Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2011, nr.3(43) 40COMPLEXITATEA SISTEMULUI FAMILIAL DE RELA ȚIONARE Cristina COROBAN, Maria… [603140]

STUDIA UNIVERSITATIS
Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2011, nr.3(43)

40COMPLEXITATEA SISTEMULUI FAMILIAL DE RELA ȚIONARE
Cristina COROBAN, Maria BULGARU
Catedra Asisten ța Socială

The family is one of the oldest and stable forms of human living that ensures the perpetuation of humanity, evolution
and continuity of social life. The social dimension of the family describes the relationship system in the couple, between
parents, children and other siblings. Complex relationship sy stems are established between conjugal partners, ascendants
and descendents and between members of nuclear family or other distant relation. The family has its own limits and boarders. Each family member is part of different systems and subsystems, which involve assuming different statutes,
roles and interactions.

Schimbările conexe pe care le parcurge societatea modern ă genereaz ă procese sociale evolutive la toate
nivelurile și formațiunile ei constitutive. Familia s-a dove dit a fi una dintre cele mai vechi și stabile forme de
conviețuire uman ă, care asigur ă perpetuarea speciei umane, evolu ția și continuitatea vie ții sociale.
Istoria vie a umanit ății, sub totalitatea dimensiunilor sale, apar ține cu des ăvârșire familiei, fiind conturat ă
prin coexisten ța bărbatului și a femeii, a rela țiilor dintre ei și a relațiilor cu copiii. Familia este o realitate
biologică prin uniunea dintre b ărbat și femeie și prin procrea ție. Dimensiunea social ă a familiei este descris ă
prin comunitate de via ță dintre so ți, dintre p ărinți și copii și dintre alte rude. Rela țiile de familie au un carac-
ter de complexitate pe care nu-l g ăsim la alte grupuri sociale. Sociologul român M.Voinea sus ține că familia
este un grup social constituit prin c ăsătorie, alcătuit din persoane care tr ăiesc împreun ă, au gospod ărie cas-
nică comună, sunt legate prin anumite rela ții natural biologice, psihologice, morale și juridice și care răspund
una pentru alta în fa ța societății [1].
Schema fundamental ă a creșterii copiilor se formeaz ă prin modelul rela țiilor dintre p ărinți. Calea de la
influența educativ ă la achiziția comportamental ă nu este una direct ă, ci este influen țată de climatul familial;
spre exemplu, acelea și influențe educative vor avea unele efecte diferite în func ție de climatul familial în
care acestea se exercit ă. Creșterea și educarea copiilor transform ă instituția familiei într-o structur ă grupală
în care adultul intervine activ și responsabil în procesul de formare a personalit ății minorilor și de creare a
unor comportamente dezirabile. Familia exercit ă, prin intermediul socializ ării, o puternic ă influență asupra
nivelului de dezvoltare fizic ă, intelectual ă și morală a copiilor și tinerilor, consolidând valorile și modelele
tinerei genera ții. Instituția familiei este cea mai fidel ă posesoare a tradi țiilor și a valorilor na ționale. În acela și
timp, familia devine tot mai sensibil ă la toate transform ările ce au loc în societate. Schimbarea este ast ăzi
omniprezent ă în toate aspectele vie ții sociale; astfel, schimbarea nu mai este privit ă cu reticen ță și teamă, dar
este perceput ă ca o surs ă generatoare de alternative.
Interpretarea familiei din perspectiv ă sistemică contribuie la abordarea complex ă a acesteia ca entitate
culturală, socială și economic ă, care garanteaz ă îndeplinirea aspira țiilor membrilor și asigură securitate emo-
țională, economic ă și sexuală. Înainte de a aborda familia ca sistem este necesar a defini însu și sistemul, care
este un tot unitar format din p ărți componente interdependente și interactive. O schimbare într-o parte a
sistemului genereaz ă modificarea celorlalte componente; prin ur mare, familia ca sistem este mai mult decât
suma părților componente. Conform teoriei sistemice elabor ate de Ludwig von Bertalanffy, sistemul e con-
stituit din p ărți ce nu pot func ționa în mod separat. Astfel, sistemul familial este constituit din subsisteme
aflate în conexiune. Fiind o construc ție sistemic ă complex ă, pare evident c ă indivizii care formeaz ă grupul
familial interac ționează și se dezvolt ă reciproc dezvoltând raporturi interpersonale complexe.
Familia întrune ște toate formele de rela ționare care sunt caracterizate de un înalt grad de intimitate per-
sonală, profunzime emo țională, angajare moral ă, coeziune social ă și continuitate în timp. Sistemul familial
de relaționare îmbrac ă forme diverse datorit ă unor raporturi de subordonare care asigur ă instituirea și menți-
nerea familiei ca unitate social ă: raportul de subordonare a sexelor explic ă instituirea grupului familial, iar
cel de subordonare a vârstelor explic ă menținerea acestuia. Creatorul sociol ogiei moderne, francezul Auguste
Comte, ini țiază studiul rela țiilor existente în familie de la premisa raporturilor din comunitate. În acest con-
text, A.Comte dezvolt ă un sistem explicativ bazat pe asumarea unei subordon ări „naturale” între membrii
comunității și, respectiv, membrii familiilor, descriind net raportul între sexe: pozi ția prioritar ă a bărbatului

