Reteaua Geodezica Nationala de Sprijin
CUPRINS
PREFAȚĂ
CUPRINS II
LISTA TABELELOR IV
LISTA FIGURILOR V
LISTA PLANȘELOR VI
CAP. I. CADASTRU GENERAL
1.1. Rol și funcții.
1.2. Unele aspecte ale întocmirii planurilor cadastrale
1.3. Lucrări necesare introducerii cadastrului
CAP. II. REȚEAUA GEODEZICĂ NAȚIONALĂ DE SPRIJIN
2.1. Noțiuni generale.
2.2. Triangulația geodezică de stat
2.3. Rețeaua Geodezică Națională GNSS
2.4. Rețeaua de stații permanente
2.5. Serviciile ROMPOS
CAP. III. REALIZAREA REȚELEI DE DE ÎNDESIRE PRIN TEHNOLOGIE GNSS.
3.1. Sistemul de poziționare GNSS. Generalități.
3.1.1. Sisteme GNSS
3.1.2. Poziționarea în sistemul GNSS
3.1.3. Moduri de poziționare
3.1.4. Metode și procedee de poziționare diferențială
3.2. Proiectarea lucrărilor.
3.3. Descrierea aparaturii folosite.
3.4. Observații în teren.
4.5. Concluzii
CAP. IV. REALIZAREA REȚELEI DE RIDICARE
4.1. Generalități.
4.2. Proiectarea rețelei de ridicare
4.3. Aparatura folosită.
4.4. Măsurătorile propriu-zise
4.5. Calculul rețelei de ridicare.
4.5.2. Calculul și compensarea efectivă a drumuirilor
4.6. Concluzii.
CAP V. RIDICAREA DETALILOR
5.1. Principii.
5.2. Măsurători în teren și calcule
CAP. VI. ÎNTOCMIREA PLANULUI DE SITUAȚIE
6.1. Noțiuni generale și etape de lucru.
6.2. Raportarea și legarea punctelor în desen
6.3. Aplicarea semnelor convenționale
6.4. Definitivarea planului
6.5. Calculul suprafețelor.
CAP. VII. DEZLIPIREA IMOBILULUI
7.1. Generalități. Criterii.
7.2. Parcelarea paralelă.
7.2.1. Mod de lucru.
7.2.2. Lotizarea pe cale clasică
7.3. Parcelarea pe calculator
7.4. Transapunerea pe teren a planului parcelar
7.5. Punerea în posesie și propunerea de înscriere în CF.
CAP VIII. CONȚINULTUL DOCUMENTAȚIEI DE DEZLIPIRE ( Ordinul 700/2014
8.1. Borderou (Anexa 1,29 din regulament)
8.2. Cerere de recepție și înscriere (Anexa 1,31 din regulament)
8.3. Declarație (Anexa 1,32 din regulament)
8.4. Extras
8.5. Memoriu Tehnic (Anexa 1,33 din regulament)
CAP. IX. DEVIZUL LUCRĂRILOR TOPOGRAFICE
9.1. Introducere
9.2. Antemăsurătoarea
9.3. Devizul lucrărilor
CAP. X. CONCLUZII GENERALE
Bibliografie:
ANEXE
CAP. I. CADASTRU GENERAL
1.1. Rol și funcții.
Cadastrul cuprinde un ansamblu de lucrări ce se execută pentru realizarea unei evidențe clare și evaluarea imobilelor din teritoriu național, activitate ce se desfășoară apoi în continuare pentru actualizarea ei.
Conform legislației în vigoare, “Cadastrul general este un sistem unitar și obligatoriu de evidență tehnică, economic și juridică a tuturor imobilelor de pe întreg cuprinsul țării” (Legea nr.7/1996 republicată).
Termenul de “cadastru”, folosită azi în mod frecvent, ar putea deriva din cuvintele:
“capitastrum” din limba latină, provenit și el din “capitum registrum” care înseamnă “dare pe cap de familie” , (capitatio);
“katastikhon” de origine greacă, tradus ceva mai liber în “registru de impunere”, devenit la noi “catastif”, având un sens asemănător.
De aici a rezultat termenul “catastico” apărut pentru prima dată într-un document venețian la sfârșitul sec. XII și apoi, noțiunile folosite în prezent: “il cadastro” în italiană, “le cadastre” în franceză, “der kataster” în germană, “the cadastre” în engleză, “cadastru” în romană etc.(Boș,2009).
Scopul urmărit de cadastru este complex fiind stabilit astfel încât informațiile lui să fie utile cât mai multor domenii de activitate. Cele mai importante se referă la:
Identificarea, descrierea, măsurarea, reprezentarea pe planuri și hărți a imobilelor, mai nou și stocarea datelor numerice și scriptice pe suporturi informatice;
Înregistrarea provizorie, pe baza actelor prezentate, a deținătorilor și a utilizatorilor de bunuri imobile și adresele lor;
Întocmirea de documentații cadastrale, complexe pe Unități Administrativ Teritoriale (UAT-uri) și înaintarea lor la cartea funciară pentru înscrierea bazei materiale și titularilor dreptului de proprietate;
Fundamentarea unor impozite și taxe fiscale corecte, ca principale resurse de venituri la bugetul statului;
Furnizarea datelor necesare elaborării unor studii privind sistematizarea teritoriului, protecția mediului, cunoașterea resurselor funciare și altor activității extinse pe suprafețe mari;
Transmiterea în timp real a unor elemente de sinteză, către organele de statistică și de conducere a statului, privind starea și evoluția fondului funciar pe unități administrative;
Prezentarea unor informații, cu caracter oficial, la cererea unor instituții administrative sau/și juridice;
Actualizarea, respectiv aducerea la zi, a datelor din evidențele cadastrale și implicit a planurilor parcelare.
Pentru atingerea scopului se i-au în considerare toate măsurile necesare astfel încât piesa de bază, respectiv documentația cadastrală, să cuprindă un set complet de date, specifice, ce se regăsesc apoi și în registrele de publicitate imobiliară.
Obiectivul de bază al cadastrului general este cunoașterea cât mai completă, a fondului funciar și a construcțiilor, cunoaștere redată sub forma unor evidențe sistematice și clare. Pentru definirea și caracterizarea bunurilor imobile, cadastrul general urmărește efectiv trei “aspecte” diferite, care generează tot atâtea “funcții” și constituie, în același timp, “părți”, “component” sau “laturi” ale sale, realizate în lucrări specifice (tabelul. 1).
Funcțiile cadastrului Tab. 1
Componentele cadastrului general, incluse în documentația finală, ce corespund celor trei aspect și funcții sunt:
Partea tehnică a cadastrului, care urmărește, teoretic aspectele cantitative prin lucrări de geodezie, topografie și cartografie, soldate cu identificarea, măsurarea și reprezentarea imobilelor pe planuri și hărți;
Partea economică, ce vizează aspectele calitative cuprinzând lucrări de descriere și evaluarea bunurilor imobiliare, în funcție de bonitarea lor cadastrală și cartarea construcțiilor;
Partea juridică, ce stabilește situația de drept a imobilelor prin identificarea, pe baza de acte, a posesorilor și/sau a utilizatorilor care, după verificare, se vor înscrie cu titlu definitiv în cartea funciară precum și întocmirea unor acte administrative.
În prezent la noi se lucrează intens la introducerea cadastrului general și a Cărții funciare care să asigure o evidență clară a imobilelor, pe baza căreia să se stabilească impozite corecte, să garanteze tranzacțiile imobiliare, să înlesnească creditele prin ipoteci și să asigure pacea și liniștea în viața socială prin prevenirea delictelor.(Boș,2009)
1.2. Unele aspecte ale întocmirii planurilor cadastrale
Piesa de bază a documentației cadastrale, întocmită pe U.A.T. și în criteriile cerute de instrucțiuni este planul cadastral ce se obține prin lucrări geo-topo-fotogrammetrice. Aceste lucrări au la bază sistemele de referință, respectiv datum-urile geodezice, bazate pe elipsoidul Krasovski-1940 și proiecția Stereografică’ 70, iar pentru cote planul de referință Marea Neagră 1975.
Reprezentarea plană a suprafețelor întinse, curbe, nedesfășurabile, se face prin proiecții. Dacă ne referim la suprafața fizică, topografică, a Pământului pe întinderi mari, reprezentative, redarea lor pe plan se realizează prin intermediul unei proiecții sau mai concret a unui sistem de proiecție, adoptat și specific fiecărei țări. La noi s-a oficializat sistemul de proiecție “Stereografic ‘70”, introdus la noi din 1972, care este generalizat și obligatoriu, având la bază sistemele de referință amintite.
Ca regula generală, toate ridicările trebuie încadrate în rețelele geodezice naționale determinată pentru coordonatele plane în “proiecția Stereografică ‘70” și pentru cote în planul de referință “Marea Neagra 1975”, întrucât doar în aceste condiții se asigură unitatea si omogenitatea lucrărilor, pe întreg teritoriul țării. Drept urmare operatorul cadastral trebuie să cunoască aceste elementele de bază ale sistemului de proiecție, evident sub aspectele care sunt de competența sa și cu care vine în contact în mod frecvent.
În principiu, proiecția stereografică este o proiecție conformă, ce păstrează nealterate unghiurile și deformează distanțele.
Dintre elementele caracteristice proiecției Stereografice ‘ 70 amintim:
punctul cerntral al proiecției;
adâncimea planului de proiecție;
deformațiile lungimilor.
Punctul central al proiecției (polul proiecției) este un punct fictiv, care nu este materializat pe teren, situat aproximativ în centrul geometric al teritoriului României, la nord de orașul Făgăraș, la intersecția paralelei de 46˚ cu meridianul de 25˚.
Planul secant de proiecție este coborât față de cel tangent inițial cu 1,39 km.
Adâncimea planului de proiecție este de aproximativ 3.2 km față de planul tangent la sfera terestră în punctul central. Prin intersecția acestui plan și sfera terestră de rază medie 6379 km rezultă un cerc al deformațiilor nule cu raza aproape 202 km ( fig. 1).
Fig. 1 Harta deformațiilor liniare relative pe teritoriul României în proiecția Stereografică 1970.
Deformația relativă pe unitatea de lungime (∆ km) se calculează cu relația:
∆ sec/km= D2 /4R2 m/km – 0.25 m/km, unde
D= distanța zonei de lucru până la origine;
R= 6379 km.
În punctul central al proiecției deformația devine -25 cm/km și la o distanță de aproximativ 202 km este nulă, iar la periferia țării este D≈ 400 km și atinge valoarea de 73,4 cm/km.
Ridicarea efectivă a planului cadastral se realizează prin măsurători geo-topo-fotogrammetrice folosind tehnologiile moderne GNSS, stațiile totale și camere aeriene digitale. În final trebuie să respecte planul cadastral de bază cu următoarele caracteristici:
1) Planurile se întocmesc pe unități teritorial administrative și se redau în format digital 2D și analogic, pe foi de plan care trebuie să se racordeze corect între ele, pentru utilizarea practică;
2) Scara de redactare a formatului analogic variază după zona de relief și unitatea cadastrală (intravilan sau extravilan), iar în cadrul intravilanului după densitatea și complexitatea detaliilor din centrele populate (tab. 2).
Scara planurilor topografice de bază Tab. 2
Se observă că scara este mai mică în zonele montane și în extravilan unde detaliile sunt mai puține și devine mai mare în intravilan odată cu creșterea gradului de acoperire a terenului. În orașele mari-municipii și capitale de județ-se ajunge chiar la scara 1/500, care permite redarea clară și vizibilă a multitudinii de detalii din teren.
Forma de prezentare a planurilor analogice este pe trapeze cu nomenclatură oficială in România.
Precizia planului cadastral de bază este mai slabă decât a unui plan topografic nou și variază în funcție de procedeul de obținere a lui. În cazul metodologiei preconizate la noi, bazată pe actualizări, toleranțele admise la poziționarea punctelor de detaliu, admise de normele tehnice sunt:
În intravilan ± 10cm pentru punctele de pe conturul sectoarelor cadastrale, al corpurilor de proprietate și al construcțiilor permanente și ± 20cm în cazul punctelor ce definesc parcelele din cuprinsul corpului de proprietate;
În extravilan ± 20cm în zonele de șes, ± 30cm în zonele colinare și ±50cm în cazul celor de munte pentru punctele de contur ale sectoarelor, parcelele și corpurilor de proprietate.(Boș, 2009)
Fig. 2 Planul cadastral de bază
Se observă că toleranțele sunt mai largi decât cele patru ridicări în plan, obișnuit de ordinul centimetrilor sau chiar milimetrilor,în cazul lucrarilor de mare precizie.
Conținutul planului cadastral de bază trebuie să cuprindă toate elementele necesare, redate sub o formă simplă și clară spre a facilita utilizarea acestuia (fig. 2).
Penru întrunirea acestor cerințe se utilizează reprezentări 2D renunțând la curbele de nivel, iar planimetria se redă diferențiat: detaliile nesemnificative se neglijează, se folosesc simboluri în locul semnelor convenționale. Elementele specifice ce trebuie să apară pe un astfel de plan sunt:
Punctele rețelei geodezice de sprijin și de ridicare;
Hotarele teritoriului administrativ și ale intravilanelor cu punctele de contur numerotate definitiv, ale corpurilor de proprietate imobile, numerele cadastrale și categoriile de folosință ale parcelelor, limitele și numerele cadastrale ale construcțiilor cu caracter permanent;
Rețeaua de căi ferate și de drumuri de diferite categorii;
Apele curgătoare cu sensul de scurgere, apele stătătoare și construcțiile hidrotehnice;
Denumirile proprii de localități, ape, forme de relief principale, păduri, drumuri, străzi, obiective industriale, sociale ș.a. redate după nomenclaturile și atlasele în vigoare;
Numerele poștale ale imobilelor din intravilane;
Codul de identificare SIRSUP al unității teritorial-administrative și pentru intravilan și extravilan;
Scara de reprezentare, sistemul de proiecție, anul de întocmire, schema de dispunere a foilor componente la nivelul trapezelor din “ Stereografic ‘70” ș.a.
Prezentarea planului cadastral de bază se face, după cum s-a arătat, obligatoriu in ambele variante:
Forma numerică, digitală, ca înregistrare clasică pe suport compatibil cu calculatorul, cuprinde coordonatele punctelor care definesc detaliile topo-cadastrale ca și elemente calitative ale acestora redate prin simboluri. Prin implementarea unui proiect GIS informațiile privind planul digital se constituie ca “bază de date grafice”, iar datele descriptive sau atribute sunt înregistrate în “baza de date textuale”. Toate aceste informații, pot fi apoi actualizate, prelucrate, analizate și prezentate la nevoie;
Forma analogică grafică, sub formă de planuri tematice, cu un anumit conținut se obține automat în cadrul sistemului GIS.
