Resursele Financiare Publice Si Analiza Acestora
CAPITOLUL I. SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
Conținutul resurselor financiare publice și alocarea acestora
Economia modernă se află intr-un duel cu una din principalele probleme legată de resursele financiare, aceea că necesitatea de resurse continuă să crească în comparație cu posibilitatea redusă de procurare a acestora, ca urmare a caracterului limitat al resurselor.
Resursele sunt elemente ale bogăției unei națiuni ce provin din produsul intern brut, la care se adaugă importul, și sunt folosite pentru consum, formare brută de capital și export. Buna desfășurare a oricărei activități, atât la nivel macroeconomic, cât și la nivel microeconomic, necesită o serie de resurse materiale, umane, informaționale și financiare.
Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești dintr-o economie, necesare pentru finanțarea obiectivelor economice și sociale, într-un interval de timp determinat și la diferite niveluri organizatorice ale societății.
La nivel național, resursele financiare includ:
resursele financiare ale autorităților și instituțiilor publice;
resursele financiare ale întreprinderilor publice și private;
resursele financiare ale organismelor fără scop lucrativ;
resursele financiare ale populației.
Așa cum am spus mai sus, cantitatea resurselor financiare ale unei societăți ține de mărimea produsului intern brut (PIB). Cantitatea și structura producției, nivelul prețurilor și raportul dintre formarea brută de capital și consum sunt cei mai importanți factori ce exercită o influență la nivelul resurselor financiare ale societății.
O chestiune de rezolvat reiese din raportul dintre resursele financiare ale societății și resursele financiare publice, chestiune ce incepe să ia formă prin diferența dintre finanțele publice și cele private. Domeniul de cuprindere mai mare a resurselor financiare ale societății determină ca raportarea să se realizeze ca de la întreg la o parte, reținând faptul că resursele financiare ale societății sunt alcătuite din resursele financiare publice și resursele financiare private.
Resursele financiare publice reprezintă acele resurse financiare, de natură bănească, ce se stabilesc de autoritățile publice și se mobilizează la dispoziția organelor și instituțiilor publice, centrale sau locale, pentru a-și îndeplini obiectivele și sarcinile acestora.
În categoria resurselor financiare publice se cuprind:
resurselor administrației de stat centrale, care sunt formate din impozite și taxe de la agenții economici cu capital privat și de la populație, din venituri nefiscale provenite de la regiile autonome și societățile comerciale cu capital de stat, din împrumuturi contractate în interior și în exterior etc.;
resursele administrației de stat locale și ale altor colectivități publice cu autonomie financiară care sunt constituite din impozite, taxe și venituri nefiscale cu caracter local, transferuri sau subvenții primite de la administrația centrală de stat, sume defalcate din unele venituri ale statului (din impozitul pe venit și TVA), împrumuturi și alte taxe;
resursele necesare protecției și asigurărilor sociale de stat, care provin în general, din cotizațiile la asigurările sociale plătite de agenții economici, de instituțiile publice și de alte persoane juridice și fizice, cotizațiile plătite de asigurați și din alte resurse;
resursele instituțiilor și autorităților publice cu caracter autonom;
resursele asigurărilor sociale de sănătate.
O altă problemă a finanțelor publice ce rezultă din caracterul limitat al resurselor este alocarea optimă a resurselor financiare necesare producerii tuturor categoriilor de bunuri: publice, private și mixte.
Producția de bunuri publice și raportul dintre acestea și bunurile private sunt determinate de deciziile alocării resurselor între sectorul public și sectorul privat. Condițiile actuale ale economiei fac ca statul, prin intermediul guvernului, să acționeze, fie direct – în calitate de producător sau consumator de bunuri, fie indirect – în calitate de partener al vieții publice care reglementează și intervine pentru asigurarea echilibrului pieței. Astfel, se poate observa că rolul alocativ al guvernului vizează tocmai utilizarea resurselor pentru producere bunurilor și serviciilor publice și distribuirea acestora.
Este de precizat faptul că alocarea optimă a resurselor (Fig. 1) între sectorul public și sectorul privat (alocarea intersectorială optimă) are loc în condiții de utilizare deplină a resurselor și de asigurare a utilităților maxime pentru consumatorii de bunuri și servicii.
Sectorul public
S1
S2 Sectorul privat
Fig. 1 – Alocarea resurselor între sectorul public și privat
1.2. Factori de influență și structura resurselor financiare publice
Dacă volumul resurselor financiare ale întregii societăți depinde de produsul intern brut și în mod suplimentar de posibilitățile de a apela la resurse externe (împrumuturi, ajutoare etc.), volumul cererii de resurse financiare este determinată de nivelul și evoluția cheltuielilor publice sub influența unor anumiți factori ce pot contribui la mărimea și structura resurselor financiare publice. Printre aceștia putem preciza:
factori economici, care determină o sporire a produsului intern brut și pe această bază are loc și o sporire a veniturilor impozabile sau taxabile;
factori monetari (dobânda, creditul, masa monetară) cu influență asupra prețurilor, creșterea lor accentuând fenomenele inflaționiste ce generează sporirea resurselor din impozite și taxe;
factori sociali, a căror însemnătate este tot mai mare în condițiile accentuării rolului statului în viața socială, determinat de necesitatea redistribuirii resurselor pentru satisfacerea nevoilor de educație, sănătate, cultură etc.;
factori demografici, care influențează numărul populației active, ducând la sporirea contribuabililor;
factori politici și militari, care prin măsurile de politică economică, socială sau financiară pe care le implică, pot duce la creșterea producției și a veniturilor, contribuind astfel la sporirea contribuțiilor pentru asigurările sociale, sporirea fiscalității, realizând presiuni asupra bugetului general consolidat și influențând, în același timp, și nivelul resurselor financiare publice;
factori de natură financiară, care sintetizează influența celorlalți factori prin dimensiunea cheltuielilor publice, a căror creștere determină sporirea necesarului de resurse financiare publice.
Multitudinea factorilor de influență existenți a condus la apariția unor noi tipuri de resurse publice, având drept efect diversificarea structurii resurselor financiare.
Privită în mod sintetic, structura resurselor financiare publice poate fi percepută astfel:
Privite din perspectiva conținutului lor economic, resursele financiare publice prezintă următoarea structură:
prelevări cu caracter obligatoriu, reprezentate fiind, în mare parte, de veniturile cu caracter fiscal cum sunt impozitele, taxele și contribuțiile agenților economici cu capital privat și de la populație. Aceste încasări ale veniturilor cu caracter fiscal nu sunt, de cele mai multe ori, suficiente pentru a acoperi necesităților de resurse financiare ale statului, de aceea se apelează la creșterea volumului resurselor mobilizate prin intermediul veniturilor cu caracter fiscal prin majorarea cotelor de impozit sau introducerea unor noi impozite, ca soluție.
O atenție deosebită trebuie acordată impozitelor în cadrul resurselor financiare publice, fie că este vorba de bugetul statului, cele locale sau cele speciale, din moment ce acestea reprezintă principala și esențiala sursă de formare a resurselor financiare publice și în consecință și a resurselor financiare a bugetelor publice.
Impozitul este o contribuție bănească obligatorie și cu titlu nerambursabil a unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice în vederea acoperirii unor nevoi publice, generale sau locale. Din acest punct de vedere, putem spune că elementele caracteristicile ale oricărui impozit sunt următoarele:
îmbracă numai forma bănească, nu și a prestațiilor;
are caracter obligatoriu, de constrângere și este unilateral, este al statului, deci poate fi încasat în mod silit;
are caracter definitiv, el nefiind restituibil;
conține elemente de stabilire a obligației fiscale în sarcina contribuabilului, plătitorului;
în momentul mobilizării către buget are loc depersonalizarea destinației lui.
resursele de trezorerie, alcătuite din împrumuturi pe termen scurt contractate de către stat prin punerea în circulație a unor bonuri de tezaur. Rolul mobilizării acestor resurse este acela de a acoperi golurile de casă ale bugetului administrației centrale de stat, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităților locale care nu prezintă posibilitatea de a-și asigura echilibrul financiar pe seama resurselor proprii. Aceste resurse de trezorerie sunt mobilizate temporar, după o anumită perioadă de timp urmând a fi scoase din circulație, restituindu-se sumele împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe termen scurt.
Resursele trezoreriei de stat constau în următoarele operațiuni:
împrumuturi pe termen foarte scurt acordate de către trezorerie din sursele sale disponibile rezultate din încasările mai mari decât plățile efectuate într-o perioadă de timp;
împrumuturi pe termen scurt, pe o perioadă de 3-12 luni, realizate prin vânzarea unor titluri de stat sub forma certificatelor de tezaur, a certificatelor de depozit etc;
alte resurse incidentale ale trezoreriei.
resursele împrumutate prin intermediul împrumuturilor publice sau a creditului public, care sunt reprezentate de datoria publică a statului pe termen mediu și lung. Datoria publică reprezintă o modalitate de anticipare a resurselor viitoare, de mobilizarea a surselor financiare actuale ce urmează a se recupera din veniturile publice ce se vor mobiliza pe parcursul mai multor ani. Datoria publică, la restituirea ei, este întotdeauna însoțită de plăți suplimentare (dobânzi, comisioane etc.). În concluzie, datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor bănești rezultate din împrumuturi interne sau externe, la un moment dat, contractate pe termen mediu sau lung de către stat, în nume propriu sau ca garant al unei alte persoane juridice publice sau private ce își are rezidența în țară.
resursele financiare provenite din finanțarea pe calea emisiunilor monetare fără acoperire ce duce la menținerea unui nivel al inflației ridicat pentru o anumită perioadă de timp, medie sau lungă, având drept rezultat sporirea încasărilor fiscale din impozitele pe venit și din cele indirecte, în special din taxa pe valoare adaugată. De asemenea, este de observat că în cazul unei situație economice în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât nivelul creșterii anuale a prețurilor, exprimat procentual, se recurge la o diminuare a obligațiilor de plată ale statului, relativă, mai ales în ceea ce privește datoria publică.
O altă caracterizare a resurselor financiare publice poate fi realizată din punct de vedere al structurii organizatorice.