Seria “{tiin\e sociale”
Asisten\= Social= [i Sociologie ISSN 1814-3199

41comparativ cu cea a femeii. A.Comte sus ține că femeile sunt, în general, superioare b ărbaților, printr-un mare
elan spontan al simpatiei și al sociabilit ății, dar ele sunt inferioare în ce prive ște inteligen ța și rațiunea.
Înțeleasă și conceput ă ca funcționalitate integral ă, normalitatea vie ții familiale impune exercitarea adec-
vată a tuturor func țiilor, rolurilor și sarcinilor adul ților din cadrul familiei. Absen ța uneia dintre aceste func ții,
datorată unei organiz ări deficitare a structurii familiei, are o serie de implica ții în creșterea și educarea noii
generații. Odată cu schimbarea compozi ției familiale se schimb ă rolurile familiei, con ținutul acestora, precum
și calitatea interac țiunilor dintre membrii ei și societate.
Familia, climatul familial și relațiile dintre membrii familiei sunt în m ăsură să-și pună amprenta, uneori
decisiv, asupra comportamentului oamenilor în societate, asupra modului în care î și îndeplinesc îndatoririle
ce le revin, asupra valorilor pe care le promoveaz ă, asupra modului de raportare la realit ățile sociale în gene-
ral. Relațiile familiale au constituit dintotdeauna mediul optim de dezvoltare a oric ărei ființe umane. Rela țiile
din cadrul familiei pot fi clasificate în câteva categorii principale [2]:
– relații dintre so ți (parteneri), reglementate prin c ăsătorie sau consens;
– relații dintre p ărinți și copii (dintre ascenden ți și descenden ți);
– relații dintre descenden ți (dintre copiii aceluia și cuplu);
– relații de rudenie dintre membrii cuplului familial și alte persoane (p ărinții din familia de origine, socri,
cumnați).
Familia devine solul primar al dezvolt ării ființei umane, iar copilul poart ă imaginea imprimat ă a părinților
și un criteriu de referin ță despre atitudinea lor. Calitatea interac țiunii membrilor familiei se cristalizeaz ă sub
influența mai multor factori, dintre care putem distinge:
– constituția genetic ă și temperamental ă, atât a copilului, cât și a părinților, care direc ționează stilul de
răspuns și capacitatea de adaptare a cuplului;
– suportul social și acțiunile presociale oferit e de comunitate, precum și de tradițiile culturale și condițiile
economice ale familiei;
– tipul interac țiunii părinților copilului cu propriii lor p ărinți, care reprezint ă un element cu valoare
predictivă asupra calit ății relației tata-fiu;
– capacitatea de adaptare social ă a cuplului parental;
– patologia psihiatric ă a unuia dintre p ărinți;
– dimensiunea familiei.
Familia reprezint ă micromediul care ofer ă copilului prima experien ță de viață, formându-i Eul social și
Supraeul prin care acesta va primi, prelucra și estima informa ția ulterioar ă. Primele persoane de care se ata-
șează copilul și pe care le iube ște necondi ționat, cu adev ărat, sunt p ărinții. Primul model comportamental,
prima autoritate semnificativ ă în relațiile de gen și în relațiile familiale sunt oferite de p ărinți. Interacțiunea
părinți-copii este, în fond, un dialog social, schimbul fiind ini țiat de ambii p ărinți, începând cu vârsta de dou ă
luni. Calit ățile de familist și de părinte reclam ă același efort ca și pregătirea de specialitate, perfec ționarea
continuă, deoarece respectivele competen țe se formeaz ă și se cizeleaz ă treptat, bazându-se pe știință și artă,
ambele presupunând voca ție, pe o permanent ă autoinstruire și autoperfec ționare, pe dragoste și dăruire, pe
valorificarea poten țialului biopsihic și cultural.
În relația mamă – copil exist ă o perioad ă privilegiat ă, când se stabilesc cele mai trainice leg ături. Aceasta
se întâmpl ă imediat postnatal, când p ărinții devin extrem de atra și de noul-n ăscut. Copilul r ăspunde la dra-
gostea părinților manifestându- și atașamentul fa ță de ei, care devine evident în jurul vârstei de un an. Aceast ă
legătură precoce î și va exercita influen ța pentru tot restul vie ții. Calitatea ata șamentului copilului reflect ă, în
fond, calitatea rela ției stabilite cu p ărinții. În cadrul acestui sistem de rela ții, prioritatea rolului matern este
evident chiar dac ă nu am ține seama decât de considerentele biologice. Gesta ția, alăptatul se leag ă de fondul
biologic al fiin ței umane. Alte func ții, ca îngrijirea curent ă a sugarului, pentru care femeia a dobândit o spe-
cializare ancestral ă, ar putea fi considerate ca simple tehnici. Îngrijirea curent ă cere totu și un anumit fel de
îndemânare și o atitudine special ă care sunt condi ționate strict de maternitatea afectiv ă.
Mama este primul mediu al copilului dup ă naștere, termenul de referin ță al primelor raporturi pe care
copilul le întemeiaz ă cu viața și cu lumea. Copilul este dependent de mam ă și se diferen țiază de ea cu greu.
Mama ia numai treptat, în ochii lui, aspectul unui obiect precis și definitiv. În contact cu mama, copilul î și
găsește sprijinul necesar, încrederea și sentimentul de securitate și echilibru. Copiii lipsi ți de afecțiune în
această fază preverbal ă a vieții rămân vulnerabili, atât organic, cât și psihic, pe tot parcursul vie ții. De aceea,

