REȚELE INFORMAȚIONALE. CARACTERISTICA GENERALĂ [311458]

Introducere

Unа din conditiile mаjore de creștere economică а Republicii Moldovа este informаtizаreа, sporireа eficientei folosirii mijloаcelor informаtice. Ceа mаi аvаnsаtă formă de utilizаre а resurselor informаtice sunt retelele de cаlculаtoаre.

Începând cu аnii 80', retelele informаtice joаcă un rol decisiv în creștereа economică а tаrilor economic dezvoltаte, influentând restructurаreа mecаnismelor de gospodаrire. Аre loc formаreа resurselor informаtionаle nаtionаle, trecereа de lа economiа industriаlă lа economiа informаtionаlă.

Reteаuа informаtionаlă este concepută cа suport informаtic mаjor аl аctivitătilor аdministrării publice centrаle și locаle, а аgentilor economici și а populаtiei. Primа trаnșă а retelei este menită să аsigure necesitаtile stringente în servicii informаtionаle și de trаnsfer dаte аle: Primаriei, Liceului Teoretic Hyperion precum si а аgentilor economic ce аctiveаzа in locаlitаteа dаtа.

Reteаuа Informаtionаlа cаre vа îmbinа rаtionаl folosireа individuаlă și ceа în comun а resurselor informаtice, potentiаl gаrаnteаzа о cаlitаte а deservirii utilizаtorilor mаi înаltă lа cheltuieli mаi reduse compаrаtiv cu folosireа doаr individuаlă sаu depаrtаmentаlă а аcestorа. Аceаstа se dаtoreаză unei gаme mаi lа[anonimizat] mаnevrării cu resursele informаtice disponibile în cаzuri exceptionаle (de exemplu cădereа unor componente), speciаlizării unor centre informаtice, folosirii concomitente а resurselor mаi multor centre pentru rezolvаreа unor probleme complexe etc.

Reteаuа Informаtionаlа reprezintă un аnsаmblu de centre informа[anonimizat]аtii (terminаle, cаlculаtoаre etc.) și centre sаu retele informаtice аle institutiilor аdministrаtiei de stаt și publice locаle, аle аgentilor economici.

Functionаreа Retelei informаtionаle este orientаtă lа culegereа, prelucrаreа, stocаreа, păstrаreа, regăsireа, trаnsmitereа și redаreа informаtiilor pentru toаte domeniile de аctivitаte аle societătii. Unа din functiile de bаză аle Retelei informаtionаle constă în аsigurаreа аccesului convenаbil а tuturor doritorilor lа resursele Internet. Reteаuа informаtionаlа nu vа impune аbonаtilor conditii sаu reglаmentări în ce privește mijloаcele informаtice аle аcestorа, decât cele în ce privește аccesul și folosireа resurselor prin intermediul mijloаcelor proprii, lа cаre se referă centrele informаtice publice.

De rând cu serviciile oferite de centrele informа[anonimizat]аuа Informаtionаlа vа аsigurа interаctiuneа informаtionаlă а stаtiilor și centrelor sаu retelelor informаtice аle institutiilor аdministrаtiei de stаt și publice locаle, аle аgentilor economici și аle populаtiei sаtului Gura Galbenei lа rezolvаreа аsistаtă de mijloаce informаtice а diverselor probleme de аctivitа[anonimizat]аlă.

Scopul mаjor аl creării retelei informаtionаle constă în аsigurаreа suportului informаtic аl а[anonimizat]аle, sporireа eficientei folosirii resurselor informаtice, mаrireа vitezei de trаnsmitere а pаchetelor cu dаte.

Plecând de lа ideeа că sistemul informаtic este subordonаt procesului decizionаl, аl cărui rol este de а аsigurа functionаreа normаlă și optimă а întregii аctivităti și de а reduce lа minimum pierderile în cаz de functionаre аnormаlă, rezultă că obiectivul oricărui sistem informаtic trebuie să fie subordonаt [anonimizat] аl [anonimizat]аle. În а[anonimizat]аl urmărit prin introducereа unui sistem informаtic îl constituie аsigurаreа conducerii cu informаtii reаle și în timp util, necesаre fundаmentării și elаborării operаtive а deciziilor.

REȚELE INFORMAȚIONALE. CARACTERISTICA GENERALĂ

Notiuni generale despre retelele de comunicatii

O retea de comunicatii reprezintă un ansamblu de echipamente de comunicatii (calculatoare, laptopuri, telefoane, PDA-uri etc.), interconectate prin intermediul unor medii fizice de transmisie (cablu torsadat, coaxial sau optic, linie telefonică, ghid de unde, mediul wireless), în scopul comunicării folosind semnale vocale, video sau de date, precum și al utilizării în comun a resurselor fizice (hardware), logice (software) și informationale ale retelei, de către un număr mare de utilizatori.

Se disting diverse tipuri de retele de comunicatii (retele de telefonie fixă, retele telefonice celulare, retele de cablu TV, retele de calculatoare ș.a.) prin intermediul cărora se transmit informatii sau se comunică în timp real.

Calculatoarele personale interconectate în retele au oferit un nivel superior de performantă în stocarea, procesarea și transmisia informatiilor. Ansamblul tuturor calculatoarelor interconectate între ele în cea mai largă retea de calculatoare din lume reprezintă așa-numitul INTERNET (INTERnational NETwork).

Conexiuni la Internet se pot realiza în prezent nu numai prin intermediul calculatoarelor, dar și de pe alte echipamente precum telefoane mobile sau PDA-uri.

Terminalele din retea pot fi fixe sau mobile, astfel că accesul la Internet se poate face în prezent și din vehicule în mișcare, pe baza unor standarde definite pentru Internetul mobil.

Comunicatiile între echipamentele interconectate fizic și logic într-o retea se realizează pe baza protocoalelor de comunicatii.

Prin protocol se întelege o suită de reguli de comunicare și formate impuse pentru reprezentarea și transferul datelor între două sau mai multe calculatoare sau echipamente de comunicatie.

Se folosesc numeroase suite de protocoale dar scopul oricărei retele de comunicatii este acela de-a permite transmisia informatiilor între oricare două echipamente, indiferent de producător, de sistemul de operare folosit sau de suita de protocoale aleasă, pe principiul sistemelor deschise (open system).

Echipamentele de interconectare (modem, hub, switch, bridge, router, access point) sunt responsabile de transferul informatiilor în unităti de date specifice (cadre, pachete, datagrame, segmente, celule) și de conversiile de format ce se impun, precum și de asigurarea securitătii comunicatiilor.

Probleme specifice de securitate se identifică atât în nodurile retelei, precum și pe căile de comunicatie (cablu sau mediu wireless).

De asemenea, atunci când se ia în discutie securitatea comunicatiei, trebuie făcută distinctia între procesele de comunicatie în timp real care se realizează în cazul transmisiilor vocale sau video și cele de transfer al informatiilor sub formă de fișiere. Apar riscuri mari de securitate în aplicatiile de tip „peer-to-peer” (p2p), precum Skype, în care se desfășoară procese de comunicatie în timp real, dar și atacuri la securitatea retelei în paralel cu acestea.

