Retinerea Si Arestarea Preventiva
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. 1 – LUAREA MĂSURILOR PREVENTIVE
Condiții în care se pot lua măsurile preventive
Organele judiciare care pot lua măsuri preventive și actele prin care pot fi luate aceste măsuri
Înlocuirea, revocarea și încetarea de drept a măsurilor preventive
Înlocuirea măsurilor preventive
Revocarea măsurilor preventive
Încetarea de drept a măsurilor preventive
Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau încetării de drept a măsurilor preventive
Considerații preliminare
Plângerea împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii
Plângerea împotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive prevăzute in art 136 lit. b si c
Calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive
CAP. 2 REGLEMENTAREA MĂSURILOR PREVENTIVE
2.1 Reținerea
2.1.1. Noțiune și justificare
2.1.2. Condiții
2.1.2.1. Organele competente pentru luarea măsurii
2.1.2.2. Actele prin care se ia măsura reținerii
2.1.2.3. Durata măsurii preventive a reținerii
2.1.2.4. Particularități în cazul infracțiunilor flagrante
2.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea și țara
2.2.1. Obligarea de a nu părasi localitatea
2.2.2. Obligarea de a nu părăsi țara
2.3. Arestarea preventivă
2.3.1.Noțiune si justificare
2.3.2.Modalități de arestare preventivă
2.3.3. Executarea măsurilor preventive privative de libertate
2.4. Prelungirea arestării inculpatului
2.5. Dispoziții speciale pentru minori
2.5.1. Drepturile proprii și regimul special pentru minori
2.5.2. Reținerea minorului la dispoziția organului de cercetare
penală sau a procurorului
2.5.3. Arestarea preventivă a minorului
CAP.3. POZIȚIA PROCESUALĂ A INCULPATULUI
3.1. Învinuitul, participant În procesul penal
3.1.1. Drepturile învinuitului
3.1.2. Obligațiile învinuitului
3.2. Actele procesuale prin care se dobândește calitatea de inculpat
3.2.1. În cursul urmăriri penale
3.2.2. În cursul judecății
CAP 4. DREPTURILE SI OBLIGAȚIILE INCULPATULUI
4.1. Drepturile în urmărirea penală și în judecată
4.2. Obligațiile
CAP 5. DISPOZIȚII PROCESUALE APLICABILE ÎN CAZUL INCULPATULUI MINOR
5.1. Urmărirea penală față de inculpatul minor
5.1.1. Persoanele chemate la ascultarea minorilor
5.1.2. Ancheta socială
5.2. Judecată
5.2.1. Stabilirea competenței materiale a organelor de judecată în cazul infracțiunilor săvârșite de minori
5.2.2. Judecarea minorilor de către instanța
5.3. Asistența juridică
CAP 6 – MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE SI PREDARE
6.1. Cooperare judiciară internațională
6.2. Transmiterea mandatului european de arestare
6.3. Arestarea persoanei solicitate
6.4. Drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare
6.5. Temeiuri pentru ne-executarea obligatorie a mandatului de arestare european
6.6. Garanțiile acordate de Statul Membru emitent in cazuri speciale
6.7. Procedurile detaliate de transmitere a mandatului de arestare european
6.8. Limitele de timp și procedurile privind deciziile de executare
a mandatului de arestare european
6.9. Tranzitul
6.10. Efectele predării
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Statului român, printre dimensiunile definitorii se înscrie și atributul acestuia de a fi un „stat de drept”, atribut ce are semnificația subordonării statului față de normele juridice. Problema care se ridică este dacă și în ce măsură, subordonarea statului față de drept afectează libertatea umană, pentru că puterea statală și libertatea par imposibil de conciliat în măsura în care nimeni nu poate fi liber și constrâns în același timp.
Sentimentul libertății s-a născut și s-a înălțat odată cu omul, de aceea pentru ființa umană a fost și va rămâne tot atât de firească și de legitimă cum este însăși existența. Însă, oricât de intens va fi trăită și simțită libertatea umană, ea nu va putea trece niciodată dincolo de limitele pe care condiția socială le fixează sub semnul necesității. Trăind în societate omul trebuie să accepte – în scopul realizării interesului general, a „binelui social comun” – limitarea formelor lui de manifestare la dimensiunile rezonabilului. Lucrul acesta se poate înfăptui – ceea ce este de preferat – prin autocontrol, dar acesta este o cale nesigură, variabilă, aleatorie. Mai sigură este intervenția unui factor exterior, constituit în societate prin forța coercitivă cu care este înzestrată puterea publică. Este o cale ce are avantajul permanenței, proporționalității, posibilității de a fi controlată.
Constrângerea instituționalizată este nu numai o dimensiune exclusivă a puterii publice dar este și dimensiunea ei esențială. Desigur, ca metodă de conducere a puterii de stat, are prioritate convingerea, constrângerea având un rol subsidiar, dar ea este omniprezentă. Orice societate organizată statal dispune de o forță coercitivă, variind doar formele de realizare a constrângerii, intensitatea acesteia, precum și raporturile dintre constrângere și convingere.
Așa cum se exprimă un prestigios autor, „relația dintre libertate și constrângere trebuie să fie rațională, pentru că din acest raport rezultă veritabilul simbol al unei civilizații care poartă denumirea de stat de drept”; orice exagerare într-un sens sau altul este păgubitoare atât pentru individ cât și pentru colectivitate. În ansamblu „Libertatea fără autoritate se alterează, autoritatea fără libertate degenerează”. Postularea exclusivă a libertății echivalează cu voluntarismul, pe când postularea exclusivă a constrângerii conduce la negarea omului, la transformarea lui într-un simplu obiect al puterii. De aceea trebuie căutat echilibrul între cele două „forțe” și stabilită o anumită măsură. Aici intervine dreptul, oferindu-și „bunele oficii”. Prin reguli de comportament, exprimând voința generală sau majorității membrilor societății, regulile de drept moderează înclinația iminentă naturii umane spre o libertate absolut necondiționată. Și tot dreptul controlează „constrângerea”, o proporționalizează și o înscrie în proceduri de natură să-i împiedice excesul, orientând-o nu atât împotriva celui sancționabil, cât mai ales în scopul apărării interesului general. Deci dreptul nu se limitează la o instituție sau la a institui și legitima constrângerea, ci o încadrează într-un sistem de mijloace și produceri de natură să-i împiedice degenerescența. Așadar, atenuarea unui posibil conflict între libertate și constrângere se poate realiza prin limitarea adecvată a libertății individului, dar și a formelor și intensității constrângerii.
Ideea de mai sus se regăsește și în documentele internaționale pentru protecția drepturilor omului. Ilustrativ, în acest sens, este art. 29 din „Declarația universală a drepturilor omului”, care prevede că: „fiecare persoană este supusă, în exercitarea drepturilor sale unor îngrădiri prevăzute de lege, în scopul asigurării și respectului drepturilor și libertăților altora și în scopul satisfacerii exigențelor cerute de morală, de ordinea publică și de bunăstarea generală, într-o societate democrată”.
Dar, așa cum arătam, limitarea libertății individului nu trebuie să ducă la suprimarea acesteia, după cum, controlul formelor și intensității constrângerii nu trebuie să facă loc voluntarismului. Pentru a se evita exacerbarea unuia sau altuia dintre termenii acestei relații intervine dreptul, reglând relațiile sociale astfel încât echilibrul libertate – constrângere să fie asigurat. În felul acesta drepturile și libertățile umane își realizează valențele într-un cadru bine determinat, ce fundamentează ordinea de drept. Încălcarea unei asemenea ordini de către individ determină aplicarea sancțiunii prevăzute de lege, intervenție ce nu poate avea loc decât prin desfășurarea unor activități de către organele anume împuternicite în acest scop.
În sfera încălcării regulilor de conduită stabilite prin lege, un loc aparte îl ocupă infracțiunea, ca cea mai gravă faptă antisocială care atrage după sine aplicarea legii penale și a sancțiunilor specifice dreptului penal. Săvârșirea unei infracțiuni generează un raport juridic concret de drept penal în temeiul căruia statul are dreptul de a aplica infractorului sancțiunile penale. În legătură cu aplicarea acestor sancțiuni se impun unele lămuriri, chiar când este descoperită și pusă prin probe în sarcina unui făptuitor, infracțiunea nu atrage aplicare automată a pedepsei. Pentru a se ajunge la sancționarea infractorului este nevoie de intervenția justiției penale, adică la condamnare infractorului de către instanța competentă pe baza unei judecăți. În doctrina juridică se atrage atenția că reacția societății fața de infracțiune nu este instinctivă, arbitrară și oarbă; ea este totdeauna chibzuită și reglementată, având un caracter esențialmente judiciar. A soluționa o cauză penală înseamnă a efectua o activitate de justiție și în măsura în care aceasta se face prin hotărârea instanței de judecată suntem în prezența unui act jurisdicțional; se conturează astfel raportul față de procesul penal între diferite subiecte ale procesului penal care au anumite drepturi și obligații.
Potrivit normelor procesuale penale, când se confirmă violarea legii penale și vinovăția infractorilor instanța procedează la judecarea și sancționarea acestora, desfășurând în acest fel o activitate de înfăptuire a justiției. În cazul acesta, instanțele judecătorești sunt ajutate de alte organe de stat, cu o activitate adecvată sarcinilor de descoperire a infracțiunilor săvârșite, de identificare a infractorilor și de trimitere a acestora în judecată. Este o activitate premergătoare judecății, denumită urmărire penală, prin care Ministerul Public, împreună cu organele pe care le supraveghează, denumite organe de cercetare penală, concură la înfăptuirea justiției penale.
CAPITOLUL I
LUAREA MĂSURILOR PREVENTIVE
Condiții în care se pot lua măsurile preventive
Având în vedere că prin măsurile preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestor măsuri.
Aceste garanții sunt asigurate, în primul rând de multiplele condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.
Alegerea măsurii de prevenție care urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe tot parcursul desfășurării urmăririi penale și a judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Înseamnă că în cursul efectuării actelor premergătoare nu se poate lua măsura de prevenție față de făptuitor.
Urmărirea penală se poate desfășura in rem și in personam. În prima ipoteză, învinuitul nefiind cunoscut, nu se poate pune problema luării măsurii preventive. În momentul în care autorul faptei este descoperit, urmărirea penală se va efectua față de acesta și, prin urmare, măsurile preventive pot fi luate, dacă se impun.
Pentru luarea măsurilor de prevenție trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– Există probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală.
Cât privește termenul de "probă", acesta este explicat prin dispozițiile art. 63 și 64 Cod de procedură penală. Potrivit art. 63 alin. 1 Cod de procedură penală „constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”. În art. 64 Cod dge la sancționarea infractorului este nevoie de intervenția justiției penale, adică la condamnare infractorului de către instanța competentă pe baza unei judecăți. În doctrina juridică se atrage atenția că reacția societății fața de infracțiune nu este instinctivă, arbitrară și oarbă; ea este totdeauna chibzuită și reglementată, având un caracter esențialmente judiciar. A soluționa o cauză penală înseamnă a efectua o activitate de justiție și în măsura în care aceasta se face prin hotărârea instanței de judecată suntem în prezența unui act jurisdicțional; se conturează astfel raportul față de procesul penal între diferite subiecte ale procesului penal care au anumite drepturi și obligații.
Potrivit normelor procesuale penale, când se confirmă violarea legii penale și vinovăția infractorilor instanța procedează la judecarea și sancționarea acestora, desfășurând în acest fel o activitate de înfăptuire a justiției. În cazul acesta, instanțele judecătorești sunt ajutate de alte organe de stat, cu o activitate adecvată sarcinilor de descoperire a infracțiunilor săvârșite, de identificare a infractorilor și de trimitere a acestora în judecată. Este o activitate premergătoare judecății, denumită urmărire penală, prin care Ministerul Public, împreună cu organele pe care le supraveghează, denumite organe de cercetare penală, concură la înfăptuirea justiției penale.
CAPITOLUL I
LUAREA MĂSURILOR PREVENTIVE
Condiții în care se pot lua măsurile preventive
Având în vedere că prin măsurile preventive se aduce atingere dreptului fundamental al inviolabilității persoanei, legiuitorul a instituit garanții procesuale temeinice care impun respectarea strictă a dispozițiilor legale ce permit luarea acestor măsuri.
Aceste garanții sunt asigurate, în primul rând de multiplele condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a se putea dispune o măsură de prevenție.
Alegerea măsurii de prevenție care urmează a fi luată se face ținându-se seama de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura.
Măsurile preventive pot fi luate după ce s-a dispus începerea urmăririi penale, pe tot parcursul desfășurării urmăririi penale și a judecății, până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești definitive. Înseamnă că în cursul efectuării actelor premergătoare nu se poate lua măsura de prevenție față de făptuitor.
Urmărirea penală se poate desfășura in rem și in personam. În prima ipoteză, învinuitul nefiind cunoscut, nu se poate pune problema luării măsurii preventive. În momentul în care autorul faptei este descoperit, urmărirea penală se va efectua față de acesta și, prin urmare, măsurile preventive pot fi luate, dacă se impun.
Pentru luarea măsurilor de prevenție trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– Există probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită o faptă prevăzută de legea penală.
Cât privește termenul de "probă", acesta este explicat prin dispozițiile art. 63 și 64 Cod de procedură penală. Potrivit art. 63 alin. 1 Cod de procedură penală „constituie probă orice element de fapt care servește la constatarea existenței sau inexistenței unei infracțiuni, la identificarea persoanei care a săvârșit-o și la cunoașterea împrejurărilor necesare pentru justa soluționare a cauzei”. În art. 64 Cod de procedură penală sunt enumerate mijloacele de probă prin care se pot constata elementele de fapt ce pot servi ca probă : declarațiile învinuitului sau ale inculpatului; declarațiile părții vătămate, ale părții civile și ale părții responsabile civilmente; declarațiile martorilor; înscrisurile; înregistrările audio sau video; fotografiile; mijloacele materiale de probă; constatările tehnico-științifice; constatările medico-legale și expertizele.
Din dispozițiile Codului de procedură penală rezultă că luarea unei măsuri preventive este condiționată de existența unor „probe” sau a unor „indicii temeinice”, că a fost săvârșită o faptă pedepsită de lege cu închisoarea. Folosirea celor două noțiuni (probe; indicii temeinice) a fost impusă de nevoia asigurării bunei desfășurări a procesului penal și împiedicării sustragerii învinuitului sau inculpatului, nu numai când există probe neîndoielnice de vinovăție, ci și atunci când, în absența lor, "indiciile" conduc la aceeași concluzie.
Sunt indicii, potrivit art. 163 alin 3 Cod de procedură penală, atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
– Legea penală să prevadă pentru fapta comisă pedeapsa detențiunii pe viață sau a închisorii.
Se consideră îndeplinită această condiție și atunci când prevăzută alternativ pedeapsa închisorii sau amenda, cu excepția arestării preventive unde legea prevede în mod expres că această măsură nu poate fi dispusă în cazul infracțiunilor pentru care legea prevede alternativ pedeapsa amenzii. Condiția nu se consideră îndeplinită atunci când, după ce s-a pronunțat o condamnare la amendă, la rejudecarea cauzei după apelul sau recursul inculpatului nu se mai poate pronunța pedeapsa închisorii, ca urmare a principiului neagravării situației părții în propriul său apel sau recurs.
În literatura de specialitate s-a pus problema temeiurilor pentru care legiuitorul român a exclus posibilitatea luării măsurilor preventive și în cazul infracțiunilor pedepsite de lege numai cu amendă.
Un prim argument adus în acest sens vizează gradul de pericol social redus al faptelor sancționate numai cu amendă. În dorința de a lărgi garanțiile libertății persoanei, legiuitorul român a înțeles să nu recurgă la asemenea măsuri decât în cazul în care gradul de pericol al faptei justifică aplicarea unei pedepse cu închisoarea, deși s-ar putea ca și într-o cauză concretă cu grad de pericol social redus, desfășurarea procesului penal să fie stânjenită prin activitatea infractorului; pe de altă parte, dacă s-ar admite luarea măsurilor preventive și în cazul faptelor sancționate cu amendă, nu s-ar putea deduce detenția preventivă din pedeapsa aplicată (dispunându-se o constrângere fără a fi necesară).
– Să existe vreunul din cazurile prevăzute de art.148 (lit. a-i) Cod de procedură penală, situație care este de natură să preîntâmpine săvârșirea de abuzuri cu ocazia luării măsurii preventive, iar formularea lor clară și precisă constituie o garanție pentru libertatea persoanei.
a. identitatea sau domiciliul învinuitului sau inculpatului nu pot fi stabilite din lipsă de date necesare (art. 148 lit. a). Acest caz se aplică, de regulă, în situația luării măsurii preventive a reținerii, având în vedere imposibilitatea stabilirii în mod operativ a unor date personale sau a domiciliului celui în cauză. Sunt avute în vedere două situații, una privind imposibiliatea stabilirii identității și alta referitoare la stabilirea domiciliului, fără a se cere întrunirea lor cumulativă.
Identitatea se referă la numele și prenumele învinuitului sau inculpatului care rezultă din actul sau adeverința de identitate. În lipsa acestor acte, identitatea celui în cauză se poate stabili cu orice fel de acte sau cu ajutorul unor persoane care pot furniza datele necesare.
În ce privește domiciliul, se are în vedere prevederea art. 13 din Decretul nr. 31/1954, potrivit căruia domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea își are locuința statornică sau principală. Domiciliul unei persoane poate fi voluntar sau legal. Domiciliul voluntar al unei persoane fizice îl poate constitui locuința statornică, atunci când are numai una. Dacă este vorba de mai multe locuințe statornice, domiciliul va fi acolo unde este locuința principală. Domiciliul legal este cel stabilit de lege pentru anumite persoane, cum ar fi domiciliul legal al minorului stabilit la părinți ori la tutore. Dovada domiciliului se face diferit, după cum este voluntar sau legal. În primul caz, dovada se face, în principiu, prin prezentarea actului sau adeverinței de identitate, dar se pot admite și alte mijloace de probațiune, care pot duce la stabilirea fără dubiu a domiciliului inculpatului. În cel de-al doilea caz se cere o dovadă dublă: una privind situația persoanei pentru care legea prevede un domiciliu legal și lata referitoare la domiciliul voluntar al ocrotitorului, așa cum a statuat Instanța Supremă prin decizia civilă nr. 613/1973.
b. infracțiunea este flagrantă iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an (art. 148 lit. b).
Acest caz presupune îndeplinirea cumulativă a două condiții: una referitoare la modul de constatare a infracțiunii, iar alta privind cuantumul pedepsei prevăzute pentru fapta comisă. Infracțiunea flagrantă este prevăzută de art. 465 Cod de procedură penală: ”Este flagrantă infracțiunea descoperită în momentul săvârșirii sau imediat după săvârșire”.
c. inculpatul a fugit sau s-a ascuns în scopul a se sustrage de la urmărire sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum și dacă în cursul judecății sunt date că inculpatul urmărește să se sustragă de la executarea pedepsei (art. 148 lit. c).
Situațiile menționate sunt independente și fiecare în parte permite luarea măsurii preventive fără a se exclude uneori și cumularea acestora.
Fuga inculpatului are în vedere plecarea acestuia de la domiciliu sau chiar de la organul judiciar pentru a nu mai participa la desfășurarea procesului penal.
Ascunderea constă în acțiuni ale făptuitorului de natură a-l feri de privirile cetățenilor ori de a face să se creadă că este o altă persoană, realizându-se, atât prin pătrunderea și rămânerea acestuia în ascunzători, cât și prin ascunderea adevăratei identități. Pregătirile pentru asemenea acte au în vedere orice activitate a făptuitorului de natură a forma convingerea că acesta nu ar intenționa să fugă sau să se ascundă. Se cere existența unor date că fuga este iminentă și nu simple bănuieli. Se consideră asemenea acte: achiziționarea de bunuri necesare pentru un timp îndelungat, procurarea de acte de identitate, pregătirea actelor școlare, militare sau falsificarea lor, manifestarea față de rude, prieteni ori vecini a intenției de fugă ori ascundere, asigurarea familiei cu alimente pentru un timp îndelungat, pregătirea ascunzătorii, procurarea de legitimații de călătorie, desele schimbări ale locuinței sau locului de muncă. Nu va fi vorba de fugă sau ascunderea făptuitorului când acesta pleacă de acasă la lucru în altă zonă ori în străinătate pentru a obține venituri necesare întreținerii familiei sale, lăsând adresa unde poate fi găsit.
Sustragerea de la executarea pedepsei poate avea loc atunci când în cursul judecății instanța constată că din acțiunile sau din manifestările inculpatului rezultă că acesta urmărește alt scop. Se află în această situație inculpatul care nu furnizează date cu privire la locul unde poate fi găsit sau citat, ori se exprimă față de alte persoane că nu va executa pedeapsa dacă va fi condamnat, întrucât nu va putea fi prins sau găsit, va părăsi ori își va schimba domiciliul.
d. sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea adevărului, prin influențarea unui martor sau expert, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte (art. 148 lit. d).
Influențarea vreunuia dintre martori sau experți se referă la situația în care inculpatul, prin corupere sau constrângere, încearcă să-i determine pe aceștia să facă declarații mincinoase ori să execute lucrări de specialitate care să zădărnicească aflarea adevărului.
Prin distrugerea mijloacelor materiale de probă se înțelege distrugerea obiectelor sau lucrărilor de orice fel care poartă urme ale faptei comise sau care, prin legătura cu fapta, cu persoanele care au săvârșit-o sau cu împrejurările în care a avut loc, pot furniza probe necesare soluționării cauzei penale, împiedicarea luării măsurilor de conservare ori de salvare a lor, precum și înlăturarea măsurilor luate pentru conservarea sau salvarea acestora.
Alterarea mijloacelor de probă privește falsificarea sau deteriorarea conținutului acestora încât să nu mai fie apte a servi la aflarea adevărului, ori în cazul folosirii lor, să dovedească nevinovăția persoanei care a comis o infracțiune.
e. inculpatul a comis din nou o infracțiune ori din datele existente rezultă necesitatea împiedicării săvârșirii unei alte infracțiuni (art. 148 lit. e).
f. inculpatul este recidivist (art. 148 lit. f).
Sunt avute în vedere prevederile art. 37 Cod penal, privind recidiva internă și internațională, fiind considerați recidiviști atât cei care se află în stare de recidivă cât și cei care dobândesc această calitate prin condamnări anterioare.
g. dispozițiile art. 148 lit. g, privind existența circumstanțelor agravante , au fost abrogate prin Legea nr. 281/2003.
h. inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață alternativ cu pedeapsa închisorii sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe certe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică( art. 148 lit. h).
Rațiunea acestui caz constă în gravitatea faptei săvârșite și pericolul reprezentat pentru ordinea publică de lăsarea în libertate a inculpatului. Pornind de la prevederile legale și soluția instanței supreme, în practica judiciară instanțele au pretins să se facă dovada concretă a pericolului pentru ordinea publică ce l-ar reprezenta punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv. Sunt asemenea motive atunci când partea vătămată ori rudele acesteia ar fi tentate să-și facă singure dreptate, iar inculpatul ar putea atrage și alte persoane la săvârșirea de infracțiuni ori s-ar face aprecieri nefavorabile de către opinia publică. S-a motivat că nu se justifică arestarea preventivă a inculpatului întrucât obiectul luării de mită are o valoare redusă, acesta a recunoscut fapta și nu are antecedente penale.
i. există date sau indicii suficiente care justifică temerea că inculpatul va exercita presiuni asupra persoanei vătămate sau că va încerca o înțelegere frauduloasă cu aceasta( art. 148 lit. i).
