Reteaua Ecranica Instrument DE Comunicare Si DE Informare
Cap. I: Comunicarea, condiție princeps a existenței umane
I.1: Ce este comunicarea?
În anul 2000, Bernard Miege afirma că „Societatea este cucerită de comunicare”. Trăim într-o lume în care comunicarea joacă un rol primordial. Procesul de comunicare este omniprezent. Face parte din viața fiecărui individ, atâta timp cât acesta se află în relație cu semenii săi. Putem spune, așadar, că procesul de comunicare se află în strânsă legătură cu cel de socializare. A comunica înseamnă, în definirea cunoscută tuturor, a transmite unei alte persoane un mesaj ce conține idei, gânduri și sentimente. Etimologia latină a termenului „comunicare” trimite la două semnificații, aceea de a împărți și cea de a transmite sau de a stabili o relație. În spiritul celui de-al doilea sens, majoritatea sociologilor consideră că scopul fundamental al comunicării este acela de a stabili legături sociale. Însă, oricare dintre aceste două sensuri i l-am atribui comunicării, nicio societate nu poate fi concepută în absența sa. Voi reda, în continuare, unele dintre semnificațiile și rolurile pe care le-a primit acest proces.
Un reper în definirea procesului de comunicare îl reprezintă schema lui Shannon. Acesta considera că, pentru a se putea realiza, comunicarea presupune existența unui emițător și a unui receptor, care să dețină același cod în transmiterea unui mesaj prin intermediul unui canal, într-o anumită situație. Oswald Ducrot afirmă că a comunica înseamnă a pune pe cineva „sub influență simbolică, urmată de reacția acestuia.” Dominique Wolton definește comunicarea drept o „experiență antropologică fundamentală, aceea de a schimba/de a împărtăși ceva cu cineva.” Americanul I. A. Richards consideră că procesul comunicării este „un aspect discret al activității umane”, care „are loc atunci când o conștiință acționează asupra mediului înconjurător astfel încât este influențată o altă conștiință și în această a doua conștiință se produce o experiență asemănătoare cu cea din prima și a cărei cauză se găsește parțial în cea dintâi.” Conform filosofului român Constantin Noica, comunicarea înseamnă „a pune în comun, a împărtăși, a pune împreună, a amesteca, a uni”. Noica atrage atenția asupra existenței acestui proces și în rândul mașinilor, spre exemplu, diferența fiind că, în timp ce oamenii sunt capabili să transmită sentimente și senzații, mașinile sunt simple instrumente ce transmit mesajul pe care li-l imprimă cei care le utilizează. Denis McQuail oferea următoarea definiție a comunicării: „acțiunea de a transmite un mesaj despre ceva cuiva care este receptorul.”În accepțiunea teoreticianului, chiar prin cartea pe care el însușii a scris-o, autorul transmite un mesaj unui receptor care este cititorul. McQuail aduce în discuție și existența unor precondiții, cum ar fi: intenția emițătorului de a transmite idei, motivația receptorului, precum și subiectul mesajului. J.J.Van Cuilenburg delimitează astfel conceptul: „Comunicarea este un proces care, din unghiul științei comunicării, dispune de patru componente fundamentale: un emițător, un canal, informație și un receptor”. Acestea fiind câteva considerații cu privire la definirea comunicării, voi detalia, în continuare, opiniile altor teoreticieni cu privire la locul sau rolul pe care i le rezervă societățile moderne.
Antropologul Claude Lévi-Strauss susținea că obiectul însuși al științelor sociale este comunicarea, reușind să stabilească o legătură între schimbul de bunuri, de femei și de mesaje. La începutul secolului al XX-lea, Charles Cooley definea comunicarea drept „mecanismul prin intermediul căruia relațiile umane există și se dezvoltă”, iar mai recent, A. Giddens afirma: „Consider că ideile mele implică punctul central al studiilor asupra comunicării în știința socială în ansamblu. Studiul comunicării este, cu desăvârșire, unul central, în ceea ce privește teoria socială și știința socială. Fiecare dintre elementele pe care le-am identificat ca fiind cele ce ne îndepărtează de consensul ortodox determină, în mod inevitabil, sublinierea caracterului central al comunicării.”La rându-i,
Henri Lefebvre așează comunicarea în centrul proceselor sociale, considerând că „în viața socială, nimic nu se împlinește fără comunicare.”
Folosindu-ne de toate definițiile pe care le-am expus, putem sintetiza că procesul comunicării înseamnă transmiterea unui mesaj, de către un emițător, către un receptor. Această persoană trebuie să fie atentă, pentru a putea primi mesajul transmis. Altfel, ceea ce este, de fapt, informație utilă, va fi perceput drept zgomot de fond. De asemenea, mesajul trebuie să fie codificat, astfel încât să corespundă sistemului de înțelegere pe care îl posedă receptorul.
În cartea sa, Paradigme ale comunicării de masă,Ioan Drăgan propune câteva definiții pe care le-au formulat unii teoreticieni ai științei comunicării:
Charles E. Osgood – „În sensul cel mai general se vorbește de comunicare de fiecare dată când un sistem, respectiv o sursă, influențează un alt sistem, în speță un destinatar, prin mijlocirea unor semnale alternative care pot fi transmise prin canalul care le leagă”
Charles Cooley – „Mecanismul prin care relațiile umane există și se dezvoltă, adică deopotrivă toate simbolurile spiritului și mijloacele de a le transmite în spațiu și de a le observa în timp”
Se poate concluziona, așadar, că noțiunea de comunicare se referă la transmiterea, de către un emițător, a unor concepte, simboluri, semne, care au rolul de a-l influența pe receptor, cu scopul de a produce un efect asupra intelectului acestuia, astfel încât destinatarul mesajului să reacționeze, într-un fel sau altul, la primirea informațiilor. Trebuie luată în calcul și intenționalitatea celui care transmite mesajul. J.J.Van Cuilenburg realizează un model mai complex al comunicării, pentru a reprezenta cât mai bine intenționalitatea. Autorul introduce și termenii de codare și decodare, primul exprimând intenționalitatea transmițătorului, iar al doilea dovedind atenția acordată mesajului de către receptor.
În încercarea de a defini comunicarea, mult mai concis a fost Harold D. Lasswell care, în anul 1948, considera că, pentru a descrie acest proces, este mai convenabil să se răspundă la următoarele întrebări: „Who? Says what? In which chanell? To whom? With what effect?” (Cine? Spune ce? Prin ce canal? Cui? Cu ce efect?)
Mult mai economic, în procesul de definire a termenului de „comunicare”, ar fi să recurgem la schema propusă de Shannon și Weaver. Conform acestei scheme, un transmițător va transmite un mesaj care, prin intermediul unui canal, va fi transmis, sub formă de semnal, către un destinatar. Trebuie luate în calcul câteva aspecte, în ceea ce privește acest proces: în primul rând, la nivelul respectivului canal, care poate fi deopotrivă calea aerului, în comunicarea interpesonală, sau undele, pentru comunicarea de masă, poate apărea un bruiaj, de exemplu zgomote de fond, ce ar conduce spre distorsionarea semnalului și, automat, transmiterea unui alt mesaj decât s-a dorit. În al doilea rând, atât transmițătorul, cât și receptorul trebuie să ofere același înțeles mesajului, care va fi codat, odată cu emiterea sa, și urmează a fi decodat, odată ajuns la destinatar. Rezumând schema propusă de Shannon și Weaver, definim comunicarea drept un transfer de informații, prin intermediul unui canal, dintre un emitent și un receptor. Cei doi au reprezentat însă o schemă matematică, neciclică, neținând cont de specificul comunicării interpersonale: transmițătorul și receptorul fac schimb de roluri.
Am recurs la mai multe interpretări și definiții date, de-a lungul timpului, procesului de comunicare. Concluzia spre care converg toate acestea este că nu putem trăi fără a comunica, nici chiar dacă am opta să trăim în afara comunității. „Voind să convingă sau sa persuadeze, să negocieze sau să intimideze, recursul la limbaj se prezintă ca o alternativă la violența fizică”, rezumă Gerstle necesitatea de a comunica. Vom observa, în paginile următoare, că nu ne folosim doar de limbaj, atunci când dorim să comunicăm.
I.2: Tipuri de comunicare
Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale comunicării este cea realizată de Charles Morris. Conform acestuia, comunicarea poate fi publică sau interpersonală, realizată sub forma dialogului. În cele ce urmează, voi atașa maparea comunicării propusă de Charles Morris, pentru o mai bună înțelegere a criteriilor care au stat la baza acestei clasificări.
Fig. I. 1: Maparea comunicării
În cartea Comunicare și negociere în afaceri, Ștefan Prutianu a propus, de asemenea o clasificare a comunicării, după cum urmează:
Comunicarea intrapersonală – se referă la comunicarea individului cu sine însuși, la ascultarea „vocii interioare”. În acest tip de comunicare pot fi incluse gândirea, analiza, reflecția, evaluarea unor situații și informații. Este necesară pentru păstrarea echilibrului psihic. Poate deveni nocivă în cazul în care se produc defecțiuni în creierul individului, cum ar fi paranoia sau schizofrenia.
Comunicarea interpersonală – este dialogul cu celălalt. Prin aceasta, putem afla noi informații, noțiuni, concepte, opinii, sentimente. În acest fel, îl cunoaștem pe celălalt. Acest tip de comunicare ajută atât la crearea unor relații umane, cât și la distrugerea lor.
Comunicarea în grup – asigură schimbul de informații în colectivități, într-o organizație sau într-o echipă. Un exemplu de astfel de comunicare îl reprezintă actul didactic, prin care profesorul transmite și explică informații dintr-o anumită disciplină.
Comunicarea de masă – reprezintă orice ansamblu de mijloace și tehnici care permit difuzarea de mesaje scrise, vorbite, vizuale și audiovizuale, către un auditoriu foarte vast. La ora actuală, acest auditoriu este format din zeci de milioane de oameni, din toate țările lumii, care stau, de exemplu, în fața televizorului și primesc informația sau porția de divertisment, asemenea unui melanj miraculos. De altfel, acest fenomen a fost semnalat și de Marshall McLuhan, care a adus în discuție „satul global”, definit drept o societate în care tehnologia și știința au atins niveluri de dezvoltare foarte înalte, dar în care oamenii sunt deopotrivă atomizați, alienați, dar și conectați, deci socializați, în acest univers al comunicării.
Prin schimbul de informații pe care îl presupune, comunicarea interpersonală joacă unul dintre cele mai importante roluri în dezvoltarea individuală și este, deopotrivă, cea mai utilizată. Referitor la acest tip de comunicare, Denis McQuail propunea introducerea calității de „pasiv” sau „activ” a actanților comunicării, stabilind astfel patru situații fundamentale:
Situația activ – pasiv, cunoscută și ca situația transferului intenționat de informație. Printre exemplele acestei situații, putem să aducem în discuție persoanele care fac publicitate unui anumit produs, în hipermarket-uri, care transmit mesaje unui public-țintă.
Situația activ – activ, cel mai bine reprezentată în cazul schimbului informațional, al interacțiunii în care ambii parteneri acționează, alternativ, ca transmițător și ca receptor. În această situație de folosesc dialogul, disputa, conversația sau negocierea. Putem să încadrăm în această situație și procesul de învățare, prin care elevul solicită noi informații. Această situație presupune o comunicare echilibrată.
Situația pasiv – activ, în care are loc o căutare activă de informație. Se realizează în situația în care suntem nevoiți să rezolvăm o problemă. Vom căuta informațiile în mediul în care ne aflăm și le vom selecționa pe cele mai potrivite soluționării respectivei probleme.
Situația pasiv – pasiv „este o categorie reziduală, pentru ocaziile în care are loc o comunicare cu totul întâmplătoare, nedirecționată și fără scop, atât din perspectiva transmițătorului, cât și din cea a receptorului”. Este vorba despre comunicarea întâmplătoare, între persoanele care nu se cunosc.
