Revista Arhivelor în Perioada Comunistă
Revista arhivelor
Introducere
Perioada regimului comunist este perioada în care ziarele și revistele au fost în vizorul cenzurii. Dintre aceste, cele mai ocolite au fost publicațiile științifice, dar nici acestea nu au avut privilegiul de a rămâne în afara ideologiei comuniste. Aproape un sfert de secol a trecut de la momentul în cara regimul comunist a căzut în România, iar teoreticienii, jurnaliștii, istoricii, reprezentanții societății civile, dar și publicul general, încearcă să facă lumină cu privire la situația acestei perioade.
O soluție, ar fi consultarea arhivelor statului, însă demersul, pe lângă faptul că este unul riguros, prezintă și o serie de probleme, deoarece conținutul publicației amintite, nu pare să fi respectat normele obiectivității, necesare. În acest sens, adevărul istoric, a fost prejudiciat, datorită datorită promovării ideologiei comuniste.
Lucrarea de față face demersul unei cercetări cu privire la modul în care au fost expuse realitățile momentului în paginile publicației dedicate „înregistrării memoriei istorice”. În acest sens, vom încerca pe parcursul a aproximativ cincizeci de pagini să prezentăm cnșinutul paginilor „Revista Arhivelor”, axându-ne pe stilul utilizat de editorii articolelor.
În consecință, prima parte a lucrării va avea un capitol descrierii relevanței acestei teme pentru moementul actual, cu raprtarea la o serie de evenimente ale prezentului, care vizează activiatea unor pliticieni în raporturile cu vechea putere comunistă. În egală măsură, vom recurge la prezentarea celor mai relevante momente din sitoria acestei publicații, respectiv o trasare a momentelor în care s-au produs cele mai multe schimbări.
Partea a doua a lucrării va avea o serie de materiale, preluate din paginile revistei amintite cu scopul de a exemplifica stilul utilizat. Vom face o paralelă între situația reală și „realitatea” ideologiei comuniste, atât de ușor de identificat în textele analizate.
Fie că vorbim de planul cultural, de temele politice sau de situația econmică – vom observa că, realitatea de fapt a fost prezentată într-un mod părtinitor, nelăsând oportunitatea cercetătorilor istorici de a se bucura de materialele care au înregistrat trecutul. Deși, tema nu este una nouă, perspectiva în care am prezentat lucrurile este una unică, conținând interpretări și observații personale.
Pentru o validitate a datelor, am utilizat o serie de surse bibliografice ale unor istorici contemporani sau istorici care au publicat lucrări în perioada regimului comunist. Având în vedere că cercetarea a implicat un efort ridicat, analiza noastra s-a rezumat doar la perioada scurtă de timp, având în vedere în special anii ‘60.
Cuprins
Capitolul I. Revista Arhivelor – informații generale 5
Memoria colectivă și investigarea trecutului prin intermediul Arhivelor
Naționale 5
Mass-media și politică în România – necesitatea arhivelor naționale
în domeniul cercetării istorice 8
Lansarea Revistei Arhivelor – context și relevanță 13
Capitolul II. Revista arhivelor în perioada regimului comunist 17
Prezentarea contextului politic în perioada comunistă, în paginile
Revistei arhivelor 17
Prezentarea contextului economic în perioada comunistă, în paginile
Revistei arhivelor 26
Prezentarea contextului cultural în perioada comunistă, în paginile
Revistei arhivelor 43
Concluzii 49
Bibliografie 53
Capitolul I. Revista Arhivelor – informații generale
Memoria colectivă și investigarea trecutului prin intermediul Arhivelor naționale
Mai mult de douăzeci de ani de la căderea comunismului în Europa de Est, România este încă se luptă cu trecutul său comunist. „Revoluția” din România rămâne un subiect dezbătut, deoarece nu există un consens printre cercetători, politicieni, jurnaliști și laici cu privire la ceea ce s-a întâmplat exact în decembrie 1989 (revoluție sau lovitură de stat).
Venirea la putere a lui Iliescu (între 1990-1996 și 2000-2004), a fost extrem de intolerană față de opoziție, au fost blocate sau întârziate diferite încercări de a aborda și de a corecta nedreptățile trecutului comunist, situand România printre codașele reformei din Europa de Est. Deși intelectuali publici, foștii disidenți și grupuri ale societății societății civile au cerut în mod repetat o retrospectivă a trecutului, incriminând regimului totalitar din România și afirmând că a avut loc până în 2006. Astfel, Traian Băsescu a fost primul președinte român care a condamnat oficial comunismul pe baza unui raport detaliat despre crimele fostului regim. Reacțiile politice ca urmare a raportului dintre Tismăneanu și președintele Băsescu au fost extrem de controversate în presa din România.
Raportul în sine a fost abordat în mai multe lucrări academice, cu toate acestea, o analiză mass-media amănunțită nu a fost realizată. O astfel de cercetare este necesară pentru o mai bună înțelegere a dinamicii discursului public despre trecutul comunist, dat fiind faptul că în afară de politică, mass-media (și în special jurnalismul) reprezintă un actor social puternic în atribuirea sensului lumii înconjurătoare, deoarece domeniul jurnalistic, alături de științe sociale și politice, dețin un loc central în domeniul mai larg al puterii. Conform lui Fairclough, cercetare socială în politică ar trebui să intereseze de asemenea sfera publică în practicile de dialog public, care sunt disponibile pentru deliberare civică. În acest sens, această lucrare, consideră că ambele – atât partea politică, cât și mass-media – trebuie să se bazeze pe un corp științific cu privire la trecutul istoric, deoarece acesta a contribuit la o schimbare colectivă a percepțiilor oamenilor față de realitatea istorică.
. Mai exact, acest studiu, încearcă să evidențieze modul în care actorii din politica românească au folosit mass-media în politica românească și în promovarea ideologiei comuniste.
Secțiunea următoare stabilește perspectivele teoretice cu privire la memoria colectivă, mass-media și politică. Acesta este apoi urmată de o scurtă trecere în revistă a peisajelor politice și mass-media din România pentru a înțelege mai bine contextul social și politic de România.
Cu o tradiție de mai bine de un secol, Revista Arhivelor, este publicația care a rezumat probleme ale contemporaneității care au avut un impact asupra realității politice, sociale, economice și culturale ale României.
Studii anterioare privind mass-media, politică și memoria colectivă au indicat că atât jurnaliștii, cât și politicienii se referă la trecut, ca experiențe exemplare, care sunt aduse în dezbatere publică, în scopul de a explica prezentul și prezice viitorul unei societăți. Cu alte cuvinte, povestirile despre liniaritatea construcției trecutului și / sau cauzalitatea evenimentelor, astfel încât trecutul, prezentul și viitorul sunt prezentate ca logic legate între ele.
În conformitate cu Halbwachs, amintind presupune reconstrucția a trecutului din perspectiva prezentului, o amintire este în măsură foarte mare o reconstrucție a trecutului realizat cu date împrumutate din prezent, o reconstrucție pregătită, în plus, prin reconstituiri ale perioadelor anterioare, în care imagini din trecut s-au modificat deja. Prin urmare, trecutul nu este fix și istoria poate adesea fi rescrisă, conform intereselor politice. Imaginile din trecut sunt (re)construite în grupuri sociale: amintirea are loc în context social, ceea ce implică faptul că amintirile sunt constrânse de perspectivele grupului asupra trecutului. Altele pot consolida sau, dimpotrivă, bloca amintiri noastre. În special cei de la putere pot să influențeze ceea ce o societate ar trebui să uite și să își amintească, în timp ce utilizarea a trecutului devine un instrument de legitimare, memoria colectivă este o resursă prețioasă.
Schwartz a definit memoria colectivă ca o modalitate de a face sens din prezent, memoria colectivă apare astfel ca un model al prezentului, o reflectare a nevoilor colective, a temerile și aspirațiilor. Cu alte cuvinte, evenimentele prezente obțin semnificație în context istoric. În cazul României, precum și a altor țări din Europa de Est, trecutul a fost utilizat pe scară largă pentru a justifica problemele economice și sociale care au caracterizat transformările post-comuniste.
Savantul Barbie Zelizer a susținut că memoria colectivă ne ajută să facem conexiuni – consecutive în spațiu și timp, iar memoria colectivă este atunci un proces continuu de reinterpretare a trecutului, care modelează identitate colectivă. Acesta a subliniat paradoxul termenului de memorie colectivă: pe de o parte, „colectiv” presupune un consens, dar, pe de altă parte, memoria colectivă este de multe ori tărâm al conflictelor și dezbaterilor intense.
Deși memoria colectivă este un proces de negociere între versiunile concurente ale trecutului, nu se poat ignora cazurile extreme ale regimurilor totalitare, pentru situațiile în care politica / statelor a încercat să controleze memoria colectivă. Aceasta a fost situația din fosta Uniune Sovietică și în țările satelit din Europa de Est. O schimbare care însoțește căderea comunismului în această regiune a fost posibilitatea de o reinterpretare mai liberă a trecutului, mai puțin controlată de stat și, prin urmare, mai contestată în dezbateri publice. În acest context, trecutul comunist ar putea fi înțeleas ca o schismă socială între cei care au suferit înainte de 1989 (victimele regimului comunist) și cei care au jucat un rol important în aplicarea ideologiei comuniste (autorilor).
Inițiatorii din raportul din 2006 cu privire la crimele comuniste au sperat la clarificarea unui capitol în istoria românească. Cu toate acestea, încercarea lor a reușit să împartă scena politică din România și a generat dezbateri mai publice.
Investigarea trecutului comunist a reprezentat un ritual compensatoriu, conceput pentru a rezolva tensiunile dintre foștii comuniști încă la putere și cei care au dorit o ruptură radicală cu trecutul. Ritualurile compensatorii și răspunsurile oficiale la un conflict social, au scopul de a da un sens a ceea ce s-a întâmplat mai degrabă decât de a restabili ordinea. Ritualurile reparatorii sunt situate între evenimente și amintiri. În timp ce împărtășesc o abordare retrospectivă cu memoria, ele devin, de asemenea, parte a evenimentelor în memoria colectivă. Ritualuri reparatorii au forma unor anchete, procese și politici. În acest context, investigații reprezintă cadre care definesc o problemă, identifică agenții responsabili, să evalueze situația morală și propună o soluție.
Partidul Comunist din România a avut mai mult de patru milioane de membri în decembrie 1989. Mulți dimtre aceștia încă activi în viața politică românească. Ca urmare a activării în ambele regimuri politice, în calitate de politicieni, aceștia au recurs la alcătuirea unui discurs politic interminabil, cu privire la vechea colaborare cu regimul. Însă, ar trebui menționat aici că fără sprijin politic, cercetatorii nu ar fi avut acces la mai multe arhive. A fost pentru prima dată în istoria post-comunistă când un actor politic a acordat acces deplin pentru a consulta arhivele comuniste. Chiar și așa, au existat instituții oficiale (cum ar fi departamentele de securitate națională), care au încercat să restricționeze accesul membrilor comisiei Tismăneanu la arhive.
Mass-media și politică în România – necesitatea arhivelor naționale în domeniul cercetării istorice
Politică din România din 1990 au fost modelate de trei fenomene: apariția de partide ca succesorii neoficiale ale fostului partid comunist (PSD, PD-L, PRM, PSM), reconstrucția partidelor istorice care au existat înainte de comunism (PNL, PNTCD), precum și crearea de noi partide (UDMR, PC, PNG, AP, PAC). Politica românească s-a transformat rapid de la un regim cu un singur partid într-un sistem multi-partid, ceea ce însemna că în momentul de față există nu hivele comuniste. Chiar și așa, au existat instituții oficiale (cum ar fi departamentele de securitate națională), care au încercat să restricționeze accesul membrilor comisiei Tismăneanu la arhive.
Mass-media și politică în România – necesitatea arhivelor naționale în domeniul cercetării istorice
Politică din România din 1990 au fost modelate de trei fenomene: apariția de partide ca succesorii neoficiale ale fostului partid comunist (PSD, PD-L, PRM, PSM), reconstrucția partidelor istorice care au existat înainte de comunism (PNL, PNTCD), precum și crearea de noi partide (UDMR, PC, PNG, AP, PAC). Politica românească s-a transformat rapid de la un regim cu un singur partid într-un sistem multi-partid, ceea ce însemna că în momentul de față există nu mai puțin de 27 de partide înregistrate pentru alegerile prezidențiale din mai 1990, în timp ce 73 de persoane au participat la alegerile parlamentare în același an.
Peisajul politic din România este în continuare caracterizată de fragmentare, ceea ce duce de obicei la coaliții oportuniste în timpul alegerilor prezidențiale și parlamentare. Una dintre cele coaliții cele mai neașteptate s-a întâmplat în 2009, când reprezentanții politici de dreapta s-au alăturat reprezentanților politici de stânga în runda finală a alegerilor, cu speranța de a câștiga împotriva lui Traian Băsescu și a partidului său PDL (cu o orientare politică de centru- dreapta). Toate aceste evenimente de după 1989, au adus în prim plan perioada regimului comunist și adevărul istoric, în încercarea de a politiza subiectul și de a scoate vinovați din rândul competitorior politici.
Este și cazul date de legea din 1996, prin care se permitea accesul la arhivele securității, când sub pretextul democrației, s-a permis accesul la arhivele naționale. Formațiunea politică mai puternică după 1989, Frontul Salvării Naționale (FSN) a fost succesorul imediat al Partidului Comunist. Executarea cuplului Ceaușescu pe 25 decembrie 1989, a legitimat FSN. Partidul Comunist a fost dizolvat la 27 decembrie 1989. Acest lucru a reprezentat un act unic politic din Europa de Est, folosit de FSN pentru a anihila opoziția a partidelor istorice, care au fost recreate de foști membri care au supraviețuit în închisoare. După ce Partidul Comunist a încetat să mai existe, un membru al fostei nomenclaturi a devenit la fel de non-comunist ca un disident, o situație care a fost extrem de contorsionat pentru România în procesul de descomunizare.
Între 1992 și 2001, mai multe rupturi a avut loc în FSN, care mai târziu a dus la formarea a Partidului Social Democrat (PSD) și Partidul de centru – dreapta Democrat Liberal (PDL). Particularitatea a politicii românești este că acestea sunt puii Partidului Comunist (deși de orientare ideologică diferită), comuniștii au alternat la guvernare cu o singură excepție. În 1996, o coaliție de 18 de formațiuni politice conduse de un partid istoric, cu o orientare neoliberală (PNȚCD) a câștigat alegerile prezidențiale din România. Paradoxal – foștii comuniști care domină scena politică, denunță comunismul. În 2004 și 2009, două părți s-au calificat pentru al doilea tur al alegerilor prezidențiale – PSD și PDL (ambele au fost succesoare ale FSN-ului).