Potrivit art. 143 alin. 2 măsura reținerii se ia în cazurile prevăzute de art. 148 oarecare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea, prevăzute de lege, pentru fapta săvârșită.
În doctrina juridică se atrage atenția că „limita de pedeapsă de un an și doi ani poate fi apreciată ca prea redusă, arestarea preventivă fiind justificată doar în cazul faptelor grave, pentru care maximul pedepsei închisorii este mai ridicat”.
În afara condițiilor generale menționate, la alegerea măsurii preventive ce urmează a fi aplicată trebuie să se țină seama și de unele criterii complementare și anume, scopul măsurii, gradul de pericol social al infracțiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se iau aceste măsuri (art. 136 alin. final).
Cu privire la scopul măsurii preventive trebuie făcută precizarea că acesta nu trebuie confundat cu scopul general fixat de art. 136 alin. 1 Cod de procedură penală. Scopul oricărei măsuri concrete de prevenție trebuie analizat în raport cu o anumită persoană și cu împrejurările concrete ale unei cauze penale. De aceea putem vorbi de un scop general ce vizează toate măsurile preventive și un scop special care se referă la o măsură preventivă concretă, luată într-un caz dat. De exemplu, scopul special al obligării de a nu părăsi localitatea este de a înlesni contactul permanent și sigur al organului judiciar cu învinuitul sau inculpatul. Desigur, scopul special trebuie să se armonizeze cu scopul general, al măsurilor preventive.
Și condiția gradului de pericol social trebuie analizată prin prisma unor circumstanțe concrete, cum ar fi: gravitatea infracțiunii în raza teritorială în care își desfășoară activitatea organul judiciar; starea de iritare, tulburare a publicului etc. Altfel spus, trebuie să se țină seama de „rezonanțele ulterioare comiterii infracțiunii”.-
De asemenea, sănătatea, vârsta, antecedentele penale și alte aspecte ce privesc persoana față de care se ia măsura, trebuie avute în vedere la "individualizarea" măsurii preventive. De aceea, pentru aceeași infracțiune, față de un învinuit sau un inculpat se poate lua o măsură de prevenție diferită decât față de altul.
Organele judiciare care pot lua măsuri preventive și actele prin care pot fi luate aceste măsuri
Luarea măsurilor preventive este subordonată anumitor limite procesuale privitoare la începerea urmăririi penale, formularea învinuirii, faza procesuală și organul judiciar competent.
Atunci când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, organele judiciare au facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de competența fiecărui organ, de împrejurările concrete ale cauzei și de persoana făptuitorului.
Pentru a garanta libertatea persoanei, legislația noastră prevede că măsurile de prevenție se iau, de regulă, de către procuror sau instanța de judecată, singura măsură pe care o pot lua organele de cercetare penală fiind reținerea pe cel mult 24 de ore. Măsura arestării preventive poate fi luată, ca urmare a modificărilor constituționale intervenite, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, numai de judecător.
În vederea luării măsurilor preventive, este necesar, mai întâi, ca urmărirea penală să fie începută în cauză. Nu s-ar putea lua vreo măsură preventivă față de persoană reclamată sau bănuită de comiterea vreunei infracțiuni, dacă în cauză nu s-a început urmărirea penală. De aceea, precizarea momentului începerii urmăririi penale este esențială în ceea ce privește data la care, în cauză, se efectuează anumite acte premergătoare, prin care se adună date necesare organului de urmărire penală, în vederea începerii acesteia; în această perioadă nu se va putea recurge în nici un fel la restrângerea libertății personale la care se referă datele. Concluzia se desprinde logic chiar din scopul și natura măsurilor preventive, procesul penal constituind cadrul legal în care este posibilă o restrângere a libertății persoanei.
Măsurile preventive se iau, așadar pentru prima dată în cursul urmăririi penale, dar ele pot fi luate și în cazul reluării urmăririi penale. Așa cum prevede art. 270 Cod de procedură penală, urmărirea penală este reluată în caz de:
– încetare a cauzei de suspendare;
– restituirea cauzei de către instanța de judecată în vederea refacerii sau completării urmăririi, ori ca urmare a extinderii acțiunii penale sau a procesului penal;
– redeschiderea urmăririi penale.
Din economia dispozițiilor legale (art. 143-160) rezultă că măsurile de prevenție pot fi luate prin:
ordonanță de către organul de cercetare penală;
ordonanță de către procuror;
hotărârea instanței de judecată (sentință, decizie sau încheiere).
Față de reglementările intervenite în anul 2003, observăm că a fost înlăturată posibilitatea procurorului de a lua o măsură de prevenție prin rechizitoriu.
Având în vedere competența limitată pe care o au organele de cercetare penală cu privire la luarea măsurilor de prevenție, legea (art. 138) precede posibilitatea acestora de a sesiza procurorul pentru luarea unor măsuri preventive. Astfel, când organul de cercetare penală consideră că este cazul să se ia vreuna din măsurile preventive prevăzute de art. 136 alin.1 lit. b-d (obligarea de a nu părăsi localitatea, obligarea de a nu părăsi țara și arestarea preventivă), înaintează în acest sens un referat motivat procurorului.
În cazul obligării de a nu părăsi localitatea și a obligării de a nu părăsi țara, procurorul este obligat să se pronunțe în 24 de ore.
Așa cum prevede art. 350 Cod de procedură penală, instanța de fond mai poate lua măsura arestării preventive și prin hotărârea prin care soluționează fondul cauzei. Articolul menționat prevede prin alin 1, că „Instanța are îndatorirea ca prin hotărârea sa să se pronunțe cu privire la revocarea, menținerea sau luarea măsurii arestării inculpatului”. În doctrina juridică s-a pus problema dacă arestarea preventivă, care a intervenit cu ocazia condamnării inculpatului, are caracter de pedeapsă ori de măsură preventivă. S-a impus opinia că atâta timp cât nu a intervenit o hotărâre judecătorească definitivă de condamnare caracterul preventiv al măsurii se menține.
Unele precizări se impun în legătură cu actele prin care pot fi luate măsurile preventive.
Cât privește conținutul actului prin care se ia măsura preventivă, acesta rezultă din dispozițiile art. 137 Cod de procedură penală, introdus prin Legea nr. 45 din 1993. Astfel, indiferent de măsura preventivă luată și indiferent de organul care ia măsura, actul întocmit cu acest prilej trebuie să arate: fapta care face obiectul învinuirii sau inculpării; textul de lege în care aceasta se încadrează; pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită; temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive.
Alegerea măsurii ce urmează a fi luată de către organul de cercetare penală sau de către procuror se face ținându-se seama de „scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracțiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele și alte situații privind persoana față de care se ia măsura” (art. 136 alin. 8).
Persoanei reținute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoștință motivele reținerii sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoștință celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezența unui avocat (art. 1371). Aliniatul 2 al aceluiași articol adaugă că: atunci „când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoștințează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces verbal”.
1.3. Înlocuirea, revocarea și Încetarea de drept a măsurilor preventive
Înlocuirea măsurilor preventiive
Măsurile de prevenție, ca măsuri procesuale, au caracter provizoriu și sunt luate în funcție de anumite împrejurări concrete legate de cauza penală și de persoana făptuitorului.
Legea de procedură penală în vigoare are în vedere și ipoteza când în raport de temeiurile de fapt și de drept ale cauzei, măsura preventivă luată nu mai corespunde necesităților pentru care a fost instituită, ceea ce impune o altă măsură care, prin modul de executare și durată, asigură în mai bune condiții scopul urmărit. Având în vedere această situație, art. 139 alin. 1 Cod de procedură penală prevede că: „Măsura preventivă luată se înlocuiește cu altă măsură preventivă, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii”. Din redactarea acestui articol se poate deduce că înlocuirea măsurii preventive este obligatorie ori de câte ori s-a constat că s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea acestuia. Deci, înlocuirea măsurii nu este lăsată la aprecierea organului judiciar câtă vreme legea folosește expresia „se înlocuiește” și nu „se poate înlocui”.
Înlocuirea măsurii preventive se poate face la cererea celui în cauză sau din oficiu de către organul judiciar care le-a luat. Mai mult decât atât, legea prevede obligația pentru organele de cercetare penală (în faza urmăririi penale) de a informa procurorul despre schimbarea temeiurilor care motivează înlocuirea acesteia.
Procurorul este obligat el însuși să sesizeze și din oficiu instanța, pentru înlocuirea sau revocarea măsurii preventive luate de către aceasta, când constată personal că nu mai există sau s-a schimbat temeiul care a justificat luarea măsurii.
Procedura înlocuirii măsurii preventive cu altă măsură preventivă, în condițiile stabilite de lege, se aplică chiar dacă organul judiciar urmează sa-și decline competența (art. 139 alin. 4).
Înlocuirea măsurii preventive nu trebuie confundată cu înlocuirea temeiurilor care să justifice aceeași măsură preventivă. În primul caz o măsură preventivă (cum ar fi arestarea) poate fi înlocuită cu alta (cum ar fi obligarea de a nu părăsi localitatea). În al doilea caz măsura preventivă (arestarea prin ipoteză) se menține, schimbându-se doar temeiul legal al luării ei. Dacă, de exemplu, inițial măsura arestării preventive a inculpatului a fost luată pentru că acesta a încercat să zădărnicească aflarea adevărului (art. 148 alin. 1 lit. d), dar ulterior din investigațiile efectuate rezultă că acesta va comite și alte infracțiuni, se va schimba doar temeiul arestării preventive care la data aceasta se află în dispozițiile art. 148 alin 1 lit. e.
Impunând organului judiciar obligația de a înlocui măsura preventivă luată, cu o altă măsură preventivă, în condițiile arătate, art. 139 alin. 1 Cod de procedură penală nu face nici o precizare în legătură cu măsurile preventive ce pot fi luate în caz de înlocuire. De aceea dispozițiile acestui articol trebuie coroborate cu alte dispoziții ale legii de procedură penală care oferă indicii în acest sens. De exemplu, art. 145 alin 3 referindu-se la obligarea de a nu părăsi localitatea, prevede că „în caz de încălcare a măsurii aplicate se poate lua împotriva învinuitului sau inculpatului una din celelalte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condițiile necesare prevăzute de lege pentru luarea acelor măsuri”. De asemenea, art. 144 alin 3 prevede că măsura reținerii poate fi înlocuită cu măsura arestării, situație în care, organul de cercetare penală, care apreciază că este necesară această ultimă măsură, va înainta procurorului un referat motivat în „cel mult 24 de ore” (art. 144 alin 1. Cod de procedură penală).
Observând dispozițiile privitoare la înlocuirea măsurilor de prevenție, considerăm că poate fi înlocuită o măsură de prevenție cu una mai blândă și invers. În acest sens, măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare dintre celelalte măsuri de prevenție și măsura reținerii poate fi înlocuită cu măsura arestării.
Doctrina juridică din acest domeniu susținută energic de practica judiciară consideră că orice măsură privativă de libertate poate fi înlocuită cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
1.3.2. Revocarea măsurilor preventive
Revocarea măsurilor preventive se înfățișează ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, dispun desființarea ei. Revocarea măsurilor preventive se face la cerere sau din oficiu.
În desfășurarea procesului penal se poate constata că față de situația de fapt și motivele de drept reținute, o măsură preventivă luată nu se mai justifică deoarece au dispărut temeiurile care au impus instituirea acesteia. În cazul acesta operează revocarea măsurii preventive care se face în temeiul art.139 alin. 2 Cod de procedură penală. Potrivit acestui articol „când nu mai există vreun temei care să justifice menținerea măsurii preventive, aceasta trebuie revocată din oficiu sau la cerere”. Măsura revocării se impune chiar dacă organul judiciar urmează să-și decline competența (art. 139 al. 4).
Revocarea măsurilor preventive se deosebește de înlocuirea acestora, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul revocării nu mai există nici un temei care să justifice menținerea, chiar în altă formă a măsurii preventive.
Desigur, dispozițiile art. 139 alin 2 au în vedere pe de o parte dispariția temeiurilor care au impus luarea măsurii preventive, iar pe de altă parte, inexistența altor motive prevăzute de lege decât cele care inițial au justificat măsura. De aceea, revocarea măsurii preventive va fi operantă numai dacă organul judiciar, observând că au dispărut motivele ce au impus această măsură, nu a constatat că apar alte motive care ar justifica-o.
Ca și în cazul înlocuirii măsurilor preventive, revocarea acestora constituie o obligație permanentă pentru organul judiciar chiar din momentul în care se constată că nu mai există vreun temei care să justifice menținerea lor. De altfel, chiar în art. 139 alin 2 se apreciază expres că măsura preventivă, în condițiile actuale trebuie revocată. Acest articol face mențiunea că revocarea măsurilor preventive se face din oficiu de către organul judiciar sau la cererea părții interesate.
Revocarea măsurilor preventive se face de către organele judiciare care le-au luat (care urmăresc ori judecă cauza) corespunzător fazei procesuale în care aceasta se află. De exemplu, revocarea reținerii poate fi realizată de către organul de cercetare penală sau de către procurorul care a hotărât-o. Dar procurorul are putere de a revoca măsura reținerii luată de către organul de cercetare penală, dacă, cu ocazia supravegherii urmăririi penale și cea a rezolvării unor plângeri, constată că nu a existat sau a încetat motivul care a determinat reținerea.
Și instanța de judecată va putea revoca propriile măsuri preventive instituite.
Revocarea unei măsuri preventive se face din oficiu nu numai în cazul în care nu mai există temeiul care a justificat luarea măsurii, ci și în cazul în care aceasta a fost luată cu încălcarea prevederilor legale, dispunându-se, în cazul reținerii și arestării preventive, punerea de îndată în libertate a învinuitului sau inculpatului, dacă nu este arestat în altă cauză.
Problema care s-a ridicat în doctrină și practică este dacă și alt organ judiciar decât cel care a luat o măsură preventivă poate reveni asupra acesteia. Interpretarea strictă a art. 132 alin. 2 conduce la concluzia că revocarea măsurii preventive este un act prin care organul care a dispus măsura poate reveni asupra luării acesteia, revocând-o, dacă mai există vreun temei care să justifice menținerea ei. Prin Legea nr. 32 din 1990 și Legea nr. 281/2003, dreptul de revocare a unor asemenea măsuri este acordat și altui organ decât cel care a dispus luarea măsurii. De aceea conținutul art. 139 alin. 2 trebuie interpretat, în lumina noilor reglementări, în sensul că revenirea asupra măsurii care a fost dispusă poate aparține și altui organ judiciar decât cel care a luat măsura. Este ilustrativ, în acest sens, art. 1402 alin 7 (final) care prevede că atunci când consideră că măsura preventivă luată de procuror este ilegală, instanța dispune revocarea obligării de a nu părăsi localitatea sau, după caz, revocarea obligării de a nu părăsi țara. Menționăm că instanța de judecată poate proceda la o asemenea revocare în soluționarea plângerii împotriva măsurilor preventive luate de procuror (art. 1402).
Trebuie, de asemenea atrasă atenția asupra posibilei confuzii dintre revocarea unei măsuri preventive (arestarea preventivă) și întreruperea executării pedepsei. O asemenea confuzie s-a făcut în practica judiciară, când s-a dispus „revocarea măsurii arestării preventive” pe motiv că „din expertizele medico – legale rezultă că inculpații prezintă afecțiuni pentru tratarea cărora este necesar a fi internați într-o unitate sanitară”. Se invocă în motivarea încheierii art. 139 raportat la art. 453 alin. 1 lit. c Cod de procedură penală. Soluția instanței de judecată, pe motiv că nu s-a observat natura juridică a privării de libertate a în care se află inculpații, a fost criticată. Motivele invocate justificau o întrerupere a executării pedepsei și nu o revocare a măsurii arestării preventive.
Răspunzând cerințelor apărute în practica judiciară, legiuitorul, prin Legea nr. 281/2003 și prin O.U.G. nr. 109/2003, a adăugat un nou alineat art. 139, în care se arată în mod expres că, în situația în care instanța constată, pe baza unei expertize medico-legale că cel arestat preventiv suferă de o boală care îl pune în imposibilitatea de a suporta regimul detenției, dispune, la cerere sau din oficiu, revocarea măsurii arestării.
Cum am mai arătat, arestarea preventivă nu reprezintă o pedeapsă, ci sub aspectul naturii sale juridice este o măsură procesuală preventivă. Dimpotrivă, întreruperea executării pedepsei reprezintă o instituție ce ține, ca natură juridică, de instituția executării pedepsei.
Anumite particularități prezintă, sub aspectul înlocuirii și revocării, noile măsuri preventive instituite prin Legea 32 din 1990 cu unele modificări impuse de Legile 140 și 141 din 1996). Este vorba de liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauțiune. În ambele variante, liberarea provizorie apare ca o măsură preventivă care înlocuiește arestarea preventivă, redându-se inculpatului starea de libertate sub anumite condiții (la care ne vom referi în capitolul următor). Deci până aici, ne confruntăm, cu o înlocuire a unei măsuri preventive cu alta. Dacă, însă inculpatul nu respectă condițiile impuse prin noua măsură preventivă, aceasta este revocată, fără a se reveni la starea de libertate deplină ci se revine la măsura arestării preventive (la o măsură mai severă).
De asemenea, în conformitate cu dispozițiile art. 3001 și 3002, instanța este obligată să verifice din oficiu, atât la primirea dosarului cât și la prima înfățișare și în tot cursul judecății, regularitatea luării sau, după caz, a menținerii arestării preventive.
1.3.3. Încetarea de drept a măsurilor preventive
În timp ce revocare măsurilor de prevenție este un act procesual a cărui oportunitate o apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor preventive este un obstacol legal împotriva menținerii acestora. Așadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul judiciar este obligat să dispună desființarea măsurii.
Codul de procedură penală, așa cum a fost modificat și completat prevede anumite cazuri când măsurile preventive încetează de drept, prin efectul unor instituții juridice expres prevăzute de lege, fără îndeplinirea vreunei alte condiții. Prin particularitățile pe care le prezintă, încetarea de drept a măsurilor preventive se deosebește atât de înlocuirea cât și revocarea măsurilor preventive, întrucât în privința acestora organul judiciar are posibilitatea de a aprecia apariția unor schimbări a temeiurilor ce au justificat măsura ori dispariția acesteia. În cazul încetării de drept a măsurilor preventive, organul judiciar va da efect unei situații juridice care atrage după sine o înlăturare a măsurilor preventive luate.
Încetarea de drept a măsurilor preventive ridică două probleme esențiale și anume: identificarea cazurilor când instituția menționată operează și procedura prevăzută de lege pentru punerea în libertate a celui supus măsurii.
Cazurile în care măsurile preventive încetează de drept pot fi identificate prin analiza atentă a dispozițiilor art. 140 Cod de procedură penală și ele diferă după faza procesuală în care intervin.
a. În faza urmăririi penale, măsura preventivă încetează de drept:
la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare. Prin lege, de exemplu se stabilește că „reținerea unei persoane nu poate depăși 24 de ore”, ceea ce înseamnă că la expirarea acestui termen măsura încetează, dacă nu s-a luat împotriva sa măsura arestării preventive ca învinuit sau inculpat (art. 140 alin 1 lit. a).
în caz de scoatere de sub urmărire sau de încetare a urmăririi penale prin aplicarea prevederilor art. 10 Cod de procedură penală, sau ca urmare a intervenirii unei cauze de nepedepsire, deoarece măsura preventivă rămâne fără obiect.
b. În faza de judecată, încetarea de drept a măsurilor preventive intervine:
când înainte de pronunțarea unei hotărâri de condamnare la prima instanță durata arestării preventive a atins jumătatea maximului pedepsei prevăzute de lege pentru care formează obiectul învinuirii.
Prin maximul pedepsei prevăzute de lege, la care se referă art. 140 alin. 2 Cod de procedură penală, înțelegem maximul special al pedepsei închisorii iar nu pedeapsa majorată sau diminuată ca urmare a aplicării unor circumstanțe agravante sau atenuante.
în caz de achitare sau de încetare a procesului penal.
când instanța pronunță o pedeapsă cu închisoarea egală cu durata reținerii și arestării preventive (art. 350 alin. 3 lit. a Cod de procedură penală).
când se pronunță o pedeapsă cu închisoare, cu suspendarea executării sau cu executare la locul de muncă (art. 350 alin. 3 lit. b Cod de procedură penală).
când se pronunță o pedeapsă cu amenda (art. 350 alin. 3 lit. c).
când se pronunță o măsură educativă (art. 350 alin 3 lit. d).
când s-a dispus condamnarea la pedeapsa închisorii, cu aplicarea grațierii totale.
Procedura punerii în libertate a celui care a fost supus măsurii preventive este cea prevăzută de legea de procedură penală.
În primul rând, măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de organele judiciare.
Se poate spune că au expirat termenele prevăzute de lege în cazurile în care măsurile de prevenție au fost dispuse pe durata maximă a termenelor prevăzute de lege; bunăoară, măsura arestării preventive a învinuitului încetează de drept când a fost luată pentru 10 zile și acest termen a expirat.
Durata arestării inculpatului este de cel mult 30 de zile și la expirarea acestui termen, în cursul urmăririi penale, dacă se dorește menținerea acestei măsuri, instanța are obligația constituțională să decidă prelungirea arestării.
Așa cum prevede Codul de procedură penală, „instanța de judecată, din oficiu sau la sesizarea procurorului, ori procurorul în cazul reținerii, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală, are obligația să dispună punerea, de îndată în libertate a celui reținut sau arestat”. În acest sens se va comunica administrației locul de reținere sau deținere, copie de pe ordonanță sau dispozitiv, ori un extras cuprinzând datele necesare pentru identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului și data ordonanței sau a hotărârii prin care s-a dispus liberarea precum și temeiul legal al liberării.
Dacă inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii egală cu pedeapsa arestării preventive, acesta va fi liberat de îndată ce arestarea devine egală cu durata pedepsei pronunțate. Această punere în libertate este obligatorie chiar dacă momentul când arestarea preventivă egală cu pedeapsa pronunțată este anterior rămânerii definitive a hotărârii. Se poate observa că în această materie, hotărârea pronunțată de instanța de judecată este executorie de la data pronunțării și nu a rămânerii sale definitive.
Mai mult decât atât, pentru a se da eficiență deplină prevederilor art. 350 alin. 6, administrația locului de deținere va urmări și dispune punerea în libertate a inculpatului arestat preventiv. În acest sens, instanța de judecată trebuie să comunice, imediat după pronunțare, locului de deținere o copie după dispozițiile hotărârii.
Căile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luării, revocării sau încetării de drept a măsurilor preventive
Considerații preliminare
Începând cu anul 1990, în acest domeniu au survenit numeroase modificări de natură să asigure noi garanții privind respectarea riguroasă a normelor privind restrângerea libertății persoanei sau privarea de libertate a acesteia în cursul procesului penal.
Modificările sunt în concordanță cu dispozițiile art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.
Notăm însă faptul că legiuitorul nu a reușit întotdeauna să creeze o perfectă consonanță între aceste instituții și reglementările în ansamblu existente în Codul de procedura penală. O primă observație care se impune în acest sens este aceea referitoare la instituția recursului care poate fi declarat împotriva unor încheieri ale instanței privind luarea, revocarea sau încetarea de drept a măsurilor de prevenție. În acest sens, nu s-au creat condițiile legale ale exercitării recursului daca avem în vedere cazurile limitative arătate in art. 3859 . Calea de atac a recursului în materia măsurilor de prevenție trebuie să aibă un regim special și să poată fi exercitată în cazuri speciale enunțate expres în lege.