O altă clasificare a comunicării este făcută de Ștefan Prutianu, care distinge comunicarea voluntară și pe cea involuntară. În cazul comunicării voluntare, există intenția de a transmite un mesaj, un scop, o voință. Autorul precizează că există patru obiective principale ale acestui tip de comunicare:
Descoperirea unei noutăți;
Apropierea cuiva;
Convingerea cuiva;
Jocul psihologic.
Comunicarea involuntară se realizează atunci când o persoană comunică, deși nu vrea să facă asta. Ne referim aici la limbajul nonverbal. De exemplu, prin poziția corpului, prin mimica feței sau gesturi, un om poate să exprime bucurie, furie, atracție față de un obiect sau o persoană, fără a rosti vreun cuvânt. Chiar și tăcerea este o formă de comunicare, trădând tristețea, lipsa de interes, aprobarea sau, din contră, dezaprobarea unei persoane.
În cartea Comunicare și negociere în afaceri, Ștefan Prutianu propune încă o clasificare a comunicării, folosindu-se criteriul modului de exprimare. Conform acestei clasificări, comunicarea poate fi:
Verbală, atunci când se realizează cu ajutorul cuvintelor și este, potrivit autorului, „cea mai înaltă și precisă formă de limbaj”. Problemele care pot apărea, în acest tip de comunicare, sunt înțelesurile cuvintelor, ce pot diferi în cazul transmițătorului sau al receptorului, abilitatea vocală a vorbitorului, ambiguitatea limbajului, folosirea jargonului sau a jocurilor de cuvinte. Trebuie să se acorde o mare atenție limbajului, acesta trădând modul în care gândește o persoană.
Paraverbală, aceasta însumând tot ceea ce se află în spatele mesajului verbal, în subtext, legat de pronunțarea sau scrierea cuvintelor. O mulțime de stimuli încorporați în mesajul verbal pe care vrem să-l transmitem pot determina reacții dintre cele mai diverse, de la aprobare până chiar la respingere. Printre acești stimuli se află: vocea, tonul, ritmul vorbirii, zâmbetul, pauza dintre cuvinte, felul în care scriem. Mesajul paraverbal se poate dovedi foarte eficient în influențarea persoanelor, atunci când este controlat și folosit cum trebuie. Poate intimida, poate menține presiunea, poate câștiga respectul și aprobarea, dar se și poate întoarce împotriva celui care îl folosește, dacă nu reușește să își controleze trăirile interioare.
Nonverbală, atunci când comunicarea se realizează în absența cuvintelor. Poate fi împărțită, la rându-i, în două categorii: comunicare paraverbală și limbajul trupului. Este cea mai răspândită formă de comunicare. Poate fi interpretată prin studierea fizionomiei și a expresiei feței, a zâmbetului sau a posturii corpului. Totuși, una dintre problemele acestui tip de comunicare o reprezintă ambiguitatea: fiecare interpretează elementele nonverbale în funcție de propriile experiențe. Mesajul transmis este format din emoții, atitudini și sentimente și nu din informații concrete.
Folosind drept criteriu de clasificare mijloacele folosite în procesul comunicării, majoritatea autorilor reduc comunicarea în două mari categorii: verbală și nonverbală. Referindu-ne la prima categorie, cum bine ne dăm seama, discutăm despre utilizarea vorbirii. În general, dacă eliminăm jargonul sau regionalismele, cu toții oferim reprezentări similare conceptelor lingvistice utilizate. În ceea ce privește comunicarea nonverbală, deși s-au scris adevărate tratate despre aceasta, părerile nu sunt unanime.
I.2.1: Comunicarea verbală
Ori de câte ori folosim cuvinte, realizăm un act de comunicare verbală. Aceasta este specific umană. Ea poate fi atât orală, cât și scrisă. Prima dintre ele este cel mai utilizată, deși marele pericol despre care vorbesc psihologii este creșterea procentului de utilizare a celei scrise, în cazul tinerilor, care aleg să socializeze prin intermediul internetului. Principalul avantaj al acestui tip de comunicare îl constituie socializarea, individul reușind să intre în legătură cu semenii săi, să schimbe opinii. În al doilea rând, prin intermediul comunicării verbale se poate transmite o cantitate foarte mare de informații, punându-se în evidență capacitatea de gândire a celui care comunică. Tot o formă de comunicare verbală este și cea interioară, cu sine, care conduce atât la construirea unui echilibru interior, cât și la proiectarea acțiunilor următoare. În plus, prin această formă de comunicare se realizează coordonarea celorlalte două forme de comunicare verbală: scrisă sau orală. Proiectăm în mintea noastră ceea ce am dori să spunem sau să scriem și apoi dăm curs comunicării. Am putea încadra, în categoria avantajelor utilizării comunicării verbale, concizia pe care o pot avea cuvintele și deci mesajul transmis. Acest lucru determină însă și un dezavantaj: lipsa de expresivitate. Fără a face apel la elemente paraverbale și nonverbale, nu am reuși să transmitem stări sufletești, emoții.
I.2.2: Comunicarea nonverbală
Comunicarea nonverbală se referă la postura corpului, la gestică, mimică, înfățișare. Se întâmplă ca unele persoane să comunice, în anumite situații, folosind exclusiv limbajul nonverbal. De exemplu, atunci când facem ceva rău, expresivitatea feței ne trădează. Sau în cazul în care sunt nesinceri, oamenii evită, de regulă, să privească în ochi. Dacă sunt nervoși, majoritatea sunt tentați să își muște buzele. De asemenea, poziția și mișcările corpului, a mâinilor, exprimă o varietate de stări psihice sau atitudini. Cel mai adesea, nu suntem conștienți de limbajul nonverbal pe care îl transmitem. Trebuie însă să ținem cont de faptul că excesul de gesturi distrage atenția de la ceea ce dorim să exprimăm și poate deveni supărător. Este indicat să încercăm să studiem limbajul nonverbal pe care îl transmitem, pentru a nu fi înțeleși greșit. Principalul avantaj al folosirii acestui tip de comunicare este expresivitatea. Prin aceasta, este facilitat întregul act de comunicare, adăugând o componentă afectivă, persuasivă sau ludică. În al doilea rând, comunicarea nonverbală dispune de spontaneitate și viteză crescută de răspuns. Dar, deși este expresivă și poate transmite mesaje fără a face uz de comunicarea verbală, atunci când este vorba despre sentimente și trăiri, comunicarea nonverbală este incapabilă să transmită mesaje cu conținut informațional complex.
I.3: Feedbackul
Trebuie să remarcăm importanța unui alt aspect important al procesului de comunicare, și anume feedbackul. Acesta este definit drept un proces de verificare a mesajelor, de stabilire a acurateței cu care ele au fost percepute. Așa cum am precizat deja, atunci când am definit comunicarea, aceasta nu poate avea loc efectiv fără o înțelegere mutuală a mesajului transmis. Comunicarea nu se poate realiza într-un singur sens, am observat, atunci când am analizat schema propusă de Shannon și Weaver. Ea trebuie să fie bidirecțională. Receptorul va emite, la rândul său, ca efect la mesajul transmițătorului, un răspuns. Se produce transformarea modelului comunicării într-o schemă ciclică. Osgood și Schramm reprezintă acest model, în care ambele părți îndeplinesc, într-o conversație, aceleași funcții. Trebuie totuși să aducem unele obiecții acestei reprezentări, pentru că o conversație nu este niciodată perfect echilibrată. Unul dintre actanții comunicării va încerca, întotdeauna, să-și impună punctul de vedere, să-l domine pe celălalt. În cazul în care vorbim despre mass media, feedbackul constă în rating, în numărul de telespectatori/ ascultători/ cititori sau în scrisorile și telefoanele primite de la aceștia.
Experții în comunicare au identificat două topuri de feedback: pozitiv și negativ. În timp ce „feedbackul pozitiv dinspre receptor încurajează de obicei comportamentul de comunicare aflat în desfășurare, iar cel negativ încearcă să schimbe sensul comunicării sau o încheie”. De asemenea, feedbackul poate fi imediat sau întârziat. Feedbackul imediat are loc atunci când reacțiile receptorului sunt percepute în mod direct de către sursă. De exemplu, la un concert, artiștii aflați în fața publicului aud în mod direct aplauzele sau, din contră, huiduielile publicului. Dar, în cazul în care o altă persoană urmărește acest concert înregistrat sau difuzat prin canalele media, nu va putea să-și exprime opinia decât printr-un mail/telefon/scrisoare, dacă va considera că este cazul, ceea ce înseamnă feedback întârziat.
Cap. II: Cadrele comunicării
II.1: Comunicarea interpersonală
Dintre toate formele de comunicare, cea mai importantă și mai des utilizată este cea interpersonală, prin care o persoană sau un grup interacționează cu o altă persoană sau cu alt grup, fără ajutorul nici unui dispozitiv. Pentru a se realiza acest tip de comunicare, este nevoie atât de prezența emițătorului, cât și de cea a receptorului în același timp și în același spațiu. Spre exemplu, când stăm de vorbă cu colegii de școală sau când îi povestim mamei ce-am făcut peste zi, realizăm un act de comunicare interpersonală.
După cum am enunțat deja când am definit acest tip de comunicare, atât emițătorul, cât și receptorul, pot fi unul sau mai mulți indivizi. Codificarea mesajului se realizează într-o singură etapă, când emițătorul își transformă gândurile în vorbire și/sau gesturi. Deoarece mesajele se produc cu un efort minim, este relativ dificil pentru receptor să pună capăt primirii acestora. Mesajele interpersonale pot fi private sau publice. Sunt private atunci când stăm de vorbă cu un coleg, spre exemplu, și publice, atunci când profesorul ne comunică tematica pentru examen. Tocmai acest aspect determină și formularea lor. Dacă unui coleg ne permitem să-i comunicăm ceva fără a ne studia prea mult limbajul, verbal sau nonverbal, cu profesorul nu se va întâmpla același lucru, ci vom încerca să fim cât mai respectuoși cu putință.
Ca și codificarea, și decodificarea se realizează într-o singură etapă de către receptorii care pot percepe mesajul. Feedbackul este imediat și utilizează atât canalul vizual, cât și pe cel auditiv. De exemplu, dacă prietenul cu care comunicăm nu este de acord cu mesajul nostru, ne vom da seama atât din felul în care ne privește, de mimica lui, dar el ne și poate dezaproba în mod verbal. Comunicarea interpersonală presupune și existența zgomotului, ca element al comunicării, în general. În acest caz, zgomotul poate fi semantic sau de fond. Pentru că nu presupune prezența vreunui dispozitiv mecanic, comunicarea interpersonală se realizează cel mai ușor, dintre formele comunicării. În plus, ne oferă și avantajul unor elemente suplimentare, ce țin de limbajul paraverbal și nonverbal.