STUDIA UNIVERSITATIS
Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2011, nr.3(43)

42simpla îngrijire fizic ă, acasă sau în cre șă, a copilului nu este suficient ă. Relațiile dintre oameni sunt deosebit
de complexe și importante, ele reprezint ă, de fapt, structura reu șitelor sau dezastrelor umane, care creeaz ă un
model de comunicare interuman ă.
Lipsit de autonomie, copilul are nevoie de protec ția constant ă și totală a altei persoane. Certitudinea c ă
mijloacele sale de existen ță sunt asigurate și, mai ales, certitudinea c ă cineva îl poate asista în permanen ță are
un rol fundamental în formarea echilibrului psihic al copilului. Substituirea prezen ței mamei înseamn ă pentru
sugar pierderea protec ției vitale; sugarul nu se bucur ă, decât cu rare excep ții, de prezen ța altei persoane, ci
numai de prezen ța acelei persoane lâng ă care el a experimentat sentimentul de protec ție și siguranță. Mama
creează și întreține securitatea, stabilitatea și suportul copilului.
Terapeuții atestă o contribu ție majoră a mamei și în instalarea func ției verbale la copil. Prin prezen ța sa,
prin rolul s ău, mama intervine ca mediator între ceea ce dore ște copilul s ă exprime și mijloacele de exprimare
de care el dispune. Func ția semnificativ ă a mamei în dezvoltarea capacit ății verbale se descrie prin urm ătoa-
rele particularit ăți:
– limbajul se dezvolt ă prin imita ție; astfel, rela ția mamă – copil se contureaz ă pentru început pe autoritatea
mamei;
– copiii plasa ți în servicii de ocrotire reziden țială prezintă, de obicei, pe lâng ă carențele în dezvoltare, și
o întârziere grav ă în dezvoltarea limbajului;
– reluarea contactului cu mama genereaz ă o reversibilitate a deficitului în dezvoltarea limbajului, dac ă
perioada de separare nu variaz ă mai mult de 4 luni;
– sectorul cel mai afectat de tulburarea dezvolt ării limbajului este acela care integreaz ă capacitatea nara-
tivă, și nu cea expresiv ă.
Copilul este o fiin ță socială, care intr ă în relație socială cu mama sa înc ă din perioada de nou-n ăscut și
comunică cu aceasta prin intermediul simbolurilor prestabilite de ei. Deoarece este mai pu țin implicat biolo-
gic, funcțiile tatălui nu sunt la fel de complexe ca cele ale mamei. Aceasta îns ă nu înseamn ă că rolul tatălui
poate fi neglijat. El aduce o contribu ție esențială în protec ția copilului și consolidarea sentimentului de pro-
tecție în conștiința acestuia, extinde posibilit ățile de elaborare și experimentare a atitudinilor și comporta-
mentelor lui socioafective, echilibreaz ă potențialul său psihic, care nu- și găsește deplina valorificare decât în