Astfel, în statele de tip federal, structurarea resurselor financiare publice se realizează prin bugetul federal, bugetul statelor, regiunilor sau provinciilor membre și al bugetelor locale. Pe de altă parte, dacă vorbim de statele de tip unitar, structurarea resurselor financiare publice se va realiza prin bugetul central și bugetele locale. Ce este de remarcat este faptul că resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale sau, altfel spus, contribuțiile pentru asigurările sociale figurează în bugetul general sau central care se întocmește prin cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar, cu eliminarea transferurilor. Însă în statele de tip federal, structurarea acestor resurse se realizează atât în cadrul bugetului consolidat general, cât și în cadrul bugetelor statelor, regiunilor satituindu-se sumele împrumutate de către stat, de la tezaurul public, pe termen scurt.
Resursele trezoreriei de stat constau în următoarele operațiuni:
împrumuturi pe termen foarte scurt acordate de către trezorerie din sursele sale disponibile rezultate din încasările mai mari decât plățile efectuate într-o perioadă de timp;
împrumuturi pe termen scurt, pe o perioadă de 3-12 luni, realizate prin vânzarea unor titluri de stat sub forma certificatelor de tezaur, a certificatelor de depozit etc;
alte resurse incidentale ale trezoreriei.
resursele împrumutate prin intermediul împrumuturilor publice sau a creditului public, care sunt reprezentate de datoria publică a statului pe termen mediu și lung. Datoria publică reprezintă o modalitate de anticipare a resurselor viitoare, de mobilizarea a surselor financiare actuale ce urmează a se recupera din veniturile publice ce se vor mobiliza pe parcursul mai multor ani. Datoria publică, la restituirea ei, este întotdeauna însoțită de plăți suplimentare (dobânzi, comisioane etc.). În concluzie, datoria publică reprezintă totalitatea obligațiilor bănești rezultate din împrumuturi interne sau externe, la un moment dat, contractate pe termen mediu sau lung de către stat, în nume propriu sau ca garant al unei alte persoane juridice publice sau private ce își are rezidența în țară.
resursele financiare provenite din finanțarea pe calea emisiunilor monetare fără acoperire ce duce la menținerea unui nivel al inflației ridicat pentru o anumită perioadă de timp, medie sau lungă, având drept rezultat sporirea încasărilor fiscale din impozitele pe venit și din cele indirecte, în special din taxa pe valoare adaugată. De asemenea, este de observat că în cazul unei situație economice în care rata dobânzii la împrumuturile de stat este mai mică decât nivelul creșterii anuale a prețurilor, exprimat procentual, se recurge la o diminuare a obligațiilor de plată ale statului, relativă, mai ales în ceea ce privește datoria publică.
O altă caracterizare a resurselor financiare publice poate fi realizată din punct de vedere al structurii organizatorice.
Astfel, în statele de tip federal, structurarea resurselor financiare publice se realizează prin bugetul federal, bugetul statelor, regiunilor sau provinciilor membre și al bugetelor locale. Pe de altă parte, dacă vorbim de statele de tip unitar, structurarea resurselor financiare publice se va realiza prin bugetul central și bugetele locale. Ce este de remarcat este faptul că resursele mobilizate pe linia asigurărilor sociale sau, altfel spus, contribuțiile pentru asigurările sociale figurează în bugetul general sau central care se întocmește prin cumularea tuturor categoriilor de resurse pe structura sistemului bugetar, cu eliminarea transferurilor. Însă în statele de tip federal, structurarea acestor resurse se realizează atât în cadrul bugetului consolidat general, cât și în cadrul bugetelor statelor, regiunilor sau provinciilor membre.
Privind prin prisma bugetului general consolidat acesta este structurat astfel:
resursele financiare ale bugetului statului (venituri curente de tipul impozitelor, taxelor, veniturilor nefiscale, veniturilor din capital etc.);
resurse financiare ale asigurărilor sociale de stat și protecție socială (contribuții pentru asigurările sociale și alte resurse ce alimentează bugetul asigurărilor sociale de stat);
resursele financiare cu destinație specială (contribuții ce alimentează fondurile speciale constituite la nivel central);
resursele financiare ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale (impozite, taxe și venituri nefiscale cu caracter local, cote și sume defalcate din veniturile bugetului de stat, cote adiționale la unele venituri ale bugetului de stat, transferurile cu destinație specială de la bugetul statului).
Chiar dacă marea majoritatea a statelor prezintă structuri diferențiate ale resurselor financiare publice, ceea ce au ele în comun este posibilitatea identificării resurselor publice în raport cu regularitatea și proveniența acestora.
Având drept criteriu de clasificare ritmicitatea încasărilor la buget, resursele financiare publice se prezintă fie sub forma resurselor ordinare (curente) și resursele extraordinare (incidentale, întâmplătoare).
Resursele ordinare sau curente sunt reprezentate de acele venituri la care statul apelează în mod obișnuit și care se încasează la bugetul statului cu o anumită regulalitate în condiții considerate normale. Aici putem include veniturile fiscale, contribuții pentru asigurările sociale de stat, contribuții la fondurile speciale și veniturile nefiscale.
Veniturile fiscale sunt reprezentate de impozitele directe aplicate veniturilor și averilor persoanelor fizice și juridice din mediul privat și de impozitele indirecte cum sunt taxele de consumație sau accizele, monopolurile fiscale, taxele vamale, taxele de înregistrare și timbrele.
Veniturile nefiscale sunt formate din prelevările cu titlul de divident la bugetul statului, redevențe, chirii, arenzi etc. de la instituțiile publice, întreprinderile și proprietățile cu capital de stat.
Resursele extraordinare sau incidentale sunt formate din veniturile la care statul apelează în situații excepționale, când resursele ordinare nu sunt suficiente pentru a acoperi cheltuielile publice. Ele cuprind resurse ce provin din emisiunea de bani de hârtie peste necesitățile reale ale circulației monetare, împrumuturi contractate pe plan intern și extern, transferuri și ajutoare primite din străinătate.
Privite din punct de vedere al provenienței lor resursele financiare publice se grupează în resurse financiare interne și resurse financiare externe.
Resursele financiare interne se prezintă sub forma impozitelor, a taxelor, a veniturilor de la întreprinderile și proprietățile de stat, a donațiilor interne, a emisiunii de bani de hârtie, a împrumuturilor contractate pe piața internă.
Resursele financiare externe cuprind împrumuturile de stat externe contractate de la guvernele altor țări, instituții financiar-bancare internaționale, bănci privat sau alți deținători de capitaluri bănești, transferurile primite sub forma ajutoarelor nerambursabile, externe etc.
1.3. Criterii de clasificare a resurselor financiare publice și indicatorii de apreciere a veniturilor publice
Veniturile publice includ resursele financiare ale administrației de stat, ale asigurărilor sociale de stat și ale instituțiilor publice cu caracter autonom. Dimensiunea și structura lor depinde de un complex de factori în care se includ următorii:
economici, concretizați în produsul intern brut și dinamica sa;
monetari, de tipul masă monetară, credit, dobândă, concretizați în preț și evoluția sa;
sociali, de tipul educaționali, culturali, de sănătate, etc.;
demografici, concretizați în numărul și structura populației și care determină numărul contribuabililor;
politici și militari;
financiari, care se concretizează în dimensiunea cheltuielilor publice.
Structura veniturilor publice poate fi determinată după mai multe criterii:
a) conținutul economic al veniturilor:
venituri fiscale, adică prelevări cu caracter obligatoriu stabilite prin lege și care au, de aceea, o flexibilitate redusă (nu se poate modifica condițiile lor decât prin lege);
resurse de trezorerie, adică împrumuturi pe termen scurt (sub forma certificatelor de depozit, bonuri de tezaur, etc.) efectuate de Ministerul Finanțelor pentru acoperirea deficitelor temporare (goluri de casă) ale bugetelor din sistemul bugetului de stat;
împrumuturi publice pe termen mediu sau lung, sub forma obligațiunilor de stat sau a unor credite preluate de la organisme financiare internaționale, state, bănci sau consorții bancare
emisiunea monetară fără acoperire, cu scopul de a finanța deficitul bugetar și care generează inflația;
b) ritmicitatea încasării:
venituri ordinare sau curente, care sunt obținute de stat în mod obișnuit (venituri fiscale, venituri din sectorul public, etc.)
venituri extraordinare, la care se recurge în situații deosebite (împrumuturi, transferuri, ajutoare, etc.)
c) proveniența:
venituri interne, provenite din economia națională;
venituri externe, provenite din străinătate;
d) nivelul de referință:
venituri ale bugetului de stat;
venituri ale asigurărilor sociale de stat;
venituri cu destinație specială pentru acoperirea cheltuielilor din fonduri speciale;
venituri ale bugetelor locale.
Veniturile fiscale reprezintă cea mai însemnată parte a veniturilor publice și sunt clasificate la rândul lor după mai multe criterii.
a) caracteristicile de fond și formă:
impozite directe, stabilite pentru fiecare contribuabil în parte, nominal, așezate pe venit și/sau pe avere;
impozite indirecte, stabilite pe consumul de bunuri și servicii, nepersonalizate, așezate pe cheltuieli;
b) obiectul impunerii:
impozite pe venit;
impozite pe avere;
impozite pe consum;
c) scopul urmărit:
impozite financiare, instituite pentru acoperirea cheltuielilor statului;
impozite de ordine, instituite pentru limitarea unor acțiuni sau pentru realizarea unor obiective altele decât cele fiscale, de exemplu: suprataxele pentru limitarea consumului de tutun, impozitele pentru fondurile speciale;
d) frecvența încasării:
impozite permanente sau ordinare, care au un caracter peren și se încasează periodic;
impozite incidentale sau extraordinare, care se instituie pentru perioade determinate și au de regulă un scop precizat strict care, odată realizat, determină desființarea respectivului impozit;
e) instituția administratoare:
impozite ale administrației centrale, încasate direct la bugetul de stat, din care totuși se pot stabili nivele sau cuantumuri ce pot fi reținute de organele locale, de exemplu, impozitul pe salarii pentru care prin legea bugetului se stabilește ce județe și în ce cotă își pot reține o parte din impozitul pe salarii colectat de la unitățile rezidente în respectivul județ;
impozite ale administrației locale, care se încasează de către organul local care le-a introdus.
Impozitele directe, la rândul lor, se clasifică după obiectul impunerii în:
impozite reale, așezate pe obiecte care nu țin seama de situația personală a contribuabilului, cum sunt: impozitul financiar, impozitul pe clădiri, impozitul pe activități industriale și comerciale și profesii libere, impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc;
impozite personale, așezate pe venit sau pe avere și care țin seama de situația personală a contribuabilului.