Peisajul mass-media
Mass-media din România post-comunistă a trecut prin mai multe faze de transformări structurale, de partizanat politic la începutul anilor 1990, la tabloidizare, de concentrare și de consolidare.
Având în vedere atât costurile de producție relativ mici și pofta publicului pentru informare și opinie dupa care se confrunta decenii de totalitarism, mass-media s-a dezvoltat relativ rapid. Prima tendință comună în Europa de Est după căderea comunismului a fost boom-ul mass-mediei printate. În ciuda numărului impresionant de ziare, fostele ziare comuniste din România (Adevărul, România Liberă și Tineretul Liber) au dominat piata în anii 1990.
Însă ziarele menționate mai sus aveau un conținut general și atingeau mai ales ideea de propaganda în perioada regimului comunist. Pe lângă acestea, au existat o serie de reviste cu caracter științific, care au fost mai puțin atinse de ideologia comunistă, păstrându-se în mare conținutul științific. Un exemplu de acest gen, este Revista Arhivelor cara a continuat să fie editată și după căderea regimului comunist cu aceeași precizie.
Revista apărea ca urmare a eforturilor angajaților Arhivei Naționale, din dorința de a oferi detalii cu privire la munca de arhivar, dar și specificații cu privire la anumite documente de ordin istoric, la clasificarea și adăugarea acestora în arhiva națională.
Arhive ale României s-au păstrat din perioada Regulamentelor Organice (1831-1832), când România a trecut la adoptarea unor măsuri menite să urmeze pașii modernizării. Documentele arhivei erau păstrate în mare parte în mănăstirile românești, deoarece aceste așezări aveau condițiile necesare de păstrarea lor – atât cu privire la spațiu, cât și cu privire la siguranța documentelor (așezămintele monahale fiind mai de încredere decât instituțiile laice). Această practică este probată de un hrisov din data de 4 mai 1713, aparținând lui Șerban Cantacuzino (domn al Țării Românești), prin care documente de importanță naționale erau lăsate în grija unui ierarh al Bisericii. Aproximativ 60 de ani mai târziu, un alt hrisov lăsat de Matei Ghica solicita păstrarea documentelor de către reprezentanții bisericii.
Cu o precizie mult mai mare erau păstrate documentele din arhiva națională a Transilvaniei, acestea fiind păstrate de autoritățile maghiare. Maghiarii au păstrat arhive dinaintea dispariției Regatului Ungariei, iar în mare parte documentele erau acte de proprietate și diplome de înnobilare. După ce transilvania a devenit parte a Imperiului Habsburgic, sistemul de păstrare a documentelor a devenit mult mai modern, acesta fiind centralizat și stabilit la Viena.
În această perioadă, documentele sunt ordonate în ordine alfabetică, deoarece numărul acestora a crescut ca urmare a numeroaselor eveimente de ordin politic și cultural petrecute pe scena Țării Românești și Moldovei. Din această perioadă, mențiunile cu privire la Arhiva Națională, erau extrem de succinte, iar cele existente făceau referire la numărul angajaților din cadrul instituției și la bugetul acesteia. În acest sens, sunt amintite nume ale câtorva arhiviști: Iordache Rasti (1831-1837) arhivist al Țării Românești și în Gheorghe Asachi în Moldova (1832-1849, 1857-1858). Alte nume de arhiviști sunt cele ale lui Ioan Heliade Rădulescu sau Grigore Alexandrescu.
Cu puțin timp înainte de marele eveniment la Unirii Principatelor (1859), Arhiva Națională a Românei a trecut printr-o perioadă destul de agitată din perspectiva activităților ce trebuiau întreprinse. Pe lângă activitatea laborioasă, lucrătorii arhivei se confruntau cu o lipsă a spațiului pentru depozitarea tuturor documentelor, dar și cu lipsa unei pregătiri necesare de sortare a materialelor din fondul Arhivei Naționale. Pentru a eficientiza procedura clasificării și depozitării acestor materiale, s-a recurs la adoptarea unei legi prin care documentele trebuiau evaluate, în anul 1840.
Odată cu realizarea statului român modern, sub conducerea lui Alexandru Ioan Cuza, atât arhivele Moldovei, cât și cele ale Munteniei au foost mutate la București, în anul 1862, sub denumirea de Direcția Generală a Arhivelor Statului. Acesta este momentul în care documentele sunt sortate și împărțite în materiale de conținut istoric și conținut practic. Tot în această perioadă, odată cu secularizarea averilor mănăstirești, un număr relevant de documente a fost trecut în proprietatea statului.
Deși nu se face nicio referire la existența arhivelor în Bucovina, din perioada în care aceasta era ocupată de imperiul austriac, cercetătorii au identificat menționări cu privire la această instituție, aparținând lui Simion Reli, Constantin Moisil, Teodor Bălan, Iurii Leapunov și Dragoș Olaru.
De asemenea, în anii 70, datează o cronică semnată Ion Scripariuc, în care este menționată Arhiva Bucovinei. La 90 de ani de la înființarea Arhivelor din Bucovina, a fost editată o broșură de celebrare, care avea un conținut științific cu privire la istoricul instituției, dar și cu privire la starea actuală. Lui Mihai Iacobescu îi revine meritul celei mai recente referiri cu privire la Arhivele din Cernăuți, respectiv la accesul la arhiva din Cernăuți.
Arhivele statului din Cernăuți, au fost înființate ca urmare a solicitării lui Sigmund Herzberg-Fränkel. Acesta era rector al Universtății din Cernăuții în anul 1907, câd și-a înaintat solicitarea către Ministerul de Interne. Cererea lui Herzberg-Fränkel a fost îndeplinită, iar la conducerea arhivelor din Bucovina a fost pus Wladimir Milkowicz, deoarece îndeplinea condițiile ocupării unui astfel de post, prin calitatea sa de profesor de istorie în cadrul Universității din Cernăuți.
Sediul arhivelor acestei instituții a fost stabilit în câteva camere ale Palatului Administrativ, în anul 1910. Tot în acest an, profesorul Ion Nistor este numit corespondent al adunării arhiviștilor de la Viena. Directorul Arhivei Naționale era însărcinat cu întocmirea colecțiilor și actelor muzeale. Activitatea acestuia nu era una intensă, drept urmare în 1914, Franz Wilhem (la acel moment Director al Arhivelor Statului din Viena), nega utilizarea sintagmei de „arhivă a Bucovinei”, deoarece arhiva nu era înregistrată și clasificată în rândul documentelor păstrate în Palatul Administrativ.
În 1918 reprezentantul Austriei în Bucuovina a cerut distrugerea arhivelor Bucovinei ca urmare a intrării trupelor Române în Bucovina. În acest mod, pierzându-se o cantitate considerabilă de material ce avea caracter de document al Arhivei Bucovinei.
Lansarea Revistei Arhivelor – context și relevanță
În anul 1925, arhivele statului trec în proprietatea Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice, precum și procedura de depunere a actelor și circulația acestora sau interzicerea scoaterii documentelor de pe teritoriul național. Cu privire la arhivele Bucovinei și Transilvaniei, primele dintre acestea au fost păstrate la Viena, în timp ce documentele Arhivei din Transilvania au fost păstrate la Budapesta. La finalul Primului Război Mondial, în pragul Unirii din 1918, se produc o serie de îmbunătățiri în cadrul activităților Arhivei Naționale. Este momentul în care se înființează cursuri pentru lucrătorii Arhivei Statului, iar la conducerea instituției este numit Constantin Moisil (1923-1938) și Aurelian Sacerdoțeanu (1938-1953).
Este perioada în care apare primul număr al Revistei Arhivelor, revistă ce avea un prim rol de a oferi îndrumare responsabililor din cadrul instituției Arhivei Naționale. Anul apariției acestui periodic este 1924 (perioada domniei Regelui Ferdinand).
În perioada regimului comunsit, mai exact în anul 1951, Direcția Arhivelor Statului este administrată de Afacerilor Interne. Este preluat modelul sovietic de organizare, iar o parte din specialiștii instituției au fost concediați, iar în locul lor au fost aduse alte persoane din motive ideologice. Este perioada în care Revista Arhivelor își continuă activitatea, însă și aceasta are de suferit din perspectiva conținutului, chiar dacă revistele ce aveau conținut științific au fost ușor ocolite de cenzură. În linii mari conținutul Revistei Arhivelor a rămas același, dar ideile comuniste erau prezente și ele.
După anul 1989 s-a recurs la o serie de măsuri prin care România, dorea să accelereze drumul către ideologia democratică. În anul 1996 se adoptă un nou cadru legislativ, prin care numele istituției a fost schimbat din Arhivele Statului în Arhivele Naționale ale României. Prin această lege, s-a facilitat acesul la documentele din arhivă pentru publicul interesat, dar mai ales s-a recurs la o politică de sprijin pentru cercetătorii interesați de conținutul documentelor din Arhivele Naționale ale Românei.
De această dată, informațiile cu caracter istoric sunt la dispoziția tuturor cercetătorilor, iar Revista Arhivelor oferă suprotul necesar accesării informațiilor cu caracter istoric. Pe lângă expertiza teoretică oferită pentru clasificarea și depozitarea, documentelor, revista oferă și indicații cu privire la conservarea lor.
Revenind la prima parte a lucrării de față, este necesar să se menționeze faptul că în urma reglementărilor legislative cu privire la funcționarea Arhivelor Naționale ale României, angajații acestei instituții s-au trezit cu un volum imens de muncă, iar accesul cercetătorilor la documente a devenit, paradoxal mai dificil. Din cauza acestor aspecte, o serie de nemulțumiti au fost lansate, atât din partea cercetătorilor români, cât și din partea cercetătorilor străini.
După anul 1996, a urmat un deceniu de de vaste schimbări adiministrative și legislative, ca urmare a uniformizării politicilor publice românești, la standardele europene. În acest sens, s-a recurs la:
Clasificarea documentelor cu caracter istoric;
Adoptarea unor politici prin care se dorea o mai mare transparență a instituției Arhivei Naționale a Românei;
Facilitatrea accesului la documentele Arhivei Naționale a Românei;
Înființarea unor cursuri care să poată oferi expertiza necesară viitorilor angajați ai Arhivei Naționale a Româeniei;
Editarea Revistei Arhivelor, conform practicilor inițiale (precente regimului comunist).
În conformitate cu principiile inițiale, Arhiva Națională, este jucătorul public care asigură identificarea, clasificarea și depozitarea documentelor cu caracter istoric, în vederea păstrării memoriei naționale și a conservării acesteia pentru generațiile viitoare. Pentru a consmena munca și relevanța instituției a fost lansat periodicul Revista Arhivelor, publicație cu carecter științific, despre care se va vorbi în lucrarea de față.
La editarea publicației au contribuit nu numai angajații Arhivei Naționale a României (denumirea inițială Arhivei Statului), ci și o serie de specialiști din domeniu. Potrivit alexandrei Zbuchea, „Revista are menirea de a sprijini și populariza cercetarea științifică a documentelor deținute, punera în valoare a dcumentelor din Fondul Arhivistic național, dezvoltarea și populareiarea celor mai bune practici din domeniul gestionării arhivelor, informarea celor interesați de acest domeniu cu privire la ultimele evenimente, tehnici de conservare, reglementări legale etc.”
Revista Arhivelor era structurată pe mai multe categorii, dintre care:
Editorial;
Studii de istorie;
Documente;
Științe conexe istoriei;
Recenzii;
Opinii;
Arhivistică.
La finalul celui de-al Doilea Război Mondial, activitatea Revistei Arhivelor este întreruptă, datorită schimbărilor aduse de venirea comunismului. În plin regim comunsim, publicația în discuție promova activitatea arhivistică a U.R.S.S., ca fiind modelul de urmat al lucrătorilor români, în cadrul Arhivelor Statului: „Nicăieri arhivele nu se bucură de o atenție și prelucrare știinșifică ca în U.R.S.S. Delegația de arhiviști români, care a vizitat de curând Arhivele de Stat din Moscova și Leningrad, a rămas profund impresionată de amploarea lucrărilor arhivisticii sovietice și de organizarea ei desăvârșită.”
Așadar, pe lângă rolul practic și științific, în paginile revistei erau promovate ideile comuniste, lăudat profesionalismul angajaților sovietici în cadrul Arhivei Statului din Moscova și Leningrad, erau negate eforturile predecesorilor politici și elogiate eforturile comuniștilor cu privire la modernizarea Arhivei Naționale – angajarea de personal, depozitarea în mod corespunzător a documentelor.
În mod declarativ, scopul Revistei Arhivelor din perioada comunistă era acela de a stabili mersul Arhivei Naționale: „Paginile revistei stau la dispoziția lucrătorilor științifici care doresc să-și spună cuvântul în problemele arhivisticii, pentru continua ei dezvoltare.” Sau „În coloanele Revistei Arhivelor vom rezerva spațiu pentru toți cei care vor să contribuie la rezolvarea problemei vaste a arhivelor din țara noastră.”
În paginile revistei se evidenția importanța arhivelor în păstrarea trecutului, recurgându-se în special la paralele ale practicilor vechiului regim și a lipsei de grija a acestuia față de documentere Arhivei Naționale în raport cu reprezentanții comuniști care au adoptat „măsuri înțelepte” de conservarea a documentelor, atât de neglijate în trecut. „Azi, datorită intervenției conducerii statului nostru, s-a pus capăt acestor distrugeri. Totuși se mai găsesc cazuri ca cele arătate mai sus. Legea prevede și sancțiuni pentru distrugeri de arhive. Însă sancțiunea nu ajută cu nimic unei arhive distruse. Noi avem datoria să prevenim ori ce fel de distrugeri.”
Pentru o analiză mult mai concretă asupra textului Revistei Arhvelor din perioada comunistă, în captiolele care urmează, voi avea în vedere o serie de numere apărute în intervalul respectiv
Capitolul II. Revista arhivelor în perioada regimului comunist
Prezentarea contextului politic în perioada comunistă, în paginile Revistei arhivelor
„Revista arhivelor” își continua demersul început cu ani în urmă de a instrui personalul Arhivei Naționale în scopul promovării și conservării documentelor cu carecter istoric, deoarece această activitate fusese „negliată” de către angajații acestei instituții în perioada de dinaintea venirii regimului comunist, fie din nepăsarea istoricilor și a oamenilor de cultură, fie din lipsa fondurilor: „Arhivelor Statului din țara noastră, ca de altfel majorității sectoarelor cultural-științifice, trecutul le-a lăsat o moștenire grea: depozite cu totul necorespunzătoare, pline până la refuz, într-o completă dezordine, cu mii de fonduri fără nici o evidență și degradate în procent de cel puțin 30%; majoritatea unităților teritoriale fără săli de studiu pentru cercetători; dotarea tehnico-militară aproape inexistentă. Și nu este de mirare de vreme ce această instituție de stat ajunsese la un moment dat, în timpul ocârmuirii burgheze, <<să trăiască>> din mila diferiților functionari supuși sau din subvențiile unor cetățeni particulari. Multe pagini din vechea revista a Arhivelor Staului vorbesc despre această jalnică și rușinoasă etapă din istoria lor zbuciumată. În anii puterii populare, și în special, începând din anul 1951 situația s-a schimbat radical, arhivistica din țara noastră înregistrând succese remarcabile”.
