup și sarcini bine delimitate;
stabilirea cu minuție a atribuțiile lor de serviciu și relaționarea participanților în cadrul grupului
potrivit unei ierarhii precise; ocuparea de către participanți a unor funcții importante în
economie și societate în scopul exercitării controlului asupra unor instituții de decizie.
Că migrația clandestină reprezintă o amenințare globală, fiind așezată în panoplia
criminalității organizate, nu mai constituie o incertitudine. După anul 1970, migrația
ilegală s-a transformat într-un factor de risc cu tendințe destabilizatoare, cunoscând
creșteri din ce în ce mai mari, fapt ce a determinat, cum era și de așteptat, temeri exagerate
din partea țărilor dezvoltate întrucât acest fenomen este perceput ca uriașă amenințare.
Potrivit Organizației Internaționale de Poliție Criminală (Interpol), există anumite
tendințe și evoluții care determină cu pregnanță amenințările în materie de migrație ilegală6.
Din analiza acestor tendințe rezultă câteva concluzii extrem de importante
pentru toți analiștii domeniului și anume:
În primul rând, creșterea necontenită a populației va influența capacitatea de
acțiune în asigurarea securității în centrele urbane care vor înregistra o mare
dezvoltare. Analizele din domeniu ne arată că populația mondială va ajunge la 9,3
milioane de locuitori până în anul 2050, iar un număr de 49 de țări din rândul celor
mai puțin dezvoltate își vor tripla numărul populației trecând de la 668 de milioane
la 1,86 miliarde, în timp ce în rândul țărilor dezvoltate populația să atingă 0,37
miliarde7. Regresul numeric al populației din țările dezvoltate încurajează imigrația.
Țările de destinație cu cea mai mare “atractivitate pentru emigranți” sunt cele
ale Uniunii Europene și Americii de Nord. Apoi urmează Canada și Australia. Țările
cu cel mai mare flux de emigranți sunt acelea situate pe continentul asiatic și al
Americii Latine, în special Mexicul, de unde “gonesc” către America de Nord mii și
mii de emigranți mexicani. Pragmaticii și orgolioșii fermieri americani din statele
sudului SUA, se văd obligați, din cauza mulțimii muncitorilor emigranți mexicani, să
învețe limba spaniolă.
Un caz aparte îl reprezintă China, care își manifestă o preocupare accentuată
pentru activitățile legate de reglementarea regimului migrației ilegale în Siberia și
pentru dezvoltarea zonelor de colonizare recentă de la frontierele sale nord-
vestice. În același timp, este preocupată de imigrația ilegală din Coreea de Nord.
Diaspora chineză din Asia de Sud-Est, proliferarea muncitorilor iranieni și
indieni în Orientul Mijlociu, precum și prezența unor numeroase comunități rusofone în
statele rezultate din dezmembrarea fostei URSS (1991) ridică deja probleme de
securitate în țările gazdă8.
În sud-estul Europei, diaspora chineză creează deja mari probleme sub aspectul
corupției și al crimei organizate.
Sporul populației și migrația sunt factori care agravează unele probleme ale țărilor
lumii, precum proasta guvernare, politici guvernamentale inadecvate, instabilitate
politică, consum exagerat de resurse, utilizarea unor tehnologii depășite, energofage și
foarte poluante. Toate acestea influențează și securitatea țărilor dezvoltate.

5 Buletin de informare generală SRI/2003.
6 Vezi Ioan Hurdubaie, Evaluările Interpolului privind amenințările criminalității la nivel mondial , Buletinul
de informare și documentare al MAI Nr. 4/2003, p. 71 – 95.
7 Petrescu, Stan, Mediul de securitate global și euroatlantic , Editura Militară, 2005, București, p. 81.
8 Ibidem.
www.geopolitic.ro

116 În al doilea rând, diferențele etnice, naționalismul dus la extrem și fundamentalismele
religioase constituie elemente generatoare de stări de tensiune și crize în plan național
și internațional. Asemenea situații de criză determină mișcări masive de populație
către țările vecine sau mai îndepărtate sau chiar pe alte continente.
Trebuie luat în calcul un aspect particular al problemei. Există tendința, în unele
zone, ca minoritățile etnice să se înmulțească rapid și să depășească populația majoritară.
Caracterul pe deplin destabilizator, în acest sens, l-a constituit și a fost pe deplin
dovedit în Kosovo.
În al treilea rând, discrepanțele între nivelul de trai din țările bogate și cele sărace
se vor adânci ceea a ce va conduce la o creștere galopantă a tensiunii între populații,
va încuraja fenomenul criminalității organizate.
Conform datelor rezultate în urma analizelor, migrația ilegală se menține la
cotele anilor anteriori.
Potrivit unui raport al Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică
(OECD) se apreciază că cifra imigranților clandestini care ajung anual în țările Uniunii
Europene se ridică la 500000. Din care 90% forțează frontierele politice cu ajutorul
crimei organizate.
Fenomenul imigraționist generează vulnerabilități și factori de risc pe termen
scurt și mediu care provoacă instabilitate politică și conflicte locale antrenând
grupuri de populații să se refugieze. Potrivit statisticilor Înaltului Comisariat ONU
pentru Refugiați, se arată ca numai în anul 2000, numărul refugiaților s-a ridicat la
12 milioane. În conflictul israeliano-libanez (iulie 2000), potrivit ultimilor statistici, s-a
produs cea mai mare cantitate de refugiați după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Imigrația clandestină aduce și mari avantaje economice țărilor dezvoltate deoarece
este utilizată muncă necalificată la negru, foarte ieftină, dar, în același timp, se creează
în rândul țărilor de destinație grupuri etnice puternice, care vor încuraja amplificarea
fenomenului prin aducerea altor și altor grupuri apelându-se la rețelele de crimă
organizată, rețele cu rădăcini adânci în țările de destinație și care au ca preocupare
principală contrabanda cu migranți pe teritoriul a două sau mai multe state.
Prin urmare, migrația ilegală constituie o amenințare globală pentru că produce
modificări de substanță în structura populației, pe piața forței de muncă și implicit
este influențată dezvoltarea economică, dezvoltă și diversifică întreg spectru al
crimei organizate, produce destabilizare economică prin creșterea activităților de
spălare a banilor proveniți din contrabanda cu migranți, produce dezechilibre demografice
ample, încurajează corupția și traficul de influență în rândul politicienilor și al funcționarilor
publici, destabilizează investițiile economice ale firmelor străine în țara respectivă.
Consecințele distructive ale fenomenului migrației ilegale se manifestă adeseori
cumulat. Contrabanda cu migranți conduce la activități de spălare a banilor și la corupția
sectorului public, slăbirea autorității statului ca urmare capturării instituțiilor de către
corupătorii crimei organizate și al contrabandiștilor. De multe ori banii spălați sunt
investiți în arme care sunt, la rândul lor, vândute organizațiilor teroriste din statele
primejdioase (rogue states). Lipsa de încredere și autoritate, alungă toți investitorii,
economia fiind supusă fenomenelor de erodare permanentă. Există un lanț de
afaceri ilegale care ajută la dezvoltarea unei economii subterane cu consecințe
enorme în planul securității.
Fenomenul migrației ilegale în Uniunea Europeană
Majoritatea statelor Uniunii Europene dispun de economii bine puse la punct
ceea ce determină și susțin nivele de viață ridicate foarte atractive pentru cetățenii
www.geopolitic.ro

117 țărilor slab dezvoltate economic. Sărăcia și instabilitatea politică constituie motivul
important pentru emigrarea ilegală în statele membre ale UE. Către această zonă
se îndreaptă migranți din Serbia, Muntenegru, Irak, Rusia, Afganistan, China, India
și de pe continentul African. În bună măsură existența conflictelor etnice de o rară violență
influențează puternic fenomenul emigrației. Exemplele cele mai cunoscute sunt
conflictele din Balcani, Irak și Turcia sau conflictul din Kashimir dintre India și Pakistan.
Fără îndoială că acești migranți fac sacrificii enorme și riscă chiar viața pentru
a ajunge în zona occidentală europeană, extrem de atractivă și, în același timp,
ținta libertății lor.
Ei sunt determinați să aleagă soluția migrării de unele avantaje atractive
precum situația economică și socială foarte bună și șansele crescute de a găsi o
slujbă bine plătită și de a-și sprijini financiar familia rămasă în țară la plecare.
Conform unor statistici din anul 2002, se apreciază că aproximativ 500.000
de emigranți intră anual ilegal în UE, din care în jur de 400.000 solicită azil politic9.
În drumul lor clandestin către “paradisul migrației” migranții aleg rute terestre,
maritime și aeriene, care mai de care mai sofisticate. Migranții forțează frontierele
terestre ca și pe cele fluviale sau maritime. Alteori, sub masca unor călătorii turistice
trec prin punctele de frontieră, inclusiv cele din porturi maritime sau aeroporturi. Se
întrebuințează vize obținute prin declarații false sau chiar contrafăcute de traficanții
de migranți.
De asemeni, se întrebuințează pentru trecerea “frontierelor albastre”, nave de
pasageri, ambarcațiuni rapide, ambarcațiuni pescărești mici și mari, ambarcațiuni sportive
etc. Pe “frontierele verzi” se întrebuințează călăuzele sau anumite mijloace de
transport terestre.
Statisticile ultimilor ani consemnează faptul că fluxul migraționist cel mai puternic
vine dinspre frontierele albastre sudice, și anume din Spania, Italia, Grecia. Se
constată, în ultima perioadă, o creștere a numărului de migranți de-a lungul frontierei
externe terestre a UE cu Norvegia, Finlanda, Germania, Austria și Italia.
Trebuie menționat faptul că buna colaborare a UE cu România și Bulgaria a
condus la diminuarea fenomenului de imigrare pe aceste direcții.
Principala amenințare cauzată de migrația ilegală vine dinspre organizațiile
criminale care canalizează fluxurile de imigranți pe direcțiile controlate de ele și
care datorită perseverenței pot contribui în mod substanțial la crearea unui dezechilibru
demografic și chiar la generarea unor situații de criză în spațiul european10. S-au
identificat, până în prezent, un număr important de rute de imigrație clandestină.
De departe, cea mai importantă și cea mai agresivă este ruta chinezească . Această
rută este cea mai periculoasă pentru că este gestionată și însoțită de rețele mafiote
care au legături cu triadele.
Provinciile din sudul Chinei (Fujian, Zehjiang și Guangdong) constituie principala
sursă a imigrației chinezești cu destinația Uniunea Europeană, SUA și Australia. Potrivit
unor surse neoficiale, triadele chinezești sunt coordonate de serviciile de informații
chinezești (Dragonul Roșu), servicii extrem de bine bugetate, conspirate și foarte eficiente.
Actorii care pun în mișcare fenomenul sunt greu de penetrat din cauza barierelor lingvistice
și culturale, sunt extrem de violenți și se comportă dur cu cei care doresc să emigreze
recurgând la amenințări, răpiri sechestrări și eliminarea fizică a oricărui oponent.

9 Popescu Cristian Florin, Riscurile generate de fluxurile migratorii ilegale și controlul acestora, Teza de
doctorat, Academia de Poliție “A.I. Cuza”, București, 2006, p.135.
10 Ibidem, p. 146.
www.geopolitic.ro

118 De fapt emigranții chinezi sunt mai în toată lumea. Cartierele chinezești sunt
o prezență obișnuită în mai toate marile orașe ale lumii. Se constată în ultimii ani o
dorință nemărginită dorință a chinezilor de a ajunge în SUA. Ei au găsit o cale mai
simplă profitând de unele lacune ale spațiului Schengen. Deplasează imigranții
clandestin prin spațiul Schengen, îi duce în Mexic iar de acolo îi mână către frontiera de
uscat din California. Chinezii mai exploatează o rută pentru transportul imigranților care
trece prin insulele caraibiene și mai departe spre coasta de est a SUA. Chinezii în
drumul lor către spațiul UE mai întrebuințează rute prin Africa dar și prin Europa de Est.
Cert este faptul că rețelele imigrației ilegale sunt conduse direct din China cu
ajutorul unor structuri specializate, care au corespondenți extrem de bine instruiți în
diferite țări europene. Rețelele se bucură de un real sprijin din partea compatrioților
deja stabiliți în țările pe care aceștia le tranzitează. Este interesant de arătat că imigranții
chinezi odată ce au ajuns la țara de destinație, predau pașapoartele rețelelor mafiote,
care le repatriază, astfel încât acestea să poată fi reciclate. Rețelele de imigranți clandestini
sunt adaptabile și versatile, corup și ucid pentru a-și atinge scopul imediat.
Se cunoaște, de asemeni, rolul de pivot al Belgradului pentru rețelele de imigrație
chinezești. În vara anului 2000 a fost semnalată prezența pe teritoriul Iugoslav a
unui număr de peste 40.000 de cetățeni chinezi care sunt pe cale să imigreze ilegal în
spațiul Schengen. Imigranții clandestini chinezi țintesc Marea Britanie lăsându-se în
voia serviciilor oferite de către contrabandiștii iugoslavi, italieni și indieni. Unii imigranți
clandestini aleg să facă unele călătorii cu camioane transportatoare de containere pe
căile de comunicații ce au ca punct de plecare țările Europei de est cu destinație UE.
O altă rută foarte “atractivă” este cea “irakiano-kurdă”. Majoritatea imigranților
irakieni implică persoane care pretind că sunt de etnie kurdă. Printre aceștia pot fi
descoperiți cu ușurință cetățeni sirieni și turci care pretind că sunt de origine turcă.
Cea mai la îndemână regulă este aceea că, după ce ajung în Turcia, imigranții
irakieni folosesc o rută maritimă cu plecarea din Istambul către Grecia apoi de aici
către Italia. Traversarea Franței, după trecerea frontierei cu Italia, se face cu trenul
sau cu autoturismele. Prin falsificarea pașapoartelor, imigranții forțează de multe
ori cu succes frontierele greacă sau italiană. Prezența comunităților kurde în țările
UE permite rețelelor să primească ajutor fie de la simpatizanții ideologici (de regulă
Partidul Muncitorilor din Kurdistan – PKK) fie de la compatrioți doritori să obțină
profituri de pe urma unui asemenea trafic. Foarte mulți kurzi exploatează statutul
lor de refugiat în operațiunile de imigrare în țările europene.
Recent a fost descoperită o rută folosită de kurzii din nordul Irakului. Grupuri
de imigranți trec în Iran și de aici, pe diferite rute, trec în Liban prin regiunile controlate
de Talibani. Folosind căi de transport maritime reușesc să ajungă în Grecia și apoi în
Italia. Din Italia pornesc în Elveția și Germania. În general, contrabandiștii îi monitorizează
pe imigranți călătorind în transporturi diferite.
Pakistanul reprezintă, de asemeni, o țară de start pentru imigrația ilegală.
Imigranții sunt, în special, indieni și pakistanezi și țintesc o țară favorită; Regatul Unit al
Marii Britanii. De aici pornesc spre țara de destinație, Canada.
Mai cunoscute sunt două rute de tranzit:
 prin nord, pe calea aerului până în Rusia (Moscova, Sankt-Petersburg) sau
Ucraina (Kiev), apoi cu trenul până în Polonia sau Cehia. De aici sunt întrebuințate
mijloace de transport rutiere până în Germania;
 prin sud, pe rute terestre până în Turcia. De aici, clandestinii se deplasează
în Grecia pe căi feroviare sau maritime către insulele grecești de unde
pornesc către Italia și țările spațiului Schengen.
www.geopolitic.ro

119 O ultimă modalitate de acțiune a rețelelor pakistaneze este cea referitoare la
“reîntregirea familiei” pe bază de documente falsificate sau utilizarea de certificate
de angajare contrafăcute emise de companii conduse de pakistanezi sau persoane
de origine pakistaneză rezidente în țări ale UE.
O cale foarte des utilizată este cea oferită de Afganistan. Afganistanul reprezintă
placa turnantă pentru imigrația ilegală din țări precum Turkmenistanul, Uzbekistanul,
Tadjikistanul, Iranul Pakistanul și cu regiunea autonomă chineză Xingjiang, cu o
populație majoritar musulmană, însumând circa 20 de milioane de chinezi. Toate
aceste țări vecine Afganistanului sunt dens populate, sunt preponderent islamice și
cunosc un nivel de trai foarte scăzut ceea ce împinge populațiile către zone cu
standard de viață mai ridicat. Invazia sovietică din 1979 a produs un adevărat exod
de populație datorită emigrării a peste 5 milioane de persoane. Fluxurile de refugiați
afgani sau accentuat după înlăturarea de la putere a regimului taliban. Înaltul Comisariat
ONU pentru Refugiați estimează că afganii constituie cel mai mare grup de refugiați.
Călătorind pe ruta Pakistanului și Iranului, ei încearcă prin toate mijloacele să
ajungă în țări precum Australia, Cuba sau Islanda dar și în țări europene, îndeosebi,
în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Când ajung în Regatul Unit imigranții
solicită azil politic ca cetățeni afgani.
Modalitățile de emigrare sunt multiple, puterea de adaptare a rețelelor fiind
rapidă, funcție de împrejurări, uneori rețelele contactează rețelele și organizațiile
teroriste în scopul “migrării teroriștilor”. Acest fenomen al “migrării teroriștilor” îngrijorează
întreaga lume civilizată pentru că practic fenomenul terorist actual tinde să se globalizeze,
dându-ne reprezentarea unui conflict generalizat.
Este vorba, așadar, de terorismul internațional, care îmbracă mai multe forme
dintre care mai cunoscute sunt acțiunile transfrontaliere. Aceste acțiuni se sprijină
pe circulația persoanelor care organizează, coordonează și sunt actori nemijlociți la
executarea acțiunilor teroriste, pe circulația agenților de legătură care transmit și
primesc informații, pe circulația mijloacelor financiare și logistice. Migrația transfrontalieră
constituie, prin urmare, suportul cel mai la îndemână pentru “migrația teroriștilor”.
Teroriștii migraționiști apelează de multe ori la facilitățile oferite de lumea civilizată
în direcția respectării drepturilor fundamentale ale omului, făcând uz de dreptul
privind libera circulație a persoanelor și de dreptul de a se stabili în mod liber
oriunde în lume. Teroriștii reușesc infiltrarea membrilor lor prin procedeul mascat al
migrării, cu respectarea prevederilor legale din domeniul migrației și azilului. Este
ilustrativ în acest sens cazul teroriștilor Mohamed Atta și Zacaris Moussaoui care
au fost implicați în atentatele din 11 septembrie 2001 din SUA.
Cei doi teroriști au exploatat dreptul lor de a se stabili liber acolo unde
doresc (spațiul european), au motivat că doresc să-și reîntregească familiile și că
doresc să urmeze cursuri în occident, au uzat de dreptul de liberă circulație pe
teritoriul mai multor state unde sau întâlnit cu alți teroriști și unde au pus la cale
atacul terorist, nestingheriți de nici o instituție specializată a statelor vizitate sau de
tranzit. Ei nu au fost controlați la frontieră pentru că nu au fost suspectați ca făcând
parte din organizații teroriste și nici un serviciu de informații nu a fost solicitat
pentru a realiza o monitorizare a circulației internaționale a persoanelor.
Firește că nici România nu este scutită de fenomenul migrației, constituind fie o
țară furnizoare de migranți fie o țară de tranzit. Tipologia migrantului este dată de
țara de destinație.
Țara noastră este caracterizată de diverse grupuri de emigranți: emigranți
care caută locuri d muncă avantajoase, dar și aventurieri și “urmăriți internațional”.
www.geopolitic.ro

120 Tendința națională dominantă este emigrația pentru muncă, deci este ales
criteriul economic. Această categorie este formată din bărbați tineri, buni de muncă, cu
nivel mediu de pregătire, proveniți din marile orașe ale României. În ultima perioadă a
crescut numărul migranților din mediul rural.
O mobilitate accentuată a emigrării o întâlnim la minoritățile etnice sau religioase.
Relevante în acest sens sunt modelele de migrație către Germania și Ungaria.
Pentru România țările cu atractivitate mai mare pentru migrație sunt Germania,
Franța, Italia, Spania dar și America de Nord, Canada și Australia.
Țările în care românii doresc cel mai mult să muncească sunt Italia (31%) și
Spania (20%), urmate în procente mai mici de Germania și SUA11.
Potrivit unui raport referitor la migrația ilegală în statele UE, aproximativ 425.000
de români lucrează în străinătate fără contract legal de muncă. Pe anul 2004, din
munca în străinătate a românilor au intrat în țară circa 2 miliarde de euro12.
Ceea ce constituie un factor de risc, extrem de important, pentru siguranța
economică a României este migrația personalului cu înaltă calificare (cercetători,
oameni de știință).
Există și o categorie de emigranți care pun într-o mare dificultate imaginea
României în lume; este vorba de aventurierii migraționiști și “urmăriților internațional”,
adică a infractorilor, unii dintre ei chiar teroriști. Cazul Omar Hayssam13 este notoriu. El
a produs un cutremur în Comunitatea Națională de Informații și a pus la grea
încercare și alte instituții ale statului precum justiția și internele.
Sub acest aspect un element esențial în reușita acțiunii de părăsirea în mod
ilegal a țării îl constituie modul în care structurile abilitate cu aplicarea legii respectă
principiul celerității. În mai multe situații se mărește durata de administrare a
probelor sau se tergiversează în mod nejustificat unele cazuri penale ceea ce oferă
făptuitorilor posibilitatea părăsirii legale sau ilegale a teritoriului național. Un alt
aspect este legat de aplicarea în mod necorespunzător a măsurii interzicerii ieșirii
din țară și al instituirii consemnelor la frontieră. Persoanele din această categorie
de emigranți sunt tipice lumii interlope sau cele circumscrise crimei organizate.
Cazul Hayssam se înscrie perfect în cadrul de vulnerabilități oferit de unele instituții
ale statului de care acesta a profitat din plin și cu succes garantat.
Alte categorii de emigranți nu se înscriu într-un profil anume și din rândul acestora
se remarcă emigranții în scopul reîntregirii familiei, artiștii, emigranții pe criterii spirituale
(călugării, preoții), reprezentanții unor instituții românești care necesită stabilirea în
străinătate pe perioade mai îndelungate (cercetătorii științifici), emigrarea pentru
studii. Acești emigranți nu fac parte din rândurile migranților ilegali.
Din cauza condițiilor economice care oferă o piață de muncă prea puțin atrăgătoare
pentru imigranți, România prezintă interes, mai degrabă, pentru grupurile de imigranți
aflați în tranzit către țările occidentale. Într-un viitor nu prea îndepărtat, ca urmare faptului
că țara noastră se va integra în UE, începând cu 01. 01, 2007, se vor crea condiții favorabile
pentru schimbarea statutului de țară de tranzit în țară de destinație pentru imigranți.
Un caz particular îl reprezintă, pentru România, imigrația din Republica Moldova.
Tradițiile culturale comune, conștiința de neam au determinat ca un număr
apreciabili de moldoveni să revină la țara mamă.

11 Călin Cosmaciuc, Hăituiți prin Europa, Evenimentul Zilei din 14.o3.2005.
12 Idem.
13 "Sefii SRI, SIE și DGIPI, respectiv Radu Timofte, Gheorghe Fulga și Virgil Ardelean, au demisionat, joi, din
cauza situației create în urma eliberării lui Omar Hayssam. Sursa: Agenția de știri: "Mediafax" din 20.07.2006
www.geopolitic.ro

121 Pentru imigrantul din România, pentru refugiați sau pentru solicitanții de azil
“integrarea constă în acceptarea de către statul român a statutului de rezident, urmată
de cunoașterea limbii române, accesul la piața muncii, posibilitățile de creștere a
mobilității profesionale prin ridicarea nivelului de educație și a calificării profesionale,
egalitatea în fața legii, libertatea culturală și religioasă, respectul față de legi și tradițiile
autohtone14. În același timp, pentru societatea gazdă integrarea , imigranților presupune
toleranță și deschidere, acordul de a primii noii sosiți, înțelegerea avantajelor și
provocarea societăților multiculturale, oferirea unui acces neîngrădit la informațiile
privind avantajele integrării, toleranței și dialogului intercultural, respectarea și înțelegerea
condiției, tradițiilor și culturii imigranților, respectul față de drepturile imigranților”.
România prin poziția ei geografică se confruntă cu acțiuni de trecere ilegală
a frontierei datorită permeabilității acestora. În plus, “beneficiază” de o criză economică
prelungită, asistă neputincioasă la dezvoltarea economiei subterane cu consecințe
nefaste asupra bugetului de stat, gestionează foarte greu o protecție socială minimă,
face față cu greu fenomenului corupției, toate acestea reprezentând principalele
coordonate pe care se sprijină fenomenul migrației ilegale după anul 1990.
La sfârșitul mileniului al treilea, România înregistrează o creștere de peste
trei ori a traficului de persoane și mijloace de transport la frontieră și de peste 60
de ori a numărului de treceri ilegale a acesteia, ceea ce demonstrează că migrația
constituie deja un fenomen.
Odată cu intrarea României în UE, frontiera sud-estică europeană se mută tot mai
aproape de Balcani și va fi la contact cu Ucraina și Republica Moldova, adică foarte
aproape de spațiul imens al Federației Ruse și dispusă pe cele două axe principale ale
migrației mondiale (est-vest și sud-nord). Această nouă calitate a țării noastre, de țară
membră a UE, va determina autoritățile statului să identifice și să pună în aplicare forme,
modalități și metode de stopare a fenomenului migrației ilegale și luarea de măsuri de returnare
a imigranților ilegali în țările de origine în situația în care nu îndeplinesc condițiile prevăzute
de legislația internă pentru acordarea statutului de refugiat pe teritoriul țării noastre.
După intrarea în UE, România va fi dislocată la confluența rutelor care leagă
estul de vestul continentului european și sudul asiatic de nordul și vestul european,
adică va lua în piept o bună parte a fluxului migrației ilegale, fapt care conduce la crearea
de disfuncții în domeniul vital al societății și va constitui adevărate riscuri pentru
securitatea națională. Practic, România va constitui un avanpost în flancul sud-estic
al UE, de puterea și rezistența acestuia depinzând eliminarea unor efecte negative
asupra întregii populații europene, atât în ceea ce privește valorile ei demografice
cât și din punct de vedere social și economic, dar și al securității, ținând cont de
faptul că acțiunile teroriste sunt în conexiune directă cu fenomenul migrației ilegale.
Ținând cont de aceste aspecte se pot emite mai multe ipoteze, deloc îmbucurătoare
pentru România.
În primul rând creșterea numărului de emigranți străini ilegali contribuie la
modificări ale conținutului etniei și asupra sporului populației. Creșterea numărului
consumatorilor, În condițiile în care imigranții ilegali nu contribuie la dezvoltarea
statului și implicit al nivelului de trai al fiecărui cetățean (neplata taxelor și impozitelor la
buget), din cauza statutului lor și a activităților ilicite pe care le desfășoară.
În al doilea rând, sporul de imigranți ilegali determină dezvoltarea muncii la negru cu
salarii foarte mici, deci medii de muncă nesigure și lipsite de securitate, piața legală
a forței de muncă fiind afectată lovește în alimentarea ritmică a bugetului statului și deci

14 Popescu Cristian Florin, Riscurile generate de fluxurile migratorii ilegale și controlul acestora , p.175.
www.geopolitic.ro

122 în nivelul de trai al românilor, nemaipunând la socoteală creșterea fenomenului infracțional.
În al treilea rând, foarte mulți cetățeni străini cu statut de imigrant, în dorința
de a obține câștiguri rapide, trec la afaceri care mai de care mai dubioase; firme
fantomă fără perspective de dezvoltare, sub paravanul cărora desfășoară activități
de import-export fictive ori cu mărfuri subevaluate, intrând astfel în circuitul
evaziunii fiscale și dezechilibrând economia națională, ceea ce conduce la apariția
unor consecințe dezastruoase asupra dezvoltării societății.
În al patrulea rând, imigranții pot constitui o adevărată povară pentru sistemul de
asigurări sociale de stat care, pot afecta sistemul educației, sistemul de drept ca
urmare nerespectării legislației internaționale în vigoare dar și sistemul bancar prin
efectuarea de transferuri bancare fără acoperire.
În al cincilea rând, diferențele de limbă, cultură, tradiții și comportament dintre
imigranții ilegali și cetățenii statului de reședință, creează condiții pentru apariția de
conflicte sociale cu tentă inter-etnică și inter-confesională în comunitățile unde imigranții
sunt în număr mai mare, manifestarea resentimentelor în rândul cetățenilor români
față de străini putând lua forme violente cu consecințe majore asupra securității naționale.
În al șaselea rând, crește fenomenul infracțional în rândul imigranților ilegali,
acesta putând conduce la afectarea ordinii și liniștii publice. Actele ilegale pornesc
de la infracțiuni de drept comun și până la infracțiuni din gama criminalității organizate
transfrontaliere.
În al șaptelea rând, există pericolul recrutării imigranților de către organizațiile
extremist-teroriste și întrebuințarea acestora în acțiuni teroriste locale, zonale și
internaționale.
Faptul de a fi membru cu drepturi depline în NATO și, începând cu anul 2000,
membru al UE, poziționează România pe un loc important în acțiunea de combatere și
prevenire a acțiunilor de imigrație ilegală. Atitudinea României pe această direcție este
dominant pozitivă și va avea condiții suficiente de bine create pentru a se înscrie
într-un curent european de gestionare a oricăror disfuncții create de fenomenul
migrației populațiilor pe teritoriul țării noastre și implicit al UE.
În concluzie, migrația ilegală cu efecte destabilizatoare, se înscrie în categoria
de riscuri, amenințări și acțiuni agresive non-militare și constituie o amenințare
deosebită în condițiile liberalizării circulației persoanelor, căci facilitează apariția
altor factori de risc foarte periculoși, cum ar fi: terorismul, traficul de droguri, probleme
de natură etnică, religioasă, intoleranță.
Nimeni nu poate garanta ca fenomenul migrației poate fi oprit la scara planetei.
Însă migrația ilegală cu consecințe nefaste asupra mediului global de securitate
trebuie gestionată în toate direcțiile cu scopul de a-I reduce și stopa efectele. Toate
autoritățile naționale și internaționale toți actorii importanți de securitate care contribuie la
pacea lumii sunt obligați sa-și unească eforturile pentru ca acest fenomen să fi
gestionat, să nu fie scăpat de sub control și să fie luate toate măsurile pentru
prevenirea transformării fenomenului într-o amenințare globală.
Comunitatea internațională trebuie să încerce să creeze o lume în care
nici o ființă umană să nu fie nevoită să migreze15.

15 James N. Purcell, Director al Organizației Mondiale pentru Migrări.
www.geopolitic.ro

123 UNA MIRADA DE LA INMIGRACIÓN ISLAMICA EN ESPAÑA:
EL CASO MARROQUÍ
Ramona BUCUR
Abstract : Acest articol presupune “o privire de ansamblu” asupra imigrației islamice și în special de
origine marocană în Spania. În vastitatea și complexitatea acestui proces cu “rădăcini istorice și
culturale” pentru teritoriul spaniol am încercat să surprind eforturile acestei populații de a se integra în
societatea-gazdă. O anumita doză de discriminare și ostilitate intalnită ,din păcate ,și în zilele noastre
din partea populației locale se transformă în adevărate obstacole în conviețuirea acestora.
Como “no existe ninguna mirada neutral sobre la realidad”1 de la actual situación
de la migración islámica hacia España y Unión Europea en general, en los últimos
años se han ido aumentando las informaciones con connotaciones negativas hecho que
ha creado una visión hostil del proceso migratorio del contexto europeo actual.
La utilización de “clichés” lingüísticos como “invasión”,”avalancha humana2”
en el lenguaje cotidiano y en los medios de comunicación ha afectado todas las
posibilidades razonables de integración de los inmigrantes.
El miedo por parte de la población autóctona para convivir con personas con
culturas y religiones diferentes ha generado un estado de rechazo que impide su
integración en la sociedad de acogida.
Esta situación aunada con los requisitos de entrada impuestos cada temporada
por los países comunitarios ha transformado a Europa en una verdadera fortaleza.
En el contexto europeo de los años noventa si comparamos con los casos
de otros países comunitarios como Francia (argelino 17,1% y el marroquí 15,9%),
Bélgica (el 14,7% viene de Marruecos) o Holanda (un 20% son marroquíes y un
16,9% son turcos)3 observamos que España tenia los mas bajos porcentajes de
población extranjera (2,7%) espacialmente de origen árabe.
Conforme a un estudio del CIS (Centro de Investigaciones Sociológicas)
realizado en junio de 1996 se puede comprobar que el grupo de inmigrantes
marroquí es el más numeroso estadísticamente en España con 194 099 personas
concentrándose en un porcentaje del 64% en Murcia4.
El desarrollo socio-económico de España después de su entrada en la UE ha
determinado su transformación en un país receptor de inmigrantes, sin embargo para
obtener un visado por el espacio Schengen las condiciones son muy difíciles.
La posición estratégica del territorio español como la puerta del Sur a la
entrada en el espacio europeo representa un punto de atracción muy fuerte
para la población africana tanto la población magrebí que es más cercana
como la su-sahariana.
Como en el caso de la actual inmigración de países del Este, específicamente
rumana hacia España, la inmigración marroquí tiene la misma base económica.
El freno económico de Marruecos causado por la deuda externa aumenta
considerablemente el deseo y la necesidad de una emigración por la parte de sus

1 Zamora A .J. , La inmigración en España , Publicado en Éxodo, nș 58 (marzo-abril 2001),p.1
2 Bennis S.,2005, El tratamiento de la inmigración por los medios de comunicación españoles y su
repercusión sobre la percepción y la situación de los inmigrantes marroquíes, p.3
3 Zamora A .J. , La inmigración en España , Publicado en Éxodo, nș 58 (marzo-abril 2001),p.2
4 Idem ,Ibidem
www.geopolitic.ro

124 habitantes. El bienestar socio-económico de su población emigrada y la cantidad
de remesas enviadas podrían contribuir al desarrollo de este país.
La pobreza de su país determinaba a muchos de entre ellos arriesgar la
travesía del estrecho de Gibraltar a bordo de las pateras y clandestinamente llegar
a las costas españolas para poder tener una vida digna.
El efecto “llamada” como en los otros tipos de migraciones lo encontramos
aquí, incentivando el ánimo y creándole la idea de trabajar sin documentación
jurídica. La situación laboral en estas condiciones implica la dispensa de muchos
derechos socio-laborales, además de una sobreexplotación y un sueldo inferior a
otros en régimen de residentes.
En el caso de los marroquíes los sectores de actividades son los mismos
con los procedentes de otros países emisores de inmigrantes con la diferencia que
en su caso se observa una inmigración predominante masculina teniendo como
perfiles trabajadores en agricultura y construcción.
Conforme los datos del Instituto Nacional de Estadística, actualmente la
cantidad de extranjeros que viven en España constituye el 8,5% de la población
total española, registrando un aumento del 23% en 2005.
Según las nacionalidades de los extranjeros mas numerosos en el territorio
español se encuentran: los marroquíes con 511 294 personas, los ecuatorianos
497 799, los rumanos 317 366, los colombianos 271 239, los ingleses 227 1875.
En la figura siguiente se puede observar el porcentaje grande de marroquí
en situación regular en España.
Figure 1. Fuente: Ramona Bucur, Castellón, julio 2006; según los datos de Ministerio de Trabajo y
Asuntos Sociales: «Afiliados extranjeros a la seguridad social», febrero 20056
El 28 de abril de 1992 se ha adoptado un “Acuerdo de Cooperación del Estado
Español con la Comisión Islámica de España”7 tomando en cuenta el hecho de
que la migración marroquí es una de la mas antigua en España.
El papel de esta comisión Islámica consistía primero en favorecer la
integración musulmana en la sociedad española, luego resolver los problemas que
nacían de la diversidad y ultimo relacionar el Islam con las culturas europeas.