II.2: Comunicarea interpersonală asistată de tehnologie
Prin amploarea pe care a căpătat-o Internetul, comunicarea interpersonală asistată de tehnologie a devenit o a doua formă de comunicare utilizată în societatea actuală. Aceasta îmbină elemente ale comunicării interpersonale, prin natura relațiilor care există sau urmează să se stabilească între actanții comunicării, dar și elemente ale comunicării de masă, prin faptul că se realizează cu ajutorul unui canal și uneori poate avea caracter colectiv. Comunicarea interpersonală asistată de tehnologie este definită drept „comunicarea care se realizează în cadrul asistat de aparate, prin care o persoană sau mai multe comunică prin intermediul unui dispozitiv mecanic (sau al mai multora), cu unul sau mai mulți receptori”. Una dintre principalele caracteristici, care se constituie și în cel mai important avantaj, este aceea că acest tip de comunicare le permite emițătorului și receptorului să fie separați atât în spațiu, cât și în timp. Spre exemplu, telefonul ne permite să purtăm conversații cu persoane aflate la distanță de sute sau chiar mii de kilometri. Sau o scrisoare poate fi găsită și după mulți ani după ce a fost primită și ea va fi capabilă să comunice din nou. Așadar, comunicarea este interpersonală, prin faptul că vorbim la telefon sau primim o scrisoare de la o cunoștință, de la un prieten sau chiar de la un necunoscut, dar este asistată de aparatul telefonului sau de foaia de hârtie pe care a fost scrisă scrisoarea. Comunicarea interpersonală asistată de tehnologie tinde să prindă proporții de neimaginat și să înlocuiască treptat comunicarea interpersonală directă. Iată câteva exemple în acest sens:
E-mailul, una dintre cele mai frecvente metode de comunicare contemporane, le permite oamenilor să transmită mesaje dintr-un capăt într-altul al lumii, în câteva minute. Ca să nu mai vorbim despre consacrata și adeseori contestata rețea Facebook, care facilitează comunicarea interpersonală asistată de tehnologie atât cu prietenii, cât și cu persoane necunoscute. Acest aspect ridică semne de întrebare asupra efectelor acestui tip de comunicare care, prin amploarea pe care a căpătat-o, riscă să înlocuiască relațiile inter-umane firești, față în față. Având ca suport tot calculatorul se realizează și comunicarea interpersonală mai apropiată de varianta clasică, spre exemplu cea prin intermediul rețelei Skype, când cei doi interlocutori nu numai că își pot vorbi, dar se și văd în timp real. Rămâne avantajul distanței care îi desparte pe cei doi, care au astfel posibilitatea de a comunica în timp real.
Tot având ca suport calculatorul se realizează și chaturile și grupurile de știri (newsgroups), care le permit indivizilor să comunice prin redactarea unor mesaje care, de această dată, au un caracter colectiv.
De asemenea, companiile de telefonie oferă linii telefonice speciale la care, în schimbul unei taxe, se pot asculta previziunile meteo sau horoscopul. Și acesta este tot un tip de comunicare interpersonală asistată de tehnologie.
Acest tip de comunicare urmărește schema clasică a comunicării, fiind nevoie de toate elementele pentru realizarea ei, însă există și unele diferențe. Spre exemplu, sunt cazuri în care emițătorul, fie că vorbim despre persoana de la celălalt capăt al telefonului, despre persoana din fața calculatorului, care ne trimite mesaje, sau despre o persoană care ne-a trimis o scrisoare, este dificil de identificat. Să nu mai aducem în discuție mesajele transmise de mașini automate! Așadar, în cadrul comunicării asistate de tehnologie, emițătorul poate fi reprezentat de o persoană sau de un grup de persoane, a căror identitate se poate preciza sau nu. De asemenea, așa cum există situația ca receptorul să nu cunoască identitatea emițătorului, se poate întâmpla ca și acesta din urmă să nu aibă cunoștință de existența receptorului.
Și codificarea mesajului cunoaște unele specificități proprii comunicării interpersonale asistate de tehnologie. Codificarea poate fi simplă, în cazul vorbitului la telefon, sau complicată, în cazul în care este nevoie de abordarea unui anumit program pentru computer. Spre deosebire de comunicarea interpersonală clasică, în care codificarea mesajului se realiza într-o singură etapă, acest tip de comunicare presupune o codificare cel puțin în două etape. În prima etapă, emițătorul își traduce gândurile în cuvinte sau simboluri care i se par adecvate, iar în a doua, aparatul folosit codifică, la rându-i, mesajul, prin transmitere sau înregistrare. Spre exemplu, atunci când comunicăm prin intermediul calculatorului, prima etapă a codificării se realizează atunci când încercăm să ne formulăm gândurile în cuvinte și propoziții. În a doua etapă a codificării se realizează atunci când începem efectiv să atingem tastatura, pentru scrierea mesajului. În tot acest proces poate să apară și zgomotul de fond.
Temele mesajelor transmise prin actul comunicării interpersonale asistate de tehnologie sunt foarte variate. Acestea pot fi mesaje familiare, transmise unor prieteni, sau mesaje de natură comercială, pe care le primim pe e-mail. Oricare ar fi natura mesajului, transmiterea lui este relativ ieftină: de la comunicarea asistată de calculator, de telefon și până la cea prin intermediul scrisorilor. Mesajele pot fi, de asemenea, private sau publice, în funcție de împrejurări. În prima categorie, a mesajelor private, putem să integrăm o convorbire telefonică, un e-mail personal sau o scrisoare. Un car de sunet care transmite mesajele unei campanii electorale, o persoană care distribuie pliante sau un afiș lipit pe un stâlp sunt exemple de mesaje publice. Și, fiindcă precizam în cazul comunicării interpersonale convenționale că actul comunicațional se încheie relativ greu, trebuie să precizăm că, atunci când comunicarea interpersonală se realizează prin intermediul tehnologiei, emițătorul sau receptorul pot încheia relativ repede comunicarea, prin închiderea telefonului, necitirea sau refuzul de a răspunde unui e-mail ori închiderea ferestrei, în cazul carului de sunet. Acest lucru va aduce însă, pe lângă barierele de timp și de spațiu, unele noi, de natură psihologică.
Pentru a urmări actul de comunicare în ansamblul său, trebuie să vorbim și despre decodificarea mesajului care, la fel ca și codificarea, se realizează în cel puțin două etape. De exemplu, în cazul citirii unui e-mail, în primă fază, calculatorul decodifică energia electrică în scheme de lumină și de întuneric. În cea de-a doua fază, ochiul decriptează schemele în cuvinte și simboluri cu anumite semnificații.
În ceea ce privește feedback-ul, pe care l-am amintit între componentele importante ale actului comunicării, acesta poate fi imediat sau întârziat. Spre exemplu, atunci când purtăm o conversație prin intermediul telefonului, feedback-ul va fi unul imediat. Dar în cazul în care scriem un e-mail sau o scrisoare, ori lăsăm un mesaj pe telefonul unui prieten, vom avea parte de un feedback târziu sau poate deloc. Este posibil ca scrisoarea noastră să se rătăcească sau pur și simplu să nu fie citită, iar mesajul de pe telefon se poate să nu fie ascultat. În mod logic, în aceste situații nu vom avea parte de feedback. În fond, prin comunicarea interpersonală asistată tehnologic nu urmărim neapărat feedback, cât ușurarea unor situații în care ne aflăm, atunci când vrem doar să comunicăm cu cineva, prin intermediul calculatorului sau telefonului, realizând astfel mult mai confortabil socializarea. Iar dezvoltările tehnologice din ultimii ani ne ușurează și mai mult nevoia de socializare, folosind comunicarea interpersonală asistată de un aparat. Spre exemplu, deși ne aflăm într-un grup de colegi cu care am putea sta de vorbă, este foarte probabil să preferăm să comunicăm prin intermediul telefonului, fie verbal, fie prin utilizarea internetului. Despre predilecția pentru comunicarea interpersonală asistată de tehnologie vom mai discuta pe parcursul acestei lucrări, pentru a ne da seama de anvergura, dar și de efectele ei asupra psihicului și stării societății în general.
II.3: Comunicarea de masă
Comunicarea de masă se referă la „procesul prin care o organizație complexă produce și transmite, cu ajutorul unuia sau al mai multor aparate, mesaje publice direcționate către un public imens, eterogen și dispersat”. G. Maletzke definea comunicarea de masă drept „orice formă de comunicare, fiind publică din momentul emiterii (ca posibilitate de receptare fără restricții sau delimitări personale), iar prin folosirea mijloacelor tehnice de difuzare (media), fiind indirectă (dată fiind distanța spațială, temporală sau spațio-temporală dintre partenerii comunicării) și unidirecțională (deci fără o inversare a rolurilor între emitent și receptor), este pusă la dispoziția unui public, dispersat”. În ambele definiții, publicul este mare, eterogen, dispersat. În acest context, înseamnă că publicul este divizat și împărțit după o mulțime de criterii: gen, vârstă, rasă, studii, clasă socială. Indivizii pot fi la distanțe uriașe unii de alții și chiar la momente temporare diferite.
Charles R. Wright susținea: „Comunicarea de masă se adresează unor publicuri relativ mari, eterogene și anonime: mesajele sunt transmise public adesea organizate în timp, pentru a atinge simultan majoritatea membrilor publicului; ele (mesajele) au un caracter efemer; comunicatorul are tendința de a fi o organizație complexă sau să funcționeze ca atare și poate antrena costuri importante”.
Joseph Sumpf și Michael Hugnes definesc noțiunea de mass media ca „un ansamblu specific de mijloace de informare destinate unui public nediferențiat, anonim și a cărui sporire constituie unul dintre obiectivele comunicării de masă”. Pentru o mai bună înțelegere a comunicării de masă, Denis McQuail îi atribuie acesteia patru caracteristici, care o diferențiază de comunicarea interpersonală. Acestea sunt:
Receptorii, în cazul comunicării de masă, nu sunt indivizi izolați, ci comunități, de unde rezultă caracterul colectiv al comportamentului lor. Mijloacele de comunicare în masă sunt destinate reproducerii în masă. Această „masă” de indivizi este văzută ca un conglomerat de persoane, nediferențiate între ele, unite de interesul pentru un anumit tip de mesaje, ceea ce le determină o serie de trăsături comune. La rândul lor, transmițătorii sunt tot grupuri, constituite în instituții de presă (scrisă sau audio-vizuală). Acestea au niște reguli foarte bine definite, niște scopuri ce trebuie îndeplinite, obligații și drepturi. Misiunea acestor transmițători este de a-și transmite mesajele unui număr cât mai mare de destinatari, în timp ce aceștia, constituiți în publicuri, nu au o percepție de sine colectivă, o organizare sau prea multe cunoștințe despre drepturile pe care le au în stabilirea acestei relații de comunicare.
O altă trăsătură a comunicării de masă este folosirea unei tehnologii complexe, de producere și difuzare a mesajului. Această tehnologie facilitează însă transmiterea mesajului într-o singură direcție, având o capacitate redusă de feedback. Se urmărește distanța dintre dintre transmițător și receptor, care într-o situație diferită ar fi mult mai apropiați. Accesul la un mijloc de comunicare în masă nu este restrâns decât de costurile implicate de cumpărarea și întreținerea acestuia.
Cea de-a treia caracteristică privește trăsăturile relației dintre cel care emite mesajul și cel care îl primește. Relația nu poate fi interactivă, din cauza distanței foarte mari și a poziționării temporale diferite, care conduc la crearea unui decalaj între transmițător și receptor. Fiecare își construiește o părere proprie despre celălalt, o imagine care adesea se abate de la realitate. Așteptările publicului nu sunt întotdeauna îndeplinite de media, care mai este considerată și „a patra putere în stat”, deci relația este aceea de autoritate. Între emițător și receptor există, de asemenea, o relație comercială: mijloacele de comunicare își oferă produsul, chiar și cu unele deficiențe, pe care publicul îl cumpără.
Ultima trăsătură se referă la tipul mesajului transmis. Conținutul mesajului de masă diferă de conținutul comunicării interpersonale. Mesajele sunt publice, pot fi receptate de toată lumea, iar conținutul lor abordează subiecte de interes general. Mass media are rolul de a-i transmite publicului mesaje ce tratează probleme care afectează întreaga comunitate, deci privesc un număr foarte mari de oameni.
Prin aceste caracteristici, Denis McQuail încearcă să definească, într-o manieră complexă, comunicarea de masă, aflată într-o strânsă legătură cu mass media. McQuail va ajunge la o concluzie confirmată de Marshall McLuhan, mai târziu, care afirma că „media este mesajul”. Mijloacele de comunicare în masă poartă mesajul pe care îl adresează unui auditoriu specific: marele public, care este perceput ca un individ uriaș, cu milioane de ochi și de urechi, dar lipsit de gura care să-i exprime opinia.