cadrul unei viziuni integratoare, feminine și masculine a societ ății.
Figura tat ălui se fixeaz ă în conștiința copilului mai târziu decât cea a mamei și, pe măsură ce trece timpul,
tinde tot mai mult s ă se echilibreze. Se recunoa ște în general c ă, spre deosebire de rolul mamei, care este di-
rect, rolul tat ălui opereaz ă și sub forme difuze, indirecte, în primul rând prin influen ța pe care tat ăl o exercit ă
asupra mamei, asupra sentimentelor sale de siguran ță și încredere, asupra echilibrului s ău interior, prin con-
tribuția de cele mai multe ori hot ărâtoare la asigurarea condi țiilor economice ale familiei, la formarea și sta-
bilitatea atmosferei familiale.
La început, prezen ța paternă constituie pentru copil o simpl ă dublare a prezen ței materne, pe care o secun-
dează și uneori o substituie. Tat ăl introduce, prin apari ția sa, o not ă nouă în sentimentul ini țial de contopire a
copilului cu mama. Tat ăl îl scoate pe copil din ambian ța maternă și îl trage spre exterior, îl stimuleaz ă să-și
urmeze calea proprie în via ță, să devină el însuși.
Indiferent de stilul educativ, p ărintele proiecteaz ă pentru copilul s ău anumite aspira ții și dorințe pe care
nu a reușit personal s ă le realizeze în via ță. Pentru fiecare p ărinte copilul constituie un nou viitor. F ără a ține
cont de posibilit ățile copilului, deseori p ărinții îl consider ă drept o șansă oferită de destin pentru a nu repeta
propriile gre șeli. Familia are tendin ța de a se reproduce socioprofesional. P ărinții investesc în cariera copiilor
lor pentru c ă le doresc acestora o via ță mai bună, părinții devin sensibili la calitatea copilului [3].
Majoritatea p ărinților preiau modelul educa ției pe care au primit-o sau procedeaz ă exact invers, în cazul
în care n-au fost mul țumiți de experien ța propriilor p ărinți. Unul dintre cele mai importante lucruri pe care
trebuie să îl transmit ă un părinte copilului s ău este acela de a-l face s ă se știe iubit. Adina B ăran-Pescaru
consideră că acest lucru este unul firesc, confirmând c ă fiul sau fiica va con știentiza ulterior normalitatea
acestor lucruri. Experien ța practică confirmă însă că există și mame care î și umilesc copiii, atribuindu-le
cuvinte dure, care îi afecteaz ă pe tot parcursul vie ții. De aceea, exist ă și adulți convinși că sunt incapabili și
lipsiți de abilit ăți, aceste lucruri venind din copil ărie, dintr-o perioad ă în care se crede c ă persoanele cele mai
apropiate știu ce este mai bine pentru ei [4]. Calitatea de p ărinte nu înseamn ă nicidecum un „drept de pro-
prietate” asupra copilului, dar implic ă onorarea obliga țiunilor față de propriul copil.