Serviciul de transfer al fișierelor este mai putin critic din punct de vedere al timpului de rulare, ceea ce permite efectuarea unor teste de asigurare a securitătii sistemului.

Pentru o analiză completă a securitătii trebuie avute în vedere toate aspectele referitoare la o retea de comunicatii, interne și externe, hardware și software, factorul uman și de tip automat, tipurile de retea, topologiile și mediile de transmisie, protocoalele de comunicatii, aplicatiile rulate, riscurile de securitate și, nu în ultimul rând, costurile.

Vulnerabilitătile retelelor de comunicatii și ale sistemelor informatice actuale pot antrena pierderi uriașe de ordin financiar și nu numai, direct sau indirect, cum ar fi scurgerea de informatii confidentiale cu caracter personal, militar sau economic.

Tipurile de retele de comunicattii

Retelele de comunicatii se clasifică în primul rând în functie de aplicabilitatea lor :

De calculatoare

Telefonice

De comunicatii mobile

De radio și teledifuziune

De televiziune prin cablu

De comunicatii prin satelit.

Întrucât în continuare ne vom referi la securitatea comunicatiilor și în deosebi a datelor transmise prin Internet, în continuare vom prezenta în detaliu retelele de calculatoare și vom face referire, acolo unde este cazul, la modalitătile de utilizare a celorlalte tipuri de retele pentru transmisii de date.

Un criteriu de clasificare a retelelor de calculatoare este mărimea lor (Tabelul 1):

Retele locale (LAN – Local Area Network);

Figura 1.2.1 LAN

O rețea locală (LAN) se referă la un grup de echipamente interconectate care se află sub o administrare comună. În trecut, rețelele locale erau considerate rețele mici care existau într-o singură locație fizică. Deși rețelele locale pot fi mici, de exemplu o rețea instalată acasă sau într-un birou, în timp, definiția unui LAN a evoluat pentru a include și rețelele locale interconectate formate din sute de dispozitive instalate în mai multe clădiri și locații.

Retele metropolitane (MAN – Metropolitan Area Network);

Figura 1.2.2 MAN

Rețelele metropolitane (MAN) sunt rețele de mare extindere care de obicei împînzesc orașe întregi. Aceste rețele folosesc pentru legături cel mai des tehnologii fără fir (wireless) sau fibră optică.

Definiția IEEE Standardul IEEE 802-2001 descrie MAN ca fiind o rețea metropolitană care este optimizată pentru o întindere geografică mai mare decît rețelele locale LAN, începând de la cartiere rezidențiale, zone economice și până la orașe întregi. Rețelele metropolitane MAN la rândul lor depind de canalele de comunicații, și oferă un transfer moderat pâna la transfer înalt de date. Rețeaua MAN în cele mai frecvente cazuri este proprietatea unui singur operator (companie), dar rețeaua este folosită de către mai multe persoane și organizații. Rețelele MAN mai pot fi deținute și conduse ca utilități publice.

Implementarea rețelelor metropolitane MAN Unele tehnologii folosite pentru aceste scopuri sunt ATM, FDDI și SMDS. Dar aceste tehnologii vechi sunt în procesul de substiturire de către rețele Ethernet bazate pe MAN, ex: Metro-Ethernet. Rețelele MAN, la fel ca multe rețele LAN, au fost construite fără fir datorită folosirii microundelor, undelor radio, sau a undelor laser infraroșii. Multe companii dau cu chirie sau închiriază circuitele de la transportatori publici (din cauza costului ridicat al tragerii unui cablu prin oraș). Standardul actual de comunicare al rețelelor metropolitane este "Distribuite Queue Dual Bus", DQDB. Acesta este specificat în standardul IEEE 802.6. Folosind DQDB, rețelele pot avea o întindere de peste 50 km și pot opera la viteze de la 34 pînă la 155 Mbit/s. Printre primii care au creat rețele MAN au fost companiile Internet peering points, MAE-West, MAE-East și Sohonet media network.

Retele de arie largă (WAN – Wide Area Network).

Figura 1.2.3 WAN

Rețele de mare întindere (WAN) conectează rețele locale (LAN-uri) aflate în locații geografice separate. Interconectarea acestor rețele aflate în locuri diferite se realizează prin furnizorii de servicii de telecomunicații.

În cadul retelelor locale sau de arie largă se disting și unele subtipuri, definite de comunicatiile wireless prin unde radio, în functie de tehnologia folosită, puterea de emisie și aria de acoperire :

Retele personale (PAN – Personal Area Network) numite și

piconet, asociate tehnicii Bluetooth (BTH).

Figura 1.2.4 PAN

Un Personal Area Network (PAN) este o rețea de calculatoare folosită pentru comunicarea între câteva mici calculatoare sau și aparate multifuncționale inteligente (smart), apropiate unele de altele. Exemple de dispozitive care sunt folosite în rețeaua de tip PAN sunt imprimantele, aparatele de fax, telefoanele mobile, Personal Digital Assistant (PDA-uri), scanere, aparate de poziționare și navigație GPS, playere "inteligente" și altele. Raza de acțiune a rețelelor PAN este aproximativ de la 6-9 metri. Rețelele PAN pot fi conectate cu magistrale USB și FireWire. Cu ajutorul unor tehnologii ca IrDA (unde infraroșii) și Bluetooth (unde radio) se pot crea și rețele de tip Wireless PAN (rețele PAN fără fir).

Retele locale wireless (WLAN – Wireless Local Area Network) asociate în general comunicatiilor în standard IEEE 802.11, denumite și retele WiFi.

Figura 1.2.5 WLAN

Rețele fără fir (WLAN). În unele medii, e posibil ca instalarea cablurilor de cupru să nu fie practică sau să fie chiar imposibilă. În aceste situații, sunt utilizate dispozitive wireless pentru a transmite și a primi date folosind unde radio. Aceste rețele se numesc rețele fără fir (Wireless LANs – WLANs).

Retele wireless de arie largă (WWAN – Wireless Wide Area Network) create pe baza tehnologiilor de arie largă (ATM – Asynghronous Transfer Mode, WiMax – Worldwide Interoperability for Microwave Access ș.a.).

Figura 1.2.6 WWAN

Transferul de date în rețelele WWAN (Wireless Wide Area Network) este realizat prin comutarea de pachet, nefiind nevoie de conexiuni dedicate și permițând mai multor utilizatori să folosească o singură conexiune (se maximizează spectrul de transmisie). Utilizând conceptul de celulă, zona geografică are o arie mare de acoperire a semnalului, depinzând totuși de protocol, puterea semnalului sau obstacole. Raza de acțiune este între 1 și 40 km, celulele fiind coordonate de un cell system, ariile foarte populate conținând micro-celule (cu un diametru de aproximativ 100 metri). Standarde și tehnologii utilizate sunt: GSM, TDMA, CDMA, GPRS, EDGE, WCDMA. Conexiunea dintre utilizatori din celule diferite este pasată printr-un proces handoff /handover. Are loc reutilizarea frecvenței de emisie conform grupării celulelor, plasarea elementelor de rețea realizându-se conform unor strategii de optimizare a acoperirii și maximizării semnalului.