Autorii de specialitate consideră că, în ceea ce privește, recursul declarat împotriva unei astfel de încheieri, sunt incidente dispozițiile art. 3859 alin. 3, potrivit cărora recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 3859, iar instanța este obligată ca, în afara temeiurilor invocate și cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele.
Observăm că textul invocat se referă la hotărâri judecătorești în general, fără a distinge între sentințe, decizii sau încheieri.
O a doua observație vizează reglementarea soluționării recursului în domeniul măsurilor de prevenție în raport cu prevederile generale cuprinse în art. 38515 care prevăd soluțiile la recurs.
Plângerea împotriva ordonanței organului de cercetare penală sau a procurorului privind măsura reținerii
Potrivit art. 1401 împotriva ordonanței organului de cercetare penală prin care s-au luat măsura preventivă a reținerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii, la procurorul care supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanței procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face plângere, înaintea de expirarea celor 24 de ore, la prim-procurorul Parchetului sau, după caz, la procurorul ierarhic superior, în condițiile art. 278 alin. 1 și 2.
Întrucât se face trimitere la art. 278 ce reprezintă, în materia plângerii contra actelor procurorului, regula, consideram că cel nemulțumit de modul în care plângerea este soluționată de prim-procuror sau, după caz, de procurorul ierarhic superior se poate adresa instanței în condițiile art.2781.
Procurorul se pronunță prin ordonanță înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea măsurii reținerii, iar când consideră că aceasta este ilegală sau nu este justificată, procurorul dispune revocarea ei.
Plângerea impotriva ordonanței procurorului privind măsurile preventive prevazute in art 136 lit. b si c
Potrivit art. 1402, împotriva ordonanței procurorului prin care se dispune luarea măsurii obligatorii de a nu părăsi localitatea ori a măsurii obligatorii de a nu părăsi țara, învinuitul sau inculpatul poate face plângere în termen de 3 zile de la luarea măsurii, la instanța căreia i-ar reveni competența sa judece cauza în primă instanță.
Dosarul va fi înaintat instanței în termen de 24 de ore, iar plângerea se soluționează, în camera de consiliu, în termen de 3 zile.
Deși citarea învinuitului sau inculpatului este obligatorie, neprezentarea acestuia nu împiedică judecarea plângerii; în schimb prezența procurorului la judecarea plângerii este obligatorie (art. 1402 alin.4).
Instanța se pronunță în aceiași zi, prin încheiere, iar în situația în care consideră ca măsura preventivă este ilegală sau nu este justificată, instanța dispune revocarea ei.
În lipsa unor dispoziții exprese privind calea de atac ce se poate exercita împotriva unei astfel de încheieri, considerăm că hotărârea instanței este definitivă, mai ales că indiferent de soluția pronunțată, dosarul se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluționarea plângerii.
Observăm că atât prevederile art. 1402 cât și cele ale art. 278 fac referire la plângerea împotriva unor măsuri luate de procuror, însă, printr-o interpretare sistematică, în cazul în care plângerea se referă la măsurile de prevenție arătate în art. 136 lit. b) și c) (obligarea de a nu părăsi localitatea și obligarea de a nu părăsi țara), considerăm că se aplică cu întâietate dispozițiile art. 1402, ele având un caracter special și autonom față de reglementarea generală.
Calea de atac împotriva încheierii privind măsurile preventive
În lumina art. 141, încheierea dată în primă instanță și în apel, prin care se dispune luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care se constată încetarea de drept a arestării preventive, poate fi atacată separat, cu recurs, de procuror sau de inculpat. Termenul de recurs este de 24 de ore și curge de la pronunțare pentru cei prezenți, și de la comunicare pentru cei lipsă.
Rămân valabile observațiile făcute în subsecțiunea precedentă, conform cărora încheierile prin care instanța nu dispunea luarea, revocarea, înlocuirea, încetarea sau menținerea unei măsuri preventive nu pot fi recurate decât o dată cu fondul.
Dosarul va fi înaintat instanței de recurs în termen de 24 de ore, iar recursul se judecă în trei zile. Instanța de recurs va restitui dosarul primei instanțe în termen de 24 de ore de la soluționarea recursului.
Potrivit art.141 alin. 3, recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus luarea sau menținerea unei măsuri preventive ori prin care s-a constatat încetarea de drept a arestării preventive nu este suspensiv de executare. În consecință, o astfel de încheiere își produce efectele până la rezolvarea recursului.
Astfel, modificarea adusă de Legea nr. 281/2003, a rezolvat, o problemă, cu grave implicații practice; in vechea reglementare, atunci când instanța constata cercetarea de drept a arestării preventive, punerea de îndată în libertate a celui arestat, așa cum legea cerea imperativ, nu se putea realiza dacă procurorul declara recurs, deoarece recursul său era suspensiv de executare. Prin urmare, până la rezolvarea recursului și confirmarea de către instanța superioară, inculpatul rămânea în stare de arest fără nici un temei legal, încălcându-se astfel principiile fundamentale ale legalității și garantării libertății persoanei.
Printr-o interpretare „per a contrario” a dispozițiilor art. 141 alin. final, rezultă că recursul declară împotriva încheierii prin care s-a dispus revocarea sau înlocuirea unei măsuri preventive precum și încheierea prin care s-a constatat încetarea de drept a oricărei alte măsuri de prevenție cu excepția arestării preventive este suspensiv de executare, efectele unei astfel de încheieri fiind suspendate pe perioada soluționării recursului.
În această cale de atac sunt asimilate și anumite cereri ale inculpatului privind starea sa de libertate. Astfel, în practica judiciară s-a arătat că cererea inculpatului privind întreruperea executării pedepsei, deși condamnarea nu era definitivă, trebuie considerată ca o cerere de revocare a arestării preventive și trimisă instanței de recurs pe al cărei rol se află dosarul. Într-o asemenea situație, instanța de recurs, pronunțându-se asupra recursului, va trebui să decidă și asupra eventualei cereri a recurentului de revocare a arestării preventive în funcție de admiterea sau respingerea recursului.
În literatura de specialitate și în practica judiciară s-a arătat, în mod concret, subliniem noi, că încheierea prin care s-a respins cererea de revocare a arestării nu poate fi recurată decât odată cu fondul.
CAPITOLUL 2
REGLEMENTAREA MĂSURILOR PREVENTIVE
2.1 Reținerea
2.1.1 Noțiune și justificare
Reținerea este o măsură privativă de libertate de scurtă durată, dar foarte utilă în stadiul inițial al procesului penal, ceea ce justifică folosirea ei numai în faza urmăririi penale și deci, numai față de învinuit.
Reținerea este cea mai ușoară dintre măsurile preventive având în vedere durata scurtă a acesteia. Ea constă în izolarea învinuitului în anumite locuri speciale și interdicția de a le părăsi pe o durată de cel mult 24 de ore. Sub aspectul duratei, actuala reglementare a reținerii se deosebește de reglementarea existentă în Codul de procedură penală anterior, care oferea posibilitatea ca procurorul să prelungească reținerea de 24 de ore până la 5 zile.
Rațiunea instituirii măsurii menționate a fost determinată de necesitatea izolării imediate a acelui care a comis o infracțiune în vederea împiedicării dispariției sale și asigurării bunei desfășurări a procesului penal.
Ca măsură privativă de libertate reținerea se ia, de regulă, la începutul urmăririi penale, când identitatea sau domiciliul învinuitului nu este cunoscut, ori când acesta a încercat să fugă, să se ascundă sau să distrugă urmele infracțiunii.
Pornind de la constatarea că privarea de libertate este comună atât reținerii cât și arestării preventive, în literatura de specialitate reținerea a fost considerată „sora mai mică a arestării preventive”. Reținerea se aseamănă, în unele privințe, dar se deosebește, în altele, de anumite activități cunoscute în cursul procesului penal, cum ar fi prinderea sau capturarea infractorilor, reținerea persoanei de către poliție pentru verificarea identității sau pentru executarea unui mandat de aducere; interdicția de a se îndepărta din sala de judecată până la terminarea cercetării judecătorești.
2.1.2 Condiții
Într-o reglementare diferită sau asemănătoare din punct de vedere al conținutului, duratei sau modalității de executare, reținerea este cunoscută de toate legislațiile procesuale penale moderne și este supusă unor condiții privind durata și procedura acestei măsuri.
Cât privește legea de procedură penală română, aceasta fixează anumite condiții ce urmează a fi îndeplinite cumulativ, pentru a fi luată măsura reținerii, prin art. 143 alin. 1 și 2 Cod de procedură penală.
În lumina acestor dispoziții, reținerea nu poate fi dispusă decât în faza de urmărire penală, dacă:
există probe sau indicii temeinice că învinuitul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru fapta săvârșită legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață ori pedeapsa închisorii;
există unul din cazurile prevăzute de art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoarea prevăzute de lege pentru fapta săvârșită (art. 143 alin2).
Cu întrunirea condițiilor menționate mai sus față de persoana în cauză, se poate lua neîndoielnic măsura preventivă a reținerii. Problema care a declanșat unele discuții în literatura de specialitate privește organul juridic care poate lua această măsură.
2.1.2.1. Organele competente pentru luarea măsurii
Constituția României înscrie printre garanțiile libertății persoanei în procesul penal și regula potrivit căreia „Reținerea nu poate depăși 24 de ore” fără a face vreo mențiune expresă în legătură cu organul judiciar ce poate lua o asemenea măsură. În dezvoltarea principiului constituțional menționat, Codul de procedură penală, prin art. 143 alin. 1, precizează că „măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală, față de învinuit”. Organele de cercetare penală ce pot lua măsura reținerii sunt cele prevăzute de art. 207 Cod de procedură penală (care se referă la componența organelor de cercetare ale poliției) și art. 208 Cod de procedură penală (care se referă la competența organelor de cercetare penală speciale).
Potrivit prevederilor art. 143 Cod de procedură penală, măsura reținerii poate fi luată de organul de cercetare penală față de învinuit, dacă sunt probe sai indicii temeinice că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Organul de cercetare penală este obligat să-l încunoștiințeze, de îndată, pe procuror cu privire la luarea măsurii reținerii.
Organul de cercetare penală va aduce la cunoștința învinuitului că are dreptul să-și angajeze un apărător. De asemenea, i se aduce la cunoștință că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit și împotriva sa. Acest drept a fost numit dreptul la tăcere și a stârnit un viu interes în literatura juridică de specialitate de la noi.
Măsura reținerii poate fi luată și de procuror, în condițiile alin. 1 și 11, caz în care este încunoștiințat conducătorul parchetului din care face parte.
Măsura reținerii se ia în cazurile prevăzute în art. 148, oricare ar fi limitele pedepsei cu închisoare prevăzute de lege pentru fapta săvârșită.
Pentru o interpretare uniformă a legii s-au făcut precizări în dispozițiile art. 143 alin. ultim, în sensul că sunt indicii temeinice atunci când din datele existente în cauză rezultă presupunerea că persoana față de care se efectuează urmărirea penală a săvârșit fapta.
Potrivit prevederilor art. 144 Cod de procedură penală, măsura reținerii poate dura cel mult 24 de ore. Din durata măsurii reținerii se deduce timpul cât persoana a fost privată de libertate ca urmare a măsurii administrative a conducerii la sediul poliției, prevăzută în art. 31 alin. 2 lit. b) din Legea 218/2002 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.
În ordonanța prin care s-a dispus reținerea trebuie să se mențoineze ziua și ora la care reținerea a început, iar în ordonanța de punere în libertate, ziua și ora la care reținerea a încetat.
Când organul de cercetare penală consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, înaintează procurorului, în primele 10 ore de la reținerea învinuitului, odată cu încunoștiințarea la care se referă art. 143 alin. 1, un referat motivat. Procurorul, dacă apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii arestării preventive, procedează înăuntrul termenului prevăzut la alin. 1, potrivit art. 146.
Când măsura reținerii este luată de procuror, dacă acesta consideră că este necesar a se lua măsura arestării preventive, procedează, în termen de 10 ore de la luarea măsurii reținerii, potrivit art.146.
2.1.2.2. Actele prin care se ia măsura reținerii
Cât privește instanța de judecată, acesta nu va putea lua măsura reținerii întrucât, cum arătam, acesta se ia numai față de învinuit (iar persoana trimisă în judecată are calitatea de inculpat). În cazul infracțiunilor de audiență săvârșite în cursul ședinței de judecată instanța poate dispune arestarea preventivă a învinuitului, iar președintele emite un mandat de arestare a acestuia (art. 299 alin 1 și 2) Cod de procedură penală.
Unele precizări se impun și în legătură cu actele și măsurile procedurale prin care poate fi luată măsura preventivă a reținerii. Așa cum rezultă din dispozițiile art. 144 alin 2 Cod de procedură penală, măsura reținerii se dispune de către organele de cercetare penală prin ordonanță.
În vederea creării posibilității de verificare a respectării legii în această materie Codul de procedură penală descrie, în art. 137, conținutul actului prin care se ia măsura preventivă, aplicabile, deci și reținerii. Potrivit articolului menționat actul prin care se ia măsura preventivă trebuie să arate: fapta care face obiectul învinuirii, textul de lege în care acesta se încadrează, pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită și temeiurile concrete care au determinat luarea măsurii preventive. La aceste mențiuni generale trebuie să adăugăm mențiunile speciale cerute de art. 144 alin. 2 Cod de procedură penală, și care vizează ziua și ora la care reținerea a început. Nu trebuie, de asemenea, pierdute din vedere mențiunile pe care trebuie să le cuprindă, în general o ordonanță și anume: data și locul întocmirii, numele, prenumele, calitatea și semnătura celui care o întocmește.
Calculul duratei reținerii se face potrivit dispozițiilor art. 188, ora la care începe reținerea și ora la care încetează intrând în durata acestei măsuri procesuale.
Indicarea tuturor mențiunilor pe care trebuie să le cuprindă ordonanța va da posibilitatea verificării respectării legalității în această materie.
2.1.2.3. Durata măsurii preventive a reținerii
Durata măsurii preventive a reținerii este indicată de Constituția României, cât și de reglementarea specială din art. 144 alin. 1 Cod de procedură penală. Aceste reglementări fixează durata reținerii la cel mult 24 de ore. Durata scurtă a termenului de reținere este o garanție a inviolabilității persoanei, în procesul nostru penal. În legislațiile altor state termenele de reținere sunt mai mari. Din formularea textuală a art. 144 alin. 1 deducem că din moment ce reținerea poate dura „cel mult” 24 de ore, acesta poate dura, în funcție de necesitate, și o perioadă mai mică de 24 de ore (5,10,15 ore).
Cât privește posibilitatea prelungirii privării de libertate a învinuitului, Codul de procedură penală anterior prevedea că procurorul putea, atunci când considera necesar, să prelungească reținerea în primele 24 de ore și după împlinirea acestora până la cel mult 5 zile.
Actualul Cod de procedură penală nu mai prevede o asemenea posibilitate, aducând un element de noutate. Potrivit art. 144 alin 3 Cod de procedură penală, când organul de cercetare penală consideră necesară prelungirea duratei privării de libertate a învinuitului peste 24 de ore ale reținerii înaintează procurorului un referat motivat, pentru luarea măsurii arestării preventive. Referatul trebuie întocmit înăuntrul termenului de 10 de ore de la reținerea învinuitului; calculul duratei măsurii reținerii se face potrivit art. 188 Cod de procedură penală prin luarea în considerarea a orei la care începe și la care se sfârșește termenul.
Momentul începerii curgerii termenului este cel al privării efective de libertate a făptuitorului de către organul de cercetare penală (adică momentul introducerii la arest).
2.1.2.4. Particularități în cazul infracțiunilor flagrante
Măsura preventivă a reținerii prezintă unele particularități în cazul infracțiunilor flagrante.
Procedura de urgență de urmărire și judecare a acestor infracțiuni obligă la reținerea învinuitului pe durata a 24 de ore (art. 468 Cod de procedură penală ). Pentru ca infracțiunea să fie considerată flagrantă și în consecință să-i fie aplicate dispozițiile privind obligativitatea reținerii, se cer întrunite cumulativ unele condiții și anume: condiția flagranței, a săvârșirii acesteia în anumite condiții de loc și a sancționării faptei săvârșite cu închisoare mai mare de un an și mai mică de 12 ani.
În cazul întrunirii condițiilor de mai sus, începerea urmăririi penale se face prin procesul – verbal de constatare a infracțiunii flagrante, nemaifiind necesară întocmirea separată a unui proces – verbal pentru a marca acest moment. În același proces verbal se consemnează și data și ora reținerii.
Unele precizări se impun, în acest context, pe marginea dispozițiilor art. 69 din Constituția României: Articolul menționat prevede prin alin. 1 că: „Deputații sau senatorii nu pot fi reținuți fără încuviințarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor”. În caz de infracțiune flagrantă, adaugă alin. 2 – deputații sau senatorii pot fi reținuți. Ministerul justiției va informa neîntârziat pe președintele camerei asupra reținerii. În cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reținere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri. În doctrina juridică se atrage atenția că această dispoziție constituțională încalcă principiul separației puterilor în stat, „deoarece asupra revocării măsurii de prevenție nu pot decide decât organele justiției” .O asemenea dispoziție permite practic puterii legiuitoare să-și aroge atribuții ale puterii judecătorești, deoarece luarea măsurilor preventive și eventual revocarea lor, pot fi dispuse numai de către organele judiciare care funcționează în cadrul autorității judecătorești. Dacă reținerea nu se poate dispune decât cu încuviințarea Camerei -, de ce aceasta nu ar putea să se opună unei rețineri legal efectuată. A dispune „revocarea”, înseamnă că nu se ia aviz pentru reținere, iar cel ce dispune „revocarea”, prin ordonanță, este procurorul – căci în cazul deputaților, senatorilor numai procurorul poate efectua urmărirea penală. Nu se vede nici o imixtiune a legiuitorului asupra puterii judecătorești; de altfel, procurorul nici nu face parte din „puterea judecătorească”, ci numai din „autoritatea judecătorească”.
Indiferent că măsura preventivă a reținerii se ia în procedura obișnuită sau în procedura specială a infracțiunilor flagrante, persoanei reținute i se aduc de îndată la cunoștință motivele reținerii.
După judecarea cauzei și pronunțarea hotărârii, timpul reținerii se scade din durata pedepsei stabilite de instanță.
2.2. Obligarea de a nu părăsi localitatea și țara
2.2.1. Obligarea de a nu părăsi localitatea
Ca măsură preventivă, restrictivă de libertate, obligarea de a nu părăsi localitatea este mai nouă în legislația noastră fiind reglementată pentru prima oară în Codul de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969. Acest cod a instituit o măsură prin care făptuitorul nu este privat de libertate, impunându-i-se numai restricții privitoare la posibilitățile de mișcare. Măsura nu are, deci, un caracter tradițional în dreptul românesc, iar în practica din acest domeniu se întâlnește destul de rar. Conținutul acestei măsuri este fixat de art. 145 Cod de procedură penală, care prevede că „măsura obligării de a nu părăsi localitatea constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de instanța de judecată, în cursul judecății, de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără încuviințarea organului care a dispus această măsură” și numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute în art. 143 alin. 1 Cod de procedură penală.
Legiuitorul român a instituit o asemenea măsură de prevenție pentru a acoperi situațiile în care privațiunea de libertate nu se impune, dar făptuitorul nu poate fi lăsat nici într-o deplină libertate, fără restricții și fără garanții pentru împiedicarea sustragerii lui de la urmărire sau judecată.
Împrejurări cum ar fi starea de sănătate, necesitatea prezenței la locul de muncă sau evitarea întreruperii studiilor, sunt cazuri care pot justifica luarea unei măsuri neprivative de libertate, cum este cea pe care o analizăm.
Legea română de procedură penală nu enumeră situațiile în care măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată, ci lasă la latitudinea organelor judiciare penale stabilirea unei asemenea situații în fiecare cauză în parte. Totuși, pentru a evita arbitrariul și abuzurile, legea precizează anumite condiții în care măsura poate fi luată de către procurori sau de către instanța de judecată.
Condiții
Potrivit art. 145 alin. 1 raportat la art. 143 alin. 3 și art. 136 alin. 1 Cod de procedură penală, obligația de a nu părăsi localitatea poate fi dispusă dacă sunt îndeplinite cumulativ două condiții:
dacă sunt probe sau indicii temeinice că învinuitul sau inculpatul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală;
pentru fapta săvârșită legea să prevadă pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii.
Desigur, problema îndeplinirii acestei condiții se va pune numai în măsura în care a început urmărirea penală de către organul de cercetare penală sau procuror (când făptuitorul devine învinuit) sau a fost sesizată instanța de judecată ( când măsura se ia de către acest organ judiciar).
Din redactarea art. 145 alin.1, care trimite la art. 143 alin 1 Cod de procedură penală, rezultă ca legiuitorul a prevăzut condiția existenței unor probe sau indicii temeinice că a fost săvârșită fapta penală, numai atunci când măsura se ia în cursul urmăririi penale. În această fază a procesului penal măsura se ia pe cale de ordonanță de către procuror.
Această măsură poate fi luată de procuror, în cursul urmăririi penale, prin ordonanță, sau de instanța de judecată, în cursul judecății, prin încheiere.
Neîndoielnic și pentru faza de judecată sunt necesare probe în vederea luării măsurii, pentru că restrângerea libertății unei persoane este o atingere gravă adusă unui drept constituțional care nu poate fi concepută în absența unor probe sau indicii temeinice de vinovăție, indiferent de faza procesuală în care acesta intervine. Legiuitorul nu a mai prevăzut expres o asemenea condiție, pentru că se apreciază că atunci când o cauză a ajuns la instanța de judecată înseamnă că există probe în acest sens.
O problemă ce a declanșat unele controverse, în doctrină și practică, se referă la condiționarea obligării de a nu părăsi localitatea și de prezența vreunuia dintre cazurile indicate de art. 148 Cod de procedură penală. Articolul 145 care reglementează conținutul măsurilor face trimiterea numai la alin 1 al art. 143, în care se precizează condițiile reținerii fără nici o referire la art. 148 Cod de procedură penală.
Pentru măsura reținerii condiția existenței vreunuia dintre cazurile prevăzute de art. 148 este expres prevăzută în art. 143 alin. 2, mențiune pe care nu o constatăm si în privința obligației de a nu părăsi localitatea.
Concluzia ce se poate desprinde, susținută, de altfel, de majoritatea autorilor este aceea că pentru această măsură preventivă nu este necesar să existe unul din cazurile prevăzute de art. 148, fiind suficiente cele două condiții: existența unor probe sau indicii temeinice că făptuitorul a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală și pedepsirea cu detenție pe viață sau cu închisoare a faptei penale săvârșite (art. 136 alin. 1).
În acord cu opinia majoritară apreciem că măsura obligării de a nu părăsi localitatea fiind restrictivă iar nu privativă de libertate, nu se impune existența vreunui caz din cele prevăzute de art. 148 Cod de procedură penală. Dacă ar fi fost o omisiune a legiuitorului acesta ar fi sesizat-o între timp, aducând completările necesare, în cadrul numeroaselor modific ări și completări pe care Codul de procedură penală le-a suportat.
Organele competente a dispune luarea măsurii
Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată în tot cursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale, de către procuror, cât și în faza judecății, de către instanțele de judecată. Organele de cercetare penală nu pot lua această măsură, întrucât art. 145 alin. 1 prevede expres că : „îndatorirea de a nu părăsi localitatea poate fi impusă numai de către procuror sau de către instanța de judecată”.