5 Extranjeros en España, 17 enero 2006, www.euroresidentes.com,
6 Bucur R., Les initiatives entrepreuneuriales des immigrants roumains dans la Province de Castellón.
Séminaire International, Timisoara-Szeget-Novi Sad,10-15 julio 2006
7 García López B., España: Islam y Estado, Universidad Autónoma de Madrid
Distribucion de extranjeros afiliados a la
seguridad social a nivel estatal
1517268203569310
177148 MarocEcuateurColombieRoumanie
www.geopolitic.ro

125 En comparación con el informe francés sobre la laicidad, el acuerdo español
suponía más libertades en la práctica cultural y religiosa del Islam. El Estado
español reconocía 6 importantes fiestas musulmanas y acordaba días libres para
sus celebración, los trabajadores musulmanes podían interrumpir su trabajo cada
viernes por la tarde entre 13.30-16.30 para asistir en la mezquita8.
Otro derecho era acabar una hora antes de la puesta del Sol en el periodo de
Ramadán, los niños podían ser dispensados de clases o exámenes en el periodo de
fiestas religiosas a la pedida de sus padres. En el caso de los trabajadores la
recuperación de las horas ausentes se arreglaba entre el obrero y el patrón.
El acuerdo supone el derecho a la enseñanza de la religión islámica a los
alumnos musulmanes en las escuelas docentes públicas, pero en toda España
existen solo 24 centros donde se enseña9. Si al principio, cuando se fimo el
acuerdo la población escolar no era muy numerosa, actualmente hay 50 000 niños
en las escuelas españolas.
Recientemente otro proyecto para la integración de los inmigrantes en la
sociedad española donde se hace referencia a la comunidad marroquí es El Plan
de integración de los inmigrantes que tendrá un tiempo de acción de 4 años. En
dicho plan participaran las comunidades autónomas, los ayuntamientos y las
asociaciones de inmigrantes, ONG’s.
El colectivo marroquí esta bien organizado en diversas asociaciones que
van a luchar para el mejoramiento de la visión de los autóctonas sobre sus compatriotas:”
una de las cosas urgentes es mejorar la imagen pública de la inmigración marroquí,
la más numerosa en España” declara Khamal Rahmouni, el presidente de la
Asociación de Trabajadores Marroquíes en España.
Conclusiones
En esta breve presentación de unos aspectos de la inmigración marroquí en
España podemos remarcar el hecho de que se hacen esfuerzos para vencer estas
barreras culturales y religiosas que provocan rechazo de parte de los autóctonos.
Sus deseos de tener una buena vida y integrarse en la cultura europea debe ser
vista como un aspecto positivo de este proceso migratorio.
La mediatización extrema de la situación actual de los inmigrantes representa
un real peligro que influye en la población y la determina a realizar acciones racistas
y xenofobias impidiéndole ver los aspectos positivos de la realidad.
Bibliografía
1. Bennis S., 2005, El tratamiento de la inmigración por los medios de comunicación españoles y su
repercusión sobre la percepción y la situación de los inmigrantes marroquíes
2. Bucur R., Les initiatives entrepreuneuriales des immigrants roumains dans la Province de
Castellón. Séminaire International, Timisoara-Szeget-Novi Sad, 10-15 julio 2006
3. Extranjeros en España, 17 enero 2006, www.euroresidentes.com
4. García López B., España: Islam y Estado, Universidad Autónoma de Madrid
5. Zamora A .J., La inmigración en España, Publicado en Éxodo, nș 58 (marzo- abril 2001)
6. Instituto Nacional de Estadística, INE
7. http://www.elpais.es

8 García López B., España: Islam y Estado, Universidad Autónoma de Madrid, p.2
9 García López B., España: Islam y Estado, Universidad Autónoma de Madrid, p.3
www.geopolitic.ro

126
www.geopolitic.ro

127 IBEROAMÉRICA: FUENTE DE FUTURO
Noemí C. ALMEIDA GONZÁLEZ
Rezumat : După ce vor lăsa în urmă greșelile trecutului dar și dușmăniile, relațiile internaționale dintre
Spania, America Latină și Caraibe vor găsi o situație de simbioză, în care cele două regiuni au nevoie
una de alta pentru a crește și a lupta pentru bunăstarea societăților lor eterogene.
Cuvinte cheie : cultură transatlantică, summit-urile iberoamericane, internaționalizarea întreprinderii,
imigrație, politici lingvistice.
La lengua, la historia y la cultura han creado un espacio de encuentro entre
españoles y latinoamericanos en una y otra orilla del Atlántico. Este océano que nos
separa y que nos une a la vez, que ha sido capaz de llevar y traer a lo largo de los
siglos ilusiones, pensamientos y sueños, es el que ha visto nacer a una cultura
transatlántica que ha ido emergiendo con el paso de los años.
Todos y cada uno de los gobiernos españoles que han venido sucediéndose
a lo largo del siglo XIX, XX y XXI han sabido que uno de nuestros escenarios de
proyección internacional es América Latina y el Caribe. En consecuencia, dependiendo
de las circunstancias y del momento histórico e ideológico las estrategias y alianzas
fueron cambiando, pero siempre el Gobierno español ha tenido muy en cuenta a
esta región del planeta.
Mucho más que una historia en común
Iberoamérica es una de las zonas naturales de expansión y prioridad de la
política exterior española. Los ejes directrices de esta política se mueven entre la
defensa de nuestros intereses en la zona y en la búsqueda de soluciones a los diferentes
problemas que surgen a lo largo de Centroamérica, el Caribe y Suramérica. A su
vez, también resulta prioritario el refuerzo institucional y el fortalecimiento de la cohesión
social, a través de la inclusión de todos los actores sociales, teniendo una especial importancia
el contacto con partidos políticos, ONGs, sindicatos, empresarios, fundaciones, etc.
Sin embargo, la llegada de Gobiernos democráticos a los países Iberoamericanos
no ha traído consigo el esperado bienestar y las condiciones de vida digna que ansía la
mayoría de sus pueblos. De ahí que la cooperación española, parte principal de la
acción exterior e institucionalizada en la Agencia Española de Cooperación Internacional
(AECI), sea una de las principales instituciones asentadas en la región.
Pero si algo muestra la especial relevancia que tiene América Latina para
España, debido a los vínculos lingüísticos, culturales e históricos que nos unen, son
sus relaciones bilaterales, regionales, subregionales y europeas. Siendo un claro
ejemplo de ello la creación de las Cumbres Iberoamericanas de Naciones (1991),
con el propósito de crear un espacio común iberoamericano en el que se reflexione
sobre el entorno internacional, se impulse la cooperación, la coordinación y la solidaridad
en toda la región iberoamericana.
Esta reunión de Jefes de Estado y de Gobierno al más alto nivel, de la que son
parte 22 países, se celebran anualmente y finalizan con una Declaración Política. La
XV Cumbre Iberoamericana se celebró en Salamanca y tuvo lugar el pasado octubre de
2005, dando como fruto la Secretaría General Iberoamericana (SEGIB), así como el
nombramiento del uruguayo Enrique Iglesias como primer Secretario General Iberoamericano.
La creación de la SEGIB implica la institucionalización de las Cumbres y el fortalecimiento
de la cooperación regional, a través de iniciativas, proyectos y programas.
www.geopolitic.ro

128 Debe quedar claro que la XV Cumbre de Salamanca ha servido para revitalizar
el proyecto iberoamericano. Durante los años noventa este nuevo espacio contó con
una gran aceptación y participación de los diferentes Jefes de Estado y de Gobierno,
pero a medida que pasaban los años y el liderazgo de España recordaba al de los
pasados tiempos coloniales, diversos países fueron cambiando su actitud de apoyo
a las Cumbres. A su vez, España y Portugal entraban en una contradicción, ya que
por un lado tenían que defender los intereses de la Unión Europea, pero por otra
parte le hablaban a la Comunidad Iberoamericana de proyectos y programas que
entraban en clara divergencia con los intereses europeos.
No obstante, esta XV Cumbre de 2005 ha vuelto a traer consigo aires de
renovación y entusiasmo, ya que la presencia de gran parte de los Jefes de Estado y
de Gobierno de la Comunidad Iberoamericana, así como la creación de la SEGIB
ha sido la estimulación que necesitaba este foro internacional. La próxima cita
tendrá lugar en octubre del presente año en Uruguay, en la que se espera realizar
el primer balance sobre la actividad de la SEGIB, a la vez que seguir trabajando
por un espacio común a favor de la democracia, la cohesión social, el desarrollo
sostenible y la defensa de los derechos humanos.
Por otra parte, no debemos olvidar la labor que ha venido realizando España dentro
de la Unión Europea a la hora de representar a América Latina. España ha sido el
puente de unión entre dos regiones del planeta, ha logrado que el resto de países que
forman la U.E. se sientan más cercanos a las diferentes realidades que conforman
el mosaico latino y caribeño.
Sin embargo, este protagonismo realizado por España se ha venido menguando
con la creación de las Cumbres entre la U.E. y América Latina desde el año 2002. En
el mes de mayo del presente año tuvo lugar en Viena la IV Cumbre biregional, donde
se reunieron por primera vez los Jefes de Estado y de Gobierno de Europa, América
Latina y el Caribe fuera del marco de la Comunidad Iberoamericana de Naciones.
El resultado de esta IV Cumbre lo que deja claro es que esta región no es prioridad
para la Unión, ya que ésta se encuentra sumergida en problemas más relevantes como
son: una revitalización del Tratado Constitucional o una salida empírica y real al problema
de las consecutivas oleadas migratorias procedentes del olvidado continente africano.
Por otra parte, América Latina se encuentra sumergida en un proceso de renovación,
estancamiento e incluso desaparición de algunos de sus procesos de integración
subregionales. Lo que significa que la Unión no encuentra en la región de América
Latina un homólogo con el que llegar a realizar acuerdos factibles y no meras declaraciones
de buenas intenciones. Resulta necesario encontrar puntos en común entre ambas regiones,
ya sea en materia de desarrollo sostenible, seguridad internacional o cooperación, para que
las próximas cumbres resulten más fructíferas y prósperas. (Maihold Günther, 2006)
El Gobierno español necesita continuar revitalizando su política exterior y
crear un Plan Marco único y exclusivo para América Latina. Debe “definir con claridad
y realismo los objetivos y medios generales de dicha política y a unos planes-país,
que establezcan los objetivos y medios a nivel bilateral” , Celestino Arenal del, 2005.
A su vez, España debe continuar poniendo en práctica el liderazgo compartido con
el resto de potencias latinoamericanas, dejar a un lado las posibles situaciones de
subordinación y entablar un ambiente ecuánime para todos los interlocutores.
Las relaciones económicas entre España y Latinoamérica son un eslabón
imprescindible dentro de la cadena
Latinoamérica ha hecho que España tenga ese valor añadido que la convierte
en una potencia media a nivel internacional. España ha vuelto a estar presente
www.geopolitic.ro

129 económicamente en toda América Latina, ha sabido aprovechar la internacionalización
empresarial y la apertura de nuevos mercados, así como la cercanía y rapidez que
nos ha traído el fenómeno de la globalización. A partir de la década de los noventa
España se convierte en un país exportador neto de inversión, y el principal destino
del nuevo esfuerzo inversor fue a parar a las economías latinoamericanas.
Gráfico 1: España en América Latina
Fuente : Elaboración propia a partir de la CEPAL.
En menos de una década España se ha convertido en el segundo inversor de
un territorio que es el patio trasero de Estados Unidos. Las empresas españolas
asentadas en América Latina son múltiples y diversas, así lo muestra el hecho de
que las principales entidades financieras de la región sean españolas, destacando:
el Banco Bilbao Vizcaya (BBVA) y el Banco Santander Central Hispano (BSCH);
así como también, la empresa de telecomunicaciones Telefónica que es la empresa
líder en el sector; Proseguir que es la principal compañía de seguridad; Endesa e
Iberdrola ocupan un lugar privilegiado dentro del sector energético; Arcelor es el
primer productor de acero; Repsol YPF y Gas Natural llevan años asentadas en la
región; y las constructoras Acciona, ACS-Dragados, FCC, Ferrovial u OHL obtienen
las principales concesiones en infraestructuras.
Gráfico 2.
Fuente : Elaboración propia a partir de W. Chislett y A. Arahuetes.
Tabla 1. Empresas españolas en América Latina (inversiones en millones de euros)
Empresa México República
Dominicana Colombia Perú Brasil Chile Argentina
Iberdrola 584 0 0 0 1.718 0 0
FENOSA 286 543 573 0 0 0 0
Gas Natural 600 0 0 0 450 0 200
Endesa 0 0 1.001 279 799 1.186 0
Repsol YPF 0 0 0 0 0 0 10.500
Telefónica 2.180 0 0 4.151 12.800 500 9.800
Dragados 80 0 0 0 46 134 79
OHL 0 0 0 0 60 66 40
Fuente : Elaboración propia a partir de W.Chislett y A. Arahuetes.
www.geopolitic.ro

130 Los principales países latinoamericanos que han recibido las inversiones españolas
han sido: Brasil, Argentina, Chile y México, debido a que la seguridad jurídica y la
apertura comercial de sus mercados es mayor que la que ofrecen otros países de la
zona. Se podría asegurar por tanto, que la apertura de la economía española y la
posterior internacionalización de sus empresas, desde la década de los noventa
hasta hoy en día, ha beneficiado directamente a toda Ibero América.
En consecuencia, España se juega en el escenario latinoamericano gran
parte de su bonanza económica, ya que una reducción de los beneficios empresariales
en la región implica directamente una reducción del PIB español. Los gobiernos
latinoamericanos, por su parte, deben continuar trabajando en la seguridad jurídica
y en la creación de marcos comerciales estables para que las iniciativas empresariales
no aminoren en los próximos años.
El reto de España en el siglo XXI es hacer de su sociedad un ejemplo
de integración del mosaico de culturas que la forman.
El paso del tiempo ha cambiado las tornas. A lo largo de todo el siglo XX
fueron los españoles los que se embarcaban hacia tierras desconocidas, con la
maleta llena de ilusiones y con la esperanza de encontrar un futuro mejor de lo que le
podía ofrecer una España empobrecida. Hoy en día las cosas han cambiado, las
tierras de salida, Latinoamérica, son las que hace años nos recibían, y el país que
vivió casi cuarenta años en una férrea dictadura ha resurgido de sus cenizas en un
periodo de tiempo relativamente corto.
España de cara a América Latina es el lugar donde, con esfuerzo y mucho trabajo,
los inmigrantes latinoamericanos parecen encontrar una respuesta a las necesidades que
han sufrido durante toda su vida. España, típica nación de emigrantes, es hoy en día
el país europeo que recibe el mayor número de inmigrantes latinoamericanos, a la
vez que los latinoamericanos forman el mayor grupo de inmigrantes en el país.
Este incremento de los flujos migratorios procedentes de América Latina,
se debe en parte a la restrictiva política migratoria que ejerce los Estados Unidos
sobre estos países. Pero por otra parte, España intenta realizar unas políticas
migratorias de acuerdo al derecho internacional, de ahí que el Gobierno español
se haya preocupado por firmar numerosos convenios sobre migraciones con los
países latinoamericanos. Con estos acuerdos o convenios lo que se pretende es
regular los flujos migratorios en función de las necesidades laborales que tenga España,
y acabar con la inmigración ilegal o el tráfico de personas. (Gratius Susanne, 2006)
España por tradición ha sido un país de emigrantes, por que las oleadas
masivas de inmigrantes son para el país algo novedoso, de ahí que no sea hasta
el año 1996 cuando el Gobierno vea a la inmigración como parte estructural de su
política interna y no como algo transitorio o temporal. El actual Gobierno de José Luís
Rodríguez Zapatero aprobó en septiembre de 2004 una política de inmigración de
corte liberal, la cual permitió normalizar la situación laboral de los inmigrantes que
ejercían su trabajo de forma irregular. De esta forma, la nueva ley pretende evitar
el fraude a la seguridad social e intentar que los extranjeros puedan ser contratados
de una forma legal y con respeto a todos los derechos básicos del trabajador. Con
la nueva ley el Gobierno pretende no solo satisfacer la demanda de mano de obra
en determinados sectores, sino también acabar con la tasa de fertilidad más baja
de toda Europa ( 1,3 niños por mujer en 2003).
La inmigración latinoamericana para España desde el punto de vista de la
integración social es un regalo. El hecho de tener una misma lengua, una historia y
una religión en común hace que la asimilación de inmigrantes latinoamericanos sea
www.geopolitic.ro

131 más sencilla para la sociedad española. Todo ello implica una gran ventaja para el
país receptor, ya que la mayor parte de los inmigrantes latinoamericanos cuando
llegan a España es para establecerse por una larga temporada o para siempre.
El perfil de los inmigrantes que llegan a España son en su mayoría mujeres,
que trabajan fundamentalmente en el ámbito doméstico, en el sector servicios o en
la restauración; procedentes principalmente de Ecuador y Colombia. A su vez, es
necesario destacar que la mayor parte de los inmigrantes latinoamericanos poseen
una educación media alta o superior, y que en ningún caso son vistos como una
exportación de pobreza hacia nuestro país, ya que en la mayor parte de los casos los
latinoamericanos suelen tener una educación superior al ciudadano español.
Tabla 2: Inmigrantes con permiso de residencia en España, según región de procedencia (2003)
Número Porcentaje
Total 1.647.011 100
Europa (UE y Europa del Este) 560.200 34,0
América Latina 514.485 31.2
África 432.662 26,3
Asia 121.455 7.4
Norteamérica (Canadá y Estados Unidos) 16.163 1.0
Fuente : Ministerio del Interior, Secretaría de Estado para la Extranjería, Boletín estadístico de
extranjería e inmigración , Marzo 2004.
Tabla 6: Inmigrantes latinoamericanos en España según nacionalidad (2003)
País Número Porcentaje
Ecuador 174.289 33.9
Colombia 107.459 20.9
Perú 57.593 11.2
Argentina 43.340 8.4
República Dominicana 36.654 7.1
Cuba 27.323 5.3
Brasil 14.598 2.8
Venezuela 13.162 2.6
Chile 10.869 2.1
Otros 29.191 5.7
Total 514.485 100.0
Fuente : Ministerio del Interior, Delegación del Gobierno para la Extranjería y la Inmigración , Balance 2003 ,
Madrid, 2004.
El Gobierno español no debe descuidar bajo ningún concepto la integración
social de estos flujos migratorios, a pesar de que los ciudadanos latinoamericanos no
implican ningún riesgo para los valores establecidos en la sociedad española. A su vez,
el Gobierno socialista junto con Izquierda Unida (IU) ha sugerido, en una proposición no
de ley, la posibilidad de que se reconozca el derecho al voto en las municipales a los
extranjeros no comunitarios. Es necesario que estas declaraciones no se queden en
buenas intenciones y se lleven a la práctica, para evitar posibles segregaciones raciales
y la reducción de los derechos políticos de estos “nuevos” ciudadanos españoles.
www.geopolitic.ro

132 El devenir de la política lingüística española en América Latina.
La América hispanohablante es ese conjunto de territorios donde es posible
comunicarnos en un mismo código lingüístico. La lengua que posee el mayor peso
demográfico en la región es la española, ya que es el principal vehículo de comunicación
social en América Latina. España ha intentado a lo largo de los años guardar un
espacio especial dentro de su política exterior para Iberoamérica para la lengua y
la cultura española.
Con el fin de fomentar y difundir todo este legado español e hispanoamericano se
creó en el año 1991 el Instituto Cervantes. El Instituto se encuentra ubicado en cuatro
continentes y entre sus objetivos figuran: organizar cursos generales y especiales de lengua
española y de las lenguas cooficiales en España, actualizar los métodos de enseñanza y
la formación del profesorado, apoyar la labor de los hispanistas, participar en programas
de difusión de la lengua española o realizar actividades de difusión cultural en colaboración
con otros organismos españoles e hispanoamericanos. (Moreno Fernández, 2006)
Sin embargo, la política lingüística española en América Latina debe tener
en cuenta la pervivencia de las lenguas indígenas a lo largo y ancho de toda la región
latinoamericana. Hoy en día las cifras nos dicen que existen en la zona alrededor
de 725 lenguas vivas, siendo el arahuaco, el náhuatl, el quechua, el aymara, el chibcha,
el mapuche y el guaraní las lenguas con un mayor peso demográfico y cultural. Las
cifras y estadísticas varían de un país a otro, pero de forma general se puede decir
que se está produciendo una progresiva reducción del conocimiento y uso de estas
lenguas indígenas. Todo ello debería fomentar que los gobiernos nacionales y los
extranjeros se preocupen por impulsar políticas educativas basadas en el bilingüismo,
así como el acercamiento de las instituciones gubernamentales en todas las lenguas
que utilicen los ciudadanos de sus países. (Moreno Cabrera, 2003)
El futuro lingüístico de la Comunidad Iberoamericana pasa por el reconocimiento
de la realidad multiétnica y multilingüística que la forman. Bajo ningún concepto se
debe buscar la confrontación o la subordinación de unas lenguas sobre otras, es
necesario reconocer una realidad diversa y buscar una salida basada en la coexistencia
de la lengua española con las lenguas minoritarias o indígenas. La heterogeneidad
lingüística es patrimonio de la cultura iberoamericana y en el quehacer de los gobiernos
figura la responsabilidad de hacer de las lenguas un elemento más de comunicación,
interacción, integración y respeto de todos y cada uno de los grupos étnicos que
forman todo el territorio iberoamericano.
Bibliografía
1. Arenal, Celestino del (2004), ¿Cuál debe ser el papel de España en las Cumbres Ibreseroamericanas? ,
Real Instituto Elcano, Documento de Trabajo 2004/12, 28/VI/2004.
2. Arenal, Celestino del (2004), “La política exterior de España después de Irak ”, en Perspectivas Exteriores
2004. Los intereses de España en el mundo , Madrid, Política Exterior/FRIDE/Real Instituto Elcano.
3. Arenal, Celestino del (2004), “La política exterior del gobierno socialista ”, Política Exterior , vol.XVIII, nș 100.
4. Arenal, Celestino del (2005), “De la Cumbre Iberoamericana de San José de Costa Rica (2004) a la
Cumbre Iberoamericana de Salamanca (2005)”, Real Instituto Elcano, Documento de Trabajo 5/2005.
Comisión Económica para América Latina, CEPAL, (2006) “América Latina y el Caribe: proyecciones
2006-2007”. Informe de estudios estadísticos y prospectivos.
5. Gratius Susanne (2004), “La conquista demográfica de España por los latinos” , Documento de Trabajo.
6. Günther Maihold (2006), “ La Cumbre de Viena entre América Latina/Caribe y la UE: el éxito relativo
de un encuentro de bajas expectativas” , Documento de Trabajo 24/5/2006.
7. Malamud, Carlos (2004), “España y América Latina. Lo global y lo bilateral”, Política Exterior , vol. XVIII, nș 102.
8. Moreno Fernández Francisco (2006), “La diversidad lingüística de Hispanoamérica: implicaciones sociales
y políticas”, ARI Nș 38/2006.
9. Moreno Cabrera J.C. (2003), “El universo de las lenguas” , Ed: Castalia.
www.geopolitic.ro

133 GEOPOLITICA RESURSELOR ENERGETICE.
POTENȚIALUL MĂRII CASPICE
Tiberiu TRONCOTĂ
Abstract : There are three major issues regulated by the Caspian Sea status: access to mineral
resources (oil and natural gas), access for fishing and access to international waters (through
Russia's Volga river and the canals connecting it to the Black Sea and Baltic Sea). Access to the
Volga-river is particularly important for the landlocked states of Azerbaijan, Kazakhstan and
Turkmenistan. This issue is of course sensitive to Russia, because this potential traffic will move
through its territory (albeit onto the inland waterways). If a body of water is labeled as Sea then there
would be some precedents and international treaties obliging the granting of access permits to
foreign vessels. If a body of water is labeled merely as lake then there are no such obligations.
Environmental issues are also somewhat connected to the status and borders issue. It should be
mentioned that Russia got the bulk of the former Soviet Caspian military fleet (and also currently has
the most powerful military presence in the Caspian Sea). Some assets were assigned to Azerbaijan.
Kazakhstan and especially Turkmenistan got a very small share (because they lack major port cities).
Bazinul Mării Caspice împreună cu zona Caucazului sunt considerate a fi cel
mai mare rezervor încă neexploatat de țiței și gaz natural. Rezervele energetice
substanțiale combinate cu potențialul geopolitic al zonei, a catapultat imaginea regiunii
în cadrul dezbaterilor politice și mass-mediei din Vest. Factorul energetic a condus la
implicarea Vestului prin proiecte de exploatare a zăcămintelor, în special cele inițiate
de SUA, dar și de țări ale Uniunii Europene. Rezervele de hidrocarburi ale regiunii sunt
importante1. Zăcămintele dovedite de țiței variază între 15 miliarde și 31 miliarde de
barili, aproximativ 2,7% din rezervele dovedite mondiale. Prin comparație, rezervele
dovedite din Orientul Mijlociu arată un procent de 55%. Totuși, producția de petrol nu
va putea să rivalizeze cu cea din Golful Persic, unde există cinci mari puteri
producătoare și alte câteva mai mici. Câteva țări din zona caspică au o slabă rezervă și
producție de petrol2. Mai mult de jumătate din totalul dovedit de țiței și 80% din
posibilele alte zăcăminte sunt în Kazahstan. Azerbaijanul este al doilea mare deținător
și producător de petrol. Turkmenistanul are mari rezerve de gaz natural, însă din cauza
regimului lui Saparmurat Niazov, președinte pe viață, precum și a slabei infrastructuri
de transport, aceste rezerve rămân departe de piețele de consum vestice. Alte rezerve
care nu sunt semnificative se găsesc în Georgia și Armenia3. Distanța dintre rezervele
Mării Caspice și marii consumatori de energie ai lumii necesită eforturi economice
pentru a construi căile prin care hidrocarburile pot ajunge la consumatori. Iar această
sarcină este dificil de realizat din cauza poziției statelor deținătoare de rezerve, care
sunt înconjurate de munți, și nici nu se află în situația țărilor din Golf care exportă
hidrocarburile pe mare prin intermediul petrolierelor. În schimb, ele trebuie să se
bazeze pe o rețea de conducte care sunt costisitoare pentru a fi construite și
întreținute. Importanța Caucazului în acest context este legată de poziția zonei, fiind un

1 http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Caspian/Background.html.
2Pentru profile energetice ale statelor din regiune, vezi: http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/Caspian/Links.html.
3 http://www.gasandoil.com/goc/news/ntc52961.htm.
www.geopolitic.ro

134 coridor al conductelor ce pornesc din Asia Centrală, Marea Caspică și ajung la Marea
Mediterană sau Marea Neagră. Iar competiția dintre marile puteri regionale are în
vedere asigurarea influenței în țările caucaziene de tranzit a conductelor4. Dar cine sunt
actorii care acționează pe plan regional?
RUSIA
În cursul istoriei Rusia a cucerit și s-a impus ca putere dominantă în Asia
Centrală și Caucaz. Controlul asupra regiunii s-a întărit în timpul epocii sovietice,
astfel că după prăbușirea Uniunii Sovietice, legăturile cu Moscova au rămas
puternice5. Colapsul URSS-ului a însemnat independența republicilor sovietice,
care formează un cordon între Rusia și China, Turcia și lumea islamică. Acest fapt
a creat necesitatea elaborării unei noi strategii de politică regională. Iar această
politică rămâne în continuare legată de resursele energetice ale zonei6.
Începând cu Boris Elțîn, toți președinții Rusiei au încercat să pună accentul
pe ’’responsabilitatea’’ pe care Rusia o are față de fostele state sovietice
caucaziene. Impactul acestei politici regionale s-a simțit odată cu implicarea Rusiei
în războaiele din Abkhazia, Ossetia de sud, Nagorno Karabakh precum și în
insistența cu care Rusia încearcă să reamintească în permanență că este puterea
regională cea mai importantă prin menținerea bazelor militare în Georgia și
Armenia, și prin gama largă de amenințări, de la cele militare la cele economice.
Încercările de a-și menține influența în regiune au la bază doua școli politice
diferite în planul deciziilor de acțiune7. Prima este reprezentată de fostul ministru de
externe E. Primakov precum și de alte oficialități care interpretează politica Rusiei în
forma tradițională a echilibrului puterii. Spre exemplu, în 1994 foștii miniștrii Kozyrev și
Primakov l-au convins pe Elțîn să semneze o directivă secretă despre „Protecția
intereselor Federației Ruse la Marea Caspică”, care dovedește că Rusia vrea să-și
păstreze rolul dominant în zonă8. Acest grup vede în petrol principalul instrument de
menținere a influenței. Din acest motiv trebuie privită cu îngrijorare implicarea Turciei,
SUA, Marii Britanii precum și a altor state vestice în regiunea caspică.
A doua școală de gândire reprezentată de Viktor Cernomîrdin și oficiali ai
ramurii industriale, se pronunță favorabil pentru investițiile vestice și participarea de
capital străin în dezvoltarea regiunii. În rândurile oficialilor ruși există concepția
legată de investițiile și infrastructura sovietică de care beneficiază actualele state
independente, care din acest punct de vedere sunt datoare Moscovei. De aceea
Rusia a făcut presiuni pentru a obține procentul de 10% din producția unui
consorțiu azer pentru compania rusească Lukoil9.
Dintr-o privire de ansamblu, în ciuda divergențelor cu privire la modalitatea
prin care Rusia trebuie sa-și promoveze interesele comerciale și strategice în
Caucaz și Marea Caspică, Moscova încă are o mare influență asupra statelor din
zonă. Dar această stare se poate schimba odată cu dezvoltarea Georgiei și
Azerbaijanului. Iar dacă Rusia nu se adaptează prin cooperare și implicare
economică, atuul ei poate dispărea în timp.
IRAN

4 http://www.infoplease.com/spot/caspianoil1.html.
5 http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/caspoil.htm.
6 Vezi la Costel Barbălată, op. cit. , p.61.
7 http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/oilrush.htm.
8 http://fmso.leavenworth.army.mil/documents/caspian.htm.
9 http://www.great-britain.mid.ru/econc.htm.
www.geopolitic.ro

135 Teheranul nu a ezitat să exploateze oportunitățile apărute odată cu prăbușirea
Uniunii Sovietice. Din 1991, Iranul a recunoscut independența țărilor sovietice, cu
excepția Moldovei. Obiectivele concrete iraniene în regiune constau în asigurarea
influenței politice, relații economice și comerciale profitabile, să devină un model
islamic10, achiziția de armament sovietic, de arme și expertiză nucleară11. Din alt
unghi, Iranul dorește să devină un lider regional, un centru de schimburi economice
al zonei. Ministrul de externe iranian a vorbit despre revitalizarea Drumului Mătăsii
prin construcția de drumuri și căi ferate prin care Iranul să fie conectat cu Caucazul
și Asia Centrală, fapt care ar face din Iran un important jucător regional, pentru că
aceste rute ar conecta statele din nord cu activitatea din Golful Persic12. Ca și parte
din revigorarea Drumului Mătăsii, Iran a încercat să se implice și să obțină profit din
afacerile desfășurate de consorții internaționale în regiune. A făcut presiuni asupra
statelor din bazinul caspic să își reconsidere variantele de export a petrolului prin
zonele instabile din Rusia, Nagorno Karabakh sau rutele costisitoare prin Georgia
către Turcia, promovând alternativa iraniană, care este mai avantajoasă ca și
costuri, distanță și securitate13.
Ca și Rusia, Teheranul a folosit o combinație de amenințări și inițiative – în
particular în relația cu Azerbaijanul – prin care a încercat să ajungă la un acord
privind rutele de transport a petrolului și a gazului. Cu toate acestea, Iranul a eșuat
în obținerea participării în contractul de 7 miliarde de dolari încheiat între
Azerbaijan și SUA14, în principal din cauza opoziției americane.
Principala problemă iraniană în industria energetică este lipsa investițiilor
care să revitalizeze acest sector15. Inabilitatea de a atrage investitori străini,
combinată cu sancțiunile SUA, au creat un handicap al dezvoltării iraniene. În
acest context, importurile ieftine din Marea Caspică ar permite limitarea propriilor
resurse de la export, și creșterea prețului hidrocarburilor caspice exportate16. Poziția
geografică a Iranului îi oferă avantajul de a oferi cele mai ieftine rute de transport a
petrolului, comparativ cu cele din Azerbaijan – Georgia – Turcia. Cu toate acestea,
SUA a impus sancțiuni care afectează economia iraniană, și deci capacitatea
acestuia de a deveni o amenințare a intereselor americane. Teheranul a cerut ridicarea
sancțiunilor pentru normalizarea relațiilor. Unii analiști consideră că sancțiunile care
îndepărtau investitorii străini, au determinat stabilirea unei strânse colaborări dintre
Rusia și Iran, legăturile ce s-au dezvoltat mergând dincolo de interesele energetice
regionale17. Încercările iraniene de a deveni putere regională s-au manifestat și în
atitudinea refractară privind stabilirea statutului legal al Mării Caspice18, al locului
ocupat în cadrul exploatării resurselor mării19 precum și a opoziției de împărțire a
resurselor, care nu satisfăceau interesele iraniene din zonă20.

10 http://www.daftar.org/eng/aboutiran_eng.asp.
11 http://www.westerndefense.org/articles/Iran/apr02.htm.
12 http://www.caspianoffshore.com.
13 http://www.iranian.com/Opinion/2002/April/Caspian/index.html.
14 http://www.jamestown.org/edm/article.php?article_id=2370729.
15 http://www.treemedia.com/cfrlibrary/homepage/overview/q5.html.
16 http://www.gasandoil.com/ogel/samples/freearticles/article_16.htm.
17 Ambele state sunt multinaționale iar pericolul mișcărilor separatiste este ridicat. De aceea cele două
state se sprijină în această privință, un exemplu fiind nerecunoașterea independenței Ceceniei de către
Iran și nerecunoașterea de către Rusia a revendicărilor azere sau kurde.
18 http://www.iranian.com/GuiveMirfendereski/Oct98/Caspian/index.html.
19 http://www.irvl.net/FIRAN17.HTM.
20 http://www.iranian.ws/iran_news/publish/article_11239.shtml.
www.geopolitic.ro

136 TURCIA
În zona Caucazului și a Mării Caspice, Turcia a avut mereu legături strânse
cu țările vorbitoare de limbă turcică sau cu grupurile etnice turce ( de exemplu cu
populația turcă din republica Ajaria, Georgia). Însă aceste legături au fost slăbite în
timpul perioadei sovietice. Prăbușirea Uniunii Sovietice a creat oportunitatea
Turciei de a a-și relua și întări legăturile cu țările turcice din regiunea Mării Caspice,
aceasta fiind o direcție a politicii sale externe, care se face și pentru a descuraja
tendințele dominatoare ale Iranului și Rusiei. În dorința de a profita economic din
legăturile cu noile state independente, Turcia s-a prezentat ca un model bun de
urmat, eclipsând Iranul care dorea același lucru. Turcia a dezvoltat relațiile mai
vechi și a creat altele noi, de natură militară, economică și politică cu statele din
Caucaz și Asia Centrală21.
Spre deosebire de Rusia și Iran care sunt competitori pe plan regional pentru că
vor să obțină profit din propriile zăcăminte energetice, Turcia nu este producător ci
un mare importator regional de petrol și gaz natural. Totuși, interesele energetice al
Turciei în zonă sunt legate de interesele energetice ale Vestului, încercând să
devină influentă prin atuurile sale: pe teritoriul său se termină conductele ce vin din
Asia Centrală și Marea Caspică, faptul că are acces la Marea Neagră și Marea
Mediterană precum și controlul avut asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele22.
Turcia importă anual aproximativ 10 miliarde metrii cubi (mmc), dar guvernul turc
precum și alți analiști cred că datorită dezvoltării urbane și industriale consumul va
crește rapid, existând ideea că cererea va urca până la 50 – 60 mmc până în
201023. Turcia importă aproximativ trei sferturi din necesarul de gaz natural din
Rusia, situație prin care Turcia este dependentă. De aceea, autoritățile turce au
semnat un acord cu Turkmenistanul prin care importurile de gaz vor crește de la 16
mmc până la 30 mmc24. Alt acord a fost încheiat cu Iranul, prin care Turcia a
importat inițial 3 mmc, cantitatea ajungând la 10 mmc anul trecut. Însă interesul
Turciei de a deveni o putere influentă în zonă nu se poate materializa fără a
exploata faptul că pe teritoriul statului sunt capetele conductelor de petrol și gaz
din bazinul caspic, precum și porturile unde hidrocarburile sunt încărcate pentru a fi
transportate spre piețele vestice25. Controlul asupra strâmtorilor reprezintă un
avantaj, însă acestea sunt supraaglomerate, iar intensificarea traficului cu petrolierele
turcești accentuează pericolul de catastrofe ecologice26. De aceea, soluția cea mai
bună o reprezintă conductele cu terminal la Marea Mediterană27.
Pe lângă cunoscuta conductă Baku -Tbilisi – Ceyhan, pe teritoriul turc mai
este desfășurată conducta Tabriz – Ankara prin care Turcia importă 10 mmc de gaz
iranian. Rusia a discutat construirea unei conducte de gaz prin Georgia, sau a uneia
submarine pontice de la Novorisisk la Trabzon. Mai multe planuri au fost discutate cu
Turkmenistanul, prin care conducte de gaz să fie construite submarin în Marea
Caspică, în zonele cu apă mai puțin adâncă, ori printr-o rută pe teritoriul iranian. Însă
SUA a avertizat că această variantă ar viola sancțiunile impuse Iranului28.
Astfel, poziția Turciei este duală. Ea este un jucător important pe plan regional

21 http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/kalicki.htm.
22 http://www.wws.princeton.edu/wws401c/1998/sarah.html.
23 http://ourworld.compuserve.com/HOMEPAGES/USAZERB/4.htm.
24 http://www.atimes.com/c-asia/DE01Ag04.html.
25 http://www.american.edu/TED/caspoil.htm.
26 http://www.israeleconomy.org/strategic/strat13.pdf.
27 http://www.wsws.org/articles/1999/nov1999/oil-n30.shtml.
28 http://www.greens.org/s-r/31/31-11.html.
www.geopolitic.ro

137 datorită legăturilor pe care le are în Caucaz și Asia Centrală, dar nu și pentru potențialul
său energetic. În schimb, ea se află datorită rutelor conductelor într-o poziție cheie
atât pentru Asia cât și pentru Europa, ceea ce îi conferă o importanță regională29.
SUA
Politica Statelor Unite urmărește trei scopuri în regiune. Primul este legat de
sprijinul american pentru întărirea independenței și suveranității statelor foste
sovietice. Din acest punct de vedere, SUA consideră că petrolul este factorul de
dezvoltare, în special pentru Azerbaijan și Kazahstan, state care pot influența
pozitiv și dezvoltarea țărilor vecine30, Georgia și Armenia, depinzând de rutele
conductelor de transport. Prin doilea, SUA își susține propriile companii implicate în
producerea și exportul petrolului, în ideea că aceste activități vor atrage regiunea
pe piață economică vestică, precum și că prin intermediul acestor companii SUA
se poate implica în statele din Caucaz. Și în mod natural, activitatea companiilor
americane din zonă este privită ca aducătoare de profit pentru SUA31. În al treilea
rând prin prezența sa în zonă, SUA contribuie la diversificarea importurilor
energetice și reducerea dependenței de Golful Persic. Această direcție s-a
dezvoltat și mai mult după ce studiile au arătat că producția mondială de petrol nu
va mai putea ține pasul cu cererea energetică32.
O provocare cu care se confruntă Washingtonul este menținerea balanței
dintre interesele comerciale americane din regiune și interese și scopuri politice străine33.
Aceasta include menținerea Iranului la distanță din cauza dorinței acestuia de a
deveni un important actor regional, și pentru ca acesta caută să-și dezvolte capacitatea
nucleară militară, interesul de a vedea o Rusie mai puțin influentă prin prezența în
fostele state sovietice, suportul pentru soluționarea conflictului din Nagorno Karabakh,
Cecenia și din Georgia care afectează stabilitatea regiunii pe care o traversează
conductele de petrol de la Marea Caspică, precum și menținerea unei bune relații
cu Turcia, un important aliat și punct de sprijin în regiune34.
Un factor care a afectat negativ prezența SUA la masa negocierilor de pace
din Nagorno Karabakh, precum și capacitatea Washingtonului de a se implica în
dezvoltarea sectorului energetic al Azerbaijanului, l-a reprezentat Freedom Support
Act prin secțiunea 90735, care a fost modificată în 200236.
CHINA
Pe primul loc între țările asiatice privind cererea de hidrocarburi este China.
Emergența economiei sale obligă stabilirea de noi strategii pentru importul de țiței și
gaze naturale, în condițiile în care rezervele proprii nu sunt satisfăcătoare, iar începând
cu anii 1990 cererea de energie a crescut vertiginos37. Unele analize arată că în
următorii 10 -15 ani China va importa atât cât importă SUA astăzi, și va consuma
aproximativ 75% din producția globală. În anul 2000 China importa 1 milion de barili pe

29 http://www.rense.com/general15/game.htm.
30 http://www.thornwalker.com/ditch/caspian.htm.
31 http://www.security-policy.org/papers/1996/96-C94at1.html#TOP.
32 http://www.rrojasdatabank.org/agfrank/nato_kosovo/msg00161.html.
33 http://ourworld.compuserve.com/HOMEPAGES/USAZERB/333.htm.
34 http://www.hri.org/MFA/thesis/winter98/geopolitics.html.
35 Prin această secțiune, Azerbaijanul nu primea nici un ajutor american până când nu demonstra că
face eforturi concrete în privința rezolvării conflictului din Nagorno Karabakh. Vezi la
http://www.fas.org/terrorism/at/docs/s2532-102-sec907.htm.
36 http://www.anca.org/hill_staff/position_papers.php?ppid=6.
37http://www.jamestown.org/publications_details.php?volume_id=395&issue_id=2952&article_id=236701.
www.geopolitic.ro

138 zi, și se estimează că în 2010 ea va importa 3 milioane de barili pe zi, pentru ca în
2015 să ajungă la peste 7 milioane de barili, aproximativ cât importă SUA astăzi.
Cererea cea mai explozivă vine din provinciile de coastă sud estice, Fujian și
Guangdong, mai ales că aceste zone nu produc petrol și sunt dependente de import38.
Spre deosebire de Rusia și Iran a căror prezență în zonă urmărește și
obiective ideologice, interesul Chinei în zona caspică este de a-și asigura un loc în
exploatarea zăcămintelor, în condițiile în care economia este într-o expansiune fără
precedent iar SUA încearcă să-și diversifice sursele de import prin cele din Africa
de Vest și Marea Caspică39. O rută care ar rezolva problemele energetice ale Asiei
de est, inclusiv a Japoniei40 ar fi cea din Turkmenistan până în Xingjiang. Problema
ține de partea tehnică, având în vedere distanța de peste 7.000 km, o mare parte
fiind teren accidentat și zone montane. Conform unui studiu comun al Exxon,
Mitsubishi și China Național Petrol, un asemenea proiect ar costa peste 10 miliarde
dolari. Ar mai fi și problemele pe care le-ar ridica tendințele separatiste din
provinciile vestice ale Chinei, care ar afecta securitatea conductei41.
O rută care s-a materializat în decembrie 2005 este cea care leagă Kazahstanul
de nordul Chinei. Această conductă este văzută ca o contrapondere a influenței
americane în zonă reprezentată de conducta Baku – Tbilisi – Ceyhan. Distanța conductei
este de 962 de km, și duce în China resursele de la Kashagan din Marea Caspică,
considerate ca depășind rezervele de la Marea Nordului. Din acest punct de vedere,
jocul geopolitic al SUA în zona Asiei Centrale este amenințat, având în vedere
tendințele de încercuire a zonei și de câștigare a influenței. Planurile SUA de
sprijinire a democrațiilor în fostele state sovietice din Asia Centrală, prin care
interesele americane ar putea fi atinse, au eșuat prin faptul că Uzbekistanul a refuzat
să mai găzduiască bazele militare americane42, precum și Revoluția Lalelelor din
Kyrgyzstan care nu a schimbat în mod semnificativ situația țării. Alături de acest
lucru, Kazahstanul dorește să exporte hidrocarburi independent de influența Rusiei,
China devenind principalul partener43. Acești factori indică existența unei oportunități
de implicare a Chinei în zonă, prin care își poate asigura importurile de țiței44.
STATUTUL LEGAL AL MĂRII NEGRE
Convenția ONU privind statutul mărilor adoptată în anul 198245, identifică
drepturile de navigație, limitele marine ale țărilor, statutul legal al fundului mărilor
dincolo de jurisdicția națională precum și protejarea vietăților marine. Totuși, statutul
Mării Caspice nu poate fi stabilit prin această Convenție, și normele internaționale
legate de mări nu se aplică. Marea Caspică are nevoie de clarificarea statutului ei:
este mare sau lac?
Negocierile dintre statele litorale Azerbaijan, Iran, Kazahstan, Rusia și Turkmenistan,
nu au reușit să stabilească un cadru legal privind folosirea și dezvoltarea rezervelor de
petrol și gaze naturale ale mării46. Principalele diferențe de poziție între cele cinci țări
litorale constau în distribuția inegală a resurselor de gaz și petrol, pentru că în cazul în

38 http://ourworld.compuserve.com/HOMEPAGES/USAZERB/336.htm.
39 http://english.people.com.cn/200406/21/eng20040621_146985.html.
40 http://www.atimes.com/atimes/China/GL21Ad01.html.
41 http://www.zmag.org/tanteroil.htm.
42 http://www.oxfordenergy.org/comment.php?9901.
43 http://www.eurasianet.org/resource/kazakhstan/hypermail/200209/0010.shtml , accesat 20/03/2006
44 http://www.engdahl.oilgeopolitics.net/Eurasia/eurasia.html , accesat 20/03/2006
45 Pentru a consulta textul Convenției, vezi pe larg la
http://www.un.org/Depts/los/convention_agreements/texts/unclos/closindx.htm.
46 http://www.irvl.net/FIRAN17.HTM.
www.geopolitic.ro

139 care Convenția Legilor Mării ar fi aplicată Mării Caspice, granițele maritime ale celor
cinci țări cu deschidere la Marea Caspică ar fi stabilite pe baza unei împărțiri echidistante a
mării și a resurselor submaritime în sectoare naționale. În lipsa unui acord comun, în
1997 Kazahstan și Azerbaijan au hotărât “să adere la granițele sectoarelor de-a lungul
unei linii mediane”, până ce va fi semnată o convenție a statutului legal al Mării
Caspice. Tot în 1997 Kazakhstanul a semnat cu Turkmenistan o înțelegere angajându-
se să împartă sectoarele Mării Caspice de-a lungul unei linii mediane, până ce statele
cu ieșire la Marea Caspică se hotărăsc asupra unui nou statut al Mării Caspice47. Iar în
iulie 1998 Kazahstan a semnat un acord bilateral cu Rusia prin care se împărțea
partea nordică a Mării Caspice numai de-a lungul linilor mediane dintre cele două țări,
apele (incluzând navigația, pescuitul și mediul) rămânând sub proprietate comună48.
Prin acest acord tratatele Rusiei cu Iranul bazate pe diviziunea Mării Caspice ce datau
din timpul erei Sovietice vor rămâne valide până ce se va ajunge la un acord general în
toate țările ce au deschidere la Marea Caspică. În ianuarie 2001, președintele Azerbaijanului
Heydar Alyev și președintele Rusiei Vladimir Putin au emis un comunicat prin care se
hotăra divizarea Mării Caspice, dar se păstra navigația liberă pe întreaga suprafață a
mării. Sub această concepție de “ape comune, platformă împărțită”, marea poate fi împărțită
în zone / sectoare între țările vecine localizate opus, pe principiul unei linii mediane
trasată la distanță egală de țări și modificată prin consimțământul lor reciproc49.
Deși țările cu ieșire la Marea Caspică au realizat progrese, un acord final
este greu de realizat. Totuși există un acord general între Rusia, Azerbaijan și Kazahstan,
atât asupra “principiului cât și asupra metodei “ împărțirii drepturilor platformei Mării Caspice
și a resurselor minerale, dar Turkmenistan este de acord numai cu principiul împărțirii
mării, iar Iranul dezaprobă principiile cât și metodele împărțirii mării și a resurselor sale50.
RUTELE DE TRANSPORT A ZĂCĂMINTELOR
În zona Mării Caspice există patru alternative de transport a petrolului și
gazului spre Vest:

47 http://www.parstimes.com/law/caspian_status.html.
48 http://www.newenergyanalytics.com/reports/index.phtml?377.
49 http://www.un.org/Pubs/chronicle/2004/webArticles/081304_CaspianSea.asp.
50 http://www.newscentralasia.com/modules.php?name=News&file=article&sid=1161.

www.geopolitic.ro

140 I. Conducta Baku-Grozny-Novorossiysk
Aceasta este ruta rusească prin care se transportă petrolul din Kazahstan (din
câmpurile Tenghiz). Deși această conductă funcționează, ea are nevoie de reparații
și îmbunătățiri. Portul Novorossiysk este capabil să încarce petroliere de 180.000
tone. Acestea creează probleme Turciei, care nu este de acord ca petrolierele să
treacă strâmtorile din cauza aglomerației din segmentul dintre Bosfor și Dardanele,
unde s-ar putea petrece un accident ecologic ce ar putea afecta Istambulul. Totuși,
accesul în strâmtori nu poate fi restricționat în totalitate, datorită Convenției de la
Montreaux din 1936. Conducta traversează teritoriul Ceceniei, fiind vulnerabilă la
atacuri teroriste, furturi de petrol precum și la atitudinea guvernului cecen care
dorește profituri mai mari de pe urma rutei. Incidentul în care conducta a fost blocată,
arată cât de puțin control are Moscova asupra regiunii și conductei.
II. Conducta Baku – Supsa
Această a doua alternativă a fost dată în folosință în aprilie 199951. În combinație
cu darea în folosință a căii ferate ce leagă Georgia de Ucraina (pornind din Poti și
ajungând în Ilyichovsk), construcția acestei conducte a fost considerată un element
important care va schimba relațiile geopolitice din regiune52. Această rută înseamnă
pentru Azerbaijan că poate să-și exporte petrolul printr-o conductă proprie, pentru că
înainte transportul se făcea prin conducta Baku – Grozny – Novorossiysk. Astfel, importanța
Rusiei în transportul petrolului din Caucaz a intrat în declin. Prețul petrolului transportat
prin această rută este mai scăzut ca cel din ruta nordică53. Prin construcția acestei
conducte, monopolul Rusiei a fost afectat, statele care aveau interes în acest sens
sunt Azerbaijanul, Georgia și SUA, acesta din urmă reușind să se implice în
construcția unui coridor care să iasă de sub monopolul rusesc și să nu intre în influența
iraniană, reușind astfel să proiecteze influența vestică în zona Caucazului.
III. Baku – Tbilisi – Ceyhan
Conducta aceasta este cea mai controversată dintre rutele de transport din
Caucaz54. În construcția ei s-a ținut seama de avantajele pe care le are portul turcesc
Ceyhan, care este terminalul vestic al conductei Irak – Turcia (închisă în 1990), condițiile
climatice care permit folosirea portului tot timpul anului, și foarte important, prin
transporturile din acest port s-a evitat blocarea traficului în strâmtori, care este oricum
supraaglomerat55. Totuși, costurile la care s-a ridicat (peste 2 miliarde de dolari) a făcut
ca unele companii petroliere să spună că este scump să exporte prin această rută,
deși este mai ieftin decât prin celelalte conducte56. Un alt element de nemulțumire este
că această conductă trece prin partea muntoasă de est a Turciei57, care face ca
întreținerea conductei să fie costisitoare, existând și pericolul atacurilor teroriste kurde58.
IV. Baku – Iran – Golful Persic
Această rută are un mare obstacol: sancțiunile împotriva Iranului precum și
atitudinea acestuia anti-americană. Din cauza politicii americane, companiile petroliere
sunt nemulțumite că nu pot exporta prin Iran, care este cea mai ieftină și sigură rută de
transport. Un alt avantaj este că infrastructura există deja, necesitând ajustări mai puțin

51 http://fmso.leavenworth.army.mil/documents/hydrocarbons/hydrocarbons.htm.
52 http://www.mtholyoke.edu/acad/intrel/caspset.htm.
53 http://www.b-info.com/places/Bulgaria/news/97-09/sep26a.voa.
54 http://jamestown.org/edm/article.php?article_id=2369812.
55 http://www.rense.com/general29/sd.htm.
56http://www.bicusa.org/bicusa/issues/bakutbilisiceyhan_btc_pipeline_project_azerbaijangeorgiaturkey/index.php
57 http://www.ces-az.org/fayllar/Crissma-Baku-Ceyhan%20Paper_Ziyadov.pdf.
58 http://www.foe.org/camps/intl/institutions/bakuceyhan.html.
www.geopolitic.ro

141 costisitoare decât construcția conductei BTC. Un studiu al Băncii Mondiale a arătat că
un baril de petrol ajunge la 1.2 – 2$, comparativ cu 2.22$ prin conducta Baku – Tbilisi –
Ceyhan. Cu toate acestea, atât timp cât există relații tensionate între America și Iran
(care pot erupe într-un război din cauza problemei producerii de material nuclear de
către Iran), această rută nu poate intra în calculele companiilor petroliere.
CONCLUZII
Schimbarea mediului internațional după septembrie 2001, a plasat Marea
Caspică într-o nouă configurație pentru Europa și SUA. În actualul context, Zona
extinsă a Sud-Estului Europei, care include Marea Neagră și Caucazul, joacă un
rol geopolitic de interfață cu Asia Centrală, zona Mării Caspice și Orientul Mijlociu
Noul mediu internațional este polarizat din cauza amenințărilor teroriste. De
aceea spațiul caspic se află acum în calculele marilor puteri datorită potențialului
geostrategic precum și de cel energetic. Preocuparea vestului pentru zona Caucazului
este legată de rezervele de hidrocarburi de la Marea Caspică, care devin tot mai
importante în actualul context energetic global. Recentele conflicte dintre Rusia și
Ucraina privind creșterea prețului la gaze naturale, dintre Rusia și Moldova (pe
care unii analiști l-au considerat ca având și o cauză politică din cauza Transnistriei)
precum și cel dintre Rusia și Georgia (când în mijlocul iernii anului 2005 – 2006,
Georgia a rămas fără gaz metan din cauza exploziei conductelor de alimentare de
la graniță cu Federația Rusă, fapt considerat de președintele Saakashvili un sabotaj),
au demonstrat statelor membre Uniunii Europene că, deși sunt puternice economic
și politic, ele sunt încă dependente de resursele energetice ale Rusiei (care
furnizează peste un sfert din totalul de gaz importat în Europa). Dintre țările Europei,
numai Germania este cea care a luat măsuri concrete de asigurare a importului, în
acest sens dezvoltând un proiect cu Rusia prin care Germania va primi gaz
începând cu 2010 din Rusia printr-o conductă ce va trece pe sub Marea Baltică,
proiect ce a atras nemulțumirea Țărilor baltice, a Poloniei și a Ucrainei, care se tem
că vor rămâne fără importurile de gaz din Rusia. Pe de alta parte, și SUA se află
printre economiile dependente de importul de energie (care reprezintă peste 50%
din petrolul necesar zilnice – 20 milioane barili).
Având în vedere contextul internațional actual, în care Orientul Mijlociu devine
tot mai instabil, precum și relația dintre SUA cu unele țări membre OPEC (să nu
pierdem din vedere situația încordată dintre SUA și Venezuela), face ca reorientarea
SUA către alternative la aceste surse să devină o condiție a funcționării economiei sale
în viitor. Bazinul Mării Caspice este estimat ca fiind cel mai mare potențial energetic
încă neexploatat din lume, pe locul trei după OPEC și Siberia (deși nu poate atinge
performanțele energetice ale OPEC). Cu toate acestea, infrastructura necesară
exploatării zăcămintelor este slab dezvoltată din cauza conflictelor din zonă, precum și
a barierei care o reprezintă Rusia față de investițiile străine din zonă.
În acest context dificil, o alternativă a SUA și a statelor Uniunii Europene față
de OPEC o reprezintă exploatarea zăcămintelor caspice, precum și cele din Asia
Centrală (Kazahstanul, Uzbekistanul și Turkmenistanul care au zăcăminte uriașe
de gaz natural). Dar implicarea occidentală este condiționată de instabilitatea
politică și economică din zonă, precum și opoziția Rusiei care se vede în mod
tradițional polul de putere al regiunii. Pe de altă parte, alături de preocuparea
pentru securitatea energetică, statele vestice și în special cele europene, trebuie
să se preocupe de securitatea frontierelor și a populației. Instabilitatea politică a
Caucazului generează găuri negre pe care autoritatea statului nu le poate controla:
trafic de arme, substanțe chimice, narcotice, carne vie, crimă organizată, și în cazul
www.geopolitic.ro

142 statelor musulmane, fanatism religios. Acestea se pot amplifica în caz de un
conflict caucazian armat, care ar putea genera valuri de refugiați.
Interesul marilor puteri, și în special al celor vestice, este mai crescut în zona
Mării Caspice comparativ cu celelalte spații foste sovietice. Această preocupare
poate fi structurată pe două nivele, care nu includ o apropiere de zona caucaziană
datorită elementelor locale, ce ar atrage atenția prin valori sau tradiții, ci se bazează
pe interese pragmatice. Primul nivel de interes este legat de poziția de coridor de
transport a zăcămintelor de la Marea Caspică, iar al doilea nivel de interes ține de
securitatea statelor vestice și a celor din vecinătate care ar putea fi afectate pe mai
multe planuri în caz de explozie printr-un război a tensiunilor existente în Caucaz.
Separat, în această ecuație ar intra și interesul SUA de a avea bune relații cu statele
caucaziene și central asiatice, de a le avea plasate ca aliați în lupta antiteroristă.
Interesele puterilor regionale la nivelul Caucazului au în vedere pe lângă
aspectele energetice, și câștigarea de poziții în planul relațiilor etnice (Turcia, Iran,
Azerbaijan, Armenia, Rusia), care se suprapun cu aspectele religioase. Din acest
punct de vedere, se pot trasa câteva axe de cooperare: Ankara – Baku, Moscova –
Erevan, Tbilisi – Washington, Baku – Washington, dar și două axe atipice: Erevan –
Teheran, Moscova – Teheran. Cooperarea etnică cea mai vizibilă este cea pe
direcția Ankara – Baku. Poporul azer este de origine turcică, iar cele două state au
colaborat și mai strâns după ce Baku s-a încadrat după independență pe direcția
laică și democratică a Turciei. Acest lucru a afectat ambițiile Teheranului de a deveni
un model ideologic musulman regional, fiind dublat și de situația minorității azere din
Iran. Aceasta se află într-un număr ce variază între 20 – 25 milioane (în condițiile în
care Azerbaijanul are o populație de aproximativ 8 milioane), aflați în masă compactă
în nordul Iranului. Factorul acesta a condus la o tensiune a relațiilor azero-iraniene,
din cauza înăspririi condițiilor minorității azere precum și a unor tendințe de autonomie
sau secesiune azere. Colaborarea Moscova – Erevan se bazează pe mai multe elemente.
Armenia este izolată și are ca vecine două state dușmane, Turcia, Azerbaijan.
Securitatea statului armean depinde de o strânsă colaborare cu Rusia, atât pe plan
militar59 cât și pe plan economic, având în vedere că un important procent al
populației armene muncește sezonier în Rusia.
O relație atipică există între Armenia și Iran, între cele două state dezvoltându-
se relații economice strânse. Georgia și Azerbaijan au dezvoltat relații de cooperare
cu Washingtonul, având la bază satisfacerea interesului reciproc: cele două state
caucaziene ies din sfera de influență rusească prin intermediul includerii în Parteneriatul
NATO și a Politicii europene de vecinătate, iar SUA obține îngrădirea accesului Rusiei la
hidrocarburile caspice, asigurând primatul firmelor americane, cele două state caucaziene
devenind aliate în lupta antiteroristă.
În cadrul acestor ecuații geopolitice, una care este atipică pentru contextele
istorice anterioare, este axa Moscova – Teheran. În viziunea lui Brzezinski, această
apropiere s-a realizat din cauza mai multor factori: Iranul a devenit izolat pe plan
internațional din cauza acțiunii SUA, Rusia are nevoie de un aliat care să contrabalanseze
tendințele americane de expansiune în zonă, iar Rusia și Iran au ca obiectiv comun
împărțirea legală a Mării Caspice în funcție de deschiderile fiecărui stat la întinderea de
apă. Alături de acestea, ambele state se pot confrunta cu noi tendințe secesioniste, din

59 Prezența de baze și instalații rusești, care sunt menținute în continuare sub motivul întăririi graniței
sudice a CIS, și care nu vor fi retrase curând, după cum dovedește situația celor două baze militare
rusești rămase încă în Georgia, după ce la summitul din Istanbul din 1999, Rusia s-a angajat că le va
retrage pe toate, la acea dată fiind în total de patru
www.geopolitic.ro

143 acest punct de vedere asigurându-și sprijinul, nerecunoscând nici o formațiune secesionistă
ca legală. Dominația sovietică a întârziat încadrarea statelor transcaucaziene pe
drumul dezvoltării moderne și competitive. Acest proces a început după prăbușirea
URSS și declararea independenței fostelor state membre ale Uniunii.
Vulnerabilitățile evoluției fostelor state sovietice din regiune constau în
existența unui naționalism agresiv și a antipatiilor etnice. Acestea pot transforma
procesul de dezvoltare într-unul violent, conflictual și autodistructiv. Pe lângă acest
tip de vulnerabilități, statele fiind încă slabe ca și putere, sunt supuse diferitelor
presiuni ale actorilor politici care au interese în zonă: Rusia, Turcia, Iran, Europa și
SUA. Aceste influențe, în funcție de direcția lor, pot să ajute sau să agraveze
actuala situație din zonele tensionate.
www.geopolitic.ro

144
AXA ENERGETICĂ EUROPA-ASIA
Igbal HACIYEV
Abstract : As Europe attempts to secure its energy needs, the Caspian Sea region begins to appear
increasingly attractive, despite its controversial status. Indeed, as recent initiatives have proved it,
Caspian oil and gas reserves have been object of several investments, mostly concerning the
infrastructure needed in order to export them to the Western markets. With Baku-Tbilisi-Ceyhan and the
Blue Stream projects as latest accomplishments in the area, the West and the states in the Caspian
Sea region still await the completion of two other major initiatives: Nabucco and Transcaspian.
Europa s-a aflat, la începutul anului, în postura de victimă colaterală în criza
ruso-ucraineană a gazelor naturale, provocată de disputa dintre Moscova și Kiev pe
marginea prețului pretins de partea rusească per mia de metri cubi livrată fostului
satelit al URSS, soldată cu sistarea temporară a livrărilor către Ucraina și, implicit,
către Bătrânul Continent. Dependentă în mare parte de resursele energetice ex-sovietice,
transportate prin intermediul infrastructurii moștenite din perioada de dinainte de
destrămarea, în 1991, a Uniunii Sovietice, dar și prin materializarea unor inițiative recente
în domeniu, Europa a conștientizat necesitatea diversificării surselor de proveniență,
dar și a rutelor de transport folosite pentru aprovizionarea cu hidrocarburi. În primul
caz, soluția pare să vină tot din spațiul aflat, până în 1991, sub tutela Moscovei, bazinul
Mării Caspice dovedindu-se deosebit de promițător în acest sens, cu resurse de
petrol și gaze naturale evaluate la peste (17 and 44 billion barrels -oil, 232 trillion
cubic feet – natural gas), potrivit ultimelor estimări.1 Depozitele de petrol și gaze naturale
din regiunea Mării Caspice reprezintă, de altfel, aproximativ a douăzecia parte din
rezervele mondiale, hidrocarburile constituind un factor important pentru statele riverane
– Azerbaidjan, Kazakhstan, Turkmenistan, Iran și, nu în ultimul rând, Rusia – dar și
pentru statele din zona adiacentă, precum Uzbekistanul sau Georgia.
Exploatarea acestora nu se anunță însă ușoară, în contextul în care statutul
Mării Caspice nu a fost deocamdată elucidat, delimitarea platoului continental al
acesteia constituind în continuare o problemă pentru statele din regiune. Astfel, dacă
Rusia, Kazakhstanul și Azerbaidjanul au reușit să încheie acorduri bilaterale care să
reglementeze acest aspect, autoritățile de la Baku și Ashgabat nu au reușit până în
prezent să ajungă la o înțelegere privind alocarea resurselor din bazinul caspic,
partea azeră și cea turkmenă revendicând, deopotrivă, zăcămintele din câmpul de
exploatare Azeri-Chirag-Gunesli. Mai mult, oficialii turkmeni nu s-au dovedit sensibili
la propunerea avansată recent de Baku, cu sprijinul SUA, în sensul realizării unui
parteneriat destinat exportării, în comun, a resurselor de gaze naturale ale celor două
state, proiectul rămânând în stadiu incipient, cu vagi perspective de finalizare.
În ceea ce privește infrastructura, aceasta face, în prezent, obiectul unui monopol
rusesc, resursele exploatate în Asia Centrală părăsind regiunea via oleoducte și gazoducte
care traversează, inevitabil, teritoriul Federației Ruse. Așadar, deținând controlul asupra
elementelor de infrastructură care permit transportul hidrocarburilor central-asiatice
către Occident, s-ar putea spune că Moscova se află în măsură să impună condiții,
fapt de altfel și dovedit în ianuarie, anul acesta, în disputa cu Kievul. Mai mult, ponderea
rusească în domeniul transportului energetic a dus la caracterizarea statelor central-

1 *** Caspian Oil, Caspian Gas, Energy Information Administration, Official Energy Statistics from U.S.
Government, , http://www.eia.doe.gov/
www.geopolitic.ro

145 asiatice, bogate în hidrocarburi, drept state închise deoarece transportul resurselor
energetice proprii către piețele din Occident se face în exclusivitate cu aportul Moscovei.
Astfel, ca o încercare de contrabalansare a influenței exercitate de Rusia din punct
de vedere al elementelor de infrastructură, SUA au început să își facă simțită prezența în
regiune, prin proiecte precum Baku-Tbilisi-Ceyhan sau Transcaspian, vizând
transportul hidrocarburilor caspice spre Occident, fără implicarea Moscovei. În vreme
ce inițiativa Baku-Tbilisi-Ceyhan a căpătat o formă concretă la sfârșitul anului trecut,
proiectul Transcapian se anunță ceva mai dificil de realizat. Deși beneficiază de sprijinul
responsabililor locali – în speță, al autorităților de la Baku și Astana – dar și al oficialilor
europeni, comisarul european al Energiei, Andris Piebalgs, pronunțându-se, în mai, anul
acesta, în favoarea creării unui ''al patrulea coridor pentru transportul de gaze către
țările europene'', analiștii consideră că gazoductul în cauză nu va fi construit până în
2010.2 Inițiativa comunității europene a fost criticată, de altfel, de partea rusă, care
dorește să își mențină monopolul în domeniul tranzitului hidrocarburilor central-asiatice,
Moscova apreciind că materializarea unui astfel de demers ar însemna "folosirea
standardelor duble".3 Baku-Tbilisi-Ceyhan și Trans-caspian nu sunt, însă, unicele
inițiative în materie de infrastructură, la acestea se adăugându-se proiectul Nabucco,
destinat aprovizionării piețelor europene cu gaze din regiunea Marii Caspice si din
Orientul Mijlociu, respectiv Iran, Irak si Egipt. Proiectul a fost readus în actualitate la
începutul anului, pe fondul crizei ruso-ucrainene a gazelor naturale, purtătorul de cuvânt al
comisarului pentru Energie, Ferran Tarradellas și Espuny, declarând, în februarie, că
UE „este interesată de Nabucco, ca sursă alternativă de energie“, constituind, de
altfel, „o prioritate pentru Comisia Europeană, interesată să-și diversifice sursele și
infrastructură“.4 Proiectul a fost pus pe hârtie în urmă cu trei ani, iar Nabucco
dispune, în prezent, de o companie de studiu și află în căutare de surse de finanțare,
lucrările urmând să înceapă cel mai probabil în 2008, când se va fi încheiat etapa
proiectării. Punctual, proiectul constă în construcția unei conducte de transport a
gazului caspic și din Orientul Mijlociu către Occident, prin Turcia, Bulgaria, România,
Ungaria și Austria, aceasta urmând să fie operațională abia la începutul lui 2011, iar
din 2020 să funcționeze la capacitate maximă. Lungimea gazoductului, proiectat
pentru un debit de 26, până la 32 de miliarde de metri cubi pe an (între 70 și 90 de
milioane de metri cubi pe zi), este de 2.841 km, valoarea totală a proiectului
ridicându-se la peste 4,4 miliarde euro.5 Conducta, având Turcia ca punct de
plecare, ar avea destinația finală Austria, trecând prin Bulgaria, România și Ungaria.
Compania austriacă OMV, care deține 50% din compania ce urmează să construiască
„Nabucco“, a anunțat că se va decide până la finele lui 2007 dacă își va asuma în
exclusivitate realizarea proiectului sau va proceda la aceasta apelând la un
parteneriat cu firmele interesate: Botas (Turcia), BulgarGaz (Bulgaria), Trans-Gaz
(România), MOL (Ungaria). Promotorii proiectului nu vorbesc încă foarte limpede
despre țările care ar urma să furnizeze gazele naturale. Unul din brațele conductei ar
urma să vină din Iran, al doilea producător mondial de gaze naturale. Pentru a evita
criticile legate de dependența de Iran, OMV vorbește în principal despre gazele
naturale din Marea Caspică, din rezervele Azerbaidjanului. Cu o capacitate de până
la 13 miliarde de metri cubi pe an, aceste rezerve ar fi suficiente în prima fază a

2 *** Dick Cheney trezește la viața forțele Războiului Rece, Curierul Național, 8 mai, 2006,
http://www.curierulnational.ro/index.php?page=articolc&art=74710&sir=Dick%20Cheney%20treze%
20te%20via%20for%20R%20Rece
3 *** Summitul UE-Russia în nuanțe întunecate, EU Observer, 23 mai, 2006
4 *** Nabucco schimbă Rusia cu Iranul , Cotidianul, 9 februarie, 2006,
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=3961&art=9100&diraut=241&cHash=f1e52997f9
5 *** Romania trage compania GAIL in proiectul Nabucco, Săptămâna Financiară, http://www.sfin.ro/articol.php?id=2365
www.geopolitic.ro

146 proiectului. Abia din 2020 ar urma să intre în funcțiune și „brațul iranian“, ajungându-
se la o capacitate de 30 de miliarde de metri cubi. Constructorii speră ca până atunci
situația politică din Iran să fie complet stabilizată. Rezervele din Iran sunt estimate la
o capacitate de până la 20 de miliarde de metri cubi pe an, dar, în prezent, din cauza
echipamentelor învechite, producția este mult sub potențial: 83,5 milioane de metri
cubi.6Conducta prezintă un interes deosebit și pentru București, România sperând ca
prin conectarea la acest gazoduct să-și atenueze dependența de importul de gaze
din Federația Rusă. Investițiile României pentru acest proiect sunt estimate la
aproximativ 800 milioane de euro.7 Deși se încearcă o contrabalansare a influenței
exercitate de Moscova, ponderea părții ruse nu poate fi ignorată, cea mai recentă
inițiativă în domeniu – gazoductul Blue Stream, inaugurat anul trecut – fiind realizată cu
implicarea gigantului energetic rusesc Gazprom, în parteneriat cu concernul italian ENI.
Antamat încă din 1998, prin semnarea, de către oficialii de la Ankara și de la Moscova,
a unui acord interguvernamental vizând vânzarea anuală, către partea turcă, a
aproximativ 565 de miliarde de metri cubi de gaz natural rusesc, proiectul a fost
demarat în 2000, presupunând construirea unui gazoduct care să facă legătura între
Rusia și Turcia, via Marea Neagră.8 Potrivit informațiilor oferite de Gazprom,
gazoductul are o lungime de aproximativ 1213 kilometri, fiind structurat pe trei secțiuni:
segmentul terestru rusesc Izobilnoye-Arkhipo-Osipovka, secțiunea subacvatică
Arkhipo-Osipovka-Durusu și segmentul terestru turcesc Samsun-Ankara.9 La o
capacitate de transport maximă de aproximativ 16 miliarde de metri cubi de gaz pe
an
, tranzitul pe conducta Blue Stream se situează, la acest moment, în jurul valorii
de șase miliarde de metri cubi, urmând să atingă capacitatea prevăzută în 2010.
Deși gazoductul subacvatic Blue Stream a fost conceput pentru asigurarea a
aproximativ 60% din consumul de gaze naturale pe piața internă din Turcia, noi

6 *** Nabucco schimba Rusia cu Iranul , Cotidianul, 9 februarie , 2006,
http://www.cotidianul.ro/index.php?id=3961&art=9100&diraut=241&cHash=f1e52997f9
7 *** Investitiile Romaniei pentru Nabucco – estimate la 800 milioane euro, Ziarul Adevărul , 2 februarie
2005, http://www.adevarulonline.ro/2005-02-02/Economie/investitiile-romaniei-pentru-nabucco-
estimate-la-800-milioane-euro_115203.html
8 *** Blue Stream Natural Gas Pipeline, Russia/Turkey, The website for the offshore oil and gas
industry, http://www.offshore-technology.com/projects/blue_stream/
9 *** http://www.gazprom.ru/ (site-ul oficial Gazprom)

www.geopolitic.ro

147 perspective se conturează la orizont, oficialii de la Ankara și cei de la Moscova analizând,
la acest moment, oportunitatea extinderii conductei în vederea abordării unor piețe
noi, printre cele vizate numărându-se și cea israeliană.10 Însă cea mai importantă
inițiativă vizând introducerea hidrocarburilor caspice pe piețele occidentale o
reprezintă, fără îndoială, proiectul Baku-Tbilisi-Ceyhan, ajuns la maturitate încă de
anul trecut și inaugurat, în mod oficial, în iulie, anul acesta.
La sfârșitul perioadei Sovietice, companiile globale de petrol și gaze au
realizat că au o nouă oportunitate semnificativă. URSS și apoi statele succesoare,
aveau nevoie de tehnologie și capital pentru a dezvolta depozitele de petrol și gaz
care se situau sub capabilitatea companiilor locale. Companiile internaționale de
energie, în schimb, aveau nevoie de rezerve noi.
Regiunea Mării Caspice era o zonă de interes deosebit în anii 1990 Executori
internaționali ai energiei vin frecvent în vizită; anual târgurile de petrol sunt inundate de
investitori și furnizori de servicii și creatorii de politici. Acordurile de proiect au fost
semnate; companiile luptându-se să asigure exploatarea și dezvoltarea infrastructurii,
ca și serviciile globale standard locale și rezidențiale.
O problemă cheie cu această goană după resursele naturale din zona Caspică
era nevoia unui sistem de transport pentru a duce producția de petrol pe piața globală.
Azerbaidjan, Kazakhstan, Turkmenistan și Uzbekistan au existat anterior ca parte a
industriei petroliere și de gaze a sovieticilor unificați. Infrastructura de transport reflectă
acest lucru, dând Rusiei – un producător competitiv de energie și suveranul imperiului
recent – un monopol peste accesul țărilor Caspice la piețele străine. O încercare ulterioară
care a complicat transportul din regiunea Caspică și astfel a complicat deciziile de
investiții de la izvorâre, a fost faptul că prima rută rusească sudică de export a petrolului –
portul Novorossiysk – ca și rutele ce folosesc porturile Georgiene la Marea Neagră
denumite Batumi și Supsa și portul Ukrainian de la Odessa, necesită tranzit cu tancul
de petrol prin Strâmtoarea Bosfor. Bosforul se împarte către centru Istambulului, un oraș
de 12 milioane de locuitori ce a fost desemnat de UNESCO drept o Zonă a Moștenirii

10*** Rusia se leagă cu Turcia prin Marea Neagră , Ziarul Ziua , 18 noiembrie 2005, http://ziua.net
Proiectul Baku-Tbilisi-Ceyhan
www.geopolitic.ro

148 Lumii. Bosforul se răsucește și se întoarce de la Marea Neagră la Marea Marmara,
trecând prin locuri istorice, docuri pentru feriboturi, epave scufundate și promenade
elegante. Pe la mijlocul anilor 1990, tancurile petroliere încărcate cu aproximativ un milion
de barili de petrol tranzitau Bosforul zilnic și această cifră s-a dublat deja până în 2005.
Accidente ce au implicat explozii și răniri serioase sau decese au fost periodice11.
Sfârșitul anilor 1990 a adus o rafală de studii economice, inițiative diplomatice
și declarații publice despre cum să adreseze încercările de transport a energiei în
regiunea Caspică. Au fost alcătuite grupuri de muncitori cu scopul de a evalua
opțiunile. Studii inginerești de bază și detaliate au fost conduse. În final, după
aproape cinci ani de analize și negocieri intensive, o structură comercială a prins
contur și a condus la crearea Companiei Conductei Baku-Tblisi-Ceyhan (BTC Co.)12
Construirea conductei BTC are implicații semnificative pentru producător și
țările de tranzit Azerbaidjan, Georgia și Turcia dar și pentru întreaga piață de petrol.
Pentru statele locale, BTC asigură debitele atât de necesare de câștiguri de valută
grea. Azerbaidjan, statul producător, așteaptă să obțină mult din aceasta, dar taxele de
tranzit sunt importante din punct de vedere economic și pentru Georgia. Georgia,
de asemenea, așteaptă să câștige din securitatea energetică importantă, reducându-și
dependența față de sursele energetice rusești13. Câștigurile economice din taxele de
tranzit sunt mai puțin importante pentru economia dezvoltată a Turciei, dar Turcia se află
în poziția de a beneficia, ca și alți participanți, de securitatea energetică ca și de ancorarea
politică a Sudului Caucazian la piața energetică globală pe care o implică BTC14.
Altă reușită semnificativă a proiectului BTC este că a servit drept catalizator
pentru dezvoltarea proiectului Conductei de Gaz Sud Caucaziană, conectând Baku
la Erzurum în Turcia prin Georgia. Conducta de gaz va livra 6 miliarde metri cubi de
gaz către Turcia pe an printr-un contract existent de achiziționare a gazului. Volume
mici vor fi de asemenea livrate către Azerbaidjan și Georgia, contribuind la securitatea
economică a acestor state. Gradual, resursele de gaz din Sudul Caucazian este posibil
să devină disponibile pe piața europeană prin Turcia și sud-estul Europei, deoarece
această alternativă este mult mai economică decât noile dezvoltări planificate în Rusia15.
BTC evită folosirea Canalelor Turcești înguste, care sunt deja la limită cu cele 3
milioane de barili ce trec zilnic prin canalul îngust, care este lat de doar o jumătate
de milă. În acest sens, BTC are avantaje semnificative asupra conductei Consorțiului
de Conducte Caspice (CPC) căci va livra petrol către un port cu apă adâncă din
Mediterană, evitând punctele de sufocare majore a transportului. Aceasta face ca
BTC să fie cea mai bună opțiune pentru livrarea petrolului Caspic pe piață într-o
manieră sigură, promptă, economică și nezgomotoasă.
Dar consecințele BTC sunt mai mult decât pur economice. Petru toți cei implicați,
în interiorul cât și în oricare direcție dinspre Sudul Caucazian, construirea conductei
BTC reconfigurează mapa mintală cu care observatorii politici și factorii de decizie
privesc lumea. Azerbaidjan și Georgia își vor vedea viitorul în relație mai directă
Europa prin legătura economică și politică pe care o constituie BTC. Pentru Turcia,

11 *** Caspian Sea Region: Environmental Issues ,Energy Information Administration, Official Energy
Statistics from U.S. Government , February 2003,
http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/caspenv.html.
12 *** Caspian pipeline dream becomes reality , BBC news, 17 septembrie 2002,
http://news.bbc.co.uk/2/hi/europe/2263611.stm.
13 *** Baku-Tbilisi-Ceyhan pipeline project , European Bank for Reconstruction and Development,
http://www.ebrd.com/projects/psd/psd2003/18806.htm.
14 *** Benefits of the project for Turkey, BAKU-TBILISI-CEYHAN COPL PROJECT DIRECTORATE,
http://www.btc.com.tr/eng/project.html.
15 *** Caspian Sea Region: Natural Gas Export Options, Energy Information Administration, Official
Energy Statistics from U.S. Government, http://www.eia.doe.gov/emeu/cabs/caspgase.html.
www.geopolitic.ro

149 cu relațiile sale comerciale semnificative cu Rusia (incluzând conducta de gaz Blue
Stream de-a lungul Mării Negre), BTC este o cauză pentru revizitarea vocației sale
estice chiar și atunci când guvernul Turc poate fi mai puțin înclinat să o facă. De
această dată, o depășire mai mare a ținutului turc și a altora de-a lungul frontierei sale
estice nu reprezintă o alternativă pentru aspirațiile Turciei vestice ci o îmbogățire a
legăturilor sale cu Europa. În ochii iranienilor, finalizarea BTC permite perceperea
vecinului Azerbaidjan, nu ca pe un nou venit slab ce poate fi manipulat, dar ca pe
un actor într-adevăr independent, chiar și ca unul care poate efectiv să pună în
scenă și să încheie proiecte semnificative. Chiar și pentru cei mai sceptici ruși, BTC
oferă o dovadă solidă că statele din Sudul Caucazian sunt nu numai independente
și suverane, dar au și prieteni puternici peste hotare care pot insista în sprijinirea
unei singure inițiative de-a lungul a mai mult de un deceniu. Pentru Statele Unite și
Europa, BTC reprezintă un impuls pentru implicarea Vestului în sectoarele de
energie și securitate ale bazinului Caspic și dovedește că ambițiile aproape uitate
de construire a unui coridor est-vest ce leagă Europa de Asia Centrală și mai jos
prin Caucaz nu sunt numai posibile dar s-au și realizat. Finalizarea proiectului BTC
are implicații care afectează o mai mare regiune decât Sudul Caucazian, notabil
fiind Centrul Asiei. În timp ce finalizarea BTC este o mișcare semnificativă către
adâncirea relațiilor între Sudul Caucazian și spațiul Euro-Atlantic, constituie un prim
pas către aprovizionarea țărmurilor estice ale Mării Caspice cu o conectare directă
către Europa ce nu depinde de foștii domnitori colonialiști. De fapt, numai cu mici
excepții, Rusia menține monopolul asupra exportului de resurse energetice în statele
Asiei Centrale. Aceasta cimentează dependența economică și politică a statelor
producătoare, chiar dacă acest monopol este dăunător în multe privințe. Turkmenistanul,
în particular, este legat să exporte gaz prin sistemul de conducte al Rusiei la un preț
mult mai scăzut față de nivelul pieței și să primească plata parțial în natură decât
cash, nepunând la socoteală prețul pieței. BTC dă un exemplu despre cum statele
producătoare înconjurate de pământ, pot aduce resursele lor energetice pe piețele
independente și acest exemplu afectează sigur deciziile producătorilor Central Asiatici
.Există numeroase opțiuni pentru rutele de export a resurselor energetice din Estul
Caspic. Dată fiind apropierea dintre Sudul Caucazian și Europa, nu a existat niciodată un
argument puternic pentru ca petrolul din Azerbaidjan să fie exportat pe piața consumatorilor
asiatici. Dar pe măsură ce petrolul din Kazakhstan și gazul din Turkmenistan sunt
interesante (fără să luăm în calcul depozitele de gaze mai mici din Uzbekistan), marea
apropiere de India și China și cererea explozivă de energie acestea fac exportul
către estul îndepărtat o opțiune atractivă, chiar dacă ambele state pot avea avantaje
de la coridorul de transport Sud Caucazian către vest prin construirea conductelor
de-a lungul Mării Caspice. Într-adevăr, BTC apare exact în momentul în care
Kazakhstan începe să dezbată cum să exporte resursele din câmpul petrolier
Kashagan, cel mai mare și unic câmp petrolier descoperit în ultimele două decenii.
Prima mare conductă post-sovietică ce a apărut, a fost conducta CPC ce leagă
câmpul petrolier Tengiz din Kazakhstan de pe coasta Caspică de coasta Rusească
a Mării Negre. Deși în principal pe teritoriul Rusiei, CPC este primul sistem de transport
a petrolului ce operează independent de monopolul de stat Rusesc, Transneft. Dar
cantitățile de petrol ce ies din proiectul Kashagan – este prevăzut la 375.000 barili
pe zi în 2010 și eventual până la 1 milion barili pe zi16 – vor necesita cel puțin o nouă
conductă majoră de export. Pentru acest petrol, Kazakhstan poate avea în vedere
trei opțiuni diferite: o linie paralelă cu CPC, alimentând petrolul din Kazakhstan în

16*** Oil Production Outlook 2005-2040, Foundation Peak Oil Netherlands, 6 septembrie 2005,
http://sydneypeakoil.com/downloads/oil_production_outlook_2005-2040.pdf.
www.geopolitic.ro

150 conducta BTC și apoi exportat în China. Fiecare dintre aceste opțiuni prezintă provocări
atât economice cât și politice. Deși CPC poate fi extinsă semnificativ, întregul debit
din Kashagan este puțin probabil să fie alimentat în CPC din motivul evident că
guvernul turc este improbabil să permită o suplimentare de un milion de barili de
petrol pe zi se treacă prin inima celui mai mare oraș al său. Planul de construire a liniilor
special care să tranziteze Istambulul de la nord la sud se adaugă la costul livrării și
ulterior diluează controlul Rusiei. În orice caz, Kazakhstan și-a arătat recent dorința de
a-și reduce sprijinul pe Rusia pentru exportul resurselor sale energetice17. Este semnificativ
de notat că în mod oficial Kazakhstan s-a alipit la conducta BTC la inaugurarea
acesteia din mai 2005. Inițial, petrolul din Kazakhstan va traversa zona Caspică cu
tancurile petroliere, dar Kasymzhomart Tokayev, ministrul de externe al Kazakhstanului,
a declarat repetat că va construi o conductă subacvatică18. Deși, este evident că un
deceniu și jumătate după obținerea independenței, Kazakhstan implementează
efectiv o strategie de export a celor mai valoroase produse ale sale bazată pe rute
multiple. Așa cum este cazul cu BTC, deciziile în legătură cu balanța între ele va fi
eventual ghidată atât din punct de vedere politic cât și economic. După toate probabilitățile,
Kazakhstan va regla continuu balanța între cantitatea de petrol ce va fi trimisă în
fiecare dintre cele trei canale probabile: Rusia, China și coridorul energetic Sud Caucazian.
Această strategie de urgență, dacă este îndeplinită, va servi ambițiilor Kazakhstanului
de a deveni un actor major pe piața energetică globală în deceniile următoare. Mai
important, coincide cu strategia geopolitică a Kazakhstanului, și anume de a căuta
echilibrul între cele trei puteri majore cu care are relații apropiate, folosind-o pe fiecare
pentru a le verifica pe celelalte, întocmai că are beneficii de la legătura cu toate
trei. Diversificând cu succes canalele pentru exportul celor mai valoroase produse ale
sale, Kazakhstan și-a fortificat astfel suveranitatea și independența acțiunilor sale.
Odată ce resursele energetice din Azerbaidjan și din țările din Asia Centrală
va curge în sistemul energetic european, orice cădere sau întrerupere a furnizării
va avea un impact imediat asupra consumatorilor Europeni, în ciuda înlocuirii pieței
de petrol. O întrerupere bruscă a aprovizionării va fi simțită imediat. Aceasta în
schimb dă Europei o miză importantă cu privire la securitate, stabilitate și
dezvoltare în partea Sud Caucaziană ca un întreg.