Impozitele indirecte, la rândul lor, se clasifică după forma lor în:
taxe de consum;
venituri din monopoluri fiscale;
taxe vamale;
taxe de timbru și înregistrare.
CAPITOLUL II. NOȚIUNI GENERALE PRIVIND IMPOZITELE
2.1. Conținutul și rolul impozitelor
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile sau din averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare are caracter obligatoriu , este cu titlu nerambursabil și fără contraprestație din partea statului. Impozitele se stabilesc numai prin lege și au rol deosebit de important din punct de vedere financiar, economic și social.
în domeniul financiar are rolul de a procura resursele necesare efectuării cheltuielilor publice ;
în domeniul economic impozitul reprezintă un instrument de intervenție al statului pentru a încuraja sau a descuraja anumite sectoare sau activități economice;
pe plan social rolul impozitelor este de redistribuire a unei părți din produsul intern brut între diferitele categorii sociale precum și între persoanele fizice și juridice;
Perceperea impozitelor reprezintă ultima operațiune din cadrul așezării impozitelor, și reprezintă încasarea impozitelor în folosul statului.
Astfel după ce se stabilește mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să facă cunoscut atât cuntumul impozitului datorat statului, cât și termenele de plată a acestuia și apoi se face încasarea lui.
În timp, s-au utilizat mai multe metode de pecepere a impozitelor, cum sunt:
strângerea impozitelor și vărsarea lor în tezaurul public de către unul din contribuabilii fiecărei localități (primar, cneaz, etc);
încasarea impozitelor prin intermediul unor concesiuni;
perceperea impozitelor printr-un aparat specializat al statului cunoscut sub denumirea de fisc sau de aparat fiscal.
În prezent, s-a generalizat metoda încasării impozitelor printr-un aparat fiscal propriu,
folosindu-se următoarele modalități:
direct de către organele fiscale de la plătitori;
prin stopajul la sursă;
prin aplicarea de timbre fiscale.
a) Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori se realizează prin:
prezentarea contribuabilului la sediul organelor fiscale și achitarea impozitului datorat din proprie inițiativă (aceste impozite se numesc portabile);
deplasarea încasatorilor la domiciliul plătitorilor și încasarea impozitelor datorate (aceste impozite se numesc cherabile).
b) Stopajul la sursă – constă în reținerea și vărsarea impozitului datorat statului de către o
terță persoană. Modalitatea este comodă pentru fisc, nu implica mari cheltuieli de percepere.
c) Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale și recipise CEC sau Trezoreria Statului- se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în justiție și, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele și diferitele documente elaborate de notariatele și de organele administrației de stat.
Odată cu perceperea impozitelor are loc stingerea obligației fiscale pentru contribuabil.
Încetarea ei constitue lichidarea impozitelor.
2.2. Elemente tehnice ale impozitelor
Impunerea fiscală este introdusă prin lege, care precizează pentru fiecare impozit în parte cine sunt contribuabilii, materia impozabilă, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile referitoare la sustragere. Prin aceasta se realizează, totodată, punerea în cunoștință atât a organelor fiscale, cât și a contribuabililor, care, în plus, pentru anumite impozite, sunt încunoștințați și în mod expres prin avize întocmite și expediate prin grija organelor fiscale locale.
Datele care se găsesc în anumite legi ce stabilesc impunerea fiscală cuprind elementele care caracterizează fiecare impozit inclus în practica fiscală curentă a țării.
a) Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică pentru care legea stabilește obligativitatea de plată a impozitului, adică ceea ce se numește curent contribuabil. În anumite cazuri, legea stabilește un terț împuternicit și obligat să rețină impozitul și să-l verse la buget. De exemplu, în cazul impozitului pe salariu, salariatul este subiect, el plătește impozitul din salariul său, dar reținerea și virarea la buget revine celui care a angajat.
b) Suportatorul impozitului este persoana fizică sau juridică ce suportă efectiv plata impozitului. Această persoană se mai numește destinatar, deoarece impozitul în cauză este virat spre sine pentru a fi suportat. De exemplu, în cazul taxei pe valoare adăugată, impozitul este perceput (datorat, calculat, vărsat la buget) de vânzătorul unui produs, care este subiect al acestei taxe. Prin preț, însă, acesta poate vira taxa în sarcina cumpărătorului, care este suportatorul acesteia.
c) Obiectul impozitului este materia supusă impozitării: venitul, averea, obiectul vândut/cumpărat, bunul importat, etc.
d) Sursa impozitului arată din ce anume se plătește impozitul, ceea ce în mod obișnuit este venitul contribuabilului. Sursa poate să coincidă sau nu cu obiectul impozitului. La impozitele pe venit, cele două elemente coincid. În schimb, la impozitele pe avere ele nu coincid de obicei, deoarece numai în cazuri de excepție contribuabilul își diminuează averea prin vânzarea unei părți a acesteia cu scopul de a-și achita impozitul aferent.
e) Unitatea de impunere este unitatea de măsură cu care se determină dimensiunea materiei impozabile. De exemplu, în cazul impozitului pe teren acesta este metrul pătrat pentru terenurile intravilane cu alte destinații decât activitatea agricolă și hectarul pentru terenurile agricole.
f) Cota impozitului reprezintă impozitul aferent unității de impunere. Această cotă poate fi stabilită ca sumă fixă sau ca o cotă procentuală (constantă, progresivă sau regresivă).
g) Asieta reprezintă toate măsurile pe care organele fiscale le iau în ceea ce privește așezarea impozitului, pentru fiecare subiect în parte: identificarea obiectului, stabilirea mărimii sale și calculul impozitului datorat.
h) Termenul de plată este acea dată până la care impozitul trebuie să fie achitat. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte ce prezintă repetabilitate pe parcursul anului (salariul, profitul, vânzările de produse, etc.) se stabilesc termene repetitive legate de data constituirii obiectului impozitului: data plății salariului, data închiderii gestiunii lunare, etc. Pentru impozitele introduse în legătură cu obiecte a căror modificare de volum este mai rară se fixează o dată sau câteva date pe parcursul anului, la care plata se poate face integral, eventual în tranșe. Legea menționează pentru fiecare tip de impozit sancțiunile care vor fi suportate de subiect în caz de nerespectare a termenelor de plată: majorări, popriri, sechestru, scoaterea la licitație, amenzi penale, și în cazuri extreme (evaziune intenționată sau frauduloasă), privarea de libertate.
2.3. Principiile impunerii
Impunerea fiscală este un complex de măsuri și operațiuni, efectuate în baza legii, care au ca scop stabilirea impozitului ce revine în sarcina unei persoane fizice și juridice. Impunerea fiscală include o latură politică, prin care se stabilește cine și pentru ce plătește impozitul, și o latură tehnică, adică metodele și tehnicile prin care se măsoară obiectul impunerii și se determină cuantumul impozitului. Prin fiscalitate statul încearcă să realizeze un echilibru între eficiență și echitate. Pe de o parte, statul trebuie să asigure prin fiscalitate colectarea fondurilor pentru realizarea programelor sociale, economice, de colaborare internațională, etc. Pe de altă parte, fiscalitatea trebuie organizată astfel încât să nu apese pe cei defavorizați, ceea ce revine la realizarea unei redistribuiri a veniturilor. Referitor la eficiență și echitate, teoriile economico-financiare accentuează unele pe eficiență (monetarismul, liberalismul, etc.), iar altele pe echitate (social-democrația, democrația creștină, etc.).
Impunerea fiscală se realizează în virtutea unor principii a căror formulare a fost efectuată în timp de către mai mulți economiști.
Adam Smith a formulat la începutul secolului al XIX-lea următoarele principii ale impunerii:
justa impunere (echitatea fiscală),
certitudinea impunerii,
comoditatea perceperii impozitului,
randamentul impozitelor.
Maurice Allais, laureat al Premiului Nobel a formulat în anii ´70 următoarele principii ale impunerii:
individualitatea,
nediscriminarea,
impersonalitatea,
neutralitatea,
legitimitatea
și lipsa arbitrariului.
Principii de echitate fiscală, principii de politică financiară, principii de politică economică și principii social-politice, sunt în teoria modernă a finanțelor prezentate într-o anumită formă și acceptate, fiecare fiind realizat în mod practic într-un număr mic de componente care arată anumite laturi și atribute ale conținutului acestora.
Principiile de echitate fiscală din punct de vedere al puterii contributive a subiectului impozitului, acestea necesită impunerea diferențiată a veniturilor și a averii.
Echitatea fiscală reprezintă dreptate socială în materie de impozite, iar respectarea ei presupune îndeplinirea simultană a următoarelor condiții:
stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui venit minim și a unei averi care să permită satisfacerea nevoilor de trăi strict necesare (această condiție este valabilă numai în cazul impozitelor directe);
sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui contribuabil, adică în funcție de mărimea veniturilor și averilor impozabile, de situația personală a subiectului impozitului (singur, căsătorit, numărul persoanelor aflate în întreținerea să etc.);
la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparație cu sarcina altei persoane din aceeași categorie socială;
impunerea să fie generală, adică să cuprindă toți subiecții care realizează venituri dintr-o anumită sursa sau care poseda un anumit gen de avere, excepție făcând doar persoanele care se situează sub un anumit nivel (minimul neimpozabil).
Respectarea acestor principii reiese din modalitatea în cara se face impunerea, care așa cum am spus mai devreme, se poate face în cote fixe și cote procedurale.
În practica fiscală internațională din totalitatea de sisteme de impunere, se folosește sistemul bazat pe utilizarea cotelor progresive compuse, deoarece acesta acceptă respectarea, intr-o mare parte, a cerințelor echitații fiscale.
2. Principiile de politică financiară au în compoziție sarcinile de ordin financiar care trebuie săvârșite de orice impozit nou pus în practică. Astfel, acesta trebuie să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil și elastic.
Trebuie săvârșite mai multe condiții pentru că un impozit nou pus în practică să aibă un randament fiscal ridicat, și anume:
impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice și juridice care obțin venituri din aceeași sursă sau dețin același gen de avere sau își apropie, prin cumpărare, aceeași categorie de bunuri; universalitatea impozitului presupune, totodată, că întreaga materie impozabilă să fie supusă impunerii;
să nu existe posibilități, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei părți din materia impozabilă;
cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.