În cursul urmăririi penale măsura se ia pe cale de ordonanță, de către procurorul care efectuează acte de urmărire penale în cauzele pe care le supraveghează (art. 209 alin. 2 ) sau efectuează obligatoriu urmărirea penală în cazul infracțiunilor indicate de art. 209 alin. 3 Cod de procedură penală; din conținutul art. 209 Cod de procedură penală nu rezultă că ordonanța procurorului de a nu părăsi localitatea ar fi supusă confirmării prim-procurorului unității sau organului ierarhic superior (ca în cazul arestării preventive – art. 209 alin. 5).
Pentru apărarea garanțiilor privind libertatea persoanei n-ar fi lipsit de utilitate ca legiuitorul să supună această măsură confirmării de către prim-procurorul parchetului sau cel ierarhic superior.
Procurorul poate lua măsura obligării de a nu părăsi localitatea și atunci când înlocuiește o măsură preventivă mai severă cu una blândă. În practica Curții de Apel Constanța, de exemplu, după revocarea măsurii arestării preventive, procurorul a înlocuit prin ordonanță obligarea inculpaților de a nu părăsi localitatea pe timp de 30 de zile.
Unele precizări se impun în legătură cu luarea acestei măsuri în cazurile în care urmărirea penală este efectuată de către organul de cercetare penală. Cum arătam mai sus, organul de cercetare penală nu poate lua direct această măsură, dar în baza art. 138 Cod de procedură penală poate întocmi un referat motivat pe care îl înaintează procurorului care supraveghează cauza. Referatul prin care procurorul este sesizat trebuie să cuprindă fapta săvârșită și încadrarea sa juridică, precum și temeiurile concrete care au determinat propunerea. Art. 138 alin. 1 cod de procedură penal obligă procurorul de a examina dosarul cauzei; obligarea procurorului la examinarea dosarului este o garanție în plus a temeiniciei măsurilor ce urmează a fi luate. Pentru a asigura condițiile examinării dosarului, acesta trebuie înaintat procurorului odată cu referatul prin care se solicită luarea măsurii. Dacă din anumite cauze înaintarea dosarului nu este posibilă, procurorul trebuie să-l examineze la sediul organului de cercetare penală.
După examinarea dosarului cauzei, procurorul este obligat să se pronunțe cu privire la propunere în termen de 24 de ore (art. 138 alin 2). Acest termen este de recomandare, astfel încât nerespectarea sa atrage doar sancțiuni disciplinare pentru procuror. Durata scurtă a acestui termen este justificată de necesitatea asigurării rapide a bunei desfășurări a procesului penal, trecerea timpului putând compromite activitățile procedurale. Cât privește calculul acestui termen procedural, aplicabile sunt dispozițiile art. 186 care prevede că nu se ia în calcul ora când acesta începe și se sfârșește (se calculează, deci pe ore libere).
În cursul judecății măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi luată de către instanța de judecată în baza art. 145 alin. 1 Cod de procedură penală. Articolul menționat nu se referă și la actul procedural prin care instanța aduce la îndeplinire această posibilitate. De aceea, dispoziția menționată trebuie coroborată cu art. 302 alin. 2 Cod de procedură penală, care prevede că „instanța de judecată se pronunță asupra tuturor măsurilor luate în cursul judecății prin încheiere motivată”. Încheierea trebuie să cuprindă datele prevăzute de art. 305 alin 1 lit. a – i Cod de procedură penală pentru orice încheiere de ședință. În plus, încheierea prin care se dispune luarea măsurii preventive a obligării de a părăsi localitatea trebuie să cuprindă și pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea săvârșită precum și temeiurile concrete care au determinat luarea acesteia.
Întrucât nu se referă la fondul cauzei, ci la un raport procesual adiacent, încheierea
la care ne-am referit poate fi atacată cu recurs, în termen de 3 zile de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă; deși legea nu prevede, atât ordonanța procurorului cât și încheierea instanței prin care se ia măsura de a nu părăsi localitatea, trebuie să se comunice organelor de poliție care au obligația să verifice modul în care se respectă măsura stabilită și să sesizeze în caz de nesocotire a ei, organul judiciar care a dispus măsura.
Durata măsurii
În privința duratei măsurii preventive de a nu părăsi localitatea trebuie avute în vedere dispozițiile art. 145 alin.2 Cod de procedură penală, potrivit cărora, dacă măsura se stabilește în cursul urmăririi penale, ea nu poate depăși 30 de zile, ceea ce înseamnă că durata poate fi mai mică de 30 de zile.
Art. 145 Cod de procedură penală mai prevede că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale, în caz de necesitate și numai motivat. Prelungirea se dispune de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond, fiecare prelungire neputând să depășească 30 de zile.
Durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de un an. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 10 ani ori mai mare, durata maximă a obligării de a nu părăsi localitatea este de 2 ani (art. 145 alin. 2).
Conținutul măsurii analizate constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului de a nu părăsi localitatea în care locuiește fără aprobarea organului judiciar care a dispus-o. Deci potrivit legislației noastre, măsura obligării de a nu părăsi localitatea privește o singură limitare, în ideea ocrotirii libertății persoanei și limitării acesteia numai la cazurile în care se impune în mod necesar. Prin noțiunea de localitate în care trăiește trebuie înțeleasă localitatea în care învinuitul sau inculpatul își are reședința sau domiciliul legal.
Procurorul sau instanța de judecată pot încuviința ca învinuitul sau inculpatul să părăsească localitatea în anumite perioade pentru a se deplasa la locul de muncă ori pentru a rezolva probleme personale.
De asemenea, dacă după luarea măsurii intervin asemenea situații care ar reclama prezența învinuitului sau inculpatului în altă localitate, procurorul la propunerea organelor de cercetare penală sau din oficiu, ori instanța de judecată pot încuviința părăsirea localității stabile, numai dacă apreciază că desfășurarea procesului nu va fi negativ influențată.
În cazul în care obligația impusă învinuitului sau inculpatului, prin această măsură, este nesocotită, se poate lua împotriva acestora alte măsuri preventive, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru instituirea acestora. Formularea alin. 3 din art. 145 Cod de procedură penală care reglementează conținutul măsurii pe care o analizăm, a determinat în literatură și practică puncte de vedere diferite. Pornind chiar de la conținutul textului unii autori au argumentat că măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi înlocuită cu oricare altă măsură privativă de libertate (atât reținere cât și arestare preventivă). După alți autori în caz de înlocuire a acestei măsuri nu s-ar justifica decât măsura arestării preventive a învinuitului sau inculpatului. Considerăm întemeiat acest ultim punct de vedere, întrucât în caz de nesocotire a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, nu se poate ajunge la o simplă înlocuire a acesteia. În ideea de a-l sancționa pe cel supus măsurii trebuie aplicată o măsură mai severă și aceasta nu poate fi decât arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului.
Referirea la art. 145 alin. 3 Cod de procedură penală la una din celelalte măsuri poate fi interpretată în sensul că se poate lua fie măsura arestării învinuitului, fie cea a inculpatului.
2.2.2. Obligarea de a nu părăsi țara
Ca urmare a modificărilor aduse prin Legea nr. 281/2003, în cadrul măsurilor de prevenție, s-a introdus o nouă măsură restrictivă de libertate și anume obligarea de a nu părăsi țara, ce constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror, în cursul urmăririi penale, sau de instanța de judecată în cursul judecății, de a nu părăsi țara fără încuviințarea organului care a dispus această măsură.
Potrivit art. 1451 alin. 2 Cod de procedură penală, condițiile și procedura de luare a cestei măsuri sunt cele prevăzute de art. 145 pentru obligarea de a nu părăsi localitatea, care se aplică in mod corespunzător.
Pentru a se asigura respectarea acestei măsuri, copia ordonanței procurorului sau, după caz, a încheierii instanței, rămasă definitivă, se comunică învinuitului sau inculpatului și Secției de Poliție în a cărei rază teritorială locuiește acesta, organelor competente să elibereze pașaportul, precum și organelor de frontieră.
Organele în drept refuză eliberarea pașaportului sau, după caz, ridică provizoriu pașaportul pe durata măsurii (art. 1451 alin. final).
Dispoziții asemănătoare există și în Codul de procedură penală al Republicii Bulgaria (art. 153a alin. 1, 153f alin. 1 și 180). Procurorul care a dispus această măsură trimite o copie de pe ordonanță Ministerului Administrației și Internelor – Serviciul Național „Poliția de Frontieră” Sofia pentru a fi comunicată tuturor punctelor de control trecere frontieră din țară.
2.3 Arestarea preventivă
2.3.1. Noțiune și justificare
Arestarea preventivă este cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, a cărei aplicare asigură normala desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.
Ea constă în „lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu și în condițiile determinate de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Ca măsură preventivă, arestarea a existat din cele mai vechi timpuri ca o necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a făptuitorului, asigurarea dovezilor și a ordinii sociale și juridice. Ea se menține și în prezent în toate legislațiile moderne, chiar dacă în privința legitimității ei părerile exprimate nu concordă întotdeauna.
Având în vedere gravitatea acestei măsuri în dreptul procesual român arestarea preventivă este însoțită de unele garanții. În art. 5 Cod de procedură penală se prevede expres că: „În tot cuprinsul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută sau arestată și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege”. Aceste dispoziții reflectă, de altfel, principiul constituțional potrivit căruia „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”, arestarea putându-se face numai în temeiul unui mandat emis de magistrat pe o durată de cel mult 30 de zile.
În cazurile anume prevăzute de lege măsura arestării preventive se justifică prin aceea că facilitează atingerea scopului procesului penal și implicit înfăptuirea justiției penale. Necesitatea procesului penal pot impune ca, după epuizarea celor 24 de ore afectate reținerii sau când are loc încălcarea obligației de a nu părăsi localitatea, făptuitorul să fie arestat preventiv.
Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare alta, trebuie în mod necesar să preceadă cercetarea infracțiunii; dar acest caracter distinctiv nu înlătură altul esențial, anume că singură legea trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca un om să fie arestat.
2.3.2. Modalități de arestare preventivă
Arestarea preventivă este cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, a cărei aplicare asigură normala desfășurare a procesului penal în vederea realizării scopului acestuia.
Ea constă în „lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu și în condițiile determinate de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Ca măsură preventivă, arestarea a existat din cele mai vechi timpuri ca o necesitate pentru împiedicarea sustragerii de la procesul penal a făptuitorului, asigurarea dovezilor și a ordinii sociale și juridice. Ea se menține și în prezent în toate legislațiile moderne, chiar dacă în privința legitimității ei părerile exprimate nu concordă întotdeauna.
Având în vedere gravitatea acestei măsuri în dreptul procesual român arestarea preventivă este însoțită de unele garanții. În art. 5 Cod de procedură penală se prevede expres că: „În tot cuprinsul procesului penal este garantată libertatea persoanei. Nici o persoană nu poate fi reținută sau arestată și nici nu poate fi supusă vreunei forme de restrângere a libertății decât în cazurile și condițiile prevăzute de lege”. Aceste dispoziții reflectă, de altfel, principiul constituțional potrivit căruia „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”, arestarea putându-se face numai în temeiul unui mandat emis de magistrat pe o durată de cel mult 30 de zile.
În cazurile anume prevăzute de lege măsura arestării preventive se justifică prin aceea că facilitează atingerea scopului procesului penal și implicit înfăptuirea justiției penale. Necesitatea procesului penal pot impune ca, după epuizarea celor 24 de ore afectate reținerii sau când are loc încălcarea obligației de a nu părăsi localitatea, făptuitorul să fie arestat preventiv.
Arestul preventiv este o măsură care, spre deosebire de oricare alta, trebuie în mod necesar să preceadă cercetarea infracțiunii; dar acest caracter distinctiv nu înlătură altul esențial, anume că singură legea trebuie să determine cazurile în care se cuvine ca un om să fie arestat.
2.3.3. Executarea măsurilor preventive privative de libertate
Centrele de reținere și arestare preventivă și centrele de arestare preventivă (art. 81 din legea 257/2006)
Reținerea și arestarea preventivă în cursul urmăririi penale se execută în centrele de reținere și arestare preventivă, care se organizează și funcționează în subordinea Ministerului Administrației și Internelor, iar arestarea preventivă în cursul judecății se execută în secțiile speciale de arestare preventivă din penitenciare sau în centrele de arestare preventivă de pe lângă penitenciare, care se organizează și funcționează în subordinea Administrației Naționale a Penitenciarelor.
Centrele de reținere și arestare preventivă se înființează prin ordin al ministrului administrației și internelor, iar centrele de arestare preventivă se înființează prin ordin al ministrului justiției.
Prin ordin al ministrului administrației și internelor se stabilește penitenciarul în a cărui circumscripție funcționează centrele de reținere și arestare preventivă, iar prin ordin al ministrului justiției se stabilește penitenciarul în a cărui circumscripție funcționează centrele de arestare preventivă.
Organizarea și funcționarea centrelor de reținere și arestare preventivă, precum și a centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului administrației și internelor și al ministrului justiției.
Măsurile necesare pentru siguranța centrelor de reținere și arestare preventivă,
precum și pentru siguranța centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului administrației și internelor și al ministrului justiției.
Reținerea se execută în temeiul ordonanței prin care s-a dispus reținerea, potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.Arestarea preventivă se execută în temeiul mandatului de arestare, emis potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală.
Potrivit prevederilor art. 81 alin. (4) din Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, organizarea și funcționarea centrelor de reținere și arestare preventivă, precum și a centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului administrației și internelor și al ministrului justiției. Măsurile necesare pentru siguranța centrelor de reținere și arestare preventivă, precum și a centrelor de arestare preventivă se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin comun al ministrului administrației și internelor și al ministrului justiției, conform art. 81 alin. (5) din același act normativ.
Pe de altă parte, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 275/2006, organizarea și funcționarea penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiției, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I, și pe pagina de Internet a Ministerului Justiției și a Administrației Naționale a Penitenciarelor, iar potrivit art. 16 alin. (2) măsurile necesare pentru siguranța penitenciarelor se stabilesc prin regulament aprobat prin ordin al ministrului justiției. Aceste două acte normative, care se referă la activitatea penitenciarelor în general, nu au fost adoptate până în prezent. Prin urmare, regulamentele prevăzute în art. 81 alin. (4) și (5) din Legea nr. 275/2006, având un caracter subsidiar, nu pot fi adoptate prin ordin comun înaintea reglementărilor cu caracter general incidente în activitatea penitenciarelor.
În același timp, deosebirile funcționale de substanță care există între centrele de reținere și arestare preventivă, pe de o parte, și centrele de arestare preventivă, pe de altă parte, nu pot fi armonizate în cuprinsul aceluiași act normativ, fără a exista riscul ca acesta să devină un instrument juridic greoi și dificil de aplicat în practică.
În prezent, activitatea centrelor de reținere și arestare preventivă din subordinea Ministerului Administrației și Internelor se desfășoară în conformitate cu prevederile Ordinului M.A.I. nr. 988/2005 pentru aprobarea regulamentului privind organizarea și funcționarea locurilor de deținere și arest preventiv din unitățile de poliție ale M.A.I., act normativ care conține numeroase dispoziții căzute în desuetudine sau care înregistrează aspecte de contradictorialitate cu reglementările de nivel superior (Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor și a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, H.G. nr. 1897/2006 pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a Legii nr. 275/2006) sau de același nivel, dar cu aplicabilitate generală (Ordinul ministrului justiției nr. 2714/C/2008 privind durata și periodicitatea vizitelor, greutatea și numărul pachetelor, precum și categoriile de bunuri care pot fi primite, cumpărate, păstrate și folosite de persoanele aflate în executarea pedepselor privative de libertate).
Astfel, în timp ce art. 37 alin. (2) din Legea nr. 275/2006 interzice imobilizarea cu lanțuri a persoanelor condamnate, art. 84 din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005 permite această formă de imobilizare, numai dacă folosirea celorlalte mijloace din dotare s-a dovedit ineficientă. De asemenea, cele două acte normative reglementează sancțiuni disciplinare diferite sau de aceeași natură, dar cu conținut diferit. Minorilor privați de libertate le poate fi aplicată sancțiunea disciplinară a izolării, conform art. 74 din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005, măsură disciplinară interzisă de art. 71 alin. (6) din Legea nr. 275/2006.
Dispoziții contradictorii regăsim și în ceea ce privește cazarea persoanelor reținute sau arestate. Dacă în art. 5 alin. (2) din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005 se prevede că pentru prevenirea producerii unor evenimente negative, în fiecare cameră sunt cazate obligatoriu minimum două persoane, art. 224 alin. (1) din H.G. nr. 1897/2006 instituie, ca regulă, cazarea individuală a persoanelor reținute sau arestate. Exercitarea dreptului de a primi bunuri este, de asemenea, reglementată diferit. Potrivit art. 43 din Ordinul M.A.I. nr. 988/2005, persoanele private de libertate pot primi pachete cu alimente cu ocazia vizitelor (4 vizite pe lună), în timp ce în art. 13 alin. (5) din Ordinul M.J. nr. 2714/C/2008 se prevede că pachetele se primesc cu ocazia efectuării uneia dintre vizite. Toate aceste dispoziții contradictorii, prezentate cu titlu de exemplu, sunt de natură să determine producerea unor ilegalități, abuzuri și situații de risc la nivelul centrelor de reținere și arestare preventivă, precum și a unor cazuri de încălcare a drepturilor persoanelor private de libertate, fapt pentru care apreciem că se impune modificarea de urgență a Legii nr. 275/2006, astfel încât să se poată aproba, în timpul cel mai scurt, prin ordin al ministrului administrației și internelor, regulamentul privind organizarea și funcționarea centrelor de reținere și arestare preventivă, respectiv regulamentul privind măsurile necesare pentru siguranța centrelor de reținere și arestare preventivă.
Centrele de reținere și arestare preventivă și centrele de arestare preventivă sunt obligate să asigure exercitarea drepturilor prevăzute în art. 82 Codul de procedură penală.
Condițiile de detenție, drepturile și obligațiile persoanelor condamnate, muncă, activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, recompensare, cu excepția permisiunii de ieșire din penitenciar, și sancțiuni disciplinare se aplică în mod corespunzător, în măsura în care nu contravin dispozițiilor prevăzute în prezentul titlu. Persoanele reținute sau arestate preventiv poartă ținută civilă., iar persoanele arestate preventiv, la cererea lor, pot presta o muncă sau pot desfășura activități educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică și asistență socială, în interiorul centrelor de reținere și arestare preventivă sau al centrelor de arestare preventivă, cu avizul judecătorului delegat cu executarea pedepselor.
Administrația centrului de reținere și arestare preventivă sau a centrului de arestare preventivă completează pentru fiecare persoană reținută sau arestată preventiv un dosar individual. Dosarul individual al persoanei reținute sau arestate preventiv cuprinde:
– datele și actul de identitate ale persoanei reținute sau arestate preventiv;
– fotografii din față și din profil;
– copie după dispozitivul hotărârii prin care s-a dispus arestarea preventivă, prelungirea sau menținerea arestării preventive;
– ordonanța de reținere și mandatul de arestare preventivă;
– anul, luna, ziua și ora la care a început executarea reținerii sau arestării preventive;
– cazierul judiciar;
– fișa dactiloscopică;
– documentele întocmite în urma examenelor medicale obligatorii;
– documentele referitoare la măsurile luate de către administrația centrului de reținere și arestare preventivă sau a centrului de arestare preventivă cu privire la exercitarea drepturilor persoanei reținute sau arestate preventiv;
– documentele referitoare la acordarea recompenselor, dosarul disciplinar și sancțiunile disciplinare aplicate în timpul executării reținerii sau arestării preventive;
– alte documente întocmite în timpul executării reținerii sau arestării preventive.
Persoana reținută sau arestată preventiv și apărătorul acesteia au acces, în prezența
persoanei anume desemnate de conducătorul centrului de reținere și arestare preventivă sau de arestare preventivă, la dosarul individual. Instanța de judecată și procurorul au acces la dosarul individual care poate fi consultat de organele abilitate potrivit legii, fără acordul persoanei reținute sau arestate preventiv.
. Administrația fiecărui centru de reținere și arestare preventivă și a fiecărui centru de arestare preventivă întocmește următoarele registre privind persoanele reținute sau arestate preventiv:
– registrul de evidență a primirii persoanelor reținute sau arestate preventiv, în care se consemnează anul, luna, ziua și ora la care persoana reținută sau arestată a fost primită în centru;
– registrul de evidență a punerii în libertate a persoanelor reținute sau arestate preventiv;
– registrul de evidență a recompenselor;
– registrul de evidență a sancțiunilor disciplinare.
2.4. Prelungirea arestării inculpatului
Prelungirea duratei arestării în cursul urmăririi penale
Potrivit prevederilor art. 155 Cod de procedură penală, arestarea inculpatului dispusă de instanță, poate fi prelungită în cursul urmăririi penale motivat dacă temeiurile care au determinat arestarea inițială impun în continuare privarea de libertate sau există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate. În cazul prevăzut în alin. 1, prelungirea duratei arestării inculpatului poate fi dispusă de instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond sau de instanța corespunzătoare în a cărei circumscripție se află locul de deținere.
Propunerea pentru prelungirea arestării dispuse în cursul urmăririi penale
Potrivit prevederilor art. 156 Cod de procedură penală, prelungirea duratei arestării prevăzute de art.155 se dispune pa baza propunerii motivate a organului care efectuează urmărirea penală. Propunerea organelor de cercetare penală este avizată de procurorul care exercită supravegherea și înaintată de acesta cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării, instanței prevăzute de art. 155 alin. 2.
Dacă arestarea a fost dispusă de o instanță inferioară celei competente să acorde prelungirea, propunerea se înaintează instanței competente. Propunerea se anexează la adresa de sesizare a instanței. În cuprinsul adresei se pot arăta și alte motive care justifică prelungirea arestării decât cele cuprinse în propunere. Când în aceeași cauză se găsesc mai mulți inculpați pentru care durata arestării preventive expiră la date diferite, procurorul care sesizează instanța pentru unul dintre inculpați, va sesiza totodată instanța și cu privire la ceilalți.
Procedura prelungirii arestării dispuse în cursul urmăririi penale
Potrivit prevederilor art. 159 Cod de procedură penală, dosarul cauzei va fi depus de procuror odată cu sesizarea instanței, cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea duratei arestării preventive și va putea fi consultat de apărător. Propunerea de prelungire a arestării se soluționează în camera de consiliu de un singur judecător, indiferent de natura infracțiunii. Inculpatul va fi adus în fața instanței și va fi asistat de apărător. În cazul în care inculpatul arestat se află internat în spital și din cauza stării sănătății nu poate fi adus în fața instanței sau în alte cazuri deosebite în care deplasarea sa nu este posibilă, propunerea va fi examinată în lipsa inculpatului, dar numai în prezența apărătorului căruia i se dă cuvântul pentru a pune concluzii.
Participarea procurorului este obligatorie.
În cazul în care instanța acordă prelungirea, aceasta nu va putea depăși 30 de zile. Instanța soluționează propunerea și se pronunță asupra prelungirii arestării preventive în termen de 24 de ore de la primirea dosarului și comunică încheierea celor lipsă de la judecată în același termen. Încheierea prin care s-a hotărât asupra prelungirii arestării poate fi atacată cu recurs de procuror sau inculpat în termen de 24 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți sau de la comunicare pentru cei lipsă.
Recursul se soluționează înainte de expirarea duratei arestării preventive. Recursul declarat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării preventive nu este suspensiv de executare. Inculpatul este adus la judecarea recursului. Măsura dispusă de instanță se comunică administrației locului de deținere care este obligată să o aducă la cunoștința inculpatului. Dacă încheierea primei instanțe care se pronunță asupra prelungirii arestării preventive nu este atacată cu recurs, instanța este obligată să restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de recurs.