17 *** Construction Of Oil Pipelines Network In The Caspian Sea Becomes Irreversible , Caspian Energy
Journal, http://www.caspenergy.com/bbulpipe02.html.
18 SEPASHVILI, Giorgi și PATSURIA, Nino, Potential Seabed Gas Pipeline Projects to Diversify
Supplies, “UNA-GEORGIA” Online Magazine , 25 aprilie 2005.
www.geopolitic.ro

151 RĂZBOIUL PETROLULUI ȘI AXA MOSCOVA – BEIJING
Remus DOGARU
1989 – o bucurie, asemănătoare celei cunoscute de omenire la sfârșitul celui
de al doilea război mondial, a marcat sfârșitul războiului rece și colapsul militar și
economic al fostului „lagăr comunist” – Uniunea Sovietică și statele aliate. În euforia
generală puțini au fost aceia ce au conștientizat evenimentele ulterioare ce au
marcat și vor marca istoria recentă.
Beneficiind de statutul de câștigătoare a războiului rece, de forța economică
și militară dezvoltată în acest timp, precum și de experiența dobândită în ajutorarea
țărilor europene devastate în al doilea război mondial, SUA a trecut la „exportarea”
propriului sistem de valori. În realitate însă, sub acest pretext de eliberare a țărilor
de sub dictatură, se ascunde o luptă la nivel global pentru controlul rezervelor de
materii prime și energie.
Dependența totală a societății omenești de exploatarea și prelucrarea
hidrocarburilor fosile, obligă marile puteri ale lumii să-și dispute controlul zonelor de
extracție și a rezervelor pentru a prevenii colapsul propriilor economii. În condițiile
păstrării consumului anual prezent (aproximativ 30 miliarde de barili) sau a unei
creșteri a lui, analiștii prevăd o criză a societății umane datorate epuizării rezervelor
de petrol în următorii 30 – 50 de ani.
Sfârșitul civilizației petrolului?
Din punct de vedere al petrolului, în prezent principala sursă de energie a
societăți umane, situația la nivel mondial se prezintă astfel (valori statistice la
nivelul anului 2004):
Producție (milioane de barili/zi) Consum (milioane de barili/zi)
1 Arabia Saudită 10,37 1 SUA 20,5
2 Rusia 9,27 2 China 6,5
3 SUA 8,69 3 Japonia 5,4
Principalele rezerve mondiale de petrol
www.geopolitic.ro

152 4 Iran 4,09 4 Germania 2,6
5 Mexic 3,83 5 Rusia 2,6
Principalele rezerve mondiale de hidrocarburi, la nivelul anului 2006, se
cifrau la 1.224,5 miliarde de barili , fiind repartizate astfel:
 țările OPEC (Algeria, Indonezia, Iran, Irak, Kuweit, Libia, Nigeria,
Qatar, Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite și Venezuela): 892,4
 țările din fostul URSS (Rusia, Kazakhstan, Azerbaijan) 76,0
 America de Nord (SUA, Canada) 200,2
 America centrală și de sud (Mexic, Brazilia) 24,1
 Asia (China, India) 24,1
 Europa (Norvegia) 7,7
Deși nerecunoscută în mod oficial problema epuizării resurselor petroliere
este un subiect de dispută științifică. Astfel, conform teoriei geofizicianului american
King Hubbert, vârful exploatării petroliere va fi atins în 2008 – 2010, urmând ca în
perioada următoare să se constate o scădere progresivă a resurselor până la epuizare,
eveniment ce va avea loc în 2050. De asemenea, demn de semnalat este faptul că
74 % din resursele cunoscute de petrol și gaze naturale (conform profesorului
Peter Odell de la „Royal Swedish Academy of War Sciences”) se află în țări ce au
aparținut fostei URSS și în Orientul Mijlociu. Ambele locații sunt cunoscute ca fiind
generatoare ale crizelor politice și militare.
Acestea sunt realitățile, dar cine sunt principalii vinovații pentru această veritabilă
apocalipsă? În general la acest capitol, analiștii indică China, India și Japonia, iar
valorile statistice existente par a le da dreptate:
Producție proprie Import Rezerve Consum
China 3,62 2,9 18,3 6,5
India –- 1,5 5,8 2,3
Japonia –- 5,3 –- 5,4
Problemele sunt datorate în special creșterii economice a Chinei, de aproximativ
10 % pe an, prin cererea uriașă de materii prime și resurse energetice necesare
susținerii ritmului anual de creștere.
Cu toate acestea, vinovate de actuala situație pot fi nominalizate și SUA în
condițiile în care cu un consum de 20 de milioane de barili/zi, americanii importă 56%
din producția mondială de petrol. Pentru a-și menține actualul nivel al consumului,
SUA este obligată să-și asigure accesul la noi rezerve de petrol, în special în
condițiile în care se estimează o creștere a importurilor de petrol americane, datorate
atât consumului intern cât și pentru susținerea eforturilor militare.
Probleme au apărut în ultimii ani și în ceea ce privește descoperirea de noi
depozite de petrol. Astfel, conform unui articol publicat de către New York Times în
octombrie 2004, descoperirile mondiale de petrol au atins apogeul în 1962,
ajungând în prezent la valori lipsite de importanță comparativ cu consumul anual.
Semnificativ, pentru situația de criză în care ne aflăm, este și faptul că primele
zece companii petroliere au cheltuii în 2004 8 miliarde de dolari în explorarea de
noi zăcăminte, dar descoperirile au o valoare comercială de aproximativ 4 miliarde
la prețul actual al petrolului.
www.geopolitic.ro

153 Majoritatea analiștilor sunt de acord că actuala criză a petrolului este diferită
de cele ale anilor ’70. În 1973 OPEC a scăzut producția ca represalii pentru
ajutorul acordat de SUA Israelului, iar în 1979 Iranul a oprit exportul către SUA din
motive politice. În ambele cazuri crizele au fost rezolvate prin creșterea exporturilor
de către Venezuela și Mexic. Odată ce producția globală își va atinge maximul, în
condițiile creșterii necontrolate a consumului, criza se va adânci. Semnalele ce
prevestesc o astfel de situație sunt deja prezente:
– 99 % din producția de petrol este furnizată de numai 44 de state, dintre care,
potrivit specialiștilor, 24 au depășit deja vârful de producție;
– vârfurile producției au fost deja atinse de SUA (1970), Rusia (1987), Marea
Britanie (1999), iar în cazul țărilor Orientului Mijlociu este așteptat în
următorii 2 – 3 ani.
Axa Moscova – Beijing
Începând cu 1990, pentru a profita de colapsul Uniunii Sovietice, SUA a
început să-și extindă zona de influență pătrunzând în cea sovietică. Primul test a fost
în Irak, aliat al sovieticilor în acea perioadă, cu ocazia primului război din Golf (1991 –
Furtuna deșertului). Limitată de mandatul acordat corpului expediționar prin rezoluția
nr. 678 / 29 noiembrie 1990 a Consiliului de Securitate al ONU, forțele militare ale
SUA nu au putut impune o schimbare a regimului politic.
Invocând necesități ale luptei împotriva terorismului, SUA și-a instalat baze militare
în fostele state ale Uniunii Sovietice (Uzbekistan, Kyrgyzstan și Tajikistan) și a avut o
contribuție importantă la instalarea unor noi regimuri politice în Georgia (2003) și
Ucraina (2004).

Descoperirea unor rezerve de petrol în zona mării Caspice și a Caucazului a
accentuat importanța strategică a zonei fostei URSS pentru SUA. Exploatarea
rezervelor este îngreunată de instabilitatea politică și militară fapt ce se reflectă și
asupra rețelelor de transport, existente sau aflate în faza de proiect. Având în
vedere necesitățile energetice proprii, administrația americană depune eforturi atât
pentru securizarea zonei cât și pentru a influența deciziile politice ale acestor țări.
Astfel pot fi explicate încercările administrației americane de a impune schimbări
ale regimurilor politice în statele riverane mării Caspice (Iran, Azerbaidjan,
Turkmenistan și Kazakhstan) sau din zona caucaziană.
Puterile zonale, Rusia și China, nu privesc cu simpatie și resemnare eforturile
SUA, încercând să blocheze accesul acesteia la resursele energetice. Primul pas
în această direcție a fost făcut în anul 1996 prin crearea „Shanghai Five Organization” .
Membrii fondatori ai organizației au fost Kazakhstan, Kyrgystan, Rusia, China și
www.geopolitic.ro

154 Tajikistan. După acceptarea în 2001 a Uzbekistan-ului organizația și-a schimbat
numele în „Shanghai Cooperation Organization” (SCO) .
Având la bază două tratate militare – „Treaty on Deepening Military Trust in
Border Regions” (1996) și „Treaty on Reduction of Military Forces in Border
Regions” (1997) – semnate atât de cele două puteri China și Rusia cât și de fostele
state sovietice Kazakhstan, Kyrgystan și Tajikistan, organizația își propune ca obiective:
– contracarea influenței SUA în regiune;
– evitarea conflictelor locale ce pot servi SUA pentru a intervenii în zonele aflate
între Rusia și China;
– formularea unei politici comune privind amenințările militare după adoptarea
de către SUA a noii politici nucleare – „limited nuclear war”;
– formulare unei politici comune de securitate zonală, incluzând aici elaborarea
unei politici comune antiterorism;
– elaborarea unei politici comerciale (constituirea unei zone libere).
În timp SCO a devenit, în fapt, un organism energetico-financiar important al
Asiei și un forum pentru promovarea celor două mari puteri: China și Rusia.
Eforturile de a contracara influența americană pe piața energetică mondială
ale Rusiei și Chinei au continuat prin invitarea Iran-ului să devină membru al SCO,
fapt care, în contextul actualei crize nucleare în care este implicat statul iranian,
reprezintă o sfidare la adresa poziției de forță adoptată de Washington și poate
explica, în parte, poziția adoptată în recenta criză de regimul de la Teheran.
Revenirea în prim planul politicii mondiale a Chinei și Rusiei, atenuarea
animozităților existente între cele două state în perioada comunistă, precum și
ambițiile politice mondiale ale acestor două țări sunt susținute și de evenimentele
ce au ținut prima pagină a ziarelor în ultimele luni:
– anunțul ministrului rus al apărării, Serghei Ivanov, privind furnizarea către Iran a
sistemelor de apărare sol-aer „TOR-M1”;
– cooperarea Rusiei cu Algeria în domeniul extragerii și comercializării gazelor naturale
și ștergerea datoriei Algeriei față de Rusia (cele două state fiind principalii
furnizori de gaze naturale ale statelor europene);
– construcția unor oleoducte din Kazahstan și Rusia către China în vederea furnizării
directe către această țară, a petrolului și gazelor naturale;
– acceptarea de către Sudan a Chinei ca principal partener de afaceri, după ce în
1997 SUA a impus sancțiuni țării africane (în prezent statul african asigură 7 %
din necesarul de petrol al Chinei);
– firmelor chineze de specialitate au obținut dreptul de exploatare a petrolului în
largul coastelor angoleze, după ce China a acordat Angolei, un împrumut pentru
finanțarea unor proiecte de infrastructură ale statului african;
– Nigeria, în schimbul unei investiții de câteva miliarde de dolari în infrastructură a
acordat și ea licențe de exploatare statului chinez. Prezența chineză se face
simțită și în alte state africane bogate în petrol, precum Gabonul, Coasta de
fildeș și Guineea Ecuatorială;
– încheierea unui contract de achiziționare de armament din Rusia de către Venezuelei,
principalul furnizor ne-arab de petrol al SUA, în urma embargoului militar impus
statului sud-american de către SUA;
– instalarea în funcția de prim ministru al Ucrainei al candidatului pro-rus din alegerile
prezidențiale, Viktor Yanukovych.
www.geopolitic.ro

155 Adăugând acestor evenimente oficiale problemele întâmpinate de americani
în Bolivia și Irak se poate spune încă o dată că „SUA a câștigat războiul dar a
pierdut pacea”.
Concluzii
Confruntată cu creșterea alarmantă a sentimentelor antiamericane în lumea
arabă, în ciuda poziției oficiale a guvernelor principalilor parteneri arabi ai SUA,
administrația americană se confruntă și cu eșecuri ale planului său de instaurare a
unei noi ordini mondiale – „New World Worder” – fapt recunoscut și de neoconservatorul
Robert Kagan, unul din fondatorii PNAC (Project for a New American Century) într-
un interviu publicat de către „Washington Post”. Este criticată, atât poziția administrației
americane față de statele africane, cât și liderii politici de la Moscova și Beijing
pentru susținerea unor regimuri considerate dictatoriale.
Alăturarea Indiei acestei axe Moscova – Beijing, perpetuarea și chiar agravarea
instabilității din Irak, continuarea politicii americane de „exportare” a democrației
prin utilizarea tuturor mijloacelor nu vor face decât să agraveze criza mondială, să
grăbească separarea statelor lumii în două tabere pro și contra americane și, în
viitorul nu foarte îndepărtat, să conducă la izbucnirea unui nou „război rece”.
Alături de rezolvarea pe cale diplomatică a tuturor acestor probleme, societatea
umană mai este obligată să rezolve o nouă provocare: reducerea substanțială a
dependenței societății umane de combustibili fosili, în special de petrol, prin
găsirea unor noi mijloace de producere a energiei. De rezolvarea rapidă a acestui
ultim aspect depinde însăși viitorul rasei umane pe această planetă.
www.geopolitic.ro

156 O NOUĂ AXĂ A PETROLULUI?
Maricica GHICULESCU
În prezent, încercările Statelor Unite ale Americii de a păstra controlul
asupra lumii, așa cum a făcut-o după căderea zidului Berlinului în 1989, și implicit a
comunismului, continuă într-un ritm alert, însă nu mai sunt atât de sigure cum vor
să arate declarațiile din presă. În paralel cu acest proces, se poate observa unele
acțiuni avansate de pregătire a unei noi împărțiri imperialiste clasice a lumii,
elementul cheie al acestora fiind petrolul și miza acestuia. Se conturează o nouă
axă, o axă a petrolului – Venezuela, Iran, Rusia și China – care încearcă să se
opună dominației americane la nivel global.
În ultima perioadă, președintele venezuelan a făcut numeroase vizite în
state, pe care speră să le transforme în potențiali aliați ai săi în războiul condus
împotriva supremației americane și care sunt cunoscute ca opunându-se politicii
americane, cum este cazul Belarusului, unde domnește Alexandr Lukașenko1. El
promovează candidatura Venezuelei pentru ocuparea unui loc în Consiliul de
Securitate al O.N.U., obținând în acest sens susținerea Beijingului. În Rusia,
președintele Vladimir Putin i-a vândut armament militar și a oferit licență fabricilor
din Venezuela pentru ca acestea să poată producă mitraliere Kalașnikov, în ciuda
obiecțiilor formulate de Statele Unite ale Americii. Iar, în ceea ce privește Iranul,
Chavez a semnat cu acesta acorduri importante referitoare la producția de petrol.
Statele Unite ale Americii și comandanții săi militari sunt îngrijorați de relațiile
din ce în ce mai strânse dintre Venezuela, Rusia și Iran, dar și China. Hugo Chavez a
învățat de câțiva ani să joace rolul liderului antiamericanismului internațional,
America Latină reprezentând frontul principal pentru activitățile sale. În ceea ce
privește restul lumii, președintele venezuelan s-a apropiat de liderii ale căror
interese se lovesc de cele ale politicii americane, folosindu-se de arma cea mai
puternică, și anume petrolul2. Combustibilul este principalul argument al lui
Chavez și al axei sale, Venezuela, Iranul, Rusia fiind mari producători de petrol și
de gaz. Prin alăturarea Chinei, Venezuela atrage în axă și un consumator nesătul,
creând un front petrolier antioccidental, un front strategic.
Președintele Venezuelei a vizitat la sfârșitul lunii august 2006 China, în
vederea obținerii de tehnologie informațională și asistență în domeniul construcțiilor
pentru a ajuta la dezvoltarea economiei proprii. În încercarea de a micșora
dependența Venezuelei de piața americană, președintele Chavez a obținut și un
client pentru petrolul pe care îl deține. Singurul membru latino-american al O.P.E.C.,
al optulea producător și al cincilea exportator mondial de petrol, Venezuela a afișat
în urmă cu un an ambiția de a furniza pe termen lung între 15 și 20% din importurile
petroliere chineze, aflate în creștere constantă, grație noilor zăcăminte din centura
Orinoco, ce adăpostește cele mai mari rezerve mondiale de petrol brut. Întotdeauna
motivat politic, președintele Hugo Chavez este determinat să submineze Statele Unite
ale Americii prin refuzarea accesului acesteia la rezervele bogate de care
Venezuela dispune. Piața chineză este înlocuitorul perfect al principalei piețe de
desfacere a petrolului venezuelan, și anume Statele Unite ale Americii.

1 www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2004/09/040929_lukasenko_ue.shtml
2 România Liberă, 23 august 2006 – Sub presiunea evenimentelor, axa lui Hugo, de Gabriela Anghel
www.geopolitic.ro

157 China investește în Venezuela, la fel ca și alte state, însă vede aceste investiții
ca pe o oportunitate de a-și diversifica furnizorii deja existenți. De asemenea,
China este îngrijorată de dominația unipolară la nivel global a Statelor Unite ale
Americii. Prin extinderea relațiilor cu Venezuela se încearcă o contrabalansare a
puterii americane, ceea ce este bine pentru Beijing.3
Rusia este un alt partener strategic din cadrul acestei axe a petrolului. Diferența
dintre relația Rusia – Venezuela pe de o parte, și relațiile S.U.A. – Georgia sau S.U.A.
– Ucraina pe de altă parte, constă în faptul că deși există din perspectivă geopolitică
numeroase similarități, în ceea ce privește conținutul actual al acestor relații există
diferențe importante. Cooperarea Rusia – Venezuela este independentă, complementară și
benefică mutual, spre deosebire de relațiile Statelor Unite ale Americii cu țările din
spațiul ex-sovietic, care până în prezent sunt motivate politic, de vreme ce „partenerii”
americani nu sunt încă solvabili în termeni economici și vor rămâne și în viitorul
apropiat dependenți de sprijinul și asistența oferită de Statele Unite ale Americii.
De asemenea, spre deosebire de anunțul american al unor „revoluții colorate”
în spațiul ex-sovietic, Rusia poate să vizualizeze cu încredere faptul că America
Latină este stabilă din punct de vedere politic. Orientarea spre „stânga” a continentului
latino-american nu va duce la mișcări sociale și revoluții. Guvernele de orientare
stânga din America Latină au ajuns la putere prin mijloace constituționale și alegeri
democratice. În consecință, situația politică devine „stabilă” și nici nu se preconizează
apariția vreunui conflict (doar dacă diplomația americană nu încearcă în mod
premeditat să destabilizeze regimurile de stânga din regiune).
Orientarea de stânga din America Latină este percepută de Moscova ca un
proces cu rădăcini adânci în revoluția cubaneză și astfel, păstrează în ideologie o
aversiune puternică împotriva hegemoniei americane. Mai mult decât atât, Rusia
vede „era socialismului specific secolului al XXI-lea” (așa cum Hugo Chavez l-a
descris) ca pe un nou curent al socialismului, alimentat de o combinație complexă
dintre jaful resurselor locale de corporațiile transnaționale, distribuția inechitabilă a
bogăției naționale la nivel local, nedreptate, sărăcie și subdezvoltate cauzate de
elitele locale lacome și directivele mioape de la Washington. Astfel, chiar
socialismul radical expus de Chavez își are rădăcinile în idealurile de independență
ale lui Simon Bolivar și în contextul actual, pune în discuție modalitatea capitalistă
de dezvoltare a statului.
Scenariul prezentat oferă un cadru concludent pentru ca Rusia de după era
sovietică să coopereze cu Venezuela . Din perspectivă economică, Chavez dorește
să scape de modelul neo-liberal și să reziste fenomenului globalizării. Programul lui
Chavez prezintă asemănări ciudate cu propria abordare a Rusiei în încercarea de
a crea o balanță între piață, stat și societate. Așa cum a declarat președintele
Venezuelei cu ocazia unui interviu, "Trebuie să unim mâna invizibilă a pieței și
mâna vizibilă a statului într-un sistem economic în care să existe piață atât cât este
posibil și stat atât cât este necesar."4
În consecință, în ciuda spațiului redus acordat de mass media vizitei în
Rusia a președintelui Hugo Chavez, totuși ideea rămâne că Moscova îl percepe pe
acesta ca fiind un lider carismatic, care este suficient de inteligent încât să își
urmărească propriile interese, trecând peste contradicții. Kremlinul nu poate decât
să fie foarte conștient de faptul că Rusia deține ceva moșteniri din era sovietică în

3 www.latimes.com/news/opinion/commentary/la-oe-ratliff25aug25,0,7934766.story?coll=la-opinion-center
4 BBC News, www.bbc.co.uk
www.geopolitic.ro

158 țara lui Chavez. Această imensă empatie între cele două state s-a putut observa
public în cadrul unei conferințe comune de presă când Putin a declarat pe un ton
moderat: „Noi cooperăm activ pe arena internațională și considerăm că ordinea
mondială ar trebui să se bazeze pe legislația internațională. Și în mod sigur vom
sprijini candidatura Venezuelei pentru ocuparea unui loc ca Stat Membru nepermanent
în cadrul Consiliului de Securitate al O.N.U., aspirații legitime fiecărui stat.” ).5
La acest nivel strategic, Iranul este important în ceea ce privește cooperarea
în chestiunea petrolului6, ceea ce este vitală pentru integrarea latin-americană și
construirea „Revoluției lui Bolivar” în Venezuela, așa cum președintele Hugo Chavez o
dorește. Poziția Iranului ca producător major de petrol și al doilea mare membru al
O.P.E.C. reprezintă unele dintre motivele pentru care Venezuela consideră acest
stat islamic un aliat foarte apropiat. La începutul președinției lui Chavez7, acesta a
condus o campanie puternică pentru a convinge O.P.E.C. să nu producă prea mult
petrol și ca urmare a acestuia prețul petrolului a crescut. A crescut de la prețul
periculos de mic de 12,28 dolari pe baril în 1998 la 27,60 dolari în 2000.
În prezent, acțiunile O.P.E.C.- ului în menținerea prețului petrolului mare nu
sunt la fel de importante. Factori mai importanți în acest sens sunt continuarea
războiului din Irak și cererile piețelor chineze și indiene. Cu toate acestea, Venezuela
consideră O.P.E.C. un factor important pentru strategiile sale energetice. Aceasta
se poate observa și prin felul în care O.P.E.C. este menționat în discursuri, în
ideea venezuelană a unei lumi multipolare. Petrolul reprezintă legătura dintre Iran
și Venezuela, Republica Islamică oferind asistență tehnică industriei din Venezuela.
Companii petroliere iraniene participă la proiecte comune având ca scop dezvoltarea
zonelor bogate în petrol ale Venezuelei, cum ar fi centura Orinoco. Acest sprijin
tehnic este valoros îndeosebi după pagubele și sabotajul prin care industria din
Venezuela a trecut în timpul grevei din domeniul petrolier din 20038.
Totuși, petrolul nu este singurul element al relației Caracas – Teheran. Un alt
element comun este reprezentat de presiunea exercitată de Statele Unite ale
Americii asupra ambelor state. Venezuela vede Statele Unite ale Americii ducând
un război împotriva ambelor țări. Astfel, sprijinirea Iranului este considerată ca pe o
respingere a „imperialismului american” oriunde în lume, inclusiv în America Latină.
Aceasta este în mare parte motivul pentru care Venezuela sprijină Iranul în
confruntarea acestuia cu Europa și Statele Unite ale Americii. Din această cauză
declarația Venezuelei de sprijinire a Republicii Islamice Iran și a programului
nuclear civil conține numeroase referințe la conceptul de „suveranitate” și dreptul
fiecărui stat de a decide în afacerile interne. „Din punct de vedere geopolitic, cel
mai important front pentru Chavez în acest moment este Iranul”, a declarat Alberto
Garrido9. El adaugă: „Chavez și consilierii acestuia au definit această alianță
strategică cu Iranul ca pe o modalitate de a contracara puterea americană.” O
relație strânsă între Venezuela și țările musulmane nu reprezintă o noutate, datând
din anii ’60 – odată cu crearea la Bagdad a structurii O.P.E.C., copilul de suflet al
unui ministru venezuelan al petrolului. După alegerea în funcția de președinte în

5 http://www.atimes.com/atimes/Central_Asia/HH02Ag01.html
6 http://www.venezuelanalysis.com/articles.php?artno=1689
7 Hugo Chavez a fost ales președinte al Venezuelei în 1998
8 Din decembrie 2002 până în februarie 2003, muncitorii din industria petrolieră au intrat într-o grevă
care a produs pagube economiei de la Caracas de 70 milioane de dolari pe zi, afectând și economia
americană – principala piață de desfacere a petrolului venezuelan
9 istoric venezuelan care scrie o lucrare despre Venezuela și relațiile acesteia cu statele musulmane
www.geopolitic.ro

159 1998, Hugo Chavez a făcut din relațiile sale cu Republica Islamică o prioritate în
politica sa de a convinge O.P.E.C. să crească prețurile petrolului.
În prezent, aceste transformări vin într-un moment în care America este din
ce în ce mai vulnerabilă la schimbările care au loc pe piața mondială a petrolului.
Jucători statali din ce în ce mai puternici, cum este cazul acestei axe formată din
Venezuela, Iran, Rusia și China, pun Statele Unite ale Americii într-o poziție
dezavantajată din punct de vedere economic, dar și în postura de a pierde din
influența diplomatică din Asia, Europa și emisfera occidentală. Pur și simplu
asistăm la geopoliticalizarea industriei petroliere și de gaze. Puterea se află în mâinile
guvernelor deținătoare de resurse naturale, iar în prezent, aceste guverne au
interese ostile politicii americane.10
În contextul actul, Statele Unite ale Americii află cu stupoare că Venezuela ,
care este furnizorul său de petrol brut, va împărți aceste resurse cu China , care pe
termen lung s-ar putea să detroneze America de pe poziția de principală piață de
desfacere a petrolului venezuelan. Între timp, Rusia controlează piața energetică
europeană, având în vedere faptul că Germania și Franța , la fel ca și China se pot
baza pe țările din America Latină, care beneficiază de pe urma investițiilor de
miliarde, oferind o anumită greutate formulării politicii externe. La aceasta se
adaugă relația dintre China și Rusia , ce se poate observa din abordările comune
ale diferitelor situații de criză de la nivel global. La aceste aspecte menționate mai
sus, se adaugă și inițiativa guvernului iranian de a crea Bursa Iraniană de Petrol ce
urma să fie deschisă în martie 2006, fiind amânată pentru mai târziu11
. Dr. Krassimir
Petrov consideră că din punct de vedere economic, această „armă nucleară”
iraniană reprezintă o mai mare amenințare la adresa hegemoniei americane decât
a reprezentat-o regimul lui Saddam Hussein.
Însă, orice s-ar întâmpla, ceea ce se poate observa este faptul că petrolul
continuă să joace un rol vital pe scena internațională. Această axă descrisă mai
sus are ca element cheie: petrolul. Venezuela, Iran, Rusia au un comun, printre
altele, că sunt printre cei mai mari producători de petrol. Iar China, prin piața pe
care o oferă reprezintă o închidere a acestui cerc. Dacă într-adevăr are loc și
deschiderea acestei Burse a Petrolului de către Republica Islamică Iraniană și
petrolul se va vinde pe euro și nu pe dolari, atunci putem spune că economia americană
va avea de suferit, iar întreaga scenă politică internațională va fi afectată radical.
De asemenea, susținerea candidaturii Venezuelei la ocuparea unui loc în Consiliul
de Securitate atât de Beijing dar și de Moscova ar putea împiedica planurile
americane referitoare la posibile sancțiuni de ordin economic, politic sau chiar
militar la adresa Iranului. Acești patru jucători strategi folosesc la maximum „arma
petrolului”. Și atunci problema nu va fi dacă există o astfel de axă, ci care sunt
mecanismele care stau la baza acesteia și cât de mult pot afecta politica externă
americană. Fie dacă o realizăm sau nu, ne aflăm în mijlocul unui război economic,
care cu ușurință se poate transforma într-unul militar.

10 http://www.energybulletin.net/12125.html – The Proposed Iranian Oil Bourse by dr. Krassimir Petrov
11 Bursa Iraniană de Petrol (I.O.B. – Iranian Oil Bourse ) va desfășura toate tranzacțiile petroliere în euro.
În momentul de față, toate bursele de petrol din lume au ca monedă de lucru dolarul. Sediul acesteia se
va afla în insula Kish, considerată a fi zonă liberă economică. Foarte mulți experți, printre care și dr.
Krassimir Petrov, consideră că aceasta reprezintă declinul „Imperiului American”
www.geopolitic.ro

160 LIDERII ECONOMICI AI LUMII PESTE O JUMĂTATE DE SECOL
Ștefan D. POPA
Este greu de găsit un exemplu de truism mai evident decât a spune că lumea
nu stă pe loc. Numai că efectele practice ale acestei afirmații sunt, de cele mai multe
ori, greu de acceptat. De pildă, cine ar fi crezut, în urmă cu o jumătate de veac, că Japonia,
Germania, și chiar Italia, țări „perdante“ reduse la ruină, devenite adevărate simboluri
ale puterii distructive a războaielor din secolul XX, aveau să ajungă să se numere, în
mai puțin de cinci decenii, printre cele mai dezvoltate și dinamice economii ale lumii?
Cu ani în urmă, cunoscutul gazetar, Florea Țuiu, care se dovedește a fi și un
publicist și analist politico-economic de finețe, încheia cartea sa „Japonia, un miracol?“
cu o „glumiță?!“ ce i-am relatat-o și care îmi fusese spusă, către finele deceniului 7 al
secolului trecut, de un om de afaceri japonez, care suna cam așa: care va fi ierarhia
statelor lumii în anul 2000? La care retoric tot acesta continua: locul 1 – Japonia, locul 2
– Japonia, locul 3 – Japonia și restul lunii! Cât de departe a fost acel japonez de adevăr?
În context și în strânsă legătură cu tema pe care încercăm să o prefigurăm
ar mai fi poate de înscris ideea lui Josef Joffe în „Viitorul marilor puteri“ arătând:
„Nu războiul a fost întotdeauna ultimul arbitru. Oamenii – molecule ale istoriei – au
ochi și urechi, minte și amintiri. Ei învață din erorile trecutului și au capacitatea de a
și le imagina pe ale viitorului“ și tot el conchide: „nici un război de agresiune din
acest secol (20 – na!) nu a făcut națiunile mai bogate sau mai fericite“.
Acum, în zorii celui de-al treilea mileniu, este firesc să ne întrebăm din cine
va fi compus acel G-8 (?) al anilor 2050. Acest demers este cu atât mai firesc cu cât,
pe de o parte, avem de-a face cu efectele globalizării, iar pe de altă parte, cu cele
ale unui progres tehnologic atât de rapid încât teoria celui de-al 3-lea val a lui Alvin
Tofler poate rămâne, ca dealtfel multe altele, doar o „teorie“.
Un posibil model al faliei existente între situația pe care o cunoaștem și o
trăim azi și cea care ar putea constitui realitatea anilor 2050 a fost propus de Goldman
Sachs , prin intermediul lui Dominic Wilson și Roopa Purushothaman, autorii lucrării
Dreaming with BRICs: the Path to 2050 (Visand la BRIC: calea spre anul 2050).
Și pentru că ne vom referi destul de des la studiul amintit, să începem prin a
defini termenii: BRIC este nici mai mult, nici mai puțin decât abrevierea de la Brazilia,
Rusia, India și China, Pentru că, într-adevăr, aceștia pot fi câștigătorii care, din punct
de vedere al dezvoltării economice, vor trece primii linia de sosire în cea de-a doua
jumătate a veacului nostru care, pentru a parafraza un alt autor celebru, va fi unul al
păcii sau nu va fi deloc, pentru că o conflagrație de proporții mondiale ar introduce în
orice model ipotetic o variabilă care ar face imposibilă orice previziune cât de cât
științifică. Tocmai de aceea merită să subliniem un fapt simplu prin esența sa și
anume că liderii ce au condus omenirea înainte de momentul – 6 august 1945 – (a
se vedea titlul „The day man lost“) nu au avut simțul consecințelor, ceea ce credem
că va fi imposibil pentru liderii mileniului 3, indiferent în ce țară guvernează. Ei deja
știu sau vor trebui să învețe repede că împărțirea bogățiilor cu ajutorul armelor nu
duce nicăieri sau mai curând se termină prost. De aici și acea stare de „calm sub
presiune“ generată de nebunia armelor nucleare.
Am folosit mai sus termenul cât de cât științific pentru că, în afara războiului,
la care experții exigenți de azi se rețin în a se referi, există o serie de alți factori
www.geopolitic.ro

161 aleatorii care fac din cea mai coerentă construcție intelectuală un biet castel din
cărți de joc. Doi dintre aceștia sunt erorile de management politic și „ghinionul“. Iar
celor care ar ridica mirați din sprâncene la citirea acestuia din urmă care, evident,
nu are nimic în comun cu rigoarea științifică, le-aș aminti că introducerea României
de către Winston Churchill în zona cu cea mai pronunțată influență rusească
(90%), când alte țări din regiune au intrat în sfera de 40%, 50% sau chiar 10%, a
fost un exemplu de ghinion politic care a costat poporul nostru o suferință pe care
nu ar trebui să o uităm niciodată și ale cărei „efecte propagate“ în timp, este greu
de crezut că se vor opri chiar la orizontul anului 2050!
Și atunci, de ce să mai încercăm să „investigăm“ umbrele viitorului? Pentru că
este esențial să fim cât putem de pregătiți pentru ceea ce ne poate aduce acesta și pentru
că probabilitatea ca unul dintre amintiții factori aleatorii să se producă are totuși, limite.
Condiția pentru ca modelul propus de Goldman Sachs să fie transpus în
realitate este păstrarea de către statele aflate în discuție a unei politici economice
echilibrate și a dezvoltării instituționale. Numai în aceste cazuri este previzibilă o
creștere a investițiilor străine directe, în detrimentul altor zone care acum atrag mai
multe capitaluri. În momentul de față, economiile care sunt cele mai dezvoltate
cunosc o perioadă de recesiune, care va permite dragonilor economiei mondiale să
reorienteze atât schema de cheltuieli în favoarea lor, cât și pe cea de venituri.
Bogăția inechitabilă a noilor campioni
Ritmul de dezvoltare al celor patru dragoni va fi unul impresionant prin rezultate,
deși nu ca rate de creștere absolute. Conform opiniilor exprimate de Dominic Wilson și
Roopa Purushothaman, economiile Braziliei, Rusiei, Indiei și Chinei pot avea,
peste numai 40 de ani, un PIB exprimat in USD mai mare decât cel al actualelor
prime șase state industrializate ale lumii (G-6), iar în 2025 ele pot realiza jumătate din
produsul intern brut al G-6. În același interval, rata de schimb a monedei naționale
a celor 4 țări ar putea crește cu 300%.
PIB-ul celor 4 față de cel din G-6 ar urma să crească mai rapid în primii 30
de ani și ritmul s-ar încetini ulterior. India este singurul jucător pentru care pot fi
anticipate creșteri anuale de peste 3%. Cu toate acestea, evoluția economiei din
China, India și Brazilia nu va atrage automat și prosperitatea locuitorilor acestor
state, care vor rămâne mai săraci decât cei din grupul celor șase state industrializate,
excepție făcând, în opinia autorilor citați, numai Rusia. Venitul anual pe cap de locuitor
va fi în China anului 2050 aproximativ egal cu cel pe care îl au acum cetățenii din
G-6, adică aproximativ 30.000 USD.
Ca o primă concluzie, este însă de reținut că, în afara faliei dintre cei patru
dragoni și ceea ce astăzi numim țări puternic dezvoltate, va apărea și o falie
internă, între posibilitățile economiei și nivelul de trai al populației.
Probleme demografice și de ocupare a forței de muncă interne
Două aspecte aparent contradictorii vor apărea pe piața forței de muncă. Pe
de o parte, evoluția tehnologică a tinerelor economii dinamice va necesita mai multă
forță de muncă de înaltă calificare. Pe de altă parte, așa cum este în special cazul
Indiei, se pune tot mai acut problema reducerii șomajului în rândul unor populații
extrem de numeroase și slab pregătite, de care este însă nevoie în meseriile la
care ne referim ca gulere albastre.
Într-un recent interviu publicat de America’s Society/Council of the Americas
(AS/COA), Guido Mantega, ministrul de finanțe al Brazilei, acesta afirma că Brazilia
este lider pe piața mondială de zahăr și etanol, iar în structura producției energetice,
www.geopolitic.ro

162 40% sunt formele regenerabile, Brazilia având probabil cea mai mare capacitate de
producție de hidroenergie din lume. „Cred că suntem într-o poziție mult mai bună
decât India. China și India se află în etape de dezvoltare cu totul diferite față de
Brazilia, 80% din populația Indiei trăiește sub pragul de sărăcie, cu un venit mai
mic de 1 dolar/zi. In ceea ce privește Brazilia, noi avem 20% din populație în
această situație și deținem multe centre de excelență. (…) Unii spun că India va
conduce în domeniul soft-ului și în producția de IT. Poate că vor reuși să furnizeze
forță de muncă ieftină pentru Microsoft și alte companii din această sferă de
activitate. Proiectele braziliene rezultă în producția de autoturisme mult mai bune,
iar Brazilia are ingineri mai buni și mai ieftini decât China“.
O altă bilă albă pentru Brazilia este că a reușit reducerea datoriei externe la
165 miliarde USD, față de 300 miliarde în mai 2003.
O opinie asemănătoare cu Guido Mantega și în oarecare contradicție cu cea
a studiului făcut de compania Goldman Sachs este exprimată și de Vijay Joshi, profesor
asociat la Merton College, Oxford: „Unii cred că sectorul tehnologiei informației va
fi salvatorul Indiei. Dar semnificația cantitativă a acestuia este limitată la maximum
1% din PIB, în momentul de față. Și mai relevant este faptul că, în prezent, în acest
sector lucrează mai puțin de 1 milion de oameni. Până în 2010, cifra ar putea crește cu
încă 1 milion. Deși importanța procesului nu poate fi negată, semnificația sa scade
dacă ne gândim că forța de muncă indiană va crește cu 40 de milioane până în 2010.
Trebuie remarcat și faptul că numai 5% din populația care are grupa de vârstă
corespunzătoare urmează cursuri universitare. Sectorul IT nu acoperă necesitatea de
utilizare a forței de muncă a milioane de oameni care nu au absolvit cursuri universitare.“
Nici evoluția economică a Chinei nu este lipsită de obstacole la care nu se
referă studiul menționat mai sus, dar nici nu îi infirmă rezultatele. Aflat la reuniunea
guvernatorilor băncilor centrale, Zhou Xiaochuan, guvernatorul băncii centrale a
Chinei, a declarat recent: „Economia Chinei va crește cu cel puțin 10% în al doilea
trimestru al anului 2006, în pofida măsurilor adoptate pentru a evita supraîncălzirea
economică. Investițiile în fabrici și alte active fixe au consemnat o creștere de
30,3% pe primele 5 luni ale anului în curs, față de perioada similară a anului 2005.
În primul trimestru, expansiunea economiei chineze a înregistrat un ritm de 10,3%.“
Modelul de dezvoltare propus de studiul elaborat de Goldman Sachs
Conform modelului elaborat pentru Goldman Sachs de Dominic Wilson și
Roopa Purushothaman, cele patru țări la care s-a făcut referire ca având potențialul de
a produce răsturnări de situații în plutonul fruntaș al celor mai dezvoltate economii, este
probabil să se înregistreze următorii parametri:
Brazilia : În următorii 50 de ani, PIB-ul brazilian va avea o rată medie de creștere
de cca 3,6%. Producția economiei braziliene o va depăși pe cea a Italiei în 2025, pe
cea a Franței în 2031 și pe cea a Marii Britanii și Germaniei în 2036.
China : Rata de creștere a PIB-ului Chinei va scădea la 5% în 2020. La mijlocul
anilor 2040, rata de creștere va scădea la circa 3,5%. Chiar și așa, creșterea
investițiilor, a forței de muncă și a convergenței va însemna că prin 2041, China va
deveni cea mai mare economie a lumii.
India : Cu toată încetinirea creșterii economice în țările membre ale grupului G-6 și
Brazilia, Rusia și China, rata de creștere economică a Indiei va rămâne în jurul
cifrei de 5%. India are potențialul de a-și spori venitul național pe cap de locuitor de
35 de ori față de nivelul actual, dar acest indicator va rămâne sub nivelul celorlalte
țări luate în discuție.
www.geopolitic.ro

163 Rusia : Conform studiului citat, proiecțiile de creștere economică a Rusiei sunt
umbrite de problemele ce ar putea fi ridicate de o eventuală rată negativă de creștere a
populației. Totuși, în 2050, nivelul venitului pe cap de locuitor va fi categoric cel mai mare
din rândul celor patru dragoni și comparabil cu cel din actualele G-6. Economia Rusiei o
va depăși în 2018 pe cea a Italiei, în 2024 pe cea a Franței și în 2028 pe cea a Germaniei.
Proiecția PIB exprimat în mld. USD
BRIC G6
Anii
Brazilia
China
India
Rusia
Franța
Germania
Italia
Japonia
UK
SUA
BRIC
G6
2010 668 2998 929 847 1622 2212 1337 4601 1876 13271 5441 24919
2015 952 4754 1411 1232 1767 2386 1447 4858 2089 14786 8349 27332
2020 1333 7070 2104 1741 1930 2524 1553 5221 2285 16415 12248 29928
2025 1695 10213 3174 2264 2095 2604 1625 5567 2456 18340 17345 32687
2030 2189 14312 4935 2980 2267 2697 1671 5810 2649 20833 24415 35927
2035 2871 19605 7854 3734 2445 2903 1708 5882 2901 23828 34064 39668
2040 3740 26439 12367 4467 2668 3147 1788 6039 3201 27229 47013 44072
2045 4794 34799 18847 5156 2898 3381 1912 6297 3496 30956 63596 48940
2050 6074 44453 27803 5870 3148 3603 2061 6673 3782 35165 84201 54433