Dacă randamentul unui impozit nu suferă niciun fel de modificare pe parcursul întregului ciclu economic, atunci acel impozit este considerat stabil. Altfel spus, pe parcursul unui ciclu economic, randamentul unui impozit nu trebuie să înregistreze creșteri atunci când volumul producției și a veniturilor în perioadele avantajoase se mărește și nici să scadă în perioadele neavantajoase ale acesteia.
Impozitul este caracterizat de elasticitate, adică el poate fi adaptat tot timpul la necesitățile de venituri ale statului, respectiv dacă se consemnează o mărire a cheltuielilor bugetare acesta sa poată fi majorat și invers. Elasticitatea impozitului așa cum s-a dovedit în majoritatea cazurilor în practica fiscală internațională, acționează în sensul majorării acestuia.
O problemă de politica financiară în materie de impozite este aceea reprezentată de tipul și numărul de impozite care să fie folosite pentru obținerea veniturilor de care are nevoie statul. Între timp au luat naștere două opinii, prima suținând că un singur impozit reprezentativ este suficient (aceasta a fost promovată de fiziocrați), iar a doua susținând necesitatea instituirii perceperii mai multor impozite. Ideea susținerii unui sistem pluralist de impozite este pusă în practica fiscală a majorității țărilor lumii, însă alegerea numărului și tipului de impozite folosite este diferit de la o țară la alta în funcție de gradul de dezvoltare economică, de tradiții, de rezistența anumitor categorii sociale la introducerea unor impozite noi și de alte criterii luate în considerare de către guvernele și organele legiuitoare aflate în exercițiu.
3. Principiile de politică economică au în vedere aplicarea de către stat a impozitelor nu numai pentru obținerea veniturilor necesare acoperirii cheltuielilor publice, ci și pentru stimularea sau limitarea activității din unele domenii, ramuri sau regiuni economice, pentru micșorarea sau mărirea consumului unei anumite mărfi, pentru extinderea exportului sau restrângerea importului anumitor bunuri, pentru limitarea inflației.
Reducerea sau scutirea de plata impozitelor indirecte a mărfurilor autohtone, stabilirea unor taxe vamale ridicate la import, reducerea impozitelor directe stabilite în sarcina întreprinzătorilor care își plasează capitalurile în ramură sau subramura respectivă, admiterea amortizării accelerate a capitalului fix din aceste domenii etc., sunt măsuri de ordin fiscal care se pot folosii pentru a stimula activități ale unor ramuri sau subramuri economice.
Consumarea anumitor bunuri sau servicii poate fi încurajată prin scăderea sau anularea impozitelor indirecte care le încarcă sau poate fi redus prin creșterea cotelor folosite pentru calculul impozitelor indirecte aferente.
Se pot extinde relațiile comerciale cu străinătatea prin încurajarea și susținerea unor măsuri fiscale cum sunt:
acordarea unor prime pentru export;
restituirea integrală sau parțială a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate;
reducerea taxelor vamale la importul anumitor mărfuri și servicii utilizate pentru fabricarea de produse destinate exportului;
scutirea de taxe vamale a importului unor mărfuri sau pentru mărfurile provenite din anumite țări.
Pentru a micșora comerțul exterior trebuie fie să folosim niște taxe vamale la import cu caracter protecționist, fie să diminuăm accesul în țară a unor mărfuri prin intermediul unor contingente cantitative. De asemenea, contingentele cantitative se pot stabili și în cazul exportului unor materii prime, încurajându-se exportul de produse finite.
4. Principiile social-politice ale impunerii sunt caracterizate de faptul că, prin politica fiscală promovată, statele vor și realizarea unor obiective de natură social-politică. Prin îndeplinirea acestor obiective, guvernele au drept scop să țină pe linia de plutire încrederea populației în politica pe care o promovează, precum și influență asupra unor categorii sociale. În acest scop sunt promovate:
anumite facilități fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau care au în întreținere mai multe persoane fără venituri proprii (copii, bătrâni);
impozite speciale în sarcina persoanelor căsătorite care nu au copii și celibatarilor, pentru a stimula natalitatea;
impozitele indirecte care prin mărimea lor limitează influențele negative asupra sănătății oamenilor, a consumului de tutun și băuturi alcoolice etc.
2.4. Așezarea și perceperea impozitelor
Complexul de operațiuni care se referă la determinarea obiectului impozabil, determinarea cuantumului impozitului și perceperea impozitului, reprezintă așezarea impozitului.
Stabilirea obiectului impozabil are în vedere constatarea materiei impozabile (care este în sarcina organului fiscal) și evaluarea acesteia (efectuată de organul fiscal însuși sau în conlucrare cu chiar contribuabilul sau cu o terță persoană).
Evaluarea se poate face indirect sau direct.
Evaluarea indirectă se poate efectua:
pe baza semnelor exterioare ale obiectului impozabil, uzuală pentru impozitele de tip real, operativă, simplă și puțin costisitoare, dar aproximativă și generatoare de abuzuri. De exemplu, evaluarea unui imobil după numărul și destinația încăperilor;
forfetar, adică atribuirea unei valori în înțelegere cu contribuabilul;
administrativ, adică atribuirea unei valori de către chiar organul fiscal pe baza propriilor informații și ajustabilă pe baza unor argumente prezentate de contribuabil și acceptate de organul fiscal.
Evaluarea directă se poate efectua:
pe baza declarației unei terțe persoane, ale cărei calitate și obligație sunt stabilite prin lege. De exemplu, cel ce angajează are calitatea și obligația de a declara sumele plătite ca venit angajatului său și de a-i opri și vărsa impozitul pe acest venit;
pe baza declarație contribuabilului, căruia i se stabilește prin lege obligația de declarație, ca și forma în care trebuie făcută și termenul până la care trebuie depusă.
Determinarea cuantumului impozabil are în vedere calculul sumei de plată. În cazul în care calculul se face în mod normal, metoda de calcul se zice a Impozitului de cotitate, cea mai uzuală în zilele noastre.
Teoria financiară menționează și metoda impozitului de repartiție, în care autoritatea statală stabilește volumul necesar al veniturilor și îi repartizează pe contribuabili după o anumită „cheie” (criteriu). Această metodă este utilizată uneori în special la nivelul colectivităților mici (sat, comună, cartier) în legătură cu realizarea unui obiectiv de interes comun pentru cei interesați să accepte să contribuie, din dorința de a grăbi realizarea care ar putea fi amânată daca s-ar aștepta existența unei finanțări bugetare.
CAPITOLUL III. CLASIFICAREA IMPOZITELOR
3.1. Impozitele directe
3.1.1.Caracterizarea generală a impozitelor directe
Impozitele directe sunt o categorie de impozite clasificate după criteriul trăsăturilor de fond și formă.
Impozitele directe sunt acele impozite ce se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și/sau juridice, in funcție de veniturile și averea acestora, pe baza cotelor legale de impunere și se percep direct de la subiectul impozitului la anumite termene precis stabilite, fiind impozite individualizate.
Acest tip de impozite reprezintă principala sursă de venituri a bugetului administrației centrale de stat pentru majoritatea țărilor lumii.
Forma de impunere atât cea mai veche și simplă cât și forma de impunere care poate garanta echitatea fiscală sunt formate de impozitele directe. Aceste două forme de impuneri oferă un număr de avantaje care reies din caracteristici ce oferă răspunsuri necesităților multora dintre principiile impunerii: sunt nominative, sunt legate de puterea economică și de situația personală a contribuabilului și sunt prezentate plătitorului inaintea plății atât în ce privește suma de plată, cât și termenele-scadență.
Principalele caracteristici ale impozitelor directe sunt:
sunt nominative : se stabilesc direct pe numele fiecărei persoane fizice și juridice;
subiectul și suportatorul impozitului sunt una și aceeași persoană, în marea majoritate a cazurilor. De aceea, se spune că impozitele de acest tip au o incidență directă asupra subiectului plătitor;
o caracteristică importantă a impozitelor directe este aceea că, de regulă, acestea au un cuantum și termen de plata ce pot fi precizate în prealabil și, ca atare, pot fi cunoscute din timp de către contribuabil;
se stabilesc pe veniturile și/sau averea persoanelor fizice sau juridice;
efectul lor economic constă în diminuarea veniturilor (scad după plata impozitelor);
Impozitele directe sunt clasificate după obiectul impunerii în:
impozite reale – fundamentate fără a se ține cont de situația personală a contribuabilului
impozite personale – stabilite în strânsă legătura cu starea economico-socială a subiectului impozabil
În funcție de modul lor de așezare și de obiectul lor impozitele directe se împart în mai multe categorii prezentate în tabelul de mai jos:
Tabel 3.1. Clasificarea impozitelor directe
3.1.2.Impozitele reale
Impozitele care nu mai caracterizează epoca contemporană și sunt așezate pe obiectul activității se numesc impozite reale. Această așezare a impozitelor reale are nevoie de realizarea unei instituții anume, care să explice obiectul activității și să-l inregistreze pe persoane. O astfel de instituție s-a făcut de-a lungul timpului doar în ceea ce privește pământul și activitățile legate de el. În ceea ce privește alte feluri de activități nu s-a putut impune o astfel de instituție. Instituția creată ce vizează pământul este cunoscută sub denumirea de cadastru și se ocupă cu prezentarea bunurilor funciare, precizarea veniturilor pe care acestea le produc și evidența lor pe proprietari. Instituția de cadastru există și astăzi, având același obiect, dar funcții schimbate.
Impozitele reale se mai numesc și obiective sau pe produs deoarece se așează asupra materiei impozabile, ilustrând prevederi fiscale vechi fără a se ține cont de situația subiectului impozitului.
Impozitele reale cuprind următoarele tipuri de impozite:
impozitul funciar;
impozitul pe clădiri;
impozitul pe activități industriale, comerciale și profesii libere,
impozitul pe capitalul mobiliar sau bănesc.
Impozitul funciar – a fost inclus în practica fiscală a unor țări europene în primele
faze ale evoluării capitalismului, fiind datorat de către toți proprietarii de terenuri.