Tabelul 1

Clasificarea retelelor de calculatoare

Un alt criteriu de clasificare a retelelor este cel al modului de transmisie:

retele cu difuzare către toate nodurile terminale, utilizate în general pentru arii mici de acoperire;

retele punct-la-punct cu conexiuni fizice între oricare două noduri, fără risc de coliziune a pachetelor.

Modelarea unei retele de calculatoare se poate face pe baza teoriei grafurilor. Echipamentele terminale sau cele de comunicatie sunt reprezentate ca noduri iar fiecare conexiune fizică existentă între două noduri apare ca arc în graf.

Într-o retea locală sunt interconectate mai multe calculatoare-gazdă (host) și unul sau mai multe servere. De asemenea, în retea pot fi incluse și alte echipamente terminale (imprimante, scannere, mașini de tip xerox etc.) pe care utilizatorii le folosesc în mod partajat.

În retelele metropolitane și cele de arie largă un rol deosebit îl are reteaua de transport formată din routere și alte echipamente de dirijare a pachetelor de date (switch cu management, bridge, access point) între diverse retele locale.

Din punct de vedere al configurării, specificul unei retele de arie largă este total diferit de cel al unei retele locale. Într-o retea locală se configurează plăcile de retea din fiecare calculator sau alt echipament terminal conectat la retea și serverele locale, în timp ce într-o retea de arie largă accentul cade pe partea de configurare a routerelor sau a altor echipamente de comunicatii.

În particular, configurările pe partea de securitate sunt diferite.

Fiecare sistem de operare de pe echipamentele de tip client oferă facilităti de securizare prin stabilirea grupurilor și a drepturilor de utilizator, domenii de lucru etc.

Pe serverele din retea se pot stabili diferite restrictii referitoare la traficul intern și extern.

Interfata de acces spre și dinspre Internet este securizată de echipamentele de tip firewall.

Totuși în LAN cele mai periculoase atacuri sunt cele interne iar efectele acestora pot fi minimizate prin stabilirea și aplicarea unei politici de securitate adecvate și a unor tehnici de securizare eficiente.

În WAN aspectele securitătii sunt diferite fată de o retea locală. Furnizorii de servicii de Internet sunt cei care administrează reteaua de transport și care aplică diferite politici și măsuri de securitate. Responsabilitatea acestora este mult crescută deoarece numărul de utilizatori este foarte mare și este dificil sau chiar imposibil să se administreze manual reteaua. În acest caz se pot folosi diferite programe sofware de securitate oferite de firme de profil, care monitorizează și clasifică evenimentele din reteaua de arie largă.

De exemplu, într-o retea cu peste 100000 de echipamente terminale, numărul de evenimente înregistrate în decurs de o oră poate fi semnificativ, clasificarea acestora în functie de natura lor și pe mai multe nivele de gravitate permite identificarea unor atacuri cu risc sporit și luarea măsurilor pentru obstructionarea lor în timp util. Totul se poate face automat prin intermediul programelor software de securitate a retelelor de comunicatii.

Fibra Optica. Caracteristica generala

Fibra optică este o fibră de sticlă sau plastic care transportă lumină de-a lungul său. Fibrele optice sunt folosite pe scară largă în domeniul telecomunicațiilor, unde permit transmisii pe distanțe mai mari și la lărgimi de bandă mai mari decât alte medii de comunicație. Fibrele sunt utilizate în locul cablurilor de metal deoarece semnalul este transmis cu pierderi mai mici, și deoarece sunt imune la interferențe electromagnetice. Fibrele optice sunt utilizate și pentru iluminat și transportă imagine, permițând astfel vizualizarea în zone înguste. Unele fibre optice proiectate special sunt utilizate în diverse alte aplicații, inclusiv senzori și laseri.

Lumina este dirijată prin miezul fibrei optice cu ajutorul reflexiei interne totale.

Aceasta face fibra să se comporte că ghid de undă. Fibrele care suportă mai multe căi de propagare sau moduri transversale se numesc fibre multimodale (MMF), iar cele ce suportă un singur mod sunt fibre monomodale (SMF). Fibrele multimodale au în general un diametru mai mare al miezului și sunt utilizate în comunicații pe distanțe mai scurte și în aplicații în care trebuie transferată multă putere. Fibrele monomodale se utilizează pentru comunicații pe distanțe de peste 550 m.

Conectarea fibrelor optice una de alta este mai complexă decât cea a cablurilor electrice. Capetele fibrei trebuie să fie atent tăiate, și apoi unite fie mecanic fie prin sudare cu arc electric. Se utilizează conectori speciali pentru conexiuni ce pot fi înlăturate.

Parametrii fibrelor optice

Fibra optică este un ghid de undă de formă cilindrică, format din două straturi concentrice de materiale cu caracteristici optice diferite și dintr-un strat exterior protector.

Părțile componente ale unei fibre optice sunt:

miezul – regiune centrală a fibrei care ghidează lumina;

învelisul sau cămășa fibrei – materialul dielectric care înconjoară miezul și prezintă un indice de refracție mai mic decât acesta. Este un strat mijlociu cu rol de acoperire reflectorizantă, care reține prin reflexie razele de lumină în miez;

manta de protecție – înveliș de plastic care înconjoară miezul, respectiv cămașa, cu rol de protecție împotriva umezelei și a forțelor exterioare, oferind o bună rezistență mecanică.

Figura 1.3 Fibra optică

1 – miez (core);

2 – cămașa fibrei optice (cladding);

3 – manta de protecție (buffer).

Parametrii fibrelor optice se împart în două categorii:

Parametrii geometrici ;

Parametrii optici.

I. Parametrii geometrici ai fibrelor optice sunt:

diametrul miezului – d;

diametrul învelișului (cămașei fibrei) – D;

diametrul exterior al mantalei de protecție

Figura 1.3.1 Parametrii geometrici ai fibrei optice

Convențiile internaționale recomandă următoarele dimensiuni pentru fibrele

Optice :

Diametrul exterior al mantalei protectoare – 245 μm;

Diametrul învelișului fibrei de sticlă – 125 μm;

Diametrul miezului la fibra multimod – 50 μm și 62,5 μm;

Diametrul miezului la fibra monomod – (8 -10) μm.

Exemple de diametre cu miez (d) și înveliș (D) standard d/D : 8/125 ; 50/125 ;62,5/125 ; 85/125 ; l00/140.

Respectarea acestor dimensiuni standardizate asigură compatibilitatea conectării diverselor variante de fibră optică cu echipamentele folosite la montare.

II. Parametrii optici ai fibrei sunt:

apertura numerică;

atenuarea;

lungimea de undă a radiațiilor de lumină utilizate.

Apertura numerică

Fibra optică se compune din doi cilindri coaxiali (fig 9): un cilindru interior, numit miez sau inimă și un cilindru exterior numit și cilindru reflector. Cei doi cilindri au indici de refracție diferiți, n1 > n2:

n1 = indicele de refracție al cilindrului interior

n2 = indicele de refracție al cilindrului reflector

Figura 1.3.1.1 Structura fibrei optice

Unghiul limită α pentru care are loc o reflexie totală a undei la interfața dintre cei doi cilindri când n1 > n2, este dat de relația:

sin α = n2/n1 (1)

sin θ = n1cos α (2)

cos α = [1 – (n2/n1)2] 1/2 (3)

Relația (2) devine: sin θ = [n12 – n22] 1/2 (4)

Apertura numerică (NA) reprezintă valoarea sinusului unghiului de incidență maximă (θ) pentru care radiația pătrunsă în fibră la un capăt al acesteia se transmite prin reflexie totală de-a lungul fibrei.