Însă aceasta este perioada în care regimul comunist era deja impus și mari intelectuali ai vremii erau aruncați în închisori, după ce fuseseră dați afară din funcții și umiliți, ca urmare a faptului că nu împărtășiseră aceeași concepție politică cu reprezentanții ideologiei comuniste din România.
Deși fără îndoială, se poate susține o reformă agricolă, fiind și perioada marilor colectivizări, din punct de vedere cultural România acelor timpuri, a înregistrat și mari regrese.
Nu de aceeași soartă pare să fi suferit instituția Arhivelor Statului, deoarece acum este timpul:
Înființării unor noi unități la nivel local;
Înființării Muzeului Arhivelor;
Amenajarea unui număr mai mare de săli de lectură;
Suplimentarea numărului angajaților;
Acordarea expertizei necesare a acestora.
În acest sens, consider relevantă consemnarea lui Ion Paraschiv, din paginile ”Revistei arhivelor”: „Noua legislație a Arhivelor Statului, înființarea de noi unități teritoriale, mărirea considerabilă a spațiului de depozitare, înființarea de laboratoare și sectoare tehnice de igenă, conservare și restaurare a materialelor arhivistice, Muzeul Arhivelor Statului, săli de studiu corespunzătoare, mărirea numărului personalului, dotarea tehnico-materială modernă, sunt aspecte din grija pe care o acrdă astăzi statul nostru democrat-popular unităților sale de arhive. Bazați pe astfel de mijloace, arhivștii au imprimat un adevăr muncii de lichidare a înapoierii moștenite de ridicare pe o treaptă nouă a arhivisticii românești”.
Modernizarea sistemului de arhivare a documentelor statului, precum și toate modificările reaizate în cadrul instituției Arhivelor Statului, este rezultaul unui efort al adepților regimului comunist, avându-i în frunte pe reprezentanții de seamă ai partidului – oameni politici, reprezentanți ai guvernului, precum și sprijinului primit din partea angajaților Ministerului de Interne.
Acestor măsuri de reformare a instituției Arhivelor Statului, i se impuneau măsuri de publicistică, care să vină în sprijinul angajaților noi ai Arhivelor Statului – angajați veniți ca urmare a înființării unor noi unități teritoriale a Arhivelor Statului, dar și ca urmare a necesaului creșterii numărului de angajați, în dorința de a oferi servcii de calitate istoricilor cercetători, în cadrul instituției mai sus amintite: „Publicistica arhivistică urmează să se dezvolte considerabil, asigurându-se, în următorii 3-4 ani, publicarea de instrumente de informare științifică pentru majoritatea fondurilor deținute de Arhivele Statului”.
Trecănd de această performanță înregistrată de Partidul Comunist Român – mai concret de profesioniștii care au activat în acea perioadă, prin aportul politicienilor comuniști – care a fst prezentată mai sus și culminând cu Decretul 353/ 1957, se cuvine a se prezenta și o altă față a aceste ideologii, față ce nu va fi prezentă în materialele redactate în perioada acestui regim.
O dată cu începutul Războiului Rece, România – ca de altfel și alte state ale blocului estic (Europa de Est), „a trecut” de partea Uniunii Sovietice, fiind puternic influențată de aceasta, ca urmare a impunerii unei cenzuri drastice a sistemului totalitar comunist.
Prin urmare, trecutul, implicit istoria obiectivă (atât cât se poate vorbi de o istorie obiectivă) a acestui stat, premergătoare perioadei comuniste; au fost intenționat uitate, sau cel puțin, părțile bune acelei perioade, au fost neglijate. Iar aceasta s-a făcut, în ciuda „atenției” pe care angajații Arhivei Statului, în frunte cu Partidul, Guvernul și Ministerul de Interne; au acordat-o trecutului României.
Aceștia au impus uitarea unei contribuții demne la modernizarea României, deoarece parte din acele adevăruri istorice, erau dovezi incriminatoare. Așadar, în ciuda declarațiilor făcute în paginile „Revistei arhivelor” se impune o cunoaștere a modului în care comuniștii, au contribuit voit la îngroparea adevărului istoric, prin distrugerea documentelor incriminatoare din Arhivele Statului.
Cenzura, aplicata după un model vechi de milenii, a îngreunat munca cercetătorilor români și străini, preocupați de tainele trecutului și de raporturile României cu alte popoare. Mai mult decât atât, situația României, avea să fie marcată de existența a două perspective (care încă domină starea de spirit a românilor) cu privire la realitatea României în raport cu istoria și evoluția acestei țări, în comparație cu evoluția altor state:
Prima dintre aceste perspective – de tip comunist – care vedea această perioada ca fiind una de glorie a acestei țări – România comunistă fiind echivalentul „tărâmului unde curge lapte și miere”; iar de cealaltă parte a acestui tărâm, stă la pândă Occidentul avid de putere și cu dornița de a face rău României.
Cea de-a doua perspectivă – de tip occidental care îi neagă României comuniste orice merit, și care insită pe faptul că aceasta trebuie să-și întoarcă fața către Occident pentru a progresa din punct de vedere economic, social, politic, cultural etc.
Atât unca, cât și cealaltă par a fi radicale în contextul în care, chiar și după 25 de ani de comunism, România încă își mai cercetează trecutul, în încercarea de a face lumină în cazul raporturilor sale cu U.R.S.S. și cu Occidentul – pe care l-a „refuzat” inițial, ca urmare a pătrundere forțate a armatei sovietice și, apoi, a ideologiei comuniste, care a culminat cu negarea oricăror merite venite din partea Monarhiei: „Statul român a avut la conducere, vreme de aproape opt decenii, pe cel mai mare moșier și unul dintre cei mai bogați capitaliști ai țării. Monarhia – formă de guvernare moștenită din evul mediu – a fost un parazit uriaș pe corpul țării noastre. Fosta familie regală poseda sute de mii de hectare de pământ arabil, vii, păduri, livezi, munți; membrii acesteia dețineau acțiunile celor mai mari întreprinderi industriale din țară.”
Așadar, Monarhia era „parazitul” care trăise pe corpul țării, excluzând din contextul de față aportul Monarhiei la modernizarea României. Cele mai importante dintre meritele regilor României au fost minimizate sau chiar șterse cu buretele, „Revista arhivelor” fiind un mijloc al cenzurii în linii mari, în ciuda caracterului său științific (declarat), prin prisma conținutulu său, aceasta a contribuit la distrugerea adevărului istoric, fără a lăsa nici cel mai mic loc al unui recurs din partea celor acuzați.
Paginile revistei, ca de altfel și alte mijloace de comunicare în masă uită chiar și momentul obținerii independenței României, eveniment petrecut grație unuia dintre membrii casei regale, adesea incriminați în paginile revistei. În ciuda acestor manifestări, timpul a acordat răgazul necesar, astfel încât după căderea regimului comunist, Regele Mihai (cel alungat de Petru Groza), revine în țară la scurt timp, având posibilitatea să rectifice „greșelile” intenționate ale cercetătorilor și autorilor nenumăratelor rânduri, scrise pentru a împroșca cu noroi, nu numai Monarhia, ci și imaginea întregii țări.
Dacă familia regala era pricina tuturor relelor (balaurul din poveste), regimul comunist și condicătorii comuniști, reprezentau elementul salvator al nației românești: „În cei 11 ani care sau scurs de la 30 decembrie 1947 – ziua proclamării Republicii – ara noastră a devenit un vast șantier în care toate eforturile sunt îndreptate spre făurirea unei vieți de bună stare în folosul tuturor celor care muncesc. Pe tot cuprinsul patrei s-au înălțat sonde și fabrici, s-au construit uzine noi echipate cu tehnică modernă. Regiuni, care în regimul burghezo-moșieresc erau considerate înapoiate au fost trezite la viață. Oltenia, Dobrogea, Moldova pe zi ce trece devin baze industrial-agricole ale țării, bogățiile naturale sunt puse la îndemâna oamenilor muncii.” Teoretic, situația economică a Românei era pe un făgaș bun, industrializarea fiind în floare, starea națiunii fiind una optimista ca urmare a mesajului optimist ce se transmitea, chiar și prin intermediul publicațiilor științifice.
Privitor la acest aspect, chiar și în prezent, opinia publică împărtășește crezuri diferite, Pentru unii Monarhul (în persoana Regelui Mihai, încă în viață) este un trădător de țară, care se face vinovat de pierderea Basarabiei, neridicându-se la nivelul prdecesorilor săi – Regele Carol II și Regele Ferdinand. Mai rău, bună parte a celor care se împotrivesc Monarhiei sunt adepți radicali ai naționalismului, consideră venirea unui principe ca fiind nebenefică României, pierzând din vedere rolul regalității în recunoașterea independenței României.
Este drept că, istoria păstrează parcă o ciclicitate a sa, deorece Carol I, primul rege al României, a fost (cel puțin în mod involuntar), parte a procesului renunțării lui Alexandru Ioan Cuza la tron, înlăturare, care s-a finalizat cu o negare a reușitelor lui Cuza, negare venită din partea susținătorilor casei regale.
Mai mult decât atât, Unirea Prinicipatelor din vremea lui Cuza, a fost primul pas spre o modernizare a României. Tot în această perioadă are loc și o reformă agreară, chiar dacă nu una cu o mare reușită, a fost un prim pas, prin care se încerca îndepărtarea de Evul Mediu.
În acest context – cercetarea „Revistei arhivelor”, este absolut necesară, dar nu exhausivă pentru a cunoaște un adevăr istoric propagat de reprezentanții comuniști și negat cu îndârjire de politicienii actuali – adepți ai democrației, cel puțin la nivel declarativ.
În rândurile care urmează, voi exemplifica utilizând pasaje din numere ale „Revistei arhivelor”, modul în care aceasta a contribuit la nivel social, politic, economic, cultural, juridic etc., încercând să redau, în mare, rolul pe care această publicație l-a jucat în perioada regimului comunist, în mod concret, în paralel cu felul în care este propagat în paginile revistei.
După cum era menționat în rândurile de mai sus, Decretul 353/ 1957 a fost punctul de maxime schimbări în ceea ce privește situația Arhivelor Statului. După cum reiese și din paginilie „Revistei arhivelor”, „Prin acest Decret se fixează atât obligațiile Direcției Generale a Arhivei Statului, cât și ale conducătorilor de instituții, întreprinderi și organizații, pentru asigurarea organizării, păstrării și folosirii arhivelor. S-a creat, deci, baza legală pentru rezolvarea problemei. Metodele, mijloacele tehnice pentru traducerea în viață a prevederilor legale, rămâne să le găsim noi. Aceasta este prima noastră obligație.”
Și în paginile acestei publicații, dar și în alte scrieri științifice ideologia comunistă era cea care dirija „drumul progresului”. Conform lui Ioan Aurel Pop, „În România, comunismul avea cea mai slabă tradiție dintre toate țările Europei Centrale, dar propaganda, presiunile, ambiția și naivitatea unora, credința în viața edenică promisă i-au atras pe mulți.” Deși la nivelul intelectualilor nemulțumirea era mare, nimeni nu îndrăznea să își facă publică părerea, de teama repercursiunilor. Presa și cărțile erau și ele cenzurate, transmițându-se doar parte din adevăr.
Revistele de specialitate sau cele de conținut generaul, comunicau cu privire la activitățile și progresele făcute de comuniști, multe dintre ele mult prea fanteziste. În consecință, titlurile realizate de teoreticienii care realizau conținutul revistelor erau extrem de pompoase. În cele ce urmează, vom prezenta o serie de astfel de titluri:
„Documente de partid, baza studierii științifice a gloriosului drum de lupta partidului mucnitoresc român”. Articolul este semnat de Petre Niculescu, Șef al Arhivei Centrale a Institutului de Istorie a partidului de pe lângă C.C. al P.M.R. În acest articol, pe parcursul a 27 de pagini. Este adusă în discuție doar o anumite categorie socială – proletariatul – ca fiind categoria socială cea mai activă din punct de vedere al aportului la istoria, economia și spiritualitatea românească. Mulți la număr, dar ușor de manipulat, aceasta este singura categorie socială care este în poziția de a executa ordine fără a-și pune întrebări. În cele ce urmează vom expune o serie de fragmente ale acestui articol pentru a evidenția relevanța mesajului editrial a articolului de față, dar și în general, a idelogiei comuniste. Se aduce în discuție un istoric al Partidului Comunist Român, începând cu anul 1918 și până în anul 1920, când acest partid a luat parte la lupta de clasă, inspirată de Lenin. „Luptând pentru crearea partidului de tip nou, grupurile comuniste au militat pentru pentru o construcție organizatorică leninistă a partidului, a principiului centralismului democratic. Astfel în proiectul de statut întocmit în octombrie 1920, un alt document important pentru studierea de formare a partidului se arată că partidul comunist urmărește organizarea proletariatului pe terenul luptei de clasă și al solidarității internaționale a muncitorilor, țăranilor, pentru cucerirea puterii politice și aplicarea dictaturii prletariatului prin regimul politic al sfaturilor în vederea socializării mijloacelor de producție, adică transformarea societății capitaliste bazate pe exploatarea muncii într-o societate socialistă…” De remarcat este utilizarea termenilor ecnomici „socialism” și „capitalism”, care raportați la marile puteri mondiale ale acelei vremi (dar și cele ale prezentului), pot evidenția contrastele dintre cele două gândiri. Capitalsmul, impus de sistemul american, îndemnând spre consumism, exploatarea omului de către om. Socialismul, impus de către Rusia (U.R.S.S. de la acea perioadă). Confruntarea dintre cele două mari puteri a dat naștere la mari confruntări între statele comuniste (aflate sub influneța U.R.S.S.) și statele capitaliste, zise vestice, aflate sub controlul Națiunilor Unite. Cazul Românei este și el unul similar, deoarece, după renunțarea la alianța cu Germania, și acceptarea armistițiului impus de U.R.S.S., a intrat sub sfera de influență a U.R.S.S., iar cenzura a impus anumite exprimări și condiții de manifestare. Nicăieri în paginile revistei analizate, nu sunt prezentate aspectele pozitive ale sistemului capitalist. Deși o revistă cu pretenții de revistă științifică, aceasta nu a respectat nicidecum pricnipiul obiectivității, comunicând în ritm părtinitor, cu scopul de a susține o cenzură. În egală măsură, articolul de față, descrie patriotismul populației românești, în pricipiu a claselor muncitorești.