Definirea mai exactă a impozitului funciar, a fost permisă de introducerea cadastrului. În impozitul funciar sunt trecute atât bunurile funciare existente într-o localitate, cât și veniturile pe care acestea le produceau, pe baza cărora erau stabilite impozitele. Astfel, s-a eliminat problema determinării mărimii acestor impozite, deoarece înainte se foloseau criterii care nu puteau servi la stabilirea corectă a capacității de plată a contribuabililor plătitori, ele având în vedere numai factorii care influențează nivelul producției agricole: suprafețele de teren cultivate și calitatea acestora sau mărimea arenzii.
Impozitul pe clădiri – a fost inființat în comparație cu impozitul funciar și era încasat de la toate persoanele care posedau în proprietate clădiri.
La început se foloseau o serie de criterii exterioare clădirii – și anume: numărul și destinația dată încăperilor, suprafața construită, aspectul exterior al clădirii – ceea ce nu era în măsură să realizeze o impunere echitabilă, deoarece nu ofereau o imagine completă asupra obiectului impozabil. În timp, aceste criterii au fost completate si diversificate, lucru care a făcut posibilă o stabilire mai corectă a acestui tip de impozit .
Impozitele pe activitățile industriale , comerciale și pe profesiile liberale – erau stabilite precum impozitele pe clădiri, tot în baza unor criterii exterioare, fără a se ține cont de veniturile realizate, de costurile de producție sau de capacitatea contributivă a subiecților plătitori .
Impozitele pe capitalurile bănești – erau stabilite în funcție de mărimea veniturilor sub forma dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru împrumuturile acordate sau în funcție de cuantumul venitului sub forma dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul împrumutat .
Această modalitate de așezare a impozitului oferea contribuabililor posibilitatea de a se sustrage de la plata impozitelor, întrucât nici debitorii si nici creditorii nu erau interesați să informeze organele fiscale despre existența unor raporturi de creditare între ei . Pin urmare , randamentul fiscal al acestui tip de impozit era scăzut.
Actualmente, în practica fiscală internațională există foarte puține impozite reale, majoritatea statelor lumii efectuând de-a lungul timpului complexe operațiuni de „cosmetizare” a impozitelor reale prin „personalizarea” acestora.
3.1.3. Impozitele personale
Forma de impunere cea mai frecventă în zilele noastre este cea a impozitelor personale, care sunt așezate pe venit și pe avere.
Impozitele personale sunt cunoscute și sub denumirea de impozite subiective. Motivul pentru care se mai numesc așa este că ele se determină asupra venitului sau averii reprezentată în formă bănească (în unități monetare), în strânsă legătură cu situația personală a subiectului impozitului.
Trecerea de la impozitele reale la cele personale a fost determinată de mai multe cauze:
nevoia sporită de resurse financiare la dispoziția statului pentru îndeplinirea
sarcinilor sociale;
apariția unei surse noi de impunere , salariul, cu mare pondere în veniturile din
societate ;
impozitele personale sunt mai eficiente , presupun proceduri de evaluare mai corecte , mai simple, are un randament fiscal mai ridicat comparativ cu impozitele reale ;
Impozitele directe personale se împart în
impozite pe venit
impozite pe avere
3.1.3.1.Impozitele pe venit
Impozitele pe venit sunt așezate pe diferitele tipuri de venituri, unele fiind însă exonerate și anume: pensii, ajutoare sociale, burse, dobânzi, etc., existând anumite diferențieri pe țări și în timp.
După criteriul subiectului impozitului, impozitele pe venit sunt impozite pe veniturile persoanelor fizice și impozite pe veniturile persoanelor juridice.
Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
Subiectul acestui impozit sunt persoanele fizice care își au domiciliul sau rezindența în statul beneficiar al respectivului impozit, precum și persoane nerezidente (cu unele excepții) care realizează venituri în respectivul stat. Legea scutește de regulă de la plata acestui impozit unele categorii de beneficiari de venit precum: suveranii și familiile regale, diplomații străini acreditați (cu condiția reciprocității), persoanele care realizează venituri sub minimul impozabil și, uneori, militarii.
Obiectul acestui impozit îl constituie venitul realizat de orice persoană fizică, numit și venit brut. Acesta este ajustat conform legii prin deducerea unor cheltuieli pe care le-a suportat contribuabilul, obținându-se în acest mod venitul impozabil. Cheltuielile deductibile sunt, în general, următoarele:
cheltuieli pentru desfășurarea activității
dobânzi plătite pentru credite utilizate
vărsăminte la fondul de amortizare și fondul de rezervă
cotizații pentru asigurările sociale
prime de asigurare
anumite cheltuieli social-culturale
pierderi din activitatea anilor precedenți
pierderi din calamități naturale.
Impunerea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice se realizează în două modalități:
impunerea separată – în acest caz se impune separat fiecare tip de venit obținut de persoana fizică în parte , numărul surselor de venit determinând numărul impozitelor calculate.
Sistemul impunerii separate prezintă avantajul simplicității , preciziei, însă comportă și o serie de impedimente, cauzate în special de faptul că are un randament fiscal scăzut, generează costuri ridicate de aplicare și dezavantajează persoanele care au o singură sursă de venit .
impunerea globală – constă în însumarea tuturor veniturilor realizate de o persoană fizică (indiferent de sursa de proveniență) , și deducerea din rezultatul obținut a unor sume stabilite reglementat. În final venitul cumulat, astfel corectat, fiind supus impunerii printr-o singură prelevare fiscală, impozitul global.
Acest sistem de impunere are o largă răspândire în lume, fiind practicat în multe țări din Europa Occidentală(Belgia, Franța, Italia ).
În România s-a trecut la impozitarea globală începând de la 1 ianuarie 2000, astfel din venitul brut al persoanelor fizice se mai pot deduce: taxe pentru asigurări sociale de sănătate și pentru șomaj, o sumă pentru cheltuieli profesionale, sume pentru consumul personal și pentru cel al membrilor de familie aflați în întreținerea contribuabilului.
Avantajele sistemului de impunere globală oferă :
posibilitatea aplicării progresivității impozitării ,
asigură individualizarea fiscală a persoanelor fizice,
reduce numărul tentativelor de sustragere de la plată ;
conferă un randament fiscal ridicat ;
Pe când dezavantajele acestuia se referă la :
imposibiliatea diferențierii sarcinii fiscale pe surse de venit;
volumul mare de muncă ;
inechitatea pricinuită persoanelor care obțin venituri din mai multe surse.
Impozitul pe veniturile personale juridice – subiectul acestui impozit sunt persoanele juridice care obțin venituri în statul beneficiar ar respectivului impozit, indiferent de domiciliul lor. Subiecții sunt de regulă diferențiați după caracterul participanților la asociere:
persoane juridice rezultate din asocierea de persoane fizice numite și societăți de persoane, caracterizate prin faptul că este dificil de făcut distincție între averea asociatului și averea societății, astfel impunerea veniturilor realizându-se după procedurile de impunere a veniturilor persoanelor fizice
persoane juridice rezultate din asocierea de capitaluri, numite și societăți de capital, caracterizate prin faptul că se poate distinge net între averea participanților și averea societății, astfel, participanții răspund de actele inițiate de societate numai în limita capitalului cu care au intrat în asociație.
Obiectul acestui impozit îl constituie venitul persoanei juridice în cauză. În cazul societăților de capital pot fi identificate trei niveluri de venit:
a) profitul societății înainte de impozitare
b) profitul repartizat ca dividend pentru acționari
c) profitul rămas la dispoziția societății
Această repartizare a profitului permite luarea în considerare a mai multor modalități de impunere a veniturilor realizate de societățile de capital și anume:
se impune mai întâi profitul total obținut de societatea de capital și apoi separat profitul repartizat acționarilor sub formă de dividende. În acest caz, considerat clasic, partea din profit repartizată acționarilor este impusă de două ori impozitării (o dată la societate și a doua oară la acționari sau asociați);
se impun numai dividendele, iar partea din profit lăsată la dispoziția societății de capital este scutită de impozit. Practicarea acestei metode este avantajoasă pentru societățile de capital și vizează simularea acestora în plasarea profitului realizat în noi investiții;
se impune numai partea din profit care rămâne la dispoziția societății de capital, iar dividendele repartizate acționarilor nu sunt impuse impozi-tarii. În acest caz se încalcă principiul echitații fiscale, deoarece se exone-reaza de la impunere dividendele realizate de acționari;
impunerea separată, mai întâi a dividendelor repartizate acționarilor și apoi a părții din profit rămase la dispoziția societății de capital.
Impozitul pe venitul persoanelor juridice îmbracă următoarele forme:
impozitul pe profit;
impozitul pe dividende;
impozitul pe venituri din vânzarea activelor
Din cele trei impozite enumerate mai înainte, impozitul pe profit este pe primul loc din punct de vedere al importanței, datorită faptului că profitul este principala formă de venit a societăților comerciale.
Deosebirea dintre veniturile unui agent economic câștigate din munca pe care o face și cheltuielile aferente obținerii ei, definește, pe larg, profitul.
Obiectul impunerii este profitul anual impozabil care este reprezentat de diferența dintre veniturile obținute de agentul economic într-un an fiscal și cheltuielile deductibile aferente efectuate. Dacă există și cheltuielile nedeductibile acestea nu pot fi scăzute din venituri, ci se însumează acestora în vederea determinării profitului anual impozabil.
3.1.3.2.Impozitele pe avere
Impozitele pe avere – se instituie în strânsă legătură cu dreptul de proprietate al diferitelor persoane asupra unor bunuri mobile sau imobile .
Impozitul pe avere îmbracă trei forme principale și anume:
impozit asupra averii propriu-zise;
impozit asupra circulației averii;
impozit asupra creșterii averii.
Impozitele asupra averii propriu-zise se găsesc sub forma de impozite fixate asupra averii, din plățile din veniturile obținute de pe urma averii respective, cât și ca impozite constituite pe substanța averii.
Cele mai frecvent utilizate impozite asupra averii propriu-zise sunt:
a) impozitele pe proprietăți imobiliare:
se întâlnesc cel mai des sub forma impozitelor asupra terenurilor și clădirilor;
au ca bază de impunere, fie valoarea de înlocuire sau valoarea declarată de proprietar, fie veniturile capitalizate privind bunurile respective;
cotele de impunere sunt în general scăzute.
b) impozitul asupra activului net:
are ca obiect întreaga avere mobilă și imobilă pe care o deține un contribuabil;
Acest impozit se aplică diferit, astfel:
în unele țări (de exemplu Suedia, Austria, Germania etc.) la plata acestui impozit sunt supuse atât persoanele fizice, cât și cele juridice;
în alte țări (Danemarca, Olanda) acest impozit este plătit numai de persoanele fizice;
există anumite țări (de exemplu Canada) unde impozitul este plătit numai de societățile de capital.