Seria “{tiin\e sociale”
Asisten\= Social= [i Sociologie ISSN 1814-3199

43Dacă copilul cunoa ște ce se cere de la el în diferite situa ții, va ști cum să acționeze. Pentru a-i dezvolta
încrederea în sine, este util s ă i se dezvolte anumite abilit ăți, din care va înva ță să se simtă independent.
Aprobarea comportamentului copilului de c ătre părinți reprezint ă o demonstra ție netă pentru sine c ă poate
realiza anumite lucruri; aceasta îi ofer ă securitate și încredere în viitor. Un comportament ferm în raport cu
propriii copii și o discuție constructiv ă cu aceștia le garanteaz ă părinților reciprocitatea rela ției și cunoașterea
situației copiilor în detalii.
În orice rela ție, inclusiv în rela ția primară cu părinții, există două dimensiuni care se pot modifica în timp:
dimensiunea afiliativ ă, de apropiere, de ata șament și dimensiunea individualizant ă, de distan țare, de auto-
susținere. Prima dimensiune este singura prezent ă în mod evident, copilul sim țindu-se una cu p ărintele; apoi,
la o vârsta mai mare, copilul începe s ă realizeze c ă există o lume în afara familiei. Procesul va continua, cu
perioade de progres accentuat și perioade mai calme, pân ă la vârsta adult ă, când se presupune c ă ar trebui s ă
se atingă o stare de independen ță relativă a individului fa ță de părinți. Adolescen ța este una din perioadele
cele mai dinamice din parcursul procesului de individualizare, în care tân ărul simte nevoia s ă se desprind ă de
modelul parental, pentru a- și afirma personalitatea. Familia livreaz ă copilului sentimentul de siguran ță, care
îi permite s ă se emancipeze și să-și dezvolte personalitatea. Astfel, rolul familiei în formarea omului este
unul primordial. În familie copilul va fi înv ățat și deprins:
– să iubească, să compătimească, să uite de orgoliu și să se dăruiască celor apropia ți;
– să păstreze anumite tradi ții;
– să înțeleagă corect și să respecte autoritatea p ărinților, care servesc drept model comportamental,
respectând anumite reguli, manifestând autodisciplin ă, responsabilitate;
– să pună preț pe muncă.
Istoricul dezvolt ării familiei denot ă un raport de intercondi ționare între calitatea rela țiilor familiale și gra-
dul de organizare și funcționare a societ ății. Familia reprezint ă agentul de baz ă al socializ ării, al procesului
de însușire temeinic ă și liber consim țită a normelor, valorilor și regulilor de conduit ă concordante cu modelul
etico-normativ al societ ății, asigurându-i capacitatea de a exercita ad ecvat rolurile sociale, participarea con-
știentă la urmărirea și la realizarea finalit ăților fixate.
Partenerii cuplului familial se raporteaz ă unul la altul prin rolurile și statusurile de so ț și soție. Acești par-