Semnele convenționale, regulile de scriere și corpurile de literă sunt, deocamdată, cele prevăzute în “ Atlasul de semne convenționale pentru planurile topografice” la scările 1/5000, 1/2000, 1/1000, 1/500 (1978), până la apariția unei ediții noi. Originalele foilor se imprimă pe suport nedeformabil, iar forma definitivă se realizează după întocmirea registrelor cadastrale.
Menționez că lucrarile din prezentul proiect s-au desfășurat în concordanță cu cerințele arătate anterior privind încadrarea în proiecția Stereo’70 și a criteriilor tehnnice de execuție. Planurile obținute se încadrează în aceste norme și pot fi folosite la întocmirea planului cadastral de bază în concepția actuală de utilizare a pieselor existente.
1.3. Lucrări necesare introducerii cadastrului.
Introducerea cadastrului în România reprezintă obiectivul principal, în vederea realizării unei evidențe al întregului fond funciar. Astfel, ar urma ca pe fiecare Unitate Administrativ Teritorială, să se întocmească o documentație cadastrală, care se înaintează la cartea funciară.
Deorece lucrările pentru realizarea cadastrului general nu se pot face simultan pentru toate unitățiile teritoriale din motive economice și a forței de muncă, în consecință directorul general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară (ANCPI) stabilește numărul și ordinea unităților administrativ teritoriale în care se vor demara lucrările, în funcție de mărimea și complexitatea acestora, reprezentările cartografice existente, starea rețelei geodezice din zonă etc .(Boș,2009)
În prezent, noi ne găsim în acestă etapă, de introducere a cadastrului general a cărei piesă centrală din documentația finală îl va constituie planul cadastral de bază la scara 1/5000 în format digital. Variantele posibile pentru obținerea planului cadastral ar fi următoarele:
derivare din planul topografic de bază al țării;
ridicări topo-fotogrammetrice noi;
folosirea planurilor existente, declarate utilizabile prin verificări.
La noi în țară s-a optat pentru ultima variantă din considerente economice și presați de timp, aceasta presupune utilizarea reprezentărilor cartografice și fotografice prin actualizarea și completarea acestora.
În acest cadru se folosesc și ridicările executate în prezent, verificate și avizate de OCPI, ce sunt ansamblate alături de planurile existente, la final rezultând planul cadastral de bază pe UAT.
Prezenta lucrare, constituie o astfel de documentație, care după verificarea ei de OCPI, va fi integrată alături de cele menționate anterior, în planul cadastral de bază al unității administrativ teritoriale, respectiv al loc Râșnov.
În consecință toate lucrările din prezentul proiect sunt executate conform Normelor tehnice în vigoare, fiind verificate și avizate de OCPI.
CAP. II. REȚEAUA GEODEZICĂ NAȚIONALĂ DE SPRIJIN
2.1. Noțiuni generale.
Baza ridicărilor topografice și fotogrammetrice o constituie rețeaua de puncte geodezice, uniform distribuite pe suprafața terestră asigurând o anumită densitate. Pentru a deveni funcționale acestea sunt determinate prin metode riguroase fiind poziționate în cadrul unui sistem național de referință și se marchează pe teren în mod durabil.
Astfel, în practica geodezică actuală pentru determinarea pozițiilor plane ale punctelor geodezice sunt folosite diferite sisteme de referință corespunzătoare diferitelor sisteme de reprezentare, iar pentru determinarea pozițiilor în înălțime ale punctelor geodezice este folosită suprafața elipsoidului de referință.
Din acest motiv, rețelele geodezice se grupează în două mari categorii rețeaua geodezică propriu zisă pentru care se stabilesc coordonatele x și y, într-un sistem unic de referință și rețelele de nivelment geodezice pentru care se stabilesc înălțimile (cotele) în raport cu geoidul (Marea Neagră 1975).
Rețeaua de sprijin numită și rețeaua geodezică națională din România există în prezent în două variante proiectate în același scop dar în concepții diferite și anume:
triangulația geodezică de stat, care a existat înainte de 1956 și a fost dezvoltată după acest an centralizat, devenită clasică, pe patru ordine, (I la IV) folosită, s-au completată cu puncte de ordin V de către diverși utilizatori, în zonele lor de interes;
rețeaua geodezică națională GNSS, compuse din puncte bornate la sol și stații permanente, poziționate în sistem propriu.(Boș,2009)
Cea de-a doua variantă, este folosită din ce în ce mai des, iar numărul utilizatoriilor fiind în creștere, prima fiind depășită.
2.2. Triangulația geodezică de stat
A fost realizată după cel de-al doilea război mondial, ca și o rețea compactă, de suprafață, Triangulația geodezică „de stat” a avut la bază, două etape, depinzând de situația politică:
în primă fază a fost realizată în sistemul de proiecție Gauss-Krüger, pe elipsoidul Krasovsky (1940) iar cota zero a fost aleasă la Marea Baltică, datorită regimului socialist;(1951-1975)
a doua fază a început din anul 1975 rețeaua realizându-se în sistemul de proiecție Stereografic ’70 și referință pentru cote Marea Neagră 1975 , menținând elipsoidul de referință Krasovski și unele elemente ale proiecției Gauss-Kruger.(Vorovencii,2006)
Lucrările au fost executate de către DTM și IGFCOT- București, rezultând o rețea geodezică omogenă și unitară, și de precizie corespunzătoare epocii, folosită și în momentul de față cu bune rezultate.
Rețeaua geodezică de stat cuprinde puncte grupate în cinci ordine și care sunt răspândite pe întreg teritoriul țării:
triangulația geodezică de ordin I, este rețeau de bază, și cuprinde 374 de puncte reunite în 657 de triunghiuri și 6 patrulatere, poziționată prin măsurarea tuturor unghiurilor, a anumitor laturi, prin unde, a unor elemente astronomice și mărimi gravimetrice, calculată și compensată în bloc, prin metode riguroase;
rețele geodezice de ord. II – IV, a fost realizată prin îndesirea succesivă a rețelei geodezice de ordinul I prin intersecții, care au fost compensate riguros.
Rețeaua de sprijin, clasică, s-a obținut prin îndesirea triangulației geodezice de stat cu puncte de ordin V în care sunt incluse și semnalele inaccesibile. Poziția acestor rețele de îndesire s-a dedus, prin intersecții combinate, înainte sau înapoi.(Boș, 2009)
Fig. 3 Schema rețelei de triangulație
În concluzie, triangulația geodezică (inclusiv de îndesire) a fost alcătuită din 17.153 puncte răspândite unitar în toată țara, materializate prin borne, asigurând o densitate satisfăcătoare și o precizie destul de bună si pentru ora actuală.
Toate coordonatele punctelor împreună cu erorile de poziție cunoscute, au fost, înregistrate în banca de date 1975 și se folosesc în continuare.
În consecință ea este substituită prin rețeaua geodezică națională GNSS.
2.3. Rețeaua Geodezică Națională GNSS.
Realizarea unei rețele geodezice moderne și performante s-a adus în discuție abia după anul 1990. Proiectul ce a stat la baza începerii lucrărilor a fost elaborat de ICGFC și a fost terminat în 2003. Acest proiect sub numele de „Proiectul de realizare a Rețelei Geodezice Naționale GNSS” a fost refăcut în anul 2005 din „Proiecte ANCPI-DGC”.
Rețeaua Geodezică Națională – GNSS are ca scop înlocuirea triangulației geodezice de stat, depășită tehnic și moral, datorită dispariției a peste 60% din borne. Realizarea noii rețele și încadrarea ei în în rețeaua europeană EUREF respectiv în sistemul de referință continental și național, va permite poziționarea precisă a punctelor în limite centrimetrice sau chiar sub acestea, determinarea omogenă și unitară pe întreg cuprinsul țării și o densitate satisfăcătoare pentru desfășurarea lucrărilor ulterioare ale diferiților utilizatori aceasta datorită faptului că:
dispariția bornelor și a semnalelor triangulației geodezice care este depășită moral și fizic;
introducerea unitară a cadastrului nu se poate realiza fără o rețea geodezică națională care să poată oferii o precizie corespunzătoare;
racordarea la rețeaua geodezică internațională pentru a permite schimbul reciproc de date este necesară ca și condiție cu privire la integrarea României în Uniunea Europeană;
realizarea unui plan de perspectivă bazat pe o structură organizatorică și a unor norme tehnice clare și precise care să permită o folosire de lungă durată.
Realizarea acestui obiectiv s-a demarat prin colaborarea româno-americană, între 1994-1995, când s-au realizat observații în șapte puncte din România (Constanța, Dealul Piscului, Moșna, Oșorhei, Sfântu Gheorghe, Sârca și Stănculești) și alte 5 din Ungaria, 4 din Bulgaria și 1 din Turcia. Stația Dealul Piscului, din incinta Observatorului Astronomic Militar, determinată din stațiile Madrid (Spania), Wettzell (Germania) și Onsala (Suedia) cuprinse în rețeaua EUREF, fost aleasă ca bază pentru poziționarea restului de 16 stații menționate mai sus. Ansamblul acestor puncte constituie nucleul primordial al rețelei noi, considerat de ordinul AA, încadrat în rețeaua EUREF, distribuit rațional pe teritoriul țării, ce stă la dezvoltarea rețelei geodezice naționale GNSS (fig. 4).
Fig. 4. Schema rețelelor GNNS
Reținem că în evoluția RN-SGP din țara noastră, prima stație permanentă a fost instalată la Universitatea tehnică din București (1999) și a urmat instalarea altor cinci unități în perioada (2000-2003).
Modernizarea a continuat ajungând la finele anului 2008 la 58 de stații permanente care împreună cu restul de încă 17 stații vor acoperii teritoriul național, cu unele zone de suprapunere. Având în vedere că distanța dintre 2 stații, nu va depăși 70 km rezultă că operatorul va avea la dispoziție o stație permanentă la cel mult 35-40 km. Acest lucru este foarte important deoarece permite folosirea unor procedee de lucru GNSS care necesită un timp de staționare scurt (fig.5).
Fig. 5 Rețeaua stațiilor permanente GNSS
2.4. Rețeaua de stații permanente
Stațiile permanente GNSS sunt, de fapt, componente ale rețelei geodezice moderne încadrată în clasa A. Efectiv ele sunt de fapt receptoare fixe, poziționate în sistemele de referință europene și naționale, instalate pe clădiri înalte fără obstrucții de „vizibilități” în tur de orizont, dublată de dotări complexe de hard și soft. Unitățile în ansamblul sunt grupate în cadrul unei rețele naționale multifuncționale conectată și urmărită prin „Centrul de Monitorizare și Control” amplasat în cadrul CNGCFT-București devenind operațional la care sunt conectate, deocamdată, un număr limitat de stații.
Chiar dacă sunt complexe, funcțiile rețelei de stații permanente GNSS pot fi reduse la trei mai importante.
detectarea și urmărirea automată a sateliților ca receptoare geodezice, performante, ce înregistrează în permanență semnale de la peste 5 sateliți în orice punct și în orice moment;
colectarea datelor satelitare ca observații de cod, fază și mesaj de navigație, la intervale de 1-30 de secunde, în cadrul EUREF și IGS și stocarea lor în format RINEX, inclusiv analiza cantitativă și calitativă;
comunicarea bidirecțională prin receptarea și transferul datelor de la și spre exterior la posibilii utilizatori, prin internet legături telefonice (GSM, GPRS) sau radio.
Obiectivele principale ce se au în vedere se referă la: realizarea unui sistem de referință spațio-temporal, indiferent de ora la care se culeg datele satelitare, determinarea coordonatelor satelitare în sistemul global și continental și furnizarea de informați de timp precise, poziționarea punctelor rețelelor de sprijin și al celor de interes pentru diverse aplicații (cadastru, topografie, GIS, cartografice), precum și utilizarea înregistrărilor satelitare pentru navigația maritimă, aeriană și terestră ca și pentru cercetarea terestră.
2.5. Serviciile ROMPOS.
Sistemul ROMPOS (ROMANIAN POSITIONING DETERMINATION SYSTEM), este de fapt o infrastructură care oferă servicii legate de poziționarea rapidă și comodă, într-un sistem GNSS, la un moment dat a unui obiect în repaus sau în mișcare inclusive a punctelor geotopografice. Baza sistemului o constituie așadar tehnologiile de poziționare satelitare GNSS cunoscute GPS, GLONASS și GALILEO, dublată de un sistem de poziționare complementar, de tip EGNOS, realizat la nivel național, care furnizează informații suplimentare pe lângă cele recepționate direct de la sateliți (fig. 6).
Fig. 6 Schema sistemului ROMPOS
Efectiv ansamblul ROMPOS permite trecerea de la poziționarea prin tehnologiile GNSS în mod postprocesare la determinarea poziției în timp real (RTK), folosind un singur receptor GNSS. Precizia, variază în funcție de aplicație și poate fi îmbunătățită după caz, de la ordinul metrilor (3-0,5m) până la nivel centimetric sau milimetric. În acest sens se pun la dispoziție utilizatorilor o serie de servicii:
1) ROMPOS-DGNSS, având la bază măsurători diferențiale, pentru aplicații cinematice în timp real, cu o precizie de poziționare între 3m 0,5m, satisfăcătoare unor sisteme GIS, navigației pe mare, pe uscat sau în aer, sau pentru activități publice de poliție, salvare, turism ș.a.
2) ROMPOS RTK, tot pentru aplicații cinematice, în timp real dar cu o precizie de determinare până la 2 cm apte pentru lucrările de cadastru general și de specialitate, extinse pe suprafețe reprezentative de teren, cercetare științifică, măsurători inginerești ș.a.
3) ROMPOS GEO (Geodezic) pentru aplicații statice, prin postprocesare ce asigură o precizie sub 2cm, privind rețelele geodezice de sprijin realizate prin îndesire, necesare ridicărilor topofotogrammetrice, pentru trasarea și urmărirea în timp a construcțiilor, GIS, cercetare științifică ș.a.
În acest moment sistemul Rompos a început să fie folosit pe scară largă de către utilizatorii români datorită ușurării muncii din teren „atâta timp căt nu există obstacole” preciziei garantate și de ce nu a folosirii receptoarelor în diverse condiții meteo fără a fi influențate preciziile de determinare a punctelor radiate. Utilizarea gratuită a sistemului permite diverșilor topografi să realizeze documetațiile cadastrale cu o precizie satisfăcătoare atăta timp cât prezintă cu adevărat situația din teren. Acest sistem are și anumite dezavantaje pentru că există numeroase perioade când nu poți folosii două stații permanente pentru a determina puctele de îndesire a rețelei de ridicare, sau întreruperea sistemului neanunțata sau lipsa acoperirii zonei de lucru.
CAP. III. REALIZAREA REȚELEI DE DE ÎNDESIRE PRIN TEHNOLOGIE GNSS.