Proiecția PIB/cap de locuitor USD, medii pe 5 ani
BRIC G6
Anii
Brazilia
China
India
Rusia
Franța
Germania
Italia
Japonia
UK
SUA
2010 3417 2233 804 5948 26314 26877 23018 36172 30611 42926
2015 4664 3428 1149 8736 28338 29111 25086 38626 33594 45835
2020 6302 4965 1622 12527 30723 31000 27239 42359 36234 48849
2025 7781 7051 2331 16652 33203 32299 28894 46391 38479 52450
2030 9823 9809 3473 22427 35876 33898 30177 49944 41194 57263
2035 12682 13434 5327 28749 38779 37087 31402 52313 44985 63017
2040 16370 18209 8124 35314 42601 40966 33583 55721 49658 69431
2045 20926 24192 12046 42081 46795 44940 36859 60454 54386 76228
2050 26592 31357 17366 49646 51594 48952 40901 66805 59122 83710

www.geopolitic.ro

164 Proiecția PIB/cap de locuitor exprimat in USD (medii pe 5 ani)
BRICs G6
Perioada
Brazilia
China
India
Rusia
Franța
Germania
Italia
Japonia
UK
SUA
2010-2015 6,4 9,2 7,4 8,1 1,5 1,6 1,7 1,2 1,9 1,3
2015-2020 6,2 7,8 7,2 7,5 1,6 1,3 1,7 1,8 1,6 1,3
2020-2025 4,6 7,3 7,4 6,1 1,6 0,9 1,2 1,8 1,2 1,4
2025-2030 4,7 6,9 8,2 6,2 1,6 0,9 0,9 1,5 1,3 1,7
2030-2035 5,2 6,5 8,9 5,2 1,6 1,7 0,8 1,0 1,7 1,9
2035-2040 5,3 6,3 8,9 4,3 1,9 2,0 1,3 1,2 2,0 2,0
2040-2045 5,0 5,9 8,3 3,6 1,9 1,9 1,8 1,6 1,8 1,9
2045-2050 4,9 5,4 7,6 3,4 2,0 1,8 2,1 2,0 1,7 1,9
Sursa : Goldman Sachs, Dominic Wilson și Roopa Purushothaman, Dreaming with BRIC: the Path to 2050
Aceste schimbări nu se vor produce fără a antrena dispute la nivel mondial, deja
existând, așa cum bine se știe, divergențe între China și partenerii săi comerciali, de
exemplu. În ce măsură dimensiunile faliilor descrise mai sus între actualii perfomeri
la nivel mondiali și tinerii dragoni care vor să se instaleze în fruntea plutonului, este
dificil de anticipat. Ceea ce se poate spune fără nici o umbră de îndoială este că peste o
jumătate de veac lumea nu va mai fi aceeași cu cea cu care suntem azi obișnuiți, iar grupul
BRIC are toate șansele să fie contestatar de temut ale actualei ordini internaționale.
* * *
Și, totuși, cercetarea!? Ce provocare! Un laureat american al premiului Nobel
pentru economie, vorbind la Congresul Jubiliar al EUROCHAMBRES din 2003 unde
au avut prezentări și reprezentanți din China, India și Iran, a admis că cercetarea
fundamentală în țările membre UE continuă să se afle cu mult înaintea celei din
SUA care, însă, domină net în domeniul cercetării aplicative.
Aleatoriu sau nu, acest factor poate juca un rol important, daca nu cumva
decisiv într-o lume dinamică care se mișcă din ce în ce mai repede și în care liderii
unor state sau formațiuni care sunt încă departe de „societatea democratică“, unde
noțiunea de: viață, libertate și continuarea fericirii înscrise în Declarația de
Independență, este încă departe de ceea ce se întâmplă zilnic, acolo se vor gândi
să repete fără să discerne greșelile trecutului, recurgând la arme.
Am convingerea, câștigată în timp, că în această lume a mileniului 3 care
poartă pecetea globalizării, dar și stigmatul poluării, că tocmai cercetarea prin
armonizarea efectelor utile ale celor două componente ale sale va trebui să dea un
răspuns tranșant și încurajator prin componenta sa aplicativă întrebărilor atât de
bine formulate la timpul său de Omar Khaiam:
„Am întrebat savantul, am întrebat și vântul
De poate să îmi spună suprema înțelepciune
Și după toate acestea atât se poate spune:
Că am venit ca ploaia și vom pleca ca vântul!“

www.geopolitic.ro

165 MAREA MEDITERANĂ,
MIZĂ GEOPOLITICĂ A MARILOR PUTERI EUROPENE (SEC.XIX)
Cosmin LOTREANU
Abstract :La Mer Méditerranée est située entre l’Europe, l’Asie et l’Afrique. Elle communique avec
l’Océan Atlantique par le Detroit de Gibraltar, avec la Mer Noire, la Mer Marmara et le Bosphore par le
Detroit de Dardanelles et avec la Mer Rouge par le canal de Suez.
Dans l’histoire, l’espace méditerranéen a été le théâtre de l’expansion des grands pouvoirs politiques.
Au temps d’Alexandre le Grand, pour la première fois dans l’histoire, tous les grands centres de la Méditerranée
ont été réunis sous le même pouvoir. La Méditerranée est devenue “mare nostrum” aux temps des Romains,
suite à la chute de la ville de Carthage (201 av.J.Ch.), état politique située dans la Tunisie actuelle.
Le nom de “Mer Méditerranée” appartient a l’évêque de Séville Isidor (VII-ème siècle). C’est lui qui a
défini cette “mer aux milieu des terres” comme “mare medi terra”.
Dans cet article, j’ai essayé de parcourir quelques moments importants de l’histoire de la Méditerranée.
J’ai accordé une attention particulière au XIX-ème siècle, le siècle de l’expansion coloniale des grands
états d’Europe, surtout vers l’Afrique du Nord. C’est le temps du débarquement français à la baie de Sidi-
Ferruch (1830, début de la conquête de l’Algérie), de l’expansion française dans tout le Maghreb (voir l’influence
française en Tunisie et au Maroc), de l’inauguration du canal de Suez (1869), enjeu stratégique d’une extrême
importance pour la politique anglaise en ce qui concerne la route des Indes et de la conquête anglaise du Chypre
(1878). Le XIX-ème siècle est aussi le siècle de la “question orientale”, c’est à dire le declin irréversible de
l’empire ottoman. L’enjeu est, dans ce cas, l’héritage des provinces ottomans.
L’espace méditerranéen, au XIX-ème siècle, est aussi la mise de la multitude des rivalités, comme la
rivalité entre la France et l’Italie (à cause de la Tunisie), entre la France et l’Espagne (à cause du
Maroc), entre la France et la Grande Bretagne (en Egypte, voir l’incident de Fachoda en 1898). Il faut
ajouter aussi la présence allemande dans la région comme un nouveau acteur. (voir l’incident de
Tanger et la visite de l’empereur Wilhelm II à Tanger en 1905).
Je pense que, spécialement au XIX-ème siècle, la Mer Méditerranée a été un enjeu géopolitique
fondamental, un lieu de rencontre et de compétition entre les plus grands pouvoirs de l’Europe.
De-a lungul istoriei, Marea Mediterană s-a dovedit a fi cu precădere un
spațiu de falie, un loc al contrastelor și fragmentării, al ciocnirii intereselor coloniale
ale marilor puteri europene. Marea Mediterană este mai mult decât o mare, este o
lume în adevăratul sens al cuvântului, o lume a activităților economice, a migrațiilor,
a diviziunilor politice conflictuale, în care elementul comun a fost interesul propriu
al fiecărui stat în sensul dominării spațiului sus-menționat.
Edgar Morin definea arealul mediteranean ca “o linie care, plecând din Caucaz
și avansând în Mediterana, concentrează în ea de o manieră virulentă înfruntarea
a tot ce există în lume: Occident și Orient, Nord și Sud, islamism și creștinism, laicitate
și religie, fundamentalism și modernism, bogăție și sărăcie.”
Marea Mediterană, cel puțin în configurația geopolitică a secolului al XIX-lea,
cu nuanțările de rigoare, a fost un spațiu al tensiunilor, o expresie a inegalității
nord-sud, un teren al expansiunilor coloniale europene. Jocul marilor puteri ale
Europei, competiția colonială ajunsă la apogeu în a doua jumătate a secolului XIX,
diferențele etnice și religioase, toate acestea au plasat Marea Mediterană în centrul
conflictelor și tensiunilor geopolitice.
www.geopolitic.ro

166 Definitorie s-a dovedit a fi epoca marilor descoperiri geografice ce a avut
consecințe deosebite asupra viitorului spațiului mediteranean. Astfel, cel puțin ca
importanță economică și comercială, Marea Mediterană a cedat primul loc fațadei
atlantice a Europei. Hegemonia otomană asupra părții orientale a Mediteranei și
descoperirea rutei oceanice spre continentul american au determinat un oarecare
regres al lumii mediteraneene. Nu trebuie ignorate “Capitulațiile” din 1536, în urma
cărora Franța a obținut drepturi comerciale în porturile otomane, ceea ce înseamnă
că Mediterana a rămas în atenția puterilor europene ale epocii.
Fernand Braudel (în lucrarea “La Méditerranée et le monde méditerranéen à
l’époque de Philippe II”) a avansat ideea potrivit căreia în jurul anilor 1600 trebuie
plasat începutul declinului spațiului mediteranean.
Un capitol aparte al istoriei acestui spațiu este reprezentat de bătălia de la
Lepanto, ce a permis pentru un timp co-existența a două zone de influență. Mediterana
occidentală revenea Regatului Spaniei, Mediterana orientală Imperiului Otoman.
Lupta propriu-zisă a avut loc la Lepanto (octombrie 1571), în golful Patras (Peloponez),
protagoniste fiind flota otomană condusă de Ali Pașa (acesta a fost ucis de altfel în
cursul luptei) și flota combinată a Ligii Sfinte (Spania, Veneția, Genova, alte state
italiene, cu sprijin papal) condusă de Don Juan de Austria (fiu al lui Carol Quintul,
viitor guvernator al Țărilor de Jos în perioada 1576-1578). Bătălia, un adevărat
dezastru pentru flota otomană ce a pierdut 260 nave din 300 angrenate în luptă, a
confirmat hegemonia spaniolă în Mediterana, în special occidentală. Partea orientală
a bazinului mediteranean a rămas în sfera de influență otomană. Insula Rhodos a
fost cucerită în 1522, iar Ciprul în 1571 (în octombrie 1571 trupele otomane au
cucerit Famagusta). Astfel, după cum am menționat mai sus, momentul Lepanto a
avut drept consecință împărțirea spațiului Mediteranei între spanioli și otomani.
Reintrarea Mării Mediterane în prim-planul politicii europene s-a produs
odată cu decăderea Spaniei și declinul Imperiului Otoman, coroborate cu interesul
crescând al Angliei pentru această regiune. Nu trebuie uitat faptul că puterile europene
își manifestă acum (vorbim de secolele XVIII-XIX) interesul tot mai pronunțat pentru
acest areal. La sfârșitul secolului al XVIII-lea Franța a ajuns în Egipt. Menționez cu
această ocazie expedițiile lui Napoleon Bonaparte în aceasta regiune și victoriile
sale de la Chebreis (1798) și Aboukir (1799) împotriva trupelor otomane (Egiptul
era la acea dată parte integrantă a imperiului otoman). Este vorba de lupta terestră
de la Aboukir din anul 1799, nu de victoria navală britanică împotriva flotei franceze
de la Aboukir din anul 1798; Austria și Rusia, rivale în Balcani, sunt acum atrase de
Mediterana orientală; la rândul ei, Anglia este direct interesată de spațiul mediteranean,
dacă ne raportăm la importanța rutei spre Indii. Astfel, în secolul XIX, Marea Mediterană
a fost terenul de înfruntare al rivalității anglo-franceze, anglo-ruse, la care s-a adăugat
prezența italiană. De o mare importanță a fost prezența Angliei în arealul mediteranean,
fundamentată de cucerirea Gibraltarului (1704) și a Maltei (1800). Cucerirea Maltei a
fost recunoscută de altfel de marile puteri europene la Congresul de la Viena. (1815).
Secolul XIX, secol colonial clasic (dacă ne referim mai ales la a doua jumătate a
acestuia) a adus cu sine o împărțire a influențelor, Marea Britanie cu Egiptul (1882)
și Malta, Franța cu Algeria (cucerită în urma campaniei militare din perioada 1830-
1847), Tunisia (1881) și Maroc, Italia cu Libia și Dodecanez (1912), Spania cu Rif-ul
marocan. Se adaugă aici dominarea Franței în Siria și Liban și a Angliei în
Palestina, Irak și Transiordania. Trebuie totodată menționată rivalitatea anglo-rusă,
aparută și datorită “chestiunii orientale”. Anglia a sprijinit politica otomană, pentru
www.geopolitic.ro

167 că o prăbușire a Imperiului otoman ar fi avut drept consecință imediată prezența
Rusiei la Dardanele. Politica britanică de opoziție a fost cea care a împiedicat
înaintarea în Anatolia a trupelor egiptene conduse de Mehmet-Ali (1840). Pe de
altă parte, tentativa expansionistă rusă către Mediterana a determinat războiul
Crimeei, încheiat prin tratatul de la Paris.(1856)
Înfruntările marilor puteri europene pentru supremație colonială sunt ilustrate
de câteva puncte de reper, dacă ne raportăm la secolul XIX și aș dori să mă refer
numai la câteva și anume conferința de la Berlin (1884-1885), acordurile mediteraneene
(1887) și conferința de la Algesiras (1906). De o deosebită importanță pentru
istoria Mediteranei sunt și cucerirea franceză din Algeria (începută la 1830),
înfruntarea franco-italiană din Tunisia (prin tratatul de la Bardo din 1881, Tunisia
devine un protectorat francez) precum și disputele franco-spaniole din Maroc. Încă
din secolele XV si XVI enclavele Melilla (1497) si Ceuta (1580) au aparținut Spaniei.
Prin conferința de la Algesiras (1906) Franta și Spania și-au împărțit teritoriul
marocan. Spania a preluat nordul Marocului (fără Tanger) iar Franța centrul țării.
De subliniat este faptul că mareșalul francez Lyautey a fost însărcinat să conducă
afacerile externe și apărarea țării. În cadrul aceleiași conferințe, Germania a
renunțat la orice pretenție în Maroc, primind în schimb teritorii din Congo. Conferința de
la Algesiras (1906) a fost și o consecință a “incidentului de la Tanger”(1905),
acesta reprezentând un episod al înfruntării franco-germane asupra supremației în
Maroc. Incidentul respectiv a fost de fapt o vizită spectaculoasă dar fără urmări
notabile a împăratului german Wilhelm II în Maroc. În 1904 se constituise Antanta
Cordială (Franța și Marea Britanie), fiind acceptată preponderența franceză în
Maroc. Vizita lui Wilhelm II nu a împiedicat intrarea Marocului pe orbita franceză.
Conferința de la Berlin (1884-1885) a reprezentat o inițiativă a cancelarului
Bismarck, scopul fiind stabilirea regulilor jocului pentru cucerirea Africii precum și
dezamorsarea conflictelor între colonizatori. Au participat un număr de 14 țări (Germania,
Austro-Ungaria, Belgia, Danemarca, Imperiul Otoman, Spania, Franța, Marea Britanie,
Olanda, Statele Unite ale Americii, Italia, Portugalia, Rusia și Suedia.) Statele respective
s-au angajat să nu procedeze la cuceriri singulare, fără o notificare prealabilă. În
acest sens a fost semnat la 23 februarie 1885 un Act General. Astfel, conferința de
la Berlin nu a împărțit Africa între puterile coloniale, ci a stabilit doar regulile jocului.
Acordurile mediteraneene (1887) au fost încheiate între Anglia, Italia, Spania
și Austro-Ungaria în sensul împiedicării oricărei modificări a status quo-ului în
Mediterana, mai ales în beneficiul Franței și Rusiei. Numai emergența unei Germanii
concurente în întreg spațiul colonial a determinat ulterior o apropiere franco-britanică,
fundamentată sub forma Antantei Cordiale.(1904).
Ca o concluzie generală, în secolul XIX, Marea Mediterană a reprezentat
prelungirea geopolitică a Europei. Rivalitățile au fost multiple (anglo-ruse, anglo-
franceze, franco-germane, franco-spaniole, franco-italiene) iar Marea Mediterană a
reprezentat terenul și miza acestora. Din cele mai vechi timpuri arealul mediteranean a
reprezentat un spațiu geopolitic foarte important, cu multiple schimbări de situații
de-a lungul istoriei. Fosta “mare nostrum” romană a devenit un loc semi-închis în
urma cuceririi musulmane a Spaniei (711-715), a fost apoi leagănul a trei lumi
(bizantină, occidentală, otomană), pentru a se regăsi în secolele XVIII-XIX ca spațiu al
disputelor între marile puteri europene și teatru al expansiunii coloniale.
www.geopolitic.ro

168 TERMINALELE DRUMULUI MĂTĂSII
Radu Ștefan VERGATTI
Numele de „drumul mătăsii” se pierde în negura vremurilor. Este imposibil de
precizat când a apărut. Important este că s-a menținut neschimbat din anii Antichității
până în zilele noastre.
În cazul în care un om contemporan, de cultură medie, chiar specialist în domeniul
științelor exacte, este întrebat ce reprezintă „drumul mătăsii” îl va defini ca un fel de
șosea sau autostradă modernă…Imaginea este falsă. Ea este departe atât de realitatea
din Antichitate și Evul Mediu, cât și de aceea din zilele noastre.1
În realitate, „drumul mătăsii” a reprezentat o fâșie, o bandă de pământ care,
străbătând Asia Centrală, a unit și unește țărmurile Oceanului Pacific, din ținuturile
Asiei Meridionale, zona bogatului port Canton, cu regiunile Mării Negre și ale Mării
Mediterane din zona Levantului.
A fost aleasă această regiune pentru drumuri comerciale și militare deoarece,
în primul rând, ea este practicabilă tot timpul anului.
Al doilea criteriu care a determinat alegerea și menținerea folosirii acestui
drum timp atât de îndelungat a fost acela al populației care locuia în zonele străbătute
de el. Atunci, ca și astăzi, populațiile din zonele prin care trecea „drumul mătăsii”
trăiau organizate după principiile triburilor din care făceau parte. Ele erau menținute
în stare de liniște prin autoritatea și puterea represivă a hanilor din bogatele ținuturi
și cetăți aflate în lungul drumului, așa cum au fost Horezm, Hiva, Buchara, Samarkand2
etc. Foarte rar au apărut incidente în lungul „drumului mătăsii”. Ele au fost generate,
totdeauna, de voința unora dintre hanii din lungul lui. A fost cazul conflictului din Otrar
(1218). În acea cetate periferică a hanatului Horezm, marele han Ghinghis-han (1190-
1227) a trimis o delegație de 450 de negustori încărcați cu mărfuri. Rapid i s-a comunicat
lui Mahmud-șah din Horezm că mulți dintre negustori erau „limbă”, adică spioni care
aveau misiunea de a transmite informații lui Ghinghis-han. La rândul său Mahmud-șah a
poruncit solului din Otrar să ia măsuri și să verifice situația. Conducătorul local, se
pare, și-a depășit atribuțiile. A ordonat ca toți negustorii mongoli aflați la Otrar să fie uciși,
iar bunurile lor să ajungă în visteria hanului Horezmului.
Vestea masacrului negustorilor săi l-a supărat cumplit pe Ghinghis-han. A poruncit
generalilor săi Subudai-Bogatur și Djebe să înceapă o expediție de represalii. Razia
cavalerilor stepei s-a desfășurat între anii 1218-1223. Rezultatele ei au fost cumplite:
hanatul Horezmului a ajuns să fie desființat3, în lupta de pe râul Kalka armata ruso-

1 „L’expression «route de la soie» est familière a chacun, même si la réalité est plus complexe. Plus que
d’une route, il s’agit d’un grand axe de circulation, unissant par les steppes de l’Asie centrale la Chine
au monde occidental et animant, grâce aux variantes possibles, une série des marchés d’importance
variable, selon les époques ” (cf. R.-H. Bautier, Les relations économiques des Occidentaux avec les
pays d’Orient et dans l’océan Indien. Actes du huitième colloque international d’histoire maritime,
Beyrouth, 5-10 septembre 1966, présentés par M. Mollat , Paris, 1970, p. 286.
2 Cf. R. Grousset, L’Empire des steppes. Attila. Gengis-Han. Tamerlan , Paris, 1939, passim; B. D. Grekov,
A. I. Iakubovski, Hoarda de Aur și decăderea ei , București, 1953, passim; B. Spuler, Die Goldene
Horde. Die Mongolen in Russland , 1223-1502, Wiesbaden, 1965, passim.
3 Cf. B. Spuler, op. cit. , p. 11.
www.geopolitic.ro

169 cumană a fost distrusă4, iar partea „drumului mătăsii” dintre Oceanul Pacific și
Marea Caspică a intrat sub controlul absolut al mongolilor.
Ghinghis-han a înțeles bine care era importanța „drumului mătăsii”. Chiar dacă
unii denigratori ai marelui han afirmă cu maliție că era probabil analfabet5, cred că
nu trebuie să fie uitată, nici un moment, inteligența nativă excepțională a acestuia.
El era permanent informat asupra stării pământurilor pe care voia să le cucerească.
Principalii săi observatori i informatori proveneau din rândul negustorilor. Ca atare,
a știut foarte bine care a fost și este situația și importanța „drumului mătăsii”. De
aceea a început cucerirea lui. La moartea sa a lăsat ca un fel de testament politic
cererea ca hanii care-l vor succeda să-l cucerească în întregime. Primul care i-a
împlinit parțial cererea a fost nepotul său, Batu-han. În timpul celei de-a doua mari
campanii către Vest, între anii 1237-1241, Batu-han a ajuns până în centrul Europei.
Moartea marelui han Ogotei și convocarea marelui kuriltai la Karakorum, la 11
decembrie 1241, l-au silit pe Batu-han să oprească acțiunea trupelor sale. El s-a întors
spre stepele Asiei.
Rezultatul acestei a doua etape a cuceririi mongole a constat în cucerirea
„drumului mătăsii” până la litoralul Mării Negre.
A treia etapă s-a desfășurat în timpul domniei hanului Möngke (1251-1259).
Trupele mongole conduse de Hülegü au cucerit Bagdadul (10 februarie 1258)6.
Distrugerea orașului a provocat un cutremur în toată lumea arabă. Spaima cuprindea
regiunea la auzul numelui de mongol. Totuși, pentru a-și ușura înaintarea către
Egipt, mongolii s-au aliat cu regele Ierusalimului, Bohemund al IV-lea7.
Nici în acest caz expediția mongolilor nu a putut fi dusă până la capăt. Ca și
în anul 1241, în august 1259, în orașul Karakorum a murit kaghanul Möngke. Pieirea lui
a oprit înaintarea trupelor mongole. Hanul Hülegü, împreună cu gărzile sale, s-a
îndreptat către Karakorum pentru a participa la Kuriltai.
Situația de acum a fost însă deosebită de cea din 1241. Hanii mongoli cuceriseră
în întregime „drumul mătăsii” . Spre deosebire de toate situațiile anterioare, „drumul
mătăsii” trecea atunci pe teritoriul unui singur stat, Imperiul Mongol. Conducătorii
lui, marii hani, executând dorința lui Ghinghis-han, au impus în imperiu „pax mongolica”.
Această situație a fost benefică pentru toți negustorii care făceau legătura între
Oceanul Pacific și Marea Neagră și Marea Mediterană. Comerțul se putea desfășura în
liniște în schimbul unor taxe plătite hanilor. După modelul chinez, hanii mongoli au
organizat circulația în lungul „drumului mătăsii”. Ei au poruncit ca pe tot parcursul
drumului, la distanță de o etapă de drum, să se ridice hanuri fortificate, numite de
turci și de arabi caravanseraiuri. În ele negustorii puteau găsi adăpost, hrană, apă, cai
de schimb, astfel distanțele putând fi parcurse mult mai repede și mai ușor de caravane.
În lungul drumului mătăsii se aduceau din Orient, în primul rând, țesături de
mătase, manufacturate în special în China de Sud. În lumea gestului și a aparențelor,
așa cum a fost aceea a Evului Mediu, hainele reprezentau un element esențial. Ca

4 Idem, p. 12; B. D. Grekov, A. I. Iakuboski, op. cit. , p. 51 și urm.; în timpul luptei cumanii au fugit; oastea
mongolă a înconjurat armata rusă comandată de trei cnezi care aveau, fiecare în parte, prenumele de Mihail;
tătarii i-au dezarmat pe ruși, i-au culcat pe pământ, au pus deasupra lor scânduri din lemn și apoi i-au zdrobit,
punând oștirea lor să treacă pe deasupra; fapta lor de atunci a provocat groază în toate cnezatele rusești.
5 Cf. V. Cicâltan, Mongolii și Marea Neagră în secolele XIII-XIV , București, 1998, p. 32.
6 Cf. R. Grousset, op. cit. , p. 428-429; B. Spuler, Die Mongolen in Iran. Politik, Verwaltung und Kultur der
Ilchanzeit, 1220-1350 , Leiden, 1985, p. 44-48
7 Cf. Abdul Aziz Khowaiter, Baibars the First: His Endeavours and Achievements , London, 1978, p. 94-100.
www.geopolitic.ro

170 urmare, toți oamenii cu dare de mână din Europa erau dornici să aibă țesături din
mătase. În al doilea rând, pe acest drum se aduceau mirodenii atât de necesare
pentru greoaia bucătărie și alimentație din Evul Mediu. Tot pe drumul mătăsii erau
aduse stupefiante între care prima opiul. Alături de aceste produse, care mergeau,
de obicei, dinspre Est, către Vest, se vehiculau, în sens contrar, produse manufacturate
în atelierele din Europa Occidentală. În primul rând erau trimise către Est diamantele
șlefuite în atelierele olandeze și italienești. Erau mărfuri cu volum mic și valoare
mare. Să nu se uite nici un moment că Orientul nu a avut niciodată tehnica de șlefuire a
bijuteriilor existentă în Europa8.
Terminalul „drumului mătăsii” la Oceanul Pacific era dominat de bogatul port
Guandjou (Canton). El era înconjurat de o constelație de porturi mai mici. Pe acolo
se scurgeau o serie de bunuri către Marea Galbenă, către Regatul Coreei, către Imperiul
Nipon, către Regatul Vietnamului, Regatul Cambodgiei, Regatul Laosului, Regatul
Siamului și către rajahii din India.
În partea cealaltă, terminalele „drumului mătăsii” se opreau pe litoralul Mării
Negre și pe acela al Mării Mediterane.
Litoralul Mării Negre, după tratatul de la Nymphaïon (1261), a ajuns să fie dominat
de către negustorii genovezi. Ei și-au dat seama imediat că atunci Marea Neagră
era o adevărată placă turnantă a comerțului dintre Est și Vest. Au făcut totul pentru
a întări terminalele drumului mătăsii pe litoralul pontic. Astfel, au întărit orașele Galipoli,
Abidos, Hieron, Heracleea Pontica, Amastris (Samastro), Sinope, Amisos (Simisso),
Trapezunt, Suhumi, Pezonda, Matrega, Caffa, Soldaia, Cembalo, Cherson, Mangop,
Sudak. În toate aceste așezări genovezii au construit antrepozite și fortificații. Ei preluau
bunurile aduse de caravane, le încărcau în corăbii și le aduceau în porturile mediteraneene.
Litoralul estic al Mării Mediterane era dominat de veșnica rivală a Genovei,
Republica Veneția. Negustorii veniți din Republica San Marco, preluau mărfurile în
special din terminalele aflate la Accra (St. Jean d’Accre), Tyr, Sidon etc. Cu toate
că și aceste terminale erau permanent și bine aprovizionate de negustorii veniți din
Extremul Orient, venețieni aveau de întâmpinat mai multe primejdii, căci erau amenințați
neîntrerupt de pirații arabi. De aici și lupta venețienilor pentru a pătrunde în Marea
Neagră. Târziu, în anul 1295, au reușit, în urma unui război, să cucerească Pera și
să obțină un acces limitat al corăbiilor lor în Marea Neagră.
Terminalele acestea au adus bogăție și prosperitate tuturor curtierilor care
au practicat preluarea mărfurilor aduse de caravane pe „drumul mătăsii” . S-a putut
obține o îmbogățire rapidă a negustorilor de pe „drumul mătăsii” aproximativ între
1260 și 1370. În acea perioadă, hanii mongoli au fost toleranți din punct de vedere religios9
și au avut suficientă putere pentru a opri orice încercare de perturbare a comerțului
lor. Hanii au procedat astfel deoarece au înțeles importanța negoțului și a negustorilor.10
În pofida părerilor nefondate care circulă în mass-media, hanii erau foarte pricepuți

8 În acest sens trebuie să se rețină remarca lui Nicolae spătarul Milescu care, la Beijing, a dorit să cumpere un
diamant pentru țar; când i s-a adus mult lăudata piatră prețioasă, spătarul a constatat că era mult sub
nivelul celor europene (cf. R. Șt. Vergatti, Nicolae spătarul Milescu , București, 1998, p. 172 și urm.).
9 Este știut că în timpul domniei marelui han Möngke la curtea lui erau, alături de misionari creștini, și
molahi musulmani; se încerca atragerea marilor hani către una din aceste două religii. Marii hani
mongoli duceau o politică de balans între cele două religii care încercau să-i cucerească; abia după
1370 la curtea hanilor s-a impus islamismul autoritar, fanatic, ireconciliant, de origine arabă; în acele
condiții hanii au devenit și ei extrem de aspri cu toți creștinii.
10 Cf. B. Spuler, Die Mongolen in Iran …, ed. cit., p. 357.
www.geopolitic.ro

171 la comerț. Un singur exemplu este suficient. În anul 1216, când la curtea lui Ghinghis-han
a sosit o solie cu mulți negustori, o solie a hanului Mahmud din Horezm, însoțită de
mulți negustori, lui Ghinghis-han i s-au prezentat mărfurile aduse de aceștia. Negustorii
din Horezm, în ignoranța lor plină de insolență, au cerut prețuri uriașe pentru mărfurile
lor. Atunci, Ghinghis-han i-a dus, le-a arătat bogatul conținut al depozitelor sale și
le-a precizat prețul real al tuturor mărfurilor.11 Asemenea lui au fost și urmașii săi. Sunt
numeroase documente scrise, păstrate în arhivele din Kazan, care atestă știința hanilor
mongoli în a practica și a aprecia comerțul. Tocmai datorită acestei situații, în timpul
Imperiului Mongol s-a putut dezvolta și ajunge la apogeu „drumul mătăsii” .
După decăderea Imperiului Mongol, de la finele secolului al XIV-lea, statele
care s-au ridicat pe ruinele lui, în special Imperiul Rus, au distrus „drumul mătăsii” .
Ulterior s-au făcut eforturi uriașe pentru a fi refăcut. Astăzi se încearcă să fie folosite
din nou terminalele acestui drum, realizându-se cât de importante sunt pentru oil-conducte
și pentru legăturile dintre Orient și Occident. În încheiere pot să mă întreb în ce măsură
se va reuși și când se va reuși?

11 Cf. W. Barthold, Turkestan down to the Mongol Invasion , London, 1928, p. 396.
www.geopolitic.ro

172 AZERBAIDJANUL DE SUD:
PRIMUL TEREN DE LUPTĂ AL "RĂZBOIULUI RECE"
Faxri KARIMLI
După împărțirea Azerbaidjanului istoric, prin tratatul de la Turcmenciai (Türkmənçay)
două treimi ale acestui teritoriu au rămas în cadrul Iranului (octombrie, 1828). În
anii 40 ai sec. XX nordul, partea rusească a devenit Republica Sovietică Socialistă
Azerbaidjană în cadrul U.R.S.S., iar sudul, adică partea iraniană, a fost divizat în
mai multe provincii (ostane), precum Azerbaidjanul de Est, Azerbaidjanul de Vest,
Zengean, Gazvin, Hamadan, Ghilan, Merkez ș. a. cu 5 milioane de locuitori.
Moscova se interesa de Azerbaidjanul de Sud încă din anul 1939. Alipirea
acestuia la U.R.S.S. trebuia să fie continuarea politicii urmate în Belorusia vestică,
Ucraina vestică și Baltică. Pe de altă parte nici Iranul nu accepta faptul că Azerbaidjanul
de Nord fusese încorporat de Uniunea Sovietică și din această cauză nu recunoștea
legitimitatea granițelor nordice. În 1940, noul consul persan la Baku purta numele
oficial de "consulul Șahinșahului în Azerbaidjanul caucazian", iar capitala R.S.S.
Azerbaidjană era numită în documentele iraniene cu vechea denumirea persană
"Badi-Kube". În ajunul războiului cu Germania, la Baku pentru o misiune specială în
Azerbaidjanul iranian au fost mobilizate 3816 persoane sau 52 brigăzi, al căror șef
era secretarul P.C.U.S. Aziz Aliev (Əziz Əliyev), de origine azeră.
După începerea războiului, Iranul neutru, a fost divizat între armatele sovietice și
cele britanice. Acest pas trebuia să împiedice accesul la Baku și la Azerbaidjanul
sovietic, care dădea 75 % petrolului total din Uniunea Sovietică, de către trupele
germane prin Iran. Armata Roșie din Iran era în special compusă din general din
azerii sovietici, iar de problema sudului se ocupa Mir Djafar Baghirov (Mir Cəfər
Bağırov), primul secretar al Partidului Comunist din R.S.S. Azerbaidjană. El nu
ascundea: "Dacă în noi a rămas măcar o picătură de sânge azer, atunci trebuie să
obținem unirea poporului cândva împărțit". Misiunea lui Aliev promova deșteptarea
națională în rândul populației locale prin presă în limba natală, de fapt oficial prevăzută
pentru trupele sovietice și activitățile cultural-educaționale.
Dar, noul șah al Iranului din anul 1942, tânărul Mohammad Reza Pahlavi, în
schimbul semnării tratatului de alianță a reușit să obțină de la U.R.S.S. și Marea
Britanie garanția integrității teritoriale și chiar rechemarea misiunii lui Aliev, care de
fapt pregătea unirea Azerbaidjanului de Sud cu Uniunea Sovietică. Cu toate acestea
Iranul devenise de-facto o colonie a aliaților sovietici și britanici, la care s-au
adăugat americanii și fiecare dintre ei lupta pentru a-și extinde sfera de influență.
Problema unirii Azerbaidjanului pentru un moment a ieșit din ordine de zi.
După 1944, Iranul, a devenit un teren al luptei pentru resurse energetice. În
aprilie specialiștii trimiși din Baku au făcut o descoperire de senzație: în Azerbaidjanul
iranian, în Ghilan, în Mazandaran, în Astrabad și în Horasan se găseau zăcăminte
de combustibil mai mari decât în zona petrolieră din sudul țării aflată sub control
britanic. Concesiuni speciale voiau să obțină alături de sovietici, și britanici, și
americanii prin companiile "Standard Oil", "Syncler", "American Eastern Company".
Acest an a fost unul deosebit. Se deschisese al doilea front în Normandia iar
Germania hitleristă nu mai avea nici o șansă, nici măcar teoretică de victorie. La
Moscova, la Londra și la Washington se discuta deja problema împărțirii lumii în
www.geopolitic.ro

173 zone de influență și mai ales a regiunilor bogate în țiței. Pe Iosif Stalin îl interesau
zăcămintele de petrol din regiune și din această cauză, pe 10 septembrie 1944, la
Teheran, au început negocierile între delegația sovietică și prim-ministrul al țării Said.
Însă parlamentul iranian a preferat să aștepte până la sfârșitul războiului și la 11
octombrie a refuzat propunerea Moscovei, fapt ce a iritat Uniunea Sovietică. Acum
Moscova deodată își reamintește despre "cartea azeră" și se reiau activitățile misiunii
sovietice din Iran prin sporirea numărul militarilor, diplomaților și propagandiștilor politici de
origine R.S.S. Azerbaidjană. I. Stalin a semnat în 21 mai 1945 decretul privind investigațiile
geologice din nordul Iranului. De această dată Uniunea Sovietică a ales o strategie
pe termen lung . La începutul lui iulie 1945, prim-secretarul P.C.A., M. Dj. Baghirov a
fost informat de către Politbiroul sovietic despre decizia secretă privind "Măsurile de
organizare ale mișcărilor separatiste în Azerbaidjanul de Sud și alte provincii nordice ale
Iranului". S-a inaugurat o școală la Tebriz în limba azeră (centrul istoric al Azerbaidjanului
de Sud), ziarul în limba localnicilor "Təbriz", au fost organizate turnee ale trupelor de teatru
și de muzică din Azerbaidjanul sovietic. Populația lovită de politica șovinistă persană a
dinastiei Pehlevizi, a întâmpinat cu entuziasm publicarea la Tebriz, Maraga și Maku a
cărților în limba azeră. Dar, emoțiile poporului azer privind reunirea erau lipsite de
importanță pentru Moscova care urma să câștige de la guvernul iranian concesiunile
petroliere în provinciile Semnan, Gorgan, Ghilan, Mazandaran și Azerbaidjan.
După sfârșitul războiului problema Azerbaidjanului sudic a intrat într-o fază decisivă.
Teoretic Uniunea Sovietică nu mai avea nici un motiv pentru rămânerea în nordul Iranului,
așadar Washington și Londra cereau retragerea trupelor străine de pe teritoriul țării.
Chestiunea iraniană a fost inclusă și în ordinea de zi a conferinței de la Potsdam și
M.Dj.Baghirov i-a grăbit pe liderii azeri din Tebriz. S-a găsit un șef al mișcării
naționale, Seid Djafar Pișavari (Seyid Cəfər Pișəvəri). Acesta ocupase postul de
redactor-șef al ziarului "Ajir", fiind deținut politic timp de 10 ani și avea mare
autoritate în Azerbaidjanul de Sud. Evenimentele din regiunea sus-numită se dezvoltau
rapid: s-au înființat filiere locale ale fabricilor și uzinelor din Baku, s-au inaugurat noi școli,
au fost organizate trupele voluntare "fədayi". În iulie 1945, diplomații americani
urmăreau cu mare atenție, prin consulatul din Tebriz, evenimentele din regiunea
respectivă. Deoarece informațiile dobândite arătau că Uniunea Sovietică pregătește
includerea Azerbaidjanului de Sud prin unirea cu cel nordic.
Primul Congres al Partidului Democrat Azer nou-organizat (P.D.A.) s-a desfășurat
pe 2-5 octombrie prin participarea celor 230 de delegați care au primit un program
cu 48 puncte bazat în general pe chestiunea națională. Deja în noiembrie au avut
loc alegeri pentru parlamentul local – Adunarea Națională (Milli Məclis) unde democrații
au obținut majoritatea. Prima ședință a Adunării s-a ținut pe 12 decembrie 1945 (21 azer
după calendarul iranian, de unde vine și denumirea mișcării) în clădirea cinematografului
"Didaban" din Tebriz. S-a format primul guvern în frunte cu S. Dj. Pișavari; A.
Șabustari a ocupat postul de președinte al parlamentului, iar F. Ibrahimi pe cel de
procuror general. În următoarele zile ziarul oficial din U.R.S.S. "Izvestia", Agenția
de Telegraf a Uniunii Sovietice și Radioul din Moscova au difuzat această noutate.
Pe plan politic, liderii P.D.A. susțineau numai autonomia în cadrul Iranului și
din această cauză nu s-a înființat un Minister al Afacerilor Externe. Ei doreau să
evite lichidarea autonomiei de către regimul central, după retragerea armatei sovietice.
În propunerile adresate lui M. Dj. Baghirov se menționa: "Singura garanție de apărare a
drepturilor naționale ale azerilor ce locuiau în Azerbaidjanul iranian ar putea fi un stat
popular-democratic independent de tipul Republicii Populare Mongolia". Pe atunci
Mongolia era singurul stat socialist în afară de U.R.S.S.
www.geopolitic.ro

174 Dubla putere nu a durat mult și guvernatorul Azerbaidjanului, M. Bayat, numit de
șah, a părăsit provincia în transportul oferit de sovietici. S-a dezarmat poliția, jandarmeria.
armata, dar proprietatea privată a fost declarată neatinsă, chiar în luna de traur a șiiților –
Maharram , parlamentul a luat vacanță. Numai că ceea ce azerii înțelegeau ca
îndeplinirea dorinței cele mai sfinte din veacuri, la Londra și la Washington nu era
nimic decât o parte din revendicări teritoriale ale U.R.S.S. Pentru că U.R.S.S.-ul îl trimisese
pe Krasnih, consulul la Tebriz, în Horasan din nord-estul Iranului, pentru organizarea
unei republicii a localnicilor turkmeni; iar la Mahabad se proclamase Republica Kurdistan,
Dean Acheson, secretar-adjunct de stat al SUA, scria: "Ambasadorul iranian sunând
la Departamentul de Stat a spus emoționat și supărat că…Iranul va muri dacă își va
pierde restul regiunilor sub control U.R.S.S. și nu este vorba numai de Iran, ci despre
securitatea mondială. Fiindcă Azerbaidjanul este prima verigă în lanțul evenimentelor
care vor încercui Turcia și alte țări din Orientul Apropiat". În iunie 1945 Moscova,
denunțând tratatul din 1921, care definea frontiera dintre cele două țări, cerea de la
Turcia 26 000 km pătrați, respectiv 6 000 pentru R.S.S. Gruzină și 20 000 pentru
R.S.S. Armeană, plus dislocarea unei baze militare în Dardanele. Înainte de acest
scenariu Uniunea Sovietică deja deportase toate popoare turco-musulmane din
Caucaz, precum turcii meshetieni, ceceno-inguși, caraciaii și balcarii, chiar azerii din
Armenia, care ar fi putut crea probleme în timpul campaniei militare. În Bulgaria au fost
dislocați 130.000 de soldați sovietici. În schimb Stalin a declarat Armenia sovietică
deschisă tuturor armenilor din lume. Istoria Manciuriei, Abisiniei și a Munchenului ar fi
putut să se repete și Azerbaidjanul ar fi putut să determine cel de-al treilea război mondial.
Marea Britanie a propus următoarea variantă de compromis: Iranul recunoaște
autonomia Azerbaidjanului de Sud, recuperează activitatea organelor executive,
permite folosirea limbilor naționale, iar în schimb Moscova își retrage armatele. Dar
Stalin a refuzat să discute cu guvernul iranian, care la rândul său asigura pe americani
că: "locuitorii Azerbaidjanului niciodată nu au considerat limba azeră ca limba națională și
aceasta i-a fost impusă în timpul invaziei mongole…".
Situația s-a schimbat la 31 ianuarie 1946 când postul de prim-ministru al Iranului
a fost ocupat de Ahmad Gavam as-Saltana pe care toate cele trei capitale îl considerau
omul potrivit1. În Iran el era cunoscut drept călăul revoluției naționale lui Sattar han în
Azerbaidjanul de Sud din 1906-1911 și al răscoalei lui Kicik han în Ghilan din 19202.
La 2 martie 1946 trupele americane și cele britanice au părăsit demonstrativ Iranul.
În aceste zile s-a întâlnit cu M. Dj. Pișavari consulul SUA la Tebriz, R.Rossow, și a
declarat că țara sa simpatizează guvernul azer și reformele sale radicale. Aceasta
a deranjat serios Teheranul care era mult mai agresiv după eșuarea soluționării problemei
la sesiunea Adunării Generale ale Națiunilor Unite. În problema Azerbaidjanului aveau
interese toate puterile mondiale, Iranul, Turcia, chiar Irakul, speriat de soarta zonelor sale
petroliere nordice precum Kerkuk și Mosul. F. Price, deputatul britanic din Partidul
Laburist, după călătoria sa în Azerbaidjanul de Sud, presupunea că regiunea
respectivă de la bun început avea rolul de moneda de schimb în jocul sovietic.
Prima dată relațiile dintre aliați s-au agravat, Moscova deja se fortificase în Europa
Orientală, amenința Turcia și chiar voia să instaleze protectoratul asupra Libiei.
Au „schimbat” moneda azeră în martie 1946, când Gavam se afla in vizita în
U.R.S.S.3 Primul ministru în schimbul retragerii armatei sovietice a promis o bucată

1 Arhiva Ministerului de Securității Naționale al Republicii Azerbaidjan, vol.285, f.85-104.
2 Foreign Relations of the US, 1946, vol.VII, p.350-354.
3 F.S.Fatemi, The USSR in Iran, New York-London, 1980, p.101.
www.geopolitic.ro

175 solidă din pasta petrolieră, iar I.Stalin a declarat că în ceea ce privește Azerbaidjanului de
Sud acesta este problema internă a Iranului, ceea ce a determinat o mare agitație
la Tebriz4. Mai târziu, diplomatul american la Moscova, George Kennan remarca: „Putem
afirma cu siguranță că Războiul Rece a început în 4 martie 1946. În această zi 15
brigăzi sovietice blindate au intrat in provincia Azerbaidjan în Nord – Vestul Iranului
și au înaintat de la granița iraniano – turcă spre centru. O altă armată în aceeași
calitate și cantitate s-a orientat către frontierele europene ale Turciei. Mișcarea tehnicii
grele blindate a fost însoțită de presiunea diplomatică asupra Ankarei și Teheranului…”.
La 4 martie Moscova încerca să joace „cartea kurdă” contra Turciei: în capitala
autonomiei kurde, Mahabad, se înființase deja autonomia kurzilor din Turcia.
În aceeași zi, pericolul sovietic a fost discutat cu secretarul de stat J. Byrnes,
de președintele H. Truman; la 5 martie W. Churchill și-a ținut celebrul discurs la Fulton,
iar la 6 martie a venit la Tebriz mareșalul sovietic I. Bagramian după ce nimeni la
Washington nu bănuia că Moscova vroia să folosească Azerbaidjanul de Sud ca o
bază pentru atacul în Turcia, în sudul Iranului și în Irak: „Acum suntem siliți sa-i
cedăm ambele butoaie de țiței”.
Miracolul s-a întâmplat la 24 martie, când Uniunea Sovietică a luat o decizie
neașteptată privind retragerea trupelor din Iran. Există o mulțime de versiuni despre
acest demers printre care se află și amenințarea nucleară a lui H. Truman. După
retragere soarta Azerbaidjanului de Sud era limpede. La început s-a hotărât să se
considere primul ministru al autonomiei guvernatorul general al Șahinșahului, s-a
recunoscut statutul autonom al Azerbaidjanului, s-au definit sfere de influență5. Dar,
Gavam avea alt plan și aștepta luna decembrie când trebuia să aibă loc alegeri in
parlamentul iranian și a trimis armata centrală în Azerbaidjanul de Sud ”pentru a
asigura ordinea”. Moscova a declarat că rezistența nu este ”recomandabilă”, numai că
liderii sud – azeri își pierduseră de mult încrederea în sovietici și la 11 decembrie
Comitetul Central al P.D.A. și sindicatele de munca au chemat cetățenii să se înarmeze.
Șansa acestor voluntari și a miliției de a se opune armatei regulate, înaintea căreia
mărșăluiau trupele paramilitare cunoscute sub denumirea „Patrioții Iranului”, era egală cu
zero. Întocmai, trupele sus – numite au determinat în orașele sud – azere violență și jafuri.
Armata iraniană a capturat Tebriz la 14 decembrie. A căzut guvernul național. În
curând orașul arata ca un mare lagăr de exterminare, pușcăriile fiind pline, se împușcau
oamenii pentru a se elibera locuri în închisoare. Conform datelor, în primele zile au fost
executați cel puțin 3000 de persoane. După cum se va menționa în memoriile militarilor,
liderii guvernului azer au demonstrat voință și demnitate înainte de a fi executați.
Uniunea Sovietică a lăsat deschisă zona azeră a graniței sovietico-iraniene
pentru o săptămână pe unde au trecut în R.S.S. Azerbaidjană 10.000 de refugiați. Printre
ei se afla și fostul prim ministru S. Dj. Pișavari. I s-a propus să continue lupta pentru
„eliberarea Azerbaidjanului de Sud”, dar de data aceasta din teritoriul celui nordic. Într-adevăr
la început a fost creat un comitet clandestin pentru pregătirea și trimiterea "fədayi"-ilor
în Iran. Dar, la 3 iulie 1947 el a murit în mod misterios într-un accident de automobil,
după ce Moscova a vrut să unească P.D.A. cu Partidul Comunist „Tude” din Iran. Nu a
reușit din cauza opunerii funcționarilor P.D.A. Iar evenimentele care au urmat au
dovedit că, lipsa de sprijinul sovietic nu au însemnat sfârșitul mișcării naționale în
Azerbaidjanul de Sud pentru reunire.