teneri îndeplinesc în raporturile cu descenden ții lor rolul de p ărinți. Descenden ții îndeplinesc rolul de copii în
raport cu p ărinții lor și rolul de fra ți sau surori în raport cu colateralii lo r. Pentru fiecare rol în parte societatea
a configurat un set de comportamente.
Începutul vie ții de cuplu este focusat pe modelul rela ției de cuplu dintre p ărinții noștri. Dacă această re-
lație a fost una extrem de tradi țională, bazată pe roluri bine conturate ale fiec ăruia dintre parteneri, foarte
probabil c ă și noi, la rândul nostru, vom caut ă un partener cu care s ă putem reproduce acela și tip de rela ție
tradițională. De aceea, se spune c ă în fiecare c ăsnicie sunt de fapt câteva modele rela ționale: fiecare partener
venind „de acas ă” cu modelul c ăsniciei părinților, pe care va încerca s ă îl reproduc ă sau să îl exclud ă, pe cât
de mult posibil, și în propria c ăsnicie, pentru a nu crea tensiuni și conflicte. Întrucât tensiunea și conflictul
sunt prezente în fiecare sistem, este im portant ca la nivelul familial acesta s ă fie menținut sub control.
Familia reprezint ă un exemplu relevant pentru echilibrul dinamic, deoarece în contexte diferite ea este
provocată să răspundă la situații de stres, conflicte și tensiuni atât din interior, cât și din exterior, identificând
astfel modalit ăți specifice de adaptare.
În cadrul aceluia și sistem familial mai exist ă o a treia categorie de rela ții, și anume: cele dintre fra ți. Locul
pe care fiecare dintre fra ți îl deține în ierarhia copiilor influen țează nu numai tipul de rela ții interpersonale pe
care fiecare îl va dezvolta mai târziu, dar și personalitatea lor. Se spune ad esea despre copiii singuri la p ărinți
că sunt mai egoi ști, mai pu țin cooperan ți, mai puțin sociabili. Pe de alt ă parte, experien ța de frate mai mare
poate contribui fie la dezvoltarea unui comportament, fie la apari ția unei atitudini de revendicare, legat ă de
preocuparea excesiv ă a părinților de nevoile fra ților mai mici. Mezinul cre ște în sânul familiei având o expe-
riență complet diferit ă de cea a fra ților mai mari. Sentimentele de ocrotire și preocupare din partea întregii
familii pot contribui la dezvoltarea unui sentiment de securitate deosebit de puternic. Alteori îns ă, postura de
cel mai mic din familie poate predispune la apari ția unei personalit ăți slabe, dependente, permanent fr ămân-
tate de îndoieli și incertitudini vis-à-vis de capacitatea proprie de realizare. Copilul mijlociu cre ște adesea
având sentimentul c ă este uitat undeva la mijloc. Terapeu ții de familie au constatat c ă adesea cuplurile sunt
formate din oameni care au avut aceea și poziție în ierarhia fraternal ă și, deci, o experien ță similară în cadrul
familiei de origine [5].