3.1. Sistemul de poziționare GNSS. Generalități.
3.1.1. Sisteme GNSS
Un Sistem Global de Navigație prin Satelit GNSS înglobează tehnica de poziționare a obiectelor statice sau în mișcare, în orice moment, oriunde s-ar găsi, pe suprafața Pământului în apă sau în aer. Preconizat și utilizat inițial în domeniul militar, el s-a perfecționat continuu trecând, ca principale realizări și în sectorul civil, furnizând utilizatoriilor informații în timp real, ca soluție certă pentru navigare în siguranță.
Sistem Global de Poziționare este un subset al sistemului menționat mai sus GNSS, utilizat pentru determinarea poziției unor puncte de pe suprafața terestră sau a mijloacelor de transport aeriene, maritime și terestre, aflate în mișcare sau în repaus.
Domeniul măsurătorilor terestre și inclusiv cadastrul, a beneficiat și beneficiază de rezultatele spectaculoase în poziționarea, punctelor componente ale rețelelor geodezice în raport cu un sistem geocentric, tridimensional de referință, la determinarea formei și dimesiunilor Pământului, a câmpului gravitațional.
Tehnologii de poziționare globală accesibile în Europa sunt variate:
NAVSTAR-GPS dezvoltat în SUA și cunoscut mai ales ca GPS, funcțional și complet din 1995;
GLONASS, realizat de Federația Rusă, operațional din 1986;
GALILEO EGNOS ca replică europeană, în curs de implementare, interoperațional cu primele două.
Deși aceste rețele sunt independente, cu receptori specializați se pot urmări și sateliții altui sistem.
Chiar dacă determinările la noi se fac în sistem GPS uneori acestea pot fi dublate de sistemul GLONAS, și mai nou beneficiem și de sistemul european GALILEO EGNOS.
3.1.2. Poziționarea în sistemul GNSS
Poziția spațială a unui punct, în sistemul geocentric tridimensional WGS-84 se obține, în principiu, printr-o retrointersecție liniară spațială, pe baza distanțelor receptor-sateliți și a coordonatelor acestora în momentul emisiei, date de efemeride, în același sistem internațional (fig 7):
Fig. 7 Poziționarea în sistem GNSS
Principiul poziționării în sistem GNSS este următorul:
folosind o singură distanță provenită de la un singur satelit, punctul nou se poate găsi oriunde pe o sferă în jurul satelitului;
datele de la doi sateliți vor genera două sfere care se intersectează după un cerc pe care se situează receptorul;
cu trei distanțe, de la tot atâția sateliți, vor rezulta două puncte posibile rezultate din intersecția unui cerc cu o sferă;
o măsurătoare suplimentară și implicit distanța de la un al patrulea satelit, permite calculatorului să elimine poziția ridicolă (în afara suprafeței terestre) și să o stabilească pe cea corectă (fig. 8).
Necesitatea celui de al patrulea satelit este justificată și pentru a permite poziționarea unui punct în sistem GNSS care se reduce sub raport matematic la rezolvarea unui sistem de patru ecuații cu patru necunoscute (x,y,z,t).
Practic, plecând de la relația de bază, cunoscută din fizică d= v*t și întrucât ceasul receptorului nu este perfect sincronizat cu cele ale sateliților, din cauza erorii de tip ∆t, se obțin de fapt niște pseudodistanțe în loc de cele adevărate. Deși microprocesorul receptorului poate ajusta aceste distanțe rămân alte surse de erori, astfel încât vor rezulta de fapt, mai multe puncte de intersecție.
În final procesorul receptorului, cuplat cu antena, furnizează după câteva secunde, poziția medie, ora în timp universal, precum și viteza de propagare a semnalului.
Fig. 8 Principiul poziționării în sistemul GNSS
3.1.3. Moduri de poziționare
Determinarea poziției spațiale a unui obiect, situat pe uscat, pe apă sau în aer și implicit a unui punct geotopografic, se poate realiza în sistemele GNSS în mod diferit. În general se disting două concepte de bază în funcție de numărul receptoarelor folosite ce conduc la rezultate diferite semnificativ din punct de vedere al preciziei, element hotărâtor în lucrările geotopografice.
Poziționarea absolută a unui singur receptor, aflat în repaus sau în mișcare cu o viteză până la 400 m/s (1440 km/h), (fig. 6); procedeul se bazează pe măsurarea fazei codurilor, fără rezolvarea ambiguităților, respectiv fără detectarea eventualelor scăpări în determinarea numărului de perioade întregi, caz în care vor rezulta, de fapt, niște pseudodistanțe satelit-receptor. Asemenea determinări sunt folosite doar ca soluție de navigație pentru localizarea unor obiecte fixe a operatorului sau a unor vehicule în mișcare, cu o incertitudine ce poate ajunge la zeci de metri, folosind dispozitive adecvate.
Poziționarea relativă sau diferențială este singura ce poate fi luată în considerare pentru lucrările topogeodezice propriu-zise, asigurând o precizie superioară în poziționarea punctelor, de ordinul centimetrilor sau chiar al milimetrilor. Bazată pe principiul dublei diferențe, aceasta presupune utilizarea a două receptoare, unul instalat într-un punct A cunoscut, de regulă, iar altul în punctul B (fig. 9). După înregistrarea simultană a semnelor de la aceiași doi sateliți, prin post-procesarea datelor rezultă, diferențele de distanțe, (D1-D2) și (D3-D4) prin compararea semnalului de la primul receptor cu cel de la al doilea pe baza cărora se rezolvă, fară echivoc, ambiguitățile și se elimină, în cea mai mare parte, erorilor de ceas, influența ionosferei ș.a.
Rezultatul primar al determinărilor diferențiale este vectorul de bază, definit de cele două puncte staționate, ale cărui componente ∆x, ∆y, ∆z se stabilesc în funcție de diferențele de distanță amintite. Coordonatele finale ale punctului B se obțin din cele cunoscute ale stației A și relativele vectorului de bază, de unde și denumirea modului de lucru.
Fig. 9 Dubla diferență în poziționarea diferențială
Suportul poziționării relative îl constituie determinarea exactă a timpului necesar parcurgerii distanței satelit-receptor prin măsurători de fază asupra undelor purtătoare de informație. Pentru siguranță, se apelează la tripla diferență prin înregistrări cu cele două receptoare asupra celor doi sateliți în reprise diferite, ceea ce conduce la eliminarea sigură a ambiguităților și la sporirea preciziei.
Condițiile de respectat vizează doar posibilitatea recepționării semnalelor de la aceiași patru sateliți într-un interval de 1-60 minute, funcție de tipul receptoartelor, condițiile iono-troposferice și configurația sateliților. În rest nu este necesară vizibilitatea între capetele vectorului, lungimea acestuia este nelimitată, iar observațiile se pot face la orice oră din zi sau/și din noapte (mai ales), indiferent de starea vremii.
3.1.4. Metode și procedee de poziționare diferențială
Modul relativ sau diferențial se utilizează exclusiv în cadrul unor metode și procedee geotopografice, folosite la determinarea rețelelor geodezice. Efectiv determinările au la bază înregistrări specifice, definitorii pentru o anumită metodă, distingând:
Măsurători în regim static în care receptoarele rămân fixe în timpul observațiilor, efectuate în mai multe reprize asupra acelorași puncte;
Măsurători în regim cinematic în care receptoarele din punctele noi sunt în mișcare;
Cele două tipuri de achiziționare a datelor au generat tot atâtea metode, de poziționare GNSS statică respective cinematică, în cadrul cărora se diferențiază procedee sau variante de execuție, definite de precizia urmărită, dependentă de timpul de staționare și lungimea vectorilor de bază, numărul și tipul receptoarelor ș.a.
Metoda statică presupune că, la efectuarea observațiilor, receptoarele instalate în stația A de referință și în cea nouă 1 (sau în cele noi), să rămână fixe într-o succesiune, în cadrul căreia se primesc semnalele de la aceiași minimum patru sateliți (fig. 10).
Fig. 10 Metoda statică
Procedeul rapid static reduce substanțial timpul se staționare (5-10 minute) când se lucrează în condiții favorabile, dar se dublează la receptoarele cu o singură frecvență rămânând totuși scurt. Din aceste motive procedeul se recomandă în cazul bazelor scurte (5-10 km) la realizarea rețelelor de îndesire, reperaj fotogrammetric etc.
Metoda cinematică este caracterizată de o durată scurtă, de circa 5 secunde, pentru măsurători de fază a undelor purtătoare. La început, cu două receptoare instalate în punctul A si B se trece la inițializarea măsurătorilor prin interschimbarea antenelor, înregistrări simultane recepționate de la patru sateliți, rezolvarea ambiguităților obținându-se coordonatele WGS+84 ( fig. 11).
Fig. 11 Metoda cinematică
La procedeul pseudocinematic, sau prin reocupare, datele se culeg inițial în aceleași condiții, punctele noi fiind apoi restaționate după circa o oră, în care constelația se schimbă.
Procedeul cu deplasare continuă presupune ca receptorul mobil să se instaleze succesiv în punctele noi 1,2,…,n la intervale de timp prestabilite, funcție de distanță.
La procedeul stai și pleacă ( stop & go) inițializarea se realizează pe o bază sub 10 km și în continuare unul din receptoare devine mobil deplasându+se cu antena deschisă succesiv în puncte care interesează.
Metoda GNSS- diferențial în timp real, denumită și cinematică în timp real, sau simplu RTK ( Real Time Kinematic), elimină principalul inconvenient pe care îl au metodele prezentate anterior, ce presupun poziționarea doar prin postprocesare.
3.2. Proiectarea lucrărilor.
Terenul ce urmează a fi ridicat în plan este situat în Loc Râșnov, Jud. Brasov, proprietatea Facultații de Silvicultură si Exploatări Forestiere Brașov, ce dorește relizarea unei documentații topo-cadastrale în vederea amenajării parcului dendrologic Râșnov.
Identificarea amplasamentului s-a realizat atât prin parcurgerea și recunoașterea terenului luat in studiu, împreună cu un reprezentat al beneficiarului, cât și confruntarea situației din teren cu planuri topografice la scara 1/5000 si schițe de C.F. puse la dispoziție de reprezentanții primăriei. Acestei operație i se acortă o atenție și din punct de vedere al amplasării punctelor de îndesire a rețelei geodezice.
În situția actuală au fost proiectate și materializate în teren 2 puncte pentru îndesirea rețelei geodezice, marcate prin buloane metalice, a căror poziție va fi determinată prin metode GNSS.
Amplasamentul efectiv s-a ales ținând cont de următoarele condițiile:
asigurarea orizontului liber, respectiv a unghiului de 15°, prin păstrarea distanței față de obstacolele înalte;
evitarea apropierii de suprafețele reflectorizante ale construcțiilor;
instalarea pe locuri dominante ferite de circulație și accesibile;
plasarea punctelor în perechi, cu vizibilitate între ele.
În final aceste puncte vor servi pentru încadrarea masurătorilor în sistemul de referință planimetric Stereografic 1970 respectiv altimetric Marea Neagră 1975 și totodată ca bază pentru realizarea rețelei de ridicare.
Proiectarea punctelor ale rețelei de îndesire s-a realizat astfel încât sa fie îndeplinite condițiile pentru efectuarea observațiilor cu ajutorul sistemului GNSS, menționate anterior.
Aparatura folosită pentru efectuarea măsurătorilor GNSS și încadrarea acestora în sistemul de referință planimetric stereografic 70 și altimetric Marea Neagră 1975 este reprezentată de aparatură Leica 1200 (fig. 12)
3.3. Descrierea aparaturii folosite.
Aparatura folosită pentru efectuarea observațiilor GNSS ce ne oferă poziția 3D cu o precizie suficientă pentru lucrările curente de cadastru este reprezentată de GPS-ul Leica 1200 (fig. 12).
Fig. 12. GPS Leica 1200
Echipat cu tehnologia Leica 1200 recepționeaza semnalele de la satelitii NAVSTAR dar și pe cei din constelația GLONASS, mai nou acest echipamet putând reception si semnale de la constelația Galileo, ce îmbunătățește soluția sistemului GNSS. Astfel se pot obține rezultate mai bune în condiții ostile de efectuare a masurarilor satelitare.
3.4. Observații în teren.
Poziționarea rețelei geotopografice de sprijin folosind tehnologia GNSS presupune parcurgerea următoarelor etape:
– planificarea (organizarea) observațiilor;
– achiziționarea (înregistrarea) semnalelor satelitare;
– prelucrarea datelor.
În prezentului proiect, am folosit, pentru determinarea coordonatelor punctelor 1 și 2 un GPS-ul Leica 1200.Am folosit medoda static, staționând 30 de ninute, pe fiecare punct.
Măsurătorile realizate prin procedeul static, datele obiținute fiind prelucrate, a doua zi, după ce au fost afisate corecțiile necesare . Sesiunile trebuie astfel alese, ca să existe contact spre minimum 4 sateliți comuni, iar factorul PDOP să fie mai mic de 4 pentru întreaga durată de măsurare .
În timpul măsurătorilor de teren trebuie asigurate următoarele :
centrarea corectă a antenei pe punctul de stație ;
măsurarea înalțimii antenei ;
conectarea corectă a cablurilor la antenă , respectiv receptor și controler ;
punerea în funcțiune a receptorului la momentul prestabilit în programul sesiunilor ;
setarea corectă a modului de lucru ;
urmărirea periodică a modului de înregistrare a datelor.
Precizia obținută cu aparatura GNSS este de ordinul centrimetrilor încadrându-se în 3 centimetri eroare de poziționare pe orizontală și 5 centimetri eroare de poziționare pe verticală, precizie ce poate fi crescută prin postprocesare.
4.5. Concluzii
Aceste puncte, a căror coordonate s-au obținut în modul arătat mai anterior, servesc atât la încadrarea măsurătoriilor în sistemele de referință națională dar și oferă o mare încredere în operațiile efectuate.
În urma determinării poziției a punctelor prin tehnologie GNSS, puncte ce sunt marcate durabil în teren și a căror condiții de amplasare au fost riguros respectate. Prin descrierea lor topografică împreună cu schița de reperaj, acestea pot fi ușor identificate în teren și de alte personae, carora le poate fi de folos.
CAP. IV. REALIZAREA REȚELEI DE RIDICARE
4.1. Generalități.
Ridicările în plan terestre complete, ce se soldează cu planuri topografice de bază, se execută în cadrul lucrărilor de introducere a cadastrului, în anumite situații este cazul intravilanelor orașelor și municipiilor, când se întocmesc planuri noi, la scara 1:500-1:1000 dacă cele existente sunt necorespunzătoare.