„Documente privitoare la influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din țara noastră (1917-1921)”, articol semnate de Florin Boieraș, care tratează, după cum putem înțelege și din titlu problema burgheziei și a clasei muncitoare, respectiv lupta claei muncitare împtriva burgheziei. Articolul începe: „Istoriografia din trecut, pusă în slujba intereselor de clasă ale burghezo-moșierimii, a denaturat adevărul istoric, prezentând evenimentele petrecute în viața poporului nostru, în mod fals, tendențios.” O problemă care apare aici este lipsa de pragmatism a regimului totalitar comunist, care a făcut din trecutul țării o etapă a negării istrice a acestei țări. Așa cum arătam la începutul acestui capitol, cmunismul nu avea o tradiție în această țară, însă manipularea maselor a fost realzabilă, prin convingerea celor mulți de beneficiile pe care le va aduce noul regim.
„Istoria mișcării revoluționare din Buzău în preajma creării Partidului Comunist din România” – este articolul semnat de Florin Boieraș, care prezintă situația grea a țărănimii și a muncitorimii de dinaintea venirii comunismului. Ca o consecință a acestui fapt, țăranul/ muncitrul este exploatat de către burghezi sau moșieri, datorită lipsei de pământ. Mai mult decât atât, Revista Arhivelor, vorbește și de lipsa de tratamen în situația unor îmblnăviri și de protestele pe care cetățenii județului Buzău le-au organizat în anii 20.
„Documente privitoare la istoria României păstrate în Arhivele statului din Moscova și Leningrad” – articol semnat de Gheorghe Ungureanu, articolul are scopul de a consmna vizita reprezentanților români în Moscova cu scopul de a face un schimb de experiență cu privire la modul în care angajații arhivelor sovietice își organizaseră activitățile. Pe lângă descrierile acestor activități, sunt prezentate succesiv momente ale istoriei României, arhivate de către sovietici. „Pe lângă munca de informare și schimb de experiență în prbleme de teorie și prctică arhivistică, delegația de arhiviști români, care a fost în U.R.S.S. în octombrie – noimbrie 1961, a întreprins și unele cercetări în arhivele din Moscova și Leningrad pentru a găsi documente privitare la istoria țării noastre. În depozitele Arhivei Statului din U.R.S.S. se păstrează, cu multă grijă, o mare cantitate de materiale documetare, cele mai vechi datând din veacul al XI-lea. Aceste documente prețioase, la care se adaugă arhivele aflate încă în păstrarea instituțiilor, întreprinderilor și diferitelor organizații obștești, alcătuiesc fondul arhivistic de stat al Uniunii Sovietice creat prin decretul lui V.I. Lenin din 1918.” Se poate constata, însă că nu avem nici măcar menționată problema Basarabiei. Deși un caz controversat și extrem de trist din istoria românească, Ungureanu nu vorbeste despre această prblemă, care în mod sigur era în atenția Uniunii Sovietice la acea perioadă. „Revista arhivelor”, a perioadei comuniste, intitulată sugestiv „organ cultural ștințific”, și-a făcut apariția în anul 1958, după o perioadă de zece ani de întrerupere a activității editoriale. Această editare a revistei, avea să vină într-un contextul „unui puternic avânt în toate domeniile activității științifice din toată țaram constituind un rezultat și, totodată o necesitate a acestui avânt”. Paradoxal sau nu, lucrurile nu au stat așa. Din punct de vedere politic și istroric, Revista Arhivelor trecuse cu vederea problema Basarabiei, iar dacă o revistă care are rolul de a menține viu adevărul istoric, ignoră aspecte de o asemenea importanță, valoarea științifică a acestea este îndoielnică. Astfel, de dragul idelogiei, dar și sub presiunea Uniunii Sovietice, această revistă nu și-a îndeplinit menirea în perioada Regimului comunist. Articolul de față, continuă cu o pledoarie a bunelor relații dintre România și Uniunea Sovietică, precum și mdoul în care hoția burghezo-moșierimii acționa în România încă din cele mai vechi timpuri. Se pare că, în atenția Uniunii Sovietice existau date referitoare la situația economică a anului 1800, dar informațiile erau înregistrate până în anul 1918. În mod cert, exitau și o serie de matriale de arhivă care tratau problema Basarabiei după anul 1918, dar paginile Revistei Arhivelor, nu ne prezintă nimic în acest sens. Se pot face ipoteze, dar care pot fi extrem de greu demsntrabile, care ar viza fie o cenzură puternică a României din acea perioadă (ceea ce este adevărat), fie faptul că reprezentanții români careau fost în vizită la Moscova nu au avut acces la materialele de după anul 1918. Prin urmare, articolul este extrem de relevant în ceea ce privește conținutl publicației Revistei Arhivelor din prioada comunistă.
Prezentarea contextului economic în perioada comunistă, în paginile Revistei arhivelor
Deși cu un standard de trai scăzut în raport cu standardele occidentale, România s-a bucurat standard relativ ridicat de trai în Balcani, chiar dacă comparațiile cu privire la un nivel de trai depind de criterii foarte subiective, se pare că starea de spirit a fost datorată modului de comunicare a susținătorilor ideologiei comuniste. Într-o accepțiune mai largă, se poate spune că nivelul de trai era unul prosper, dacă ne raportăm la stabilitatea mediului economic, însă nu trebuie să se piardă din vedere difernța faptică, în raport cu ceea ce se declara. În pricipiu aveam de toate, aceasta este și perspectiva „Revistei Arhivelor”: „…în condițiile actuale, capătă o importanță tot mai mare propaganda economică, cunoașterea de către masele muncitoare tot mai largi a teoriei economice marxist-leniniste, a economiei concrete a industriei și agriculturii.”
S-a învins trecutul și starea de sărăcie, iar fii patriei trăiau belșugul, garție aportului adus de sistemul „democrat comunist”. În această perioadă, cu toate acestea , materialul bunăstării a fost câștigat prin costul totalitarismului, și pe măsură ce anii au progresat, economia controlată de guvern a oferit creșteri mari, dar nivelul de trai era unul scăzut. Cu t9oate acestea, Revista Arhivelor prezintă o altă față a situației economice, „În această perioadă, în timp ce burghezia română și străină realizau profituri uriașe, oamenii muncii trebuiau să lupre din greu cu mizeria. Războiul însemnase pentru clasa muncitoare, în afara pierderii a sute de mii de veiți, reducerea catastrfală a asalariilor, cursa nebunească a prețurilor, mărirea zilei de muncă, intensificarea muncii, istovirea frței de muncă. Datele oficiale arătau că în primele luni ale anului 1920, salariile erau de trei ori mai mari decât înainte de război, iar prețurilor produselor alimentare de 8 ori mai mari. Nici situația țărănimii nu era mai bună. Astfel, la Buzău, așa cum reiese dintr-un raport al plășii Starețului către prefectura județului, se arată că situația la sate era dezastruasă”.
Consumul a început să fie mult mai scăzut, deoarece bunurile produse erau exportate, iar nivelul de trai al populației românești era din ce în ce mai critic.
Creșterea consumului a rămas în urma creșterii venitului național și a fost mai mic decât în alte țări comuniste și mult mai mici decât în Occident. Dar nivelul de trai nu poate fi luată în considerare numai în termeni materiali. În plus față de consumul de bunuri și servicii, libertatea , oportunitatea și venituri și de egalizare etnice sunt , de asemenea, factori importanți atunci când se analizează nivelul de trai al unui popor.
Sub conducerea progresivă a monarhiei și Parlamentului, România a înregistrat o creștere impresionantă a venitului și, de asemenea au crescut oportunitățile economice ale acesteia în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. România a fost cu greu un industrializată, datorită lipsei democrației, dar câștigurile în nivelul de trai au fost impresionante. Aceste câștiguri pot fi explicată nu doar prin politica economică vicleană a guvernului, dar, de asemenea, prin abundența de resurselolr naturale, o populație relativ mare, și, prin urmare bazată pe și o amplasare geografică strategică . Până la izbucnirea primului război mondial, creșterea în România s-a diminuat oarecum, dar în 1947, când regimul comunist a fost impus de regimul sovietic, au moștenit o economie puternică și avansată. În acest sens, vom face apel la un fragment prezent în cpaginile „Revistei arhivelor”.
În timpul comunismului, economia România a fost sub controlul complet al guvernului. Acesta a fost condus de către președinte, Nicolai Ceaușescu, care, după moartea lui Gheorghe Georghiu – Dej și-a asumat, de asemenea, rolul de prim-secretar al Partidului Comunist. În primii ani ai regimului Ceaușescu, România a cunoscut o creștere economică incredibilă în cadrul programului de industrializare de tip sovietic. Acest program axat pe producatori, mai degrabă decât pe bunuri de larg consum, a supus populația la austeritate. După revolta din Budapesta, cu toate acestea, guvernul a impus lepădarea de sine a populației care a fost mai redusă oarecum. Ceaușescu , văzând neliniștea și nemulțumirea față de populația din nordul României, a recunoscut la cerințele unui public nemulțumit și a crescut cota de consum și de servicii sociale. Acest lucru s-a repetat în mijlocul anilor șaizeci, după instabilitatea politică în Cehoslovacia. În plus față de satisfacerea populației, Ceaușescu a început să ajungă în Occident și a asigurat capitalul de investiții și care să permită mai mult importul de bunuri de larg consum. Dar România a început să devină mai izolată în raport cu Vestul și Estul pe la începutul anilor șaptezeci și a rămas așa până la revoluția din decembrie în 1989. În această perioadă, politicile economice și sociale ale liderului au devastat privind bunăstarea poporului său.
De creștere a economiei românești a fost substanțială în prima jumătate a regimului Ceaușescu. Între 1950 și 1963, dimensiunea economiei a crescut de 600 %. Ritmul a încetinit considerabil după aceea, dar economia a înregistrat o creștere de peste 50% între 1965 și 1975. În această primă perioadă , totuși, consumul a crescut cu mai puțin de jumătate din uluitorul procent de 600 % , dar a fost încă substanțial. Nivelurile de consum în perioada de 1965-1975 au crescut de la doar un nivel ușor mai ridicat.
În afară de consumul public, egalizare și oportunitate sunt, de asemenea, considerente majore ale nivelului de trai. În România, Fondul de consum determină cantitatea de resurse disponibile pentru consumul public, atât sub formă de bunuri materiale achiziționate și cele prevăzute de sistemul de asistență socială. Ca și în toate țările comuniste, realizările cele mai impresionante din România în primele douăzeci și cinci ani ai regimului Ceaușescu au fost în egalizarea nivelului de trai. Socialismul a eliminat decalajul brut al veniturilor între persoane.
De asemenea, bunăstarea medie a cetățenilor a crescut foarte mult în termeni de sănătate, educație, nutriție și de securitate a veniturilor. De exemplu, în perioada 1950-1971, numărul de medici a crescut cu 50% , iar numărul de medici stomatologi a crescut cu 80 %. Și nu mai erau serviciile de sănătate disponibile numai în centrele urbane. În plus, hrana pentru persoana medie în zonele rurale și urbane a crescut. Trond Gilbert afirmă că au existat o penurie de produse alimentare într-adevăr frecvente în România socialistă, dar nutriția fost „adecvată”, iar comuna criză de foamete în rândul țărănimii s-a încheiat.
Alte beneficii sociale, inclusiv pensii, educație, case pentru persoanele în vârstă și persoanele cu handicap, precum și servicii speciale pentru copii nevoiași sunt enumerate de Gilberg și raportul din anul 1979 al Băncii Mondiale în România. Acestea au crescut sub Ceaușescu, dar ponderea lor a scăzut continuu. Într-adevă, impresia lăsată de multe rapoarte recente sugereaza că și în termeni absoluți de serviciile sociale și de consum au scăzut în anii 1980. Egalizarea beneficiilor economice, de asemenea, a fost extinsă la minoritățile etnice din România. Procesul de omogenizare trebuie să fie cu siguranță considerat ca o creștere standard pentru aceste minorități.
În termeni de oportunitate, România au suferit o scădere netă în timpul regimului comunist. Gilberg constată că, deși socialismul a egalizat veniturile, păturile sociale au fost congelate, prin urmare, s-a negat orice oportunitate pentru oamenii săraci. Acest argument poate fi extins pentru a include libertatea. Libertatea personală, economică și politică au tot scăzut în societatea post – al doilea război mondial. Libertate, desigur, nu este cuantificabil , dar acțiunile recente ale oamenilor de mult oprimați din România demonstrează că nivelul de trai a fost cu greu adecvat. Și acțiunile similare ale oamenilor de peste tot în Europa Centrală confirmă principiul universal al bunăstării materiale care nu este suficient și abia tot ce cuprinde nivelul de trai.
Modelul economic stalinist, impus României după al doilea război mondial a supraviețuit următoarele patru decenii, în mare parte neafectat de reformele de liberalizare care au avut loc treptat în alte părți dominate de Uniunea Sovietică din Europa de Est. Într-adevăr, în gradul de centralizare, omniprezența controlului comunist și dominația personală a secretarului general de elaborare a politicilor economice și de punere în aplicare, a modelului românesc eclipsat, fără îndoială, chiar arhetipul sovietic.
Printr-un partid și un stat caracterizate de birocrație extrem de centralizată, sau impus reguli în fiecare fermă și fabrică, Partidul Comunist Român (PCR) a stabilit obiective economice, resursele alocate, ale producției industriale și agricole achiziționate și distribuite, prețurile controlate și salariile și a monopolizat sistemul bancar și comerțul exterior. Obiectivele ideologice și conservarea puterii și privilegiul elitelor de partid au înlocuit toate considerente, în procesul de luare a deciziilor economice – chiar, inclusiv menținerea unui standard minim de trai pentru populația generală.
Anii 1980 au fost o perioadă de sărăcie extremă pentru majoritatea românilor. Determinați să reducă datoria externă acumulate în deceniul anterior și, astfel, reafirmarea autonomiei politică și economică a țării sale, secretarul general și președintele Nicolae Ceaușescu a cerut sacrificiul enorm din partea cetățenilor de rând. Raționalizarea alimente a fost reinstituită în 1981, pentru prima dată de la începutul anilor 1950, în timp ce guvernul a continuat exportul unor cantități mari de alimente pentru a câștiga din schimb valutar. Consumatorii se confruntau, de asemenea, cu lipsa cronică de benzină, electricitate și căldură. Bunuri de folosință îndelungată, cum ar fi aparatele de uz casnic și de automobilele erau exorbitant de scumpe, iar utilizarea lor era descurajată de către autorități.