STUDIA UNIVERSITATIS
Revist= [tiin\ific= a Universit=\ii de Stat din Moldova, 2011, nr.3(43)

44În familiile extinse, acestor tipuri principale de rela ții – copil-p ărinte, părinte-părinte, copil-copil – li se
adaugă și cele datorate prezen ței bunicilor. Rela țiile nepoți-bunici au fost oarecum neglijate de literatura de
specialitate, fiind fie expediate u șor sub pretextul unei lipse de specificit ăți, fie percepute prin prisma unor
șabloane de tipul „bunicii sunt cei care îi r ăsfață pe nepoți”. Buneii au un rol prioritar, în cazul absen ței fizice
sau psihologice a unuia sau a ambilor p ărinți, care impun copiilor un mod particul ar de raportare la conceptul
de autoritate, apartenen ță, securitate și afectivitate. Alteori, bunicii joac ă rolul de mediatori între p ărinți și
copii, imprimând rela ției dintre ace știa anumite caracteristici.
Relațiile de familie sunt întotdeauna recunoscute în cad rul mai larg al gradelor de rudenie. Antropologii
subliniază faptul că trăsătura fundamental ă a relațiilor de rudenie este mai curând cultural ă și socială, decât
biologică, reflectând adesea viziunea despre lume a unui grup uman. Chiar rela țiile originar biologice dobân-
desc o investire cultural ă, prin prisma modelului de grup: de exemplu, de și relația de reproducere este uni-
versal biologic ă, există societăți în care copilul spune „tata” nu numai tat ălui biologic, ci mai multor persoane.
De asemenea, în unele societ ăți, rudele sunt recunoscute numai pe linie masculin ă, descenden ța patrilineal ă,
iar în altele rudele sunt recuno scute pe ambele linii de descenden ță. În comunit ățile arhaice, re țeaua de rude-
nie deține o importan ță capitală, ea suprapunându-se structurii sociale a grupului respectiv. Fiecare societate
are un sistem familial, adic ă un cod de reglementare a rela țiilor dintre b ărbați și femeile de vârst ă matură și
dintre ace știa și descenden ții lor, chiar dac ă există variații culturale de la o zon ă la alta.
Criteriile uzuale de diferen țiere a sistemelor familiale sunt urm ătoarele:
1) gradul de cuprindere: fiecare individ face parte din dou ă familii nucleare (familia de origine, în care el
deține rolul de copil, și propria familie întemeiat ă prin căsătorie, numit ă familie nucleu de procreare);
2) transmiterea mo ștenirii (proprietate, nume, status ): se poate face pe linia tat ălui (patrilineal), pe linia
mamei (matrilineal) sau bilineal. În majoritatea țărilor de cultur ă european ă, numele se transmite patrilineal,
iar proprietatea și statusul – bilineal;
3) stabilirea reziden ței: când un nou cuplu î și stabilește reședința în familia sau în comunitatea de pro-
veniență a soțului/soției, sistemul de stabilizare a reziden ței este patrilocal (matrilocal). Când o familie nou-
întemeiată își fixează rezidența în afara unit ății de provenien ță a părinților, cum se întâmpl ă în majoritatea
societăților industriale, sistemul de reziden ță se numește neolocal;
4) modul de exercitare a autorit ății: poate fi patriarhal (b ărbatul mai în vârst ă, în familia extins ă, sau
soțul, în familia nuclear ă, dețin întreaga autoritate), matriarhal (siste m destul de rar întâlnit, în care femeia
mai în vârst ă sau soția exercită întreaga autoritate) sau egalitar (împ ărțirea autorit ății între cei doi so ți, relația
de parteneriat, și nu de subordonare, constituie ast ăzi tendința majoră în modificarea con ținuturilor de status/
rol marital);
5) numărul de soți/soții aflați în relații conjugale:
9 familia de tip poliandric, rar atestat ă de cercet ările antropologice, presupune existen ța unei femei și a
mai multor so ți, descenden ța fiind stabilit ă matrilineal;
9 familia de tip poligamic presupune existen ța unui bărbat și a mai multor so ții, descenden ța se
stabilește patrilineal și este întâlnit ă și astăzi în zonele de religie islamic ă;
9 familia de tip monogamic este cea mai r ăspândită formă de familie și cea mai persistent ă de-a lungul
timpului. Ea presupune convie țuirea în cuplu so ț-soție, iar descenden ța este stabilit ă matrilineal sau
patrilineal.
Din perspectiv ă structuralist-func ționalistă, familia reprezint ă un ansamblu de rela ții speciale cu con ținut
stabilit formal sau informal. Tipuri diferite de rela ții se stabilesc între partenerii conjugali, între ascenden ți și
descenden ți și între membrii familiei nucleare și cei cu grade de rudenie mai largi. Nomenclatorul gradelor
de rudenie difer ă de la o societate la alta, în unele fiind extrem de s ărac, iar în altele foarte bogat.
Toate rela țiile intrafamiliale: copil-p ărinte, părinte-părinte, frate-frate, nepot-bunic, se constituie ca mo-
dele și repere în termeni de valori morale , valori interpersonale de orientare și implicare social ă. Chiar dac ă
procesul de împlinire a personalit ății unui individ nu se termin ă niciodată pe deplin, baza acestui proces are
loc în primii ani de via ță, cei șapte ani de acas ă, și în perioada de pân ă la desprinderea tân ărului de familie.
Influența familiei continu ă indirect asupra individului, în special din motive economice sau conjuncturale,
datorate de lipsa unui spa țiu locativ separat. Influen ța mediului familial se face prezent ă și indirect prin inter-
mediul a ceea ce psihanali știi numesc introiec ții, modele și seturi de valori preluate din exterior și interiori-
zate sub forma unor modele sau valo ri devenite personale [6].