În ansamblul lucrărilor complexe de întocmire a planului cadastral, rețeaua de ridicare are o poziție bine definită, cu un conținut specific. Ca succesiune ea se determină din rețeaua de sprijin și servește la ridicarea detaliilor topografice de planimetrie ale terenului urmărit. Prin locul ocupat condiționează calitatea ridicării, iar rolul său este comparabil cu al reperajului fotogrametric din ridicările aeriene și în special cu rețeaua de trasare din lucrările de topografie inginerească.
Rețeaua de ridicare, ca structură, este constituită dintr-un ansamblu de stații de drumuire ce servesc la măsurarea și definirea poziției detaliilor din teren. Aici sunt incluse și punctele rețelei de sprijin din care se pot face deasemeni radieri spre detaliile topografice.
În principiu, ansamblul punctelor din cadrul rețelei trebuie să fie astfel constituit încât să permită radierea tuturor detaliilor de pe suprafața în cauză cât și în afara ei pe o anumită zonă. Pentru îndeplinirea acestei cerințe și indiferent de tipul rețelei, se impune completarea traseului cu „stații aruncate”, determinate prin radieri controlate ce nu pot fi incluse în drumuiri, dar absolut necesare pentru ridicarea detaliilor din zonele ascunse.
Prin natura ei, rețeaua de ridicare este o rețea topografică având un rol important în definirea conținutului și acurateței viitorului plan. În afara acestui caz general, ce asigură automat încadrarea în sistemul de proiecție național – proiecția Stereografică ’70 și sistemul de cote Marea Neagră 1975.
Tipurile rețelelor de ridicare sunt variate, fiind asemănătoare în principiu, dar diferențiate prin unele aspecte specifice. Astfel rețeaua de ridicare 3D este tipică, reprezentativă în ridicările topografice, cea planimetrică, 2D fiind un caz particular.
După poziția lor față de sistemele de referintă, astfel de rețele pot fi:
încadrate în reteaua geodezică, legate de aceasta prin punctele de capăt ale drumuirilor sprijinite, sau printr-o stație comună la cele închise;
independente sau libere, fără legătură cu rețeaua geodezică, admise doar prin excepție în cazul unor ridicări de importanță redusă, pe suprafețe mici.
Densitatea rețelei de ridicare este condiționată de existența detaliilor de planimetrie și de asigurarea vizibilităților necesare care să permită ridicarea lor de pe întreaga suprafață. Amplasamentul stațiilor trebuie să permită, în plus și poziționarea lor din rețeaua de sprijin, eventual în sistemul GNSS.
Etapele de lucrări, necesare realizării unei rețele de ridicare sunt și ele asemănătoare cu cele de la metoda drumuirii și de la rețelele de sprijin:
identificarea punctelor din rețeaua geodezică națională(dacă aceasta mai există);
proiectarea rețelei, respectiv stabilirea traseelor și alegerea punctelor;
marcarea lor durabilă conform normelor tehnice;
măsurători în teren cuplate eventual cu unele prelucrări pe loc;
calcule, inclusiv compensarea erorilor prin procedee empirice, riguroase și semiriguroase.
Desfășurarea efectivă a traseelor de drumuire se face, în funcție de situație și după nevoi atât în interiorul, cât și în afara teritoriului urmărit. Densitatea acestor trasee și numărul stațiilor depinde de acoperirea terenului și precizia cerută, fiind evident mai mare în cadrul centrelor populate și mai mică în extravilan.
Metoda de bază este drumuirea încadrată, de diferite ordine. În afara acestui caz general se poate apela și la drumuirea închisă pe punctul de plecare pentru control; drumuirea “deschisă” sau “în vânt”, fără închidere pe un punct cunoscut, nu poate fi acceptată din lipsa verificărilor.
4.2. Proiectarea rețelei de ridicare
Proiectarea rețelei de ridicare reprezintă etapa de bază în care se reflectă și care definește personalitatea operatorului, restul operațiilor reprezentând lucrări de rutină, automatizate. Operația presupune două etape distincte, fiecare cu importanță deosebită în realizarea unei rețele de ridicare eficiente din punct de vedere tehnic, și cu efecte benefice de randament.
Poziționarea unui punct presupune, sub aspect geometric, stabilirea cu o acuratețe impusă, a poziției lui, dată printr-un set de coordonate care aparțin unui sistem de coordonate, legat, la rândul său, de un sistem de proiecție. Operația este necesară pentru toate punctele ce definesc detaliile din teren în scopul reprezentării suprafeței terestre.
Ca structură, rețeaua de ridicare trebuie să cuprindă toate stațiile de pe traseul drumuirii dezvoltată în acest scop, cât și punctele rețelei de sprijin. Densitatea punctelor este condiționată de existența detaliilor de planimetrie și de asigurarea vizibilităților necesare care să permită ridicarea lor de pe întreaga suprafață urmărită.
Traseele de drumuire se dezvoltă pe culoarele libere și pe înălțimi, în cazul terenurilor libere cum sunt cele din zona de lucru. În cazul nostru a rezultat o drumuiri încadrată și una închisă pe punctul de plecare
Alegerea punctelor de stație din care se vor efectua radierile au o importanță hotărâtoare. Numărul stațiilor este funcție de densitatea detaliilor și de vizibilitate, întrucât radierile la distanțe mari nu ridică probleme în cazul folosirii stațiilor totale.
Efectiv, la alegerea stațiilor de drumuire se au în vedere următoarele:
condițiile privitoare la determinarea punctelor rețelei, respectiv vizibilitatea din capetele drumuirii spre unul sau două puncte cunoscute, vizibilitate reciprocă între stațiile vecine, respectiv înainte și înapoi;
condiții impuse de ridicarea detaliilor topografice, respectiv ca din ansamblul stațiilor rețelei să poată fi măsurate toate punctele ce definesc aceste detalii din teren inclusiv parcelele sau/și corpurile de proprietate;
la nevoie, rețeaua de ridicare stabilită prin drumuiri, se completează cu „stații aruncate”, determinate prin radieri duble, din care se execută radierile propriu-zise spre zonele ascunse ale terenului;
densitatea rețelei în ansamblu este în funcție de abundența detaliilor;
amplasamentul punctelor rețelei se stabilește în locuri ferite de circulație spre a nu fi distruse și spre a asigura protecția aparatului și a operatorului.
Materializarea în teren a punctelor rețelei de ridicare este o operație premergătoare măsurătorilor propriu-zise, care se realizează astfel:
marcare provizorie, care se efectuează cu țăruși, cu secțiune rotundă sau pătrată de 5 cm, confecționați din lemn, de preferință de esență tare;
marcare definitivă, care urmează să permită utilizarea punctului pe o durată de timp mare și care se realizează cu buloane metalice sau borne de beton armat.
În acest mod se asigură durabilitatea în timp și legătura sigură între plan și teren necesară eventualelor lucrări ulterioare de măsurare sau trasare.
În cazul de față, prin proiectarea rețelei s-a dezvoltat un traseu de drumuire închisă, și una încadrată, ce a avut ca puncte de plecare cele obținute prin tehnologie GNSS așa cum au fost arătate în capitolul anterior. Drumuire principală este constituită din 21 stații, cu lungimea de 1232,71 m, fiecare punct de stație ales s-a făcut cu respectarea condițiilor amintite anterior. Drumuirea secundară constituită din 8 stații s-a sprijinit pe puncte din drumuirea principală.
Punctele rețelei au fost alese și marcate pe teren astfel încât să fie asigurate condiții de siguranța, durabilitate, accesibilitate, vizibilitate cât si culegerea tuturor detaliilor aferente. Materializarea lor s-a făcut prin cu țăruși de lemn cu un bulon metalic în partea superioară, în final s-a întocmit descriere topografică a punctului.
După marcarea punctelor drumuirii, s-a făcut o descriere topografică care permite regăsirea lor cu ușurință.
4.3. Aparatura folosită
Măsurătorile în teren s-au efectuat cu stația totala Leica TCR 407 (fig. 13) și apelând la metoda drumuire cu radieri am urmărit ridicarea tuturor detaliilor atât planimetrice cât și altimetrice în vederea reprezentării si întocmirii planului de situație care să redea cat mai corect suprafața luată în studiu.
O stație totală este, în principiu, un tahimetru electronic cu care elementele geometrice (unghiuri, distanțe, diferențe de nivel), ce definesc poziția spațială a punctelor geodezice și topografice se măsoară automat, la comandă, cu precizie ridicată, se stochează în memoria electronică și se redau în formă digitală. Apărute relativ recent, aceste aparate fac parte dintr-o generație nouă, ca o realizare de seamă a electronicii, permițând măsurarea cu precizie ridicată nu numai a unghiurilor cât și a distanțelor topografice, indiferent de mărimea lor.
Constructiv, o stație totală are o structură complexă cu mai multe părți (fig. 13):
Componenta mecanică cuprinde piesele: ambaza, limbul, protejat de alidadă, pe care se sprijină luneta, cercul vertical și bateria de acumulatori.
Componenta optică alcătuită din luneta ce permite vizarea semnalelor, a cărei calitate e definită de puterea de mărire și unghiul de câmp și dispozitivul de centrare pentru instalarea în stație.
Componenta electronică complexă, e definită prin unele elemente de bază, respectiv:
microprocesorul, ce permite efectuarea comenzilor de rezolvare a unor calcule topografice, direct pe teren; de monitorizare a stării și funcționării aparatului; de aplicare automată a unor corecții;
dispozitivul EDM (Electronic Distance Measurement) care măsoară lungimile prin diferența de fază sau timp;
memoria electonică care asigură depozitarea datelor rezultate din măsurători și locația unor programe de calcul;
panoul de afișaj și comanda care constituie baza comunicării bilaterale operator și aparat;
compensatorul biaxial care corectează o eventuală eroare de calare a aparatului în stație.
Fig. 13 Stația totală Leica : a) în ansamblu; b) componente.
Logistica măsurătorilor rețelei de ridicare este completată cu alte componente:
două prisme reflectoare, care concentrează și reflectă radiațiile emise de dispozitivul EDM, instalate la verticala punctului vizat;
ruletă de 2 m pentru măsurarea înălțimii aparatului;
stații de emisie-recepție, portabile, cu mai multe canale, care servesc la comunicarea între operator și ajutoarele sale.
bateria de acumulatori care este atașată pe o furcă a alidadei, iar a doua în cutia de rezervă
În concluzie stația totală oferă un randament ridicat în efectuarea măsurătorilor și o precizie omogenă, echivalentă, atât în măsurarea unghiurilor ± 5-7” cât și a distanțelor ± 1-2 cm/km.
4.4. Măsurătorile propriu-zise
Măsurătorile propriu-zise au în vedere elementele geometrice (unghiuri și distanțe) rezultând în final prin metode de calcul coordonatele absolute atât a punctelor de drumuire cât și a celor radiate.
În etapele realizării unei măsurători se includ și cele de instalare a aparatului stație, ca operație preliminară ce presupune efectuarea următoarelor operații:
Centrarea aparatului, care presupune aducerea axului principal deasupra punctului matematic, se realizează la început, prin așezarea trepiedului deasupra punctului topografic, astfel ca platforma lui sa fie aproximativ orizontală, iar firul laser să cadă pe punct. În continuare, picioarele trepiedului se înfig în pământ, iar aparatul se așează pe acesta și se prinde cu ajutorul șurubului de fixare, fără a se strânge definitiv. Centrarea se consideră astfel aproximativă, fiind definitivată după calarea aparatului, prin ușoare translatări ale acestuia pe platforma trepiedului;
Calarea aparatului, adică verticalizarea axului principal, se realizează aproximativ, cu ajutorul nivelei sferice, care se duce în centrul reperului cu ajutorul șurubului de calare corespunzător. Calarea definitivă se face cu ajutorul nivelei torice, prin aducerea nivelei într-o poziție paralelă cu două șuruburi de calare, care se acționează în sens invers, până ce bula nivelei ajunge între repere. Se continuă prin rotirea alidadei, până se ajunge într-o poziție perpendiculară pe prima, și se acționează cel de-al treilea șurub. Pentru control nivela se aduce într-o poziție paralelă cu prima, dar schimbată cu 200g.
După aceste operații, aparatul este pregătit pentru măsurători, adică axa principală se găsește la verticala punctului topografic, iar limbul este orizontal. În acest moment se pot începe măsurătorile nu înainte de înregistrarea înălțimii aparatului și a prismei, alegerea metodei de măsurare și vizarea către puncte de coordonate cunoscute ce sunt folosit pentru orientarea întregii drumuiri.
Efectiv, pe teren, pentru drumuirea principală, măsurătorile au pornit din punctul 1, determinat cu tehnica GNSS, în care s-a staționat și s-a vizat pentru orientare punctul 2, coordonate determinate tot prin tehnica GNSS, după care s-au început măsurătorile, aparatul fiind orientat. În continuare, ne-am deplasat, pe rând în punctele de drumuire, fiecare cu viză de orientare pe punctul anterior și în final inchiderea s-a facut pe punctul de plecare. Drumuirii secundarea realizată in scopul obținerii datelor ce nu s-au putut prelua din punctele drumuirii principale, s-a realizat în același mod, acesta sprijinindu-se pe drumuirea principală.
4.5. Calculul rețelei de ridicare.
Generalități
Calculul coordonatelor absolute, se obțin parcurgând următoarele etape:
calculul și compensarea orientărilor;
calculul și compensarea coordonatelor.
Calculele preliminarii presupun deducerea valorilor medii ale elementelor drumuirii care au fost măsurate de mai multe ori. În continuare distanțele înclinate medii lij se reduc la orizont în funcție de unghiul de înclinare mediu φij cu următoarea relație:
dij= lij*cos φij
dA1redusa= dA1* cos φA1
2) Calculul și compensarea unghiurilor orizontale:
Unghiurile orizontale reprezintă unul din elemente ce sunt preluate direct pe teren. Primul pas este verificare condiției de bază:
= (n-2)* 200g
Eroarea de neînchidere este reprezentată de inegalitatea din relația de mai sus. Această va reprezenta neînchiderea, ce va trebui să se încadreze în toleranță
e≤T T= ±1.5eq
unde eq reprezintă precizia aparatului, iar n numărul de stații.
Dacă eroare se încadrează în toleranță se va trece la calculul corecției unitare și a corecției ce se va aplica pentru fiecare unghi în parte
Cu = -e respectiv Cua = -e/n
După aplicarea corecțiilor vor rezulta unghiurile corectate ce ne vor ajuta mai de parte la calculul orientărilor.
3) Calculul orientărilor se desfasoara din aproape în aproape funcție de orientarea de referinta ΘAC (laturi și unghiul orizontal corectat, calculata din coordinate si unghiurile orizontale α, α1 α2,…, αn), (fig. 14).