La începutul anului 1989, Ceaușescu a declarat că România se scăpa în cele din urmă de datoria externă împovărătoare și ar putea relua urmărirea obiectivului său economic pe termen lung. Statutul de stat socialiste multilateral dezvoltat, avea o viziune până în anul 2000. Iar după căderea comunismului, obiectivul acestuia nu a fost dus la îndeplinire. Economia a suferit numeroase răsturnări din 1980, iar economiștii de Vest, au afirmat că în cea mai mare parte a deceniului, producția industrială și agricolă scăzuse de fapt. Acest declin nu a putut fi confirmat de statisticile oficiale, care au devenit din ce în ce nedemne de încredere și în mod clar erau omise mai multe categorii de informații. În acest sens, este păstrată linia de descalificare a vechilor regimuri politice și promovată politica dusă de comunism: „Poporul notru trăiește perioada unor profeunde transformări economice și politice de amploare încă necunoscută în istoria sa. S-a produs o cotitură radicală în formele de organizare social-economică, în felul de trai și tradiții, în cultură și ideologie. S-a întemeiat revoluția care clădește din temelii noua societate – societatea socialistă.”
După stagnarea economică din anii 1980 au urmat trei decenii de creștere industrială impresionant, când România a menținut unul dintre cele mai mari rate de acumulare de capital și de investiții din lume. Producția industrială de la sfârșitul anilor 1970 a fost de mai mult de 100 de ori mai mare decât în 1945. Creșterea cea mai notabilă a avut loc în industria grea de bază, în special în sectoarele metalurgice chimice, energie, constructoare de mașini.
România a devenit unul dintre cei mai mari producători din lume și exportatori de oțel, produse petroliere rafinate, mașini-unelte, locomotive și material rulant, echipament petrolier, teren, instalații de foraj, avioane și produce alte sofisticat. Cota din producția totală de industrie ușoară, cu toate acestea, a scăzut cu mai mult de 60 la sută, înainte de al doilea război mondial la mai putin de 25% la suta din anii 1980.
Programul de industrializare PCR au fost în măsură bazat pe o dotare naturală bogată de materii prime de bază, inclusiv cele mai ample rezerve de petrol și gaze din Europa de Est, cărbune, minereuri metalice și alte minerale și lemnul. Căile navigabile interioare naturale și porturile maritime de apă caldă au facilitat comerțul intern și extern. Iar numeroase pâraie și râuri care decurg din zonele muntoase au oferit oportunități pentru irigații și producerea de energie electrică.
Aceste avantaje naturale, fără a aduce atingere, economiei din anii 1980 au suferit o pierdere de materii prime și de energie severa, deoarece o mare parte din rezervele cele mai accesibile se apropiau de epuizare. Mai mult decât atât, exploatarea resurselor într-un mod neatent au provocat o degradare gravă a mediului, o greutate în alimentarea cu apă, au dus la eroziuni ale solului și la distrugerea pădurilor.
La fel de critică a fost dezvoltarea postbelică din România, deoarece resursele sale naturale au fost rezervele puteau fi mobilizate și transformate într-un proletariat urban. Dar deja de la sfârșitul anilor 1970, a devenit clar că această resursă, de asemenea, era epuizată. România s-a confruntat cu un deficit de muncă incipientă de acest gen care a lovise deja vecinii săi mai industrializați. Acest deficit a fost adus la o rata natalității în scădere, îmbătrânirea populației, emigrarea muncitorilor calificați și risipa de resurse de muncă datorită unei planificări și a unui management slab.
Toate sectoarele economiei au suferit de pe urma demoralizării, ajucându-se o productivitate scăzută și o nemulțumire în creștere cu condițiile de muncă, salarii, beneficii și nivelului general de trai. Această nemulțumire a început chiar să iasă la suprafață în greve fără precedent, demonstrații și alte acte de sfidare.
Programul ambițios de industrializare a lipsit agricultura de investiții de capital și de forță de muncă pentru cele mai multe din primele patru decenii de regim comunist. Dar chiar abia în 1982, 28,6% din populația activă a fost încă angajat în agricultură. Aplicarea mai multor practici agricole moderne și un program ambițios de irigații și îmbunătățiri funciare au crescut în mod constant producția.
După decenii de neglijare, la sfârșitul anilor 1970 agricultura a început în cele din urmă să primească investiții la nivel proporțional cu importanța acestuia pentru economia națională. Dar, de la începutul anilor 1980, criza economică generală a împiedicat importarea intrărilor necesare pentru a face acest sector mai productiv. Această evoluție, s-a combinat cu impunerea contraproductivă a cotelor de livrare obligatorii asupra fermierilor privați și administrare mai centralizată a întregului sector, aceasta a dus la o stagnare agricolă în cea mai mare parte din anii 1980.
Din cele mai vechi timpuri, țările române au fost renumite pentru solul lor fertil și recolte bune. Ca colonie romană a Daciei, regiunea a furnizate de cereale și alte alimente pentru imperiul Roman pentru aproape două secole. În timpul următoarele două milenii, o succesiune de puteri străine au dominat zona, ajungându-se la exploatarea solului bogat și a altor resurse, iar cea mai mare parte a populației native a ajuns într-o sărăcie lucie. Acest lucru a persistat până la mijlocul secolului al XIX-lea, când România a devenit independentă, în cele din urmă, deschizând calea pentru dezvoltarea unei economii naționale integrate.
Dar, chiar și după ce România a câștigat independența, interesele străine au continuat să domine economia. Mari porțiuni ale celor mai bune zone viticole și zonele în care se cultivau cereale au fost controlate de către proprietaristrăini, care au obținut profit de pe urma terenurilor României. Outsiderii au controlat cele mai multe dintre puținele industrii și grupurile etnice non- românești – în special germanii, ungurii și evreii – au dominat comerțul intern și finanțele. Secolele de control în afara economiei au generat poporului român o mare xenofobie și sentimentul de auto- suficiență care ar putea fi exploatat în mod repetat de către liderii națiunii de-a lungul secolului al XX-lea.
În ajunul primului război mondial, agricultura și silvicultura au produs mai mult de jumătate din venitul național. Reflectând dezvoltarea economică limitată a țării, aproximativ 90 la suta din veniturile de exporte în 1939 au fost derivate din materii prime și produse semifabricate, și anume: cereale, cherestea, produse de origine animală și petrol. Industria românească era una cele mai avansate în acel moment, era susținută de extracția și rafinarea petrolului, care a fost controlată de Germania nazistă în perioada războiului și a suferit leziuni severe datorită bombardamentelor.
După mai mulți ani de război, economia a fost devastată cu plățile de reparație în Uniunea Sovietică, care deja prin 1946 a expropriat mai mult de o treime din întreprinderi industriale și financiare ale țării. Până la jumătatea anului 1948, sovieticii au adunat despăgubiri de peste 1,7 miliarde de dolari. Ei au continuat să ceară astfel de plăți până în 1954, întârzierea ducea la redresare economică. Acest aspect nu este, însă menționat în paginile „Revistei Arhivelor”.
După instalarea unui regim comunist după stilul sovietic, evoluția economică din România a urmat exact modelul stalinist. Adoptarea unei economii planificate centralizat sub controlul ferm al PCR, avea scopul de a dezvlta o strategie amplă benefică din punct de vedere economic și adoptată și de alte state comuniste din Europa de Est, dar cu o obsesie de neegalată pe independența economică.
Programul de dezvoltare a alocat o prioritate de top pentru sectorul industrial, care a impus o politică de economisire forțată și un sacrificiu de consum pentru a obține o rată de acumulare de capital mare, și a necesitat o mișcare majoră a forței de muncă din mediul rural în locuri de muncă industriale în centrele urbane nou create. Primul pas pe această cale a fost naționalizarea activelor industriale, financiare și de transport. Inițiat în iunie 1948, acest proces a fost aproape finalizat în 1950. Socializarea agriculturii a procedat într-un ritm mult mai lent, dar prin 1962 acesta a fost de aproximativ 90 % terminat. Pentru a demnstra progresele, puterea comunistă a reccurs la o serie de schimbări, astfel încât să se susțină o creștere ecnoomică atât de necesară după redresarea post război. ”Înapoierea economică și socială a țării, din perioada dezoltării capitaliste a României, s-a datorat înțelegerii burgheziei cu moșierimea, la baza căreia stătea menținerea marilor proprietăți moșierești asupra pământului. În această situație, burghezia a avut tot interesul să se sprijine pe unele rămășițe ale trecutului, ca monarhia, armata, pentru a se împotrivi luptei proletariatului și a-și satisface propriile interese de clasă.
Începând din 1951, România a pus în practică sistemul sovietic de planificare centralizată bazat pe cicluri de dezvoltare pe cinci ani. Un astfel de sistem a permis conducerii să vizeze viza sectoare pentru dezvoltarea rapidă și să mobilize forța de muncă necesară și resursele materiale. Conducerea a avut intenția de a construi o bază industrială grea și, prin urmare, a dat cea mai mare prioritate construcției de mașini, metalurgie, rafinarea petrlului, energiei electrice, precum și industriei chimice.
În Revista Arhivelor, ne sunt relatate contribuțiile angajaților Arhivelor Naționale la înregistrarea datelor economice prezenta o activitate extrem de relevantă „În ceea ce privește istoria economiei naționale s-au făcut progrese remarcabile în cadrul catedrei de Istroia economiei naționale s-au făcut progrese remarcabile în cadrul catedrei de Istoria economiei naționale, înființate acum zece ani la Institutul de Științe Econmice și Planificare, V.I. Lenin din București, unde un grup entuziast de cercetători, în furnte cu Prof. N. N. Constantinescu a străduit după multă străduință să adune un material valors care constituie un început serios de periodizare și jalonare a istoriei economiei noastre naționale. De asemenea, trebuie remarcată și activitatea Secției de istoria econmiei noastre naționale.” Articolul tratează importanța datelor de ordin statistico-economic, care sunt înregistrate prin eforturile unor specialiști dedicați.
Deși, nu se precizează nimci cu privire la modul forțat în care comunismul s-a impus, Revista Arhivelor, fiind o publicație, similară celorlalte, care au ținut isonul ideologiei comuniste, totuși este demn de relevant prezentarea faptelor și a situației economice a României comuniste, pentru a vedea discrepanțele dintre realitatea (adevarul istoric) și modul părtinitor în care au fost ele expuse în paginile revistei analizate.
În acest sens, vom prezenta rândurile lui Ion Bulei, care face referire la anul 1948, anul în care schimbările din punct de vedere economic sunt cele mai intense în România comunistă: „O serie de măsuri în domeniul economic distrug structurile existente. Totul se etatizează. La 11 iunie 1948 sunt naționalizate principalele întreprinderi industriale, bancare, de transport, de asigurări, fără nici o despăgubire. Ulterior, sunt naționalizate și micile întreprinderi.Pe această bază se trece la dezvoltarea forțată a unei industrii, mai ales grele, fără respectarea principiilor de rentabilitate și eficiență econmică. Se trece la planificarea centralizată a volumului producției și desfacerea mărfurilor. Încep să fie elaborate planuri anuale și apoi cincinale, foarte încărcate pentru a putea fi îndeplinite. Totul după model sovietic. În 1949 începe colectivizarea agriculturii, de asemenea frțată, confrm unei directive a Biroului Informativ al Partidelor Comuniste și mucitorești. În primii ani de colectivizare, după date oficiale, sunt arestați zeci de mii de țărani pentru refuzul de a se înscrie în gospodăriile colective. Mijloacele de presiune se diversifică între 1954 și 1958, apoi se reia ritmul forțat, până în 1962 fiind colectivizate 96% din terenurile arabile ale țării. Un sistem dur de cote obligatorii îngenunchează țărănimea, iar rezistența la colectivizare victimizează c. 80 000 de țărani, arestați, judecați și cndamnați la ani grei de temniță sau execuții.”
La scurt timp după ce Nicolae Ceaușescu a venit la putere în 1965, liderii PCR au reevaluat strategia de dezvoltare și au concluzionat că România va fi în imposibilitatea de a susține ritmul rapid de creștere economică obținut la începutul anilor 1950, cu excepția cazului industria ar putea fi simplificată și modernizată. Ei au susținut că a venit timpul să-și asume o strategie de dezvoltare intensivă, pentru care a fost inventat termenul de „dezvoltare multilaterală”. Acest proces este necesar accesul la cele mai recente tehnologii și know-how-ul, pentru care Ceaușescu a apelat la Occident.
Creșterea economică în primele douăzeci și șapte ani de guvernare comuniste a fost impresionantă. Producția industrială a crescut cu medie de 12,9 la sută pe an între 1950 și 1977, din cauza nivelului extrem ridicat de acumulare de capital și de investiții, care a crescut cu o medie de 13% sută anual în această perioadă. Dar cu concentrarea resurselor în (așa-numita Grupă A) industriile grele, ale altor sectoare au suferi, în special agricultura, serviciile și bunurile de consum (Grupa B) industrii.
După 1976, economia a avut o încetinire puternică a creșterii. Un cutremur puternic a lovit țara în anul următor, provocând pagube grele instalațiilor industriale și de transport. Viziunea lui Ceaușescu de dezvoltare multilaterală a făcut puține progrese, iar birocrația a fost în imposibilitatea de a conduce economia pe un curs de dezvoltare intensivă, care ar fi necesitat îmbunătățiri majore în eficiența și productivitatea muncii.
În 1981, țara a fost într-o criză financiară, în imposibilitatea de a plăti instituțiilor occidentale, chiar dobânda la datoria de mai mult de 10 miliarde de dolari acumulate în deceniul precedent. Obsedat cu rambursarea acestei datorii cât mai curând posibil, Ceaușescu a impus un program de austeritate pentru a reduce importurile, în timp ce exportul a fost cât mai intens pentru a câștiga din schimbul valutar. Raționalizarea alimentelor de bază, benzina, electricitatea, și alte produse de consum a fost în vigoare pe parcursul anilor 1980, aducând poporului român cel mai scăzut nivel de trai din Europa, cu posibila excepție a Albaniei.
În aprilie 1989, Ceaușescu a anunțat că datoria externă a fost retrasă, iar el a promis o îmbunătățire rapidă a condițiilor de trai. Cei mai mulți observatori străini, cu toate acestea, se îndoiau că el ar putea îndeplini acest angajament.