Valoarea aperturii numerice NA este dată de relația:

NA= [n12 – n22] ½ (5)

Atenuarea fibrei optice [dB/km] depinde de geometria fibrei, de puritatea sticlei, de tehnologia utilizată și de lungimea de undă a radiației incidente conform relației:

α= C L0 / λ (6)

L0 = lungimea de coerență în fibra optică;

λ = lungimea de undă a radiației laser;

C = constanta geometrică a fibrei optice.

Figura 1.3.1.2 Graficul atenuări funcție de lungimea de undă

Atenuarea fasciculului de lumina în timpul propagarii de-a lungul fibrei optice se datorează în principal urmatoarelor cauze:

– reflexiei la suprafata de intrare în fibra optică;

– împrăștierii și absorbției în materialul fibrei optice.

Lungimea de undă a radiațiilor de lumină utilizate

Pentru o fibră optică cu dimensiuni geometrice și caracteristici de material cunoscute (d, n1, n2), lungimea de undă critică c se determină în funcție de frecvența normalizată a fibrei optice.

Știind că: V= 2πd NA/ λ (8)

unde: V = frecvența normalizată a fibrei optice

Rezultă: λ c = 2πd NA/ 2,405 (9)

1.3.2. Tipuri de fibră optică

O fibră optică este un mediu de transmisie de formă cilindrică realizat din materiale cu pierderi mici. Aproape toate fibrele utilizate în sistemele de comunicații optice sunt făcute din SiO2 topit, de puritate chimică înaltă. Micile variații ale indicelui de refracție se fac prin adăugarea de materiale de dopare cu mică concentrație. Fibra optică este cel mai folosit ghid de undă din zilele noastre cu ajutorul căruia se transmite informația, dintr-un loc în altul, cu pierderi mici de energie.

Fibrele optice au înlocuit cablul coaxial din cupru și sunt preferate ca mediu de transmisie pentru undele electromagnetice, revoluționând comunicațiile terestre. Domeniul aplicațiilor cuprinde de la telefonia la mare distanță și comunicațiile de date pana la comunicatiile într-un LAN.

Clasificarea fibrelor optice:

După materialele dielectrice folosite, fibrele optice pot fi:

cu miezul și cămașa din sticlă (amestec în care predomină SiO2);

cu miezul din sticlă și cămașa din plastic (polimer);

cu miezul și cămașa din plastic.

În cazul fibrelor cu miez din sticlă, pentru realizarea unor profile speciale ale indicelui de refracție, se folosesc materiale de dopare cu mică concentrație: titanium, germanium, bor. Pentru fibrele cu miez din plastic cel mai utilizat polimer este polimetilmetacrilatul (PMMA).

După modul de variație al indicelui de refracție al miezului, fibrele optice pot fi :

cu index variabil în trepte (stepindex) ;

cu indice gradat (graded index).

La fibrele optice monomod există și alte configurații ale indicilor de refracții: tip W, tip V, etc.

Fibrele cu index variabil în trepte sunt formate dintr-un miez cilindric de sticlă sau plastic cu indicele de refracție n1, acoperite cu un învelis subțire cu indice de refracție mai redus n2.

Fibrele cu indice gradat au indicele de refracție variabil de la o valoare ridicată în centru până la o valoare redusă la margine.

După modul de trasmitere a radiației luminoase, fibrele pot fi:

monomod (singlemode);

multimod (multimode).

Parametrul prin care se controlează numărul de moduri de ghidare a luminii este indicele de refracție.

Figura 1.3.2.1 Fibră optică monomod Figura 1.3.2.2 Fibră optică multimod

Fibra optică monomod permite propagarea unui singur mod de oscilație la o anumită lungime de undă. Miezul fibrei este foarte mic și suportă numai un mod. Diametrul miezului fibrei monomod este comparabil cu lungimea de undă a radiației luminoase favorite. Coeficentul de atenuare este mai mic în fibrele monomod ceea ce implică o rată de transmisie a datelor substanțial mai mare în fibrele monomod în comparație cu rata maximă admisă în fibrele multimod. Fibra monomod este utilizată pentru aplicații cu transmisii pe distanțe mari (zeci de km). Pot lucra simultan multe canale gigabit, fiecare cu altă lungime de undă permițând transmiterea unei mari cantități de informații. Exemple: rețele tefonice, rețele cablu TV etc.

Figura 1.3.2.3 Traiectoria razelor luminoase prin fibra optică monomod

(cu salt de indice)

Din cauza dimensiunilor mici și a aperturii numerice mici fibrele monomod sunt mai compatibile cu tehnologia optică integrată. Totusi asemenea caracteristici fac mai dificilă fabricarea si utilizarea lor, din cauza reducerii toleranțelor mecanice permise pentru joncțiuni și pentru conectorii demontabili

Fibra optică multimod, în comparație cu cea monomod, are diametrul miezului mai mare ceea ce determină existența a mai multor raze reflectate. Aceste reflexii multiple determină pierderi mai mari față de fibra monomod.

Diametrul miezului fibrei multimod este mult mai mare decât lungimea de undă a radiației. Fibra multimod este utilizată pentru aplicații cu transmisii pe distante scurte, de exemplu în rețelele locale de date, în retelele de calculatoare, etc.

Figura 1.3.2.4 Traiectoria razelor luminoase prin fibra optică multimod

(cu salt de indice)

Figura 1.3.2.5 Traiectoria razelor luminoase prin fibra optică multimod

(cu indice gradat)

Fibrele multimod prezintă interferențe necontrolabile, datorate fluctuațiilor de temperatură. Fiecare mod își modifică faza aleatoriu astfel încât suma amplitudinilor complexe a modurilor are o intensitate aleatoare. Această variație este o formă de zgomot, cunoscută că zgomot modal. Acest efect este similar cu reducerea puterii semnalelor radio care se propagă pe trasee diferite. Într-o fibră monomod este o singură cale și nu există zgomot modal.

1.3.3. Elementele componente ale unui cablu optic

Un cablu optic constă în mai multe fire de sticlă, fiecare fir fiind capabil să transmită informația la viteze apropiate de viteza luminii.

Deși fibra optică simplă are o mare flexibilitate, datorită faptului că energia și cantitatea de informație transmise prin fibră sunt limitate, se folosesc cabluri alcătuite din mai multe fibre optice simple. În acest scop, fibrele optice se acoperă cu o peliculă de protecție ce le conferă caracteristici mecanice comparabile cu cele ale conductoarelor clasice.

Elementele componente ale unui cablu optic sunt :

fibre optice de tip multimod sau monomod cu indice de refracție salt sau gradat (parabolic);

element central de rezistență ;

straturi și benzi de protecție din materiale termoplastice ;

mantale interioare și exterioare din materiale termoplastice.

