Resuscitarea epopeelor în context national

LUCRARE DE LICENȚĂ

Resuscitarea epopeelor în context national

în secolele XVIII-XIX

Profesor coordonator:

Lect. Dr. Adrian Crupa

Absolvent:

Spătaru Ștefania-Diana

CUPRINS

1. Introducere…………………………………………………………………………..

2. Antichitatea-leaganul epoeei……………………………………………………

2.1 Epopeea lui Ghilgames………………………………………………………

2.2 Iliada………………………………………………………………………………

2.3 Odiseea………………………………………………………………………….

2.4 Eneida……………………………………………………………………………..

3. Epopeea in contextul literaturii in secolul al XIX-lea……………………..

3.1 Epopeea rusa ………………………………………………………………….

3.2 Epopeea finlandeza…………………………………………………………..

3.3 Epopeea americana……………………………………………………………

4.Concluzii (diferente, asemanari,caracteristici)…………………………………

5.Bibliografie………………………………………………………………………………..

1. Introducere

Epopeile se numără printre cele mai vechi opere literare care au supraviețuit până în zilele noastre. Ele au contribuit substanțial la formarea culturilor vechi, incluzându-le pe cele ale Sumerului, Greciei și Romei antice. Acestea, la rândul lor, au influențat puternic tradițiile culturale ale civilizațiilor ulterioare reverberând semnificativ până în prezent.

Epopeea este un poem epic de mari dimensiuni, în versuri, în care se povestesc fapte eroice, legendare sau istorice, dominate adesea de personaje extraordinare sau supranaturale. Cuvântul epopee provine din cuvântul epos semnificând o producție epică de mare amploare.

Epopeile lumii antice (greco-romane) au avut o influență durabilă asupra culturii occidentale, fiind o sursă de inspirație pentru poezii, piese de teatru, opere și un număr mare de picturi și sculpturi. Opera "Ulise" (1922) a lui James Joyce, o complexă capodoperă modernă, folosește structura de întâmplări a Odiseei. Limba greacă și limba latină nu mai sunt atât de răspândite în școli, însă povestirile lui Homer și ale lui Vergiliu continuă să fie citite, în traducere, de milioane de oameni.

In domeniile literaturii si artei, secolul al XIX-lea a debutat prin afirmarea (cu deosebire după 1815) a romantismului. La mijlocul secolului al XIX-lea, realismul, aducea o viziune noua în creația artistica. Preocupați de descrierea realității sociale așa cum se prezenta aceasta, fără alte artificii, a omului ca produs al mediului social al vremii sale, reprezentanții realismului urmăreau observarea cu obiectivitate a lumii reale, prezentarea și explicarea ei cu precizie și cu minuțiozitate. Trăsături fundamentale ale epocii au fost:

perfecționarea învățământului;

eforturile pentru reducerea analfabetismului;

constituirea de asociații culturale, academii naționale, manifestările expoziționale.

Preocuparea pentru urbanism a permis avântul arhitecturii, construirea unor edificii impresionante (gări, biblioteci, monumente, clădiri guvernamentale) si utilizarea unor materiale noi, precum betonul armat, otelul si sticla.

De asemenea secolul al XIX-leaabundă în fenomene politice , culturale și ideologice . Pe frontul literar, noul secol este deschis de romantism, o mișcare care s-a răspândit în Europa ca reacție a raționalismului din secolul al XVIII-lea. Literatura a prosperat în secolul al XIX-lea. Unii dintre cele mai renumiți scriitori îi includ pe rușii Lev Tolstoi, Anton Cehov și Fiodor Dostoievski; englezii Charles Dickens, John Keats, și Jane Austen; scoțianul Sir Walter Scott; irlandezul Oscar Wilde; americanii Edgar Allan Poe, Ralph Waldo Emerson și Mark Twain, și francezii Victor Hugo, Honoré de Balzac, Jules Verne și Charles Baudelaire.

Dezvoltarea literaturii și artei a fost caracterizată, pe de o parte, de raportarea mediului cultural romanesc la cel occidental și pe de altă parte de cultivarea specificului național, prin alegerea temelor de inspirație din creația folclorică sau din trecutul istoric.