Pentru calcularea acestui impozit se folosesc fie cotele progresive (în Suedia, Danemarca, Elveția etc.), fie cotele proporționale (în Germania, Austria, Olanda etc.).
Impozitul asupra circulației averii – se plătește atunci când se face trecerea dreptului de proprietate de la o persoană la alta, cu titlu gratuit sau oneros, dar și în cazul vânzării unei proprietății.
Cele cu titlu gratuit sunt:
impozitul pe succesiune – taxa de moștenire se așează asupra averii care trece de la o persoană decedată la o persoană în viață. Cotele acestui impozit sunt mici și varieaza în funcție de mărimea averii și gradul de rudenie. Impozitul îl plătește cel care primește averea.
impozitul pe donație: a fost instituit că o replică la evaziunea impozitului pe succesiune. Obiectul acestui impozit este valoarea brută a donației. Are cote mici și un caracter regresiv. Cotele vor fi în funcție de obiectul și motivul donației;
Impozitul pe vânzare este instituit în momentul în care are loc vânzarea sau cumpărarea unei valori mobiliare sau imobiliare. Obiectul acestui impozit este valoarea declarată a averii, iar în unele cazuri valoarea de piață a acesteia.
Impozitul asupra creșterii valorii – subiectul acestui impozit sunt proprietarii ce au dobândit spor de avere imobiliară (uneori și mobiliară), spor ce constituie obiectul impozitului. Impozitul se percepe în momentul vânzării averii sau a unei părți a ei și se calculează asupra sporului de valoare a acesteia în momentul cumpărării sau a vânzării. Din această valoare se deduc acele cheltuieli efectuate și probate de proprietar pentru ameliorarea sau modernizarea averii sale.
Rațiunea acestui impozit este diminuarea câștigului fără efort dobândit de proprietar ca rezultat al unor cauze exterioare precum:
modificarea destinației terenului fie în mod natural fie ca afect al unor acte ale administrației publice
executarea unor lucrări edilitare (construcții de drumuri, canalizări, electrificări)
inflația, etc.
Impozitele speciale pe avere – se așează pe creșterea valorii averii. Dintre acestea amintim :
impozitul asupra plusvalorii imobilelor: obiectul acestui impozit reprezintă creșterea valorii datorită unor factori independenți de voință proprietarului. Subiectul impozitului este proprietarul averii, care apare ca și plătitor doar în momentul vânzării imobilului respectiv. Acest impozit se percepe sub forma timbrelor fiscale .
impozitul pe creșterea averii pe timp de război: obiectul impozitului este valoarea în plus a averii cu dezavantajul că materia impozabilă este greu de evaluat, dar totuși se bazează pe cote progresive. Randamentul impozitului este foarte scăzut pentru că , cotele de impozitare sunt destul de mici, iar cuantumul impozitului este afectat de inflație, fenomen ce se dezvoltă de regulă pe timp de război, astfel încât plata impozitului se face în moneda depreciată .
impozitul militar – este tipul de impozit incidental încasat pe timp de război și este plătit de persoane protejate de a duce la bun sfârșit stagiul militar pe parcursul războiului. Elementul impozitului reprezintă averea persoanei respective. Cauza așezării acestui impozit este aceea că dacă persoana respectivă ar fi satisfăcut stagiul militar n-ar fi avut timp să se ocupe de propria sa avere.
3.2. Impozitele indirecte
Impozitele indirecte sunt impozitele care se stabilesc asupra vânzării unor bunuri și prestării anumitor servicii, iar apoi sunt vărsate la bugetul public de către producători, comercianți și sunt suportate de către consumatorii bunurilor și serviciilor impozabile .
Denumirea de „indirecte” provine de la faptul că aceste impozite nu se stabilesc „direct pe persoană” astfel, atunci când se introduc, nu se cunoaște, nici de organele fiscale și
nici de cetățeni cine va plăti aceste impozite și în ce măsură.
3.2.1. Caracterizarea generală a impozitelor indirecte
Caracteristicile impozitelor indirecte sunt:
nu sunt nominative , adică nu se cunoaște numele contribuabilului care datorează debitele fiscale;
se percep la vânzarea mărfurilor și serviciilor prin adăugarea unor cote de impunere la prețurile ș tarifele acestora;
se încasează de la toate persoanele care cumpără mărfurile și serviciile supuse impunerii indirecte, indiferent de veniturile, averea sau situată personală a acestora;
se stabilesc în cote proporționale asupra prețului mărfurilor supuse vânzării și serviciilor în sumă fixă pe unitatea de măsură a acestora;
se virează la bugetul public de către producători, comercianți, însă sunt suportate de către consumatori, fiind incluse în prețurile mărfurilor sau tarifele serviciilor;
în acest sens există o neconcordanță intre plătitorul acestora la buget și suportatorul lor real;
·mărimea acestora este necunoscută de consumatori, fiind „camuflată” în prețuri
sau tarife, fiind numite și impozite invizibile;
· au un caracter inechitabil, deoarece nu prevăd un venit minim neimpozabil, nu
cuprind anumite facilități în cazul celor care au copii sau persoane în întreținere și, totodată avantajează persoanele cu venituri mari;
au un pronunțat caracter regresiv, datorită discrepanței dintre mărimea veniturilor diferitelor categorii sociale;
utilizarea lor, ca și în cazul impozitelor directe, conduce la scăderea nivelului de trai al populației, deoarece, prin reducerea veniturilor reale se diminuează puterea de cumpărare a populației;
un alt avantaj este rapiditatea perceperii impozitului și în același timp este și mai puțin costisitoare decât impozitarea directă.
În funcție de forma lor de manifestare, impozitele indirecte se grupează în:
taxele de consumație ;
monopolurile fiscale;
taxele vamale ;
taxe fiscale de timbru, de înregistrare ;
Tabel 3.2. Schema impozitelor indirecte
3.2.2. Taxele de consumație
Taxele de consum sunt impozite indirecte al căror subiect este producătorul și/sau comerciantul, al căror obiect este produsul/serviciul ce se consumă sau încasările realizate prin vânzarea lor, iar suportatorul este consumatorul final.
Aceste taxe reprezintă cea mai răspândită formă de așezare a impozitelor. Poartă denumirea de taxe dintr-o simplă obișnuință, în fond acestea sunt impozite în sensul că sunt obligatorii, nu presupun o contraprestație și sunt fără o destinație specială.
În raport cu obiectul lor taxele de consum se împart în două categorii:
1. taxe de consum pe produs, numite și accize, așezate de obicei asupra bunurilor/serviciilor cu cel mai mare consum și pentru care inerția de consum este mare, adică bunuri sau servicii a căror cerere este în general inelastică în raport cu prețul iar uneori chiar și cu venitul. Așezarea lor poate fi făcută în sumă fixă pe unitatea de produs/serviciu sau în cotă procentuală asupra prețului de vânzare a acestora. Introducerea lor are și rațiuni fiscale dar de obicei și de altă natură, fiind motivate și de intenția realizării unor obiective valutare, sociale, de sănătate, etc.
De exemplu accizele mari asupra țigărilor străine sunt așezate și pentru a descuraja importul (diminuarea plăților externe în valută), dar și pentru a descuraja fumatul, obicei periculos sănătății.
2. taxele generale pe vânzări, așezate pe cifra de afaceri. Acestea pot fi, în funcție de veriga la care se încasează:
– cumulativă sau multifazică, atunci când se practică la fiecare vânzător, neținând seama că a mai fost plătită în amonte pe circuitul economic;
– unică sau monofazică atunci când se practică la una din cele două verigi majore ale circuitului economic: la producător ca și taxă de producție sau la comerciant ca și impozit pe circulație.
3.2.2.1. Accizele
Pe lângă TVA în toate statele mai există niște taxe speciale de consumație care „lovesc” doar anumite produse. Aceste taxe speciale de consumație se așează, de regulă, pe vânzarea acestor grupe aparte de produse și poartă denumirea de accize.
Aceste grupe speciale de produse care fac obiectul accizelor sunt reprezentate în ziua de azi:
de bunurile care dăunează sănătății ;
de produsele considerate de lux ;
Plătitorii accizelor sunt agenții economici care importă produsul respectiv pentru vânzare, producătorii sau vânzătorii acestuia. Ca și în cazul TVA, suportatorul este însă, cel care cumpără produsul respectiv, adică consumatorul final.
Prin două proceduri poate fi calculată acciza. În funcție de cum este exprimată cotă de impunere pentru fiecare produs accizat în parte. Astfel, cota de impunere poate fi:
fie o cotă fixă în lei sau în euro pe unitatea de măsură specifică (de exemplu pe litru, pe gradul de concentrație, pe cifra octanică etc);
fie o cotă procentuală care se aplică asupra pețului de vânzare;
Desigur, obiectul accizelor este de natură fiscală, și anume formarea de resurse la dispoziția statului. Motivația de ordin social a accizelor este destul de importantă, prin faptul că acestea pot fi folosite ca și pârghii fiscale pentru controlarea consumurilor, în sensul descurajării acelora care, spre exemplu, dăunează sănătății.
La noi în țară, se plătesc accize pentru următoarele grupe de produse:
alcoolul etilic alimentar, derivatele sale și orice alte băuturi alcoolice;
produsele petroliere (excepție face păcură);
produsele din tutun;
alte produse și grupe de produse: cafea, bijuterii (cu excepția verighetelor), autoturisme, parfumuri, blănuri naturale, articole din cristal, ape minerale, armele de vânătoare și de uz individual.
3.2.3. Monopolurile fiscale
Monopolurile fiscale reprezintă o altă sursă importantă de venituri ale statului, care fac parte din categoria impozitelor indirecte.
Monopoluri fiscale asupra producției și/sau vânzării unor mărfuri sunt stabilite de către stat. Dintre acele mărfuri asupra cărora se stabilesc monopoluri fiscale enumerăm: tutunul, sarea, alcoolul, cărțile de joc și alte produse specifice.
Monopolurile fiscale, în funcție de sfera lor de cuprindere, pot fi:
depline sau totale;
parțiale sau speciale;
Asupra producției, cât și asupra comerțului cu ridicata ori cu amănuntul a unor mărfuri, se stabilesc de către stat, monopolurile fiscale depline.