Judecătorul poate acorda și alte prelungiri, fiecare neputând depăși 30 de zile. Dispozițiile alineatelor precedente se aplică în mod corespunzător. Durata totală a arestării preventive în cursul urmăririi penale nu poate depăși un termen rezonabil și nu mai mult de 180 de zile.
Menținerea arestării inculpatului la primirea dosarului
Potrivit prevederilor art. 160 Cod de procedură penală, când procurorul dispune prin rechizitoriu trimiterea în judecată a inculpatului aflat în stare de arest, dosarul se înaintează instanței competente cu cel puțin 5 zile înainte de expirarea mandatului de arestare sau, după caz, a duratei pentru care a fost dispusă prelungirea arestării. Instanța, în camera de consiliu, procedează potrivit art. 3001 (revocă sau menține arestarea preventivă).
2.5. Dispoziții speciale pentru minori
Modificări aduse Codului de procedură penală în anul 2003 cuprind importante prevederi pentru luarea măsurilor preventive față de minori. De la dispozițiile legale aplicabile inculpaților majori s-au prevăzut câteva derogări și completări speciale pentru minori.
2.5.1. Drepturile proprii si regimul special pentru minori
Minorilor reținuți sau arestați preventiv potrivit prevederilor art. 1607 Cod de procedură penală, li se asigură, pe lângă drepturile prevăzute de lege, pentru deținuții preventivi ce au depășit 18 ani, drepturi proprii și un regim special de detenție preventivă, în raport cu particularitățile vârstei lor, astfel încât masurile privative de libertate luate față de minori în scopul bunei desfășurări a procesului penal, ori a împiedicării sustragerii lor de la urmărirea penală, de la judecată, ori de la executarea pedepsei, să nu prejudicieze dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorilor.
Minori reținuți sau arestați preventiv li se asigură în toate cazurile asistență juridică, organele judiciare fiind obligate să ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu, dacă minorul nu și-a ales unul și pentru ca acesta să poată lua contact direct cu minorul arestat și să comunice cu el. Atunci când se dispune reținerea sau arestarea preventivă a unui învinuit sau inculpat minor, se încunoștințează despre aceasta imediat, în cazul reținerii și în termen de 24 de ore în cazul arestării, părinții, tutorele, persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se afla minorul, alte persoane pe care le desemnează acesta, iar în caz de arestare și Serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă instanța căreia i-ar reveni să judece în primă instanță cauza, consemnându-se aceasta într-un proces verbal. În timpul reținerii sau arestării preventive, minorii se țin separat de majori, în locuri anume destinate minorilor arestați preventiv.
Respectarea drepturilor și a regimului special prevăzut de lege pentru minorii reținuți sau arestați preventiv este asigurată prin controlul unui judecător anume desemnat de președintele instanței, prin vizitarea locului de deținere preventivă de către procuror, precum și prin controlul altor organisme abilitate de lege să viziteze deținuți preventivi.
2.5.2. Reținerea minorului la dispoziția organului de cercetare penală sau a procurorului
Potrivit prevederilor art. 160g Cod de procedură penală, în mod cu totul excepțional, minorul între 14 și 16 ani care răspunde penal poate fi reținut la dispoziția procurorului sau a organului de cercetare penală, cu înștiințarea și sub controlul procurorului, pentru o durată ce nu poate depăși 10 ore, dacă existe date certe că minorul a comis o infracțiune pedepsită de lege cu detențiunea pe viață sau cu închisoarea de 10 ani ori mai mare.
Reținerea poate fi prelungită numai dacă se impune, prin ordonanță motivată, de procuror, pentru o durată de cel mult 10 ore.
2.5.3. Arestarea preventivă a minorului
Minorul între 14 și 16 ani nu poate fi arestat preventiv decât dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta de care este învinuit este detențiunea pe viață sau închisoare de 10 ani sau mai mare și o altă măsură preventivă nu este suficientă.
Durata arestării inculpatului minor între 14-16 ani este în cursul urmăririi penale de cel mult 15 zile, iar verificarea legalității și temeinicia arestării preventive se efectuează în cursul judecății, periodic, dar nu mai târziu de 30 de zile. Prelungirea acestei măsuri în cursul urmăririi penale sau menținerea ei în cursul judecății nu poate fi dispusă decât în mod excepțional. Arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale nu poate să depășească în total un termen rezonabil și nu mai mult de 60 de zile, fiecare prelungire neputând depăși 15 zile. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață sau închisoarea de 20 de ani sau mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor între 14-16 ani, în cursul urmăririi penale, poate fi prelungită până la 180 de zile.
Inculpatul minor mai mare de 16 ani poate fi arestat preventiv în cursul urmăririi penale pe o durată de cel mult 20 de zile. Durata măsurii arestării preventive poate fi prelungită în cursul urmăririi penale de fiecare dată cu 20 de zile, însă nu poate depăși în total un termen rezonabil și nu mai mult de 90 de zile. În mod excepțional, când pedeapsa prevăzută de lege este detențiunea pe viață ori închisoarea de 10 ani ori mai mare, arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită până la 180 de zile.
Verificarea legalității și temeiniciei arestării preventive a inculpatului minor mai mare de 16 ani în cursul judecății, se efectuează periodic, dar nu mai târziu de 40 de zile. Durata arestării învinuitului minor este de cel mult 3 zile.
CAPITOLUL 3
POZIȚIA PROCESUALĂ A INCULPATULUI
Subiectul procesual față de care se efectuează urmărirea penală și judecata este inculpatul. Acțiunea de tragere la răspundere penală este declanșată de faptul că împotriva acestuia există serioase bănuieli, plângeri, denunțuri sau scrisori private, care verificate fiind, confirmă că a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală. Până a dobândi această calitate, persoana care a săvârșit o faptă prevăzută de legea penală poate avea și o alte denumiri cum ar fi:
– făptuitor – desemnându-se astfel persoana care a comis o faptă prevăzută de legea penală, dar față de care nu s-a început urmărirea penală;
– învinuit – potrivit art. 229 c. proc. pen., este persoana față de care se efectuează urmărirea penală prin începerea urmăririi penale, până la punerea în mișcare a acțiunii penale;
– inculpatul – este persoana împotriva căreia s-a pus în mișcare acțiunea penală, act prin care devine parte în proces;
Învinuitul și inculpatul au calitatea de subiecți pasivi ai acțiunii penale, între ei existând asemănări și deosebiri.
Între asemănări: atât învinuitul cât și inculpatul sunt subiecți activi de drept penal indiferent de forma de participație ( autor, coautor, instigator, complice); sunt ocrotiți de prezumția de nevinovăție care nu poate fi răsturnată decât de condițiile legii; pot uza de dreptul de apărare ( art. 6, 66 și 171 c. proc. pen. ).
Deosebirile: ies în evidență din prezentarea drepturilor și obligațiilor procesual penale în cursul urmăririi penale.
Învinuitul nu este parte în proces. Nu i se recunoaște această calitate, deoarece participarea lui este mai redusă decât a inculpatului, având și drepturi și obligații inferioare acestuia.
3.1 Învinuitul, participant în procesul penal
Apariția primelor coduri și în special a codului de procedură penală de la 1936 marchează trecerea la consolidarea terminologiilor specifice ( inculpat sau învinuit), care sunt folosite în codul aflat în vigoare.
Astfel se numea învinuit persoana împotriva cărei s-a introdus un denunț, o plângere sau o acțiune directă, precum și persoana față de care se desfășoară, din oficiu, primele cercetări.
În acest context, conținutul noțiunii de învinuit era determinat de modul specific de organizare a procesului penal, care parcurgea următoarele faze: primele cercetări, instrucția preparatorie, judecata și executarea pedepsei.
De astfel, Codul de procedură penală de la 1936 nu a folosit o terminologie unitară pentru învinuit, denumindu-l: persoană vinovată, infractor, bănuit, acuzat.
În legislația altor țări, cum este cea rusească, care a influențat mult legislația românească, bănuitul, în faza primelor cercetări, avea un rol pasiv, neputând fi ascultat și, în consecință, nu-și putea formula apărările.
Și în prezent, în legătură cu acest aspect, Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 210 din 26 octombrie 200, respinge excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 6 alin 1, ale art. 172 alin. 1 și ale art. 224, motivând că „ garantarea dreptului de apărare nu poate fi asigurată în afara procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când înfăptuitorul nu are calitatea procesuală de învinuit sau inculpat.
Efectuarea de către organul de urmărire penală a unor acte de urmărire penală, anterior începerii urmăriri penel, în vederea strângerii datelor necesare declanșării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal și se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal. ”
Înțelegerea noțiunii de învinuit necesită analiza etimologiei cuvântului. Originea acestuia este slavă și desemnează persoana aflată în „vină”, în „greșeală”. Asocierea vinovăției, greșelii, cu infracțiunea este determinată de faptul că în legiuirile feudale infracțiunea era denumită „vină”.
În Codul de procedură penală actual, învinuitul este definit ca fiind persoana față de care se efectuează urmărirea penală, atâta timp cât nu a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.
Activitatea de tragere la răspundere penală pentru săvârșirea unei infracțiuni se poate desfășura numai față de o persoană fizică, persoana juridică neputând avea calitatea de învinuit.
Noțiunea de învinuit desemnează, după cum am văzut, o poziție procesuală diferită de cea a făptuitorului sau inculpatului.
Învinuitul nu este parte în proces, statutul său se apropie mai mult de cel al inculpatului decât a înfăptuitorului. Cu toate acestea, codul de procedură penală de la 1936 definea noțiunea de învinuit în capitolul consacrat părților.
Etapa actelor premergătoare începerii urmăririi penale precede nașterea raportului juridic procesual penal. Persoana față de care se desfășoară actele premergătoare se numește înfăptuitor. Noțiunea de înfăptuitor nu este definită de Codul de procedură penală, însă desemnează persoana fașă de care a fost formulată o plângere sau care este suspectată de încălcarea legii penale.
Actele premergătoare începerii urmăririi penale nu au caracter obligatoriu, dar sunt legate de necesitatea verificării condițiilor care stau la baza începerii urmăririi penale.
Întrucât actele premergătoare se pot întinde pe o perioadă lungă de timp și se poate astfel afecta dreptul de apărare al persoanei, se impune determinarea statutului făptuitorului.
Făptuitorul dobândește calitatea de învinuit odată cu începerea urmăririi penale, când ia ființă raportul de drept procesual dintre organul judiciar și persoana supusă activității de tragere la răspundere penală. Învinuitul este subiect al procesului penal, dar nu are calitatea de parte în procesul penal. Calitatea de învinuit dăinuie până las punerea în mișcare a urmăririi penale punerea sub învinuire, când el se transformă în inculpat.
Momentul în care se trece la faza de urmărire penală împotriva făptuitorului nu este precis determinat, întrucât începerea urmăririi penale se dispune cu privire la faptă, dar nu întotdeauna și cu privire la făptuitor. Sub acesta aspect, art. 2481 din codul de procedură penală anterior prevedea că după pornirea procesului penal, de îndată ce existau suficiente date cu privire la faptă și la cel care a săvârșit-o, organul de urmărire penală trebuia să procedeze la punerea sub învinuire. Consider că ar fi necesară introducerea acestei prevederi în actualul cod de procedură penală.
Singura prevedere legală care indică o oarecare certitudine legată de momentul începerii urmăririi penale este cea din art. 228 care stipulează:
„ Organul de urmărire penală sesizat într-unul din modurile prevăzute în art. 221, dispune, prin rezoluție începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art. 10. Cu excepția celui de la lit. b1) ”. din conținutul acestui articol trebuia să înțelegem că aceleași cazuri vor fi avute în vedere și pentru împiedicarea începerii urmăririi penale.
Potrivit legislației actuale, calitatea de învinuit se dobândește în momentul încheierii procesului verbal sau al scrierii rezoluției în începerea urmăririi penale în rem.
Urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, identificare făptuitorilor și stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată ( art. 200 ). Întrucât urmărirea penală se efectuează de către procuror și de către organele de cercetare penală, numai aceștia pot începe urmărirea penală împotriva învinuitului.
3.1.1. Drepturile învinuitului
Existența noțiunilor de înfăptuitor, învinuit sau inculpat nu are menirea să reflacte diferite grade de vinovăție, ci reflectă statutul subiectului pasiv al raportului de drept procesual penal corespunzător diferitelor etape ale procesului penal.
De la sesizarea sau autosesizarea organelor judiciare și până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, persoana față de care se desfășoară procesul penal este considerată nevinovată. Această cerință este impusă de realizarea scopului procesual penal ( art. 1 ) și de garantarea drepturilor învinuitului, conform prezumției de nevinovăție.
În categoria drepturilor învinuitului pot fi incluse:
– darea de declarații ( art. 69 și art. 70). Prin declarațiile sale, învinuitul se poate apăra de acuzațiile ce i se aduc și își poate susține personal interesele. Învinuitul nu poate fi constrâns în nici un mod să dea declarații și, deci, nici să spună adevărul; mai mult, i se aduce la cunoștință că are dreptul de a nu face nici o declarație, atrăgându-i-se atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.
– refuzarea semnării declarațiilor când nu este de acord cu conținutul acestora ( art. 73 alin. 1). Cererea învinuitului de a da o nouă declarație sau de a aduce anumite completări la cele anterioare nu poate fi respinsă de către organul de urmărire penală, întrucât o astfel de atitudine ar echivala cu împiedicarea exercitării dreptului de apărare;
– participarea la efectuarea cercetării la fața locului;
– citarea. Art. 177 alin 1 oferă învinuitului posibilitatea de a fi la curent cu desfășurarea procesului penal;
– solicitarea suspendării urmăririi penale ( art. 239 ), când învinuitul suferă de o boală gravă care îl împiedică să ia parte la proces, constatată printr-o expertiză medicală. Nu interesează natura bolii ori cauza ei ( poate fi pricinuită chiar de învinuit);
– de a fi încunoștiințat despre încetarea urmăririi penale ( art. 246 ) având posibilitatea de a formula plângeri împotriva soluției ( chiar și cu privire la temeiul de drept în baza căruia s-a pronunțat aceasta). Apreciem că acest drept subzistă și în cazul soluțiilor de scoatere de sub urmărire penală când s-a dispus aplicarea unei sancțiuni administrative;
– solicitarea continuării procesului penal în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile ( art. 13 ). Învinuitul poate uza de acest drept pentru a-și dovedi nevinovăția, obținând o reparație morală și chiar materială pentru faptul că a fost supus unui proces penal.
3.1.2. Obligațiile învinuitului
Desfășurarea normală a procesului penal impune ca fiecare participant să respecte obligațiile prevăzute expres de lege, precum și cele ce decurg din modul de organizare a procesului penal.
Evidențiem astfel:
– de a se prezenta când este citat de organele de urmărire penală ( art. 237 alin. 2 ); deși obligația menționată în acest articol se referă la inculpat, apreciem că aceeași obligație revine și învinuitului. Prezența învinuitului este necesară și pentru informațiile utile cercetării pe care le poate furniza;
– de a prezenta înscrisuri sau obiecte ( art. 198 alin. 3, lit. c)), potrivit căreia, orice persoană ( deci și învinuitul ) este obligată să prezinte obiecte sau înscrisuri cerute de organul de urmărire penală;
În literatura de specialitate se susține că art. 198 lit. c) prevede nu numai obligația de prezentare, ci și aceea de predare a obiectelor sau înscrisurilor ce pot servi ca mijloace de probă;
– de a păstra și conserva obiectele lăsate în custodie în urma percheziției efectuate;
– de a se supune măsurilor preventive;
– de a plăti cheltuielile judiciare avansate de către stat. Desfășurarea procesului penal implică efectuarea unor cercetări, expertize, cheltuieli ce urmează a fi recuperate de la persoana supusă cercetărilor. Astfel, când învinuitul solicită continuarea procesului penal, în caz de amnistie, prescripție sau retragere a plângerii prealabile, dacă nu se constată vreunul din cazurile prevăzute de art. 10 lit. a) – e), va dispune încetarea urmăririi penale și obligarea învinuitului la plata cheltuielilor judiciare.
Nerespectarea de către învinuit a obligațiilor ce-i revin se sancționează prin mijloace specifice dreptului procesual penal, cât și prin incriminarea ca infracțiuni a unor astfel de încălcări. Astfel:
– se sancționează cu amendă judiciară mai multe fapte considerate abateri judiciare (neîndeplinirea obligației de prezentare a obiectelor sau înscrisurilor, nerespectarea obligației e păstrare a bunurilor ce constituie mijloace de probă restituite în condițiile art. 109);
– nerespectarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, încercarea de a zădărnicii aflarea adevărului, poate atrage aplicarea măsurii arestării preventive a învinuitului;
3.2. Actele procesuale prin care se dobândește calitatea de inculpat
Actele procesuale sunt acele acte prin intermediul cărora sunt realizate activități în cadrul procesului penal, fiind reglementate în codul de procedură penală în titlul V al părții generale.
Prin acte procesuale se înțeleg acele manifestări de voință prin care organele judiciare și părțile din proces dispun, în limitele dreptului lor, cu privire la desfășurarea procesului penal.
Pot fi menționate:
– începerea urmăririi penale
– punerea în mișcare a acțiunii penale;
– trimiterea în judecată;
– luarea măsurilor preventive sau a măsurilor asiguratorii;
– dispoziția de citare a anumitor persoane etc.
Sunt considerate acte procesuale și soluțiile de netrimitere în judecată, care practic finalizează procesul penal prin oprirea sa numai la faza de urmărire penală: clasarea, scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale etc.
Actele procesuale prin care se conferă unei persoane calitatea de inculpat sunt: ordonanța de punere în mișcare a acțiunii penale, rechizitoriul, declarația orală a procurorului și încheierea instanței de judecată de condițiile prevăzute de art. 336, art. 337 alin.2, respectiv art. 278 alin 8 lit. c.
În unele lucrări de specialitate, actele procesuale cunosc diferite clasificări în:
– acte comune și acte speciale;
– acte oficiale și aste neoficiale;
– acte obligatorii și acte facultative;
– acte materiale;
– acte orale și acte scrise;
– acte procesuale imperative, obligatorii, la cerere și facultative;
– acte de constatare;
Toți autorii sunt de acord că orice act procesual pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească două condiții: de fond și de formă.
Condiții de fond:
– să fie efectuat de organul judiciar competent sau de o persoană abilitată prin lege și să cuprindă manifestarea de voință de a produce efectele juridice pe care l are în vedere legea pentru actul respectiv, și uneori necesitatea de a exercita dreptul cuprins în act într-un anumit termen.
Condițiile de formă:
– cer ca actul să aibă o anumită denumire și să cuprindă mențiunile necesare prevăzute de lege. Astfel, trimiterea în judecată se dispune de procuror prin rechizitoriu, care trebuie să conțină părțile prevăzute de lege
Actele procesuale sunt foarte numeroase, la fel și clasificările, de aceea voi enumera numai câteva dintre acestea :
după caracterul de generalitate:
– actele comune sunt cele care pot fi îndeplinite sau efectuate în orice fază a procesului ( un astfel de act este dispoziția de a audia un martor);
– actele speciale sunt specifice unui anumit moment sau unei anumite instituții a procesului ( declarația de exercitare căilor de atac);
după natura lor
– acte judiciare, care servesc la desfășurarea progresivă și coordonată a procesului;
– acte jurisdicționale, actele prin care instanța în judecată soluționează incidentele contencioase ivite pe parcursul procesului;
c) după subiect
– actele oficiale sunt cele întocmite de subiecții procesuali oficiali ( dispunerea începerii urmăririi penale, punerea în mișcare a acțiunii penale, dispunerea arestării inculpatului etc.);
– actele neoficiale sunt cele efectuate de părți și celelalte persoane care participă la procesul penal ( dispunerea încetării procesului penal);
d) după obligativitate
– actele obligatorii sau imperative sunt acele acte procesuale care trebuie efectuate atunci când sunt îndeplinite condițiile cerute de lege. Ele pot fi imperative din oficiu (cum ar fi dispoziția de trimitere în judecată dacă urmărirea penală este terminată și sunt probe de vinovăție) și imperative sau obligatorii la cerere și care se efectuează ori de câte ori legea prevede obligativitatea unei anumite activități ca răspuns la o anumită cerere (rechizitoriul obligă instanța la judecată; prim-procurorul parchetului este obligat să rezolve plângerile împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procurorul din subordine – art. 278 C. proc. pen.);
– actele facultative sunt acelea pentru care legea prevede posibilitatea efectuării lor, dar manifestarea de voință este lăsată la aprecierea autorităților sau persoanei abilitate în acest sens. Astfel procurorul sau instanța de judecată „poate” lua măsura arestării inculpatului sau părtea vătămată poate sau nu să uzeze de dreptul său de a face plângere penală, de a se constitui parte civilă, sau uneori de a-și retrage plângerea:
după formă
– actele scrise sunt acelea care trebuie, ca singură formă valabilă, să se efectueze în scris. Astfel punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin ordonanță, trimiterea în judecată se face prin rechizitoriu, condamnarea de către prima instanță se face prin sentință;
– actele verbale (orale) se folosesc pentru activitățile ce se vor manifesta verbal ( în formă orală). Astfel declarațiile părților ori ale martorilor, formularea de concluzii în cadrul dezbaterilor se realizează verbal (oral). Aceste acte verbale (orale) vor fi consemnate în scris, însă ele sunt valabile numai dacă s-au făcut verbal;
– actele mixte sunt cele care se pot formula prin oricare din cele două forme, legea dându-le aceeași valoare. Astfel, constituirea de parte civilă, depunerea de concluzii, se pot face atât în scris cât și oral în fața instanței de judecată;
3.2.1. În cursul urmăriri penale
Începerea urmăririi penale
Organul de urmărire penala sesizat in vreunul din modurile prevăzute in art. 221 dispune prin rezoluție începerea urmăririi penale.
Rezoluția de începere a urmăririi penale va cuprinde data si ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale si va fi înregistrată intr-un registru special (art. 228 C. proc. pen.).
Punerea in mișcare a acțiunii penale prin ordonanță
Acțiunea penală se pune in mișcare prin actul de inculpare prevăzut de lege (ordonanța procurorului de punere in mișcare a acțiunii penale).
Procurorul se pronunță asupra punerii în mișcare a acțiunii penale după examinarea dosarului.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, pune în mișcare acțiunea penala prin ordonanță.
Ordonanța de punere in mișcare a acțiunii penale trebuie sa cuprindă, pe lângă mențiunile arătate in art. 203, date cu privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit si încadrarea juridică a acesteia ( art. 235 C. proc. pen. ).
Ordonanța de suspendare
Ordonanța trebuie sa cuprindă, pe lângă mențiunile arătate în art. 203, datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea și măsurile luate in vederea însănătoșirii învinuitului sau inculpatului.
Ordonanța de suspendare a urmăririi penale se comunică, in copie, învinuitului sau inculpatului și persoanei vătămate. După comunicare, dosarul se restituie organului de cercetare penală ( art. 240 C. proc. pen. ).
Ordonanța de încetare a urmăririi penale
Ordonanța de încetare a urmăririi penale trebuie sa cuprindă pe lângă mențiunile arătate in art. 203, datele privind persoana și fapta la care se referă încetarea, precum și arătarea temeiurilor de fapt și de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale (art. 244 C. proc. pen.).
Înștiințarea despre încetarea urmăririi penale
Copie de pe ordonanța sau rezoluția prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se comunică persoanei care a făcut sesizarea, învinuitul sau inculpatului si, după caz, altor persoane interesate.