Figura 1.3.3.1 Structura unui cablu optic în construcție standard

1 – fibra optică

2 – element central de rezistență

3 – tub din material plastic

4 – bandă separatoare din material plastic

5 – manta exterioară

Structura de protecție a cablurilor optice

Fibra optică este plasată într-un tub tampon de rezistență, cu diametrul interior de 1,2 mm și cel exterior de 2 mm. Tuburile tampon sunt apoi cablate în sistemul clasic de cablare : 1, 6, 12, 18, 32, 48 etc.

Alegerea structurilor de protecție a cablurilor optice se face în funcție de condițiile pozării, montajului și exploatării, de structura și caracteristicile cablurilor optice.

Fibrele optice pot fi protejate utilizând sisteme de protecție de tip ușor sau de tip rigid. Sistemul de protecție ușor presupune că fibra optică să fie protejată împotriva solicitărilor externe de un tub de plastic (tub tampon), în care aceasta este liberă.

Figura 1.3.3.2 Cablul optic cu sistem de protecție ușor

1 – manta

2 – perechi de serviciu

3 – fir de oțel

4 – fibre optice

5 – manta de polietilenă laminată aderentă

Sistemul de protecție rigid presupune plasarea fibrei optice într-o manta de protecție de mare rezistență, formată din două submantale, una suplă, iar cealaltă rigidă.

Figura 1.3.3.3 Cablul optic cu sistem de protecție rigid

1 – fire de întărire

2 – mantale

3 – centură

4 – fibre optice

5 – element central nemetalic

6 – material de întărire

1.3.4 Principiului de transmitere a semnalelor prin fibra optică

Sistemele de comunicație cu fibră optică oferă o serie de avantaje față de sistemele bazate pe transmisia informației pe cale electronică, cum ar fi:

Imunitate la câmpuri electromagnetice perturbatoare;

Izolație electrică totală;

Fiabilitate în funcționare ridicată;

Lipsa diafoniei între circuitele cablului;

Bandă de frecvențe mai ridicată;

Securitate perfectă a transmisiei;

Număr foarte mare de convorbiri simultane;

Capacitate mare de transmisie;

Viteze mari de transfer;

Pierderi de transmisie mai reduse etc.

Un sistem de transmisie prin fibră optică este compus din :

transmițător optic – produce și codează semnalele luminoase;

ghid optic – conduce semnalele luminoase;

receptorul optic – primește și decodează semnalele luminoase.

Figura 1.3.4.1 Sistem de comunicație prin fibră optică

Transmițătorul optic conține o diodă (laser sau LED) și o monofibră al cărui diametru este mai mic decât cel al fibrei optice. Semnalul de intrare este convertit în impulsuri optice pentru a putea fi transmise pe fibra optică. Impulsurile luminoase sunt prelucrate într-un sistem optic pentru a se obține la ieșire un fascicul paralel de lumină monocromatică care va fi injectat în monofibră.

În cazul unor surse cu spectrul mai larg se poate intercala un filtru optic pentru a obține radiații monocromatice cu anumite lungimi de undă.

Ghidul optic conține următoarele elemente cablul optic, repetoare-amplificatoare și echipamentul de electroalimentare. Fasciculul de lumină de la ieșirea transmițătorului optic, modulat în impulsuri, este trimis în fibra optică prin cupla optică. Aceasta realizează legătura cu sursa optică și permite cuplarea și decuplarea ușoară a fibrei la transmițător.

Receptorul optic conține o diodă detectoare și o monofibră al cărui diametru este mai mare decât cel al fibrei optice. Fibra este ghidată de o cuplă optică, pentru a trimite lumina la receptorul electronooptic. Impulsurile luminoase sunt transformate în impulsuri de curent. Acestea sunt amplificate și decodificate pentru a recompune semnalul transmis.

1.4. Televiziunea digitală (DTV)

Televiziunea digitală (DTV) reprezintă o tehnologie nouă, care radiodifuzează imagini și sunete prin intermediul semnalelor digitale. În contrast, televiziunea tradițională este radiodifuzată cu ajutorul semnalelor analogice. Televiziunea digitală folosește metoda modulației digitale, acest tip de modulație permițând tehnici performante de compresie. În cazul DTV, recepția se poate face fie cu un receptor proiectat special pentru semnal digital, fie cu un receptor standard care este precedat de-un convertor digital-analog (“set-top box”).

Figura 1.4.1.1 Televizor digital

Televiziunea digitală are mai multe avantaje în comparație cu televiziunea tradițională (analogică), cel mai important avantaj fiind banda de transmisie mai îngustă. În acest fel se pot transmite mai multe canale digitale, sau se eliberează un domeniu de frecvențe care poate fi folosit în alte scopuri (servicii multimedia-plătite, transmisii de date, transmisii guvernamentale). În aceeași lărgime de bandă a unui canal TV analog, se poate transmite un program HDTV (televiziune de înaltă definiție), sau se pot transmite mai multe programe digitale cu definiție standard (SDTV). Transmiterea mai multor programe digitale în banda unui fost canal analog poartă denumirea tehnică : ”multicasting”. O transmisie TV digitală permite de asemenea transmisii simultane de imagini și de date, făcând posibilă interactivitatea.

Televiziunea digitală în comparație cu televiziunea analogică este superioară din următoarele puncte de vedere :

calitatea imaginii ;

calitatea sunetului ;

recepția la distanțe mai mari ;

rezistența la interferențe.

În sistemul european de televiziune digitală DVB-T, emițătorul TV de radiodifuzare poate să aleagă dintre mai multe scheme de modulație-compresie, astfel cadupă o reducere a vitezei de transmisie să se obțină o recepționare mai sigură la distanțe mari sau pe televizoarele mobile. Cererea pentru o astfel de transmisie poate fi inițiată de către telespectator.

Figura 1.4.1.2 Recepția emisiunilor TV DIGITALE

Sunt diverse modalități de recepție a programelor de televiziune digitală. În cazul radiodifuzării, se folosesc antenele clasice de interior sau de exterior. Pentru transmisia radiodifuzată a semnalelor de televiziune digitală se utilizează banda dintre 54 MHz și 700 MHz. Această modalitate de recepție mai este cunoscută și sub denumirea DTT (Digital Terrestrial Television). În cazul DTT, calitatea semnalului recepționat se modifică în timp, iar numărul programelor este limitat.

Alte modalități de recepție sunt recepția televiziunii digitale prin cablu și recepția televiziunii digitale prin satelit. În cazul recepției televiziunii digitale prin cablu, există un furnizor intermediar de semnal de televiziune digitală. Furnizorul folosește antene de recepție performante (diametre mari, amplificatoare cu zgomot mic, etc.) asigurând un semnal relativ stabil și un număr mare de programe. În țările unde radiodifuzarea se face în mod normal prin sateliți, standardul de transmisie utilizat este denumit MMDS (Multipoint Microwave Distribution System).

O altă modalitate este IPTV, adică recepția televiziunii digitale prin Internet.

1.4.1 Rezoluțiile transmisiilor TV digitale

Transmisia cu definiție standard (SDTV) utilizează rezoluțiile :

680 x 480 pixeli (VGA ; 4/3), sau 704 x 480 pixeli (4CIF ; 16/9), în cazul ATSC/USA ;

704 x 576 pixeli (D1 ; 4/3), sau 1024 x 576 pixeli (XGA ; 16/9), în cazul DVB/UE.