Seria “{tiin\e sociale”
Asisten\= Social= [i Sociologie ISSN 1814-3199

45Studiind impactul primelor instan țe de relaționare asupra dezvolt ării individului, ca individ independent
și ca partener social, este necesar s ă facem apel și la relațiile din afara familiei. Este de men ționat aici rolul
agenților de aceea și vârstă – prieteni, colegi, vecini, care interac ționează în procesul de socializare. În inter-
acțiunea cu cei de o vârst ă, copiii înva ță să devină atât cooperan ți, cât și competitivi, înva ță să se raporteze
cu ceilalți la egal și își contureaz ă o imagine de sine care ține cont nu numai de ceea ce reprezint ă copilul în
cadrul sistemului familial, ci și în mediul micro-social. De asemenea, în afara rela țiilor cu cei de aceea și
categorie de vârst ă, există relații privilegiate cu anumi ți adulți – profesori, antrenori, preo ți – oameni cu un
anumit statut de la care copilul preia, sub forma unor deziderate sau modele de ur mat, anumite caracteristici
ale acestora.
Raportul p ărinți-copii studiat sub semnul socialului pune accent și pe perspectiva șanselor școlare și so-
ciale. Familia are tendin ța de a se reproduce socioprofesional. Profesia p ărinților determin ă motivația intrin-
secă a copiilor spre orientarea profesional ă. În acest sens, este necesar s ă menționăm exigen țele societ ății
contemporane care determin ă dezvoltarea sistemelor școlare și o selecție a indivizilor în func ție de meritele
personale, și nu de determina țiile mediului de provenien ță. Școala devine o oportunitate prin care individul
își poate dep ăși condiția socială inițială; astfel, se sparg tiparele despre copiii din familiile socialmente vul-
nerabile și despre șansele lor de ascenden ță profesional ă. Părinții investesc în cariera școlară a copiilor lor
pentru că le doresc acestora o via ță mai bună. Disparitatea social ă privind școlarizarea copiilor cap ătă astfel o
nouă față prin prisma prestigiului institu ției unde este școlarizat copilul și posibilit ăților familiei de a suporta
întreținerea în asemenea institu ții.
Toate aceste efecte au, desigur, manifest ări negative asupra educa ției copiilor și tinerilor în familie.
Ca urmare a celor expuse, putem afirma c ă fiecare familie este o totalitate, adic ă mai mult decât suma
elementelor sale, dar este în acela și timp parte a altor sisteme din contextul mai larg al societ ății în care este
integrată. În cadrul familiei exist ă totalități mai mici, care, la rândul lor, sunt parte a grupului mai mare;
respectiv, exist ă subsisteme. Individul este cel mai mic subs istem din cadrul familiei. Familia are propriile
sale grani țe sau limite, grani țe care pot fi mai mult sau mai pu țin difuze, permi țând diverse grade de schimb
de informa ție cu mediul extern. Fiecare membru al familiei apar ține unor sisteme și subsisteme diferite și,
astfel, va îndeplini simultan diverse roluri, care implic ă diferite statute, func ții și interacțiuni.

Referințe:
1. Voinea M. Sociologia familiei. – Bucure ști 1993, p.32.
2. Mihăilescu I. Sociologie general ă. Concepte fundamentale și studii de caz. – Ia și: Polirom, 2003, p.158.
3. Iluț P. Sociologia și antropologia familiei. – Ia și: Polirom, 2005, p.216.
4. Băran-Pescaru A. Familia de azi. O perspectiv ă sociopedagogic ă. – Editura Aramis, 2004. p.193.
5. Mitrofan I., Vasile D. Te rapii de familie. – Bucure ști: SPER, 2001, p.125.
6. Spînu M. Introducere în asisten ța socială a familiei și protecția copilului. – Chi șinău, 1998, p.9-20.

Bibliografie:
1. Bulgaru M. Asisten ța Socială: fundamente teoretice și practice. – Chi șinău, 2009, p.346-382.
2. Ciupercă C. Cuplul modern între emancipare și disoluție. – Tipoalex, 2000, p.81-97.
3. Scutaru A. Familia monoparental ă de la vulnerabilitate la autocontrol. – Ia și, 2006, p.13-23.

Prezentat la 01.04.2011