Modelul economic românesc a păstrat toate caracteristicile de bază ale stalinismului, inclusiv proprietatea statului asupra mijloacelor de producție; controlul partidului comunist cu privire la elaborare a politicilor economice și administrare prin centralizare; centralismului democratic, inclusiv concentrarea puterii de decizie în cele mai înalte organe de conducere de partid și în special în persoana secretarului general; planificarea economică pe cinci ani; neurmarea sfatului experților tehnici și manageriali în stabilirea obiectivelor economice; livrările forțate ale producției economice a statului; stabilirea prețurilor bazate pe considerații politice și ideologice, mai degrabă decât pe forțele pieței; dependența de campanii de mobilizare în loc de stimulente materiale pentru lucrători; inflexibilitate și rezistență la reformă.
Constituția din 1965 a declarat România republică socialistă, țara a făcut deja progrese substanțiale în socializare activelor sale economice. Și judecând după cuvintele lui Ceaușescu cu ocazia sărbătoririi zilei de naștere (împlinise șaizecișinouă de ani în 1987, campania de a elimina proprietatea privată a apărut ireversibil. Nu se putea vorbi de o economie socialistă și aceasta nu își putea asuma proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producție ca bază sale. Statul deținutea și controla de toate resursele naturale, cu excepția unei cantități de teren agricol, în continuă scădere încă în mâini private.
Toată industria a fost socializată, cu excepția unui număr mic de ateliere artizanale, care au contribuit cu mai putin de 0,5 la suta din totalul producției comercializabile în anii 1980. Chiar și cooperativele, clasificate ca forme socialiste de proprietate, au căzut în declin chiar în momentul în care se bucura de renaștere Uniunea Sovietică și ceilalți membri ai Consiliului de Ajutor Economic Reciproc (CAER). Fermele de cooperare, de exemplu, au fost considerate ideologic mai acceptabile decât fermele de stat, care au avut acces prioritar la pământ bogat, îngrășăminte, mașini etc. Și întreprinderile industriale de cooperare au reprezentat doar 4,3 la sută din producția națională în 1984.
Structura economică românească a fost neobișnuită în măsura extremă în care partidul și ierarhiile guvernamentale au fost interconectate și chiar au fuzionat în mod oficial. Această fuziune de birocrații a fost chiar evidentă în arhitectura capitalei, București, al cărui orizont la sfârșitul anilor 1980 a ajuns să fie dominat de un nou palat masiv al Guvernului, locuințe de partid și agenții de stat. Toate birourile administrative de stat, de la nivel național la cel mai mic nivel local, s-au umplut de carieriști PCR selectați cu atenție. Încă din 1967, Ceaușescu a solicitat raționalizarea administrativă prin eliminarea duplicării funcțiilor de partid și de guvern. Soluția lui a fost de a atribui responsabilitate pentru o anumită activitate economică unui singur individ.
De-a lungul anilor 1970 și 1980, unirea de partid și de stat a organele a luat amploare, oferind controlul PCR tot mai strict asupra economiei. Procesul a culminat cu apariția de consilii de coordonare economice naționale. Entitățile administrative nu erau prevazute de Constitutia din 1965. Aceste consilii, au devevenit părți controlate de Ceaușescu, care după 1967 a avut titluri duble de secretar general al PCR și președinte al Consiliului de de stat, având mijloacele de a domina birocrația economică.
Una dintre cele mai puternice din noile organisme de partid și de stat a fost comună Consiliului Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale, pe care Ceaușescu a prezidat-o de la începuturile sale în 1973, noul consiliu de 300 de membri a cooptat autoritatea de a dezbate și aproba planurile economice de stat. Autoritatea a acordat constituțional a Marii Adunări Naționale (GNA) . Rolul acesteia din urmă în procesul de planificare a devenit din ce în ce mai ceremonial, ca putere de politica reală mutată la Biroul permanent al Consiliului Suprem , de asemenea, condus de Ceaușescu.
La o ședință comună a oficialilor de partid și de stat, în iunie 1987, Ceaușescu a anunțat transformarea Biroului permanent într-o comandă suprem economică cvasi-militară, mai strictă aderența sa privind planificarea în timp a reducerii rolului instituției guvernamentale create în acest scop – Comitetul de stat al Planificării. Astfel, secretarul general și-a asumat o autoritate absolută în stabilirea politicii economice.
Printre alte consilii economice importante ale partidului comunist și de stat care au activat în timpul comunismului, a fost și Consiliul Central de Control al lucrătorilor pe activități sociale, care se ocupau de împlinirea planului economic și; Consiliul pentru Organizațiile Sociale și Economice, care controla mărimea și funcțiile ministerelor și întreprinderilor; și Consiliul Național de Știință și Tehnologie. Acesta din urmă a fost prezidată de către soția secretarului general, Elena Ceaușescu, care a fost în curs de dezvoltare ca un om politic puternic.
În iunie 1987, a fost anunțat că acest corp va colabora cu Consiliul Suprem al Dezvoltării Economice și Sociale și ar elabora planuri și programe de dezvoltare, oferind, astfel, Elenei Ceaușescu, o mare parte din autoritatea constituțională învestit în funcția de președinte al Comitetului de Stat al Planificării.
Ceaușescu a consolidat controlul economiei, nu numai prin crearea de noi structuri birocratice, dar, de asemenea, prin rotații frecvente de funcționari între partid și de stat birocrații și între posturile naționale și locale. Aflată în vigoare după 1971, politica a fost extrem de perturbatoare. De exemplu, douăzeci de miniștri de economie au fost înlocuiți în septembrie 1988.
Rotația a permis lui Ceaușescu să elimine potențialii rivali la autoritatea lui înainte de a putea dezvolta o bază de putere. El a justificat politica de atribuirea a aproape tuturor problemelor economice ale țării ca fiind stupidă și necinstită deoarece specialiștii aveau intenția de a-i sabota politicile.. O altă tactică de control a fost efectuarea de vizite extrem de mediatizate la fabrici, ferme de stat, sau site-uri de construcții majore, fiind de obicei însoțit de soția sa – Ceaușescu intervieva lucrătorii și managerii din prima linie și solicite plângeri cu privire la superiorii lor. Amenințarea cu umilire publică și îndepărtarea a împiedicat în mod eficient conducere independentă a cadrelor.
Organul guvernamental constituțional dotat cu autoritate supremă în administrarea programului economic al PCR a fost Consiliul de Miniștri, ai cărui membri a avut simultan poziții importante în partid. Numărul de ministere a fluctuat de-a lungul anilor, din cauza eforturilor de reformă repetate de a îmbunătăți eficiența; în 1989, au fost douăzseci și cinci de ministere, cu o misiune strict economică.
Organismele supra-ministeriale cunoscute sub numele de consiliile de coordonare de ramură sincronizau activitățile ministerelor în sectoarele conexe, de exemplu: minerit, petrol, geologie și energie electrică și termică; produse chimice, petrochimice și industrie ușoară; constructoare de mașini și metalurgie; lemn, materiale de construcție, cooperative și industria la scară mică; transporturi și telecomunicații; investiții și construcții și agricultură, de prelucrare a produselor alimentare și de achiziții publice, silvicultura și gospodărirea apelor.
Ministerele au fost responsabile pentru realizarea obiectivelor economice stabilite în Planul Național socio-economic unitar. Primul eșalon de administrare a ministerelor a constat în Centrale industriale (sing., central). Centrale au fost analoge asociațiilor de producție ale Uniunii Sovietice și în altor țări din CAER. Concepute în cadrul reformelor economice din 1967, ca entități economice autonome de integrare pe verticală și pe orizontală mai multe întreprinderi producătoare, precum și facilități de cercetare și dezvoltare au apărut în 1969 Numărul lor s-a diminuat rapid de la 207 la doar 102 în 1974.
Deși, în teorie, Centrale au fost create pentru a descentraliza planificarea, investițiile, precum și alte forme de luare a deciziilor economice, funcțiile lor nu au fost delimitate clar, iar în anii 1980 păreau a avea puțină autonomie reală. Autoritatea lor a fost limitată privind monitorizarea îndeplinirii planului și desemnarea programelor de producție pentru instalațiile aflate sub jurisdicția lor.
În partea de jos a ierarhiei administrative au fost întreprinderile și unitățile de producție individuale. Acestea primeau planuri foarte detaliate de producție, bugete de operare și alocarea de resurse de la eșaloanele superioare și erau responsabile pentru realizarea directivele economice. În fermele de stat și cooperative a avut loc o poziție în ierarhia administrativă similară cu cea a întreprinderilor industriale.
După 1980, consiliile județene și sătești erau responsabile pentru îndeplinirea unor obiective de producție agricolă de către fermele din jurisdicția lor. Stații de mașină, analoge la stațiilor de mașini și tractoarelor lui Stalin, au fost înființate pentru a controla accesul la echipamente, asigurându-se astfel conformitatea cu programul agricol PCR. În 1979, posturile au devenit punctul focal al unei noi entități de conducere, consiliile agro- industrial, care au fost destinate să funcționeze în paralel cu centrale industriale.
În plus față de structura administrativă sectorială, economia a fost organizată pe o bază teritorială. În fiecare județ, oraș, municipiu și comune au fost create așa – numitele consilii ale oamenilor – printre alte funcții, aceștia supravegheau implementarea politicii economice naționale de către întreprinderile și organizațiile situate pe teritoriul lor. Birourile permanente ale acestor organisme, fără excepție, au fost conduse de președinții de partid locali, ale căror acreditări de politică au fost validate de către București. În 1976 a fost înființată o cameră legislativă permanentă a consiliilor populare. Calitatea sa de membru – ales de comitetele executive ale consiliilor regionale și locale – prevedea dezbaterea facturile economice înainte ca acestea să fi fost luate în considerare de către GNA.
Începând din 1951, după modelul economic sovietic, România adopta anual și o planificare economică de cinci ani. Ca și în sistemul sovietic, principiul centralismului democratic era aplicat. Astfel, planurile economice elaborate de organele centrale de planificare au devenit lege a țării, și conformitate era obligatorie.
În teorie, Planul Național Unitar socio-economic, precum planuri economice au fost numite oficial după 1973 și s-a bazat pe informații cu privire la îndeplinirea planului existent, cererile pentru alocarea de resurse, precum și recomandări pentru investiții, care proveneau de la cele mai mici eșaloane și a crescut prin planificarea birocrației la nivel central. Un astfel de sistem implica o anumită cantitate de întreprinderi centrale care să negocieze cu ministerele obiectivele de producție favorabile și alocările de resurse.
La rândul lor, ministerele făceau lobby pentru sectoarele lor respective pentru a obține prioritate în acordarea bugetul de stat. Dar în anii 1980, intrare eșaloanelor inferioare în procesul de planificare a primit mai puțină atenție. În parte, această evoluție a fost determinată de lipsa de fiabilitate a informațiilor raportate de către cadrele de conducere, de la nivel local până la șefii ministerelor economice în sine. Datele planului de realizare ar fi trebuit să servească drept baza pe care au fost elaborate planuri de viitor economice, dar în anii 1980 datele au devenit denaturate datorită reformelor salariale – când așa-numitul Accord global – a început să aibă impact asupra veniturilor managerilor cu performanța din unităților economice aflate sub supraveghere.
În 1986 acest sistem de remunerare cuprindea aproape 11.000 de manageri și birocrați, chiar inclusiv conducătorii de ministere și prim-miniștrii adjuncți. În scopul de a-și menține veniturile, oficialii pur și simplu falsificau rapoarte de performanță. Ca urmare, cifrele de producție globale au fost extrem de umflate și anual și obiectivele planului de cinci ani pe baza acestor date a devenit din ce în ce mai nerealist.
În afară de a denatura rapoarte de producție, manageri au recurs la alte măsuri de protejare a veniturilor, care au împiedicat fluxul de informații exacte pentru planificatorii centrali. Deoarece salariile și indemnizațiile au fost legate de a planifica și îndeplini, pedepse severe au fost aplicate în cazul insuficienței – chiar si atunci cand erau cauzate de factori necontrolabili, cum ar fi lipsa de putere, secetă, și eșecul cu potențiali contractori. Managerii au ascuns datle exacte și au contribuit la un blocaj neprevăzut. Această practică a dus la o incapacitate de a asigura anumite stocuri, și implicit la resurse limitate.
Deoarece forțele pieței de cerere și ofertă nu au funcționat în economia de comandă planificată centralizat, prețurile au fost calculate și atribuite la bunuri și servicii de către un organism guvernamental, ale cărei decizii au fost modelate de considerații politice și ideologice, precum și economie. În urma principiilor marxismului, prețurile pentru necesitățile de bază au fost menținute la niveluri scăzute în mod artificial de-a lungul perioadei de după război până în 1982, când 220 de produse alimentare diferite au fost marcate 35%.
Chiar și după creșteri, cu toate acestea, produsele alimentare a fost la prețuri sub costul de producție și subvențiile de stat au fost necesare pentru a face diferența. În același timp, prețurile pentru produsele din categoria produselor de lux – blugi albastri, echipamente stereo, mașini, frigidere – au fost mult mai mari decât este justificat de costurile de producție.
Prețurile cu ridicata și cu amănuntul au fost atribuite de către Comitetul de Stat pentru Prețuri, cu o reprezentare a Comitetului de Stat al Planificării, Ministerului Finanțelor, Ministerul Comerțului Exterior și Cooperării Economice Internaționale, Biroul Central de Statistică și confederației Consiliului Central al Uniunii Generale a Comerțului. Comitetul calcula prețul unui element bazat în parte pe costurile normative la nivel de industrie pentru materiale, de muncă și de capital utilizate în producția sa. Dupa o revizuire de stabilire a prețurilor, aprobată de către GNA în decembrie 1988, rata de profit a fost stabilit la între 3 și 8 la sută din cost. O marjă de profit suplimentar a fost luată în prețul de mărfuri destinate exportului – 6 la sută pentru exporturile industriei ușoare și 10 la suta pentru exporturile din industria grea.
Pentru că prețurile se bazau pe costurile standard în industrie, întreprinderile ce aveau stabilite costuri mai mici au înregistrat profit, dar cele cu costuri ridicate au înregistrat un deficit și a trebuit să fie susținute de subvenții de la stat. Noul mecanism economic și financiar era chemat să aducă întreprinderile pe linia de plutire, în ideea ca acestea să se autofinanțeze, iar în caz contrar se impunea dizolvarea lor. Dar, nu au fost raportate cazuri de închidere a întreprinderilor, iar la începutul anului 1989, a fost stabilită o lege a prețurilor, care permitea întreprinderilor să-și păstreze profitablitatea, dar li se cerea să transfere jumătate din aceste profituri la bugetul de stat timp de patru ani.