Evoluția Internetului a reușit să modifice, în ultimii ani, percepția asupra comunicării de masă. Spre exemplu, datorită World Wide Web, și o persoană poate deveni comunicator de masă, fără a avea sprijinul nici unei instituții media, așa cum am relevat în rândurile anterioare. Deși există această diferență majoră între cei doi emițători, unul fiind organizație media, care realizează actul de comunicare cu niște costuri foarte mari, celălalt fiind o persoană care are la dispoziție un calculator conectat la internet și noțiuni solide de utilizare, între ei reușim să găsim și unele asemănări. Spre exemplu, în ambele situații, emițătorul trebuie să dețină infirmații despre publicul său. Acestea nu vor fi exacte, ci bazate pe niște sondaje, prin intermediul cărora publicul este eșantionat, iar emițătorul își alege segmentul căruia dorește să i se adreseze.
Comunicarea de masă face indispensabile aparatele de producere și transmitere a mesajului, pe de o parte, și de receptare, pe de altă parte. Acestea din urmă permit oricui accesul la mesajele transmise, acestea având un caracter public. De altfel, prin această caracteristică, comunicarea de masă se diferențiază total de cea interpersonală. Este obligatoriu să existe un public care să recepționeze mesajele transmise de emițător. Iar fluxul acestor mesaje este, de obicei, unidirecțional, ceea ce face feedback-ul dificil. Dacă ne gândim totuși la comunicarea de masă realizată prin intermediul Internetului și luăm, în speță, un blog, vom observa că și această barieră a fost eliminată. Publicul inițiatorului respectivului blog îi pot scrie acestuia mesaje, comentarii, își pot exprima opiniile, ceea ce înseamnă un feedback activ.
II.3.1: Mijloace de comunicare în masă
Un mijloc de comunicare în masă este definit drept „canalul prin care un mesaj călătorește de la o sursă la receptor”. Dar „un mijloc de comunicare în masă va include nu numai dispozitivele mecanice care transmit și uneori stochează mesajul (camere tv, microfoane radio, prese tipografice), ci și instituțiile care utilizează aceste aparate pentru a transmite mesaje. Când vorbim despre mass media, care cuprinde televiziunea, radioul, ziarele, revistele, înregistrările audio și filmele, ne referim la oamenii, politicile interne, organizațiile și tehnologia implicate în producerea și distribuirea comunicării de masă”.
Dintre clasificările făcute mijloacelor de comunicare în masă, una îi aparține lui Marshall McLuhan, care le încadrează în două categorii: fierbinți și reci. „Un mijloc fierbinte este acela care extinde un singur simț, dându-i o definiție înaltă. Definiția înaltă caracterizează starea în care ești bine alimentat cu date. O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiție înaltă. Un desen animat are o definiție joasă, pur și simplu fiindcă oferă extrem de puțină informație vizuală. Prin urmare, mijloacele fierbinți pretind o participare scăzută; în schimb, cele reci necesită un grad de participare mare și un grad ridicat de completare din partea asistenței”. În viziunea lui Marshall McLuhan, mijloacele fierbinți, în care sunt încadrate radioul, fotografia, tiparul, cinematograful, oferă o participare mai scăzută a auditoriului, deci o excludere a acestuia. În schimb, mijloacele de comunicare reci, ca telefonul și televiziunea, presupun implicarea receptorului în actul comunicării. Rămâne necunoscută apartenența internetului la una dintre aceste două categorii. Dilema este adâncită cu atât mai mult cu cât, prin intermediul internetului putem transmite de la fotografii și texte până la emisiuni de radio și de televiziune.
O altă clasificare a mijloacelor de comunicare în masă este realizată de John Fiske. Acesta le împarte în următoarele categorii:
Medii de prezentare, implicând vocea, corpul, fața, mimica, expresia, gestica, personalizate pentru fiecare în parte și capabile, prin aceasta, să producă acte de comunicare.
Medii de reprezentare, cum ar fi cărțile, pictura, sculptura, fotografiile;
Medii mecanice, definite drept transmițători ai primelor două categorii. Putem enumera aici radioul, televiziunea, telefonul sau telegraful.
II.3.2: Comunicarea de masă cu ajutorul Internetului
Am adus în discuție deja, atunci când am discutat despre comunicarea interpersonală asistată tehnologic, despre rolul tot mai important al Internetul în viețile noastre. Acesta ne permite nu numai să trimitem un mesaj privat unui prieten, ci ne poate transforma, cu voința noastră, bineînțeles, în comunicatori de masă. Ne creăm un blog pe o anumită temă și, ușor-ușor, vom constata că am reușit să ne formăm un public, dacă subiectele pe care le abordăm vor fi de interes, iar noi le vom trata cu seriozitate. De altfel, s-au și dezvoltat numeroase bloguri, și în țara noastră, care au reușit să strângă un număr record de vizitatori, iar mecanismul publicității funcționează la fel ca și în cazul mass mediei, inițiatorii blogurilor respective reușind să câștige bani în acest fel. Mai avem și posibilitatea de a accesa diferite programe care ne permit să încărcăm diferite filmulețe, pe care să le vadă publicul interesat. De altfel, observăm și tendința televiziunilor de a se muta și pe Internet. Pe lângă programele tradiționale, sunt create posturi de nișă, speciale pentru a fi transmise exclusiv în mediul virtual. Putem aduce în discuție modelul platformei Voyo, care a reuși să aduse un număr foarte mari de abonați, deși este de dată foarte recentă. Explicația poate consta în faptul că această platformă este privită ca un cinematograf virtual, care a reușit prin întrunirea acestor elemente, film plus internet, să stârnească interesul.
Acest nou tip de comunicare de masă, prin intermediul Internetului, aduce costul comunicării la un nivel pe care mulți și-l pot permite. Nu am putea compara, spre exemplu, costurile pe care le implică deschiderea unui ziar cu cele presupuse de înființarea unui site web. Iar inițiatorul acestui site are posibilitatea de a publica electronic tot ce dorește, alegându-și eventual un domeniu de interes, ceea ce va menține constant numărul cititorilor săi. Avem de-a face, așadar, cu un alt tip de comunicator în masă față de cele consacrate și a căror identitate ne este cunoscută. Pentru că, în cazul paginii web, vom spune să facem parte din publicul lui X, pentru că ne place modul în care abordează problemele sociale, spre exemplu, pe când în cazul mass mediei, vom ști exact ce ziar sau ce post tv preferăm și, în afară de nume, vom ști și alte detalii în legătură cu acestea.
Totuși, simplitatea cu care ne putem transforma în comunicatori de masă poate da naștere unor situații mai puțin plăcute atunci când navigăm pe Internet. Pentru că un singur individ își poate crea propriul site, el nu va avea restricții, șefi sau editori, ca în cazul mass mediei, care să îi cenzureze materialele nepotrivite pe care are ocazia să le publice în mod direct, fără nici o barieră. Publicul nu va avea, de asemenea, nici o barieră în primirea mesajului. În acest fel se pot naște situații tensionate, după ce au fost vehiculate zvonuri abracadabrante despre sfârșitul lumii de exemplu, că tot s-au vehiculat o mulțime de informații pe această temă. De asemenea, cititorul poate fi dezinformat sau prost informat, bazându-se pe informația culeasă de pe Internet. Pentru că nimeni nu verifică faptele relatate de proprietarii paginilor web, nimeni nu distinge între ceea ce este credibil și ceea ce este bizar, nimeni nu separă ceea ce merită să fie văzut de ceea ce nu-și are locul într-un spațiu unde se caută doar informație. Chiar și cu aceste neajunsuri, experții în comunicare au regândit definițiile și caracteristicile comunicării de masă, admițând că locul celei realizate prin intermediul Internetului își găsește locul alături de comunicarea realizată de posturile tv sau radio sau alături de presa scrisă. Iar tendința este aceea de a acorda o importanță tot mai crescută comunicării prin Internet, în concordanță cu popularitatea ei în rândul oamenilor.
Cap. III: Rețeaua ecranică
III.1: Televiziunea ca mijloc de informare în masă
„…Televiziunea este prima cultură cu adevărat democratică – prima cultură disponibilă tuturor și guvernată în totalitate de ceea ce vor oamenii. Cel mai înspăimântător lucru este însă ceea ce vor oamenii…”(Clive Barnes)
E.Morin afirma că televiziunea este „ușa electronică spre pământul încântării și al vrăjii“. Această uzină magică care putea transmite imagini și sunete la distanțe mari s-a născut în 1928, în Statele Unite ale Americii, când a avut loc prima demonstrație a funcționării sistemului TV. Lansarea sateliților de telecomunicații și apariția televiziunii de înaltă definiție (High-Definition Television) au dus la crearea de televiziuni transfrontaliere cum ar fi CNN și MTV. Cel care receptează un eveniment, mai ales cele transmise live (în direct), cum sunt marile manifestări sportive sau sociale (revoluțiile), trăiește efectiv ceea ce se întâmplă pe micul ecran, cel puțin din punct de vedere psihic. Roger Silverstone susține că: „Trebuie să privim televiziunea ca pe o formă de existență psihologică, socială și culturală, deopotrivă economică și politică. Trebuie să privim mijlocul de comunicare ca fiind mai mult decât o simplă sursă de influență, nici benignă, nici malignă. Trebuie să privim televiziunea ca făcând parte din multiplele dimensiuni ale vieții de zi cu zi“.
III.1.1: Metode de transmitere a informației
Televiziunea reprezintă o tehnologie care produce obiecte culturale: iconemele. O dată cu ea apare un medium capabil să transforme cultura, apt să fondeze un limbaj pe semnele iconice substituite semnelor arbitrare. Societatea folosește televiziunea ca pe un traducător care transformă limbajul cultural abstract într-un limbaj iconic, fără a altera codurile abstracte. Televiziunea îndeplinește în societatea actuală doua roluri: de medium și de mediator. În calitate de medium îi revine funcția de informare iar în calitate de mediator, prea funcția de mediere.
Preocuparea pentru impactul integral al televiziunii asupra imaginii noastre despre lume și a felului în care gândim despre lume și acționăm în ea nu poate ocoli celebra expresie a lui Marshall McLuhan: „mediul este mesajul”. Noua teorie a lui McLuhan, paradigma tehnologică asupra mass-media, pornește de la ideea că acestea nu sunt doar instrumente, canale de transmitere a informației, ci mediumuri reprezentând ele însele mesajul. Acestea, prin natura și specificul tehnologiei lor și a modului de percepție pe care îl solicită, înrâuresc modul de receptare a mesajului și efectele globale ale comunicării . Sinteză, „mediul este mesajul” înseamnă că, oricât de explicit ar fi mesajul mass-media, influența sa cea mai puternică asupra spectatorului este exercitată de felul și de forma în care este transmis el și nu de „conținutul” său, adică acel aspect al mesajului care poate fi exprimat ca o serie de afirmații despre pretinsul subiect al mesajului. Dacă imaginea pe care o are cineva despre lume se datorează cu precădere televiziunii, lumea cunoscută va fi aproape sigur una constituită din cadre ce nu durează decât o clipă, de episoade fără legături reciproce și izolate în sine, evenimente produse și plănuite de indivizi marcați de mobiluri ușor de recunoscut, familiale, indivizi ajutați de experți competenți să-și descopere adevăratele nevoi, calea de a le satisface și modelul fericirii. McLuhan declara: „Doresc să subliniez încă o dată o idee fundamentală: societățile au fost modelate mai degrabă de natura mijloacelor de comunicare între oameni decât de conținutul comunicării. Tot ce înseamnă tehnologie are proprietatea atingerii lui Midas: ori de câte ori societatea dezvoltă o extensie a ei, toate celelalte funcții ale acelei societăți au tendința să sufere mutații pentru a se adapta la noua formă; de îndată ce o nouă tehnologie a pătruns în societate, ea se impregnează în fiecare instituție a societății respective. O tehnologie nouă este prin urmare un agent revoluționar. Constatăm acest fapt astăzi prin mijloacele electrice; tot astfel, în urmă cu mai multe mii de ani, inventarea alfabetului fonetic a însemnat o revoluție la fel de vastă și de profundă prin consecințele ei asupra omului.”