În ceea ce privește, monopolurile parțiale, ecestea sunt stabilite fie numai asupra producției și comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.
De pe urma monopolurilor fiscale, statul realizează venituri care sunt alcătuite, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri – pe care statul îl realizează că orice întreprinzător -, iar pe de alta, din impozitul direct cuprins în preț, care se încasează de la consumatorii mărfurilor respective. Fiindcă doar statul produce sau doar statul vinde aceste mărfuri, el poate stabili un preț în care să fie inclus și un asemenea impozit indirect.
Monopolurile fiscale aduc statului niște încasări destul de importante. Dintre țările care se bucură de aceste încasări se menționează: Italia (asupra tutunului și chibriturilor), Germania (asupra alcoolului sau băuturilor alcoolizate), Spania (asupra tutunului și petrolului) și Tunisia.
În România monopolurile fiscale se stabilesc asupra chibriturilor, parțial asupra alcoolului și produselor alcoolice, tutunului, timbrelor fiscale, judiciare și poștale, Loteriei Naționale, fabricarea și comercializarea armamentului, a munițiilor ș.a.
Pe lângă faptul că monopolurile fiscale oferă avantajul producerii unor venituri importante statului, ele constituie și un dezavantaj, prin faptul că acolo unde se utilizează, acestea afectează veniturile reale ale consumatorilor.
Relația de calcul a acestui impozit este:
I = Pv – (Cp + P)
unde:
I – impozitul
Pv – prețul de vânzare stabilit de către stat
Cp – costul de producție
P – profitul întreprinzătorului
3.2.4. Taxele vamale
Impozitele încasate de stat asupra mărfurilor la trecerea granițelor vamale a unui stat se numesc taxe vamale. Ele sunt catalogate ca fiind o categorie de impozite deosebite, având rolul de a procura venituri fiscale bugetului, dar și a proteja economia națională de concurență străină .
Taxele vamale se regăsesc în sistemul impozitelor indirecte. Stadiul taxelor vamale depinde de nevoia de protecție pe piața internă.
Subiectul taxelor vamale îl reprezintă agentul economic care realizează activități de comerț exterior, al căror obiect este valoare în vamă a respectivei operațiuni și al căror suportator este, în principal, consumatorul final. În cadrul unor piețe puternic competitive și pe care cererea este relativ bine satisfăcută, consumatorul final este doar parțial suportator. Cel care vinde pe aceste piețe nu poate să includă în preț toată taxa vamală pentru că atunci produsele lui nu s-ar mai vinde, deoarece prețul produselor propuse de el ar putea fi prea mare în comparație cu cel al altor ofertanți. Bineînțeles că, raportul preț-calitate pentru produsele sale ar putea fi neconvenabil pentru consumatori, astfel s-ar ajunge la același rezultat al imposibilității de a-și vinde produsele.
Cantitatea acestora va fi cu atât mai mare cu cât condițiile de pe piața internă sunt mai dezavantajoase față de cele ale exportatorilor străini. De asemenea, stabilirea nivelului taxelor vamale ține și de diferențele care se află între costul și prețul mărfurilor pe piața internă și pe piața externă.
În funcție de criteriul folosit, taxele vamale se pot clasifica astfel:
După scopul urmărit de către stat:
taxe vamale fiscale;
taxe vamale protecționiste.
Taxele vamale fiscale au că singur obiectiv procurarea de venituri la bugetul de stat. Taxele vamale protecționiste vizează crearea unei bariere pentru mărfurile străine, prin intermediul căreia se urmărește anihilarea concurenței străine pe piața internă.
După obiectul impunerii:
taxe vamale de import (statul le percepe cu ocazia intrării în țară a unor mărfuri cumpărate pe piața externă);
taxe vamale de export (se instituie de obicei fie asupra materiilor prime pentru a determina prelucrarea acestora în țară, fie asupra semifabricatelor ori produselor finite cu pondere mare în export ;
taxe vamale de tranzit (se stabilesc asupra mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior, cu prilejul trecerii acestora pe teritoriul unei terțe țări);
3. După modul de stabilire taxele vamale pot fi:
taxe vamale autonome (fixate reglementat și opozabile fata de oricare alt stat
străin );
taxe vamale convenționale (instituite și opozabile fata de un anumit stat, prin consimțământul acestuia);
4. După modul de exprimare al taxei întâlnim:
taxe vamale ad valorem ( se calculează ca procent asupra prețului mărfii);
taxe vamale specifice ( se fundamentează ca suma fixa pe unitatea naturală de măsură a mărfii);
taxe vamale mixte (reprezintă o combinație a taxelor vamale specifice cu cele advalorem);
CAPITOLUL IV. ÎMPRUMUTURILE DE STAT. DATORIA PUBLICĂ
4.1.Trăsăturile caracteristice ale împrumuturilor de stat
Împrumutul de stat reprezintă operațiunea prin care statul intră în posesie imediată de resurse financiare, în schimbul promisiunii de rambursare viitoare și însoțită de o contraprestație directă sub forma unei dobânzi ce remunerează pe creditor.
Calitatea de creditor revine persoanelor fizice sau juridice care dispun de mijloace bănești temporar libere și urmăresc să-și valorifice capitalurile în plasamente sigure și în condiții de rentabilitate.
Astfel împrumutul de stat prezintă următoarele trăsături caracteristice:
Caracter contractual al împrumutului de stat, prezent în cazul oricărui împrumut, exprimă acordul de voință al părților. Trebuie precizat însă faptul că simplul acord de voință nu este suficient pentru încheierea în mod valabil a contractului, acesta fiind supus anumitor condiții.
Spre deosebire de impozit care constituie o prelevare obligatorie stabilită unilateral de către stat în sarcina unei persoane fizice sau juridice, împrumutul exprimă acordul de voință al părților. Însă, toate condițiile de emisiune și de rambursare a împrumuturilor, forma și mărimea venitului pe care-l asigură precum și alte eventuale avantaje oferite creditorilor, se stabilesc de organele competente ale statului, fără consultarea prealabilă a potențialilor creditori. Persoanele interesate pot să accepte sau să refuze în bloc condițiile stabilite de stat dar nu pot pretinde un tratament preferențial față de alți subscriitori.
Astfel în cazul împrumuturilor de stat, materializate prin vânzarea de obligațiuni, oferta de vânzare ar trebui să cuprindă următoarele elemente de identificare ale emisiunii: – denumirea titlurilor,
– data emisiunii,
– valoarea sa,
– forma împrumutului (cu dobândă, sau discount ),
– rata dobânzii și modalitățile de calcul ale acesteia precum și scadența, etc.
Caracter rambursabil: Ca orice împrumut dar în opoziție cu impozitele, împrumutul de stat are un caracter rambursabil.
Așa cum s-a precizat în definiția împrumutului de stat acesta se caracterizează prin promisiunea viitoare de rambursare, la termenul fixat, a sumelor provenite de la persoanele fizice și juridice.
Caracterul rambursabil al împrumutului de stat se păstrează și în cazul împrumuturilor perpetue întrucât chiar dacă nu este prevăzută expres o scadență a acestuia, statul restituie creditorilor săi sumele împrumutate.
La plasarea unui împrumut statul stabilește termenul de rambursare a acestuia care poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat în funcție de previziunile privind evoluția veniturilor și cheltuielilor publice. De la această regulă fac excepție împrumuturile perpetue, la emiterea cărora statul se angajează doar să plătească o anumită dobândă creditorilor săi pe o perioadă nedeterminată, fără să se stabilească însă o dată fixă de restituire a creditului.
Caracter remunerator
Față de impozite care nu presupun o contraprestație directă din partea statului, împrumutul de stat are un caracter remunerator.
Pentru sumele de bani împrumutate de la persoanele fizice sau juridice în scopul satisfacerii necesităților publice, statul pe lângă rambursarea acestora, realizează o anumită contraprestație ce îmbracă forma dobânzii, a primei de rambursare și a emiterii sub valoarea nominală. Unele din aceste contraprestații realizate de stat, prevăzute în prospectul de emisiune pot fi retrase pe parcurs, ca de exemplu diminuarea dobânzii prin conversiunea datoriei publice.
Împrumutul de stat are caracter facultativ. Sunt cunoscute de-a lungul timpului și cazuri de derulare a unor împrumuturi publice forțate sau obligatorii. La astfel de măsuri se apelează însă numai in situații excepționale (conflicte militare, calamități naturale etc.).
Au fost cunoscute și cazuri în care potențialii creditori au avut o dublă opțiune: să suporte un impozit extraordinar, definitiv și nerambursabil sau să accepte un împrumut public rambursabil, dar cu o dobândă sub nivelul pieței.
4.2. Elementele tehnice ale împrumuturilor de stat
La lansarea unui împrumut de stat este necesară stabilirea câtorva elemente tehnice care îl definesc din punct de vedere juridic. Pe baza acestora subscriitori potențiali fac judecăți de valoare în privința rentabilității plasării disponibilităților bănești în înscrisuri ale acelui împrumut.
Principalele elemente tehnice ale împrumutului de stat sunt:
– valoarea nominală (VN) – este prevăzută în prospectul de emisiune și se calculează ca raport între valoarea totală a împrumutului și numărul de titluri emise. Valoarea nominală prezintă o importanță deosebită, întrucât este luată în considerare în calculul cuponului de dobândă, iar la scadență rambursarea împrumutului se face în raport cu valoarea nominală.
– prețul de emisiune (PE) – reprezintă prețul sau valoarea la care se realizează prima vânzare a titlurilor. Este prevăzut în prospectul de emisiune și, în general, este mai mic decât valoarea nominală a titlului.
Acest aspect este determinat de obiectivele statului de a intra, într-o perioadă cât mai scurtă de timp, în posesia sumei împrumutate. Suma încasată de stat este egală cu produsul dintre numărul de obligațiuni vândute și prețul de emisiune.
– cursul bursier (CB) – reprezintă valoarea de piață a titlurilor, determinată în funcție de raportul cerere-ofertă.
Cursul se exprimă procentual, iar valoarea sa absolută se determină prin aplicarea procentului respectiv asupra valorii nominale a titlului. În situația în care valoarea cursului bursier este egală cu valoarea nominală, cursul se numește „al pari”, iar emisiunea se realizează la paritate
Dacă valoarea nominală este superioară cursului bursier, atunci acesta se numește curs „sub pari”, iar vânzarea se realizează la o valoare sub paritate.