În cazul când învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv, înștiințează prin adresă administrația locului de deținere, cu dispoziția de a-l pune de îndată in libertate pe învinuit sau inculpat, potrivit art. 243 alin. 3. ( art. 246 C. proc. pen. ).
3.2.2. În cursul judecății
Rezolvarea cauzelor
Dacă procurorul constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, ca urmărirea penală este completă, existând probele necesare și legal administrate, procedează, după caz, astfel:
1. când din materialul de urmărire penala rezulta ca fapta există, ca a fost săvârșită de învinuit sau de inculpat și că acesta răspunde penal:
a) dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care pune în mișcare acțiunea penală și dispune trimiterea în judecată;
b) dacă acțiunea penală a fost pusă in mișcare in cursul urmăririi penale, dă rechizitoriu prin care dispune trimiterea în judecată;
2. dă ordonanța prin care:
a) clasează, scoate de sub urmărire sau încetează urmărirea penala potrivit dispozițiilor art. 11.
Daca procurorul dispune scoaterea de sub urmărire în temeiul art. 10 lit. b1), face aplicarea art. 181 alin. 3 din Codul penal;*)
b) suspendă urmărirea penală, atunci când constată existența unei cauze de suspendare a urmăririi ( art. 262 C. proc. pen. ).
Cuprinsul rechizitoriului
Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta și persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală și trebuie să cuprindă, pe lângă mențiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta reținută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura preventivă luată și durata acesteia, precum și dispoziția de trimitere in judecată ( art. 263 C. proc. pen. ).
În rechizitoriu se arată de asemenea numele și prenumele persoanelor care trebuie citate în instanță, cu indicarea calității lor in proces și locul unde urmează a fi citate.
În cazul când urmărirea penală este efectuată de procuror, rechizitoriul trebuie să cuprindă și datele suplimentare prevăzute in art. 260.
Procurorul întocmește un singur rechizitoriu chiar dacă lucrările urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulți învinuiți sau inculpați și chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite, potrivit art. 262. ( art. 263 C. proc. pen. ).
Actul de sesizare a instanței
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanței de judecata. Alin. 2 abrogat, legea nr. 356/2006.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalității și temeiniciei de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.
Când urmărirea penala este efectuata de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație si Justiție, rechizitoriul este verificat de procurorul-sef de secție, iar când urmărirea penala este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul general al acestui parchet. În cauzele cu arestați, verificarea se face de urgență și înainte de expirarea duratei arestării preventive.
Dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul ierarhic care a efectuat verificarea îl înaintează instanței competente, împreună cu dosarul cauzei și cu un număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate inculpaților aflați în stare de deținere
Alin. 5, abrogat, OUG nr. 60/2006 ( art. 264 C. proc. pen. ).
Extinderea procesului penal pentru alte fapte
Când in cursul judecății se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire la săvârșirea unei alte fapte prevăzute de legea penală, având legătura cu infracțiunea pentru care este trimis în judecată, procurorul poate cere extinderea procesului penal și în ce privește această faptă, iar instanța, după caz:
daca procurorul declara ca pune in mișcare acțiunea penală, instanța, atunci când găsește cererea întemeiată, procedează la extinderea procesului penal și la judecarea cauzei și cu privire la fapta descoperita;
daca procurorul declară ca nu pune in mișcare acțiunea penală, instanța sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penala competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită.
Daca procurorul nu participă la judecată și sunt întrunite condițiile prevăzute in alin.1, instanța extinde din oficiu procesul penal și procedează la judecarea cauzei în întregul ei sau, după caz, sesizează, prin încheiere, organul de urmărire penală competent pentru efectuarea de cercetări cu privire la fapta descoperită (art. 336 C. proc. pen.).
CAPITOLUL 4
DREPTURILE SI OBLIGAȚIILE INCULPATULUI
4.1. Drepturile in urmărirea penală și în judecată
Întrucât urmărirea penală se desfășoară în secret, necontradictoriu și preponderent prin acte scrise, participarea inculpatului se rezumă la câteva mijloace procesuale și anume: cereri, memorii, participarea uneori la efectuarea unor acte de urmărire penală și când se consideră nedreptățit, la formularea de plângeri împotriva unor acte de urmărire penală.
Prin cereri, inculpatul poate cere administrarea unor probe sau ca acestea să aibă în vedere anumite situații ( confruntări pentru a stabili un anumit aspect contradictoriu, obiective de expertize) sau să se efectueze anumite aspecte procesuale ori să se revoce, înlocuiască sau înceteze unele măsuri procesuale ori rezolvarea într-un mod al cauzei.
Prin memorii se explică apărările făcute argumentând nevinovăția sau măsura în care este vinovată, forma de vinovăție, participația, circumstanțele în care s-a comis fapta și orice alte împrejurări care justifică adoptarea unei anumite soluții. Prezentarea de cereri și memorii nu este condiționată de un termen în cursul urmăririi penale.
Participarea la efectuarea actelor de urmărire penală a inculpatului este facultativă, având dreptul să participe la efectuarea celor ce îl privesc nemijlocit cum ar fi: percheziția ( art. 104 C. proc. Pen), la cercetarea la fața locului ( art. 129 C. proc. Pen), la reconstituire ( art. 130 alin. 2, C. proc. pen.). în ceea ce privește expertizele, se prevede, ăn art. 120 alin. 4, C. proc. pen., că părțile pot participa la efectuarea acestora, cu excepția situațiilor prevăzute de art. 119 alin. 2 C. proc. pen..
Organul de cercetare nu poate interzice participarea la aceste acte, dar dacă nu se prezintă la locul și data pentru care au fost încunoștințați, actele pot fi efectuate și în lipsa acestora. La celelalte acte de urmărire penală participarea inculpatului este posibilă numai cu aprobarea organului de urmărire penală.
Inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și a judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept.
Plângerea împotriva actelor de urmărire penală constituie un mijloc important pe care inculpatul o are la îndemână, pentru a le ataca când le precizează nelegale și netemeinice.
Astfel, inculpatul poate folosi procedura prevăzută de art. 140 împotriva măsurilor preventive luate de procuror împotriva celorlalte măsuri sau acte de urmărire penală ori cea prevăzută de art. 247 alin. 2 C. proc. pen. și art. 249 C.proc.pen, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 42 /1993.
Inculpatul poate recuza procurorul sau lucrătorul de cercetare penală care se află într-un caz de incompatibilitate.
În cursul urmăririi penale inculpatul are drepturi și garanții în plus ce decurg din extinderea dreptului de apărare.
În cazul în care se ia măsura arestării prin rechizitoriu și nu există nici o situație prevăzută de art. 254 C. proc. pen., este obligatorie audierea inculpatului și prezentarea învinuirii și a motivelor arestării în prezența apărătorului, fiind incidente dispozițiile art. 23 alin. 5 din Constituția României și art. 137 C. proc. pen., sub sancțiunea nulității absolute a măsurii arestării și implicit a actului de sesizare a instanței de judecată.
Fiind parte în proces, organele judiciare au obligația să-i asigure deplina exercitare a drepturilor procesuale în condițiile prevăzute de lege și să administreze probele necesare apărării.
În cadrul garantării dreptului la apărare inculpatul trebuie să fie conștientizat de organele judiciare despre fapta pentru care este învinuit, despre încadrarea juridică a acestei și să-i asigure posibilitatea pregătirii și exercitării apărării. Inculpatul va fi încunoștințat înainte de a i se lua prima declarație despre dreptul de a fi asistat de apărător. Dovada îndeplinirii acestui drept se realizează prin consemnări în procesul verbal de ascultare.
Dacă asistența juridică este obligatorie, potrivit legii, organele judiciare sunt obligate să ia măsuri pentru asigurarea asistenței juridice a inculpatului dacă acesta nu are apărător ales.
Drepturile în cursul judecății
În cursul judecății inculpatul dobândește mai multe drepturi procesuale. Acestea derivă din calitatea de inculpat cât și din principiile care guvernează judecata: publicității, oralității, contradictorialității, nemijlocirii. Nu trebuie uitat că prezumția de nevinovăție dobânziște alte valențe. deși s-ar părea că prin actul trimiterii în judecată este răsturnată prezumția de nevinovăție, instanța trebuie să-l privească pe inculpat ca pe o persoană nevinovată, fiind obligată să readministreze toate probele de la urmărire și să-și formeze convingerea cu privire la vinovăția pe baza tuturor probelor acumulate la urmărirea penală, cât și în cursul judecății.
Prin introducerea prezumției de nevinovăție între drepturile și libertățile fundamentale, acesta nu mai este doar o simplă regulă de probațiune, acoperind cu efectele sale tot procesul penal până la adoptarea unei hotărâri definitive condamnare.
În ce privește mijloacele ce le are la îndemână, are aceleași posibilități ca și procurorul și celelalte părți, având dreptul să formuleze cereri, să ridice excepții și să pună concluzii ( art. 301 alin 1 C. proc. pen).
Pentru exercitarea acestor drepturi, sunt prevăzute mai multe garanții. Astfel, inculpatul este încunoștințat și chemat la ședințe de judecată prin citații, neîndeplinirea acestei obligații de către instanță împiedicând desfășurarea judecății ( art. 291 C. proc. pen).
Dacă inculpatul este deținut, instanța nu poate purcede la judecată decât în prezența acestuia, sub sancțiunea nulității absolute ( art. 341, 484, art. 197 alin. 2 și 3 C. proc. pen).
Judecarea minorilor se face în prezența acestora, cu excepția cazurilor când se sustrag de la judecată.
Inculpații militari sau deținuți sunt citați la fiecare termen ( art. 291 alin 7 și 8 C. proc. pen).
Întrucât participarea la ședința de judecată a inculpatului este un drept, în cazul în care este împiedicat să participe și încunoștințează instanța, aceasta nu poate trece la judecarea cazei, sub sancțiunea nulității relative ( art. 379 pct. 2 lit. b) C. proc. pen)
Alte drepturi procesuale ale inculpatului sunt:
– de a cunoaște dosarul în tot cursul judecății, ceea ce înseamnă că poate să-l consulte înainte de ședințele de judecată, personal sau prin apărător, și, dacă este arestat, trebuie să i se comunice o copie după actul de sesizare al instanței ( art. 311 C. proc. pen ) ;
– să dea explicații privitor la învinuirea ce i se aduce ( art. 323 C. proc .pen);
– să pună întrebări în timpul ascultării celorlalte părți și martorilor ( art. 323 alin. 2, art. 327 alin. 1 C. proc. pen) ;
– să ceară administrarea de probe noi ( art. 66 alin. 2, art. 320 C.proc. pen ) ;
– să nu probeze nevinovăția sa ( art. 66) ;
– să aibă ultimul cuvânt asupra fondului cauzei ( art. 340 );
– să uzeze de căile de atac ordinare și extraordinare ( art. 387, 386 C. proc. pen);
Dreptul de apărare este asigurat prin posibilitatea inculpatului de a fi asistat în tot cursul procesului de un apărător ales, în cazurile când asistența este obligatorie și inculpatul nu are un apărător ales, instanța judecătorească este obligată să-i asigure asistența din oficiu, sub sancțiunea nulității absolute.
4.2. Obligatiile
Obligațiile în cadrul urmăririi penale
Inculpatul are obligația :
– să se prezinte personal la chemarea organelor de urmărire penală sub sancțiunea efectuării actelor de urmărire penală în lipsa sa sau a aducerii cu mandat ( art. 237, 256 C. proc. pen );
– să se supună măsurilor preventive ( art. 143, 145, 148, 1602 C. proc. pen ), măsurilor asiguratorii ( art. 163-167 C. proc. pen ), măsurilor procedurale de aducere silită ( art. 188 c. proc. pen), perchezițiilor corporale și domiciliare ( art. 100 și 106 C. proc. pen ), examinării medicale ( art. 114 C. proc. pen) , internării pentru expertize într-o instituție medicală de specialitate ( art. 117 C. proc. pen );
– să se supună măsurilor de înregistrare penală ( Decretul nr. 7/1972 privind cazierul judiciar) ;
Obligațiile în cadrul judecății
Inculpatul are obligația :
– să se prezinte personal la toate termenele de judecată ( art. 291 C. proc. pen);
– să suporte măsurile preventive ( art. 186, 1602 C. proc. pen) , asiguratorii ( art. 163 C. proc. pen) și procesuale de aducere silită ( art. 183 alin. 2, C. proc. pen) ;
– să se conformeze ordinii și solemnității ședinței de judecată ( art. 298 alin. 3 C. proc. pen) și măsurilor de îndepărtare din sala de ședință ( art. 298 alin 4 C. proc. pen);
CAPITOLUL 5
DISPOZIȚII PROCESUALE APLICABILE ÎN
CAZUL INCULPATULUI MINOR
Instituția minorității cunoaște în dreptul penal o reglementare proprie, deoarece tragerea la răspundere penală a minorilor – având în vedere capacitatea psihică a acestora-se urmărește, mai mult decât în cazul celorlalte categorii de infractori, reeducarea lor și prevenirea săvârșirii de fapte antisociale.
Potrivit art. 99 C. proc. pen., minorii sub 14 ani nu răspund penal, cei care au vârsta între 14 și 16 ani răspund penal numai dacă se dovedește că au săvârșit fapta cu discernământ, iar minorii care au împlinit vârsta de 16 ani, răspund penal.
În urma abrogării Decretului nr. 218/1977 ( prin Legea nr. 104/1992 ), s-a revenit la aplicarea normelor din Codul penal, conform cărora, față de minorii infractori se poate lua o măsură educativă sau se poate aplica o pedeapsă.
Reglementările penale privind instituția minorității îi corespunde și o reglementare pe plan procesual penal, prin instituirea unei proceduri speciale de urmărire și judecare a infractorilor minori. Aceste dispoziții speciale se justifică prin faptul că minorul nu are maturitatea psihică, dezvoltarea intelectuală și experiența necesară pentru folosirea eficientă a drepturilor procesuale acordate de lege.
Prin instituirea aceste proceduri s-a urmărit să se asigure minorilor un plus de garanții procesuale care să-și dovedească eficiența în îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal.
Potrivit art. 480, urmărirea și judecarea infracțiunilor săvârșite de minori, precum și punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceștia, se efectuează potrivit procedurii obișnuite, cu completările și derogările prevăzute în art. 481-493.
5.1. Urmărirea penală față de inculpatul minor
Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfășoară după procedura obișnuită completată cu două dispoziții speciale, prevăzute în art. 481 și art. 482, referitoare la :
chemarea persoanelor la ascultarea minorilor;
obligativitatea anchetei sociale;
5.1.1. Persoanele chemate la ascultarea minorilor
Potrivit art. 481 alin. 1, când învinuitul sau inculpatul este un minor ce nu a îndeplinit vârsta de 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, dacă organul de urmărire penală consideră că este necesar, citează pe delegatul autorității tutelare, precum și pe părinți, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijire ori supravegherea căreia se află minorul.
Reiese că citarea persoanelor respective nu este obligatorie, ci se face numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar.
În literatura juridică de specialitate s-a apreciat că prin prezența acestor persoane la ascultarea minorului se urmărește evitarea unor dificultăți care ar putea să apară în cursul audierii, datorită emotivității excesive sau tendinței specifice acestei vârste, de a exagera, de a denatura realitatea.
Citarea persoanelor enumerate anterior este însă obligatorie, la efectuarea prezentării materialului de urmărire penală ( art. 481 alin. 2 ).
Rațiunea acestei reglementări constă în aceea că, la prezentarea materialului de urmărire penală, minorul având dreptul să formuleze cereri noi și să facă declarații suplimentare, poate fi ajutat de persoanele citate să-și valorifice aceste drepturi procesuale.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului ori prezentarea materialului de urmărire penală nu împiedică efectuarea acestor acte de urmărire penală ( art. 481 alin 3).
În practica judiciară s-a statuat că în cazul în care până la data prezentării materialului de urmărire penală inculpatul minor a împlinit vârsta de 16 ani, citarea delegatului autorității tutelare, a părinților sau a tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul nu mai este necesară; de altfel, chiar și atunci când citarea acestor persoane este obligatorie, omisiunea de a le cita se acoperă prin îndeplinirea procedurii de citare de către prima instanță, sancțiunea acestei omisiuni fiind nulitatea relativă.
5.1.2. Ancheta socială
În cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penală sau instanța de judecată are obligația să dispună efectuarea anchetei sociale ( art. 482 lin 1).
Așa cum s-a arătat în literatura de specialitate, această dispoziție nu trebuie interpretată în sensul că, în mod alternativ, unul din cele două organe judiciare va dispune efectuarea anchetei sociale; legiuitorul nu a înțeles să lase la aprecierea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată dispunerea efectuării anchetei sociale.
Pentru organul de urmărire penală, obligația de dispune efectuarea anchetei sociale există întotdeauna când în procesul penal se efectuează urmărirea penală. Din acest considerent, dacă în cazurile în care instanța contată că urmărirea a fost încheiată fără efectuarea anchetei sociale, va trebui să restituie cauza organului de urmărire penală pentru a îndeplini această activitate obligatorie.
Obligația de a dispune efectuarea anchetei sociale pentru instanța de judecată există în procesele atipice în care lipsește faza urmăririi penale, deci în cazurile în care minorul a săvârșit o infracțiune pentru care punerea în mișcare a acțiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate a dresată direct instanței.
În cauzele în care s-a efectuau urmărirea penală, dacă datele culese în ancheta socială sunt incomplete, instanța poate dispune efectuarea unui supliment de anchetă socială.
Ancheta socială constă în strângerea de date cu privire la purtarea pe care minorul o are în mod obișnuit, la starea fizică și mintală a acestuia, la antecedentele sale, la condițiile în care a fost crescut și în care a trăit, la modul în care părinții, tutorele sau persoana în îngrijirea căruia se află minorul își îndeplinesc îndatoririle față de acesta și, în general, cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri au la aplicarea unei sancțiuni față de minor ( art. 482 alin. 2). Această urmărește stabilirea cauzelor și condițiilor care au favorizat comportamentul antisocial al minorului, cunoașterea mediului în care el trăiește, în scopul aplicării celei mai potrivite măsuri sau sancțiuni.
Ancheta socială se efectuează de persoane desemnate de către autoritatea tutelară a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază minorul ( art. 482 alin. 3). Persoanele respective trebuie să aibă experiența și pregătirea profesională necesare efectuării unei anchete sociale eficiente, care să ajute la realizarea scopului procesului penal.
În practica judiciară s-a apreciat că obligația efectuării anchetei sociale se menține și în cauzele în care, până la sesizarea instanței, inculpatul a devenit major, deoarece cunoașterea datelor respective este necesară în vederea unei corecte individualizări a sancțiunii ce se va aplica pentru o infracțiune săvârșită în timpul minorității.
5.2. Judecata
Judecata în cauzele cu infractori minori se desfășoară conform procedurii obișnuite, care se completează cu dispozițiile speciale.
5.2.1. Stabilirea competenței materiale a organelor de judecată în cazul infracțiunilor săvârșite de minori
Cum este de știut, în domeniul stabilirii competenței materiale, codul de procedură penală arată cu exactitate infracțiunile care intră în competența fiecărui organ de judecată .
În cazul infracțiunilor săvârșite de minori, nu sunt determinate în mod concret infracțiunile care întră în competența fiecărui organ de judecată.
Infracțiunile săvârșite de către minori sunt judecate de instanțele judecătorești.
5.2.2. Judecarea minorilor de către instanță
Derogările în cazul judecării minorilor de către instanță se referă la:
Compunerea instanței
O primă derogare în cadrul procedurii de judecată în cauzele cu infractori minori vizează compunerea completului de judecată. Potrivit art. 483 alin.1, cauzele în care inculpatul este minor se judecă potrivit regulilor de competență obișnuită, de către judecători anume desemnați potrivit legii.
Instanța astfel compusă va rămâne competentă să judece și să aplice procedura specială pentru cauzele cu infractori minori, chiar dacă în timpul judecății inculpatul devine major ( art. 483 alin. 2).
Dacă inculpatul a săvârșit fapta când era minor, iar la data sesizării instanței împlinise vârsta de 18 ani, judecata se va desfășura conform procedurii obișnuite ( art. 483 slin. 3).
Doctrina face distincție între compunerea instanței, care semnifică alcătuirea completului de judecată din judecător și constituirea instanței, care presupune participarea la ședința de judecată, alături de completul format din judecători și a procurorului și a grefierului.
În privința procurorului, legea prevede ( art. 315 alin. 1) ci participarea acestuia la judecarea cauzelor cu infractori minori este obligatorie. Nerespectarea acestei dispoziții atrage sancțiunea nulității absolute ( art. 197 alin.2).
Persoanele chemate la judecarea minorului
Potrivit art. 484 alin. 1, judecarea cauzei privind o infracțiune săvârșită de un minor se face în prezența acestuia, cu excepția cazului când minorul s-a sustras de la judecată.
Astfel, minorul va putea fi judecat în lipsă numai dacă s0-a sustras de la judecată, fapt ce trebuie dovedit prin demersurile făcute pentru ca acesta să fie prezent în fata instanței. În practică, s-a stabilit că simpla absență a minorului nu constituie o sustragere a acestuia de la judecată.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părți autoritatea tutelară și părinții, dacă este cazul și tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află minorul și serviciul de reintegrare socială a infractorilor și de supraveghere a executării sancțiunilor neprivative de libertate de pe lângă acea instanță, precum și alte persoane a căror prezență este considerată necesară de către instanță ( art. 484 alin 2).
Din aceste dispoziții reiese că citarea părților, autorității tutelare a părinților și a serviciului de reintegrare socială este obligatorie, iar dacă este cazul și prezența lor este considerată necesară de către instanță, vor putea fi citate și alte persoane.
Persoanele chemate la judecată au dreptul și îndatorirea să dea lămuriri, să formuleze cereri și să prezinte propuneri în privința măsurilor ce ar urma să fie luate față de minor ( art. 484 alin. 3).
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei ( art. 484 alin. 4).
Spre deosebire de faza urmăririi penale în care citarea anumitor persoane este condiționată de vârsta minorului ( sub 16 ani), în faza de judecată dispozițiile referitoare la citarea anumitor persoane sunt aceleași, indiferent de vârsta minorului.
Desfășurarea judecății
Prin derogare de la procedura obișnuită, ședința în care are loc judecarea infractorului minor se desfășoară separat de celelalte ședințe și nu e4ste publică ( art. 485 alin 2 și 2).
Caracterul nepublic al ședinței în cauzele cu infractori minori presupune, totuși, asistarea la judecată a persoanelor legal citate ( cele prevăzute în art. 484), a apărătorilor părților, precum și a altor persoane, cu încuviințarea instanței.
În raport cu art. 485 alin. Final, când inculpatul este minor sub 16 ani, instanța, după ce îl ascultă, poate dispune îndepărtarea lui din ședință dacă apreciază că cercetarea judecătorească și dezbaterile ar putea avea o influență negativă asupra acestuia.
Sunt situații în care în aceeași cauză să fie acționați mai mulți inculpați, dintre care unii minori și alții majori. Când nu este posibilă disjungerea, instanța judecă în compunerea prevăzută de art. 486 și după procedura obișnuită, aplicând însă cu privire la inculpații minori, dispozițiile procedurii speciale ( art. 486).
Inculpatul fiind minor, asistența juridică este obligatorie atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății.
Aceeași procedura specială se aplică și la judecata în apel și recurs a cauzelor cu infractori minori ( art. 493 ).
5.3. Asistența juridică
Alături de apărarea pe care și-o poate face fiecare parte din proces, există și posibilitatea exercitării apărării cu ajutorul unui avocat care poate să acorde celui interesat asistență juridică.