Tot el afirma: „Daca vrei să înțelegi natura televiziunii, fă un inventar complet al tuturor lucrurilor care s-au schimbat în ultimii 12 ani în îmbrăcăminte, în comportamentul social, în gusturile pentru programe.”
III.1.2: Mesajul audiovizual
„De cele mai multe ori, efectul mesajelor transmise populației este mult mai puternic dacă ele folosesc ca intermediar ștafetele de opinie: instituții, indivizi, cărora, conștient sau nu, majoritatea populației le acordă încrederea și credibilitatea acordată unor lideri de opinie“, spune analistul român Andrei Stoiciu.
Există o seamă de trăsături care definesc în mod obligatoriu orice mesaj tv, ca urmare a faptului că ele țin de însăși natura mediului televizual.
Senzaționalul cultivat în mod obsesiv de televiziune îl face pe telespectator să caute și să aprecieze în viață numai ceea ce poartă emblema extraordinarului, ceea ce produce emoție, incită simțurile sau mișcă orgoliul. „Totul trebuie să fie șocant, uimitor, spectaculos pentru a atrage atenția omului contemporan. Pe acest fond, viața obișnuită, simplă creează sentimentul frustrării și al neîmplinirii.” Este foarte important să înțelegem că mesajul poate fi corect dar transmis incorect, poate fi simplu, dar poate deveni complicat prin transmiterea sa într-un anumit mod, poate avea un scop sigur, identificat și susținut dar poate avea efecte neașteptate prin transformările suferite în procesul transmiterii sale. Iată un exemplu simplu pe care îl propune Radu Herjeu : „dacă stau drept, serios și vă spun că mărul este un fruct, veți considera, în cel mai bun caz, că vreau să vă transmit banalități stupide. Dar dacă voi sta în cap, îmbrăcat într-un sari, voi râde ca un disperat și vă voi spune că mărul e un fruct, spectacolul pe care vi-l voi oferi nu vă va mai permite să asimilați mesajul meu ci vă va direcționa atenția și concentrarea asupra modului de comunicare, efectul obținut fiind direct legat de acesta și nu de conținutul mesajului”. Este una dintre caracteristicile televiziunii, care o deosebește de celelalte mijloace mass-media. Este singurul mod de transmisie viu, care imită realitatea, astfel încât e foarte ușor să creeze un ambient care să te extragă din mediul tău obișnuit și să te transpună într-o pseudorealitate, în care mesajele vor avea viața lor și se vor supune regulilor irealului. Irealul este direct dependent de senzațiile noastre, este o creație a senzațiilor noastre și nu a rațiunii noastre.
Pentru a putea explica impactul pe care le au mesajele transmise de micile ecrane asupra publicului trebuie avute în vedere caracteristicile lor specifice: cantitatea mesajului, capacitatea sa de acoperire, viteza de transmitere și impactul extraordinar.
Începând din deceniul al VIII-lea, oferta canalelor de televiziune a depășit-o pe cea a presei scrise, numărând un public din ce în ce mai numeros. În Statele Unite sunt 30 de canale alternative cu emisie non-stop. În țările europene occidentale au apărut pe lângă televiziunile naționale de stat, numeroase posturi private. În ultimii ani, internaționalizarea mesajului televizat, datorită transmiterii sale prin cablu și satelit, a înmulțit considerabil oferta de programe, contribuind la diversificarea opțiunilor(posturile TV internaționale având sute de milioane de receptori potențiali zilnici). În Romania, în ultimii nouă ani a crescut semnificativ cantitatea ofertei din domeniul audiovizual. Conform datelor oferite de Comisia Națională de Statistică, televizorul este în România unul dintre bunurile cele mai dorite de către populație. După 1990, urmărirea posturilor de televiziune a înregistrat o creștere spectaculoasă. Mesajul audiovizual poate fi receptat în aproape orice loc public sau privat din lume, capacitatea de răspândire fiind maximă. Astfel, mesajul audiovizual se înscrie în tipul de mesaj agresiv care se insinuează nu doar în timpul liber al individului, ci și la locul de muncă și în intimitatea sa, creându-i obișnuințe până aproape de dependență. Un alt indicator care relevă impactul și importanța micului ecran asupra individului este durata medie a telerecepției zilnice, care în țara noastră, potrivit ultimelor sondaje de opinie, se situează la cinci ore pe zi. Răspândirea și atenția care este acordată mesajului audiovizual se datorează și altor factori:
mesajul televizat nu depinde de o rețea de difuzare deoarece rețelele prin cablu și satelit au internaționalizat semnalul TV;
datorită sunetului, mesajul audiovizual poate fi receptat concomitent cu derularea altor activități, munca fizică, gospodărească, etc;
mesajul audiovizual poate fi receptat de orice persoană, indiferent de caracteristicile biologice și fizice;
mesajul audiovizual creează receptorului senzația că se află în mijlocul evenimentelor;
datorită teletextului, indivizii pot afla informații utile din diverse domenii, chiar dacă nu au urmărit în continuu programele de televiziune sau nu găsesc informațiile dorite în tronsonul orar la care se vizionează anumite emisiuni.
Mesajul audiovizual are doua atuuri majore; nu depinde de furnizori și ajunge primul la receptori. Emisia Tv este non-stop, orice eveniment putând fi reflectat, în funcție de importanța pe care o prezintă sau care i se atribuie, in trei moduri:
să fie redactat, introdus și prezentat într-unul din buletinele informative ale zilei, dimineața, la prânz și seara;
să fie difuzat imediat ce informația a ajuns la redacție prin întreruperea programului obișnui din acel moment ți introducerea unui „flash” sau a unei ediții informative speciale;
derularea evenimentului să fie transmisă în direct la televizor. Astfel se realizează conectarea unor mase largi de oameni la trăirea „pe viu” a unor fapte și evenimente.
Mesajul televizat se bazează pe imagine. Astfel mesajul acționează nu numai asupra capacității umane de a afla și înțelege rațional, ci mai ales asupra palierului afectiv, stârnind o gama largă de sentimente. De exemplu, recepția unui simplu anunț făcut de o crainică poate fi influențată de o multitudine de factori care se combină: valențele textului, expresivitatea mimicii, modulațiile vocii, trăirea afectivă a crainicei, precum și cea indusă; același anunț capătă însă cu totul altă putere de influențare dacă este citit dintr-un ziar. Astfel, informația propriu-zisă este cel puțin dublată de forța de persuasiune prin impact emoțional direct a spectacolului. Acest fapt generează apariția vedetelor de televiziune, care ajung populare pentru că sunt apropiate de receptori, deoarece sunt zilnic lângă ei, devenind „prezențe” permanente în cămine. Uneori, anumite personaje, chiar necunoscute, pot deveni legendare și pot intra în conștiința publică prin capacitatea micului ecran de a conecta o mare masă de oameni la același eveniment. Spre exemplu, Nadia Comăneci în seara finalelor Campionatelor Mondiale de Gimnastică de la Montreal, sau Ion Iliescu și Petre Roman, în evenimentele din decembrie 1989.
Orice mesaj din imagini adresat unei mase de destinatari se găsește astfel „saturat” de o pluralitate de semnificații și de încărcături emoționale eterogene, care se vor distribui prin publicul de asemenea eterogen al receptorilor în manieră diversă și dificil previzibilă. Deoarece, fiecare mesaj, plin de ambiguitate din cauza polisemiei și, mai ales al polivalenței afective, solicită din partea fiecăruia dintre receptorii săi o operație de decriptare interpretativă care comandă asimilarea sa: „operație care mobilizează imaginarul și afectivitatea proprii psihismului individual al spectatorului, pentru a filtra și a trage fluxul de imagini care îi este transmis, a le selecționa și integra pe cele care intră în rezonanță cu reprezentările constitutive ale imago-ului său, pentru a-l alimenta.”
Puterea, influența și fascinația micului ecran sunt atât de mari încât au ajuns să determine știrile din ziare; nici o știre a jurnaliștilor din presa scrisă nu are același impact dacă nu este reluată, promovată de televiziune. Controlul și manipularea presei scrise sunt cu atât mai evidente cu cât tot mai mulți prezentatori ocupă funcții de conducere în presa scrisă și asigură astfel circulația informației.
Acțiunile colective cresc sau descresc în ochii opiniei publice în funcție de importanța acordată evenimentului de către posturile de televiziune. Specialiștii în psihologia mulțimilor consideră că fenomenul televiziunii poate avea consecințe greu de calculat. În anumite condiții, canalul audiovizual poate deveni un factor direct de putere. În condiții de confuzie, televizorul poate fi un element coordonator, chiar dacă există pericolul de a induce panică și confuzie în mod voit sau neintenționat.
Procesul Watergate a fost unul dintre evenimentele care i-a adus televiziunii glorie, deși scandalul a fost inițiat de ziarul Washington Post. Timp de un an, capul de afiș al oricărui buletin de știri a fost ținut de personajele implicate și de detaliile acestei afaceri.
Moartea prințesei Diana a dat televiziunii din nou ocazia să își etaleze atuurile în captarea interesului public și în transformarea unui eveniment în tragedie națională. În vara anului 1997, oamenii din întreaga lume au urmărit prin intermediul micului ecran întreaga desfășurare a funeraliilor „Reginei inimilor”și au împărtășit durerea familiei regale britanice.
Modul în care personalitățile pot influența și schimba conduitele umane constituie un obiect de studiu pentru cercetători. Putem vorbi despre cazul referitor la arestarea în 1994 a celebrului sportiv american O.J. Simpson sub învinuirea de crimă, care a determinat imediat creșterea numărului de apeluri la hot-line-urile la care se raportau violențele domestice din Los Angeles cu 80%. Un eveniment asemănător s-a petrecut în 1991: la doar câteva minute după ce faimosul Magic Johnson a anunțat oficial la TV că a fost depistat seropozitiv, apelurile cetățenilor la linia fierbinte a Fundației Francisco AIDS au crescut de 15 ori față de rata obișnuită.
Impactul televiziunii este relevant și în cazul creșterii sau descreșterii prestigiului unei companii, nu doar în cel al imaginii unei personalității. Un exemplu recent este cel al scăderii dramatice a vânzărilor de băuturi răcoritoare produse de compania Coca-Cola în urma intens mediatizatului scandal al dioxinei.
Analizele sociologice arată că nu condițiile structurale determină modul de desfășurare a anumitor practici, ele doar le creează cadrul. Școala, familia, mediul și prietenii sunt elementele care orientează și dezvoltă practicile culturale de loisir. Schimbările fundamentale ale preferințelor față de practicile de loisir (timp liber) ale românilor, după 1990, se datorează în principal creșteri și diversificării oportunităților de loisir. În condițiile în care numărul cititorilor înscriși la bibliotecă a crescut foarte puțin, numărul spectatorilor la reprezentațiile de cinema, teatru, operă sau concerte de muzică clasică a scăzut simțitor. Cea mai mare scădere o înregistrează frecventarea cinematografului, datorită ponderii mari ocupate de emisiunile de televiziune în cadrul timpului liber al indivizilor.
III.1.3: Mesajul subliminal
Potrivit teoriei matematice a comunicării, elaborată de Shannon și Weaver, mesajul vine dintr-o sursă transmisă de un emițător, printr-un canal și este primită la destinație de un receptor. Pe parcurs, mesajul se completează cu alte informații, provenite din alte surse. Dar, în realitate, un mesaj se modifică substanțial în procesul comunicării.
Se poate spune că în transmiterea unui mesaj există ca certitudine doar intenția. Pe traseul pe care îl parcurge, mesajul intră în transformare și cu atât mai mult, dacă se îndreaptă spre conștient, iese de sub control și pătrunde într-un mediu care își are prioritățile sale.