Întreprinderile au canalizat cota lor de profit în diverse conturi bancare și fonduri care au furnizat capital de lucru și investiții finanțate, construcția de locuințe, facilități sociale și culturale, precum și participarea la profit.
Ministerul Finanțelor a direcționat formularea unui buget de stat anual detaliat, care a fost prezentat la GNA pentru aprobare și adoptarea legilor. În teorie, alocările bugetare au luat în considerare analizele efectuate de consiliile de coordonare a ramurilor, a diferitelor ministere, Centrale lor subordonate și întreprinderile, precum și comitetele executive ale consiliilor județene și municipale. Dar, în realitate, ca instrument de finanțare al Planului Național de socioeconomică unitară, bugetul de stat a fost sub controlul ferm al președinților comuniști. Consiliul de Miniștri a avut responsabilitatea de a supraveghea punerea în aplicare a acesteia. Bugetul de stat de obicei, era de obicei aprobat în decembrie și a intrat în vigoare la 1 ianuarie, de la începutul anului fiscal, cu venituri estimte pentru compensarea cu precizie a cheltuielilor autorizate.
Veniturile reale și cheltuielile realizate în cursul anului precedent erau anunțate oficial, în același timp, iar soldul a fost reportată în noul buget de stat. Estimările de venituri au fost stabilite la nivelul minim, în timp ce cheltuielile au reprezentat plafoane absolute. Prin urmare, excedentele bugetare nu au fost neobișnuite, în special în timpul anilor 1980 care au fost austeri, în care prioritatea economică era eliminare a datori ei externe. De exemplu, un surplus total de 102 miliarde de lei au fost acumulate în anii 1980-1984, și numai în 1987 a fost înregistrat un excedent 53,2 miliarde de lei.
Bugetul consolidat al statului a fost împărțită în bugetele naționale și locale. În 1989 prognoza veniturilor bugetare locale pentru a fi 25,446.8 milioane de lei, în timp ce cheltuielile au fost stabilite la numai la 14,078.7 milioane de lei.
Prezentarea contextului cultural în perioada comunistă, în paginile Revistei arhivelor
După cum este și cazul celorlalte domenii, cenzura a pătruns mai ales în domeiul culturii, astfel pentru ca o carte să fie publicată autorul trebuia să evite să scrie de rău despre regim, uneori fiind chiar încurajeați să laude regimul și pe reprezentanții comuniști. Conform lui Ion Bulei, regimul comunist a adus o regresie în plan cultural. Elitele României care au refuzat colaborarea cu securitatea, fie au părăsit țara, fie au fost aruncate în închisoare. Din perspectiva acestui autor, sitația culturală se prezenta în felul următor „În cultură se aplică același model de la răsărit, ca și în toate celălalte domenii. Se distrug sau se rescriu valorile tradiționale. Relațiile cu Occidentul sunt complet întrerupte. Învățăământul este reorganizat după modelul sovietic.”
Politicile culturale oficiale ale acestei perioade a impus un cadru rigid de dogme culturale, doar rațiunea a fost aceea de a transforma valorile politice în valori culturale. Se cerea să se utilizeze chiar cuvintele gen „activist de partid” cultural al timpului. Instrumentalizarea completă culturii în impunerea și consolidarea statului totalitar a fost scopul lor fundamental. Cu alte cuvinte, cultura a fost astfel considerată și utilizată ca un instrument eficient de lucru pentru puterea politică.
Dar aceasta a fost doar vârful aisbergului. Cultura a fost, de asemenea, un instrument de natură să lucreze împotriva puterii politice. Uitandu-ne la contextul politic și cultural al comunismului românesc, se poate observa existența unei serii de mecanisme culturale (sau strategii), care se manifestă ca o modalitate de a contracara presiunea inexorabil exercitată de puterea politică pe atât pe plan individual cât și în societate.
Acest punct de vedere, mai degrabă radical nu este liber de la (de multe ori puternic) critic, totuși. Nu mai puțin radicală este perspectiva, care neagă orice influență a subminării culturale din România comunistă. Însă această încercare de a atașa o importanță politică importanță pentru cultură este privită ca un mod artificial pentru a justifica o presupusa pasivitate, lipsa unei poziții puternice mai decisive civic împotriva regimului, precum și o lipsă de solidaritate (la nivel de societatea românească, în ansamblul ei, dar în special la nivelul intelectual) – mai ales în comparație cu alte țări comuniste, cum ar fi Polonia, Cehoslovacia sau Ungaria. Ca atare, pentru a pretinde că cultura a fost un instrument (unul eficient, de asemenea) împotriva sistemul totalitar este considerată ca o modalitate de a euphemiza ceea ce, în realitate, a presupus lașitate, oportunism sau supunere.
Imediat după al doilea război mondial, guvernul pro-comunist român, condus de Petru Groza, orientat spre relațiile internaționale culturale față de URSS. Începând cu toamna anului 1947, subordonarea intereselor Moscovei a fost evidentă. În plus față de Asociația pentru consolidarea relațiilor cu Uniunea Sovietică (ARLUS), s-au consolidat relațiile și cu alte asociații de tip sovietic din țări ca Cehoslovacia, Polonia, și Ungaria, prin Institutul Cultural Român pentru Relații Culturale Externe.
Țările au desfășurat o activitate intensă la începutul anilor 1950, dar contactele cu țările capitaliste, au început să aibă un nivel foarte scăzut statele au fost la cel mai scăzut nivel. ARLUS, IRRCS, iar Divizia externe erau orientate de la Ministerul Artelor și de informare (mai târziu Comisia pentru Cultura si Arte).
În scopul de a încuraja convergența culturală românescă cu Uniunea Sovietică guvernul pro-comunist a introdus subiecte din viața și cultura rusească în școlile românești în 1945. Ministerul Educației, condus de social-democratul Liderul Ștefan Voitec, nu a folosit raționamentul ideologic, ci a folosit un explicație geopolitică pentru introducerea limbii ruse la școală curriculum. El a susținut că vecinii României, cu excepția Ungariei au aparținut mareii familii a popoarelor slave, România a fost înconjurată să învețe limbile slave – mai ales cea vorbită în URSS – și mai mult literatura rusă, în principal, una tehnică, care i-ar putea ajuta pe elevi să-și îmbunătățească abilitățile practice.
În toamna anului 1947 un grup nesemnificativ de români care trăiesc în străinătate, în special în Franța, s-au adunat la Paris (Jean Goujon Hall), în scopul de a și exprima solidaritatea cu guvernul român. Ei au decis să trimită o telegramă Primministrului Petru Groza declarându-și recunoștința pentru cei curajoși întreprindere în ceea ce privește creșterea economică din România, renaștere culturală, dezvoltarea și consolidare a democrației, precum și preocuparea pentru apărarea națională independența și suveranitatea.
La 12 decembrie 1947, cabinetul Groza a emis o așa-numita decizie în ceea ce privește în special contactele culturale cu Europa și Statele Unite. În conformitate cu noua ordine guvernamentală, toate angajamentele asumate în trecut de ambele, guverne și instituții de stat din România în ceea ce privește cooperarea artistică și intelectuală cu țări au trebuit să fie verificate de o comisie care a inclus subsecretari de stat din trei departamente – Afacerilor Externe, de Interne și de Propaganda (mai târziu redenumit Ministerul de Informații).
După moartea lui Stalin, în contextul cultural „dezgheț” viața intelectuală părea dominată de așa-numitul Spiritul de la Geneva; în această perioadă de relaxare România s-a alăturat Națiunilor Unite (în 1955) și Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO, 27 iulie 1956). După cazurile evidente de cooperare în timpul Războiului Rece, cum ar fi conferințele de la Geneva din 1953 și 1954, și Tratatul austriac de Stat din 1955, autoritățile române au într-un fel obligate să adopte adrese către lume occidentală eminamente atractivă și a nu pun în pericol; ideea de concesiune și de compromis între Est și Vest. Au fost obligați să se supună și să își abandoneze temporar propria minte, care a fost modelată dihotomic, în raport cu noua strategie față de Occident.
Cu toate acestea, țările capitaliste și refugiații politici români în Occidentul au rămas dușmani. După modelul sovietic, în 1955 cnducerea cmunistă a partidului PMR a fondat atât Comitetul Român pentru Repatriere (condus de muncitor comunist Constantin Agiu), cât și ziarul Glasul Patriei (Vocea Patriei, o imitație românească a revistei sovietic Golos Rodina, distribuite în rândul rușilor care trăiesc în străinătate). Prima emisiune a ieșit în decembrie 1955; scopul principal al celor două organisme a fost de a influența și manipula. Sediul său a fost în Pankow (Berlinul de Est, RDG), care este în partea din față a liniei Războiului Rece.
„Iorgu Caragiale la Teatrul de Stat din Ploiești”, articol scris e Mihai Apostol, cu ocazia celebrării a zece ani de la înființarea tatrului național din Ploiești. Teatrul a fost înființat ca urmare a dorinței localnicilor de a avea un teatru local, de a sprijini artiști locali și de a le oferi salariu pe toată perioada anului. „Dorinței locuitorilor de a avea un teatru al lor s-a adăugat și interesul pe care îl stârneau diferitele trupe în trecere prin orașul Ploiești. Formate din actori de talent, dar fără posibilități materiale, aceste trupe peregrinau prin oraș, în vederea asigurării existenței celor ce le compuneau. Este foarte clar că sistematizarea instituțiilor de cultură a adus o serie de reguli la care cetățenii au trebuit ă se adapteze. Dacă pentru oamenii simpli situația era extrem de simplă, pentru cei învățați, comunismul era apăsător. Intelectualii vremii care s-au apus acestui sistem s-au văzut eliberați din funcții, aruncați în închisori și pedepsiți ca „dușmani ai poporului” pentru că au fost considerați agenții vechilor regimuri.
„Din trecutul muzical al orașului Ploiești” – articol semnat Mihai Apostol, are scopul de a revendica dreptul oamenilor simpli la manifestările de ordin cultural. „Se împământenise pe vremuri, părerea după care așezările industriale, fie ele chiar și orașe mari, cum ar fi Ploieștiul, nu ar fi receptive la manifestările culturale și, ca atare, le-ar respinge ca pe ceva netrebuincios. Bughezia, interesată ca aceste manifestări să nu constituie un mijloc de ridicare a maselor de muncitori, care constituie partea cea mai numeroasă a populației în așezările industriale, a căutat să oficializeze această părere și să îi imprime un caracter de falsă tradiție. Până nu de mult, Ploieștiul era considerat și el ca un oraș refractar la manifestările culturale de orice gen. Arhivele ce se păstrează scot însă la iveală un adevăr ascuns de multă vreme; ploieștenii – și credem că nu greșim dacă spunem că nu numai ei – iubeau și purtau cu un interes deosebit maifestările culturale, care erau împiedicate de către autoritățile vremii să le organizeze, deoarece acestea vedeau în ele un mijloc de luminare, de instruire a maselor.” Este ușor paradoxal cum o ideologie care îndepărtează de cultură de dragul ideologiei, o ideologie care nu accepta adevărul obiectiv, deoarece acet adevăr neagă părți din acea ideologie, vine să morelizeze vechea conducere. Însă, este cert că aceste negări ale trecutului au un sens propagandistic, mai ales atunci când românii s-au opus atât de mult sistemului politici sovietizat. Cu privire la acest aspect, istricul și academicianul Ioan Aurel Pop afirmă „Două gesturi ale guvernului Petru Groza păreau să-i câștige câștige măcar în parte încrederea opiniei publice, a populației sărace, anume preluarea oficială de către autoritățile române (de la ruși) a stăpânirii asupra nordului Transilvaniei și înfăptuirea unei reforme agrare, prin care s-au expropriat moșiile mai mari de 50 hectare. Peste un milion de hectare au fost împărțite la circa 900 000 familii de țărani.”
„Arhivele în slujba cercetătorilor de istoria artei” – articol semnat C. Szasz, este în concepția noastră unul dintrecele mai biective materiale care fac referire la domeniul culturii. „Folosirea materialului documentar, păstrat în Arhivele statului poate dezvălui mai multe aspecte importante pentru istoria artei, aspecte care altfel ar putea rămâne necunoscute, deoarece pe baza puținelor opere de artă ce ni s-au păstrat nu se poate rezolva complexitatea problemelor care se ridică. Arhivele orășenești de la sfârșitul evului mediu, ca de exemplu arhiva orașelor Cluj, Sibiu, Brașov, Bistrița, sau cele cu materiale din epoca modernă, ca Baia Mare, Satu-Mare, Tîrgu-Mureș și altele, care sunt necercetate încă în marea lor majoritate pentru problemele lor de istoria a artei, oferă un material inepuizabil pentru cercetătorii din acest domeniu.” Materialul expune importanța artei pe meleagurile transilvănene, precum și statutul meșterilor transilvăneni, al patrimoniului cultural lăsat de aceștia. În egală măsură, se vrobește de miniaturistică – arta de a executa miniaturi, foarte răspândit în Transilvania, care după părerea lui Szasz „Studierea miniaturilor din Țara Românească și Moldova ar putea duce la calificarea unor probleme și mai complexe din punct de vedere al dezoltării și răspândirii formelor decorative și mai ales la stabilirea legăturilor artistice cu Transilvania.”Așadar, vorbim despre modalitatea în care se pot face conexiuni între zonele României, prin intermediul obiectelor culturale.
În acest context al „izolării” le limertate de exprimare, culturii i s-a permis doar să nasscă creativitate. Ani mai târziu, când regimul comunist are să cadă, ideile sunt prezentate în fel și chip. Acea perioadă nu era numai una a lipsei de libertate în planul manifestării creative, ci și prilej de noi idei.
Concluzii
Regimului comunist din România a fost un sistem totalitar fondat pe o încălcare continuă a drepturilor omului. El sa bazat pe pe supremația unei ideologii ostile pentru a deschide societate, leninismului, care a expus monopolul de putere de un mic grup de indivizi care pretind a fi exponenți ai voinței și intereselor naționale.
Partidul Comunist Român (PCR) a evoluat de la o sectă marginală leninist subteran, format din nu mai mult de 1.000 de membri, într-un partid de masă și în cele din urmă a devenit vehiculul pentru instituirea dictaturii personale Nicolae Ceaușescu bazat pe ideologie ultra-naționalistă, combinat cu unii, chiar superficială, elemente reziduale de marxism. Comunismul românesc a dezvoltat o cultură politică specifică cu caracteristici care decurg atât din tradiția națională și internațională leninistă: suspiciunea, un complex de inferioritate adânc, un sentiment de ilegitimitate, narcisism politic, sectarismul, anti-intelectualismul, și o obsesie politică și socială "transformism.