Prin asistență juridică trebuie să înțelegem sprijinul pe care apărătorii ( avocații ) îl dau părților în cadrul procesului penal prin lămuririle, sfaturile și intervențiile lor ca specialiști în domeniul dreptului. În cazul asistenței juridice, apărătorul pune concluzii în prezența părții ale cărei interese le apără. Asistența juridică poate fi acordată numai de către avocați.
Datorită faptului că asistența juridică este acordată de persoane cu pregătire juridică ( avocați), ea mai este denumită în literatura de specialitate și apărare tehnică.
Denumirea de apărare formală, ce s-a dat uneori asistenței juridice, este considerată necorespunzătoare, deoarece ea evocă ideea de formalism, ceea ce, firește, nu este în acord cu esența apărării în procesul penal.
Felurile asistenței juridice
În principiu, asistența juridică a părților procesului penal este facultativă, în sensul că cei interesați sunt lăsați să decidă dacă își aleg sau nu un avocat care să le acorde asistență juridică.
De la regula arătată mai sus există și derogări, în sensul că, în lumina reglementărilor în vigoare, asistența poate fi obligatorie.
Asistența juridică facultativă
Această categorie constituie regula în materia asistenței juridice, deoarece dreptul de apărare, conceput ca drept fundamental al persoanei, este exercitat de către cel mai interesat în modul în care aceasta găsește de cuviință. în conformitate cu acest principiu, partea care dorește să fie asistată în proces își alege un avocat care să-i acorde asistență juridică.
În privința asistenței juridice a învinuitului sau inculpatului, cum era și firesc, legea a prevăzut, în mod detaliat, aspectele legate de acordarea acesteia. Astfel, în art. 171 alin. 1 se arată că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale și a judecății, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoștință acest drept. În reglementare anterioară, dispozițiile art. 171 alin. 1 erau asemănătoare, cu diferența că nu prevedeau obligația organelor judiciare da a aduce la cunoștință învinuitului sau inculpatului despre existența acestui drept.
În vederea realizării asistenței juridice, între justițiabil și avocat se încheie un contract de asistență juridică.
Contractul încheiat între justițiar și avocat include și plata unui onorariu asupra căruia cei doi cad de acord.
Persoana interesată, participantă la procesul penal, are posibilitatea de a-și exercita dreptul de apărare la modul în care aceasta găsește de cuviință.
Potrivit acestei reguli, partea care dorește să fie asistată în proces își alege un avocat în vederea acordării asistenței juridice.
Pentru valorificarea unei asemenea posibilități este posibil ca partea să solicite instanței amânarea judecării cauzei în vederea angajării unui apărător.
În practica judiciară anterioară modificărilor survenite prin Legea nr. 356/2006, s-a statuat că, în ipoteza în care la dosar există împuternicire avocațională de apărător ales, instanța de judecată nu poate proceda la judecarea cauzei în lipsa acestuia, chiar dacă asistența juridică a fost realizată efectiv, însă de către un avocat desemnat din oficiu în calitate de apărător. Aceste soluții, având în vedere conținutul actual al art. 171 alin. 4, nu mai sunt posibile.
În acest sens, conform textului invocat, când asistența juridică este obligatorie, dacă apărătorul ales nu se prezintă nejustificat la data stabilită pentru efectuarea unui act de urmărire penală sau la termenul de judecată fixat și nici nu asigură substituirea, pleacă sau refuză să efectueze apărarea, organul judiciar ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu care să îl înlocuiască, acordându-i timpul necesar pentru pregătirea apărării. În cursul judecății, după începerea dezbaterilor, în aceleași circumstanțe, se va dispune înlocuirea apărătorului ales cu unul desemnat din oficiu, acordându-se un termen de minimum 3 zile pentru pregătirea apărării.
Anumite categorii de persoane beneficiază în mod gratuit de asistență juridică. Acestor categorii de persoane li se adaugă, prin Legea nr. 25/1990, și persoanele care formulează acțiuni sau cereri de orice fel ori solicită consultații relative la drepturile sau interesele lor, vătămate în timpul evenimentelor revoluției din decembrie 1989.
Deși în legislația noastră nu se fac precizări în cazul existenței asistenței juridice gratuite, apreciem că justițiabilul îl poate alege pe apărător. În literatura străină de specialitate este promovată opinia că în asemenea situații, inculpatul nu poate alege pe apărătorul său, fiind nevoit să-l accepte pe cel numit din oficiu.
Asistența juridică obligatorie
În anumite situații, legea impune asistența juridică a învinuitului sau inculpatului, precum și a celorlalte părți. asemenea dispoziții legale sunt consecința directă a concepției potrivit căreia apărarea este instituție de interes social, ce funcționează nu numai în interesul învinuitului sau inculpatului, ci și în interesul asigurării unei bune desfășurări a procesului penal.
Asistența juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, există în redactarea Codului de procedură penală intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969, a fost extinsă prin dispozițiile Legii nr. 32/1990. Legea nr. 51/1995, republicată, a adus de asemenea modificări în materia asistenței juridice obligatorii. Ultimele modificări în această materie au fost aduse prin Legea nr. 356/2006. Astfel, potrivit noilor dispoziții ale art. 171 alin. 2, asistența juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este reținut sau arestat, chiar în altă cauză, când față de acesta a fost dispusă măsura de siguranță a internării medicale sau obligarea la tratament medical chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea, precum și în alte cazuri prevăzute de lege.
De asemenea, în cursul judecății, asistența juridică mai este obligatorie și în circumstanțele în care legea prevede pentru fapta săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.
Situațiile când asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie în tot parcursul procesului penal pot fi grupate în cinci categorii și anume:
– când învinuitul sau inculpatul este minor;
– când față de învinuit sau inculpat s-a dispus măsura reținerii, a arestării preventive, măsura de siguranță a obligării la tratament medical sau internarea medicală, chiar în altă cauză, ori când acesta este internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ;
– când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea;
– când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare;
– în alte cazuri prevăzute de lege;
Când învinuitul sau inculpatul este minor
Înțelegând să acorde o ocrotire persoanelor lipsite de experiența vieții, în vederea preîntâmpinării unor erori judiciare cu privire la acestea, legiuitorul a prevăzut asistența juridică obligatorie a minorilor ori de câte ori au calitatea de învinuiți sau inculpați în procesul penal.
Obligația de a acorda asistență juridică se menține în tot cursul urmăririi penale cât timp învinuitul sau inculpatul nu a devenit major. Asistența juridică este obligatorie atât la judecarea în primă instanță, cât și în apel de recurs, numai dacă minorul nu a devenit major la data sesizării instanței respective.
Cu alte cuvinte, asistența juridică este obligatorie, în cursul judecății, dacă învinuitul sau inculpatul era minor în momentul sesizării instanței, chiar dacă ulterior, în cursul judecării, a devenit major ( art. 434 alin. 2).
În practica judiciară s-a statuat că nerespectarea dispozițiilor legale privind asistența juridică a inculpatului minor la prezentarea materialului de urmărire penală este sancționată cu nulitatea absolută și impune restituirea cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale.
S-a arătat că în cazul în care minorul lipsește de la judecată el nu poate fi asistat de apărătorul din oficiu și nici reprezentanți. în caz contrar, judecata este lovită de nulitate relativă. ( art. 197 alin.1).
b. Când față de învinuit sau inculpat s-a dispus măsura reținerii, a arestării preventive, măsura de siguranță a obligării la tratament medical sau internarea medicală, chiar în altă cauză, ori când acesta este internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ
Asistența juridică este obligatorie numai în intervalul de timp cât durează privarea sau restrângerea libertății individuale; de aceea, în situația în care învinuitul sau inculpatul a fost pus în libertate nu mai există obligativitatea asistenței juridice la actele procesuale sau procedurale realizate ulterior punerii în liberate.
Dispozițiile legale privind asistența juridică obligatoria a inculpatului arestat sunt încălcare în situația în care, la unul dintre termene de judecată, inculpatul fiind arestat, nu i-a fost asigurată asistența juridică, chiar dacă ulterior aceasta a fost pus în libertate. Dimpotrivă, nu s-a constatat încălcarea dreptului la apărare în ipoteza în care la judecarea cauzei a participat unul dintre apărătorii aleși, în condițiile neparticipării celui de-al doilea, pentru motive de sănătate. În aceste circumstanțe, cererea de amânare a judecății a fost respinsă ca fiind nefondată.
În practica judiciară s-a ridicat problema dacă omisiunea asigurării, în mod obligatoriu, a unui apărător și omisiunea prezentării materialului de urmărire penală inculpatului – în situația în care arestarea acestuia în altă cauză intervine înainte de întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale – atrage sancțiunea nulității absolute. Având de rezolvat această problemă, unele instanțe au hotărât întemeiat că, deși a fost efectuată urmărirea penală n timp ce inculpatul era în stare de libertate, ținând seama de faptul că acesta a fost arestat în altă cauză înainte de întocmirea referatului de terminare a urmăririi penale și emiterea rechizitoriului, se impune asistență juridică obligatorie a inculpatului și prezentarea materialului de urmărire penală, conform art. 172 alin. 1 și 2,
Această soluție a fost criticată ca fiind nelegală, deoarece, în ipoteza arătată mai sus, urmărirea penală s-a desfășurat fără punerea în mișcare a acțiunii penale, iar învinuitul, devenit ulterior inculpat, s-a aflat în stare de libertate.
Asistența juridică obligatorie se impune în cazurile în care, pe parcursul urmăririi penale sau la prezentarea materialului de urmărire penală, inculpatul de află arestat, ori, ca în cazul analizat mai sus, inculpatul nu s-ar fi aflat în nici una din ipotezele arătate.
Apreciem că este obligatorie asistența juridică a învinuitului sau inculpatului și în ipoteza în care arestarea s-a dispus prin rechizitoriu, o dată cu punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată a inculpatului, întrucât legea nu face nici o distincție sub aspectul asistenței juridice a celui arestat, în raport de natura juridică a actelor de arestare.
Asistența juridică este obligatorie atâta timp cât durează privarea de libertate. În situația în care învinuitul sau inculpatul a fost pus în libertate, asistența juridică nu mai este obligatorie pentru actele îndeplinite ulterior acestei date.
Se remarcă estinderea situațiilor în care învinuitul sau inculpatul beneficiază de asistență juridică obligatorie ca urmare a privării libertății, în sensul reglementării exprese a reținerii, internării medicale, respectiv, obligării la tratament medical.
Rațiunea acestui caz este aceeași ca și în ipoteza celui arestat sau reținut, constând în împiedicarea efectivă a celui internat sau față de care s-a dispus obligarea la tratament medical la exercitarea completă a drepturilor procesuale în apărare, ceea ce conduce la necesitatea intervenției calificate a apărătorului.
c. Când organul de urmărire penală sau instanța apreciază că învinuitul sau inculpatul nu și-ar putea face singur apărarea
Există o asemenea obligație, spre exemplu, în cazul în care inculpatul cu privire la care s-a luat măsura de siguranță a internării medicale pe motiv că suferă de o boală mintală solicită instanței revocarea acestei măsuri.
La soluționarea unei asemenea cereri, instanța are obligația să desemneze un apărător din oficiu în ipoteza în care inculpatul nu și-a ales apărător.
Trebuie observat că, față de reglementarea precedentă, legiuitorul a extins obligativitatea asistenței juridice și față de învinuitul care nu și-ar putea face singur apărarea, ea devenind în această situație obligatorie în tot cursul procesului penal și nu numai în faza de judecată.
d. Când legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare
În cursul judecății, asistența juridică, este obligatorie pentru inculpat și în cauzele în care legea prevede pentru infracțiunea săvârșită pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani.
În alte cazuri prevăzute de lege
Situațiilor în care asistența juridică a învinuitului sau inculpatului este obligatorie în tot cursul procesului penal se adaugă, pentru faza de judecată, un singur caz, prevăzut de art. 171 alin. 3.
CAPITOLUL 6
MANDATUL EUROPEAN DE ARESTARE SI PREDARE
6.1. Cooperare judiciară internațională
Tratatul de la Amsterdam stipulează că Uniunea Europeană trebuie să mențină și să dezvolte un spațiu de libertate,securitate și de justiție.
Libertatea presupune existența unui spațiu judiciar comun, în care cetățenii europeni să poată să se adreseze justiției în unul din statele membre ca și în propria țara. În același timp, trebuie eliminată posibilitatea ca infractorii să exploateze diferențele dintre sistemele juridice ale statelor, de aceea se impune că hotărârile judecătorești să fie recunoscute și executate în străinatate fără formalitățile prevăzute de convențiile clasice privind asistența judiciară internațională.
Se impune precizarea că, cel puțin la momentul actual, nu se poate vorbi, în cadrul Uniunii Europene de armonizarea dreptului penal material și procedural, ci doar de recunoaștere reciprocă, pe baza valorilor comune ale statelor membre. Așadar, nu există un drept penal european unic, ci doar un drept european (comunitar) penal, format din ansamblul normelor comunitare care reglementeaza acest domeniu.
Decizia – cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene privind mandatul de arestare european și procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene este prima măsură concretă în domeniul dreptului penal, care implementează principiul recunoașterii reciproce, pe care Consiliul European o aprecia ca fiind “cheia de boltă” a cooperării judiciare. Ea înlocuiește în relația dintre statele membre ale Uniunii Europene procedurile clasice de extrădare, cu excepția cazurilor pentru care unele state membre au declarat ca vor continua să aplice tratatele de extradare. Decizia-cadru privind mandatul de arestare european si procedurile de predare între statele membre ale Uniunii Europene a fost transpusa integral în Titlul al Legii 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 224/2006.
Dacă din punct de vedere juridic mandatul european de arestare este definit ca o decizie judiciară emisă de autoritatea judiciară competența a unui stat membru al Uniunii Europene, în vederea arestării și predării către un alt stat membru a unei persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecății sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate (a nu se confunda cu mandatul de arestare preventivă din dreptul intern, întrucât mandatul european de arestare este o decizie judiciară care are întotdeauna la bază un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei emis în condițiile legii pe plan intern), mandatul european de arestare se emite numai atunci când un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei nu poate fi adus la îndeplinire în țară, întrucât persoana în cauză se sustrage pe teritoriul unui alt stat membru al Uniunii Europene), din punct de vedere practic, acesta poate fi gasit ca formular, în anexa la Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internațională în materie penală, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006.
Practic, în loc de întreaga documentație ce se anexează unei cereri de extrădare, este suficient ca autoritatea judiciară română competentă să completeze, cu atenție, rubricile acestui formular, și să transmită mandatul european de arestare autorității judiciare de executare, pe una din căile admise de lege.
Potrivit art. 83 din lege, Mandatul european de arestare va putea fi transmis de instanțele române emitente direct autorității judiciare de executare, prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia.
În cazul în care locul unde se află persoana urmarită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua prin Sistemul Informatic Schengen, prin intermediul sistemului de telecomunicații securizat al Rețelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, prin Ministerul Justiției, pe calea Organizației Internaționale a Poliției Criminale (Interpol) sau prin orice alt mijloc care lasă o urmă scrisă, în condiții care permit ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea. Daca autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Rețelei Judiciare Europene sau prin direcția de specialitate a Ministerului Justiției (Direcția Drept Internațional și Tratate), pentru a obține informațiile necesare de la Statul Membru de executare.
Potrivit legii, o copie a mandatului european de arestare emis sau primit de autoritățile judiciare române se transmite Ministerului Justiției.
Desi mandatul european de arestare a fost introdus inca din ianuarie 2004, se pare că acesta, din diferite motive, nu este folosit la potențialul său maxim. O problemă importantă o reprezintă practica în domeniul penal a diferitelor state europene. Germania, Polonia si Cipru au mai întampinat și un alt gen de problemă, aceea a contradicției dintre mandatul european de arestare și propriile Constițutii. Traducerea acestui mandat în diferitele limbi oficiale ale Uniunii Europene a provocat și ea numeroase dificultăți.
În urma acestor greutăți întampinate, oficialii europeni au propus câteva soluții printre care se numară: o mai bună cooperare între parlamentele naționale și Parlamentul European; asigurarea faptului că nici un aspect politic nu va interveni în aplicarea acestui mandat; neafectarea drepturilor fundamentale ale omului. S-a sugerat și ca oficialii europeni să se inspire în reforma modului de aplicare a acestui mandat din caracteristicile mandatului de arestare înfințat de țările nordice, care se bucură de un mult mai mare succes.
6.2. Transmiterea mandatului european de arestare
În cazul în care se cunoaște locul unde se află persoana urmarită, autoritatea judiciară română emitentă poate transmite mandatul european de arestare direct autorității judiciare de executare. Autoritatea judiciară emitentă poate să solicite introducerea semnalmentelor persoanei în cauză în Sistemul de Informații Schengen (SIS), prin intermediul Sistemului Informatic Național de Semnalmente. Semnalmentul introdus în Sistemul Informatic Schengen echivalează cu un mandat european de arestare, dacă este însoțit de informațiile prevăzute în anexă. Cu titlu tranzitoriu, până la data la care Sistemul Informatic Schengen va avea capacitatea de a transmite toate informațiile menționate în anexă, semnalmentul echivalează cu un mandat de arestare european în așteptarea trimiterii originalului.
Procedura de transmitere
Autoritățile judiciare române pot transmite mandatul european de arestare prin orice mijloc de transmitere sigur, care lasă o urmă scrisă, cu condiția ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea acestuia. În cazul în care locul unde se află persoana urmarită nu este cunoscut, transmiterea unui mandat european de arestare se poate efectua fie prin Sistemul Informatic Schengen, fie prin intermediul sistemului de telecomunicații securizat al Rețelei Judiciare Europene, când acesta va fi disponibil, fie prin Ministerul Justiției, fie pe calea Organizației Internaționale a Poliției Criminale (Interpol) sau prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă, în condiții care permit ca autoritatea judiciară de executare să poată verifica autenticitatea. Dacă autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară de executare, se va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Rețelei Judiciare Europene sau prin direcția de specialitate a Ministerului Justiției, pentru a obține informațiile necesare de la Statul Membru de executare.
Ulterior transmiterii mandatului european de arestare, autoritatea judiciarș românș emitentș poate transmite orice informații suplimentare necesare pentru executarea mandatului. Autoritățile judiciare emitente române transmit o copie a mandatului european de arestare Ministerului Justitiei.
Transferul temporar și audierea persoanei solicitate în timpul executării mandatului european de arestare
Atunci când s-a emis un mandat european de arestare, autoritatea judiciară emitentă română va putea solicita autorității judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunțat asupra predării definitive, predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea audierii sale, sau va putea solicita să fie autorizată luarea declarației acestei persoane pe teritoriul statului membru de executare. Dacă autoritatea judiciară de executare, după ce a aprobat predarea persoanei urmărite, dispune suspendarea predării până la terminarea unui proces în curs sau până la executarea pedepsei aplicate în statul de executare a mandatului pentru o faptă diferită de cea care face obiectul mandatului european de arestare, autoritatea judiciară română emitentă va putea solicita predarea temporară a persoanei în vederea audierii sale sau a judecății.
De îndata ce curtea de apel primește un mandat european de arestare sau un semnalment SIS echivalent, președintele secției penale repartizează cauza în condițile legii, unui complet format din doi judecători.
Instanța verifică dacă mandatul european de arestare conține informațiile prevăzute la art. 79 alin.1. Dacă informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru luarea unei hotărâri privind predarea, instanța solicită de urgență autorității judiciare emitente informațiile suplimentare necesare și fixează un termen limită pentru primirea acestora, ținând cont de termenele maxime prevăzute la art. 95. Autoritatea judiciară emitentă poate oricând, din proprie inițiativă, să transmită orice informație pe care o consideră utilă.
Dacă mandatul european de arestare conține informațiile necesare și este tradus potrivit dispozițiilor art. 79 alin. 4, instanța solicită procurorului general de pe lângă curtea de apel să ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei solicitate, reținerea și prezentarea acesteia în fața instanței.
6.3. Arestarea persoanei solicitate
În termen de cel mult 24 de ore de la reținere persoana solicitată este prezentată instanței competente. Instanța informează persoana solicitată asupra existenței unui mandat european de arestare împotriva sa, asupra conținutului acestuia, asupra posibilității de a consimți la predarea către statul membru emitent, precum și cu privire la drepturile sale procesuale. Instanța dispune arestarea persoanei solicitate prin încheiere motivată. Persoana arestată este depusă în arestul poliției. Instanța comunică autorității judiciare de emitente arestarea persoanei solicitate.
Audierea persoanei arestate
Instanța procedează la audierea persoanei solicitate în termen de cel mult 48 de ore de la arestarea acesteia. Persoana arestată va fi întrebată, mai întâi, asupra consimțământului la predare. Instanța se asigură că persoana arestată a consimtit voluntar și în deplină cunoștință de consecințele juridice ale consimțământului, în special asupra caracterului irevocabil al acestuia. În același fel procedează și în cazul renunțării la efectele regulii specialității.
Daca persoana arestata consimte la predare se întocmeste un proces verbal care va fi semnat de persoana solicitată, membrii completului de judecată, reprezentantul Ministerului Public și de grefier. În același proces-verbal se consemnează, dacă este cazul, și renunțarea la drepturile conferite de regula specialității.
Dacă persoana arestată nu consimite la predare, instanța procedează la audierea acesteia. Opoziția persoanei solicitate la predare se poate baza numai pe existența unei erori cu privire la identitatea acesteia sau a unui motiv de refuz al executării mandatului european de arestare. Instanța poate fixa, cu respectarea termenelor maxime prevazute la art. 95, un termen pentru administrarea probelor propuse de persoana arestată și de procuror sau pentru transmiterea unor informații suplimentare de către autoritatea judiciară emitentă, cu privire la cauzele de refuz sau de condiționare a predării.
În toate cazurile, reprezentantul Ministerului Public va pune concluzii.
În cursul procedurii, instanța, ascultând și concluziile procurorului dispune, la fiecare 30 de zile, prin încheiere, asupra menținerii măsurii arestării sau punerii în libertate a persoanei solicitate, în acest din urmă caz, luând toate măsurile necesare pentru a evita fuga persoanei solicitate.
În scopul luării unei decizii potrivit alineatului precedent, instanța va ține seama de toate circumstanțele cazului și de necesitatea asigurării executării mandatului european de arestare.
6.4. Drepturile persoanei arestate în baza unui mandat european de arestare
Persoana arestata are dreptul de a fi informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare. Persoana arestată are dreptul de a fi asistată de un apărator ales sau numit din oficiu de instanță. Persoana arestată care nu întelege sau nu vorbește limba română are dreptul la interpret, asigurat gratuit de către instanță.
Definiția mandatului de arestare european și obligația de a-l executa.
1. Mandatul de arestare european este o hotărâre judecatorească emisă de un Stat Membru în vederea arestării și predării de către un alt Stat Membru a persoanei solicitate, in scopul efectuării urmăririi penale sau executării unei sentințe privative de libertate sau a unei dispoziții de detenție.
2. Statele Membre vor executa orice mandat de arestare european pe baza principiului recunoașterii reciproce in conformitate cu prevederile prezentei Decizii Cadru.
3. Prezenta Decizie Cadru nu va avea efectul de a modifica obligația de a respecta drepturile fundamentale și principiile juridice fundamentale consfințite la Articolul 6 al Tratatului Uniunii Europene.