Cu aproape patru decenii în urmă, James Vicary, patronul unei firme comerciale din New Jersey, l-a convins pe proprietarul unui cinematograf să încerce o nouă metodă pentru impulsionarea vânzărilor Coca-Cola și de floricele de porumb, consumate în mod curent de spectatorii din sală. În timpul proiecției, pe ecran apăreau flash-uri inobservabile în mod conștient da reținute de subconștientul spectatorilor cu două tipuri de mesaje: „Beți Coca-Cola și mâncați floricele de porumb!”. În urma experimentului, Vicary a declarat că vânzările la băuturile nealcoolice au crescut cu 58%, iar cele de floricele de porumb cu 18%. Afirmațiile lui au declanșat un adevărat scandal. Unele ziare i-au prezentat inițiativa ca descoperire a secolului, altele l-au acuzat de manipulare a spectatorilor. Comisia Federală a Comunicațiilor a interzis difuzarea unor astfel de mesaje subliminale, la radio sau televiziune. Și totuși, experimentele efectuate ulterior nu au confirmat eficiența acestui gen de manipulare.
În privința efectului pe care îl au mesajele subliminale auditive, psihologul Anthony Grenwald a efectuat în 1981 un experiment simplu dar edificator. El a convocat două tipuri de subiecți; cei din primul grup vroiau să își îmbunătățească memoria în timp ce componenții celui de-al doilea grup erau interesați în ridicare nivelului de respect față de propria lor persoană. Ambele grupuri au fost puse să asculte casete cu mesaje subliminale. Însă, în secret, Greenwald a schimbat benzile între ele. La sfârșitului experimentului, fiecare subiect a fost rugat să aprecieze efectul pe care l-au avut ședințele de ascultare asupra propriilor lor așteptări. Absolut toți au declarat că simt progrese semnificative. Evident, deși experimentul a dovedit fără urmă de îndoială că efectul mesajelor subliminale este minim sau chiar nul, progresele semnalate de subiecți s-au datorat autosugestiei.
Efecte mult mai semnificative în sensul manipulării consumatorului îl au reclamele evidente precum și afișele sau clipurile publicitare de la televiziune sau radio. De foarte multe ori, clienții, sub efectul unor astfel de reclame în avalanșă, cumpără lucruri, de care, odată ajunși acasă își dau seama că nu aveau nevoie. În Statele Unite ale Americii, nemulțumirea cumpărătorilor puși în asemenea situație a ajuns la un moment dat, explozivă. Ei au dat în judecată Guvernul pentru faptul că permite cascadele de reclame care îi fac să cumpere produse care nu le sunt necesare. Pentru a-i împăca și pe producători și pe consumatori, a fost dată imediat o lege conform căreia fiecare cumpărător poate returna orice obiect achiziționat(cu excepția produselor perisabile și a altor categorii foarte bine delimitate) în termen de 30 de zile și va primi înapoi întreaga contravaloare. Legea nu a reprezentat o lovitură prea mare la adresa producătorilor deoarece efectul reclamelor este atât de puternic încât procentul celor care returnează lucrurile este nesemnificativ pentru totalul vânzărilor.
Legea Publicității (148/2000) prevede în articolul 6:
Se interzice publicitatea care:
este înșelătoare;
este subliminală;
prejudiciază respectul pentru demnitatea umană și morală publică;
include discriminări bazate pe rasă, sex, limbă, origine, origine socială, identitate etnică sau naționalitate;
atentează la convingerile religioase sau politice;
aduce prejudicii imaginii, onoarei, demnității și vieții particulare a persoanelor;
exploatează superstițiile, credulitatea sau frica persoanelor;
prejudiciază securitatea persoanelor sau incită la violență;
încurajează un comportament care prejudiciază mediul înconjurător.
III.1.4: Manipularea informației
Televiziunea se adresează, „vorbește” întâi imaginarului și afectivului; fuzionând toate etapele reprezentării simbolice ale realului „diferit” în spectacolul „trăit în direct”, ea privilegiază comuniunea și senzația „la cald” asupra informației și reflectarea „la rece”, și suprimă ruptura semiotică legată de distanța dintre real și înregistrarea sau reprezentarea sa.
Manipularea informației se referă la prezentarea propagandei drept informație și a informației drept obiectivă. Informația tendențioasă poate fabrica opinia curentă printr-o serie de procedee identificate de Gerard Namer: selectarea informațiilor, amputarea informației, modificarea contextului(prin izolarea informației de contextul ei real), combinarea informației cu altele care nu au nici o legătură cu ea, dar care o descalifică, crearea unui fals context fabricat, subliniind ceea ce este secundar în defavoarea esențialului, difuzarea știrilor false care se fac ecoul rumorii imaginare lent dezmințite, „normalizarea” evenimentelor spontane și prezentarea lor în cei mai familiari termeni, prezentarea conflictelor și scandalurilor în termeni aleși cu grijă de către instanțele politice implicate, făcându-se o analiză minimă a istoriei și a contextului instituțional în care se întâmplă evenimentele.
Umberto Eco, într-o polemică cu televiziunea italiană, stabilea cele zece „reguli” ale manipulării informației politice prin televiziune, reguli utilizate frecvent pe canalele TV. Iată care sunt acestea:
se comentează ceea ce se așteaptă și ce trebuie comentat;
informația cu adevărat orientată, de obicei informația favorabilă, nu are nevoie de comentariu, ea se sprijină doar pe alegerea adjectivelor potrivite și pe un subtil joc al contrastelor;
folosirea „artei tăcerii”, adică informațiile care nu convin, sau informațiile jenante, sunt eliminate;
așezarea știrii incomode acolo unde nimeni nu se mai așteaptă, difuzarea ei astfel încât să nu o mai urmărească nimeni (când informația se epuizează rapid iar telespectatorul ascultă mai mult vocea prezentatorului);
folosirea unui jargon economic sau sociologic sofisticat, ceea ce duce la o regulă sau un „truc” de genul: „de ce vorbești simplu când poți să te exprimi complicat?”;
concurența cu presa tipărită impune regula de a nu da informația completă decât dacă ziarele au difuzat-o deja;
regula supunerii la putere presupune ca postul de televiziune să nu se compromită, prin informațiile transmise, dacă guvernul este deja compromis;
regula „punerii în valoare” înseamnă a nu prezenta decât oral, fără imagini, știrile importante și a-și face o obligație din a filma ceea ce nu prezintă nici un interes;
prezentarea evenimentelor semnificative doar dacă au loc în străinătate;
ultima regulă a manipulării prin televiziune presupune că masca de obiectivitate a informației manipulate o preface în ceva plictisitor și neinteligibil, care poate conduce la depolitizarea cetățenilor.
Scopul manipulării informației îl reprezintă servirea propriilor interese care, de cele mai multe ori, coincid sau sunt parte a unor interese mai largi economice și financiare ce aparțin, de obicei, unor instituții puternice, politice sau economice.
III.1.5: Funcțiile televiziunii
Este evident că apariția, dezvoltarea și efectele televiziunii n-au trecut necercetate de sociologi, psihologi. De-a lungul timpului, o mulțime de teorii au încercat să explice care sunt mecanismele de producere a legăturilor dintre telespectator și televiziune, care sunt caracteristicile acestui mijloc de informare în masă care fac din el cel mai puternic instrument de influențare a opiniei publice. Este greu să construiești o teorie pertinentă despre televiziune, în primul rând din cauza imposibilității creării unui sistem de valori pur, necontaminat de televiziune. Cu alte cuvinte, nu avem un observator neutru, neimplicat în procesul de producere a irealului care să-l poată descrie cu obiectivitate.
Cea mai interesantă teorie despre televiziune este cea a lui Fiske și Hartley, care se bazează pe conceptul de televiziune bardică. Această teorie își începe construcția de la ideea că fiecare telespectator decodifică codurile din programul pe care-l urmărește, nu numai pe baza propriei sale experiențe de viață, nivel de inteligență și educație, dar și pe baza convențiilor culturale acceptate de societatea în care trăiește. Acest punct de vedere este corect, chiar dacă în zilele noastre programele de televiziune devin din ce în ce mai interculturale și acceptate în multe țări, diferite din punct de vedere cultural. Așadar, din ce în ce mai mult, producătorii de programe de televiziune folosesc coduri mai degrabă universale decât locale, lucru care dovedește apariția unor șabloane culturale mondiale din cauza, în special, a uniformizării intelectuale și a influenței unui singur centru de putere economic.
Televiziunea funcționează ca un ritual social prin care fiecare individ se simte integrat în societate. Prin televiziune, telespectatorul simte că împărtășește aceleași valori culturale ca și vecinul său. Televiziunea, după această teorie, trece peste deosebirile individuale. Televiziunea este singura care are acest rol, și îl folosește frecvent. Televiziunea folosește cel mai frecvent și în mod evident absența diferențelor dintre indivizi, datorită educației din școală. Ea doar perpetuează și întărește această coincidență dintre modul de a gândi și a înțelege cuvântul al oamenilor.
Iată care sunt, în opinia celor doi, funcțiile bardice ale televiziunii:
mediator al limbajului. Televiziunea transformă diferitele tipuri de limbaj într-unul singur, ușor de înțeles de majoritatea oamenilor. Ea transformă percepțiile noastre obișnuite într-un sistem specializat de limbaj;
structurează mesajul în funcție de nevoile culturii respective și ale oamenilor. Textele sunt concepute a fi din ce în ce mai simple, pentru a fi acceptate de toată lumea. Dar fiecare program are propriul său limbaj, în funcție de nivelul cultural și educațional al privitorilor. Nu putem vorbi despre o singură cultură ci despre diferitele nivele de înțelegere de către telespectatori a codurilor transmise;
ocupă centrul culturii sale . Acest lucru se întâmplă deoarece este singură în cadrul culturii sale, și este în competiție doar cu ea însăși. Chiar dacă televiziunea a luat-o mult înaintea cărților sau filmelor, există multe țări în care ea n-a ocupat încă centrul culturii. În plus, este adesea privită ca un outsider pe tărâmul cultural. Totuși, este adevărat că televiziunea răspunde nevoii resimțite a unui centru comun;
este orală. Codurile sale sunt mai puțin elaborate decât cele folosite în mesajele scrise. Mesajul este mai simplificat și mai ușor de înțeles. Aici există o problemă. Mulți analiști, printre care și cei doi, pierd din vedere importanța imaginii, care este un fel de cuvânt. Să ne gândim la semnele japoneze. Nu sunt ele cuvinte și imagini în același timp ? Nu cred că televiziunea poate fi privită doar ca un mod oral de a transmite imagini. Foarte des, mesajul oral este acoperit sau își pierde unele din coduri din cauza imaginilor, dar mai ales din cauza mijloacelor tehnice utilizate pentru a reuni imaginile (estetica televiziunii). De exemplu, o succesiune rapidă de tăieturi pe imagine va distrage atenția privitorului de la mesajul transmis oral. Nu putem vorbi despre această caracteristică a televiziunii fără a o pune în legătură cu imaginea, care este cuvânt. și codurile din mesajul scris se nasc prin succesiunea cuvintelor, exact ca și codurile de televiziune, create de succesiunea imaginilor;
este pozitivă și dinamică. În decursul ultimilor ani putem observa o schimbare a subiectelor programelor. Multe din așa-numitele răspunsuri inadecvate la realitate sunt prezentate acum mai des ca fiind un rezultat al atitudinii societății în confruntarea cu unii oameni. Televiziunea nu este mai dinamică decât mesajul scris. Trebuie să treacă mult timp până când un subiect nou este abordat într-un mod nou de către producătorii de televiziune. Televiziunea este la fel de dinamică ca și societatea. Televiziunea se modifică doar după ce este sigură că societatea este pregătită pentru această transformare, care își are motorul în ea însăși. Doar reflectă schimbările care au loc în valorile culturale și le ajută să fie împărtășite de toți privitorii;
lucrează cu mituri. Acestea sunt selectate și combinate în secvențe, denumite mitologii. Articularea lor nu este înțeleasă în mod conștient de către privitor, și totuși ele sunt comunicate cu succes. Ele apar sub forma convențiilor vizuale și de cunoaștere, părerilor apriori despre natura realității, pe care, în majoritatea timpului, o cultură se mulțumește să le lase nepătate, fără a le pune sub semnul îndoielii. Acest lucru este foarte adevărat, dar televiziunea este de asemenea un creator de mituri. Majoritatea programelor încearcă să creeze și să întărească unele mituri care devin comune doar pentru privitorii acelui program. Astăzi, este foarte greu să spui care mit este cultural și care este o invenție a televiziunii. Cred că majoritatea miturilor sunt creații ale televiziunii. Ea creează mituri pentru a se legitima ca fiind centrul culturii și pentru a atrage spectatorii cu succesul său. Așadar, unul din cele mai puternice mijloace prin care convențiile de organizare suferă profunde transformări este televiziunea.