4 N.S.Fatemi, Oil Diplomacy.Powderkeg in Iran, p.294.
5 Arhiva Centrală de Stat al Republicii Azerbaidjan, Partidele politice și mișcările sociale, fond I, vol.112, f.28.
www.geopolitic.ro

176 AXE, FALII ȘI TENSIUNI GEOPOLITICE ÎN SPAȚIUL COMUNIST
(1917-1989). IMPLICAȚII ACTUALE
Radu SĂGEATĂ
Résume : Axes, coupées et tensions géopolitiques en espace communiste (1917-1989). Implications actuelles.
„Le 12 mai 1945, soit quatre jours après la capitulation allemande, Winston Churchill écrit dans une lettre adressée
au président américain Harry Truman: «Un rideau de fer s’est abattu sur le front (soviétique). Nous ignorons
tout de ce qui se passe derrière la ligne Lübeck-Trieste-Corfou.» Il plaidait contre le retrait des armées britannique et
américaine du théâtre européen. Un an plus tard, le 6 mai 1946, dans une conférence prononcé au Westminster
College à Fulton, en présence de Truman, Churchill reprit son analyse: «De Stettin à Trieste, un rideau de fer
s’est abattu sur le continent.» La représentation est lancée, qui définit ce demi-siècle européen. Dans son esprit, il
s’agissait de ce rideau métallique que les boutiquiers utilisent pour aveugler leurs vitrines. En effet, contrairement aux
accords de Yalta de février 1945 – qui n’ont pas présidé à un partage de l’Europe mais à une division de l’Allemagne
en quatre zones d’occupation, et qui adoptèrent le principe d’une conférence à San Francisco préparatoire à
la fondation de l’Organisation des Nations Unies -, Staline fit peu de cas de la «Déclaration sur l’Europe
libérée» approuvée à Yalta, qui affirmait le «droit de tous les peuples à choisir la forme de gouvernement sous
lequel ils devront vivre» et la «restauration des droits souverains et de l’autonomie chez les peuples que des
pays agresseurs en ont privés par la force». La division de l’Europe en deux blocs politiques et militaires
antagonistes a commencé lorsque Staline imposa les structures politiques de type soviétique dans les États
que l’Armée Rouge venait de libérer: Roumanie (1946-1947), Bulgarie (fin 1946), Hongrie (1946-1949),
Pologne (1948), puis Tchécoslovaquie (1948, avec le coup de Prague) et zone d’occupation soviétique en
Allemagne orientale et à Berlin (7 octobre 1949, proclamation de la République démocratique allemande)”.
Fourcher, M., 1993, Fragments d’Europe. Atlas de l’Europe médiane et orientale , Fayard, Paris, p. 54.
Cuvinte cheie: axe, falii, frontiere, tensiuni geopolitice, spațiul comunist, Cortina de Fier, Uniunea Sovietică, dictatură.
Revoluția bolșevică din octombrie 1917 a deschis premisele implementării ideologiilor
comuniste, ca o alternativă a modelului capitalist erodat după primul război mondial, dar
și a reconstrucției Imperiului Țarist sub stindardul roșu al sovietelor. Independente în
1918 și recunoscute internațional doi ani mai târziu, Armenia și Georgia sunt în același
an atacate de Armata Roșie pentru a fi reintegrate spațiului sovietic (Armenia – 29.11.1920,
Georgia – 25.02.1921). Concomitent, Kazahstanul și Turkmenistanul sunt teatrul confruntărilor
dintre armatele bolșevice și forțele naționaliste, sprijinite de trupe britanice, iar Țările
Baltice și Basarabia, independente și ele în același an revoluționar 1918, reintră în sfera
de influență sovietică în urma Pactului Ribbentrop-Molotov din 23.08.1939. Astfel, dacă
anul revoluționar 1918 a însemnat pentru Europa sfârșitul marilor imperii multinaționale și
afirmarea pe scena politică a statelor naționale, perioada care l-a succedat a marcat
refacerea dispozitivului geostrategic rusesc prin constituirea R.S.F.S. Ruse și a republicilor
unionale periferice, care, împreună cu Mongolia, aliat fidel al Rusiei Sovietice, urmau
să constituie prima sa zonă geostrategică cu rol de tampon.
1922 1924 1929 1936 1940
R.S.F.S. Rusă Turkmenistan Tadjikistan Kazahstan Estonia
Armenia Uzbekistan Kirghistan Letonia
Azerbaidjan Lituania
Belarus Moldova
Georgia
Ucraina

Tabelul 1 – Reconstrucția Imperiului Sovietic (1922-1940)
www.geopolitic.ro

177 Odată definitivată refacerea acestuia, începe un amplu proces de „export” a
ideologiilor comuniste, proces ce atinge apogeul la sfârșitul celui de-al doilea război
mondial. Astfel, dacă în 1940 spațiul comunist însemna doar U.R.S.S. și Mongolia1,
adică circa 24 milioane kmp2 și 170 milioane locuitori (8-9 % din populația mondială), în
1949, cei care se călăuzeau după ideologia marxist-leninistă ajunseseră să reprezinte
33% din populația mondială, adică 845 milioane locuitori (Soulet, 1998). Rând pe
rând, Europa de Est, China, ulterior Indochina, Coreea de Nord și Cuba devin
bastioane la stângii comuniste, acționând la rândul lor ca nuclee de relocalizare și
redifuzie a ideologiilor comuniste. Comunismul se diversifică și din punct de vedere
ideologic, purtând tot mai pregnant amprentele locale. Nucleul dur al stalinismului
este reinterpretat de Mao Zedong și Zhou Enlai, principalii exponenți ai fracțiunii
radicale din Partidul Comunist și artizani ai „Marii Revoluții culturale proletare”
chineze. Apare astfel cea mai mare falie ideologică din interiorul lumii comuniste,
falie ce a opus vreme de aproape trei decenii (1960-1989) Beijingul de Moscova.
Concomitent, în urma Conferinței de la Yalta (februarie 1945), țările Europei
de Est intră rând pe rând pe orbita de influență sovietică (1944-46), configurând o a
doua zonă tampon a Rusiei Sovietice, cu lumea occidentală. Astfel, timp de peste 40
de ani, Europa Centrală și chiar însuși termenul de Europa a fost monopolizat de
ansamblul geopolitic situat la vest de Cortina de Fier. Europa era astfel asociată
unui „spațiu de libertate”, în opoziție cu Europa Comunistă, care gravita spre U.R.S.S.,
denumită Europa de Est, Europa Mediană sau, pur și simplu, Estul , o categorie
dominant ideologică fără o bază teritorială precisă. Geometria acestui ansamblu
teritorial a căpătat în viziunea vest-europenilor contururi tot mai difuze; fie că era
vorba de Polonia și România sau de Bulgaria, Albania și Ungaria, state aparținând
unor domenii geografice și culturale diferite, acestea erau privite în opoziție cu Grecia,
Spania, Marea Britanie sau Germania, integrate în aceleași blocuri economice și
politico-militare, dar fundamental diferite din punct de vedere geografic și cultural.
Următoarele trei decenii (1950-80) marchează difuzia prin relocalizare a
modelului comunist. Apare comunismul latino-american, însuflețit de Fidel Castro și
Che Guevara, cel arabo-islamic călăuzit de ideile reformiste ale lui Boumédienne în
Algeria, Nasser în Egipt sau a partidului Baas în Irak și Siria, cel african în Etiopia,
Angola sau Mozambic sau cel indochinez, promovat de Vietnamul lui Ho Chi Minh.
Analizând din perspectivă geoistorică, pot fi identificate trei etape majore ce au
jalonat configurarea spațială a Blocului comunist, fiecare cu particularități ideologice proprii:
 perioada 1917-1940, perioadă în care a fost individualizat dispozitivul geostrategic
median, reprezentat de Federația Rusă și republicile unionale periferice, care împreună cu
Mongolia au alcătuit zona tampon interioară a Rusiei, caracterizată printr-o mare
eterogenitate etnică și frontiere trasate arbitrar, în profund dezacord cu realitățile etnice;
 perioada postbelică (1944-1950), de configurare a zonei tampon exterioare reprezentată
de Europa de Est și de apariție a celui de-al doilea actor geopolitic major al spațiului
comunist – China (1949);
 perioada Războiului Rece (1950-1989) ce a marcat extinderea sistemului comunist
în Asia, Africa și America Latină și conflictele legate de Războiul Rece.
Toate acestea au influențat pe de o parte organizarea spațială internă a
fiecărui stat, sursă a majorității tensiunilor și conflictelor de mai târziu, iar pe de altă
parte, configurarea unui amplu sistem de alianțe, ce a determinat individualizarea
axelor și a faliilor geopolitice din acest imens spațiu.
1. Nucleul: Rusia și zona tampon interioară: republicile autonome și
unionale periferice și Mongolia
Teritoriu de dimensiuni continentale, de mari contraste fizice și climatice, spațiul

1 Mongolia intră în sfera de influență sovietică devenind Republică Populară la 26.11.1924.
2 23 967 200 km2, din care 22 402 200 km2 iar Mongolia 1 565 000 km2.
www.geopolitic.ro

178 ex-sovietic se întinde de la marile câmpii ale Europei centrale și orientale, la întinderile
înghețate ale Iakuției și la strâmtoarea Bering, de la Marea Neagră și Marea Caspică la
Oceanul Arctic, Himalaya, stepele mongole și Insula Sahalin, reprezentând practic, cel
mai vast imperiu colonial continental al timpurilor moderne. Peste trei pătrimi din acest
imens teritoriu revine Rusiei, ea însuși un conglomerat multietnic, unde coabitează
aproape 100 de popoare și etnii, pornind de la ruși cu peste 144 milioane, la neghidali
a căror număr nu depășește 500. În pofida acestui mozaic etnic, rușii și rusofonii reprezintă
peste 80% din totalul populației (81,5% respectiv 86,6%), fiind majoritari și în
republici sau regiuni autonome, constituite pe baza identității etnice a populațiilor
autohtone, fapt ce explică relativa coeziunea acestora în cadrul actualei Federații.
Astfel, în Karelia 73% din populație sunt ruși (84% sunt slavi); în Buriatia 70%
sunt ruși și numai 24% buriați, iar în Iakuția populația rusă depășește 50%, iar cea
autohtonă, iakută abia atinge o treime. Alte republici, în pofida prezenței masive a
elementului rus în mediul urban, prezintă pe ansamblu o structură etnică mozaicată, în
care nici o naționalitate nu deține o majoritate absolută: în Tatarstan 43% sunt ruși
și 48% sunt tătari; în Bașkirstan, 39% sunt ruși, 21% bașkiri și 28% tătari. A treia
situație o reprezintă republicile în care populația rusă este minoritară, statutul acesteia
nefiind adesea reglementat printr-un cadru legislativ corespunzător (în Ciuvașia rușii
alcătuiesc doar 26% din populația totală, în Republica Tuva – 30% etc). Dat fiind și
poziția lor periferică în cadrul Federației, în condițiile unei infrastructuri de comunicație
deficitară și nu în ultimul rând datorită discrepanțelor economice, acestea sunt în pericolul
de a fi confruntate cu mișcări secesioniste. Republica Tuva dorește să devină stat
independent, cu integrarea estului regiunii Altaï și a sudului oblastului Irkutsk; de
asemenea Tatarstanul dorește secesiunea de Federație și formarea unei republici unite
a Bashtatarstanului prin reunificarea sa cu Bașkirstan, ciuvașii doresc crearea unor
autonomii ciuvașe în Tatarstan și revizuirea frontierelor cu această republică etc.
Numai în spațiul caucazian, amestecul de popoare asociat cu trasarea arbitrară a
frontierelor politico-administrative dintre acestea a generat peste 50 de tensiuni și conflicte
secesioniste (Fourcher, 1993). Intre acestea, pe lângă războiul din Cecenia, alte tensiuni
sunt tot mai greu de gestionat: reconstituirea unei republici cosace pe teritoriul
fostului oblast Kuban, a unor autonomii circasse, karachaev sau abazine; integrarea unei
părți din Osetia de Nord cu orașul Mozdrok în Kabardino-Balkaria, a estului Osetiei
de Nord în Ingușetia; crearea unei autonomii cosace în districtul inguș Sunjensky sau a
unei republici Gorskaya, locuită în majoritate de ruși în interiorul frontierelor Circasiei,
Kabardei, Adygheii și a teritoriilor costiere din Krasnodar etc. O sinteză a Caucazului
poate fi considerat teritoriul Daghestanului, unde tendințele separatiste vizează constituirea
unei republici Nogaï în nordul acesteia și în districtele orientale ale regiunii Stavropol, și a
unor republici Avare, Kumik, Darghin și Lezghistan, concomitent cu federalizarea
Daghestanului. Pe de altă parte, la scară mai redusă, se manifestă și o tendință
opusă, de integrare a naționalităților caucaziene, concretizată prin proiectul Confederației
popoarelor din Caucaz, incluzând Abhazia, Karachaevia și Balkaria…
Dacă în regiunea caucaziană factorii etnici și religioși sunt predominanți, cu totul
alta este situația în alte regiuni ex-sovietice. Independența republicilor baltice de exemplu, a
readus în discuție trasarea granițelor dintre acestea. Se pune astfel problema corectării
frontierei dintre Estonia și Letonia pe traseul avut anterior anului 1941, crearea unei
autonomii naționale poloneze în sud-estul Lituaniei sau secesiunea vechii regiuni
Memel (cu orașul Klaipeda) de Lituania. Mai la sud, este revendicată integrarea în
Belarus a sud-estului Letoniei, a regiunii frontaliere Vitebsk și a oblasturilor de la
nord de Minsk în Lituania, crearea unei autonomii a Polasiei Occidentale la frontiera
dintre Ucraina și Belarus sau a autonomiilor transnistrene și găgăuze prin federalizarea
Republicii Moldova. Se dorește de asemenea, crearea și a unei republici
Transnistrene în frontierele fostei RSSA Moldovenești din perioada 1924-1940 sau
a unei autonomii bulgărești în Bugeac ca parte a unei federații bulgaro-găgăuze…
Fosta regiune germană Königsberg (Prusia orientală) devenită prin integrarea în
www.geopolitic.ro

179 U.R.S.S. oblastul Kaliningrad, este disputată între Lituania, care o numește „Mica
Lituanie” și o dorește în frontierele sale și populațiile germanofile și poloneze autohtone,
care doresc crearea unei republici germane autonome, respectiv a unei autonomii
poloneze. Chiar și teritoriile slab populate din nordul înghețat nu sunt lipsite de tensiuni:
oblastul Murmansk este revendicat de Karelia, iar iar populația rusofilă de la frontiera nord-
estică a Estoniei dorește crearea republicii Narva și unificarea acesteia cu Rusia. Teritorii
imense din Siberia centrală și de nord doresc rediscutarea statutului lor în cadrul Federației.
Se vehiculează astfel crearea republicilor Enisei (incluzând Evenkia și Taymârul), Iamalo-
Neneț, Hantî-Mansi și Neneț (în locul districtelor cu aceleași nume), precum și înființarea
unei autonomii Mârni în vestul Iakuției sau integrarea în Iakuția a unor porțiuni din regiunea
Habarovsk, a zonei frontaliere a oblastului Magadan și a litoralului Mării Okhotsk.
În spațiul central asiatic ex-sovietic, Tadjikistanul este scena unui lung și sângeros
război civil între triburile tadjice autohtone de religie musulmană și minoritatea rusă
pro-moscovită. Pe acest fond, teritoriile sudice (Badakhstan-ul) revendică secesiunea și
formarea unui stat independent; minoritatea kirghiză dorește crearea unui teritoriu
autonom, iar populația batkenă din oblastul kirghiz Osh este favorabilă integrării
acestuia în Tadjikistan. Se dorește, de asemenea, crearea unor unități politice autonome
sau total independente în oblasturile Leninabad, Kulab și Kurkand-Tiube. În Kirghistanul
occidental și nordic este revendicată constituirea unor entități politice federative sau
independente – o autonomie uzbekă, prin integrarea unei părți din valea Ferghana cu
orașul Osh la Uzbekistan; o autonomie uyghură la frontiera cu Kazahstanul, dar și
rectificarea frontierei cu Uzbekistanul și Kazahstanul. Nordul Kazahstanului, cu populație
majoritar rusofilă dorește integrarea în Rusia în vreme ce nord-vestul Uzbekistanului,
unde subiectul principal este Karakalpakia, dorește trecerea de la Uzbekistan la
Kazahstan. Dacă se are în vedere că nici Turkmenistanul nu este lipsit de focare de
tensiune (crearea unor autonomii kurde, respectiv beljuie, revendicarea unei părți
din peninsula Manghyshlak, concomitent cu repatrierea aici a turkmenilor) ne apare
imaginea unei zone frământate de numeroase conflicte interetnice și frontaliere,
toate cu profunde rădăcini în trecut, ce fac referire la populațiile ce au existat aici
cu mult înainte de trasarea frontierelor politico-administrative sovietice.
Tendințele centrifugale nu se rezumă doar la Cecenia. Dispariția constrângerilor
ideologice, dar și afinitățile etnice și religioase favorizate de contextul geopolitic internațional
au determinat o recrudescență a panislamismului, fapt concretizat printr-o redefinire a
alianțelor geostrategice în acest spațiu. Astfel, dacă în regiunea caucaziană factorii etnici
și religioși determină mișcări secesioniste, aceste luând în multe cazuri aspecte
violente (Cecenia, Nagornâi-Karabah, Abhazia, Osetia, Tadjikistan, Daghestan), cu
totul alta este situația în alte regiuni ale Federației. Republica Tuva, de exemplu, de
la granița cu Mongolia, și-a arogat dreptul de a-și asigura singură apărarea teritoriului,
iar Tatarstanul și Bașkirstanul au semnat tratate de prietenie și cooperare cu Abhazia,
regiune autonomă din Georgia (Boniface, 1999).
Aceste tensiuni și clivaje teritoriale sunt o consecință directă a politicii dusă de
autoritățile sovieto-staliniste privind reconfigurarea teritorială a spațiului sovietic. Decupajele
teritoriale au fost create pur arbitrar, limitele politico-administrative separând regiuni cu
populație compactă din punct de vedere etnic3, în vreme ce în majoritatea structurilor
administrative autonome, ce s-ar fi dorit constituite pe baza argumentului etnic,
populația autohtonă deține o pondere minoritară.
Primele republici autonome au început să fie constituie în 1919; la începutul
anilor ’20 oblasturile, constituite în general după criterii economice, înlocuiesc

3 Un astfel de exemplu este cazul Osetiei: Osetia de Nord are statut de republică autonomă în cadrul
Federației Ruse, iar Osetia de Sud a fost integrată Georgiei, ca regiune autonomă, în vreme ce
republicile Karaceaevo-Cerkesia, Kabardino-Balkaria, Daghestan sau fosta Ceceno-Ingușetia reunesc,
în aceeași structură politico-administrativă două sau mai multe grupuri etnice diferite.
www.geopolitic.ro

180 treptat guberniile (structurile administrative moștenite din perioada țaristă).
Decupajul teritorial era privit ca o primă etapă a unei remodelări spațiale de
ansamblu, ce avea ca obiectiv o mai bună subordonare a nivelelor locale față de
autoritățile centrale, ținând seamă de vastitatea teritoriului și de infrastructura de
comunicații și servicii deficitară. Pe de altă parte, structurile politico-administrative
autonome și cele unionale s-au dorit a fi dispuse pe cât posibil periferic, în jurul
Rusiei, constituind astfel o primă „zonă tampon” cu spațiile vecine, dată fiind și
structura etnică și confesională a populațiilor autohtone.
Republici autonome
incluse in
Federația Rusă – domeniul nord-european (baltic): Karelia
– domeniul caucazian: Adâgheia, Cecenia, Daghestan, Ingușetia,
Kalmukia, Kabardino-Balkaria, Karaceaevo-Cerkesia, Osetia de Nord,
– domeniul central-asiatic: Altai, Buriatia, Hakasia, Tuva
Republici unionale
sovietice – domeniul nord-european (baltic): Estonia, Letonia, Lituania
– domeniul est-european: Belarus, Moldova, Ucraina
– domeniul caucazian: Armenia, Azerbaidjan, Georgia (Gruzia)
– domeniul central-asiatic: Kazahstan, Kirghistan, Tadjikistan,
Turkmenistan, Uzbekistan
State „independente” – domeniul central-asiatic: Mongolia
Tabelul 2 – Prima zonă tampon a dispozitivului geostrategic rusesc (constituită între 1917-1940)
Autonomia cvasiformală a acestor teritorii, amplele migrări de populație ce au
însoțit aceste reconfigurări spațiale au împiedicat până în 1989 afirmarea unor mișcări
secesioniste de anvergură, dar au creat premisele acumulării tensiunilor ce au
izbucnit pe fondul relaxării ideologice deschisă de Gorbaciov. Acestea au culminat
în 1990, prin desprinderea republicilor unionale de nucleul central reprezentat de
Federația Rusă a determinat mutații radicale în geopolitica populației ruse, peste 25
milioane de ruși căpătând statut de minoritate în noile state independente. În multe
situații, statutul acestora s-a deteriorat considerabil, inexistența sau ineficiența cadrului
legislativ alimentându-le incertitudinile. In alte cazuri sunt victime indirecte ale războaielor,
cu statut de refugiați – Cecenia, Abhazia sau Tadjikistan. In aceste condiții, mișcările
migratorii s-au inversat: dacă până în anii '90 decenii de-a rândul aceștia erau motivați
prin politica centrală să emigreze către ținuturi îndepărtate, destrămarea imperiului
a transformat Rusia într-o țară de imigrare, privită ca un sanctuar, un refugiu în fața
amenințărilor și insecurității pe care o presupune statutul de minoritate în aceste
state. La aceasta se adaugă consecințele deportărilor din perioada celui de-al doilea
război mondial și din anii ’50 ce au condus la oicumenizarea unor teritorii pustii și la
formarea unor areale etnice în spații ce nu aveau nici o legătură cu etnogeneza
popoarelor respective. Este cazul germanilor de pe Volga, care revendică formarea
unei republici proprii pe teritoriul fostului poligon militar Kapustin, a tătarilor din Crimeea,
care doresc repatrierea și formarea unei republici tătare, a evreilor rămași în extremul orient
rusesc ce vor secesiunea de regiunea Habarovsk, sau a grecilor din regiunea costieră
Krasnodar. Pe de altă parte, ca o tendință de contrabalansare a tendințelor centrifugale,
de secesiune a unor teritorii din Federația Rusă, a fost propusă constituirea republicii ruse,
ce ar urma să includă toate oblasturile și regiunile rusești, cu excepția politico-administrative
naționale. Însuși fostele republici unionale care și-au proclamat la începutul anilor '90
independența față de Moscova se definesc prin aceste atribute: poziție periferică, nivel
de dezvoltare economico-socială diferențiată, diferită față de regiunile centrale ale
Rusiei și structură etnică eterogenă, în care rușii sunt minoritari, argumente ce au determinat
includerea acestora în prima zonă tampon a dispozitivului geostrategic rusesc.
2. Zona tampon exterioară: Europa de Est și China (1949-1956)
Victoria aliaților conduși de U.R.S.S. pe frontul de est (1945), a creat premisele
www.geopolitic.ro

181 staționării în țările „eliberate” a trupelor Armatei Roșii, fundamentul instalării în aceste
state a unor regimuri politice loiale Moscovei. Prin dreptul de cuceritor, ea ajunge să
dețină România, Bulgaria, Ungaria, părțile estice ale Austriei și Germaniei, iar ca
aliat, se stabilește în Polonia și Cehoslovacia (Soulet, 1998). Rând pe rând, între 1945
și 1949, comuniștii ajung să domine scena politică în țările situate la est de Germania,
proclamându-le „democrații populare” sub un control politico-ideologic strict al Moscovei.
Polonia este amputată teritorial în est, prin cedarea către U.R.S.S. a Polasiei, Volhiniei și
Galiției, fiindu-i atribuite în compensație de la Germania Pomerania, Silezia și Mazuria
(Duby, 1995). Granița sa estică este astfel stabilită de-a lungul liniei Curzon, iar cea
vestică, de-a lungul liniei Oder-Neisse, suprafața țării reducându-se astfel de la 380
000 la 312 677 km2, însă fiindu-i atribuită o fațadă maritimă de 400 km4. Problema
coridorului Dantzig a dispărut iar cea a minorităților a fost rezolvată în purul stil
stalinist prin repatrierea forțată a 2 milioane de polonezi, respectiv a 2-3 milioane
de germani. Cedărilor teritoriale ale românești din 19405 li se adaugă și cele ale
statului cehoslovac care pierde în favoarea U.R.S.S. Rutenia subcarpatică6.
Tabelul 3 – A doua zonă tampon a dispozitivului geostrategic rusesc în Europa (1945-1949)
Țara Data începerii
procesului de
stalinizare Data proclamării
„democrației”
populare Principalul artizan al
„construcției
socialismului” (1945-
1989)
Albania * 29.11.1944 11.01.1946 Enver Hodja
Bulgaria 09.09.1944 15.09.1946 Todor Jivkov
Cehoslovacia Apr. 1945 09.05.1948 Gustav Husac
Germania de Est 09.05.1945 07.10.1949 Erich Honecker
Iugoslavia * 1945 31.01.1946 Iosip Broz Tito
Polonia 28.06.1945 19.02.1947 H. Jabłoński, W.
Jaruzelski
România 23.08.1944, guvern
comunist:
06.03.1945 30.12.1947 Nicolae Ceaușescu
Ungaria Nov. 1944 18.08.1949 János Kádár
*Țări aflate în conflict ideologic cu Moscova.
Eșecul politic al comuniștilor în Grecia în octombrie 1949 și ruptura ideologică
dintre Tito și Stalin în iunie 1948 au contribuit decisiv la blocarea ofensivei ideologice
sovietice din Balcani. La rândul său Austria face obiectul unui acord între aliați
(15.05.1955) care îi restabilește suveranitatea cu prețul neutralității sale, stipulată
în Legea Constituțională din 26.10.1955. În nord, Finlanda, fostă provincie a Imperiului
Țarist, opune o rezistență înverșunată Armatei Roșii care viza reincluderea sa în
spațiul sovietic, în 1940, alături de Țările Baltice. Cedările teritoriale în favoarea
U.R.S.S. după al doilea război mondial (Karelia și regiunea Petsamo) ca și Tratatul de
prietenie, colaborare și asistență mutuală încheiat cu U.R.S.S. în 1948 i-au asigurat
suveranitatea națională în schimbul unei politici de strictă neutralitate promovată pe

4 Acest schimb de teritorii a făcut obiectul unei cereri exprese a lui Stalin la Conferința de la Yalta, care considera că
„pentru poporul rus, Polonia nu este doar o chestiune de orgoliu, ci și una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a
fost coridorul prin care inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viață și de moarte”.
5 Prin notele ultimative din 26, respectiv 27/28.06.1940, Basarabia și Bucovina de Nord intră în componența U.R.S.S.
6 Prin Acordul sovieto-cehoslovac din 29.06.1945.
www.geopolitic.ro

182 toată perioada Războiului Rece. Se conturează astfel în Europa Cortina de Fier7, ce a
despărțit timp de aproape cinci decenii democrațiile occidentale de cele „populare”, ce au
format „zona gri” a continentului, inclusă ulterior în Tratatul de la Varșovia și CAER.
Însă încercările Moscovei de subordonare necondiționată a acestora au găsit
în Iugoslavia lui Tito o opoziție fermă, fapt ce a generat o primă mare falie geopolitică
în interiorul Blocului Comunist ce a opus Belgradul de Moscova. Adevăratele rațiuni ale
acestei rupturi le-au constituit însă ambițiile lui Tito de a reactiva, pe baza echilibrului
interetnic, proiectul Nacernatie8 de formare în Balcani a unei mini Uniuni Sovietice,
prin absorbția Bulgariei, Albaniei și a nordului Greciei, inițiative profund dezavuate
de Stalin care nu dorea individualizarea unui nucleu regional de putere la periferia
hinterlandului sovietic. Ocazia rupturii a constituit-o războiul civil din Grecia (1946-1949),
în care Stalin a hotărât să întrerupă sprijinul acordat comuniștilor greci care luptau în
nord, consfințind astfel ieșirea Greciei de pe orbita de influență sovietică, în vreme
ce Tito și-a menținut sprijinul pentru aceștia în speranța slăbirii unității Greciei,
pentru a anexa Macedonia greacă (Chauprade, Thual, 2003). Ca urmare, Albania,
ferm aliată până în 1948 Iugoslaviei lui Tito se apropie de U.R.S.S. Enver Hodja
optând necondiționat linia dogmatică stalinistă. Decesul lui Stalin în 1953 și tendințele lui
Nikita S. Hrușciov, noul deținător al puterii la Kremlin de a-i înlătura pe apropiații
vechiului dictator și de a condamna crimele și ororile perioadei staliniste9 au determinat
însă o distanțare categorică a Tiranei față de Moscova (1960-1990) apropiindu-se
de China maoistă și configurând o a doua falie în interiorul Blocului Comunist. Moartea
lui Mao Zedong (1976) răcește relațiile dintre Tirana și Beijing10, conducând la o
deplină izolare a Albaniei care se proclamă „singurul stat socialist care nu s-a
abătut de la ideologia leninist-stalinistă, unicul constructor al adevăratei societăți
socialiste”.
În acest context, integrarea economică tinde să fie privită de Moscova ca o
posibilă soluție de atenuare a faliilor ideologice. Aceasta consta în promovarea unei
creșteri economice susținute prin dezvoltarea industriei, îndeosebi a celei grele, prin
promovarea clasei muncitoare și pe investițiile orientate către apărare, într-un cadru de
autarhie în raport de constrângerile economice globale ale perioadei respective. Pe
această bază a fost fundamentată la începutul anilor ’60 teoria complexelor suprastatale,
potrivit căreia integrarea economică nu se putea realiza decât prin specializarea țărilor pe
anumite domenii de activitate și gruparea lor în complexe macroteritoriale. Unul dintre
acestea ar fi trebuit să fie cel al Dunării de Jos, alcătuit din fostele state socialiste, în care
rolul coordonator îi revenea, evident, Uniunii Sovietice. România, alături de Bulgaria
trebuia să facă parte din categoria țărilor cu economii specializate în producerea de materii
prime și semifabricate, concepute ca principale piețe de desfacere pentru produsele cu
grad superior de prelucrare din R.D. Germană, Cehoslovacia, Polonia și Ungaria, țări ce

7 Apariția faliei dintre Moscova și Washington (1947/48 – 1989) a fost anunțată încă din 1946, când, pe 9
februarie, într-unul din rarele sale discursuri Stalin afirma că nu vede cum ar putea exista o pace durabilă
atâta vreme cât există capitalismul, generator de imperialism. Alături de el, Jdanov (principalul artizan al
culturii de tip proletar) și Beria (coordonatorul programului nuclear sovietic) sunt considerați principalii
promotori ai Războiului Rece. De cealaltă parte, pe 22 februarie 1946, George Kenan, însărcinat cu afaceri
externe la Moscova al ambasadei americane expediază o lungă telegramă în care enunță necesitatea unei
întoarceri la diplomația sferelor de influență. Pe 5 martie, același an, Churcill lansează un apele la
apărarea „lumii libere”, iar James Forrestal, secretar al Marinei S.U.A. nu înceta să afirme, începând din
luna mai 1945 că jumătate din Europa urma să cadă pe mâna sovieticilor (Nouschi, 2002).
8 Proiectul Nacernatie viza concomitent reunirea tuturor teritoriilor sârbești aflate fie sub dominație otomană,
fie sub dominație austro-ungară și reunificarea sub conducere sârbă a tuturor popoarelor slave din Balcani.
9 În raportul secret al Congresului al XX-lea al PCUS (1956).
10 În 1978 Tirana rupe relațiile diplomatice cu Beijing-ul acuzând Partidul Comunist Chinez de
revizionism (Popa, Matei, 1993).
www.geopolitic.ro

183 constituiau, și din punct de vedere economic, o zonă tampon cu Europa Occidentală.
Integrarea economică (asigurată prin CAER), politică și militară (prin Tratatul
de la Varșovia, dar sprijinită masiv prin prezența în majoritatea acestor țări a trupelor
militare sovietice) ar fi trebuit să confere viabilitate acestui „complex suprastatal”,
transformându-l într-un nucleu deschis pentru aderarea unor noi state. Numai că
degradarea constantă a nivelului de viață, asociată cu imixtiunea din ce în ce mai
evidentă a politicului în viața socială au creat condițiile declanșării unui întreg lanț de
acțiuni revendicative, atât pe plan social, cât și politic. Acesta avea să fie deschis în
iunie 1956 prin revolta muncitorilor polonezi din Poznan sub deviza „pâine și libertate” și
a culminat prin evenimentele din Ungaria din toamna aceluiași an și prin „Primăvara de
la Praga” din 1968. Pe plan politic, reprezentativă rămâne „Declarația din aprilie 1964”
prin care România, care reușise să se despartă încă din 1958 de „glorioasa armată
roșie”, își revendica dreptul de a-și găsi propria sa cale de dezvoltare internă.
În acest context de instabilitate, liderii comuniști sovietici au fost nevoiți să
recurgă la încercări disperate de reformare a sistemului, cum a fost vaga campanie
de destalinizare inițiată de N. Hrușciov cu prilejul celui de-al XXII-lea Congres al
PCUS (octombrie 1961) sau „Reforma Kossâghin” din 1966. Eșecul acestora l-a
determinat pe Leonid Brejnev să afirme, cu prilejul reunirii Pactului de la Varșovia
din iulie 1968, suveranitatea limitată a țărilor din Est, în fapt adevăratul fundament
al agregării acestora în „complexul suprastatal” al Dunării de Jos, dar și al cooperării
din cadrul CAER sau al Tratatului de la Varșovia.
Dezvoltarea planificată, subordonată factorului politic, controlul statului asupra
mijloacelor de producție și de schimb, orientarea către o dezvoltare egalitaristă a
tuturor unităților administrativ-teritoriale, fără a se ține seama de potențialul diferit
al acestora și de specificul fiecăreia, frânarea creșterii metropolelor prin limitarea
migraților, dezvoltarea agriculturii pe baze colectiviste, strânsa corelare a producției
acestor state cu nevoile economice și militare ale „fratelui mai mare”, autarhia și
ruptura de Occident și programele ambițioase de dezvoltare și modernizare
economico-socială au constituit fundamentele unei geografii originale care a
individualizat și continuă încă să diferențieze țările din Estul Europei.
La rândul lor, structurile teritoriale create în interiorul acestor state administrative
trebuiau să creeze decupaje care să servească eficientizării controlului și punerii în
practică a sarcinilor de plan și a reformelor economice. În același timp, într-o primă
fază (anii ’50 –’60) s-a urmărit, prin structurile administrative nou create și distrugerea
unor focare de rezistență ale regimurilor politice anterioare, prin includerea unor
orașe sau regiuni cu „trecut burghez” în structuri administrative controlate autoritar
de reprezentanții noii puteri. Reformele au fost radicale și s-au făcut în ambele
sensuri: dacă în Bulgaria s-a mers pe o mare fragmentare a teritoriului (din 7 regiuni au
fost create 100), în România și Polonia tendința a fost inversă (28 regiuni, reduse ulterior
la 18 și 16, respectiv 17 voievodate). Impactul acestor schimbări s-a regăsit într-o
turbulență evidentă a sistemelor administrative concretizată prin repetate „reajustări”: 1950,
1954, 1960, 1972 și 1973 în Polonia; 1952, 1956 și 1960 în România; 1959 în Bulgaria
etc.). Structurile administrative de nivel regional au fost desființate, cele de tip departamental
au fost reduse la simple unități de control și planificare, instrumente de implementare în
teritoriu a politicilor centrale, tot o importanță formală acordându-li-se și celor de nivel
inferior, incapabile să devină colectivități locale puternice cu o veritabilă autonomie
financiară. Doar în Cehoslovacia a fost evitată această formă de centralizare, menținându-se
sistemul regional, extins abia în 1990 și în Polonia și Ungaria (Săgeată, 2006).
Dacă sistemele administrative strict centralizate, fundamentate pe unitatea
teritoriului național, ce au caracterizat șase dintre cele opt state ale acestui spațiu
nu au reprezentat decât o pârghie de transmitere a autorității puterii centrale la
nivel local, cele din Iugoslavia și Cehoslovacia constituite pe baza argumentului
etnic au determinat, la fel ca în cazul spațiului sovietic, veritabile surse de tensiuni.
Independente la 1918, în condițiile destrămării Imperiului Habsburgic, Cehia
www.geopolitic.ro