ΘA1 = ΘAC + αA
Θ12 = ΘA1± 200g + α1
Θ23 = Θ12± 200g + α2
………………………………
Θ7A = Θ67± 200g + α8
ΘA1= Θ7A± 200g + αA
Pentru control orientarea de inchidere A1 calculata pe drumuire ΘdA1 trebui să fie apropiata de orientarea de referinta calculata din coordonate ΘcA1 . Neconcordanta dintre ele, respectiv diferenta: e= ΘdA1 – ΘcA1
Fig. 14 Drumuire închisă pe punctul de plecare
4) Calculul si compensarea coordonatelor relative
Folosinde relațiile generale cunoscute acestea se calculeaza astfel:
Δx1 = dA1*cosθA1 Δy1 = dA1*sinθA1 Δz1 = dA1*tgφ1
Δx2 = d12*cosθ12 Δy2 = d12*sinθ12 Δz2 = d12*tgφ2
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Controlul efectiv al închiderii pe coordonate se face prin creșterile Δx, Δy și Δz punând condiția teoretică:
ΣΔx = 0 ΣΔy = 0 ΣΔz = 0.
Dacă eroarea totală în plan et = și eroarea de închidere pe cote ez sunt inferioare toleranțelor specifice, ele se compensează proporțional fie cu lungimea laturilor, fie cu lungimea relativelor. Se deduce corecția unitară pe fiecare axă .
cux = -ex/Σd = -ex/D cuy = -ex/Σd = -ex/D cuz = -ez/Σd = -ez/D
iar corecția pentru o latură oarecare de lungimea di va fi
cxi = cux*di cyi = cuy*di czi = cuz*di
Coordonatele relative compensate, obținute prin aplicarea corecțiilor, trebuie să îndeplinească riguros condiția:
ΣΔxcorectat = 0.00 ΣΔy corectat = 0.00 ΣΔz corectat = 0.00.
5) Calculul coordonatelor absolute x, y și z se deduc succesiv din coordonatele punctului precedent la care se adaugă cresterile Δx, Δy și Δz
x1 = xA + ΔxA1c y1 = yA + ΔyA1c z1 = zA + ΔzA1c
x2 = x1 + Δx12c y2 = y1+ Δy12c z2 = z1+ Δz12c
………………………………………………………………………………………………………………………………………………
În final trebuie să se obțină coordonatele punctului de plecare cunoscut A.
Drumuirea sprijinită continuă îndesirea rețelei și prezintă avantajul că rezultatele calculelor se pot verifica prin intermediul punctelor de sprijin. În continuare se prezintă modul si etapele de calcul:
1) Calculul si compensarea orientarilor
Orientarea se calculează din apropape în aproape și funcție de unghiul orizontal măsurat.
ΘAB
ΘA1= ΘAB+α
Θ12= ΘA1±200g + α1
Θ2C= Θ12±200g + α2
ΘCD= Θ2C±200g + α3
Pentru control se compară orientarea de închidere calculată pe drumuire (ӨdCD) cu orientarea de referință dedusă din coordonate (ӨcCD). Diferența dintre aceste valori reprezintă eroarea de închidere pe orientări e1= ӨdCD- ӨcCD. Dacă eroarea de închidere este mai mică decât toleranța T1= eq (unde eq este precizia instrumentului folosit iar n este numărul de stații ), eroarea se repartizează, tuturor unghiurilor măsurate, ceea ce înseamnă că orientările se vor corecta progresiv, înmulțind eroarea unitară ( c0=e1/n ) cu numărul de ordine al laturii. Corecțiile vor fi:
c1= ; c1= ; . . . ; c1= = e1.
Calculul și compensarea coordonatelor relative se realizează cu ajutorul următoarelor relații:
ΔxA1= dA1· cos θA1 ΔyA1= dA1 · sin θA1 ΔzA1= dA1 · tg φA1
Δx12 = d12 · cos θ12 Δy12 = d12 · sin θ12 Δz12= d12 · tg φ12
Δx2C= d2C· cos θ2C Δy2C= d2C · sin θ2C ΔzA1= d2C · tg φ2C
Drept control suma algebrică se compară cu diferența dintre coordonatele punctelor de sprijin:
xC – xA yC – yA zC – zA
Erorile de închidere vor fi:
ex= (xC – xA) ey= (yC – yA) ez= (zC – zA)
Eroarea totală et = și eroarea pe înălțime nu pot depăși toleranțele prevăzute de instrucțiuni.
Fig. 15 Calculul unei drumuiri încadrate
Calculul coordonatelor absolute ale punctelor de frângere ale drumuirii se calculează prin cumul, plecând de la primul punct cunoscut:
x1=xA+1A y1=yA+1A z1=zA+1A
x2=x1+12 y2=y1+12 z2=z1+12
xC=x2+2C yC=y2+2C zC=z2+2C
Relativele fiind compensate se ajunge exact la valoarea coordonatelor cunoscute ale punctului de închidere C.
4.5.1. Calculul și compensarea efectivă a drumuirilor
Datele din teren, înregistrate prin parcurgerea drumuirii cu stația toatală se prelucrează în mod diferențiat după natura programului de măsurat.
Datele din teren sunt trecute din stația totală în computer cu ajutorul unui programului Leica Geo Office Tools. În continuare se calculează valorile medii ale mărimilor măsurate dus-întors(unghiuri vertical și distanțe) și se introduce punctele coordonatelor cunoscute. Cu ajutorul Microsoft Exel, am operat succesiv etapele urmatoare:
transmiterea și compensarea orientărilor laturilor;
calculul coordonatelor relative și compensarea lor;
calculul coordonatelor absolute x, y, z ale stațiilor.
La drumuirea principala DI erorile de neînchidere se încadraează în toleranțe, (tab. 3):
eroarea de neînchidere pe unghiuri 29c;
eroarea de neînchidere pe coordonatele în plan 0. 22 m;
eroarea de neînchidere pe cote 0,16m.
Valorile erorilor sunt normale având în vedere că ele reprezintă doar erorile de măsurare propriu zisă fără cele de poziționare a punctelor de închidere.În același timp ele confirma performanța stației totale și modul atent de lucru în teren.
Drumuirea secundare DII sau încadrat și ele corespunzător așa cum se arată în tabelul 5.
În concluzie se poate considera căpoziționarea celor două drumuiri sa făcut corect, cu precizie ridicată, corespunzătoare funcției și normelor tehnice în vigoare.
Fig.16. Schița drumuiri principale
Fig.17. Schița drumuiri secundare
Compensarea drumuirii principale Tab. 3
Continuare Tab. 3
Compensarea drumuirii secundare Tab. 4
4.6. Concluzii
Pentru realizarea măsurătorilor s-a plecat de la punctele 1 si 2 determinate cu GPS-ul Leica 1200.
Punctele rețelei de ridicare s-au calculate cu ajutorul programului creat în microsft exel, pe baza datelor obșinute cu stația totală, încadrandu-se în toleranțele admise. Din punctele de stație
s-au radiat toate punctele ce reprezintă detalii de planimetrie si altimetrie, măsurătorile efectuându-se cu stația totală Leica 407 TCR.
Pentru proiectarea lucrărilor am urmărit următoarele aspecte:
proiectarea rețelei de ridicare astfel încât sa se asigure atât un randament ridicat cât si ridicarea tuturor detaliilor;
calculul și compensarea acesteia;
Pentru proiectarea rețelei de ridicare am avut în vedere respectarea tuturor condițiilor și anume:
asigurarea unui număr optim de puncte stație, din care să se ridice în plan toate detaliile existente;
asigurarea vizibilității reciproce între punctele vecine și nu numai;
Calculul drumuirii s-a făcut în vederea determinării coordonatelor absolute și a constat în stabilirea valoriilor medii ale elementelor topografice, reducerea distanțelor la orizont, calculul coordonatelor relative și compensarea acestora.
În concluzie se consideră că au fost îndeplinite obiectivele urmărite: rețeua de ridicare s-a realizat astfel încât neînchiderile s-au încadrat în toleranțe, erorile tolerabile s-au distribuit printr-o metodă empirică, rezultând coordonatele definitive ale punctelor rețelei de drumuire, acestea servind ca support la poziționarea punctelor radiate.
CAP V. RIDICAREA DETALILOR
5.1. Principii
Orice detaliu de planimetrie sau altimetrie, natural sau artificial, poate fi definit de o serie de puncte judicios alese la schimbarea de direcție a liniilor de contur sau la schimbarea de pantă. Punctele caracteristice reprezintă numărul minim de puncte condiționat de scară și de precizia cerută ce permite definirea și reprezentarea pe plan a unui detaliu.
Ridicarea detaliilor se face totdeauna din puncte cunoscute, iar măsurătorile urmăresc să definească poziția relativă a acestora față de punctele de stație și în final în raport cu un sistem de axe de referință, respectiv al proiecției stereografică‘70.(Vorovencii,2006)
Conținutul corespunzător al reprezentărilor cartografice ulterioare se asigură prin identificarea și măsurarea detaliilor topografice cunoscute, dar și a unora specifice cadastrului.
Detaliile topografice reprezintă componentele de bază ale conținutului unui plan și, după natura lor, acestea pot fi:
de planimetrie – tot ceea ce se găsește pe suprafața terestră naturale sau create de om ;
de altimetrie sau de nivelment – redau forme de relief.
Ridicarea detaliilor topografice se bazează pe existența rețelei de ridicare, constituită din punctele proprii (stații de drumuire), dar și cele ale rețelei de sprijin și presupune în principiu:
întocmirea unei schițe de teren, cât mai fidelă, cât mai clară, cu păstrarea proporțiilor. Aceasta trebuie să cuprindă, în principiu, tot ceea ce se găsește pe suprafața terenului inclusiv formele de relief și cu precădere, în cadrul cadastrului, corpurile de proprietate cu parcelele componente;
descompunerea detaliilor în puncte caracteristice care să le redea corect forma, dimensiunile și poziția lor în spațiu. Acestea se aleg în cazul detaliilor de planimetrie la schimbările de direcție, iar la cele de nivelment, la schimbările de pantă;
executarea de măsurători asupra elementelor geometrice, specifice metodei de lucru, pentru definirea poziției acestor puncte, prin coordonate X, Y, Z date în sistemele naționale de referință;
reprezentarea detaliilor pe plan, la scară, prin semne convenționale și linii de nivel.
Detaliile topografice de planimetrie se definesc prin puncte caracteristice, alese la schimbarea de direcție a liniilor de contur și pentru reprezentarea pe plan trebuie poziționate cu precizia cerută prin coordonatele lor în sistemul de referință adoptat la noi, respectiv proiecția stereografică 1970. Metoda de bază, prin care se ridică în plan detaliile terenului cu miile de puncte ce le definesc, este metoda radierii sau a coordonatelor polare.
Practic, pentru radierea unui punct component al unui detaliu, pe teren, se staționează în punctul A, din rețeaua de ridicare, de coordonate cunoscute, se vizează spre un alt punct cunoscut B și apoi spre punctul nou, radiat, 1, măsurându-se unghiul orizontal α, cel de înclinare φA1 și distanța înclinată lA1 (fig. 18.a.). Calculele necesare pentru poziționarea punctului 1 prin radiere sunt:
reducerea distanței înclinate (lA1) la orizont (dA1)
dA1= l A1*sin φA1
– calculul orientării laturii A1 din elemente cunoscute
θA1= θAB + α1 unde θAB= arctg(yB- yA)/ (xB- xA)
deducerea coordonatelor relative
Δ xA1= dA1* cosθA1 Δ yA1= dA1* sinθA1
calculul coordonatelor absolute ale punctului nou
x1= xA+Δ xA1 y1= yA+Δ yA1
Fig. 18 Poziționarea a punctelor radiate: a) în plan; b) în înălțime.
Poziția în înălțime a punctului 1 rezultă din cota punctului A (ZA) și diferența de nivel (Δ zA1) dedusă prin nivelment trigonometric (fig 18.b.)
Δ zA1 = dA1 și z1=zA+ Δ zA1
În acest mod se obțin coordonatele spațiale ale punctelor radiate direct în proiecția stereografică ’70 pe plan secant unic, respectiv în sistemul Marea Neagră 1975, întrucât punctele A și B, din care s-au dedus, sunt date în aceste referințe naționale.
În cazul de față s-a staționat în fiecare punct de coordonate cunoscute, s-a dus viza de referință către alt punct cunoscut și apoi la punctul radiat. Poziția punctului radiat este definită de unghiul polar și de raza vectoare, denumite și coordonate polare. Prin metoda radierii, punctele se determină radial, dintr-o stație luându-se toate în tur de orizont.
5.2. Măsurători în teren și calcule
Culegerea datelor punctelor radiate s-a realizat, în cazul prezentlui proiect, cu stație totală tip Leica TCR407, folosită și la măsurarea drumuirilor.
În general măsurătorile efective în vederea ridicării detaliilor urmăresc să determine poziția relativă a acestor puncte de detaliu față de laturile rețelei sau punctele rețelei. Pe teren, datele s-au cules de către echipa de lucru formată dintr-un operator, un secretar care întocmește schița și doi purtători ai prismei. Succesiunea operațiilor desfășurate într-o stație a fost următoarea:
a) lucrări pregătitoare, respectiv instalarea în stația cunoscută, pornirea și alegerea meniului de lucru;
b) identificarea zonei de urmărire dintr-o stație și precizarea detaliilor din cuprinsul acesteia, prin corelarea radierilor cu cele făcute anterior și cu cele care se vor face din stațiile următoare, folosind unele repere din teren;
c) întocmirea schiței cu atenție pentru fiecare stație cu detaliile urmărite și punctele aplicate;
d) introducerea parametrilor stației (înălțimea instrumentului și a prismei) și setări în special de introducere sau chemare din memorie a punctelor cunoscute;
e) orientarea aparatului prin vizarea pe direția unui punct cunoscut, semnalizat cu prisma;
f) vizarea succesivă a punctelor caracteristice și declanșarea măsurătorilor ale căror rezultate apar afișate pe display;
g) pentru control, după realizarea radierilor, se vizează din nou punctul cunoscut al vizei de orientare.
Fig. 19. Radierea detaliilor topografice
Calculul radierilor vizează determinarea coordonatelor x, y, z ale tuturor punctelor caracteristice în vederea obținerii unui plan digital. În acest scop, se apelează, după caz, și la ajutorul calculatorului și al unor programe adecvate, care permit rezolvarea problemelor rapid și fără nici o dificultate. Calculele trebuie verificate întotdeauna, iar toleranțele admise nu pot fi depășite. Controlul punctelor radiate se asigură în general prin întocmirea unor schițe de teren cât mai corecte. În cazul unor puncte mai importante, controlul a constat în măsurarea elemetelor topografice cu luneta în ambele poziții, sau la radierea punctelor din două stații.