Fiske și Hartley au enumerat 7 roluri ale televiziunii, ca mijloc de comunicare în masă.
Articularea principalelor linii ale consensului cultural stabilit asupra naturii realității. În urma cercetărilor efectuate s-a dovedit faptul că televiziunea este unul din cele mai puternice mecanisme de conectare a concepțiilor despre realitate. Oamenii nu fac un efort deosebit să lege diferitele idei și să le pună într-un sistem coerent de gândire. Acesta este unul din rolurile televiziunii : să pună în practică un mod simplu de realizare a conexiunilor și să ignore fiecare întrebare care necesită un răspuns care deviază de la linia stabilită;
Implicarea fiecărui membru al culturii în sistemele sale dominante de valori. Valorile culturale nu mai sunt în mod necesar dominante în viața reală, ci în realitatea înfățișată de televiziune. Deoarece individul nu mai găsește aceleași valori în jurul său, el încearcă să descopere aceste valori în programele de televiziune. El este fericit când se gândește că toți privitorii acelor programe au împărtășit aceleași valori, chiar dacă acest lucru nu este întotdeauna adevărat;
Aprecierea, explicarea, interpretarea și justificarea acțiunilor reprezentanților individuali ai culturii în acea lume. Atragerea indivizilor de la o pură excentricitate la o poziție social-centrală;
Asigurarea culturii de caracterul său adecvat la lume prin afirmarea și confirmarea ideologiilor sale, într-o implicare activă în practică și într-o lume potențial imprevizibilă. Aici, analiza ar trebui reactualizată pentru că în ultima vreme din ce în ce mai multe programe de televiziune prezintă eșecul unor vechi convenții și moduri de gândire;
Prezentarea oricăror nepotriviri în percepția culturii despre ea însăși. Acesta este unul dintre cele mai importante roluri ale televiziunii : să pună în centrul atenției oamenii și valorile care nu cadrează cu linia oficială. Din nefericire, televiziunea trebuie să se schimbe periodic în funcție de schimbările reale din mintea oamenilor și să prezinte o fostă inadvertență ca un element prezent în linia culturală. Uneori continuă să prezinte ceva ca fiind inadecvat, chiar dacă majoritatea privitorilor l-au acceptat în viața reală ca fiind adecvat. Sau, periodic, prezintă în programele sale unele lucruri inadecvate, demult uitate de către oameni;
Convingerea publicului că statutul și identitatea lor ca indivizi sunt garantate de cultură în general. Din contră, cred că televiziunea încearcă să-i facă pe indivizi să creadă că ei nu pot exista ca indivizi, ci ca părți ale întregului sistem. Dar un individ este de obicei el însuși un sistem;
Transmiterea unui sentiment al apartenenței culturale. Mulți oameni se uită la un program doar pentru că știu că se uită și alții la el. Ei nu vor să fie outsideri a doua zi la birou sau la școală, când ceilalți discută acel program. Ei au impresia că sunt membri ai aceluiași sistem de vreme ce pot vorbi despre același program.
În urma acestor constatări ajungem la concluzia că televiziunea este o „oglindă mișcătoare”, așa cum o numea Radu Herjeu. Uneori păstrează imaginile mult timp după ce au dispărut și uneori reflectă imagini noi, înainte de nașterea lor în conștiința reală a oamenilor. Foarte des, o comunicare reușită este o negociere între public și mesajul transmis de către televiziune. În aceasta constă frumusețea televiziunii. Ei transmit ce vor ei dar nu sunt niciodată siguri că noi vom înțelege ce vor ei să înțelegem.
„Așa cum toate organismele trăiesc în anumite medii specializate, la care se adaptează și care le determină integral viața, tot astfel, ființele umane trăiesc, în mare parte într-un ocean de cuvinte. Diferența constă în aceea că mediul uman este, în mare măsură, creat de om. Secretăm cuvinte în jur așa cum eliminăm bioxid de carbon, și astfel creăm un mediu semantic invizibil, care face parte din existența noastră și este la fel de important ca și mediul fizic. Conținutul mediului verbal nu reflectă numai pasiv complexa realitate socială, politică și economică ci și interacționează cu acestea. Pe măsură ce mediul nostru semantic încorporează produsele verbale secretate în cadrul său, el devine deopotrivă mai bogat și mai poluat, iar aceste schimbări sunt, în mare, răspunzătoare de cursul istoriei umane”. Prin metafora de care vorbește Rapoport înțelegem că suntem creați, cât și susținuți de limba pe care o vorbim. Suntem produsul mediului semantic pe care l-am creat colectiv.
Televiziunea reprezintă astăzi cel mai popular mijloc de informare în masă, deși putem spune că este apreciată mai mult ca sursă de distracții și de cultură decât ca vector informațional. Umberto Eco spunea: „Televiziunea este o instituție care îi culturalizează pe proști si îi imbecilizează pe cei deștepți”. Adevărul se află undeva între cele două extreme. Giovanni Sartori are o atitudine vehemente la adresa televiziunii. Potrivit acestuia televiziunea a acționat negativ asupra omului transformându-l într-un animal văzător, care pune accentul nu pe cuvintele transmise ci pe imagini. „Televiziunea devine principalul mijloc de informare și pentru majoritatea oamenilor singurul”. Acest lucru duce la incultură, ziarele, cărțile nu își mai au rostul. Cultura aparține celor puțini în schimb cultura audio-vizuală aparține celor mulți . Televiziunea aduce progres, adică îmbunătățește o stare de lucruri preexistente. Dar ne întrebăm, în ce sens se află în progres?, televiziunea face rău dar face și bine, nu trebuie lăudată dar nici condamnată. Ea produce imagini dar anulează concepte. Fiske și Hartley afirmă că perspectiva semiotică și culturală asupra televiziunii este o prioritate care revine sociologiei comunicării în masă, care s-a dezvoltat mai ales în Statele Unite. Această tradiție a modelat felul în care cei mai mulți dintre noi privim televiziunea. Este vorba de o tradiție academică pentru că, deși multe dintre primele teorii privind efectele televiziunii asupra audienței au fost modificate, extinse sau discreditate, cercetările ulterioare nu le-au înlocuit integral, ci au construit pe premisele conținute de acestea. Iată câteva din aceste premise: individualizarea, abstractizarea și funcționalismul;
Individualizarea presupune o relație individuală între comunicator și spectatorul individual, justificată de referirea la modelul comunicării directe, față în față. Această premisă care nu ține cont de faptul că răspunsul individual este determinat cultural, a făcut ca telespectatorul să fie privit ca un individ cu anumite necesități psihologice, pe care comunicatorul încearcă să le satisfacă. Astfel televiziunea este privită ca un mijloc de comunicare care satisface necesitățile telespectatorului;
Abstractizarea. Necesitățile psihologice individuale sunt, în mare parte, aceleași, indiferent de societate sau cultura căreia individul aparține. Cultura poate fi considerată unul dintre factorii care influențează aceste necesități. Această abordare tinde să neglijeze procesele istorice, culturile regionale, diferențele economice, în favoarea unor necesități psihologice generale;
Funcționalismul. Conform acestei abordări telespectatorii folosesc televiziunea pentru a-și satisface necesitățile psihologice, într-un mod mai mult sau mai puțin conștient și activ. Analiza funcțională se concentrează asupra relațiilor dintre diferitele părți ale unui sistem, pentru a pune în evidență cum funcționează acestea și care sunt funcțiile lor. În ceea ce privește televiziunea, relațiile dintre spectatorul individual, comunicator, canalele folosite și o serie de factori externi ținând de experiența socială și culturală a privitorului, care pot fi identificați, toate acestea sunt descrise în termenii efectelor reciproce.
Corina Crișan analizează 6 funcții pe care televiziunea le îndeplinește.
III.1.5.a: Funcția de informare
Reprezintă cea mai importantă funcție deoarece fluxul continuu de informații din întreaga lume îi ajută pe indivizi să afle ultimele știri (informații locale, naționale, politice, culturale, sociale), care pot influența viața.
Această informare înseamnă a furniza știri de interes național. Putem fi informați despre evenimente. Și cu toate acestea trebuie să înțelegem că informația nu ne face să înțelegem: ne poate informa despre multe lucruri dar pe care noi să nu le putem înțelege. Multe informații sunt de importanță diferită, unele nu sunt relevante. Altele sunt în mod obiectiv importante pentru că sunt menite să formeze o opinie publică despre problemele de interes public. În acest caz putem vorbi despre sub-informare care reprezintă o informare insuficientă, care sărăcește prea mult știrea care o dă și dezinformarea care nu este altceva decât distorsiunea informației, prezentarea de știri deformate, care induc publicul în eroare. Manipularea distorsionată reflectă o deformație profesională, criteriul de selectare al informațiilor este foarte important. Informația care primează este cea mai filmabilă, astfel dacă nu există filmare nu există știre. „televiziunea trebuie să facă să se vadă”. Dar întrebarea este: ce anume să se vadă, copii care fug de acasă, povești lacrimogene. Toate acestea însă nu pot fi considerate informații. Uneori evenimentele sunt fabricate pentru și de televiziune. Să ne gândim că în țări precum Franța și Anglia încă mai există buletine serioase care nu pun atât de mult accentul pe imagini. Informațiile care primează în România sunt cele care au impact asupra cititorului și care creează anumite sentimente, violențe, împușcături, cutremure, etc.
În anumite situații are o importanță deosebită. Este vorba de calamitățile naturale sau dezastrele provocate de conflictele interumane. În aceste condiții televiziunea poate ajuta eficient, prin dirijarea echipelor de intervenție și de voluntari spre punctele critice, prin sfătuirea populației în privința măsurilor urgente ce trebuie luate în anumite situații, mobilizarea populației.
În ceea ce privește aspectele negative acestea apar atunci când informația nu este transmisă cu obiectivitate, când diverși factori îi influențează conținutul, când evenimente de importanță deosebită sunt tratate egal, dar și când datele furnizate de canalul audiovizual sunt minimalizate sau ignorate de public.
III.1.5.b: Funcția educativă (de socializare)
Canalul audiovizual răspunde unei largi game de necesități spirituale. El dimensionează continuu universul de cunoaștere al receptorilor, influențându-le și inoculându-le valori, opinii, concepții, convingerii, atitudini, comportamente. Televiziunea preia și difuzează mesaje care dublează acțiunea specifică a instituțiilor sociale care funcționează pe tărâmul culturii, educației. Numeroasele studii sociologice au demonstrat faptul ca tinerii petrec mai mult timp în fața televizorului decât media populației. Chiar mai mult, 45% învață cum să comunice cu părinții despre problemele lor. În ceea ce privește această funcție, televiziunea acționează astfel:
Are o valoare cognitivă, gama largă de programe, din cele mai variate domenii, dovedind astfel o sursă importantă de lărgire a orizontului de cunoaștere. Imaginea îndeplinește deseori rolul de concretizare a unor noțiuni oferite de școală, fixând astfel idei, personaje, evenimente, creându-le o semnificație mai mare.
Televiziunea reprezintă un factor de civism care intervine în problemele societății. Investighează și ilustrează diverse atitudini, organizează dezbateri asupra unor probleme controversate pentru aducerea la cunoștință a publicului astfel încât aceștia sa își poată forma o opinie. Ea are un rol important în ceea ce privește remodelarea opiniilor și comportamentelor.