184 se unește cu Slovacia la 30.10.1918 fiecare stat păstrându-și omogenitatea etnică,
premisă a „divorțului de catifea” de la 1.01.1993.
Focarul conflictual al Europei a rămas însă, și după prăbușirea sistemului comunist,
regiunea Balcanilor. În acest caz considerăm că nu se poate vorbi de tensiuni generate
sau antrenate pe fond ideologic, politica lui Tito orientată spre respectarea drepturilor
tuturor naționalităților acționând ca factor catalizator11. Revigorarea naționalismului
sârb după 198012 a provocat mai întâi criza din Kosovo, provincie aflată în inima
Serbiei dar locuită majoritar de albanezi, iar după 1990 un amplu proces secesionist,
început de Slovenia și finalizat de Muntenegru în 2006. Clivajele economice s-au
alăturat celor etnice, favorizând tendințele centrifugale. Dincolo de recunoașterea
independenței acestor state, adevărata problemă pentru Belgrad a constituit-o
fixarea frontierelor acestora, dat fiind puternicul amestec de populații ce
caracterizează mai cu seamă partea centrală a fostului spațiu iugoslav (Bosnia și
Croația). Proiectul de extindere teritorială a Serbiei pe baza minorităților
transfrontaliere, ca urmare a declarațiilor unilaterale de independență a Sloveniei și
Croației, a condus la războaiele cu Croația și Bosnia-Herțegovina (Chauprade,
Thual, 2003).
Tendințele secesioniste, favorizate de conjunctura geostrategică regională
(reactivarea pangermanismului și panturcismului, în condițiile slăbirii influenței
rusești), au condus la individualizarea, în acest spațiu, trei-patru axe geopolitice majore:
 axa Berlin-Ljubljana-Zagreb, Slovenia și Croația văzând apropierea de Europa
pornind de la antecedentele lor istorice (foste provincii austro-ungare);
 axa Ankara-Skopje-Sarajevo, Turcia fiind favorabilă unei entități politice musulmane
în Balcani (Bosnia-Herțegovina) și sporirii influenței Macedoniei în regiune13.
Pentru Macedonia însă, reactivarea acestei axe ar putea genera tendințe
secesioniste între populațiile slav-ortodoxe și cele musulmane;
 axa Tirana-Priština, în fapt o variantă a axei musulmane, activată prin recrudescența
naționalismului albanez în Kosovo;
 axa Moscova-Belgrad (a panslavismului și panortodoxismului) reactivată ca urmare
a izolării regimului Milošević, ce a constat chiar într-un proiect de aderare a
„Micii Iugoslavii” (Serbia și Muntenegru) la C.S.I.
Aderarea la Uniunea Europeană 1 mai 2004 a opt dintre statele fostului
spațiu comunist14 și preconizata aderare a României și Bulgariei la 1 ianuarie 2007
au creat premisele rezolvării problemelor identitare în spiritul legislației U.E.
3. Factorul China
Proclamarea R. P. Chineze la 1.10.1949 a însemnat prima contrabalansare
majoră a echilibrului geostrategic în spațiul comunist, prin apariția celei de-a doua
capitale a comunismului internațional: Beijing – situație total dezaprobată de Stalin.
Primii germeni ai acestei contradicții s-au manifestat în timpul războiului civil
chinez. Atunci când forțele comuniste au ajuns la fluviul Changjiang (Yangtze),
Stalin i-a ordonat lui Mao Zedong să oprească înaintarea, creând astfel premisele
unui scenariu ce s-a repetat în Germania și Coreea: slăbirea puterii Chinei, prin
crearea a două state (o Chină comunistă în nord și alta pro-occidentală în sud).
Numai că Mao a refuzat să transforme China într-un apărător a frontierelor sovietice
precum Mongolia și a continuat înaintarea, reunind sub autoritatea sa întregul
teritoriu continental al țării. Se crea astfel un al doilea pol de putere la nivelul

11 Astfel, în afara celor 6 republici, pentru a diminua preponderența sârbă, au fost create în Serbia două regiuni
autonome: una pentru minoritatea albaneză (Kosovo), alta pentru minoritatea ungară (Voivodina).
12 I. B. Tito a încetat din viață la 4 mai 1980.
13 În prezent, circa un sfert din populația F.R.Y. Macedonia este de religie musulmană.
14 Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia și Ungaria.
www.geopolitic.ro

185 Blocului Comunist, iar destalinizarea nu a constituit decât un pretext al rupturii de
Moscova15. Pe de o parte China dorea străpungerea „încercuirii” sovietice16 prin crearea
propriei sale zone de influență în Indochina, iar pe de altă parte revendica teritoriile
locuite de populațiile budhiste din sudul Rusiei. Astfel, în 1969 au avut loc între
cele două superputeri o serie de incidente de frontieră pe Amur și Ussuri. India,
inițial aliată a Chinei, trece acum de partea Moscovei, „mișcare” alimentată și de
litigiul frontalier asupra liniei Mac-Mahon (1962), fapt ce determină reconfigurarea
axei Beijing-Islamabad. La aceasta se adaugă intervenția trupelor vietnameze în
Cambodgea pentru a alunga regimul kheriilor roșii, susținut de China și disputele
frontaliere chino-vietnameze asupra arhipelagurilor Paracel și Spratley17, ce a
determinat distanțarea Hanoi-ului de Beijing și apropierea sa de Moscova.
În aceste condiții, devenea tot mai evident pentru toată lumea că falia sino-
sovietică, mascată la început de divergențele ideologice dintre maoism și
stalinismul lui Hrușciov avea un suport hegemonic, în lupta pentru redefinirea
sferelor de influență. Configurarea dispozitivului geostrategic periferic al spațiului
comunist din anii ce au urmat și cu precădere războaiele din Indochina și Coreea,
marchează aceste încercări.
Prezentul transformă însă tot mai mult falia geopolitică sino-sovietică într-una
demografică, presiunea demografică a Chinei amenințând tot mai evident, în
condițiile unei libere circulații transfrontaliere, vastele stepe slab populate ale
Mongoliei, Asiei Centrale și Siberiei.
4. Dispozitivul geostrategic periferic al spațiului comunist (1950-1989)
După 1950 ia avânt procesul de „export” a modelului comunist. În 1948 este
proclamată, sub conducerea lui Kim Ir Sen și cu sprijin militar sovietic, în jumătatea
nordică a peninsulei Coreea, R.P.D. Coreeană, bastion al stalinismului în Extremul
Orient, iar între 1950 și 1953 are loc războiul pentru reunificarea Coreei, primul conflict
militar local de anvergură de la izbucnirea Războiului Rece, ce a opus indirect Washingtonul
de Moscova. Scenariul se repetă în 1975 în Vietnam, însă cu victoria forțelor comuniste18,
evident cu sprijin militar sovietic, dar și chinez, care la rândul său acționează ca nucleu
de relocalizare a expansiunii comuniste, sprijinind forțele de stânga din Laos și Cambodgia.
Strânsa alianță dintre Moscova și Phenian, ca și litigiile frontaliere dintre China și
Vietnam, contribuie la diminuarea influenței strategice a Chinei în regiune, accentuându-I
sentimentul de izolare. Pe de altă parte, pe măsura implementării reformelor „progresiste”,
atât Coreea de Nord, cât și Cambodgea, Laos și Myanmar19 sunt confruntate tot
mai mult cu sărăcie și izolare politică, devenind cele mai sărace state ale Asiei.
Pe meridianul opus, Fidel Castro deschide calea comunismului din America Latină
(26.07.1956), urmând o politică constantă de apropiere de Moscova, ce culminează cu
ruperea relațiilor cu S.U.A. (1961) și de instalarea, un an mai târziu, a rachetelor
sovietice cu rază medie de acțiune, ce provoacă o puternică criză politică între Moscova
și Washington20. Pe de altă parte, Cuba acționează la rândul său ca exportator de

15 Neacceptarea hegemonismului rus era mascată de conducătorii chinezi printr-un refuz ideologic de a
accepta evoluția comunismului sovietic din perioada lui N. Hrușciov (Chauprade, Thual, 2003).
16 India și Mongolia fiind doi dintre aliații tradiționali ai Moscovei.
17 Arhipelagurile Paracel și Spratley, cu presupuse rezerve de petrol, au fost cucerite de Franța și
atribuite Vietnamului, în detrimentul Imperiului Chinez.
18 La 02.07.1976, Adunarea Națională proclamă Republica Socialistă Vietnam „stat socialist, independent, liber și
unit”. Concomitent, Vietnamul contribuie direct cu trupe la victoria forțelor comuniste din Laos și la ofensiva împotriva
regimului K. Samphan – Pol Poth, încheiată cu ocuparea Pnom Penh-ului la 7.01.1979 (Popa, Matei, 1983).
19 Regimul militar instaurat în urma loviturii de stat din 2.05.1962 în frunte cu generalul Ne Win conduce
dictatorial țara până în 1988, adoptând „Calea birmaneză spre socialism”.
20 Încheiată cu retragerea rachetelor de către N. S. Hrușciov.
www.geopolitic.ro

186 revoluție comunistă în America Latină (Bolivia21, Nicaragua, El Salvador, Guyana,
Grenada, Guatemala, Surinam, Venezuela) și Africa (Angola, Etiopia, Namibia). Este
implementat astfel, un comunism latino-american fidel stalinismului sovietic, via
Havana, dar și unul african, cu puternice accente tribale, ce a prins teren fertil în multe
țări, dintre cele mai sărace ale continentului: Etiopia, Somalia, Angola, Mozambic, Guineea,
R.P. Congo, R.D. Congo (Zaïre), Benin; Madagascar, Tanzania etc. Unele dintre
acestea (Somalia, Etiopia; Angola, R. D. Congo) au constituit teatrul unor lungi
războaie civile între forțele comuniste sprijinite în principal de U.R.S.S. și Cuba și
cele de opoziție, sprijinite de S.U.A., reflexe la scară locală a Războiului Rece.
Distinct de acesta, reformele de stânga puse în aplicare de Gamal Abdel Nasser
în Egipt în anii ’5022, reluate ulterior de Houari Bourmediénne în Algeria și de
Moammer al-Geddafi în Libia au pus bazele, în nordul continentului, a unui socialism
original în care ideile marxiste se împleteau cu naționalismul arab militant. Pe lângă
apropierea de Moscova, atât în plan economic (mai ales Algeria), cât și politic
(Libia23), Egiptul se consideră un lider al panarabismului, iar Libia militează pentru
unificarea lumii arabe. Siria lui Hafez al Assad și Irakul lui Saddam Hussein s-au
alăturat și ele începând cu deceniul al șaselea, acestei orientări, conturându-se
astfel axa arabă prosovietică. Însă singurul stat arab care a aderat oficial la
ideologia marxist-leninistă rămâne R.P.D. Yemen (1970-1990), sovieticii dorind și
în lumea arabă o divizare după modelul german sau coreean.
Tabelul 4 – Dispozitivul geostrategic periferic al spațiului comunist

21 Ernesto (Ché) Guevara care conducea o mișcare de guerillă procomunistă ce acționa din 1965 în
Bolivia este capturat de autorități și ucis la 09.10.1967.
22 Crearea sectorului de stat în industrie, etatizarea sistemului bancar, reforma agrară și, nu în ultimul
rând, naționalizarea Canalului Suez (26.07.1956), ce a determinat un conflict cu Marea Britanie, Franța
și Israel (oct.-nov. 1956).
23 Libia se proclamă la 02.03.1977 stat socialist, sub titulatura Jamahiria Arabă Populară Socialistă. Domeniul
geopolitic Statul,
formațiunea
politică, lideri Perioada Caracteristicile modelului comunist
implementat Conflicte locale legate de
Războiul Rece
Vietnam
PC Vietnamez
(Ho Chi Minh) 1975-
prezent – Distanțare de China în favoarea URSS
– Se implică în succesul forțelor
comuniste în Laos și Cambodgia:
nucleu de relocalizare al
comunismului – Vietnamul de Sud / Vietnamul de
Nord: 1961-1975
Cambogia
Khmerii Roșii
(Pol Poth)

Guvern
pro-vietnamez 1975-79

1979-89
– Comunism „integral”: lagăre de
reeducare, dezurbanizare, izolare,
totalitarism – 1,6 mil. victime
– Revendicări teritoriale asupra sudului
Vietnamului – Război civil între trupele reg.
Shianuk, pro-americanii lui Lon
Nol și comuniștii (pro-chinezi și
pro-sovietici + pro-vietnamezi):
1970-75
Laos
Pathet Lao 1975-
prezent – Regim comunist de orientare sovieto-
vietnameză care a participat la
„încercuirea” Chinei – Război civil între forțele
conservatoare și cele comuniste:
1954-73 Indochina
(rivalitate pentru influență între Moscova
– prin Vietnam – și Beijing)
Myanmar
Ne Win (regim
dictatorial) 1962-88 – Birmania s-a sprijinit pe URSS pentru
a contracara influența Chinei și cea a
SUA (prin Thailanda) – Tendințe sece sioniste alimentate
din exterior
www.geopolitic.ro

187
Coreea
(comunism de tip
stalinist) R.P.D.
Coreeană
P. Muncii
(Kim Ir Sen) 1948-
prezent – Comunism stalinist, aliat
URSS
– Cult al personalității,
dictatură, sărăcie
– „Independență” totală →
izolare
– Prima criză majoră a
Războiului Rece – Războiul din Coreea între
Nord (URSS) și Sud
(SUA): 1950-53 Afganistan
Consiliul
Democratic
Afgan
(Nur M.
Taraki) 1978-89 – Satelit al URSS, ce viza
pătrunderea dispozitivului
geostrategic sovietic la
Oceanul Indian
– Staționare de trupe
sovietice: 1979-89 – Război civil între
comuniști (URSS) și
islamiști (susținuți de
SUA): 1979-89
Algeria
Consiliul
Revoluției
(Houari
Boumediénne) 1965-91 – Guvern de orientare
promarxistă → economie
planificată, apropiere de
URSS și de statele
socialiste
– Echilibru fragil între forțele
comuniste și cele islamiste – Conflict între forțele
islamiste și cele
guvernamentale (1991-)
Egipt
Gamal Abdel
Nasser 1954-70 – Reforme economico-sociale
de stânga
– Naționalizarea Canalului
Suez (1956)
– Lider al panarabismului – Conflicte cu Israelul

Libia
Uniunea
Socialistă
Arabă
(M. al-Geddafi) 1969-
prezent – Modernizare economică și
socială sprijinită pe
rezervele de petrol
– Lider al naționalismului și
unionismului arab
– Regim antioccidental
apropiat de URSS care viza
sovietizarea Africii – Regim politic acuzat de
terorism internațional
îndreptat împotriva
intereselor occidentale
(Berlin-1986, Lockerbie-
1988)
Irak
P. Baas
(S. Hussein) 1963-
2002 – Reforme progresiste, adept
al panislamismului
– Regim dictatorial, genocid
împotriva kurzilor și șiiților – Aliat cu SUA în timpul
războiului cu Iranul
(1980-88)
Siria
P. Baas
(H. al-Assad) 1963-
prezent – Reforme progresiste, adept
al panislamismului
– Apropiere de Moscova Spațiul arab
(reforme de stânga pe fondul unui naționalism arab)
Yemen
(RPD)
1970-90 – Singurul stat arab care
aderă oficial la ideologia
marxist-leninistă
– Relații foarte strânse cu URSS – Relații inter-yemenite
tensionate (2 războaie:
1972, 1979)
www.geopolitic.ro

188 Angola
Mișcarea
Populară de
Eliberare
MPLA 1975-
prezent – Obiectiv: construcția
socialismului bazat pe
marxism-leninism (MPLA)
– Război civil continuu între
MPLA și UNITA (Uniunea
pentru Independența totală
a Angolei) (1975-prezent) – MPLA sprijinită de Cuba
și URSS, UNITA sprijinită
de Africa de Sud și SUA.
Războiul continuă și după
sfârșitul Războiului Rece
Benin
(M. Kekekou) 1972-90 – Ideologie marxist-leninistă
– Tendințe centrifugale pe
suport etnic
Congo (RP)
P. Congolez al
Muncii 1961-90 – Dictatură marxisă → sărăcie
– Populare redusă,
eterogenitate etnică →
fragilitate politică
Etiopia
(Mengistu H.
Mariam) 1974-
prezent – Lovitură de stat militară cu
sprijin sovietic și cubanez →
aliat al Moscovei
– Axă geopolitică între Addis
Abeba-Tripoli-Aden – În războiul de secesiune
din Eritea, (1961-91),
SUA sprijină forțele
separatiste
Guineea
(Ahmed
Sékou Touré) 1952-84 – Dezvoltare planificată a
economiei
– Reforme economico-sociale
de stânga
– Dictatură, izolare, sărăcie
Guineea
Bissau 1973-80 – Regim marxist în anii ’70 (Luis
de Almeida Cabral) → sărăcie
Madagascar 1975-91 – Carta revoluției socialiste
malgașe – adoptată prin
referendum
Mali
(Modibo Keite) 1960-68 – M. Keite – primul președinte,
favorabil ideilor socialiste →
sărăcie
Mozambic
Frontul de
Eliberare din
Mozambic 1975-90 – Adoptă calea socialistă de
dezvoltare, sprijinită pe
ideologia marxist-leninistă
– Sărăcie, clivaje etnice nord / sud – Război civil, între FRELIMO,
de tendință marxistă și
RENAMO, sprijinită de
Africa de Sud
São Tomé și
Principé 1975-91 – Rep. „democrată” sub
conducerea Mișcării de
Eliberare din STP, partid
unic, de orientare marxistă Africa
(comunism profund grefat pe relații tribale,)
Somalia
(Mohammed
Siad Barre) 1969-77 – Republică socialistă (1976)
– Regim politic dictatorial
– A fost sprijinită de URSS
până în 1977 când intervine
conflictul cu Etiopia – În conflictul dintre Etiopia
și Somalia (1977),
Etiopia este sprijinită de
URSS iar Somalia de SUA
www.geopolitic.ro

189 Tanzania
Partidul
Revoluționar
(J. Nyerere) 1977-90 – Politică de stânga
– Apropiată de Beijing în timpul
confruntării chino-sovietice
Cuba
Frontul
Democratic
Revoluționar
(Fidel Castro) 1959 –
prezent – Naționalizarea posesiunilor
americane → tensiuni cu
Washingtonul → apropiere
de Moscova
– Incercare a sovieticilor de
instalare în Cuba de rachete
strategice (1962)
– Export de revoluție în America
Latină și Africa
– Relații strânse cu Libia și
Coreea de Nord – Încercare a SUa de
răsturnare a regimului
Castro (Golful Porcilor,
1961)
– Criza rachetelor (1962)
– Sprijin armat pentru
forțele comuniste din
America Latină și Africa
(până în 1989)
Chile
Salvador
Allende
Gossens 1970-73 – Singurul președinte victorios
vreodată în alegeri libere pe
o platformă politică marxist-
leninistă într-o țară
necomunistă
– reformă agrară, naționalizări
în industrie
– apropiere de Cuba, URSS și
China – Înlăturat de la putere și
ucis în lovitura de stat
militară condusă de gen.
Augusto Pinochet Ugarte
(11.09.1973)
El Salvador
1980-92 – Radicalizarea forțelor de
stânga sprijinite de Cuba și
URSS și gruparea acestora
în Frontul Farabundo Marti
pentru Eliberare Națională și
Frontul Democratic
Revoluționar – Război civil între forțele
de stânga și autoritățile
guvernamentale sprijinite
de SUA (1980-92)
Grenada
1979-83 – Guvernul Maurice Bishop, cu
simpatii marxiste – aliat al
Cubei
– Consiliul Militar Revoluționar
(1983) – cu orientare
radicală de stânga – Accederea la putere a
Consiliului Militar
Revoluționar provoacă
intervenția militară a
SUA America Latină
(aliate ale Moscovei, via Havana)
Guyana 1966-85 – Politică marxistă, promovată
de Lindon Forbes Burnham,
aliată a Havanei
– Republică cooperatistă
(1970)
– Membru asociat al CAER-
ului (1978)
www.geopolitic.ro

190 Bibliografie
1. Babeți, Adriana, Ungureanu, C. (1997), Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii , Ed. Polirom, Iași.
2. Brunet, R., Eckert, D., Kolossov, V. (1995), Atlas de la Russie et des pays proches , Gip Reclus, Montpellier.
3. Boniface, P. (1999), Valori permanente, valori de ocazie. Pericolul proliferării statelor , în „Timpul în
7 zile”, 26 ianuarie – 7 februarie, pp. 15-16.
4. Claval, P. (1978), L’Espace et pouvoir, Presses Universitaires de France, Paris.
5. Chauprade, A., Thual, Fr. (2003), Dicționar de Geopolitică. State, concepte, autori , Grupul Editorial Corint, București.
6. Dufour, J.L. (2002), Crizele internaționale. De la Beijing (1900) la Kosovo (1999) , Ed. Corint, București.
7. Duby, G. (1995), Atlas Historique , Larousse, Paris.
8. Fourcher, M. (1993), Fragments d’Europe. Atlas de l’Europe médiane et orientale , Fayard, Paris.
9. Le Breton, J. M. (1996), Europa Centrală și Orientală între 1917 și 1990 , Cavaliotti, București.
10. Kinder, H., Hilgemann, W. (2001), Atlas de Istorie Mondială , II, De la Revoluția franceză, până în
prezent , Enciclopedia Rao, București.
11. Nedea, Marcela (2006), Premisele ideologice și geopolitice ale expansiunii modelului socialist , în
GeoPolitica, IV, 16-17 , Ed. Top Form, pp. 148-164.
12. Nouschi, M. (2002), Mic atlas istoric al secolului XX, Ed. Polirom, Iași.
13. Popa, D. M., Matei, C. H. (1993), Mică enciclopedie de istorie universală. Statele lumii contemporane , Ed.
Iri, București.
14. Rey, Violette (coord.) (1998), Les territoires centre-européens. Dillemes et défis. L’Europe médiane
en questions , La Découverte, Paris.
15. Sandu, I. (2006), Rusia, între nostalgia sovietică și patriotismul național , în GeoPolitica, IV, 16-17 ,
Ed. Top Form, pp. 145-147.
16. Săgeată, R. (2004), Modele de regionare politico-administrativă , Ed. Top Form, București.
17. Săgeată, R. (2004), Conflictele internaționale în era globalizării , în GeoPolitica, II, 7-8, Ed. Top Form, pp. 43-56.
18. Săgeată, R. (2006), Granița româno-română. Recurs la memorie , în GeoPolitica, IV, 16-17 , Ed. Top Form, pp. 165-172.
19. Săgeată, R. (2006), Deciziile politico-administrative și organizarea teritoriului. Studiu geografic cu aplicare
la teritoriul României , Ed. Universității Naționale de Apărare Carol I, Ed. Top Form, București.
20. Săgeată, R. Baroiu, Dr. (2004), Granițele de stat ale României – între tratatele internaționale și
dictatele de forță , Ed. Princeps Edit, Iași.
21. Soulet, J. F. (1998), Istoria comparată a statelor comuniste din 1945 până în zilele noaste , Ed. Polirom, Iași.
Nicaragua
Frontul
Sandinist de
Eliberare
Națională 1979-90 – Frontul Sandinist (fondat în
1961) – experiență națională
nicaraguană, apropiat de
Cuba și URSS
– Control riguros al statului în
societate, economie și
politică
– Relații proase cu Hondurasul
și Costa Rica, aliați ai
Washingtonului – Inlăturare prin luptă a
dictaturii Somoza de
către sandiniști
– Război civil între forțele
sandiniste și opoziția
susținută de SUA (1982-
90)

Venezuela
Hugo Chávez
Frías 1998-
prezent – Președinte ales prin vot liber
(06.12.1998)
– Guvernează autoritar, în
detrimentul principalelor
prerogative ale statului, pe
baza unei platforme politice
de stânga
– Aliat cu Fidel Castro (axa
Havana-Caracas) – Sprijin pentru forțele
antiguvernamentale din
Columbia → Tensiuni
între Caracas și Bogota
www.geopolitic.ro

Jurnal
191 MIC JURNAL ETIOPIAN… ȘI CÂTEVA PARANTEZE
Nicholas DIMA
Viața este o paranteză deschisă formată dintr-o mulțime de acolade și
paranteze mici. Parantezele vin sub toate formele și în toate dimensiunile și de multe
ori numai după ce le închizi îți dai seama de semnificația ori importanța lor. Uneori,
parantezele le deschizi singur, adică ți-o faci cu mâna ta. Alteori, ți le deschid alții,
dar se întâmplă că mai vin și singure, cu de la sine putere. Recent, în viața mea s-a
deschis o nouă paranteză. Spun că s-a deschis pentru că nu știu în ce măsura am
deschis-o eu ori s-a invitat și s-a impus singură. Acum rămâne să văd când și cum o
voi închide, pentru că nu îmi place să las nimic neterminat. Sunt aproape convins
de altfel că la timpul potrivit se va închide și marea paranteză a vieții, deschisă după
toate aparențele fără să mă întrebe nimeni. Să revin însă la subiectul noii mele paranteze.
Am deschis neașteptata paranteză Etiopiană în ziua de 26 septembrie 2005.
Am descins la Adis Abeba în jurul orei 11 noaptea după mai bine de șapte ore de zbor
și tot atâtea ore obositoare de așteptare prealabilă pe aeroportul din Frankfurt. În timpul
orelor de zbor și într-un avion pe jumătate gol m-au asaltat însă tot felul de gânduri… De
ce am acceptat postul de profesor în Etiopia? Cum pot rezolva problemele pe care le-am
lăsat nerezolvate în America și România? Am făcut oare bine acceptând noua poziție?
În acea zi cu nimic deosebită de 26 septembrie s-a întâmplat însă un mic miracol.
În numai câteva ore am întinerit cu șapte ani. Am plecat din Europa în Septembrie,
adică a noua lună a anului 2005, și am ajuns în Etiopia în prima luna, Meskerem, a
calendarului Etiopian cu 12 luni de câte 30 de zile, plus a 13-a lună de cinci sau șase
zile… după nevoi. În plus, am ajuns în… 1998, ceea ce înseamnă că din punct de vedere
Iulian mai avem încă doi ani până la temutul an 2000 și intrarea în noul mileniu.
Pe aeroport am găsit puțina animație și multă bunăvoință, astfel că am trecut
prin vamă fără nici un control. Am continuat să fiu însă ușor îngrijorat și îmi reproșam
că nu-mi confirmasem sosirea prin e-mail. M-am liniștit însă când printr-un perete de
sticlă care mă despărțea de sala de așteptare am zărit pe cineva care îmi făcea
semne insistente. Spre a se lăsa recunoscut, persoana cu pricina si-a scos șalul cu
care își acoperise capul și umerii pentru a se proteja de frigul neașteptat al nopții.
Era Ato (adică domnul) Mamo Mengesha, reprezentant pentru Etiopia al agenției
IFS cu care semnasem contractul. Ne întâlnisem la cursul de pregătire organizat în
prealabil de IFS și USAID la Phoenix în Arizona înaintea plecării spre Africa.
Ato Mamo mi-a urat un bun venit călduros și m-a îndemnat să respir aerul
curat și rece al capitalei. Într-adevăr, m-a surprins temperatura scăzuta din această
zonă a Africii subecuatoriale, dar mi-am dat seama că trebuie să fim la o altitudine
considerabilă. La rândul meu, i-am mulțumit și i-am mărturisit că m-am temut că mă
voi trezi singur la miezul nopții pe un aeroport necunoscut și într-o lume străină. El
a zâmbit și a ținut să precizeze că pentru Etiopieni nu este miezul nopții, ci numai
ora șase după amiaza, ceea ce a constituit o nouă surpriză. Apoi mi-a explicat cât
www.geopolitic.ro

192 de “logică” este ziua Etiopiană care începe dis de dimineață când tot omul gospodar se
scoală și pleacă la treaba și începe deci și numărarea orelor. În mod inexplicabil, a
subliniat el, pentru “Farengi” ca noi, adică francezi sau străini, dimineața când ar
trebui să începem să număram orele pornind de la zero este deja ora sase. Pe
moment nu am înțeles logica Etiopiană și nici nu am vrut să-mi contrazic gazda. De
fapt explicația științifică a măsurării timpului modern mi-am reamintit-o câteva zile
mai târziu; punctul de reper științific fiind ora 12 ziua, momentul în care soarele se află
la zenit. Mamo nu a acceptat explicația. Trebuie să recunosc însă că ziua ecuatorială
începe surprinzător de rapid în jurul orei șase dimineața și se încheie ca un capac
care cade peste tine în jur de șase seara. De fapt, îmi place să citesc după amiezele
pe terasa casei mele. Exact însă la șase fără cinci încep să nu mai văd bine, iar la
șase și zece nu se mai poate citi. Într-un anume fel, Mamo are dreptate, ziua
începe la ora șase. Dar nici zori de zi și nici asfințit de soare, doar o trecere bruscă
și pe nepregătite. Așa pare să fie și Etiopia; o țară care a sărit din evul mediu direct în
secolul 21 și de la anunțul prin tobe direct la telefoane mobile
Aeroportul Bole pare modern, iar șoseaua care duce la Adis Abeba și care
continua prin oraș este asfaltată și nouă, astfel încât prima impresie nu a fost deloc
rea. Cum eram însă obosit și afară era întuneric nici nu am văzut prea multe în drum
spre hotel. Între timp Mamo a vrut sa-mi facă o surpriză plăcută. Ministerul Educației
din Etiopia a hotărât să inaugureze programul de pregătire pedagogică a viitorilor
profesori la universitățile particulare și în acest scop am fost reținut la un colegiu
din capitală. Nu am știut cum să reacționez pentru că îmi făcusem deja vise legate
de universitatea din Bahar Dar. Șeful personalului agenției cu care semnasem contractul
mă asigurase că a inspectat și aprobat personal locuința care mă aștepta în acea
localitate și mă încântase cu frumusețea peisajelor locale. Orașul se afla pe țărmul
lacului Tana, cel mai mare lac din Etiopia, nu departe de izvoarele și cascada Nilului
Albastru. În imaginația mea, nici nu putea fi ceva mai frumos. Nu lipseau decât
jungla și animalele sălbatice. Între timp, citisem un articol despre Bahar Dar care
menționa bulevardele străjuite de palmieri și aerul mediteranean al localității. Acum,
prin simpla decizie a autorităților eram reținut în capitală. Am ezitat să reacționez
așteptând să văd cum arăta capitala, dar Mamo a simțit ezitarea mea și a adăugat
că după părerea lui va fi mai bine pentru mine să rămân la Adis Abeba. În sfârșit, spre
unu noaptea, ora științifică, am ajuns la hotel. Din cei 13 profesori recrutați de IFS pentru
Etiopia sosiseră deja doi, iar restul urmau să vină a doua zi. În calitate de “senior”
al grupului mi se rezervase cea mai bună cameră, prevăzuta cu televizor cu acces la
două canale locale plus CNN, ceea ce în Etiopia constituie un lux. Am facut un dus
chinuindu-mă să captez suficientă apă și să-i potrivesc temperatura, am remarcat gândacii
din baie, și m-am culcat dormind altfel bine într-un pat bun, mare, curat și mătăsos.
Adis Abeba în traducere înseamnă Noua Floare și este situată la aproximativ
două mii cinci sute de metri altitudine, adică practic “deasupra” României. Nopțile
pot fi neașteptat de reci în această zonă montană în special în perioada ploilor,
adică în iulie, august și septembrie. Pentru Etiopieni acesta este sezonul de “iarnă,” ceea
ce face ca școlile și universitățile să fie închise. Multe din drumuri sunt și ele impracticabile
în această perioadă, iar legaturile rutiere dintre multe orașe încetează. Grupul
nostru a fost adus însă la începutul sezonului bun, imediat după anul nou Etiopian,
când la Adis Abeba vine “primavera” și peisajul montan din jur este acoperit de verdeața.
Începutul părea deci de bun augur.
www.geopolitic.ro

193 Prima zi plină la Adis Abeba a adus însă după sine și primul șoc. M-am trezit de
dimineața relativ bine odihnit și am servit un breakfast bun. Omleta, cafea cu lapte, chifle
excelente, și cafea pe care eu am servit-o cu lapte. Reprezentanții organizației erau
plecați la aeroport ca să-i întâmpine pe ceilalți colegi, așa că aveam câteva ore bune la
dispoziție. Programul special de orientare locală urma să înceapă a doua zi, așa că
am hotărât să pornesc la o plimbare cu gândul să explorez cartierul în care mă
aflam. Parcurgând însă câteva străzi nu am putut să-mi dau seama dacă hotelul
Gedera unde eram cazați era situat într-o zonă foarte proastă a orașului ori dacă
toată Adis Abeba era un dezastru. Primele impresii m-au surprins însă peste orice
așteptare: Străzi desfundate fără trotuare și fără canalizare, ori mai bine zis cu
scurgere deschisă și primitivă; gropi, pietre, noroi, praf; case prăpădite și cârpite,
adăposturi improvizate, cocioabe și maghernițe cum nu mai văzusem decât prin unele
locuri din India și Nepal. M-a frapat deasemenea mirosurile neplăcute, gunoaiele,
câinii vagabonzi, caprele și măgarii de pe străzi, și în plus un puhoi de lume, mulți
copii, foarte mulți lustragii, o mulțime de negustori ambulanți, și cerșetorii la tot
pasul. Mi s-a părut că peste tot sunt înconjurat de improvizații de chioșcuri, de
tarabe și dughene care iți oferă tot ce-ți poți imagina de la fructe și legume locale până
la ultimele produse Chinezești. Aceasta a fost prima impresie pe care mi-a făcut-o
“Noua Floare” a Etiopiei. Mi s-a părut o lume de coșmar în care eu urma să
locuiesc timp de un an de zile. Mi-am adus aminte în acele ore de James R, profesor
și coleg american repartizat la Universitatea din Adis Abeba, care își prelungise
contractul pe încă un an. Îl cunoscusem la cursul de orientare de la Phoenix, unde
venise împreuna cu soția. La un moment dat, aceasta ne-a spus ca de abia aștepta să
ajungă “acasă” în Adis Abeba. În deprimarea care mă cuprinsese m-am întrebat
cum putea să se considere cineva “acasă” în acest oraș?
După câteva ore de plimbare m-a cuprins o tristețe de neexplicat și mi-am
adus aminte de șocul cultural pe care îl studiasem și despre care scrisesem și eu un
capitol în cartea Cross Cultural Communication. Ce diferență imensă între a învăța
din cărți și a învăța pe pielea ta! Mi-am dat seama atunci că în numeroasele mele
călătorii internaționale nu am rămas niciodată nicăieri suficient de mult ca să pot să
simt din plin și să fiu obligat să depășesc șocul psiho – cultural al adaptării. Acum
eram pus la o adevărată încercare. Am semnat un contract pe un an academic. Pot
să-l anulez, dar dacă refuz adaptarea nu voi mai avea dreptul să sfătuiesc pe nimeni
cum să depășească acest șoc. Am început să am impresia că mă simt chiar
bolnav, exact așa cum le spusesem eu studenților mei. Mi-a revenit vechea durere
abdominală; din cauza altitudinii respirația mi s-a îngreunat; m-am simțit obosit; și am
început să resimt genunchiul operat de ruptura de menisc. în prelegerile mele anterioare
vorbisem despre asemenea simptoame, reale sau imaginare, dar le cunoșteam doar
din studiile altora. Acum le simțeam personal. Într-un fel, m-am simțit ca Adam când a
fost alungat din gradina Edenului, numai că pe mine nu mă alungase nimeni din
rai. Eu plecasem de buna voie, și plecasem și fără Eva.
În acele momente m-am îndoit de înțelepciunea deciziei mele de a accepta un
post în Etiopia. Acceptasem oare pentru că din cauza lipsei de pile și relații nu mai
găsisem un post pe măsura calificării și aspirațiilor mele în Statele Unite? Ori am
fost impins la acest pas de un impuls aventurier rămas din prima tinerețe? De fapt,
nici nu îmi aduceam bine aminte când făcusem cererea pentru Africa deoarece în
ultimii doi ani trimisesem o mulțime de cereri. în unele cazuri fusesem considerat printre
cei mai calificați candidați, dar în final posturile respective fuseseră oferite altora.
www.geopolitic.ro

194 Aici trebuie să deschid o paranteză specială, deși nu vreau să supăr America.
De fapt e vorba de natura umană. America este folosită doar de cei care au puterea și
posibilitatea să o facă. De ce nu putem însă și noi, noi imigranții ori noi românii, să
facem același lucru? Răspunsul este simplu… a la Gaga. Nu putem pentru că nu avem
putere… iar cei care au putere au învățat că pentru a se impune, nu este destul să
se susțină și să se împingă unii pe alții, ci trebuie să-i dea la o parte pe toți cei
calificați care le-ar putea sta în cale. Și aici e toata buba. Nu spun că cei împinși în
posturi mari nu ar fi calificați. Susțin doar că de prea multe ori asemenea inși sunt
susținuți, împinși, și impuși în posturi mari prin blocarea și înlăturarea altora. Personal i-am
comparat pe acești indivizi cu niște pălării atârnate pe cuiere înalte, pălării care uită
că nu sunt la locul lor ci că doar sunt agățate la înălțime. Așa că cei care “pot,” cei
care au pile și relații, învață să stea agățați la înălțime și ajung chiar să se auto-convingă
că merită asemenea poziții. Un cerc vicios atât de bine perfecționat încât muritorilor
de rând nu le mai rămâne decât resemnarea sau violența. Eu sunt un răzvrătit…
resemnat și încerc să stau în paranteza mea.
Să revin deci la subiect. Înaintea pensionării visăm la o călătorie în jurul lumii.
Acum eram într-un fel …în jurul lumii, dar mă întrebam dacă voi putea rezista un an
de zile aici în Etiopia la jumătatea lumii? Am decis pe loc totuși că din motive de
onoare și auto-respect să rezist cel puțin un semestru… în același timp, mi-am adus
aminte de sfaturile pe care le dădusem foștilor mei studenți, civili sau militari
americani, care urmau să plece în străinătate. Le spusesem insistent acestora: “Nu vă
grăbiți să trageți nici o concluzie din primele zile. Nu scrieți nimic definitiv în prima lună!
Așteptați să se sedimenteze impresiile și numai după aceea trageți concluziile!” Mi-am
reamintit deasemenea că afirmasem că o persoană are doar o singură ocazie să facă
prima impresie, dar un oraș, o țară, iți poate face în fiecare zi o noua impresie. Toate
aceste sfaturi trebuia să mi le dau acum mie însumi. Am hotarât deci să am răbdare,
dar șocul pe care l-am trăit în primele două săptămâni a fost probabil vizibil în
atitudinea mea pentru că l-au remarcat și ceilalți colegi.
În după amiaza primei noastre zi pline la Adis Abeba, ato Mamo și soția sa ne-
au invitat acasă la o ceremonie a cafelei. Aveam o idee vagă despre acest ritual din
țara care a dat lumii renumita băutura tonică de care nu se mai poate lipsi acum aproape
nimeni. Și aici voi deschide o nouă paranteză. Mi-am facut studiile la Universitatea
Columbia specializându-mă în Geografia Populației, Studii Euro – Sovietice, și Geografie
Politică. În plus, ca domenii auxiliare am ales Ecologia și Geografia Agriculturii.
Dacă cea mai dificilă parte a doctoratului a fost scrierea tezei de doctorat, cea mai
frumoasă parte a fost pregătirea pentru examenul comprehensiv. În acest scop, timp
de zece luni am citit zece ore pe zi, șase zile pe săptămână. La început hotărâsem
să studiez și duminicile, dar după câteva săptămâni a trebuit să renunț. Creierul a
refuzat să funcționeze fără întrerupere, așa că duminicile le-am lăsat pentru relaxare.
Dacă teza m-a transformat în cercetător, pregătirea pentru examenul oral m-a transformat
în profesor. Mi-a plăcut în mod deosebit să citesc despre originea plantelor și animalelor.
Subiectul era auxiliar specialității mele, dar se potrivea cumva cu studierea populației.
Am fost intrigat să aflu, de exemplu, că potrivit unei importante școli de gândire
domesticirea plantelor și animalelor nu se făcuse din motive economice, ci din
motive religioase. Deasemenea, am aflat că savanții nu pot explica de ce omul modern,
homo sapiens, a început să practice agricultura deabia acum circa opt mii de ani? Ce
sau cine i-a învățat pe strămoșii noștri să treacă la domesticirea plantelor și cultivarea
www.geopolitic.ro