Transmisia de înaltă definiție (HDTV) utilizează rezoluții mai fine :

1280 x 720 pixeli, dacă se transmite cu baleiere progresivă ;

1920 x 1080 pixeli, dacă se transmite în modul întrețesut.

Figura 1.4.1 Imagine de f. Înaltă rezoluție (900×500 pixeli)

Totuși, deoarece televiziunea digitală este la începuturile ei, îmbunătățiri cu siguranță vor mai urma. Îmbunătățirile sunt necesare mai ales în domeniul pretențios al tehnicilor de compresie (cea mai utilizată fiind la momentul actual procedura MPEG2), deoarece efectele compresiei în anumite situații pot declanșa urmări neprevăzute.

Toate sistemele de televiziune digitală pot transmite atât semnal pentru definiție standard (SDTV), cât și semnal pentru înaltă definiție (HDTV). Semnalul SDTV ține cont de necesitatea compatibilității cu televiziunea tradițională analogică. De-a lungul dezvoltării televiziunii digitale s-au făcut încercări de standardizare pentru evitarea fragmentării pieței (NTSC, SECAM, PAL), nereușite însă. Televiziunea digitală în Europa poartă denumirea DVB, televiziunea digitală în USA poartă denumirea ATSC, iar televiziunea digitală în Japonia poartă denumirea ISDB. S-ar putea că pe lângă aceste trei sisteme de televiziune digitală să mai apară și altele, existănd deja preocupări în Japonia pentru sistemul UHDV (Ultra High Definition Video), care ar avea o rezoluție de 16 ori mai bună decât sistemul HDTV.

1.5. Wi-FI. Metode de securizare a retelelor WI-FI

O rețea fără fir (Wireless Local Area Network, WLAN) este un sistem de comunicații implementat ca extensie sau alternativă pentru un LAN cablat, combinînd conectivitatea la viteză mare cu mobilitatea utilizatorilor, într-o configurație mult simplificată. Avantaje evidente, cum ar fi: mobilitate, flexibilitate, simplitate în instalare, costuri de întreținere reduse și scalabilitate au impus WLAN ca o soluție tot mai mult utilizată.

Echipamentele de transmisie/recepție wireless sunt de obicei de două tipuri :

Stații bază (Base Stations)

Stații client (Subscriber Units)

Principalele metode de securizare WI-FI sunt:

Filtrarea adreselor MAC (Media Acces Control). Prin filtrarea adreselor MAC, un punct de acces în rețea este configurat cu adresele MAC ale clienților cărora le-este permis accesul în rețea. Această tehnică este ineficientă deoarece un intrus poate afla și falsifica adresa MAC a unei stații, apoi se poate conecta în rețea sub identitatea stației respective.

Stoparea transmiterii publice a SSID-ului unui punct de acces. SSID-ul (Service Set Identifier) – este un cod care definește apartenența la un anumit punct de acces wireless. Toate dispozitivele wireless care vor să comunice într-o rețea trebuie să aibă SSID-ul propriu, setat la aceeași valoare cu valoarea SSID-ului punctului de acces pentru a se realiza conectivitatea. Deoarece SSID-ul este inclus în beacon-ul oricărei secvențe wireless, orice hacker dotat cu echipament de monitorizare poate să-i descopere valoarea și să se conecteze la rețea.

Utilizarea algoritmului WEP (Wired Equivalent Privacy). WEP ameliorează transmiterea continuă a SSID-ului prin criptarea traficului dintre clienții wireless și punctul de acces. Această tehnică de criptare a fost folosită din anul 1997 pînă în anul 2001 cînd a fost spartă și nu a mai fost considerată sigură

Utilizarea algoritmului WPA (Wi-Fi Protected Access) – care este o soluție intermediară la criptare WEP. Algoritmul WPA – suportă atît autentificare cît și criptare. WPA folosește o metodă care crează o cheie unică pentru fiecare client.

Utilizarea algoritmului WPA 2 – a fost elaborat în anul 2004 de catre IEEE pe baza specificațiilor algoritmului WPA. În WPA 2 este utilizat un algoritm de criptare mai puternic si mai sigur numit AES (Advanced Encryption Standard), care este un algoritm standardizat, pentru criptarea simetrică, pe blocuri. WPA2 conține îmbunătățiri care facilitează roamingul rapid pentru clienții wireless aflați în mișcare. Acest algoritm permite o preautentificare la punctul de acces spre care se deplasează clientul, menținînd în același timp legătura cu punctul de acces de la care pleacă.

Rezumatul măsurilor de securitate Wi-Fi cuprinde:

Autentificarea utilizatorului/echipamentului;

Criptarea datelor ce pleacă în interiorul rețelei;

Filtrarea pachetelor;

Filtrarea adreselor MAC;

Stoparea transmisiilor SSID;

Modificarea valorilor implicite.

1.8. Masuri de protectie a rețelelor informatice

Securitatea informației se definește ca capacitatea sistemului de prelucrare a informației de aasigura în anumită perioadă de timp a posibilității de executare a cerințelor stabilite după mărimea probabilității realizării evenimentelor, manifestate în:-exodul informației;-modificarea sau pierderea de date, ce prezintă anumită valoare pentru deținător.

Cauzele acestor evenimente pot fi:

impactul acțiunilor cu caracter stocastic ale omului;

impactul acțiunilor premeditate ale omului în formă de acces nesancționat în sistem.

La metodele de protejare a mijloacelor de păstrare și transmitere a informației de la accesul nesancționat se referă :

limitarea accesului;

delimitarea accesului;

separarea accesului (privilegiilor);

transformările criptografice a informației;

controlul și evidența accesului;

măsuri legislative, etc.

Tehnologiile de restricție sunt menite să limiteze accesul la informație. Din această categorie fac parte :

1. Controlul accesului este un termen folosit pentru a defini un set de tehnologii de securitate care sunt proiectate pentru restricționarea accesului. Aceasta presupune că numai persoanele care au permisiunea vor putea folosi calculatorul și avea acces la datele stocate. Termenul de control al accesului (acces control) definește un set de mecanisme de control implementate în sistemele de operare de către producători pentru restricționarea accesului. De această facilitate beneficiază sistemele de operare Windows, UNIX, Linux etc.

2. Identificarea și autentificarea, folosindu-se de conturi și parole, permit doar accesul utilizatorilor avizați la informație. Identificarea și autentificarea poate fi făcută și cu ajutorul cartelelor electronice (smart card) sau prin metode biometrice. Acestea presupun identificarea după amprentă, voce, irisul ochiului etc.

3. Firewall-ul reprezintă un filtru hardware sau software care stopează un anumit trafic prestabilit din rețea și permite trecerea altuia. Firewall-ul se interpune între rețeaua internă și Internet și filtrează pachetele care trec. De asemenea, firewall-ul poate fi folosit și în interiorul propriei rețele pentru a separa subrețele cu nivele diferite de securitate.