Ce este deosebit de notabil în istoria experienței comuniste din România este lipsa oricărui grup orientat spre reformă bine structurat în partea de sus și în societate. În România, fie în conformitate cu Gheorghe Gheorghiu-Dej sau Ceaușescu, moștenirea radicală a stalinismului nu a fost niciodată bine pusă la îndoială – și, prin urmare, nu a putut fi abandonată. Regimul comunist român nu a experimentat un proces de reală destalinizare.
În perioada comunistă, România a suferit în urma aplicării dogmelor leniniste de neclintit: industrializarea forțată, bazat pe un model învechit de dezvoltare economică; eliminarea proprietății private, atât în zonele urbane și rurale, combinate cu o politică nemiloasă de colectivizare a agriculturii; metodica si controlul tot mai intruziv al spațiului social și viața privată a cetățenilor (în special 1966-1989 politici anti-avort draconice ale lui Ceaușescu).
În același timp, cultura și intelectualii români s-au disciplinat permanent și controlat prin cenzura și propaganda concepută de ideologii precum Leonte Răutu și Dumitru Popescu. PCR a implementat politica de exterminism social ghidate de ideea luptei de clasă sau de interesele naționale definite în mod artificial.
Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR) a estimat că taxarea umană a regimul variază de la 500.000 la 2.000.000 de victime. Această aproximare destul de mare își are originea în obstrucția sistematică a arhivelor Securității (poliția secretă), biroul procurorului, miliția, polițiștii de frontieră, ministrul Afacerilor Interne, precum și alte instituții represive. Prin urmare, informații cu privire la soarta victimelor este încă limitată. Ceea ce este clar este faptul că acestea au fost selectate mai mult pe baze de clasă: de ocupație, etnie, religie, și de gen.
Fondata in 1921, PCR a ieșit din subteran în 1944 și a reușit, după 1945, prin înșelăciune, mobilizare, și manipulare în spatele scutului protector al Armatei Roșii, să devină din ce în ce hegemonică. O lovitură de stat la 23 august 1944, a răsturnat dictatura pro-nazist al mareșalului Ion Antonescu și a adus România în coaliția antifascistă.
Sub conducerea lui Teohari Georgescu, ministrul comunist de interne, alegerile din noiembrie 1946 au fost fraudate, o fraudă electorală enormă care a permis PCR și aliațiilor săi să facă pas major spre monopolul de putere. Urmatorul pas spre "dictatura proletariatului" a fost luat atunci când formațiunile democratice, Partidul Național Țărănesc și Liberal, s-au dizolvat în august 1947.
Ultima lovitură a venit pe 30 decembrie 1947, când Regele Mihai a fost forțat să abdice. Crearea Republicii Populare Române a fost anunțat în aceeași zi. Unirea forțată din 1948 a PCR-ului și Partidul Social Democrat român într-o nouă formațiune politică, Partidul Muncitoresc Român, a încheiat procesul care a început în 1944, când trupele sovietice au ocupat țara.
Anul 1948, a început cu drepturi depline destalinizarea din România, elita PCR a inclus grupuri eterogene, reciproc suspecte cu diferite experiențe de viață. Toate acestea au fost, totuși, gata să aprobe internaționalismului sovietic. Conflictele dintre cele trei centre au apărut în primul rând, de la rivalități personale.
Asasinarea lui Foriș (1946), arestarea celor mai a mai apropiați colaboratori ai săi, și eliminarea lui Pătrășcanu ca un „deviator naționalist” (arestat în 1948, executat în 1954) a pus bazele pentru alianță o provizorie, neliniștit între Gheorghiu-Dej și a lui grup, pe de o parte, și „moscoviții” asamblați în jurul Pauker. Epurarea a grupului Pauker-Luca-Georgescu a fost atent realizată pe o perioadă de trei ani (1950-1953).
În schemele complicate care au devorat elita comunistă românească, servilismul neclintit pentru imperialismului sovietic pretindeau ca internaționalismului proletar a fost înlocuită treptat cu o poziție cinică, pragmatică, care a inclus naționalismul, chiar motive xenofobe.
În urma discursului secret de Nikita Hrușciov lui (februarie 1956), comuniștii români au fost confuzi, traumatizați și indignat. Fostul lor idol, Stalin, a fost atacat ca un monstru criminal paranoic și o non-entitate militară. Din acel moment, Gheorghiu-Dej, liderul de necontestat al partidului a reușit să reducă la tăcere orice opoziție internă și a blocat toate eforturile de stalinizare.
Accentul a fost pus pe respingerea începutului părții române pe „excesele” moscoviților. În același timp, orice dezgheț consistent în viața intelectuală a fost pre-înlăturat prin demagogie și atitudine naționalistă. Mai multe figuri importante ale culturii naționale românești (de exemplu, poetul Tudor Arghezi și romancierul Liviu Rebreanu) au fost reabilitate. Disciplina de fier din rândurile partidului, combinate cu un entuziasm public pentru o falsă destalinizare a pus bazele stalinismului național din România.
Primul exemplu de autonomie PCR de la venirea la putere în sprijinul entuziast pentru intervenția sovietică în Ungaria în 1956. Gheorghiu-Dej a oferit asistență politică directă lui Imre Nagy și colaboratorii săi au fost sub arest la domiciliu în două orașe mici din România , Snagov și Otopeni. În plus, conducerea Dej a declanșat epurări nemiloase din București, Cluj și Timișoara, universitățile focare de neliniște și solidaritate în contextul evenimentelor din Ungaria. Mii de oameni au fost arestați și sute au fost expulzați.
Represiunea din 1956 au pregătit terenul pentru un nou val de teroare din 1958 până în 1961. Țintele erau intelectuali care, în 1940 nu au fost arestați, dar au fost marginalizați numai. Acest curățare socială a însoțit o nouă ofensivă spre finalizarea procesului de colectivizare.
Gheorghiu-Dej a susținut oficial victoria finală în stabilirea controlului de partid asupra societății românești în aprilie 1962. El a declarat atunci că finalizat construcția bazei de materiale a noii ordini și trecerea la realizarea construcției socialiste. Premiul cel mai important pentru acțiunile sale a fost retragerea din România, în 1958, de trupele sovietice. A fost un semn de încredere lui Hrușciov în stabilitatea regimului. În mod ironic, după ce de-a doua campanie anti-Stalin, în 1961, Gheorghiu-Dej a contestat și surprins Kremlinul. În mai puțin de cinci ani, România, odată satelitul cel mai loial al Uniunii Sovietice, a devenit un rebel.
Declarația PCR aprilie 1964 cu privire la principalele probleme ale mișcării comuniste mondiale a rezumat noua filozofie PCR. Comuniștii români s-au rupt de conceptul sovietic al internaționalismului socialist și au subliniat angajamentul lor față de principiile independenței și suveranității naționale, deplina egalitate, neamestecul în treburile interne ale altor state și partide, precum și cooperarea pe baza avantajului reciproc.
În același an, Gheorghiu-Dej a emis o serie de decrete de eliberare a mii de prizonieri politici din închisori și site-uri de deportare. Cu toate acestea, secretarul de partid și tovarășii lui nu a recunoscut nici o responsabilitate personală pentru stare anterioară a țării.
Gheorghiu-Dej a fost diagnosticat cu cancer pulmonar in februarie 1965. La câteva zile după moartea sa (19 martie), Nicolae Ceaușescu a devenit secretar general al partidului. El a fost implicat direct între 1948-1965 în colectivizarea forțată a agriculturii, epurările succesive ale partidului și armatei și de persecutarea de intelectualilor și studenților. După numirea sa, el s-a promovat ca apostolul românismului și a încercat să inventeze un comunism național-zisul.
În acest context au fost editate numerele din Revista Arhivelor, care au purtat cu ele spiritul vremurilor, nelăsând locul unor abateri de la regula ideologiei comunsite.
Bibliografie
Apostol, Mihail, „Iorgu Carageale la Teatrul de Stat din Ploiești”, în Revista arhivelor, nr. 2/ anul IV, 1961, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997;
Boia, Lucian, România. Țara de frontiera a Europei [Romania: Borderland of Europe], Romania, Eduitur Humanitas, Humanitas, 2002;
Boieraș, Florin, „Documente privitoare la influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din țara noastră (1917-1921)”, în în Revista Arhivelor, nr. 1/ an IV, 1961;
Burakovski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, 1965-1989: Geniul Carpaților. Iași: Polirom, 2011;
Chipurici, N.; Petrescu, Il., „Transformări în regiunea Oltenia înfăptuite sub conducerea partidului”, în Revista arhivelor, nr. 1/ anul IV, 1961, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
Ciobanu, Mihai, Criminalising the past and reconstructing collective memory. The Romanian truth commission. Europe-Asia Studies, 2009;
Coman, Mihai, Mass media in Romania post-comunista. [Mass media in post communist Romania], Polirom, Iași, 2003;
Dumitrașcu, Nicolae, „Istoria mișcării revoluționare din Buzău în preajma creării Partidului Comunist din România”, în Revista Arhivelor, nr. 1/ an IV, 1961;
Golban, I., „Aspecte privind dezvoltarea industriei miniere în regiunea Crișana în anii puterii populare, oglindite în materialul arhivistic creat de întreprinderile miniere”, în Revista Arhivelor, nr. 2/ anul V, 1962, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București:
Ioneascu, R., „Fondul Banca Românească S.A. 1910-1951”, în Revista Arhivelor, nr. 1/ anul V, 1962, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
„La a XI –a aniversare a Republicii”, în Revista arhivelor, nr. 2/ 1958;
Manguel, Alberto, Istoria lecturii, Editura Nemira, București, 1997;
Niculescu, Petre, „Documente de partid, baza studierii științifice a gloriosului drum de lupta partidului mucnitoresc român”, în Revista Arhivelor, nr. 1/ an IV, 1961;
Paraschiv, Ion, „Cuvânt înainte”, în Revista Arhivelor, nr.1/ 1958, București;
Pop, Ioan-Aurel, Istoria românilor, Editura Grupul Editorial Litera, București, 2010;
Roguski, Camil, Chivu, Florentina. Ceaușescu: Adevăruri interzise. Dincolo de umbră. N.p.: Editura Kullusys, 2009;
Saizu, I., „Câteva propuneri privind dezvltarea economică a orașului Iași (1985)” , în Revista arhivelor, nr. 2/ anul IV, 1961, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
Schwartz, Barry; Cllective memory and history: How Abraham Lincoln Became a Symbol of Racial Equality, Department of Sociology University of Georgia , The Sociological Quarterly, Volume 38, Number 3/ 1997, pages 469-496;
Timaru, Constantin, „Aspecte actuale ale problemei arhivelor din R.P.R.”, în Revista Arhivelor, nr. 1/1958;
Ungureanu, Gheorghe, Documente privitoare la istoria României păstrate în Arhivele statului din Moscova și Leningrad”, în Revista Arhivelor, anul V, nr. 1/1962;
Zbuchea, Alexandra, Marketingul în slujba patrimoniului cultural, Editura Universitară, București, 2008, p. 267.
Bibliografie
Apostol, Mihail, „Iorgu Carageale la Teatrul de Stat din Ploiești”, în Revista arhivelor, nr. 2/ anul IV, 1961, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
Boia, Lucian, Istorie și mit în conștiința românească, Editura Humanitas, București, 1997;
Boia, Lucian, România. Țara de frontiera a Europei [Romania: Borderland of Europe], Romania, Eduitur Humanitas, Humanitas, 2002;
Boieraș, Florin, „Documente privitoare la influența Marii Revoluții Socialiste din Octombrie asupra mișcării muncitorești din țara noastră (1917-1921)”, în în Revista Arhivelor, nr. 1/ an IV, 1961;
Burakovski, Adam, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu, 1965-1989: Geniul Carpaților. Iași: Polirom, 2011;
Chipurici, N.; Petrescu, Il., „Transformări în regiunea Oltenia înfăptuite sub conducerea partidului”, în Revista arhivelor, nr. 1/ anul IV, 1961, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
Ciobanu, Mihai, Criminalising the past and reconstructing collective memory. The Romanian truth commission. Europe-Asia Studies, 2009;
Coman, Mihai, Mass media in Romania post-comunista. [Mass media in post communist Romania], Polirom, Iași, 2003;
Dumitrașcu, Nicolae, „Istoria mișcării revoluționare din Buzău în preajma creării Partidului Comunist din România”, în Revista Arhivelor, nr. 1/ an IV, 1961;
Golban, I., „Aspecte privind dezvoltarea industriei miniere în regiunea Crișana în anii puterii populare, oglindite în materialul arhivistic creat de întreprinderile miniere”, în Revista Arhivelor, nr. 2/ anul V, 1962, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București:
Ioneascu, R., „Fondul Banca Românească S.A. 1910-1951”, în Revista Arhivelor, nr. 1/ anul V, 1962, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
„La a XI –a aniversare a Republicii”, în Revista arhivelor, nr. 2/ 1958;
Manguel, Alberto, Istoria lecturii, Editura Nemira, București, 1997;
Niculescu, Petre, „Documente de partid, baza studierii științifice a gloriosului drum de lupta partidului mucnitoresc român”, în Revista Arhivelor, nr. 1/ an IV, 1961;
Paraschiv, Ion, „Cuvânt înainte”, în Revista Arhivelor, nr.1/ 1958, București;
Pop, Ioan-Aurel, Istoria românilor, Editura Grupul Editorial Litera, București, 2010;
Roguski, Camil, Chivu, Florentina. Ceaușescu: Adevăruri interzise. Dincolo de umbră. N.p.: Editura Kullusys, 2009;
Saizu, I., „Câteva propuneri privind dezvltarea economică a orașului Iași (1985)” , în Revista arhivelor, nr. 2/ anul IV, 1961, Direcția Generală a Arhivelor Statului din Republica Populară Română, București;
Schwartz, Barry; Cllective memory and history: How Abraham Lincoln Became a Symbol of Racial Equality, Department of Sociology University of Georgia , The Sociological Quarterly, Volume 38, Number 3/ 1997, pages 469-496;
Timaru, Constantin, „Aspecte actuale ale problemei arhivelor din R.P.R.”, în Revista Arhivelor, nr. 1/1958;
Ungureanu, Gheorghe, Documente privitoare la istoria României păstrate în Arhivele statului din Moscova și Leningrad”, în Revista Arhivelor, anul V, nr. 1/1962;
Zbuchea, Alexandra, Marketingul în slujba patrimoniului cultural, Editura Universitară, București, 2008, p. 267.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Revista Arhivelor în Perioada Comunistă (ID: 107887)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.