„Reprezentări ale feminității în eposul germanic medieval” este o investigare comparatistă a unor texte epice scrise în secolul al 13-lea în limba islandeză veche (Edda și saga islandezilor) și în germana medie (Cântecul Nibelungilor), care au o desfășurare epică asemănătoare, în care apar personaje cu trăsături similare și succesiuni identice de motive literare. Cântecul Nibelungilor și o parte a cântecelor eroice din Edda sunt continuarea unei tradiții epice ale cărei forme originare nu s-au păstrat și care s-au cristalizat începând cu secolele al 5-lea și al 6-lea, ca ecou literar al unor evenimente istorice , dar și ca o receptare a unor vechi legende germanice și a unor relatări mitologice sud-europene. Cele trei categorii de opere analizate au ca trăsătură comună faptul că personajele principale feminine sunt purtătoarele de acțiune, ele sunt cele care declanșează conflictul cu deznodământ tragic. Acest element este de natură să diferențieze eposul germanic de alte eposuri ale Evului Mediu, în speță de cele romanice, în care protagoniștii masculini sunt purtători de acțiune, iar personajele feminine au un rol mai degrabă decorativ. O deosebire între Edda și saga, ce rezultă din realismul acestora din urmă, din faptul că ele izvorăsc dintr-un context social dat pe care îl reflectă în mod veridic, este aceea că în saga islandezilor protagoniștii cu destin tragic sunt, cu excepția lui Bergþóra, exclusiv din rândul personajelor masculine. Chiar dacă personajelor feminine le este atribuită adesea o parte semnificativă din vina pentru evenimentele sângeroase relatate, ele nu sunt „pedepsite” de autor prin uciderea lor, deoarece acest lucru ar contraveni normelor societății din care sunt inspirate saga. Saga islandezilor nu sunt o specie literară cu trăsături unitare, prin urmare reprezentările feminității diferă de la o saga la alta. Saga care au și personaje feminine mai bine conturate prezintă o relație echilibrată între lumea femeilor și lumea bărbaților. În aceste saga nu asistăm la aspirații de dominație ale bărbaților, nici la reducerea femeii la un rol domestic sau la integrarea ei forțată într-o lume patriarhală.

Evenimentele la care au luat parte modelele istorice ale acestor personaje, femei din clasa islandeză conducătoare, au fost relatate și interpretate de autorii celor trei saga și prin raportare la scenariul eddic. Această raportare la cântecele eroice germanice, fie ea și polemică, s-a făcut mai ales prin intermediul personajelor feminine, implicate într-o suită de motive nibelungice: dragostea neîmplinită și căsătoria în urma unei înșelăciuni (Laxdæla saga), relația premaritală sau simpatia pentru un 8 cumnat sau prieten al șotului (Laxdæla saga, Gísla), cearta dintre femei sau incitarea șotului împotriva prietenului acestuia (Laxdæla saga, Gísla, tjála). Protagonistele feminine din saga, chiar și atunci când sunt puse în situații similare celor din cântecele eroice germanice, nu acționează decât parțial în conformitate cu modelul eddic. Ele nu se sinucid împreună cu servitorii lor, atunci când iubitul sau șotul lor moare, nu își ucid fiii pentru a le pedepsi tatăl, nu se răzbună dincolo de orice limită, nu dau foc la palate și nu nimicesc oștiri, ci acționează doar pentru pedepsirea celor vinovați de nefericirea sau lezarea onoarei lor. Există și similitudini între modul de a acționa al reginelor din Edda și cel al personajelor feminine din saga: atât unele, cât și altele, sunt animate de sentimente de dragoste, de gelozie și de mândrie, cărora le subordonează până și grija pentru propria familie. Aceste similitudini pot fi puse pe seama unei influente directe a cântecelor eroice, dar și a tradițiilor culturale, a istoriei și a sistemului de credințe și reprezentări pe care islandezii medievali le aveau în comun cu celelalte popoare germanice. În fine, ele se pot datora și faptului că atât Edda, cât și saga islandezilor tratează teme general umane ca dragostea neîmplinită, gelozia, lupta pentru putere, teme care transgresează granițelenaționale și temporale.

După ce am stabilit sensul saga și nu numai putem trece la alta etapa din teza noastră. Kalevala este un capitol foarte important din aceasta teza și trebuie dezbătut în amănunt. Aproape fiecare tară are panoplia sa de legende, de mituri fondatoare sau de epopei… Rare sunt însă țările care dedică o zi națională unei astfel de producții literare aflate la baza unei identități naționale. Din câte știu, grecii nu au dedicat o zi națională „Iliadei” sau „Odiseei”, iar noi, românii, nu avem o zi națională dedicată „Mioriței” sau „Meșterului Manole”. Finlandezii însă au sărbătorit marți epopeea lor națională, „Kalevala”.

Kalevala este opera finlandeză cea mai cunoscută în lume, fiind tradusă în peste 40 de țări, între care și România. Prima traducere completă a fost făcută în 1942 de către Barbu Brezianu, pe atunci membru al Asociației România – Finlanda. Cu aproape 100 de ani înainte, în 1846, Mihail Kogălniceanu remarcase asemănări între folclorul românesc și Kalevala. Dar o vom descoperi pe parcurs , ea fiind bine punctata in capitolul trei.

2.Antichitatea – leagănul epopeei

„Epopeea … spune în general ce este lucrul transformat în cuvânt și pretinde un conținut independent în sine, pentru a exprima că acest conținut este și cum este” – așa definește G.W.F. Hegel specia epică de care ne vom ocupa in continuare . Precedata de anumite carateristici epice cum sunt epigramel si gnomele epopeea se defineste prin ‘’contemplarea unei caracterizari de sine’’ , sa schimbe generalul epical al unor epigrame ori gnome si sa se individualizeze prin urmatoarele precizari:

1. pentru inceput se caracterizeaza prin invidualizarea colectiva a lumii , rezultand integritatea idee unei natiuni.