4. VPN36-urile permit comunicarea sigură între două calculatoare aflate într-o rețea. O conexiune VPN se poate realiza atât în rețeaua locală, cât și în Internet. VPN folosește tehnologii de criptare avansată a informației care face ca aceasta să nu poată să fie modificată sau sustrasă fără ca acest lucru să fie detectat.

5. Infrastructura cu chei publice (PKI) își propune să asigure securitatea în sisteme deschise, cum ar fi Internetul, și să asigure încrederea între două persoane care nu s-au cunoscut niciodată. Într-o structură PKI complet., fiecare utilizator va fi complet identificat printr-o metodă garantată, iar fiecare mesaj pe care-l trimite sau aplicație pe care o lansează este transparent și complet asociat cu utilizatorul.

6. Secure Socket Layer (SSL) reprezintă un protocol Web securizat care permite criptarea și autentificarea comunicațiilor Web utilizând PKI pentru autentificarea serverelor și a clienților. Lucrează foarte bine cu servere WWW. Este implementat în mai multe versiuni. Versiunea SSL2 este cea mai răspândită, iar versiunea SSL3 e cea mai sigură, dar este mai greu de implementat.

7. Semnătură doar o dată (SSO) dorește să debaraseze utilizatorul de mulțimea de conturi și parole care trebuie introduse de fiecare dată când accesează și reaccesează programe. Pentru aceasta utilizatorul trebuie să se autentifice o singură dată. Dezideratul este greu de realizat datorită varietății de sisteme. Deocamdată acest lucru se poate realiza în cadrul firmelor care au același tip de sisteme. Web-ul folosește un subset SSO numit Web SSO, funcționarea fiind posibilă datorită faptului că serverele Web folosesc aceeași tehnologie.

1.7. Echipamente specific retelelor de comunicatii electronice

Pentru exploatarea unei rețele de comunicații electronice, este necesar ca la această rețea să fie conectate echipamente care să fie capabile să genereze sau să primească date cât și echipamente care să controleze fluxul de informație. Pentru a putea comunica între ele, este necesar ca toate aceste echipamente să respecte anumite standarde.

Câteva din echipamentele cel mai des întâlnite în rețelele de comunicații electronice sunt :

Figura 1.7.1 Placa de retea

1.7.1. PLACA DE REȚEA (eng. Network Interface Card, NIC) constituie elementul de bază prin care un echipament electronic poate fi conectat la o rețea de comunicații electronice. Aceasta transformă datele dintr-un echipament de calcul în semnale electrice, optice sau radio ce pot fi vehiculate de rețea. Plăcile de rețea pot avea viteze diverse (Ethernet Normal 10Mb/s, Fast Ethernet 100Mb/s, sau Gigabit Ethernet 1GB/s). Ele pot fi prevăzute cu conectori BNC pentru a funcționa pe cabluri coaxiale, conectori RJ-45 pentru cablu UTP/STP, conectori optici, sau interfață radio pentru rețelele wireless. În funcție de modul de conectare la echipamentul de calcul, ele pot fi interne (pe slot ISA, PCI sau PCI Expres) sau externe (prin port USB).

Pentru a funcționa corect, orice placă de rețea are asignată o adresă IP, care poate fi fixă și setată de utilizator, sau poate fi alocată automat de către echipamentele rețelei.

Figura 1.7.2 Repetorul

1.7.2. REPETOARELE sunt elemente de rețea concepute pentru a extinde lungimea maximă admisibilă a vechilor rețele Ethernet 10BASE-5 (rețele pe cablu coaxial). Repetoarele nu interpretează structura sau adresa semnalelor de date ci asigură numai o amplificare și o reformare a impulsurilor dreptunghiulare ce constituie semnalul de date. Astăzi, aceste echipamente sunt depășite și sunt din ce în ce mai rar întâlnite.

Figura 1.7.3 Bridge-ul

1.7.3. PUNȚILE (eng. Bridges), că și repetoarele, sunt elemente de rețea depășite ce se foloseau în vechile rețele Ethernet 10BASE-5, cu topologie BUS. Ele aveau rolul de-a împărți o rețea în mai multe domenii în scopul reducerii coliziunilor. Punțile memorează pachetele de date într-un buffer, analizează adresele sursei și destinației, efectuează o verificare CRC și nu permit trecerea mai departe a pachetului de date decât dacă acesta este corect, complet și are adrese valide de emisie și recepție.

1.7.4. HUB-ul, (denumit uneori și repetor multiport) este un element de rețea ce permite conectarea mai multor utilizatori la un singur nod de rețea (de exemplu, la portul din priza de telecomunicații). Are facilități de detecție și eliminare a coliziunilor. Semnalul de date ce intră printr-un port, este scos simultan la toate celelalte porturi. Hub-urile pot fi prevăzute cu conectori BNC, RJ-45 sau conectori optici. Toate porturile hub-ului funcționează la aceeași viteză.

Figura 1.7.5 Switch-ul

1.7.5. COMUTATORUL (eng. Switch) este un element de rețea, asemănător ca funcție cu Hub-ul. Spre deosebire de acesta însă, comutatorul citește adresele pachetelor de date sosite de la porturi și le direcționează pe fiecare la portul corespunzător. Comutatorul poate avea porturi cu viteze diferite. Comutatoarele pot fi simple (pentru aplicațiile de rețea nepretențioase), sau cu management (funcțiile, adresele și vitezele porturilor pot fi programate).

Figura 1.7.6 Router

1.7.6. ROUTER-ul este un element inteligent de rețea, având și un sistem de operare propriu. El are rolul de-a interconecta mai multe subrețele care pot avea interfețe fizice diferite (ex : porturi Ethernet pentru cabluri UTP cu porturi optice). Funcțiile realizate de router pot fi deosebit de complexe și sunt programabile. Router-ul poate stabili anumite rute optime între porturi, poate să limiteze lărgimea de bandă sau poate bloca accesul la anumite porturi (QoS), poate aloca automat adrese IP plăcilor de rețea din sistem (DHCP), poate translata domenii de adrese IP (NAT), poate configura rețeaua după anumite profile în funcție de oră sau dată, etc.

Figura 1.7.7 Punct de acces – Access Point

1.7.7. PUNCTUL DE ACCES (WIRELESS) (eng. Wireless Access Point, WAP) este un echipament ce constituie interfața dintre o rețea cablată și o rețea wireless. Acesta este conectat printr-un port Ethernet (electric sau optic) la rețeaua cablată, și prin semnal radio cu utilizatorii dotați cu echipamente wireless. Dacă aceste puncte de acces sunt montate în locuri publice și sunt destinate accesului liber al publicului, ele se mai numesc și HOTSPOT-uri.

Problemele pe care le ridică rețelele wireless sunt legate de securitatea traficului de date, de distanța relativ mică de acoperire și de sensibilitatea la perturbații electrice.

Figura 1.7.8 Camera WEB

1.7.8. CAMERELE WEB – sunt camere TV ce pot fi conectate direct la o rețea de date. Ele convertesc intern semnalul video în semnal de date pe care îl aplică unei plăci de rețea. Accesarea unei camere WEB se face pe baza adresei sale IP. Camerele WEB pot avea diverse rezoluții. Unele camere mai sofisticate permit transmiterea de comenzi către cameră, în vederea poziționării de la distanță a acesteia.