Precizia metodei este condiționată, de erorile de măsurare a coordonatelor polare și de eroarea de poziție a punctelor, care de obicei poate fi neglijată. Erorile de determinare cresc proporțional cu erorile de unghi, și mai ales cu cele de distanță. Precizia scade cu creșterea depărtărilor. În prezent, prin lucrul cu stația totală, acestea sunt reduse, neglijabile (de ± 1 cm/km) având în vedere că distanțele de radiere sunt în general, de valori sub 100 m.
Teoretic, radierile ar trebui efectuate după compensarea drumuirii, practic, în cazul de față, ele s-au realizat odată cu parcurgerea drumuirii. Având în vederea că drumuirea este scurtă, sub 2km, iar performanțele aparaturii sunt ridicate, se poate considera, efectiv, că poziția punctelor radiate nu este afectată.
CAP. VI. ÎNTOCMIREA PLANULUI DE SITUAȚIE
6.1. Noțiuni generale și etape de lucru
Planurile topografice sunt reprezentări convenționale, abstracte, ale terenului, realizate cu un set de puncte, linii și suprafețe, definite prin poziția lor într-un sistem de coordonate și prin atributele lor.
Clasificarea planurilor se poate face după mai multe criterii, dintre care reținem pe cele mai generale, folosite în mod frecvent în practică.
1. După conținut se disting:
reprezentări 3D, spațiale, cele mai frecvente, denumite și planuri de situație, care conțin atât planimetria cât și formele de relief;
reprezentări 2D, bidimensionale, ce cuprind doar detaliile de planimetrie, fără cote, așa cum sunt planurile cadastrale;
reprezentări unidimensionale, ca planuri cotate, cu linii de nivel sau profile, ce redau doar relieful terenului pe suprafață sau pe anumite direcții, ale căror puncte sunt poziționate însă și în plan printr-o metodă oarecare.
2. După modul de prezentare piesele de mai sus pot fi realizate în:
format grafic sau analogic, pe suport clasic (hârtie), folosite exclusive, până nu demult;
format numeric sau digital, bazat pe coordonatele cunoscute ale tuturor punctelor, depozitat în memoria calculatorului, ce poate fi afișat, studiat și listat sau livrat pe suport magnetic.
3. După proveniență, sau modul de obținere, rezultă:
planuri topografice bazate pe parcurgerea terenului cu măsurători, urmate de calcule și raportare;
planuri restituite, bazate pe înregistrări fotoaeriene preluate și prelucrate cu aparatură specifică, adecvată.
4. După scară, planurile grafice pot fi considerate la scări mici (1:5000, 1:2000), medii (1:1000, 1:500) sau mari (1:200. 1:250); la cele numerice clasificarea este inutilă, deoarece pot fi vizualizate și listate la orice scară.
În principiu, un plan poate întruni în același timp oricare din trăsăturile sus menționate, respectiv poate fi obținut pe cale terestră sau fotogrammetrică, redat în sistem 3D sau 2D și prezentat în format digital (numeric) sau analogic (grafic). În limbajul curent din titulatură rezultă, de regulă, doar ultima trăsătură, respectiv natura planului, topografic sau restituit, fără mențiunea în
format digital, care este obligatorie. Alte formulări la fel de concise includ în ele principalele trăsături fără precizări suplimentare; spre exemplu prin plan de situație se înțelege o reprezentare 3D, digitală, ce conține detaliile de planimetrie și altimetrie, obținute prin măsurători terestre, planul cadastral redă doar situația în plan a terenului, pe baza coordonatelor x, y, tot în format digital, adăugând în plus „restituit” în cazul ridicărilor aerofotogrammetrice.
Obiectivul principal, urmărit în continuare, îl constituie planul topografic digital, ca piesă obligatorie de prezentat în această formă, cu etapele principale de parcurs respectiv prelucrarea datelor și raportarea. Se are în vedere doar tehnologia nouă, introdusă relativ recent și generalizată la noi, definită de mijloacele și procedeele moderne devenite accesibile.
Etapele de lucru, desfășurate la birou pentru elaborarea planului topografic, sunt, în succesiunea normală, următoarele:
procesarea datelor rezultate din măsurători, până la obținerea coordonatelor tuturor punctelor;
raportarea planimetriei, respectiv a punctelor caracteristice care definesc detaliile de la suprafața terenului;
legarea în desen, prin unirea acestora conform schițelor din teren, aplicarea semnelor convenționale, a simbolurilor;
trasarea liniilor de nivel pentru redarea reliefului;
definitivarea planului prin înscrierea toponimiei, a datelor de identificare, legenda ș.a.
6.2. Raportarea și legarea punctelor în desen
Operația se realizează cu ajutorul schiței de teren și un soft specializat (AutoCad) prin introducerea în acest program a inventarului de coordonate, parcurgând următoarele etape:
raportarea punctelor în plan, executată la comandă, cu înscrierea numărului de ordine alături și eventual codul de identificare;
legarea în desen, respectiv unirea punctelor caracteristice care definesc același detaliu topografic, conform schiței de teren;
schimbarea poziției numerelor de ordine care sunt interceptate de liniile desenului și plasarea lor în poziții rezonabile și lizibile;
aplicarea semnelor convenționale, a simbolurilor, hașurilor și culorilor.
Planul de situație este o reprezentare 3D, față de planurile cadastrale ce conțin doar detalii de planimetrie, astfel pentru definitivarea acestui plan, el se completează cu detaliile de altimetrie, respectiv cotele punctelor ce definesc detaliile și liniile de nivel, redându-se astfel forma reliefului.
Înainte că programul AutoCad să raporteze punctele pe display s-a efectuat o serie de setări caracteristice referitoare la dimensiunea textului, a punctelor și forma acestora.
După afișarea pe ecran a punctelor raportate se verifică dacă dimensiunile acestora sunt potrivite, dacă nu se modifică prin selectarea acestora și din meniul „Display properties”, prin executarea unui clic dreapta, se aduc punctele la dimensiunile și formele dorite.
Legarea în desen a acestor puncte presupune unirea lor în funcție de detaliile pe care le definesc, urmărirea pe imaginea afișată pe monitorul calculatorului, folosind schița din teren și comenzile proprii programului, pentru realizarea planului topografic, plan ce reflectă cât mai sugestiv elementele de suprafață ale terenului și relieful acestuia.
6.3. Aplicarea semnelor convenționale
În general, detaliile terenului sunt redate ca reprezentări la scară împreună cu formă și dimensiunile respective, cum este cazul construcțiilor de orice gen, a unor păduri, cursuri de apă etc. Atunci când detaliile sunt reduse ca mărime și scara este mică se apelează la simboluri explicative. Pentru „formarea” la birou a imaginii terenului, se folosesc semnele convenționale, acestea fiind simboluri simple, iar pentru a fi sugestive trebuie să fie asemănătoare cu detaliul reprezentat
În general se disting semne convenționale:
propriu-zise, sau de scară – pentru reprezentarea detaliilor mici;
de contur – folosite pentru reprezentarea la scară a limitelor, reprezentând în mod specific natura detaliului (gard de lemn, beton, zidărie etc.);
explicative – ale unui atribut al obiectului, asociate cu primele două categorii;
liniare – pentru redarea obiectelor de formă alungită, spre exemplu căi de comunicație, râuri etc.
Pe lângă semnele convenționale, la întocmirea planurilor cadastrale se folosesc simboluri pentru reprezentarea diferitelor categorii de folosință ale terenului, tipurile de construcții etc. ca și unele culori de regulă albastru pentru ape și roșu pentru căi de comunicație etc.
6.4. Definitivarea planului
Planul topografic al terenului ce face obiectul lucrării, s-a redactat în format digital, 3D conținând atât situația planimetrică cât și cea altimetrică redată prin cotele punctelor de detaliu și prin liniile de nivel.
În final s-a trecut la definitivarea lui prin înscrierea în indicator a unor date de identificare, respectiv proprietarul (beneficiarul), data și numele executantului, precum și scara dacă se listează și nu în ultimul rând direcția nordului și legenda cu semnele convenționale.
Efectiv, planul topografic s-a listat la scara 1:1000, având în vedere mărimea și complexitatea suprafeței (planșa 1).
Planul topografic rezultat este un plan digital, numeric, depozitat în calculator, care se poate edita la scări și poate fi studiat în ansamblu sau pe porțiuni prin afișarea pe display, permițând aplicarea unor modificări și actualizarea lui cu ușurință ca urmare a reprezentării într-un program specific (AutoCad), prin funcții de construcții pentru puncte, linii, texte și simboluri, în straturi tematice, etc.
Un plan digital complex este format din următoarele elemente:
datele topografice, definite prin coordonatele topografice caracteristice, rezultate din măsurătorile efectuate;
detaliile terenului, reprezentate prin puncte, linii și poligoane, a căror formă, dimensiuni și poziție relativă se obțin prin unirea punctelor caracteristice ce le definesc;
stratele tematice sau layerele, ca unități distincte ale planului ce grupează entitățile, respectiv detaliile, de aceleași caracterisitici și atribute.
Precizia planului topografic se exprimă prin eroarea de poziție a detaliilor topografice, respectiv a punctelor caracteristice care le definesc. În cazul formatului digital, poziționarea este asigurată și accesibilă la un nivel elevat datorită tehnologiei moderne, implementată în toate etapele de lucru atât la culegerea datelor din teren cu aparatură modernă, ale tehnologiilor GNSS, iar cea de ridicare și radierile cu stația totală, ce reduc erorile de poziționare, cât și la procesarea datelor și raportarea propriu-zisă care se realizează computerizat asigurând astfel un randament deosebit și reducându-se totodată la minim a erorilor din metodologia clasică.
6.5. Calculul suprafețelor
Suprafața reprezintă în cadastru un element de identificare a unui teren, respectiv a unei parcele, alături de număr și proprietar. Stabilirea mărimii ei constituie o problemă topografică curentă și obiectivul principal al ridicării, care se rezolvă prin diferit e metode: analitică, mecanică sau/și grafică.
Procedeul analitic, din coordonate (fig. 20), se utilizează obligatoriu în cazul suprafețelor de formă poligonală sau a laturilor curbe descompuse în puncte spre deosebire de metoda mecanică și cea grafică ce se apelează ocazional și în mod informativ.
Relația generală de calcul se obține considerând un poligon oarecare, spre exemplu patrulaterul definit de punctele 1,2,3,4, de coordonate cunoscute, în cadrul căruia se considerii următoarele (fig. 20):
suprafața S a patrulaterului 1-2-3-4, se calculează funcție de suprafața SI a poligonului 1-4-3-y3-y1 și SII hașurată, definită de 1-2-3-y3-y1
ariile SI și SII se pot exprima ca sume de trapeze, în care bazele sunt ordonatele x1, x4,…x3 ale punctelor de pe contur, iar înălțimile se deduc din diferența absciselor acestora
desfăcând parantezele, efectuând scăderea și grupând termenii după x, respectiv y, rezultă
relațiile generalizate, pentru un poligon cu n laturi devin
, i = 1,2,3,…., n.
Rezolvarea practică presupune efectuarea și cumularea produselor parțiale din relațiile de mai sus. În acest scop se apelează după caz la un calculator de birou sau de buzunar cu memorie, la rularea pe computer a unui program adecvat sau direct pe teren cu stația totală pe baza softului incorporat la modelele mai noi.
Precizia de determinare este maximă și depinde doar de modul de stabilire a coordonatelor, respectiv de erorile de poziție ale punctelor de pe contur. Din acest motiv procedeul este folosit în exclusivitate având în vedere că, în prezent, ridicările numerice sunt obligatorii.
Calculul suprafeței totale
Aria terenului luat in studiu s-a dedus din coordonatele punctelor de pe contur inscrise in succesiunea lor normala ( tab. 5)
Calculul suprafeței totale Tabelul 5
Plan de Situație
CAP. VII. DEZLIPIREA IMOBILULUI
7.1. Generalități. Criterii
Prin dezlipirea unui teren se înțelege împărțirea lui în două sau mai multe loturi, egale sau de suprafețe diferite, cu respectarea unor norme tehnice de urbanism. Pentru evidența cadastrală, aceste loturi devin “parcele” sau “imobile” după evidenta lor în Cartea funciara.
Sub raport topografic, operația poate avea două aspecte distincte:
detașarea din suprafața totală a unei parcele, după o dreaptă ce se sprijină pe un punct sau paralelă cu o direcție dată;
parcelarea unei suprafete date în mai multe loturi egale sau de mărimi diferite, de o anumită conformație.
Indiferent de situație, lucrările ce se desfășoară sunt asemănătoare și trebuie să țină cont de cerințele beneficiarului cu respectarea unor condiții tehnice și juridice în domeniu.
Lucrările sunt parcurse într-o anumită succesiune:
1) identificarea terenului în cauză, scriptică, din evidențele oficiale de cadastru sau de carte funciară și faptică, prin parcurgerea limitelor indicate de proprietari de față cu riveranii;
2) proiectarea lucrărilor topografice începând cu rețeaua de ridicare încadrată în geodezie, și marcarea durabilă a punctelor stație prin borne sau țăruși, puternici, care să servească ulterior și la aplicarea pe teren a parcelarului;
3) executarea măsurătorilor și întocmirea planului de situație în format digital, cuprinzând limitele terenului, detaliile existente în interiorul lor dar și cele învechite, toate definite prin coordonatele punctelor caracteristice;
4) întocmirea proiectului de parcelare, cu toate piesele și verificările necesare, în funcție de cerințele proprietarului, dar și cu respectarea normelor tehnice și juridice în vigoare;
5) aplicarea parcelarului pe teren, prin materializarea punctelor ce definesc loturile stabilite, inclusiv intocmirea formelor de punere în posesie a noilor proprietar, în caz de înstrăinare.(Boș,2009)
Proiectarea lucrărilor de parcelare presupune cunoașterea și respectarea unor categorii de prevederi obligatorii de îndeplinit respectiv:
condiții stabilite de proprietar, ce se referă la scopul împărțirii terenului, numărul și mărimea parcelelor și/sau a loturilor, dispoziția lor;
principiile de parcelare, prin care se asigură ieșirea la un drum public a tuturor unităților rezultate, laturi perpendiculare pe acestea, folositrea ca hotar a detaliile naturale (culmi, vai s.a.);
normele de urbanism și organizarea teritoriului în vigoare, privind suprafața limita a loturilor, formă cât mai bine conformata a acestora, dată prin raportul dintre lățimea și lungimea (mai mare de 1/4 – 1/5), lățimea minimă a frontului la strada s.a.
7.2. Parcelarea paralelă
7.2.1. Mod de lucru.
Parcelarea se poate executa prin metoda grafică, când elementele de plecare ca și cele noi se deduc de pe un plan la o scară mare, prin metoda numerică, folosită în mod frecvent, de precizie ridicată, care stabilește aceleași elemente pe cale analitică sau trigonometrică și prin procedeul automat, grafico-numeric, folosind planul digital și computerul, care câștigă teren prin randament de excepție și prin precizie.