195 câmpurilor? Din acele lecturi frumoase, interesante și instructive aflasem că originea
cafelei este regiunea Kaffa din Abisinia, unde se găsește și azi în stare sălbatică. Așa
că în ciuda deprimării mele, am primit cu interes invitația la ceremonia cafelei.
Ato Mamo locuiește într-o casă bună pentru Adis Abeba undeva la marginea
orașului, nu departe de poalele munților vecini. Casa are electricitate și apă curentă și
ca majoritatea caselor înstărite este înconjurată de un zid înalt. ”O măsura
necesară de protecție,” ne-a explicat gazda, atât împotriva intrușilor cât și împotriva
hienelor. Acestea sunt probabil cele mai comune animale sălbatice din Etiopia. În
timpul nopții hienele, numite de localnici lucratorii sanitari ai municipalității, cutreieră
străzile de la periferia orașului în căutare de resturi alimentare, câini rătăciți, ori de
diferite animale călcate de mașini. Am fost invitați deci la ceremonia cafelei fără să știm
că este vorba de fapt de o masă tradițională urmată de preparatul și servitul cafelei.
Doamna, și nu îi rețin numele, iar în Etiopia femeile nu își schimbă numele după
căsătorie, ne-a primit cu foarte multă ospitalitate. Și aici vreau să mai fac o paranteză.
Etiopienii au un singur nume, numele de botez, care trebuie să aibă o semnificație.
Cred că inițial toate numele au avut semnificații, dar în general noi occidentalii le-
am uitat. În limba greacă, de exemplu, Nicolae înseamnă popor învingător. Maria
înseamnă răzvrătită sau rebelă în ebraică. Mioara noastră populară trebuie să fie o
oița… bălaie. Bogdan înseamnă darul lui Dumnezeu în slavona veche, etc. Numele de
familii au apărut târziu și inițial au fost probabil privilegiul aristocrației. Cu timpul
populația s-a înmulțit și a apărut nevoia identificării precise. Pentru o mai bună
identificare, englezii au apelat la numele tatălui la care au adăugat sufixul de “son”
adică “fiu.” Johnson, de pildă, înseamnă fiul lui Ion. Scoțienii au facut același lucru cu
Mac. Aristocrații francezi s-au identificat cu latifundiile pe care le dețineau la care au
adăugat particula “de”. Mă gândesc că nici mie nu mi-ar sta rău să mă numesc Nae
Dima de… Curcani, că doar de acolo mă trag. Ce contează că familia noastră a avut
doar 20 de pogoane? Și pentru că tot suntem la paranteze, am fost întrebat odată de
unde provine terminația românească “escu” la numele de familie, dar nu am știut
să răspund. Ulterior am facut un studiu despre românii macedoneni și am constatat
că în dialect aromân nu se spune Eu sau Io sunt , ci Io escu , ceea ce mă face să cred
că Ionescu înseamnă “sunt Ion;” ca Georgescu înseamnă “sunt George,” și că dacă
cineva m-ar fi întrebat acum o mie de ani cum mă cheamă, aș fi răspuns: Nicola-escu,
adică… sunt Nicolae. Să mă contrazică specialiștii!
Să revin la ritualul cafelei, dar mai am de făcut o paranteză până nu uit, pentru
că acest lucru nu l-am pus pe hârtie și eu cred în cele scrise. Vorba Volant-Scripta
Manet, sau cam așa ceva. Eram odată la o recepție oficială la Wasington când un
analist din intelligece care a aflat că sunt român a intrat în vorbă cu mine. Este interesant,
mi-a spus el, că strămoșii voștri au preluat afirmația de baza “da” de la Slavi, și negația
“nu” de la Latini. Eu cred, a continuat el, ca Slavii invadatori i-au forțat pe români să
spună “da” atunci când îi confruntau cu vreo cerere, dar când rămâneau singuri între
ei, românii spuneau Nu pe latinește. Un fel de… zici ca ei și faci ca tine. Și pentru că tot
e vorba de paranteze mi-am adus aminte de bulgari, care sunt tot un fel de români
dacă îi judeci după origine biologică și după gramatica limbii. Mi-a spus-o un
lingvist bulgar ca din punct de vedere al structurii frazelor, bulgarii vorbesc un fel
de românească, dar cu cuvinte slave. Ce le-au făcut lor slavii este însă și mai grav.
Spre a-i putea induce în eroare pe slavii care i-au ocupat și pe ei, bulgarii au inversat
semnele universale ale afirmației și negației. Și ceea ce la început a fost probabil doar
www.geopolitic.ro

196 un cod secret între ei, le-a devenit mai târziu a doua natură. Acum ei dau din cap în
sus și în jos în semn de Nu, și îl mișca la dreapta și stânga, semnificând Da. Așa mai
zic și eu ajutor Sovietic timpuriu!
Și deci fiind vorba tot despre cafea, cred că în urmă cu câțiva ani am mai
dezlegat o enigmă. Spre deosebire de mulți prieteni din prima tinerețe, mie mi-a plăcut
întotdeauna folclorul românesc. M-a intrigat în deosebit dansul Călușarii despre care
unii susțin că și-ar avea obârșia în domesticirea calului. Și de multe ori m-am întrebat
de ce chiuie călușarii noștri “haraja, haraja?” Într-o echipă de călușari aveam și un
prieten bun, dar nici el și nici alte persoane pe care le-am întrebat nu mi-au oferit un
răspuns. O fi probabil ca tehnicianul de la CFR care toată viața a ciocănit rotile
locomotivelor și după ce s-a pensionat și a fost întrebat de ce le-a ciocănit a răspuns
că… așa făceau și ceilalți. și acum, ca să nu rămână paranteza deschisă; deci în
urmă cu câțiva ani după revoluția de lovitură de stat din 1989, a sosit la Washington un
ansamblu popular românesc care a dat mai multe spectacole, foarte frumoase de
altfel, pe pajiștea centrală din fața Capitoliului. Compatrioții noștri au ridicat cu mare
talent și o biserică maramureșeană din lemn, care timp de două săptămâni s-a
proiectat majestos pe fundalul Capitoliului. A fost un real succes, iar unul din
punctele de atracție ale ansamblului folcloric românesc a fost dansul Călușarii. Am
vizitat standul românesc de mai multe ori atât ca simplu turist cât și în calitate de
reporter. Odată am intervievat un grup de studenți americani care tocmai încercau să
imite călușarii. Numai ca ei nu strigau “haraja” ci “harasho,” ceea ce deodată m-a
facut să găsesc sens expresiei. În limba rusă și desigur în slavona veche, harasho
înseamnă “bun, frumos”. Într-adevăr, când și-au atins visul de expansiune până la
Dunăre, sovieticii au facut din dansurile populare românești din Basarabia, chipurile
dansuri moldovenești, unele din cele mai frumoase spectacole folclorice din lume. și
potrivit martorilor, rușii care vizionau spectacolul reacționau deseori cu expresia
“ochen harasho.” Nu cumva acum o mie și câteva sute de ani, atunci când slavii
invadatori se aflau la băutură și petreceri, îi forțau pe români să joace și strigau
harasho, harasho? Cuvântul a rămas neinteligibil pentru înaintașii noștri care l-au
luat probabil drept strigătură și l-au transformat în haraja. Slavă Domnului că nu a
intrat în vocabular, așa cum au intrat alte cuvinte “pravoslavnice” care ne-au pocit limba
și ne-au cocoșat comportarea făcându-i pe unii să se umilească și să zică “bogdaproste!”
și acum mi se împleticește limba când încerc să pronunț asemenea barbarisme. Ar trebui
amendați toți românii care le utilizează… De fapt, sunt doar revoltat. Nu se poate anula
prin decret procentajul slav din biologia și vocabularul nostru.
Era vorba deci de cafea. Doamna domnului Mamo, că doar de la ea am deschis
ultimele paranteze, și care potrivit tradiției nu și-a schimbat numele după căsătorie,
a oferit grupului nostru prima masă tradițională etiopiană. Până la cafea, am început
însă prin ritualul spălării pe mâini. Unul din fiii lui Mamo a trecut pe la fiecare dintre noi
cu un ulcior cu apă, cu săpun, cu prosop, și cu un vas deasupra căruia ne-am spălat
pe mâini. Apoi a urmat masa. Pe masă au fost aduse mai multe vase cu diferite
preparate dintre care mi-a atras atenția în mod deosebit un platou mare cu un fel de foi
de plăcintă înfășurate și tăiate sub formă de ruladă. Aceasta este pâinea ori mămăliga
etiopienilor cea de toate zilele și se numește engera sau injera . Aceasta se prepară
dintr-o cereală numită teff, care are bobul de forma și dimensiunea meiului. Făina
respectivă se frământă cu apă și drojdie și se lasă câteva zile la fermentat, timp în care
se dospește și crește ca un cozonac. Această cocă se întinde în foi mari care sunt
www.geopolitic.ro

197 coapte pe o plită, dar sub un capac, astfel încât să rămână fragede și moi. În mod
tradițional, foile respective se pun într-un vas mare în mijlocul mesei și deasupra lor
se pun grămăjoare cu diferite preparate culinare. Fiecare comesean își folosește
primele trei degete ale mâinii drepte, rupe din engera începând de la margine și atacă
succesiv spre centru unde se află preparatele culinare. Nouă ni s-a oferit însă engera
rulata , pe care fiecare și-a întins-o în farfurie după plac și deasupra ei și-a pus cât a
dorit din toate bunătățile respective. Între preparate am identificat tocana de
pasăre, tocana de capră (ambele foarte piperate), carne tocată probabil fiartă ori
semiprăjită, carne tocata crudă, și mai multe sosuri picante în care se aflau ouă fierte
tari și decojite. Și ca să nu uit de paranteze, am văzut peste tot foarte multe mici
măcelarii de colț de stradă. Toate aveau din abundență carne de vită, de capră și de
oaie, dar nu aveau carne de porc. Nici musulmanii și nici creștinii etiopieni nu mănâncă
porc. Ce m-a surprins însă, este faptul că indiferent de ce fel de carne cer cumpărătorii,
măcelarii taie carnea în bucatele foarte mici. La masa oferită de familia lui Mamo
mi-am dat seama de rațiune; pentru că fiecare bucățică să poată fi servită cu degetele
fără a mai fi nevoie de furculiță și cuțit. De fapt nici nu ni s-au oferit asemenea
ustensile inutile. Altfel, ce să spun? În principiu mi-au plăcut preparatele, dar probabil
că din curiozitate am mâncat cu prea mult nesaț, pentru că nu mi-a căzut tocmai bine
la stomac. Și eu care credeam că sunt un mare gurmand!
În sfârșit, spre sfârșitul mesei doamna și-a adus un scăunel, un vas de tuci cu
cărbuni aprinși, și o tavă în care în fața noastră a prăjit cafeaua. Între timp, a fost
repetat ritualul spălării pe mâini, iar când procesul a fost încheiat, doamna a trecut cu
plita cu boabe de cafea prăjite și fumegânde pe la nasul fiecăruia făcându-ne să
mirosim și cumva să consimțim că boabele sunt bine prăjite și sunt gata de pus la fiert.
Tot în fața noastră cafeaua a fost râjnită și fiartă, după care ni s-a servit în cești mici,
dar în mod repetat ori de câte ori cineva și-a golit ceașca. Am înțeles că același zaț de
cafea este folosit și la a doua și a treia fiertură, așa că doar primul rund de cafele este
foarte tare. Totul a fost făcut într-o atmosferă aproape religioasă, cu toată ospitalitatea,
și din toata inima. Ar fi mare păcat ca cineva să aducă cea mai mică critică unei
asemenea primiri cu adevărat ceremoniale. Cât despre engera … Eu nu am reușit
niciodată să o fac pe Miriam să spună că îi place mămăliga. Altfel, prefer cafea
instant ori cafea turcească cu mult caimac. Și pentru că ar fi păcat să mă întorc la
hotel fără să mai fac o mică paranteză. Îmi aduc aminte când am ajuns în America
în 1969 că timp de vreo doi ani nu i-am găsit nici un gust cafelei. Când o beam
totuși de nevoie nu știam dacă beau cafea, ceai, sau vreo supă de spital făcuta
pentru convalescenți. și tot așa, mult timp nu am mâncat în America nici roșii pentru
că nu îmi dădeam seama ce mănânc, și nici struguri, care după mine aveau gust de
dude necoapte. De fapt, dacă îmi aduc aminte bine din copilărie, dudele nu erau
tocmai rele. Sunt totuși în prima mea zi în Etiopia, iar depresiunea care mă afectează
încă nu mi-a trecut. Să nu vă faceți deci iluzii despre rezistența mea. Aceste rânduri
le-am scris o lună de zile mai târziu, când după toate aparențele mă vindecasem.
Deocamdată, să nu-mi uit însă starea de deprimare.
A doua zi am început cursul de orientare la fața locului care a durat câteva zile și
care nu a facut altceva decât să confirme primele mele temeri și frămâtări. Întâlnirea cu
ceilalți colegi pe care îi cunoscusem deja la Phoenix m-a mai întremat puțin psihic,
dar nu m-a lecuit. La curs ni s-au oferit multe informații, ni s-au dat sfaturi utile, și ni
s-au adus diferiți vorbitori. Am aflat, de exemplu, că în toată Etiopia, la o populație de
www.geopolitic.ro

198 vreo 75 de milioane de locuitori, există doar 80 de dentiști și din aceștia 60 sunt în
capitală. Poate nu e tocmai rău că tot mi s-a iritat gingia și am impresia că mă doare
o măsea. Spun că am impresia pentru că înainte de plecare dentistul meu din Virginia
a controlat măseaua cu pricina și mi-a spus să nu-mi fac nici o grijă pentru că aceasta
fusese devitalizată. Dar atunci de ce mă doare? Să nu-mi spună nimeni că durerea
e doar în mintea mea…
Cel mai brutal de onest vorbitor a fost însă doctorul Menelek, directorul unicului
spital de psihiatrie din Etiopia. Am aflat de la el că peste optzeci la sută din populație,
adică vreo 65 de milioane de Etiopieni, trăiesc la țară și că aceștia nu au nici o noțiune
de toaletă. Totul e natural; se face în aer liber! Ni s-a confirmat că majoritatea apelor,
inclusiv apa de robinet, sunt poluate și nu se recomandă nici măcar pentru spălat
pe dinți. De altfel, higiena și spălatul sunt mari probleme și unii oameni de la țară se
îmbăiază doar odată pe an. Doctorul ne-a mai avertizat că mâncărurile etiopiene sunt
gustoase (rămâne să mai fac cercetări) și că femeile sunt frumoase (sunt de acord),
dar să fim foarte prudenți pentru că ambele ne pot îmbolnăvi. Psihiatrul cu studii la
Londra ne-a vorbit apoi despre recenta vizita a unui fost coleg, un medic Olandez, care
în prima zi a șederii sale la Adis Abeba a căzut într-o depresiune de nedescris din care
și-a revenit doar după câteva zile. Nu i-a venit să creadă ceea ce vedea. Descriind
fazele prin care a trecut prietenul lui am avut impresia că se refera la mine. La încheierea
prelegerii, l-am întrebat cum i s-a părut Etiopia după anii de studii din Anglia? Mi-a
răspuns pe un ton trist și gânditor că l-a cuprins consternarea și nu a mai înțeles de ce
unele popoare progresează și prospera, iar altele stagnează sau chiar dau înapoi. Ne-
a avertizat însă și pe noi să nu ne facem iluzii pentru că nu vom putea schimba nimic
peste noapte, dar a ținut să ne mulțumească pentru prezența și eforturile noastre.
Vineri seara, după ce colegii mi-au văzut și invidiat camera de hotel, am hotărât
să facem un mic party la mine în camera. Precizez ca în grup suntem numai trei
bărbați și pentru a mă înveseli fetele au hotărât să facă toate o fotografie în patul meu
și cu mine la mijloc. Eu le-am invitat să vină… una cate una, dar ele au facut haz și m-au
întrebat dacă am suficientă energie. Am replicat că acest lucru trebuie să-l afle personal.
Am râs cu toții și spre surprinderea mea am constatat din nou, ceea ce aflasem cândva
încă din închisoare dar între timp uitasem, anume cât de ușor se apropie oamenii între
ei atunci când sunt confruntați cu dificultăți asemănătoare. Grupul nostru este eterogen
și oarecum polarizat între câțiva pensionari ori pensionare, de pe o parte, și mai multe
tinere cu spirit aventurier, pe de alta. Acum însă, în pofida vârstei, a rasei și a naționalității,
parcă am fi toți membri ai aceleiași familii. Am ascultat muzică, am mâncat și băut
puțin, am vorbit mult, ne-am împărtășit unele intimități, și ne-am simțit foarte bine
rămânând împreună până noaptea târziu. A doua zi s-a încheiat prima fază a cursului
iar seara am luat masa la restaurantul hotelului Crown, unde am asistat la un spectacol
de muzică și dansuri populare etiopiene. Masa, gen buffet deschis cu specialități etiopiene,
nu m-a impresionat, dar de data aceasta am fost foarte prudent și am servit foarte puțin.
De fapt, în acele zile am decis să fac un efort pentru că tot nu aveam ceva mai bun de
facut, și să încerc să slăbesc vreo circa 15 Kg. M-am gândit că dacă reușesc această
performanță imposibil de realizat în America, înseamnă că nu am venit degeaba în Africa.
La masă s-a servit băutura națională, Tej, un vin făcut din miere fermentată. Nici aceasta
băutura națională etiopiană nu prea mi-a plăcut și de fapt am constatat că pot să trăiesc
bine merçi și fără alcool. Seara a fost totuși plăcută și antrenantă. Muzică etiopiană mi
s-a părut totuși simplistă și monotonă; foarte mult ritm, dar puțină melodie. Practic, de
www.geopolitic.ro

199 când am sosit aici am impresia că aud tot timpul aceeași melodie. Dansurile din diferite
regiuni etnice ale Etiopiei sunt și ele tot simple, dar extrem de ritmate. La un moment
dat într-unul din dansuri una din dansatoare și-a rotit capul cu o viteza de neimaginat în
toate direcțiile încât mi s-a părut ireal și am avut impresia ca îi sare capul după umeri.
De fapt în viteza amețitoare a rotirilor și cu părul lung și negru urmând într-o cascadă
continuă mișcările capului, nici nu mi-am mai dat seama dacă dansatoare avea cap sau
nu. Să nu fiu rău. Performanța a fost excepțională, iar dansatoarea foarte atrăgătoare.
Duminica 9 octombrie ni s-a facut o nouă surpriză plăcută. Am vizitat băile
termale de la Sedore, localitate situata la circa 100 de Km de Adis Abeba. Pe drum ne-
am oprit în localitatea Nazaret-Adoma, unde erau repartizate Jan, o distinsa negresă
pensionară fostă directoare de liceu, și Allie, o tânară și frumoasă coreeancă din
Los Angeles. Cu prilejul mesei, luată la un hotel bun din localitate, ne-am dat seama
însă că în curând fiecare va pleca la postul lui și ne vom desparți, ceea ce ne-a
întristat. Altfel, șoseaua până la Nazaret este asfaltată și foarte bună, dar localitatea
este prăfuită și cu totul ștearsă. Pe drum, ca și la Adis Abeba, am trecut pe lângă
multe biserici Ortodoxe care în exterior seamănă cu bisericile noastre, și am întâlnit
o mulțime de oameni care se îndreptau spre biserici. Etiopienii par impresionant de
pioși. Majoritatea lor poartă cruci, iar unele femei au cruci tatuate pe frunte. Femeile
poartă deasemenea un șal mare cu care își înfășoară capul și umerii și care le face
pe toate să semene leit cu icoana Maicii Domnului. Îți face impresia că te afli în
mijlocul unui peisaj biblic, peisaj neschimbat de 2000 de ani. Despre Biserica Ortodoxă
Etiopiană trebuie scris însă un studiu complet separat. La fel trebuie scrise studii separate
despre coexistenta sărăciei alături de abundenta, despre politețea și omenia oamenilor,
despre aspectul antropologic excepțional de interesant al multor etiopieni, despre
componența etnicț a țării, și despre problemele geo-politice din Hornul Africii. …
Am ajuns apoi la băile din Sedore unde ne-am relaxat sub dușuri calde și am
înotat într-un bazin de dimensiuni olimpice plin cu apă termală. Peisajul submontan pe
care l-am străbătut pe ultimii 20 – 30 de km. a fost frumos, dar sărăcia și cerșetorii de
peste tot ne-a pus pe gânduri. La intrarea în zona izvoarelor termale, zona amenajată
și controlată de guvern, am găsit multe automobile cu numere de Adis Abeba și între
ele mașini Mercedes și alte mărci de lux. Nu încape nici o îndoială că și aici există o
mică clasă mijlocie și că unii etiopieni trebuie să fie chiar bogați. Izvoarele minerale
nu sunt puse însă în evidență în mod adecvat și nici nu sunt utilizate la potențialul lor,
dar pentru grupul nostru vizita a fost o schimbare foarte bine venită.
A doua zi am început să plecăm pe la noile noastre case la școlile și universitățile
unde fusesem repartizați. De data aceasta, mie personal mi s-a rezervat o surpriză
cu adevărat plăcută.
…Un individ complet dezbrăcat… fără să se deranjeze nimeni.
…O claie de fân deplasându-se singură prin oraș… sub un măgar
care nu se vedea
…Cei 300 de sfinți Etiopieni înghesuiți în calendar și slujbele
interminabile în Geez
…Mulțimea din jurul bisericilor la zilele sfinților importanți .
www.geopolitic.ro

Universitas

200 MASTER ÎN DIPLOMAȚIE ȘI RELAȚII INTERNAȚIONALE
– MADRID –
Florina BADEA
În perioada octombrie 2005 – iulie 2006 s-a desfășurat la Madrid în cadrul Școlii
Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe și al Cooperării prima promoție a
Masterului în Diplomație și Relații Internaționale.
Durata masterului a fost de un an academic împărțit în două semestre, cu un total
de 550 de ore de curs. La sfârșitul perioadei de studiu, cursanții au trebuit să prezinte o temă
de cercetare. În total au participat 84 de studenți din 27 de țări1, majoritatea fiind diplomați.
Materiile de bază studiate au fost: Drept Internațional Public, Drept Internațional
Privat, Sociologie, Relații internaționale și Politică externă, Organizații internaționale,
Constituție și drept administrativ spaniol, Istoria secolelor XIX și XX, Economie
spaniolă și internațională.
La acestea se adaugă seminariile despre: Prevenirea conflictelor și gestionarea
crizelor, Drept diplomatic și consular, Relații transatlantice, Diplomație publică,
Istoria lumii arabe, Migrație și diversitate culturală, Acțiunea educativă în exterior a
statului spaniol, Diplomație și Universitate, Artă și diplomație, Protocol în lumea arabă.
Studenții au avut la dispoziție 5 module aprofundate din care să își aleagă unul:
a) Studii iberoamericane;
b) MAGREB și Orientul Mijlociu;
c) Uniunea Europeană;

1 Haiti, Guatemala, Honduras, China, Italia, Bulgaria, Columbia, Egipt, Maroc, Albania, Turcia, Peru, România,
R. Dominicană, Polonia, Franța, Chile, Japonia, Georgia, Brazilia, Nicaragua, Costa Rica, Bolivia, Ecuador,
Federația Rusă, Argentina și Spania.

www.geopolitic.ro

201 d) Cooperare pentru dezvoltare;
e) Economie internațională și prezența firmelor spaniole în exterior.
De-a lungul întregului an, studenții au putut urma opțional cursuri de limbi străine
(germană, italiană, portugheză și arabă), iar obligatoriu s-a studiat limba engleză și franceză.
Ambasadori din mai multe țări (Guinea Ecuatorială, Algeria, Chile, Statele Unite,
Croația, Brazilia, Iran, Maroc, Turcia, China, Ecuador) au susținut conferințe de-a lungul
perioadei și au împărtășit din experiența lor diplomatică.
În decembrie 2005 o parte a masteranzilor au participat la a doua ediție a seminarului
pe tema “Cooperare descentralizată” organizat la Universitatea din Alcala de Henares.
În perioada 2 martie – 4 mai 2006 Școala Diplomatică de la Madrid a organizat
în colaborare cu Institutul Știință și Societate, Institutul Egiptean de Studii Islamice și
Agenția Spaniolă de Cooperare Internațională cursul “Transmitere de valori și conviețuire
între civilizații”. Cursul s-a bucurat de prezența a numeroși specialiști de la diverse
universități, ONU, Clubul de la Roma, reprezentanți ai comunităților religioase și ai
instituțiilor statale, inclusiv a ministrului afacerilor externe, Miguel Angel Moratinos.
Au avut loc și vizite culturale la Muzeul Prado, Muzeul Reina Sofia și El Escorial.
Ministerul Afacerilor Externe și al Cooperării din Spania a oferit împreună cu 6
universități de prestigiu titlul de “Master Interuniversitar în Diplomație și Relații Internaționale”.
Cele șase universități spaniole sunt următoarele: Universitatea Complutense din Madrid,
Universitatea din Alcala de Henares, Universitatea Carlos III din Madrid, Universitatea
Menendez Pelayo din Madrid, Universitatea Rey Juan Carlos și Universidad Nacional
de Educación a Distancia (UNED).
Festivitatea de premiere a avut loc pe data de 5 iulie 2006, iar diplomele au fost
înmânate personal de Majestățile Sale, Regele Juan Carlos și Regina Sofia, de ministrul
afacerilor externe, Miguel Angel Moratinos și de directorul Școlii Diplomatice, Andrés Collado.
Trebuie menționat că Școala Diplomatică de la Madrid a fost creată în anul 1942
și are ca obiectiv pregătirea viitorilor diplomați, a funcționarilor din organizații internaționale,
precum și organizarea de cursuri și seminarii pentru cetățenii spanioli și străini în
domeniul relațiilor internaționale, politică sau cooperare pentru dezvoltare. Școala Diplomatică
este un centru de referință în formarea analiștilor și specialiștilor în relații internaționale.

www.geopolitic.ro

Semnal editorial

202 Coordonatori: Vasile URSACHE, Vasile SIMILEANU, Sorin PARASCHIV
TERORISMUL – CAUZE ȘI IMPLICAȚII DE ORDIN GEOPOLITIC
Editura Ministerului Administrației și Internelor, Editura Top Form , București, 2006
După varietatea și dinamica fenomenelor și proceselor parcurse de lumea contemporană
în secolul XX se pare că, nicicând, societatea omenească nu a fost confruntată cu pericole și
flageluri care să-i perturbe progresul, ca cele de la începutul acestui nou mileniu.
Acumularea continuă și nemăsurată de arme
tot mai performante, în primul rând de distrugere în masă,
cu toate consecințele ce rezultă din acest fenomen,
creșterea accelerată a numărului neștiutorilor de carte,
propagarea, în continuare, a „genocidului tăcut”, al
înfometării, crearea unor dezechilibre irecuperabile mediului
natural al existenței, poluarea accelerată a acestuia,
sunt câteva dintre pericolele cu care omenirea se confruntă
și se va confrunta, în mod cert, și de de-a lungul acestui
secol al mileniului trei. Violența, pe toate planurile,
coroborată cu intoleranța religioasă, etnică, rasială și socială,
criminalitatea sordidă, terorismul sunt fenomene ce se
manifestă și se propagă tot mai intens în lumea
contemporană, rupând echilibre, sfidând forme de
organizare social-politică, penetrând frontiere, cauzând
nenorociri cu consecințe, de cele mai multe ori, ireparabile.
Războiul cu teroarea reprezintă o provocare
asimetrică în care formele tradiționale de descurajare
au dat greș. De aceea este necesară crearea unei noi
matrice de intervenție, care să prevadă detectarea,
vectorizarea, monitorizarea și controlul factorilor de risc asimetric, precum și reducerea
accentului pus pe reacție și focalizarea acestuia pe anticipare. Sistemul de combatere trebuie să
fie flexibil și să aibă o viteză de reacție adecvată pentru a reduce la minimum efectele surprinderii,
apărând necesitatea unei strânse cooperări cu celelalte forțe specializate în domeniul antiterorist
din țara noastră, impunându-se perfecționarea sistemului de management al informațiilor și
stabilirea unor relații de colaborare eficiente între toate structurile implicate.
Mass-media audio, video, scrisă, informatică vor asigura informații vitale și o audiență
mondială nemijlocită. Toate acestea vor permite noi motive ale terorismului legate de calitatea
vieții, protecția mediului, accesul la informații vitale etc. Totodată, vom asista la: crearea unor
infrastructuri logistice mondiale ale terorismului în complementaritate cu circuitele crimei organizate
și la înzecirea costurilor necesare prevenirii acțiunilor teroriste.
Analiza acțiunilor teroriste întreprinse pe plan mondial, ne permite să anticipăm următoarele:
operațiunile teroriste vor produce crize majore la nivel mondial cu repercusiuni asupra tuturor
statelor în plan economico-financiar, politic, militar, moral și cultural; diversificarea tacticilor acționale,
alegerea după criterii cu efecte ale mijloacelor și selectarea după senzațional a țintelor;
proliferarea cantitativă și calitativă a actelor teroriste și creșterea densității incidentelor de mare
anvergură; deraparea în continuare a terorismului clasic către megaterorism prin utilizarea celor mai
periculoase mijloace, un rol major revenind probabil, mijloacelor nucleare, chimice și biologice
dr. Maricel ANTIPA

www.geopolitic.ro

203 Nicolae NIȚU, Iulian NIȚU
DESTRĂMAREA IUGOSLAVIEI
Editura Top Form , București, 2006
Iugoslavia, așa cum a fost cunoscută începând din anul 1918, de la crearea Regatului
Sârbilor, Croaților și Slovenilor, iar apoi, după cel de-al
doilea război mondial, sub numele de Republica
Socialistă Federativă Iugoslavia, nu mai există. Din fosta
Iugoslavie au apărut șase state noi: Republica Bosnia-
Herțegovina, Republica Croația, Republica Macedonia,
Republica Muntenegru, Republica Serbia și Republica
Slovenia In unele dintre aceste noi state procesele
clarificărilor naționale, interetnice nu sunt încheiate și pot
genera, în continuare, dacă nu sunt abordate preventiv, în
spirit democratic, în conformitate cu normele dreptului
internațional, noi situații de instabilitate, noi conflicte locale
și chiar regionale.
Spre deosebire de alte țări est-europene, în
Iugoslavia prăbușirea sistemului totalitar, cu tot specificul
lui, a fost devansată de fenomene particulare, în special
de accentuarea și situarea în prim plan a intereselor
naționale ale membrilor federației, care au generat
ascensiunea naționalismului și declanșarea conflictelor
interetnice. Acestea au condus la destrămarea unui stat
care, după al doilea război mondial, a ocupat un loc
deosebit și a jucat un rol important în Balcani, în Europa, în mișcarea de nealiniere, în
echilibrul general al celor două sisteme mondiale antagoniste postbelice. Mai mult, în Iugoslavia,
procesul transformărilor democratice a degenerat în ură și intoleranță, într-un război pustiitor,
crud, greu de comparat în istoria zonei.
Cauzele apariției și evoluției crizei iugoslave sunt complexe. Ele sunt, în primul rând,
de natură internă – istorice, etnice, politice, economice, religioase ș.a. In același timp, se
poate afirma, fără rezerve, că modul cum a evoluat criza iugoslavă constituie și o consecință
a raporturilor de forțe pe plan internațional, a tendințelor de modificare a acestora, a fragilității
sistemului Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa, a sistemului de securitate
mondial și a imperfecțiunilor din activitatea Organizației Națiunilor Unite. Toate acestea au generat
un anumit sentiment de insecuritate pentru statele mici și mijlocii, în special din centrul și sud-estul
Europei, dar și preocuparea pentru eventualitatea extinderii și generalizării unor conflicte locale,
cu costuri mari pentru Europa, pentru comunitatea internațională. Acestea sunt și motivele care au
determinat demararea unui proces de reexaminare a strategiilor, structurilor și mecanismelor
principalelor sisteme de securitate existente, care să permită acțiuni mai prompte și eficiente pentru
prevenirea și stingerea unor focare de criză, să împiedice apariția unor conflicte, să asigure
colaborarea, stabilitatea și pacea, desfășurarea proceselor de integrare existente. Reușita procesului,
generos în sine, depinde de mulți factori, printre care, determinanți sunt natura raporturilor
dintre marile puteri, interesele acestora și strategiile de realizare a obiectivelor propuse.
Desigur, descifrarea completă a cauzelor crizei iugoslave, a evenimentelor care au avut loc
în acest spațiu, a consecințelor lor, necesită o analiză multilaterală, multidisciplinară, în timp,
pe care o vor face politologii, istoricii, sociologii și chiar psihologii.
Materialul de față își propune să constituie numai o încercare de prezentare sintetică
a evoluției crizei iugoslave, în special în baza surselor istorice iugoslave, a acțiunilor, actelor
și declarațiilor principalilor actori ai crizei, a convorbirilor directe cu unii dintre reprezentanții
părților în conflict, să înfățișeze cititorului elemente care să-i permită să desprindă singur cauzele
și efectele unei tragedii care a făcut multe jertfe, a provocat pagube materiale enorme si răni
adânci care cu greu vor putea fi complet vindecate.

www.geopolitic.ro

204 Mulțumim persoanelor care au contribuit nemijlocit
la apariția acestui număr al revistei GeoPolitica

dr. Traian ANASTASIEI Profesor universitar , Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

dr. Daniela ANTONESCU Cercetător, Institutul de Prognoză Economică al Academiei Române

Florina BADEA Expert, Academia Diplomatică Madrid – Spania

dr. Dan BĂLTEANU Profesor universitar , Institutul de Geografie al Academiei Române

dr. Cristian BARNA Lector universitar , Academia Națională de Informații

dr. Cristian BRAGHINĂ Conf. universitar, Facultatea de Geografie , Universitatea București

drd. Ramona BUCUR Mediator, Asociation de Inmigrantes de Los Paises del Este Castellon

drd. Șerban CIOCULESCU Cercetător , Institutul de Studii, Politici de Apărare și Istorie Militară

dr. Nicholas DIMA Profesor universitar, Universitatea Addis Abbeba, Etiopia

dr. Mihaela DINU Prorector – Universitatea Româno-Americană

drd. Remus DOGARU Head of Audit Office, Autoritatea Aeronautică Civilă Română

dr. Dan DUNGACIU Conf. universitar, Facultatea de Sociologie , Universitatea București

dr. Ion DUVAC Profesor universitar, Facultatea de Psihologie, Universitatea București

dr. George ERDELI Profesor universitar, Facultatea de Geografie , Universitatea București
Președinte, Asociația de Geopolitică „Ion Conea”
dr. Karimli FAXRI Jurnalist, Baku – Azerbaidjan

drd. Maricica GHICULESCU Psihosociolog , Universitatea din București

Noemi C. ALMEIDA-GONZALES Jurnalist și analist de Relații Internaționale, Spania

drd. Iqbal HACIYEV Jurnalist, Baku – Azerbaidjan

dr. Constantin HLIHOR Profesor universitar , Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

drd. Mihai HOTEA jurnalist

dr. Ioan IANOȘ Profesor universitar, Facultatea de Geografie , Universitatea București

dr. Mihai IELENICZ Prodecan, Facultatea de Geografie, Universitatea București

dr. Diana ILIȘOI Conferențiar universitar, Academia Forțelor Aeriene

drd. Cosmin LOTREANU Consilier , Ministerul Afacerilor Externe

dr. George MAIOR Profesor universitar, SNSPA București

dr. Alexandru MANAFU Consilier, Oficiul Central de Stat pentru Probleme Speciale

dr. Gheorghe MARIN Profesor universitar, Academia Forțelor Navale

dr. Vasile MARIN Profesor universitar, Rector Academia Forțelor Aeriene

dr. Vasile NAZARE Profesor universitar, Academia Forțelor Navale, Constanța

dr. Silviu NEGUȚ Prodecan, Facultatea de Relații Economice Internaționale – ASE

dr. Mihail OPRIȚESCUI Conf universitar, Facultatea de Relații Economice Internaționale – ASE

dr. Ion PETRESCU Director, Trustul de Presă al Armatei

dr. Stan PETRESCU Conferențiar universitar, Academia Națională de Informații

dr. Florin PINTESCU Conferențiar universitar, Universitatea „Ștefan cel Mare”

dr. Nicolae POPA Profesor universitar, Universitatea de Vest, Timișoara

Dipl. Ec. Ștefan POPA Președinte, Camera de Comerț și Industrie a Municipiului București

dr. Dănuț Radu SĂGEATĂ Cercetător, Institutul de Geografie al Academiei Române

dr. Călin SINESCU Lector universitar, Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”

www.geopolitic.ro

205 drd. Vasile SIMILEANU Director, Revista „GeoPolitica”

drd. Darius STAN Lector universitar , Academia de Poliție

dr. Cristian TRONCOTĂ Prodecan, Academia Națională de Informații

drd. Tiberiu TRONCOTĂ Asistent universitar , Academia Națională de Informații

dr. Iolanda ȚIGHILIU Conferențiar universitar, Universitatea „OVIDIUS”

dr. Gheorghe VĂDUVA Cercetător , CSSAS, Universitatea Națională de Apărare „CAROL I”

dr. Radu Ștefan VERGATTI Profesor universitar, Universitatea Valahia, Târgoviște
Membru al Academiei Oamenilor de Știință din România
Mulțumim celor care au sprijinit apariția acestei reviste:
Acad. Dan BERINDEI
Acad. Constantin BĂLĂCEANU- STOLNICI
Acad. Ștefan ȘTEFĂNESCU

dr. Nicholas DIMA Profesor universitar ,
Addis Abbaba University, Etiopia
dr. Jean Pierre HOUSSEL Professeur des universités ,
Université de Lyon, France
dr. Jean-Baptiste HUMEAU Directeur de l`École Doctorale ,
Université d`Angers , France
dr. Hans-Heinrich RIESER Regionalgeograph ,
Rumänien – und Donnaländer –
Beratung

dr. Bogdan COCORA Managing Director , S&T ROMÂNIA
Adrian LOCUȘTEANU Director de Vânzări, S&T ROMÂNIA
Bogdan LEARSCHI Communication Manager, S&T
ROMÂNIA
ing. Călin P. PANTEA Managing Director, MarcTel
PARTENERI MEDIA:
S.C. S&T ROMÂNIA
S.C. TOP FORM
Editura TOP FORM
S.C. MarcTel
INSTITUȚII ȘI ORGANIZAȚII:
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”

Trustul de Presă al Armatei

Academia Forțelor Aeriene – Henry Coandă

Academia Forțelor Navale – Mircea cel Bătrân

Academia Națională de Informații

Facultatea de Relații Economice Internaționale – ASE

Facultatea de Geografie – Catedra de Geografie Umană

Asociația de Geopolitică „ION CONEA”

Asociația Umanitară „TOP MUNDI”
www.geopolitic.ro

206 Asociația de Geopolitică „ION CONEA”

Traian Anastasiei, Cristian Braghină, Daniel Broască, Aurel Cazacu, Irina Cucu,
Petre Deică , Costin Diaconescu, Nicholas Dima, George Erdeli, Florin
Pintescu,
Mihai Ielenicz, Gheorghe Iliescu, Cristian Jura, Cosmin Lotreanu,
Vasile Marin, Nicolae Mitu, Alexandra Mateescu, Vasile Nazare, Silviu Neguț,
Anca Onețiu, Mihail Oprițescu, Dominuț Pădureanu, Ion Petrescu,
Vasile Simileanu, Dănuț-Radu Săgeată, Marcela Săgeată, Loredana Tifiniuc,
Dragoș Zaharia

www.geopolitic.ro

207 APARIȚII EDITORIALE
Colecția GeoStrategie
Colectiv Gestionarea crizelor politico – militare și umanitare
Gheorghe Nicolaescu, Gestionarea crizelor politico – militare
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Informații. Management. Putere ……………………………………………………….. …………………………..
I Managementul sistemelor informaționale ………………………….. …………………………..
II Războiul informațional
Gheorghe Iliescu Informații. Management. Putere ……………………………………………………….. …………………………..
III. Conexiuni între procesele socializante și securitatea națiunii
Colecția GeoPolitică
Cristian Barna Terorismul, ultima soluție ?
Vasile Simileanu Asimetria fenomenului terorist
Vasile Simileanu România. Tensiuni geopolitice
Vasile Simileanu Radiografia terorismului
Maria Cristina Chiru, Irena Chiru
Terorism Sinucigaș. Femei Kamikaze
Igbal Hajiyev Reviving the Great Silk Road – The Case of Azerbaijan
Marcela Săgeată Lumea islamică – o rețea dinamică de sisteme
Ioana Veturia Ciupercă
Condiția socială a femeii în societăți diferite.
Studii ce caz: Egipt și România
Colecția Geografie Politică
Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte geografice
Silviu Costachie Evreii din România. Aspecte etnogeografice
Dănuț-Radu Săgeată Modele de regionare politico-administrativă
Dănuț-Radu Săgeată Deciziile politico-administrative și organizarea teritorială
Colecția Geografie
Elena Matei Ecoturism
Loredana Tifiniuc Spectacolul din culise
Colecția Artă Militară
Ion Bălăceanu, Daniel Dumitru, Ion Ioana
Potențialul de luptă al forțelor terestre în context NATO
Colecția Sociologie
Irena Chirru Imaginea României în lume
Ioana Veturia Ciupercă Nicolae Titulesco – L’européen avant l’heure
Colecția Juridică
Corina Andreea Baciu Rezerva proprietății în dreptul internațional privat
***
Ioana Veturia Ciupercă Le triptyque de l’amour
Sava Lițoiu Eu sunt cel condamnat la moarte
Sava Lițoiu Nu trageți, vă rog, în poet
Victor Lotreanu Confesiuni în alb
www.geopolitic.ro

208 Colecția Academica
(cursuri editate în colaborare cu Editura Universității de Apărare)
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Războiul informațional
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Comunicarea în cadrul sistemelor informaționale
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Sistemul informațional
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Lupta informațională
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Restructurarea sistemelor informaționale
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Sisteme de management
Gheorghe Nicolaescu, Vasile Simileanu
Globalizarea informației
Gheorghe Nicolaescu Sisteme de management
Gheorghe Nicolaescu Globalizarea informației
Gheorghe Nicolaescu Informații și rețele
Gheorghe Nicolaescu Aspecte metodologice ale războiului informațional
Revista GeoPolitica
nr. 1 Integrarea României în NATO
nr. 2 – 3 Integrare Euro-atlantică
nr. 4 – 5 Geopolitica minorităților
nr. 6 Geopolitica spațiului ponto-danubian
nr. 7 – 8 Geopolitica conflictelor sfârșitului de mileniu
nr. 9 – 10 Incursiune în Islam
nr. 11 Tensiuni geopolitice induse de ținuturile istorice
nr. 12 Terorism și mass-media
nr. 13 Uniunea Europeană…, încotro ?
nr. 14-15 Marea Neagră – confluențe geopolitice
nr. 16-17 Spațiul ex-sovietic – provocări ș incertitudini
nr. 18 România – Terra Daciae
Comenzi și relații la:
Editura TOP FORM
București, str. Turda 104, sect. 1,
tel / fax 665 28 82; tel. 0722 207 617, 0722 704 176
e-mail: simi@b.astral.ro
www.geopolitic.ro

209 Tiparul executat la Tipografia PRO TRANSILVANIA
București, str. Valea Lungă nr. 52-54, sector 6
tel/fax: 021-444.01.98, e-mail: protransilvania@b.astral.ro,

www.geopolitic.ro

210
www.geopolitic.ro

211
www.geopolitic.ro