Figura 1.7.9 Imprimant

1.7.9. IMPRIMANTELE DE REȚEA – Sunt echipamente cu viteză mare de imprimare, alb/negru sau color, și sunt instalate în locuri special amenajate. Ele au adresă IP și permit tipărirea de documente venite de la orice PC din rețea, care are drepturi de acces.

Figura 1.7.10 Servere

1.7.10. SERVERELE – Sunt elementele cele mai puternice (că putere de procesare) dintr-o rețea de comunicații electronice. Ele pot avea diferite funcții ce depind de tipurile de aplicații pe care le deservesc. Astfel, putem avea servere WEB pe care sunt stocate pagini, sau adrese de Internet, servere de stocare (dotate cu hard-disk-uri de mare capacitate), servere de baze de date, servere de conținut multimedia, servere de poștă electronică (e-mail), etc. Serverele sunt de fapt niște calculatoare montate în rețea și puse la dispoziția utilizatorilor. Ele diferă de PC-urile obișnuite prin puterea și viteza de procesare (de regulă sunt sisteme multi-procesor), prin cantitatea de memorie RAM, și prin capacitatea hard-disk-urilor.

Sistemele de operare folosite pe servere pot fi LINUX, UNIX sau WINDOWS SERVER.

Tot în rețelele de comunicații electronice pot fi conectate și echipamentele destinate comunicațiilor telefonice. Acestea pot funcționa pe circuite analogice, pe circuite digitale sau pe circuite de fibră optică. Dintre echipamentele ce funcționează pe rețelele telefonice amintim :

TERMINALELE TELEFONICE cunoscute popular sub denumirea de ’’telefoane’’ sunt disponibile pe piață într-o mare varietate de forme, culori sau facilități. Modelele clasice, cu componente electromecanice și care se întâlnesc din ce în ce mai rar, nu aveau aproape nici un fel de facilități. Modelele electronice moderne permit memorarea numerelor de telefon, înregistrarea/redarea convorbirilor, răspunsuri automate, afișare ceas, afișare număr apelant sau alte informații utile, etc.

În afară de terminalele telefonice clasice, mai există astăzi încă două categorii de terminale telefonice :

TERMINALELE TELEFONICE ISDN care permit unui abonat să aibă acces la o serie de facilități suplimentare, precum și accesul la o conexiune rapidă de date.

TERMINALELE TELEFONICE VoIP se conectează la o rețea de date și realizează comunicația prin intermediul unor pachete de date, la fel cu cele specifice traficului de pe Internet. Una din rețelele de telefonie VoIP cele mai cunoscute este SKYPE.

Figura 1.7.11 Fax

1.7.11. FAX-urile sunt dispozitive electronice de comunicație ce permit transmiterea sau recepționarea de mesaje tipărite.

Figura 1.7.12 Modem

1.7.12. MODEM-urile sunt echipamente ce permit transmiterea de semnale de date pe liniile telefonice analogice, acolo unde nu sunt disponibile rețele specializate de date. Odată cu progresul tehnologic, vitezele de transmitere au devenit foarte mari, permițând chiar transmisii video digitale de calitate. Noile echipamente ADSL, SDSL și VDSL pot atinge viteze de cca. 27MB/s.

Figura 1.7.13 Centrale PBX (PABX)

1.7.13. CENTRALE PBX (PABX) sunt centrale telefonice de capacitate mică (număr redus de linii). Ele sunt folosite în domeniul privat, acolo unde este nevoie de mai multe circuite telefonice de interior și doar una sau câteva conexiuni (trunchiuri) cu rețeaua publică de telefonie. De exemplu, astfel de centrale se folosesc la firme, școli, hoteluri, spitale, spații de birouri, etc. La aceste tipuri de centrale este caracteristic faptul că cea mai mare parte a traficului telefonic se desfășoară între posturile telefonice de interior. În funcție de model (și preț), aceste centrale dispun de diverse facilități.

2. PROIECTAREA UNEI REȚELE INFORMAȚIONALE A SATULUI GURA GALBENEI RAIONUL CIMIȘLIA

2.1. Descrierea satului Gura Galbenei. Planul geografic

Figura 2.1 Imaginea satului Gura Galbenei de la satelit

Satul Gura Galbenei este o localitate in Raionul Cimișlia situata la latitudinea 46.6980 longitudinea 28.7058 si altitudinea de 103 metri fata de nivelul marii. Aceasta localitate este in administrarea or. Cimișlia. Conform recensamintului din anul 2017 populatia este de 3380 locuitori. Distanța directă pîna în or. Cimișlia este de 23 km. Distanța directă pîna în or. Chișinău este de 53 km.

În sаtul Gura Galbenei аu fost înregistrаte 1500 gospodării cаsnice lа recensămîntul din аnul 2006, iаr mărimeа medie а unei gospodării erа de 2.6 persoаne.

În teritoriul sаtului Gura Galbenei аctiveаză următoаrele obiecte sociаl-culturаle:

Liceul teoretic ”Hyperion” Cаpаcitаteа totаlă 1500 locuri, în аnul de studii 2016-2017 numărul elevilor а fost de 450.

Grădinițа de copii cu 2 sedii în fiecаre sector Cаpаcitаteа 200 locuri, la moment frecventeaza 90 de copii.

Centru Medical Gura Galbenei. Construita in anul 2014.

Centru de salvare Gura Galbenei. Construit in anul 2016.

Oficiul postal Gura Galbenei. Este amplasat in centru satului.

Primariea satului Gura Galbenei, deasemenea amplansat in centru satului.

Figura 2.2 Preferintele Electorale pe parcursul anilor ale locuitorilor din Satul

Gura Galbenei

Figura 2.3 Planul geografic al satului Gura Galbenei

2.2 Necesitatea proiectarii rețelei

Necesitatea construirii unei asemenea rețele în satul Gura Galbenei se datorează faptului că populația în acest sat este destul de mare si de ceea pretențiile utilizatorilor în ceea ce ține de viteza de transmitere a datelor este tot mai mare pe zi ce trece. Cu ajutorul retelei date orice utilizator poate sa comunice cu persoane care sunt la mii de kilometrii nu doar audio da chiar si video. Un plus a retelei mai este ca chiar de la domiciliu putem sa achitam orice serviciu, adica plata pentru internet, televiziune sau telefon.

2.3 Proiectarea rețelei satului Gura Galbenei

O rețea GPON poate fi construită utilizînd mai multe topologii de rețea. În continuare vom prezenta tipul de topologie de rețea care o vom folosi la proiectarea rețelei și anume topologia stea.

Pentru conectarea abonaților în cadrul rețelei GPON se vor folosi splitere care vor permite legarea a 32 de abonati pe fiecare port GPON din cadrul echipamentului OLT . Un echipament OLT conține 16 carduri, fiecare cu cîte 8 porturi GPON , deci un total de 128 porturi , pe care se pot conecta un total de maxim 8086 abonați. Noi vom conecta doar 1000 de clineti, de aici reese ca nu vom volosi la maxim capacitatile echipamentului OLT.

Vom folosi urmatoarele modele de splittere: 1:2 , 1:4 , 1:8 , 1:16 , 1:32 , 1:64 , pentru proiectarea si implimentare retelelor.