Problemele de parcelare, ca și rezolvările lor, sunt multiple, dar se reduc la două cazuri generale după cum dreapta de separare trece printr-un punct stabilit sau este paralelă cu o direcție dată. În același timp, indiferent de forma poligonului inițial, parcelarea se execută, în ultimă instanță, în triunghiuri sau în trapeze, sub formă numeric, obligatorie prin instrucțiunile oficiale.
Problemele de calcul privind ansamblul lucrărilor de împărțire a suprafețelor, sunt în general simple, cunoscute din geometria analitică și/sau din trigonometrie. Pentru rezolvarea efectivă se apelează încă și la mijloace clasice, folosind un calculator de buzunar sau de birou prevăzut cu funcții trigonometrice și memorie, organizarea datelor sub forma de tabele.
În prezent, calculele topografice din acest domeniu se efectuează, pe scara largă și aproape în exclusivitate cu ajutorul computerelor. Acest mod de lucru asigură un randament sporit față de procedeul clasic și implicit abandonarea totală a metodelor grafice.
Procedeul folosit depinde de dotarea, condiționată de volumul și frecvența lucrărilor de parcelare ale biroului de proiectare. Cu un computer se poate face apel la:
un soft general (ex.AutoCad), care permite efectuarea automată a unor calcule simple și rezolvarea parcelării propriu-zise, pe baza unor cunoștințe simple de geometrie plană și analitică;
un modul specializat, care asigură rezolvarea integrală și automată a unui proiect de parcelare.
Ambele maniere de lucru sunt evident avantajoase, în raport cu procedeul analitic, clasic. Desfășurarea lucrărilor este asigurată prin comenzile specifice, care permit:
realizarea și vizualizarea pe display, a construcțiilor grafice, afișate în culori distinct, atât ca imagini de ansamblu sau de detaliu, cu posibilități specific de inscripționare și de verificare a rezultatelor;
reproducerea (listarea) la imprimantă sau plotter, la o scară anumită și cu o orientare convenabilă a imaginilor afișate.
În cadrul acestui proiect s-a solicitat împărțirea terenului, apartinând Facultații de Silvicultură și Exploatări Forestiere Brașov, în loturi pentru a se putea amenaja parcul dendrologic. În funcție de suprafața și de configurație, terenul se va împărții în 18 loturi cu suprafețe cuprinse între 741 mp și 107103 mp. Primele 7 parcele s-au obținut pe cale clasică apelând la formulele de calcul inclusiv la controalele de rigoare, apelând la un calculator de buzunar. Obținerea celorlalte parcele s-a realizat folosind un computer dotat cu un program de calcul, AutoCadLand 2009, ce oferă un randament și o precizie ridicată.
La final procedeul de lotizare se va încheia cu aspecte privind aplicarea pe teren, punerea în posesie și propunerea de intabulare în Cartea funciara.
7.2.2. Lotizarea pe cale clasică
Acestea au vizat, în primul rând, transformarea suprafeței de parcelat în două trapeze și două triunghiuri, prin coborârea sau ridicarea unor perpendiculare si obținându-se coordonatele acestor intersecții (tab. 6, 7).
XP = ; YP=( XP X1)tgθ1+ Y1=( XP X2)tgθ2+ Y2
Pe baza obținerii acestor coordonate s-a putut determina suprafețele trapezelor și a triunghiurilor (tab. 8, 9).
Calculele bazelor și a laturilor neparalele.
În continuare s-a calculat baza mare (B) a trapezelor, baza mică (b), înălțimea (H) și latura neparalelă (L) din coordonate.
Calculul distantelor D2020-2020’ (B), D4006-4006'(b), D2020’-4006’(H=L), D2020-4006(K) Tab. 10
Suprafetele loturilor Tab. 11
Calculul succesiv al bazelor, al elementelor noilor loturi b1, b2,.., b8, plecând de la B spre b, al înălțimilor și al laturilor neparalele ; în toate cazurile s-a urmărit dispozitivul parcelar urmând dispozitivele parcelare;
Calculele coordonatelor.
Coordonatele punctelor fiecărei parcele au fost obținute, considerâandu-se ca puncte pe segment cunoscând coordonatele punctelor de început și de sfârșit. Acestea au servit pentu calcul orientării si împreună cu distanțele calculate anterior au rezultat pozițiile punctelor ce caracterizează fiecărue lot(fig.21).
Calculul coordonatelor punctelor ce definesc loturile Tab.13
Calculul și controlul suprafețelor.
Controlul final al coordonatelor se face prin suprafața fiecărui lot care, calculată din coordonatele punctelor, respectiv din parcelare, trebuie să fie egală cu cea stabilită prin proiectare (tabelul 13).
Calculul și controlul suprafetelor loturilor din coordonate Tab.14
Fig. 21 Schița detașării pe cale clasică
7.3. Parcelarea pe calculator
În prezent, calculele topografice din acest domeniu se efectuează, pe scară largă și aproape în exclusivitate cu ajutorul computerelor. Acest mod de lucru, considerat ca o proiectare asistată de calculator, asigură un randament sporit față de calculul clasic și implicit abandonarea metodelor grafice care încă mai sunt prezentate în manualele de specialitate.
Procedeul folosit in proiectul de fața s-a ralizat folosind cu un computer obișnuit și un soft general precum AutoCAD Land care asigură rezolvarea integrală și automată a unui proiect de parcelare.
Pași de urmat în realizarea detașării paralele pe calculator sunt:
selectarea meniului Parcels și a submeniului Slide Bearing ca urmare, la linia de comandă apare mesajul: Parcels first point; (fig. 22);
Fig. 22 Parcelarea pe calculator
se selectează primul punct de unde se va începe detașarea apărând în continuare mesajul Next point (or Curve);
după efectuarea acestor operații la linia de comanda va aparea mesajul First direction si Second direction unde se va defini direcția spre care va fi realizată parcelarea;
va aparea mesajul: Quadrant (1-4) (Azimuth/POints) ca urmare se vor selecta punctele ce definește linia fața de care se realizeaza parcelarea paralelă;
la apartiția mesajului Desired area, in square units se introduce suprafața ce se dorește a fi detașată;
ca ultim pas pe display se va desena o linie, ce va defini, împreună cu celelalte puncte, suprafața care se detașează.
În mod asemănător se procedează pentru obținerea celorlalte loturi, în final urmând să se creeze câte o polilinie pentru lot nou creat (fig. 23), ce ofera informații legate de suprafața, perimetru inclusiv coordonatele punctelor ce definesc noul lot.
Fig. 23 Schița detasării pe calculator
În concluzie cu un computerul obișnuit și un soft general, AutoCAD Land spre exemplu, permite rezolvarea mai comodă a problemelor de dezmembrare și parcelare decât prin calculul clasic. Randamentul parcelării pe calculator este superior modului de lucru clasic, indiferent dacă se folosesc programe generale sau module specializate.
Planul parcelar personal din cadrul proiectului s-a întocmit la scara 1:1000, fiecare lot fiind caracterizat printr-un număr, prin suprafața, vecini fiecărui lot inclusiv prin înscrierea distanțelor pe fiecare latură .
Plan parcelar
7.4. Transapunerea pe teren a planului parcelar
În principiu, transpunerea pe teren a unui plan parcelar digital este o problemă de topografie inginerească, întrucât presupune trasarea și materializarea prin picheți a parcelarului inițial și a sectoarelor rezultate din împărtirea lui.
Operația presupune:
pregătirea topografică a proiectului, respectiv calculele preliminare ale elementelor geometrice necesare;
materializarea pe teren a amplasamentelor tuturor sectoarelor prin marcarea punctelor de hotar;
punerea în posesie, prin predarea acestora către proprietarii de drept.
Practic operația se bazează pe existența pe teren a stațiilor de la ridicare și a unor detalii figurate pe plan, precum și de aparatura minimă necesară. În general, se apelează la metoda, coordonatelor polare folosind unghiuri și distanțe sau la metoda radierii apelând la o stație totală și trasând coordonatelor calculate și introduse în prealabil în memoria aparatului.
Metoda coordonatelor polare presupune calcularea în prealabil a elementelor de trasare respectiv unghiul și distanșa polară (tab. 15). Trasarea punctelor ce definește fiecare parcela prin metoda coordonatelor polare se realizează cu ajutorul unui teodolit prin aplicarea unghiurilor orizontale α și o ruleta pentru aplicarea distațelor d, în felul următor (fig. 24):
cu aparatul în punctul de stație se vizează către punctul 2 folosit pentru orientare;
se trasează unghiurile orizontale calculate în prealabil cu todolitul;
cu o ruleta se trasează, pe direcția determinată anterior prin trasarea ungiurilor orizontale, distanțele înclinate deduse din cele orizontale în funcție de panta terenului.
Fig. 24 Principiul metodei coordonatelor polare
Elemente de trasat pentru lotul 5 Tab. 15
Materializarea punctelor de contur se poate realizat prin marcaje durabile, respectiv țevi lungi de 1.00 m, bătute la rasul pământului, sau cu ce dorește proprietarul.
Controlul acestei operații se face prin măsurarea distanțelor între punctele de stație și cele materializate în teren, între punctele de pe conturul lotului și compararea lor cu cele din proiect sau se poate face aplicând altă metodă de trasare.
Metoda radierii este mult mai avantajoasă din punct de vedere al randamentului deoarece după instalarea pe un punct cunoscut și orientarea pe altul se radiază punctele de pe contur. Coordonatele citite pe teren trebuie să se aproprie de cele din proiect. La nevoie se fac verificări cu ruleta pentru unele distanțe înscrise pe plan.
7.5. Punerea în posesie
Loturile amplasate și materializate pe teren urmează a fi predate proprietarului de drept. În acest caz, cu acesta de față se recunosc picheții și se măsoară cu ruleta lungimile laturilor, care se confruntă cu cele înscrise pe plan.
În final se întocmește un Proces verbal de punere în posesie, cu semnăturile celor în drept, respectiv proiectantul și proprietarul. Din acest moment proiectantul e absolvit de orice răspundere, marcajul fiind obligația proprietarului.
CAP VIII. CONȚINULTUL DOCUMENTAȚIEI DE DEZLIPIRE
( Ordinul 700/2014)
“ Din punct de vedere tehnic: dezlipirea este operațiunea de împărțire a unui imobil înscris în cartea funciară în două sau mai multe imobile cu suprafețe egale/inegale ce se vor înscrie în cărți funciare distincte. ” (Ordinul 700/2014)
“ Documentația cadastrală de dezlipire conține:
a) borderoul;
b) dovada achitării tarifului;
c) cererea de recepție;
e) declarația pe proprie răspundere cu privire la identificarea imobilului măsurat;
f) copiile actelor de identitate, în cazul proprietarilor persoane fizice/adeverință emisă de către serviciul public comunitar de evidența populației din care să rezulte datele de identificare sau certificatul constatator, în cazul persoanelor juridice;
g) copia extrasului de carte funciară pentru informare sau copia cărții funciare;
h) certificatul de urbanism, dacă este cazul;
i) inventarul de coordonate al punctelor de stație și al punctelor radiate;
j) calculul analitic al suprafețelor;
k) memoriul tehnic;
l) planul de amplasament și delimitare al imobilului ce face obiectul dezlipirii/alipirii (PAD vechi);
m) planul de amplasament și delimitare cu propunerea dezlipire sau alipire;
n) planurile de amplasament și delimitare pentru fiecare imobil care rezultă din dezlipire/planul de amplasament și delimitare a imobilului rezultat din alipire;
o) planul de încadrare în zonă la o scară convenabilă, astfel încât imobilul să poată fi localizat;
p) fișierul .cpxml ”.(Ordinul 700/2014)
ANEXA NR. 1.29 la regulament
Nr. de înregistrare/data……………../…………..
BORDEROU
Adresa imobilului: UAT Râșnov
Proprietari:
Persoană autorizată:
Număr pagini documentație:
Numarul de ordine al documentației din registrul de evidență a lucrărilor:100
Conținutul documentației:
borderou;
dovada achitării tarifului;
formularele tipizate de cereri și declarații;
certificat fiscal;
copii ale actelor de identitate ale proprietarilor persoane fizice sau copii ale certificatelor de înmatriculare, în cazul persoanelor juridice;
copie a extrasului de carte funciară, după caz;
originalul sau copia legalizată a actelor în temeiul cărora se solicită înscrierea;
memoriu tehnic;
plan de amplasament și delimitare;
releveele construcțiilor;
plan de încadrare în zonă la o scară convenabilă, astfel încât imobilul să poată fi localizat.
Semnătura și ștampila
(persoană autorizată)
…….…………………
ANEXA NR. 1.31 la regulament
OFICIUL DE CADASTRU ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ BraȘov
BIROUL DE CADASTRU ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ BRAȘOV
Nr. de înregistrare ………..…………/……..……
CERERE DE RECEPȚIE ȘI ÎNSCRIERE
Subsemnatul(a) Popescu Ion domiciliat (ă) în localitatea Predeal str. Soarelui nr. 89, legitimat (ă) cu CI/BI seria Bv nr. 154865, CNP 1890222465978, tel./fax 0754586954 e-mail: [anonimizat] împuternicesc persoana fizică/juridică Soare Ionuț, conform contract/angajament nr 10data 10.06.2015 pentru înregistrarea documentației la OCPI și vă rog să dispuneți:
I. OBIECTUL RECEPȚIEI:
– prima înscriere
– actualizare informații cadastrale:
– înscriere/radiere construcții
– modificarea limitei de proprietate
– modificarea suprafeței imobilului
– actualizare categorii de folosință/destinații
– repoziționare
– alte informații tehnice cu privire la imobil
– documentația de identificare a amplasamentului imobilului situat pe un alt UAT
– documentație de atribuire număr cadastral
– documentație pentru dezlipire/alipire teren
– documentație de prima înregistrare UI
– documentație pentru apartamentare
– documentație pentru dezlipire/alipire UI
– documentație pentru reapartamentare
– documentație pentru mansardare
– documentație pentru descrierea dezmembrămintelor dreptului de proprietate
– documentație pentru reconstituirea cărții funciare pierdute, distruse sau sustrase
II. OBIECTUL ÎNSCRIERII:
– intabularea * ………………………………………………………………………………………………………………………………………
– înscrierea provizorie ** ……..…………………………………………………………………………………………………………………….
– notarea *** ……………………………………………………………………………………….………………………………………………..
– radierea **** ………………………………………………………………………………………………………………………………………
IMOBILUL: UAT Râșnov
ACTUL JURIDIC care justifică cererea, anexat în original sau în copie legalizată : ……………………..……………………………………………
Solicit comunicarea răspunsului:
prin poștă
la sediul biroului teritorial
fax nr…………………….