6.5. Temeiuri pentru ne-executarea obligatorie a mandatului de arestare european
Autoritatea judecatorească a Statului Membru de executare (autoritatea judecatorească executoare) va refuza sa execute mandatul de arestare european în urmatoarele cazuri :
1. daca infracțiunea pe care se bazează mandatul de arestare este acoperita de amnistie in Statul Membru executor, dacă acel Stat are jurisdicție de a urmări infracțiunea conform propriului său drept penal;
2. daca autoritatea judecatorească executoare este sesizată că persoana solicitată a fost judecată definitiv de un Stat Membru cu privire la aceleași acte cu condiția că, dacă s-a pronunțat o sentință, sentința a fost executată sau este în curs de executare sau nu mai poate fi executată conform legii Statului Membru unde s-a pronunțat sentința;
3. dacă persoana care este supusă mandatului de arestare european nu poate, datorită vârstei sale, să fie ținută răspunzatoare penal pentru actele pe care se bazează mandatul de arestare in conformitate cu legea Statului executor.
6.6. Garanțiile acordate de Statul Membru emitent in cazuri speciale
Executarea mandatului de arest european de către autoritatea judiciară executoare poate fi supusă, conform legii Statului Membru executor, următoarelor condiții :
– dacă mandatul de arestare european a fost emis în scopul executării unei sentințe sau a unei dispoziții de deținere impuse printr-o hotărâre pronunțată în lipsă sau dacă persoana în cauză nu a fost citată personal sau informată în alt fel cu privire la data și locul audierii care a condus la hotărârea pronunîată in lipsă, cedarea poate fi supusa condiției ca autoritatea judecatorească emitentă să dea o asigurare considerată adecvată care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare european că va avea posibilitatea să facă apel pentru rejudecarea cauzei în Statul Membru emitent și să fie prezentă la judecată;
– dacă infracțiunea pe baza căreia s-a emis mandatul de arestare european este sancționabilă cu pedeapsa privativă de libertate pe viață sau cu dispoziție de deținere pe viață, executarea mandatului de arestare respectiv poate fi supus condiției ca Statul Membru emitent să aibă o prevedere în sistemul său judiciar pentru revizuirea pedepsei sau măsurii impuse, la cerere sau cel mai târziu la 20 de ani, sau pentru aplicarea măsurilor de clemență la care persoana este îndreptățită să apeleze în conformitate cu legea sau practica Statului Membru emitent, vizând neexecutarea pedepsei sau măsurii respective.
– dacă o persoană face obiectul unui mandat de arestare european în scopul urmăririi este cetățean sau rezident în Statul Membru executor, cedarea poate fi supusă condiției ca persoană, după ce a fost audiată, să fie returnată în Statul Membru executor pentru a executa pedeapsa privativă de libertate sau dispoziția de deținere pronunțată împotriva sa in Statul Membru emitent.
Stabilirea autorității judiciare competente
– Autoritatea judiciară emitentă va fi autoritatea judiciară a Statului Membru emitent care este competentă să emită un mandat de arestare european în virtutea legii acelui Stat.
– Autoritatea judiciară executoare va fi autoritatea judiciară a Statului Membru executor care este competentă să execute mandatul de arestare european în virtutea legii acelui Stat.
– Fiecare Stat Membru va informa Secretariatul General al Consiliului cu privire la autoritatea judiciară competentă în conformitate cu legea sa.
6.7. Procedurile detaliate de transmitere a mandatului de arestare european
1. Daca autoritatea judiciară emitentă nu cunoaște autoritatea judiciară executoare, aceasta va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Rețelei Judiciare Europene, pentru a obține informația respectivă de la Statul Membru executor.
2. Dacă autoritatea judiciară emitentă dorește aceasta, transmiterea poate fi efectuată prin intermediul sistemului de telecomunicații al Rețelei Judiciare Europene.
3. Dacă nu este posibil să se solicite serviciile SIS, autoritatea judiciară emitentă poate solicita Interpol să transmită un mandat de arestare european.
4. Autoritatea judiciară emitentă poate transmite mandatul de arestare european prin orice mijloc sigur capabil să producă înregistrări scrise în condiții care să permită Statului Membru executor să stabilească autenticitatea acestuia.
5. Orice dificultăți privind transmiterea sau autenticitatea oricărui document necesar pentru executarea mandatului de arestare european vor fi soluționate prin contacte directe între autoritățile judiciare implicate, sau, unde este cazul, cu implicarea autorităților centrale ale Statelor Membre.
6. Dacă autoritatea care primește un mandat de arestare european nu este competentă să acționeze în legatură cu acesta, il va înainta automat la autoritatea competentă din Statul său și va informa in consecință autoritatea judiciară emitentă.
Ținerea în detenție a persoanei
Dacă o persoană este arestată pe baza unui mandat de arestare european, autoritatea judiciară executoare va adopta o hotărâre dacă persoana solicitată să ramană in detenție, in conformitate cu legea Statului Membru executor. Persoana poate fi eliberată provizoriu în orice moment în conformitate cu legea internă a Statului Membru executor, cu condiția ca autoritatea competenta a acelui Stat Membru să ia măsurile pe care le considera necesare pentru a preveni disparitia persoanei solicitate.
Hotărârea de predare
1. Autoritatea judiciară executoare va decide, în limita de timp și în condițiile definite în prezența Decizie Cadru, dacă persoana urmează să fie predată.
2. Dacă autoritatea judiciară executoare constată că informațiile comunicate de Statul Membru emitent sunt insuficiente pentru a-i permite să decidă asupra predării, aceasta va solicita că informațiile suplimentare necesare, în special cu privire la Articolele 3 la 5 si Articolul 8, să-i fie furnizate de urgență și poate stabili o limită de timp pentru primirea acestora, luând în considerare necesitatea de respectare a limitelor de timp stabilite la Articolul 17.
3. Autoritatea judiciară emitentă poate în orice moment să transmită autorității judiciare executoare orice informații suplimentare utile.
6.8. Limitele de timp și procedurile privind deciziile de executare a mandatului de arestare european
1. Un mandat de arestare european va fi tratat și va fi executat de urgență.
2. În cazurile în care persoana solicitată consimte la predarea sa, decizia definitivă de executare a mandatului de arestare european va fi luată in termen de 10 zile după ce s-a dat consimțământul.
3. În alte cazuri, decizia definitivă de executare a mandatului de arestare european va fi luată în termen de 60 zile după arestarea persoanei solicitate.
4. Dacă în cazuri specifice mandatul de arestare european nu poate fi executat in limitele de timp precizate la paragrafele 2 si 3, autoritatea judiciară executoare va informa imediat autoritatea judiciară emitentă despre aceasta, arătând motivele de întârziere. În acest caz, limitele de timp pot fi extinse cu alte 30 de zile.
5. Cat timp autoritatea judiciară executoare nu a luat o decizie definitivă cu privire la mandatul de arestare european, aceasta va asigura ca, condițiile materiale necesare pentru predarea efectivă a persoanei să rămână în vigoare.
6. Trebuie să se indice motivele de refuz de executare a unui mandat de arestare european.
7. Dacă în cazuri excepționale un Stat Membru nu poate respecta limitele de timp prevăzute în prezentul Articol, acesta va informa Eurojust, indicând motivele de întârziere. În plus, un Stat Membru care a întampinat întârzieri repetate din partea unui alt Stat Membru privind executarea mandatelor de arestare europene va informa Consiliul în vederea evaluării implementării prezentei Decizii Cadru la nivelul Statului Membru.
6.9. Tranzitul
1. Fiecare Stat Membru, cu excepția cazului că acesta profită de posibilitatea refuzului când se solicită tranzitul unui cetățean sau rezident al său în scopul executării unei sentințe privative de libertate sau a unei dispoziții de detenție, va permite tranzitul pe teritoriul său a unei persoane solicitate care este predată cu contiția ca acesta să fie informat cu privire la :
a) identitatea și naționalitatea persoanei supuse mandatului de arestare european ;
b) existența unui mandat de arestare european ;
c) natura și încadrarea juridică a infracțiunii ;
d) descrierea circumstanțelor infracțiunii, inclusiv data și locul.
Dacă persoana supusă mandatului de arestare european în scopul urmăririi este cetățean sau rezident al Statului Membru de tranzit, tranzitul poate fi supus condiției ca persoana, după ce a fost audiată, să fie returnată in Statul Membru de tranzit pentru a executa sentința privativă de libertate sau dispoziția de detenție pronunțată împotiva acesteia în Statul Membru de tranzit.
2. Fiecare Stat Membru va desemna o autoritate responsabilă cu primirea cererilor de tranzit și a documentelor necesare, precum și orice altă corespondență oficială referitoare la cererile de tranzit. Statele Membre vor comunica aceasta, Secretariatului General al Consiliului.
3. Cererea de tranzit și informațiile specificate la paragraful 1 pot fi adresate autorității desemnate conform paragrafului 2 prin orice mijloace capabile sa producă înregistrări scrise. Statul Membru de tranzit va comunica decizia sa prin aceeași procedură.
4. Prezenta Decizie Cadru nu se aplică în cazul transportului pe calea aerului fără escală programată. Însă, dacă are loc o aterizare neprevazută, Statul Membru emitent va furniza autorității desemnate conform paragrafului 2 informațiile prevăzute la paragraful 1.
5. Dacă tranzitul privește o persoană care urmează să fie extradată dintr-un terțt Stat într-un Stat Membru prezentul Articole se aplică mutatis mutandis. În special, expresia „mandat de arestare european” va fi considerată înlocuită cu expresia „cerere de extradare”.
6.10. Efectele predării
Deducerea perioadei de detenție executate în Statul Membru executor
1. Statul Membru emitent va deduce toate perioadele de detenție decurgând din executarea mandatului de arestare european din perioada totală de detenție ce trebuie executată in Statul Membru emitent ca urmare a pronunțării unei sentințe privative de libertate sau a unei dispoziții de detenție.
2. În acest scop, toate informațiile privind durata detenției persoanei solicitate pe baza mandatului de arestare european vor fi transmise de autoritatea judiciară executoare sau de autoritatea centrală desemnata conform Articolului 7 autorității judiciare emitente in momentul predării.
Eventuala urmărire pentru alte infracțiuni
1. Fiecare Stat Membru poate comunica Secretariatului General al Consiliului că, in relațiile sale cu alte State Membre care au facut aceeași comunicare, se prezumează ca fiind dat consimțământul la urmărirea, condamnarea sau detenția în vederea executării unei sentințe privative de libertate sau a unei dispoziții de deținere pentru o infracțiune comisă de persoana solicitată înainte de predarea sa, alta decât cea pentru care a fost predată, dacă într-un caz particular autoritatea judiciară executoare nu declară altfel în declarația sa privind predarea.
2. Cu excepția cazurilor menționate la paragrafele 1 si 3, o persoană predată nu poate fi urmarită, condamnată sau privată în alt fel de libertate pentru o infracțiune comisă înainte de predarea sa, alta decât cea pentru care a fost predată.
3. Paragraful 2 nu se aplică in următoarele cazuri :
a) când persoana având posibilitatea sâ pârâseascâ teritoriul Statului Membru în care a fost predată nu l-a părăsit in termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă, sau s-a întors în acel teritoriu după ce il părăsise;
b) infracțiunea nu este pedepsibilă prin sentința privativă de libertate sau dispoziție de detenție;
c) urmărirea penală nu conduce la aplicarea unei măsuri de restrângere a libertății personale ;
d) când persoana putea fi supusă unei pedepse sau unei măsuri care nu implica privarea de libertate, în special o pedeapsă finaciară sau o măsură înlocuitoare, chiar dacă pedeapsa sau măsura conduce la o restrângere a libertății sale personale;
e) când persoana a consimțit să fie predată, în același timp cu renunțarea la regula de specialitate, in conformitate cu Articolul 13;
f) cănd persoana, după predarea sa, a renunțat expres la regula de specialitate cu privire la infracțiuni specifice precedente predării sale. Renunțarea se va da înaintea autorităților judiciare competente din Statul Membru emitent și va fi înregistrată în conformitate cu legea internă a acelui Stat. Renunțarea va fi redactată astfel încât să rezulte clar că persoana a renunțat voluntar și în deplinaă cunoștință a consecințelor. În acest scop persoana va avea dreptul la consultanță juridică;
g) în cazul în care autoritatea judiciară executoare care predă persoana își dă acordul în conformitate cu paragraful 4.
4. Se va prezenta autorității judiciare executoare o cerere de consimțământ împreună cu informațiile menționate la Articolul 8(1) și traducerea menționată la Articolul 8(2). Consimțământul se va da când infracțiunea pentru care este cerut este ea însăți supusă predării in conformitate cu prevederile prezentei Dispoziții Cadru. Consimțământul va fi refuzat pe temeiurile menționate la Articolul 3 iar altfel poate fi refuzat numai pe temeiurile menționate la Articolul 4. Decizia va fi luată nu mai târziu de 30 de zile de la primirea cererii. Pentru situațiile menționate la Articolul 3 Statul Membru emitent trebuie să dea garanțiile prevăzute în articolul respectiv.
Predare sau extrădare ulterioară
1. Fiecare Stat Membru poate comunica Secretariatului General al Consiliului ca, în relațiile sale cu alte State Membre care au facut aceeași comunicare, consimțământul pentru predarea unei persoane unui Stat Membru altul decat Statul Membru executor conform unui mandat de arestare european emis pentru o infracțiune comisă anterior predării acesteia, se prezumează ca fiind dat, dacă într-un caz particular autoritatea judiciară executoare declară altfel în decizia sa cu privire la predare.
2. În orice caz, o persoană care a fost predată Statului Membru emitent conform unui mandat de arestare european poate, fără consimțământul Statului Membru executor, să fie predată unui Stat Membru altul decat Statul Membru executor conform unui mandat de arestare european emis pentru orice infracțiune comisă anterior predării sale în următoarele cazuri:
a) când persoana solicitată, având posibilitatea să părăsească teritoriul Statului Membru către care a fost predată, nu l-a părăsit in termen de 45 de zile de la eliberarea sa definitivă, sau s-a înapoiat pe acel teritoriu după ce l-a parasit ;
b) când persoana solicitată consimte să fie predată unui Stat Membru altul decât Statul Membru executor conform unui mandat de arestare european. Consimțământul va fi dat în fața autorităților judiciare competente ale Statului Membru emitent și va fi înregistrat în conformitate cu legea națională a acelui Stat. Acesta va fi redactat astfel încât să rezulte clar că persoana în cauză l-a dat în mod voluntar în deplină cunoștință privind consecințele. În acest scop, persoana solicitată va avea dreptul la consultanță juridică;
c) când persoana solicitată nu se supune regulei de specialitate,
3. Autoritatea judiciară executoare consimte la predarea către alt Stat Membru în conformitate cu următoarele reguli :
a) cererea pentru consimțământ va fi prezentată în conformitate cu Articolul 9, însoțită de informațiile menționate la Articolul 8(1) și o traducere conform Articolului 8(2) ;
b) consimțământul se va da când infracțiunea pentru care este cerut este ea însăși supusă predării în conformitate cu prevederile prezentei Dispoziții Cadru.
c) decizia va fi luată nu mai târziu de 30 de zile de la primirea cererii ;
d) consimțământul va fi refuzat pe temeiurile menționate la Articolul 3 iar altfel poate fi refuzat numai pe temeiurile menționate la Articolul 4.
Pentru situatiile menționate la Articolul 5 Statul Membru emitent trebuie să dea garanțiile prevăzute în articolul respectiv.
4. Independent de paragraful 1, o persoană care a fost predată conform unui mandat de arestare european nu va fi extradată unui terț Stat fără consimțământul autorității competente a Statului Membru care a predat persoana. Consimțământul respectiv va fi dat in conformitate cu Convențiile prin care Statul Membru este legat, precum și cu dreptul său intern.
CONCLUZII
În vederea întocmirii prezentei lucrări am studiat atât legislația internă în vigoare, unele reglementări externe, precum și literatura practică din acest domeniu.
O preocupare constantă în examinarea măsurilor preventive și a garantării libertății persoanei se observă în general în cursurile și tratatele de după 1989, când măsurile preventive și libertatea individuală capătă noi valențe datorită democratizării societății. În aceste condiții, s-a simțit nevoia elaborării unor lucrări care să dezbată aceste aspecte esențiale în cadrul unui stat de drept.
Dat fiind faptul că activitatea organelor de ocrotire a normelor de drept este strict reglementată de Codul de procedură penală și alte acte normative, am ajuns la convingerea că fiecare cetățean ( îndeosebi cel care, dintr-un motiv sau altul, se află la poliție) trebuie să cunoască anumite prevederi ale legislației care reglementează reținerea, arestarea, liberarea etc. și alte norme deloc lipsite de importanță, cunoașterea cărora îi va permite să acționeze în mod sigur și îi va proteja drepturile prin lege.
Măsurile preventive se iau, așadar pentru prima dată în cursul urmăririi penale, dar ele pot fi luate și în cazul reluării urmăririi penale. Persoanei reținute sau arestate i se aduc, de îndată, la cunoștință motivele reținerii sau arestării. Învinuirea se aduce la cunoștință celui arestat, în cel mai scurt termen, în prezența unui avocat (art. 1371). Aliniatul 2 al aceluiași articol adaugă că: atunci „când se dispune arestarea preventivă a învinuitului sau inculpatului, judecătorul încunoștințează despre măsura luată, în termen de 24 de ore, un membru al familiei ori o altă persoană pe care o desemnează învinuitul sau inculpatul, consemnându-se aceasta într-un proces verbal”.
Luarea măsurilor preventive este subordonată anumitor limite procesuale privitoare la începerea urmăririi penale, formularea învinuirii, faza procesuală și organul judiciar competent. Când sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, organele judiciare au facultatea de a lua măsurile preventive, în raport de competența fiecărui organ, de împrejurările concrete ale cauzei și de persoana făptuitorului.
Revocarea măsurilor preventive se deosebește de înlocuirea acestora, când s-au schimbat temeiurile care au determinat luarea măsurii. În cazul revocării nu mai există nici un temei care să justifice menținerea, chiar în altă formă a măsurii preventive. Revocarea măsurilor preventive se face de către organele judiciare care le-au luat (care urmăresc ori judecă cauza) corespunzător fazei procesuale în care aceasta se află. De exemplu, revocarea reținerii poate fi realizată de către organul de cercetare penală sau de către procurorul care a hotărât-o. Dar procurorul are putere de a revoca măsura reținerii luată de către organul de cercetare penală, dacă, cu ocazia supravegherii urmăririi penale și cea a rezolvării unor plângeri, constată că nu a existat sau a încetat motivul care a determinat reținerea.
Arestarea preventivă este cea mai gravă dintre măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, ea constă în „lipsirea de libertate a unei persoane, cu caracter provizoriu și în condițiile determinate de lege, înainte de soluționarea definitivă a cauzei penale pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal ori a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei”.
Astfel, modificarea adusă de Legea nr. 281/2003, a rezolvat, o problemă, cu grave implicații practice; in vechea reglementare, atunci când instanța constata cercetarea de drept a arestării preventive, punerea de îndată în libertate a celui arestat, așa cum legea cerea imperativ, nu se putea realiza dacă procurorul declara recurs, deoarece recursul său era suspensiv de executare. Prin urmare, până la rezolvarea recursului și confirmarea de către instanța superioară, inculpatul rămânea în stare de arest fără nici un temei legal, încălcându-se astfel principiile fundamentale ale legalității și garantării libertății persoanei.
Pentru a garanta libertatea persoanei, legislația noastră prevede că măsurile de prevenție se iau, de regulă, de către procuror sau instanța de judecată, singura măsură pe care o pot lua organele de cercetare penală fiind reținerea pe cel mult 24 de ore. Măsura arestării preventive poate fi luată, ca urmare a modificărilor constituționale intervenite, atât în cursul urmăririi penale cât și în cursul judecății, numai de judecător.
Consider că sistemul nostru de legi trebuie îmbunătățit constant pentru a garanta fiecărui om drepturile sale, dar și pentru a impune tuturor, fără discriminare, aceleași obligații. Mai mult, legislația noastră trebuie să nu încalce tratatele și convențiile la care țara noastră este parte, iar armonizarea cu legislația europeană să se facă ținând cont de necesitățile tuturor cetățenilor pentru care justiția trebuie să fie echitabilă.
BIBLIOGRAFIE
I. Deleanu, Drept constituțional și instituții juridice, Ed. Chemarea, Iași, 1992
I. Demeter, Declarația drepturilor omului, București, 1968
I. Istrate, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesual-penale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București 1996
Tr. Pop, Drept procesual penal, Partea introductivă,Tipografia națională S.A., Cluj, 1946
N. Iliescu, Libertatea persoanei în lumina dispozițiilor din Codul de procedură penală, în T.S., nr. 3, 1971
V. Păvăleanu, I. Iacobuță, M. Covalciuc, Drept Procesual penal, Ed. Panfilius, Iași, 2005
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, București, 2007
V. Pavel, Aspecte specifice privind măsurile preventive în procedurile speciale, în „Dreptul” nr.1 din 1997
Gh. Dărângă, Măsurile preventive în noul Cod de procedură penală, RRD, nr. 4 1978
Dana Popescu, Practica judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1993
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Iași – 1996
Gr. Theodoru, T. Plăeșu, Drept procesual penal, Iași – 1968
Jean Valerică Dabu, Ana-Maria Gușan, Dreptul la tăcere, drept fundamental, Dreptul nr. 9/2003
A. Țuculeanu, Garanțiile inviolabilității domiciliului. Percheziția domiciliară, în Dreptul nr. 2/1996
I Ciobanu, Discuții despre competenta de soluționare a plângerii împotriva măsurii arestării preventive luata de procuror, R.R.D nr. 12/1997.
D. Pavel, Considerații asupra prezumției de nevinovăție, R.R.D nr. 10/1978.
Art. 139 alin. 31 Cod de procedură penală
Art. 372, 3858 Cod de procedură penală (privind apelul și recursul).
Art. 23 alin 3 din Constituția României
I. Deleanu, Drept constituțional și instituții juridice, Ed. Chemarea, Iași, 1992
I. Demeter, Declarația drepturilor omului, București, 1968
I. Istrate, Libertatea persoanei și garanțiile ei procesual-penale, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1984
N. Volonciu, Tratat de procedură penală, partea generală, vol. I, Ed. Paideia, București 1996
Tr. Pop, Drept procesual penal, Partea introductivă,Tipografia națională S.A., Cluj, 1946
N. Iliescu, Libertatea persoanei în lumina dispozițiilor din Codul de procedură penală, în T.S., nr. 3, 1971
V. Păvăleanu, I. Iacobuță, M. Covalciuc, Drept Procesual penal, Ed. Panfilius, Iași, 2005
V. Păvăleanu, Drept procesual penal. Partea generală, București, 2007
V. Pavel, Aspecte specifice privind măsurile preventive în procedurile speciale, în „Dreptul” nr.1 din 1997
Gh. Dărângă, Măsurile preventive în noul Cod de procedură penală, RRD, nr. 4 1978
Dana Popescu, Practica judiciară penală, vol. IV, Ed. Academiei Române, București, 1993
Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Iași – 1996
Gr. Theodoru, T. Plăeșu, Drept procesual penal, Iași – 1968
Jean Valerică Dabu, Ana-Maria Gușan, Dreptul la tăcere, drept fundamental, Dreptul nr. 9/2003
A. Țuculeanu, Garanțiile inviolabilității domiciliului. Percheziția domiciliară, în Dreptul nr. 2/1996
I Ciobanu, Discuții despre competenta de soluționare a plângerii împotriva măsurii arestării preventive luata de procuror, R.R.D nr. 12/1997.
D. Pavel, Considerații asupra prezumției de nevinovăție, R.R.D nr. 10/1978.
Art. 139 alin. 31 Cod de procedură penală
Art. 372, 3858 Cod de procedură penală (privind apelul și recursul).
Art. 23 alin 3 din Constituția României
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Retinerea Si Arestarea Preventiva (ID: 123602)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.