2.in al doilea rand , actiunea principala ar trebuie sa fie in jurul unui singur personal in car se invarte toata actiunea .

3.eposul ar reprezenta unirea dintre generalul si concretul unei actiuni.

Așadar, conținutul epopeii ne este dat de „totalitatea unei lumi în care se produce o acțiune individuală.

Hegel a caracterizat epopeea ca fiind ansamblul mai multor creatii homerice.Cu toate acestea putem constata ca si in epopeea sumero-babiloniana exista aceste trasaturi. Stim, ca, grecii au fost cei care au teoretizat si desemnat acest gen ,dar cu cinsprezece secole inaintea lor s-au ‘’nascut’’ structura si forma literara a epopeei,in tara Urukului, stapanita de Ghilgames, rezultatul fiind Epopeea lui Ghilgames.

‘’ De-a lungul mileniului al II-lea î.e.n. pătrund în Grecia, coborând din nord, așa-numiții „ahei”, socotiți unanim strămoșii grecilor clasici.

După numele cetății Mycene, în jurul căreia gravita existența și „istoria” aheenilor, cultura dezvoltată de triburile aheene se va numi myceniană, cu toate că existau și alte centre aheene.

Foarte repede, calitățile războinice ale aheenilor și capacitatea lor de a gândi războaiele și prevedea evenimentele îi fac stăpânii lumii egeene: în jurul anului 400 î.e.n. distrug Creta, cu civilizația ei minoiană, înaintează spre est și sud (documentele vremii vorbesc despre „ahaiușa din țările mării”), apoi, în alianță cu alte seminții atacă Delta, unde, însă, întâlnesc rezistența faraonului Merneptah (1221), pentru ca peste câteva decenii, în 1193, să se găsească înaintea cetății „bogate în aur” și „bogate în bronz”, Troia sau „slăvitul Ilion”, cum mai era numită.

Zece ani a durat asediul Troiei, la capătul cărora frumoasa cetate este distrusă, fabuloasele ei bogății sunt împărțite între conducătorii aheilor, bărbații troieni sunt uciși, iar troienele sunt duse în robie.

De o faimă deosebită trebuie să se fi bucurat evenimentele petrecute la Troia, din moment ce amintirea lor s-a păstrat peste veacurile următoare: nenumărați cântăreți populari, „aezi” (cum le-au zis grecii înșiși), au transformat în cuvânt, rostit cu măiestrie, faptele războinice ale vitejilor de la Troia, au creat nenumărate legende, cuprinse în ceea ce mai târziu se va numi „ciclul troian”.

La început cântăreți populari neprofesionalizați, amatori, cum am spune astăzi, aezii ajung apoi cântăreți de profesie, care de cele mai multe ori improvizau versuri pe o temă dată. Cel mai adesea, aezii se fixau la curțile basileilor greci, de care erau răsplătiți cu tot felul de daruri, cu condiția cântării faptelor de glorie ale acestora.

Spre deosebire de aezi, rapsoziierau recitatorii epici care, așadar, colportau în toate cetățile grecești legendele troiene sau alte cicluri epice, fiind în stare să rostească un număr mult mai mare de versuri decât aezii, întrucât nu se mai acompaniau de liră, ca aceștia. Se citează nenumărate concursuri de poezie epică, iar în secolul al VII-lea î.e.n. se amintesc și diverse asociații de rapsozi.

Cu un secol mai înainte, anume în secolul al VIII-lea î.e.n., din rândurile acestora s-a ridicat un rapsod de geniu din Grecia asiatică: este vorba despre atât de mult contestatul autor al Iliadei și al Odiseei, Homer. El are intuiția genială de a ordona într-o unitate estetică imensa materie epică-legendară, de a nu vorbi despre toate evenimentele de la Troia, ci numai despre cele mai de seamă, care, după cum se știe sunt polarizate în jurul „mâniei lui Ahile”.

„Iată de ce, așa cum am mai spus-o, comparat cu ceilalți – scrie Aristotel –, Homer se arată meșter desăvârșit și în această privință: pentru că nu se apucă să povestească războiul întreg, măcar că va fi avut și el un început și un sfârșit. (Subiectul ar fi fost, de bună seamă, prea vast și anevoios de cuprins într-o singură privire.)Chiar de întindere măsurată, de altminteri, n-ar fi fost mai puțin complicat de varietatea întâmplărilor. În forma la care s-a oprit, poetul și-a ales ca subiect o singură parte a războiului; iar de multe din celelalte se slujește ca de simple episoade; în felul acesta, catalogul corăbiilor și alte asemenea episoade îi dau prilej să varieze poemul”.

‘’Așa s-au ivit, ba mai cu seamă așa s-au menținut peste secole, prin vocația și devoțiunea rapsozilor, poemele homerice, desfătând inimile ascultătorilor, instruindu-le gândirea și viața, învățând Elada și prin ea întreaga lume europeană.’