Semnătura și ștampila
(persoană autorizată)
……………………………………
* Drept de proprietate, uz, uzufruct, abitație, servitute, concesiune, ipotecă, privilegiu etc.
** Act sub condiție suspensivă, act sub condiție rezolutorie sau cu termen, hotărâre judecătorească care nu a rămas definitivă.
*** Incapacitate, locațiunea, preemțiunea, promisiunea de înstrăinare, sechestrul judiciar și asigurator, schimbarea rangului ipotecii, acțiuni în justiție asupra imobilului în cauză, orice alte fapte sau drepturi personale etc.
**** Drepturi reale, ipotecă, privilegiu.
ANEXA NR. 1.32 la regulament
OFICIUL DE CADASTRU ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ BRAȘOV
BIROUL DE CADASTRU ȘI PUBLICITATE IMOBILIARĂ BRAȘOV
DECLARAȚIE
Subsemnatul(a), Popecu Ion, domiciliat(ă) în localitatea Predeal, str. .Soarelui nr.89, legitimat(ă) cu CI/BI seria Bv nr. 154865, CNP 1890222465978, prin prezenta declar pe propria răspundere, în calitate de proprietar/posesor/persoană interesată al imobilului situat în orașul Râșnov str. DN 73 A , sub sancțiunile prevăzute de Codul penal, cu privire la falsul în declarații, că:
am indicat persoanei autorizate limitele imobilului, în vederea întocmirii documentației cadastrale;
am fost informat(ă) și solicit înscrierea în evidențele de cadastru și carte funciară a suprafeței rezultate din măsurători de 116403 mp, comunicată de persoana autorizată;
am fost informat(ă) și sunt de acord cu poziționarea incertă a imobilului și a consecințelor ce decurg din acest lucru;
am adus la cunoștiința tuturor proprietarilor informațiile mai sus menționate, aceștia fiind de acord cu întocmirea documentației și înregistrarea ei la OCPI
imobilul nu se află în litigiu / se află în litigiu – cu imobilul ID …………., nr. dosar………., instanța……….. obiect……………
Îmi asum întreaga răspundere pentru punerea la dispoziția persoanei autorizate Soare Ionut autorizație categoria B serie VN nr 0222 a următoarelor acte doveditoare ale dreptului de proprietate nr.100, în vederea identificării limitelor bunului imobil măsurat, pentru executarea documentației cadastrale, participând la măsurătoare.
Data 10.06.2015
Proprietar
…………………………………… (semnătură)
Semnătura și ștampila
…………………………………….
(persoană autorizată)
ANEXA NR. 1.33 la regulament
MEMORIU TEHNIC
Adresa imobil: Loc Râșnov, str. DN 73 A, județul Brașov.
Tipul lucrării: documentație cadastrală de apartamentare a terenului cu nr. cad. 4245 înscris în C.F. 100 Râșnov.
Scurtă prezentare a situației din teren.
Operațiunile efectuate în faza de documentare a lucrării au constat în identificarea scriptică a imobilului prin consultarea arhivei de carte Funciară de la B.C.P.I. Râșnov și a schiței de Carte Funciară din lucrările anterioare, eliberarea unui extras de Carte Funciară pentru informare.
Localizarea și identificarea imobilului: terenul se găsește în oras Râșnov, și are următorii vecini:
la nord, cu terenul cu nr. cad. 2461, hotarul fiind materializat prin țăruși de lemn;
la est, cu terenul cu nr. cad. 2461, hotarul fiind materializat prin țăruși de lemn;
la sud cu DN 73 A , hotarul fiind materializat prin țăruși de lemn;
la vest, cu terenul cu nr. cad. 2461, hotarul fiind materializat prin țăruși de lemn.
Situația juridică a imobilului: Imobilul cu nr. cad.4245 este înscris în Cartea funciară nr. 100 a localității Predeal și are ca proprietar (vezi extras c.f. 16219/10.05.2015) pe Popescu Ion.
Operațiuni topo-cadastrale efectuate.
Prezentarea succintă a lucrărilor topografice și cadastrale efectuate în cadrul lucrării: În vederea realizării dezlipirii terenul a fost identificat faptic (pe teren), scriptic (în acte) și măsurat.
Metodele și aparatura folosită la măsurători: Metoda folosită la ridicarea în plan a terenului este metoda drumuirii combinată cu metoda radierii (metoda coordonatelor polare).
Aparatul folosit la încadrarea în sistemul de proiecție Stereografic 1970 a fost stația totală Leica TCR 407 care asigură o precizie de măsurare a unghiurilor de 7 secunde și o precizie de măsurare a distanțelor de ±(3 + 2 ppm x D) mm în cazul temperaturilor cuprinse în intervalul (-10oC la + 40oC) și de ±(3 + 3 ppm x D) mm în cazul intervalelor de temperatură (-20oC la – 10oC) și (40oC la + 50oC).
Sistemul de coordonate: Stereografic 1970.
Punctele geodezice de sprijin vechi și noi folosite: Incadrarea ridicării topografice în sistemul de proiecție național s-a făcut pe baza următoarelor puncte determinate prin tehnica GNSS: punctul 1, de coordonate X = 451338.850; Y = 536495.642 și punctul 2 de coordonate X = 451394.234; Y = 536386.630.
Măsurători efectuate în rețeaua de îndesire și ridicare și pentru ridicarea detaliilor topografice, clasice: Deoarece în zonă nu au fost puncte vechi a fost necesară îndesirea rețelei, cu tehnica GNSS. Pentru măsurarea terenului s-a realizat o rețea de ridicare alcătuită din 31 stații din care s-au radiat un număr de 1147 puncte care constituie puncte pe conturul proprietății și puncte care definesc detaliile din jur.
Calculul suprafețelor: s-a realizat pe cale analitică, pe baza coordonatelor punctelor ce definesc conturul imobilului.
Descrierile topografice ale punctelor noi din rețeaua de îndesire și ridicare: Punctele folosite la încadrarea ridicării topografice în rețeaua de referință sunt materializate pe teren prin țăruși din lemn, cu bulon metalic.
Data întocmirii:
Semnătura și ștampila
CAP. IX. DEVIZUL LUCRĂRILOR TOPOGRAFICE
9.1. Introducere
Documentația tehnico – economică cuprinde: antemăsurători pe categorii de lucrări, devizele aferente acestor lucrări, extrasele de resurse, devizul pe obiect, devizul general și graficul eșalonării execuției, atunci când se referă la o lucrare; este parte componentă a detaliilor de execuție al unei lucrări.
În sectoarele de activitate cu flux discontinuu în cadrul cărora se încadrează și lucrările de geodezie-cadastru, organizarea și conducerea proceselor de producție sunt subordonate unor legi și principii specifice, a căror cunoaștere și însușire permite desfășurarea optimă a activității.
9.2. Antemăsurătoarea
Prin definiție antemăsurătoarea reprezintă lista proceselor pe domenii de activitate și tehnologii caracteristice, încadrate în norma de deviz comasată ce trebuie realizate pentru obținerea produsului producției (topo-fotogrammetrice, cartografie, geodezie).
Piesă de bază a documentației tehnico-economice, antemăsurătoarea (tab.16.) se întocmește pentru fiecare categorie de lucrări distinctă în parte și reprezintă evaluarea cantitativă a proceselor aferente realizării categoriei de lucrări, înscrise în ordine tehnologică. Antemăsurătoare reprezintă cuantificat volumul lucrărilor, putându-se întocmi pe părți de lucrări incluse în obiect sau pe întregul obiect.
Antemăsurătoarea se întocmește pe baza precizărilor din Normativul P91/81 și completările aduse prin Decizia 34/94 a ICCPDC. Prin Ordinul M.C.Ind. și I.G.S Nr. 33/1974 proiectantul este obligat să elaboreze antemăsurătoarea arborescent, conform Normativului de conținut pentru fiecare obiectiv.
Specific lucrărilor de măsurători terestre (geodezice, topo-fotogrammetrice, cartografiere) este Catalogul de norme de deviz unificate pe economie O. Pentru lucrările de construcții aferente realizării reperelor topografice și geodezice care se realizează la locul de plantare, materialele se consideră transportate și depozitate pe teren la locul construcției. La stabilirea proceselor înscrise în antemăsurătoare se pornește de la concepție în jos. Este o activitate pur mintală și reușita întocmirii ei depinde de pregătirea și experiența proiectantului.
Ĩncadrarea proceselor se face conform prevederilor din ”Instrucțiuni de aplicare a normelor de muncă pentru lucrările geodezice, topo-fotogrammetrice, și cartografiere (măsurători terestre)” cu care începe Normativul O/1982.
Antemăsurătoare Tab. 16
9.3. Devizul lucrărilor
Devizul este piesa scrisă a documentației tehnico – economice cu ajutorul căreia se evaluează valoric volumul lucrărilor, se calculează prețul de cost al lucrării. Devizul se întocmește pe categorii de lucrări, pe obiect, pe baza antemăsurătorilor aferente și în ordinea din acestea (tab. 16). Lucrările de măsurători terestre se includ în cadrul devizului general al investiției aferente.
Întocmirea devizului pe categorii de lucrări se face urmând următoarele etape:
se folosește antemăsurătoarea întocmită anterior;
pentru fiecare articol din antemăsurătoare, căruia i s-a atribuit un cod, se folosesc pentru determinarea prețurilor unitare aferente manoperei date actualizate de la Direcția de Statistică Teritorială. Conform precizărilor din normele de deviz se atribuie pentru unele articole sporuri de manoperă și de procurare materiale suplimentare. Pentru întocmirea devizului se poate folosi un formular tip.
Prețurile unitare pot fi de forma parte întreagă și parte zecimală. Valorile totale care înscriu în rubricile 4,5,6, se obțin prin multiplicarea cantitășii de lucrări cu preșurile unitare din coloana 3 pentru Material, Manoperă.
Utilaj și rotunjirea în plus, la întreg, dacă partea zecimală depășește 0,50, respectiv în minus, dacă partea zecimală este sub 0.50.
În valoarea utilajelor (aparatelor folosite) se include și amortizmentul calculat în contabilitate conform Legii 82/91 a contabilității, prin metodele regresivă, degresivă sau liniară.
La întocmirea extraselor de deviz, pentru părți din lucrare executate la termene fixe, de exemplu o lună, precum și a devizului final, la terminarea lucrărilor, prețurile materialelor se justifică printr-o anexă în care se trec facturile și valoarea materialelor achiziționate și pentru utilajele închiriate.
De asemenea, valoarea manoperei se înscrie la prețul negociat între executant la contractarea lucrării, sau la alte termene intermediare, dar consemnate prin procese verbale adiționale.
Devizul general informează despre valoarea totală estimativă a obiectivelor în faza de proiect, studiul de fezabilitate și proiect tehnic, indiferent de natura capitalului. Se întocmește pentru investiții noi și în derulatre, lucrări de modernizare și reparații capitale în conforrmitate cu Hotărârea de Guvern 376/94 și Ordonanța de Guvern 12/93.
Devizul lucrării Tab. 17
CAP. X. CONCLUZII GENERALE
Lucrarea de față a avut ca obiect întocmirea documentației topo-cadastrală de identificare în vederea amenajării parcului dendrologic Râșnov. În acest sens, în lucrare s-au urmărit toate aspectele și etapele specifice realizării unei astfel de documentații și care au constat în lucrări topografice și lucrări cadastrale.
Lucrările topografice au cuprins identificarea zonei de lucru, proiectarea și realizarea unei rețele de ridicare, ridicarea în plan a detaliilor, întocmirea planului de situație și calculul suprafețelor.
Îndesirea rețelei de sprijin s-a realizat prin folosirea sistemului GNSS, în urma căreia s-a determinat poziția a doua puncte, acestea servind atât ca puncte de plecare cât și ca puncte de închidere a drumuirii.
Proiectarea rețelei de ridicare a constat în alegerea efectivă a punctelor de drumuire, operație ce s-a realizat cu atenție în vederea asigurării vizibilității reciproce și spre punctele care reprezintă detaliile topografice, dând astfel posibilitatea ca din rețea să poată fi radiate punctele caracteristice. Rețeaua de ridicare astfel proiectată, reprezentată de drumuirile executate între punctele rețelei de sprijin, a fost folosită ca suport la poziționarea prin radieri a tuturor detaliilor topografice de planimetrie și altimetrie. Pe această linie s-au realizat o drumuire principală închisă și o drumuise secundară sprijinită. De asemenea, a fost necesară determinarea prin radiere a două puncte care au servit ca stație pentru ridicarea detaliilor din apropiere.
Măsurătorile pentru culegerea elementelor topografice s-au realizat după tipul drumuirii folosind stația totală. Calculele s-au desfășurat conform principiilor drumuirii, folosind compensarea empirică pentru toate drumuirile. În acest sens, neînchiderile tolerabile pe cele două axe, au fost repartizate tuturor relativelor, calculându-se în final coordonatele absolute ale punctelor stație. Acestea au servit în continuare la determinarea coordonatelor punctelor radiate.
Ridicarea în plan a detaliilor topografice de planimetrie și altimetrie s-a executat, în exclusivitate, prin metoda radierii folosindu-se stația totală. Elementele topografice au fost citite cu luneta în poziția I.
Întocmirea planului de situație s-a realizat în mod automat folosind programul AutoCAD Land 2009 în care au fost importate toate punctele culese de pe teren. Legarea în desen a punctelor s-a efectuat pe baza schițelor de teren întocmite în fiecare punct stație. Planul de situație s-a redactat la scara 1 : 1000 și cuprinde toate elementele de planimetrie și altimetrie din incinta obiectivului.
Calculul suprafețelor s-a realizat pe cale analitică, pe baza coordonatelor punctelor ce definesc conturul imobilului.
Parcelarea terenului a fost un alt obiectiv realizat cu respectarea normelor de urbanism,dar și în conformitate cu Ordinului 700/2014 rezultând un număr de 18 loturi de suprafețe diferite.
Bibliografie:
Boș N. – 1991 – Topografie, Universitatea Transilvania Brașov
Boș N., Iacobescu O. – 2007-, Topografie modernă, Edit. C.H. Beck
Boș N., Iacobescu O. – 2009-, Cadastru si cartea funciara, Edit. C.H. Beck
Kiss A., Chițea Gh. – 1997-, Topografie, Edit. Lux Libris
Moldoveanu C. – 2002 – Geodezie, Editura Matrix ROM, București
Vorovencii I. – 2006, Topografie, Edit. Univ. Transilvania din Brasov
Resurse în format electronic
1. – http://www.ancpi.ro
3. – http://www.rompos.ro
Acte normative
1. – Legea cadastrului și publicității imobiliare nr. 7/1996;
2. – Ordinul directorului general al ANCPI nr. 700/2014;
ANEXE
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reteaua Geodezica Nationala de Sprijin (ID: 123594)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.