Totodată este un difuzor de cultură. Oamenii de cultură au posibilitatea să își ilustreze cronicile și aprecierile cu fragmente din spectacol, completând informația comunicată cu dovezi vizuale.
Totuși, în țările cu o producție cinematografică redusă, inundarea pieții cu producții străine, comerciale, poate duce la „deznaționalizarea” culturală a publicului, la „colonizarea” lui culturală. Televiziunea este singura instituție care a înlăturat granițele dintre cunoștințele, modul de gândire ale copiilor și părinților, dintre cele ale oamenilor din diferite civilizații și culturi. Astfel s-a reușit performanța de a strânge toate grupurile sociale în aceeași sferă informațională, astfel subiecte care înainte erau considerate tabu fac parte dintr-un dialog public.
Criticii afirmă că acest progres informațional are un aspect negativ în sensul că tinerii își pierd devreme naivitatea specifică vârstei și pot ceda mai ușor diverselor tentații(fumat, droguri).
III.1.5.c: Funcția de divertisment
Această funcție se poate exercita în modalități variate, în funcție de diversitatea contextelor culturale și a nivelurilor de dezvoltare fiind legată de îmbunătățirea calității vieții.
Televiziunea răspunde cel mai bine nevoilor oamenilor de conectare, de loisir sau catharsis, poate oferi spectacole de toate tipurile(de la sportive până la cele cele coregrafice de la cele cinematografice la cele electorale), devenind astfel cel mai ieftin mijloc de divertisment dar și principalul. Nu trebuie uitat că una din funcțiile televiziunii, ca de altfel a mass-media în general, este cea culturalizatoare. În zilele noastre, această funcție este „ascunsă” cu cea de divertisment care, în cele mai multe posturi TV, predomină. Ca urmare, publicul își formează gustul astfel încât loisir-ul va ocupa un loc fruntaș în detrimentul culturii, ceea ce pe termen lung nu va constitui un beneficiu pentru receptor. Odată cu apariția televiziunilor private, s-au importat programe de succes în alte țări, dar care adaptate la piața media românească, nu sunt altceva decât forme fără fond. Ele evidențiază subcultura, propun pseudo-valori și exploatează uneori sentimentele oamenilor, cu efectul formării gustului prost al audienței. Conceptul de „cultură mediatică” definește în esență o cultură a divertismentului, o simplificare a formelor culturale ce sunt reduse, condensate, repovestite și resemnificate. Mass-media, în special televiziunea, creează această cultură, încetează a fi un canal prin care se transmit celelalte componente culturale și devin ele însele un sistem cultural în sine. Un mesaj artistic, cultural, odată devenit emisiune TV, cunoaște obligatoriu un procent de degradare în planul receptării.
S-a spus de multe ori că televiziunea nu oferă divertisment ci tratează evenimentele în forma divertismentului, făcând din spectacol ținta finală în detrimentul realizării unei informări corecte și oneste.
III.1.5.d: Funcția de liant social
Transmiterea în direct a unui eveniment face ca acesta să se dilate, iar opina publică se transformă într-o cutie de rezonanță în care ecourile evenimentului îi asigură acestuia amplificarea. Astfel, televiziunea are rolul de a asigura legăturile sociale în societatea individualistă de masă.
III.1.5.e: Funcția de a conferi status
Mijloacele mediatice conferă legitimitate și importanță unor idei, persoane, mișcări sociale. Astăzi putem spune că televiziunea a devenit un mijloc de validare a știrilor, dragostei, succesului, politicienilor, dezastrelor. În acest sens, M. R. Real spune metaforic că televiziunea este un science-fiction realitate deoarece permite vizionarea oricărui vis.
Patrick Champagne consideră că televizorul a devenit arbitrul accesului la viața socială și politică. El pleacă de la explozia de consilieri de comunicare din zilele noastre care au devenit indispensabili politicienilor, mișcărilor sociale și sindicatele în cazul necesității obținerii unor revendicări. Astfel televiziunea devine singurul lobby capabil să scoată grupurile din anonimat și să le conducă acolo unde vor să ajungă.
III.1.5.f: Funcția de coeziune (de întărire a normelor sociale)
Această funcție se realizează prin faptul că televiziunea expune judecății opiniei publice orice abatere de la aceste norme. DeFleur, autorul normelor culturale afirma că, comportamentul individului este ghidat de percepția sa asupra normelor culturale. Astfel micul ecran îi întărește telespectatorului impresiile asupra normelor culturale. Televiziunea are un impact masiv în impunerea modei, a frumuseții; potrivit sondajelor, 57% din receptori consideră că festivitatea de decernare a premiilor Oscar este cel mai mare spectacol din lume al modei și frumuseții.
III.1.6: Disfuncții
Cercetătorii mesajului televizat au semnalat încă din anii `70 apariția unor fenomene care afectează opinia publică. Unii sociologii consideră televiziunea ca principală cauză a deteriorării valorilor morale tradiționale, a liberalizării moravurilor, amplorii infracționalității. Sociologul H. Marcuse, consideră că televiziunea are ca efect crearea și satisfacerea unor false nevoi spirituale, uniformizează personalitățile, opiniile și gusturile umane. „Televiziunea tâmpește”. Nimic mai adevărat. Dar, pe lângă consumatori, are același efect și asupra celor care o produc.
III.1.6.a: Cronofagia
Majoritatea cercetătorilor au evidențiat faptul, că, în ultimii ani, oamenii își consumă timpul liber vizionând programele de televiziune. În urma sondajelor de opinie s-a constat faptul că oamenii acordă zilnic 4 ore vizionării TV.
Însă petrecerea unui timp tot mai îndelungat în fața micului ecran are consecințe negative asupra comunicării și relațiilor interumane. Astfel scade timpul acordat prietenilor, familiei. Consumul excesiv al programelor de televiziune cultivă comoditatea, sedentarismul, izolarea. De asemenea afectează practicile tradiționale precum, lectura, vizionarea spectacolelor de cinema, teatru.
III.1.6.b: Vizionarea excesivă
Această disfuncție are drept efect inducerea pasivității în receptarea oricărui tip de mesaj. Mecanismul constă în scăderea participării intelectual-imaginative a telespectatorilor, chiar dacă implicare afectivă este mare. Echipa de profesioniști oferă de-a gata receptorilor fapte, interpretarea lor și o viziune asupra lor, în acest fel telespectatorii nu sunt obligați sa judece sau să își imagineze. Din aceste motive, specialiștii au definit canalul audiovizual drept un „mediu rece”. Vizionarea îndelungată conduce la creșterea inerției și pasivității. De aceea pentru a atrage atenția și interesul receptorilor, canalele de televiziune oferă bonificații și premii. Sondajele efectuate au demonstrat că 45% din indivizi vor să urmărească un film doar dacă a fost recompensat cu un premiu Oscar.
Totodată, vizionarea în exces a programelor de televiziune scade capacitatea de concentrare, creativitatea. Conform rezultatelor unui studiu realizat de Institutul Național pentru Sănătate Publică din SUA asupra corelației dintre performanțele elevilor la învățătură și gradul în care aceștia urmăresc zilnic programele de televiziune, copii care au declarat că se uită frecvent la micul ecran aveau note mai mici decât cei care nu priveau atât de des. G. Gerbner sugera că urmărirea programelor de televiziune cauzează creșterea agresivității comportamentale.
III.1.6.c: Scăderea nivelului cultural
Televiziunea prin însăși existența ei promovează unele modele culturale submediocre. Acest lucru se datorează presiunilor unor factori decisivi, care coordonează programarea și managementul oricărui post de televiziune, extinderea programelor, scăderea timpului alocat selecției, insuficiența timpului pentru realizarea unor producții de valoare, goana după audiență(cererea este mai ridicată pentru producțiile de tip spectacol sau de o valoare mai mică).
Sociologii sunt îngrijorați de influența pe care o are televiziunea asupra culturii. Ei sunt de acord că televiziunea a determinat dezvoltarea pe orizontală a culturii dar au dubii serioase în privința intențiilor acesteia de a ajuta dezvoltarea culturii în profunzime. Ei merg până acolo până la a acuza televiziunea de stânjenirea culturii, și nu de ajutarea ei. Televiziunea nu ajută dezvoltarea culturii în ceea ce are ea mai bun și mai profund prin cultivarea unei atitudini mentale serioase și analitice, a unei filosofii de viață atotcuprinzătoare, bine informate și coerente. În schimb, spun sociologii, televiziunea și cinematografia induc o apropiere de artă simplistă, superconvențională și stereotipă și o privire asemănătoare asupra vieții sociale și a condiției umane în general. Studii sociologice au demonstrat că în țările industrializate, televiziunea a înlocuit cărțile ca sursă principală de educare și informare.
De asemenea specialiștii consideră că televiziunea a creat această „cultură mediatică” care reduce formele culturale și încetează să mai fie un canal de transmisie a celorlalte componente ale culturii. Devine astfel un sistem cultural care îl modelează pe cel autentic.
O caracteristică importantă a culturii mediatice, este, că în condițiile în care la televizor se transmite fără nici o modificare un spectacol, o dată televizat, mesajul artistic este degradat. Acest lucru se explică prin faptul că spre deosebire de spectacolul din sala de teatru, care presupune o pregătire prealabilă, micul ecran elimină aceste condiționări, transformând totul într-o receptare comodă, de moment. Astfel, televizorul devine un loc în care se regăsesc non-valorile care sunt respinse de instituțiile culturale tradiționale.
III.1.6.d: Disfuncția narcotică
În acest caz se vorbește despre faptul că televiziunea induce izolarea emoțională și individuală receptorilor, oferindu-le de fapt experiențe care par reale. M. Doerken a denumit această abilitate, în 1983, „disfuncție narcotică”, care are aceleași efecte ca și ale unui drog. Acest lucru pare a fi soluția ideală, de moment dar care creează dependență pe parcurs.
III.1.6.e: Prezentarea de evenimente false
Fenomenul se datorează lăcomiei televiziunii de a fabrica evenimente și totodată de a da naștere unor vedete în scopul de a atrage audiența sau de a se impune în fața celorlalte posturi TV. Să luam spre exemplu un buletin de știri, putem observa cu ușurință ordinea prezentării unui eveniment. Pentru a atrage telespectatorii, producătorii exagerează mai mult decât este nevoie evenimentul, lăsând deoparte acele știri care într-adevăr au o anumită importanță.
III.1.6.f: Receptarea mesajului
Mesajul promovat de televiziune nu poate fi fixat spre deosebire de cel tipărit. În timpul transmiterii mesajului telespectatorii pot desfășura alte activități, privind doar o parte a mesajului. Astfel nemaiavând posibilitatea reluării de la început, mesajul este înțeles parțial sau chiar eronat. O altă caracteristică este faptul că, pentru un individ, cu cât cantitatea de mesaj este mai mare sau îi depășește posibilitățile de telerecepție (ținând cont de ofertele concomitente de program existente pe piață, nimeni nu poate să vizioneze tot ceea ce se difuzează), cu atât mesajul are mai puține șanse de a ajunge la receptor. Astfel, dezvoltarea cantității mesajului limitează eficiența acestuia, pentru o percepție chiar minimă a acestuia fiind necesară repetarea lui de mai multe ori(ex. clipurile publicitare).
Difuzarea oricărui mesaj va fi în funcție de „bogăția” sa în relație și în funcție de „sărăcia” sa în informație, raportul de proporționalitate invers între cele două componente ale sale care îi oferă cele mai bune șanse de a fi apropiat prin destinatarii săi, care îl vor relua la rândul lor și îi vor asigura reproducerea. Putem spune că cel care merge cel mai bine este cel care i se împrumută cel mai ușor apropierii-reproducerii de către fiecare dintre destinatarii săi.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Reteaua Ecranica Instrument DE Comunicare Si DE Informare (ID: 107881)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.