Dacă valoarea nominală este mai mică decât valoarea cursului bursier, acesta se numește curs „supra pari ”, iar vânzarea se realizează peste paritate.
– rata dobânzii (r) – poate îmbrăca două forme: fie ca rată de emisiune, fie ca rată reală de dobândă.
Rata de emisiune este prevăzută în prospectul de emisiune și se mai numește rată nominală de dobândă, deoarece, aplicată asupra valorii nominale a unui titlu, determină valoarea cuponului de dobândă.
Rata nominală de dobândă se calculează ca raport între valoarea absolută a dobânzii (D) și valoarea nominală a titlului.
– dobânda reprezintă o formă a prețului pe care statul îl plătește creditorilor săi pentru folosirea sumei împrumutate. Acesta este un venit fix de care beneficiază toți deținătorii de înscrisuri, proporțional cu valoarea nominală a sumelor împrumutate.
– prima de rambursare reprezintă un cost pentru debitori și se determină ca diferență între valoarea reală la rambursare și valoarea reală la plasarea împrumutului și este anunțată de stat în perioada campaniei publicitare de prezentare a împrumutului.
– Termenul de rambursare reprezintă perioada de timp cuprinsă între momentul emisiunii și momentul stingerii obligației statului față de creditori. Termenul de rambursare poate fi precizat sau nu în cazul titlurilor cu rentă perpetuă. Dacă termenul de rambursare este precizat în funcție de acesta, titlurile de stat se clasifică astfel:
– titluri pe termen scurt, reprezintă titlurile emise pe o perioadă mai mică decât un an și utilizate pentru acoperirea golurilor de casă și a unor cheltuieli neprevăzute. Din această categorie fac parte:
a) bonuri de tezaur;
b) polițe de tezaur;
c) certificate de trezorerie;
d) certificate (bonuri) de trezorerie.
– titluri pe termen mediu și lung: reprezintă titlurile emise pe o perioadă mai mare decât un an și utilizate pentru acoperirea deficitelor bugetare sau pentru finanțarea unor investiții.
Astfel de titluri îmbracă forma obligațiunilor sau a titlurilor de rentă
4.3. Operațiile prilejuite de împrumuturile de stat
Operațiunile specifice împrumuturilor de stat se referă la ansamblul posibilităților pe care statul le are la dispoziție de modificare a unora din elementele tehnice ale împrumutului ulterior lansării lui,de plasare a titlurilor emise și de răscumpărare a acestora.
Plasarea împrumuturilor de stat reprezintă operatiunea de vânzare a titlurilor de stat în urma căreia statul intră în posesia sumelor împrumutate.
Tehnicile de plasare se referă la modalitățile efective de vânzare a titlurilor. În practica financiară internațională există următoarele modalități de plasarea titlurilor pe piață:
– Plasarea directă de către emitent (subscripție publică), care presupune ca statul să realizeze o largă publicitate a condițiilor inițiale ale creditului prin intermediul prospectului de emisiune și să deschidă ghișee proprii prin care să vândă titlurile. De asemenea, emitentul gestionează întreaga operațiune de plasare și rambursare a titlurilor, ceea ce generează un cost de plasare care influențează randamentul emisiunii.
Cu cât prețul de emisiune este mai mare (în general mai apropiat de valoarea nominală) și cu cât costul plasării este mai scăzut, cu atât randamentul operațiunii de plasare a obligațiunilor este mai ridicat. Suma încasată de stat este egală cu diferența dintre valoarea împrumutului și costul de plasare, iar valoarea împrumutului se determină ca produs între numărul de titluri vândute și prețul de emisiune.
– Plasarea prin vânzare la bursă se utilizează atunci când statul vrea să plaseze titlurile unei noi emisiuni cu costuri reduse și în mod direct.
Plasarea titlurilor pe piață se face treptat deoarece o ofertă mare dintr-o dată ar conduce la scăderea cursului.
– Plasarea prin intermediari (în general reprezentați de consorții sau sindicate bancare, constituite dintr-un grup de bănci în al căror obiect de activitate se regăsesc și operațiuni de revânzare a titlurilor de stat)
4.4. Operațiunile privind împrumuturile de stat
Modificarea ratei dobânzii aferente titlurilor de stat se poate realiza fie prin operațiunea de conversiune fie prin operațiunea de arozare. Micșorarea ratei dobânzii la un împrumut de stat determinată de scăderea ratei dobânzii pe piața mult sub nivelul celei practicate la împrumutul respectiv, reprezintă operațiunea de conversiune.
Conversiunea se materializează prin înlocuirea titlurilor de stat emise în trecut la o rată de dobândă mai mare cu titluri de stat noi emise la o rata de dobânda mai mică,corelatăa cu rata dobânzii de pe piață.
Practic, datorită evoluției pieței, statul are la dispoziție surse de creditare mult mai ieftine decât cele pe care le-a avut în trecut.
Arozarea reprezintă operațiunea de înlocuire a înscrisurilor vechi cu noi titluri emise cu o dobândă majorată atunci când cursul bursier al titlurilor de stat scade foarte mult datorită creșterii ratei dobânzii pe piața monetară și pe piața de capital, generând efecte negative atât asupra deținătorilor de înscrisuri publice care înregistrează pierderi din diferența de curs dar și asupra autorității publice la nivelul imaginii privind riscul plasamentelor capitalurilor ceea ce în viitor va îngreuna accesul statului la o astfel de modalitate de finanțare.
Modificarea termenului de rambursare pentru împrumuturi pe termen scurt prin majorarea acestuia și transformarea împrumutului în împrumut pe termen mediu, lung sau fără termen reprezintă operațiunea de consolidare.
Atunci când împrumuturile pe termen scurt se apropie de scadență iar statul nu are posibilitatea financiară de a le achita, autoritatea publica procedează la preschimbarea acestora cu împrumuturi pe termen mediu,lung sau fără termen,de aceeași valoare dar cu dobânzi mai mari.
Rambursarea împrumuturilor de stat
Rambursarea creditului obligatar reprezintă operațiunea de stingere a obligației emitentului față de creditorii săi, fiind echivalentă cu răscumpărarea titlurilor emise și vândute anterior. În practica financiară internațională se utilizează următoarele modalități de rambursare:
rambursare prin anuități
rambursare prin răscumpărare la bursă
rambursare prin tragere la sorți.
1. Rambursarea împrumuturilor prin anuități constă în aceea că începând cu al doilea sau al treilea an de la contractare statul începe să achite pe lângă dobânzi și o parte din suma datorată.
Această modalitate se utilizează atunci când statul are un număr mic de creditori. Anuitățile pot fi constante adică egale pe toată perioada creditului sau inegale, respectiv progresive sau regresive.
2. Când împrumutul de stat a fost contractat de la un număr mare de creditori statul folosește pentru rambursarea acestuia varianta tragerilor la sorți. În momentul lansării împrumuturilor statul stabilește valoarea titlurilor amortizabile în fiecare an prin tragere la sorți.
Rambursarea împrumuturilor prin anuități și tragere la sorți se utilizează în cazul creditului public cu termen.
3. Împrumuturile pe termen lung precum și împrumuturile perpetue sunt rambursate de regulă de către stat prin răscumpărarea titlurilor de valoare ale acestora la bursă. Prin acest procedeu împrumutul se poate restitui atât la scadență, cât și cu anticipație (atunci când statul dispune de resurse financiare și evoluția cursului pe piață este în favoarea sa).
Rambursarea împrumuturilor publice se realizează de către stat prin intermediul resurselor financiare provenite din:
fondul special de rambursare;
veniturile curente ale exercițiului bugetar;
excedentele bugetare.
Pe lângă aceste modalități de rambursare a împrumuturilor publice considerate ordinare, normale, practica financiară a consacrat și alte procedee de amortizare a datoriei publice cu caracter excepțional. Dintre acestea menționăm:
intrarea statului debitor în incapacitatea de plată;
deprecierea monetară;
repudierea datoriei publice.
4.4. Noțiuni generale privind datoria publică
Datoria publică cuprinde totalitatea sumelor împrumutate de autoritățile publice centrale, de unitățile publice centrale, de unitățile administrativ – teritoriale și de ale entități publice, de la persoane fizice sau juridice pe piața internă și în străinătate și rămase de rambursat la un moment dat. în măsura în care se ține seama de deprecierea (sau aprecierea) suferită în timp de moneda respectivă, acest indicator face posibilă studierea dinamicii datoriei publice și pe această bază, desprinderea tendinței înregistrate de aceasta în perioada considerată.
Gradul de îndatorare a țării la un moment dat se determină prin raportarea soldului datoriei publice la produsul intern brut. Indicatorul astfel stabilit arată în ce măsură valoarea adăugată într-un an este grevată de datoria publică. Sau, altfel spus, datoria publică a țării ar trebui rambursată integral în anul de referință, cât din produsul intern brut ar trebui utilizat: 30%, 50%, 80% sau mai mult ?.
Sunt cazuri în care nici chiar întregul produs intern brut realizat într-un an ar fi suficient pentru rambursarea datoriei publice. Acest indicator are o valoare pur teoretică, deoarece nici o țară nu ar putea aloca întregul produs intern brut amortizării datoriei publice, ci numai partea din aceasta rămasă după efectuarea prelevărilor absolut indispensabile la fondul de consum și la formarea brută de capital.
Datoria publică reprezintă ansamblul resurselor financiare mobilizate cu titlu de împrumut de către autoritățile publice centrale și locale și alți subiecți de drept public de la diverși creditori, persoane fizice sau juridice, de pe piața internă și/sau externă și rămase de rambursat la un moment dat.
În funcție de piața pe care se contractează împrumuturile, datoria publică cunoaște două variante:
datoria publică internă;
datoria publică externă.
Raportul dintre cele două componente ale datoriei publice diferă de la o țară la alta în funcție de gradul de dezvoltare economică. Astfel, țările dezvoltate ale lumii apelează într-o proporție covârșitoare la surse interne pentru asigurarea echilibrului financiar și într-o mică măsură sau chiar deloc la sursele externe.
În schimb, țările în curs de dezvoltare, nedispunând de o economie competitivă pe plan internațional și de o piață financiară internă consolidată, cu o diversificată ofertă de capital, sunt obligate să apeleze cu precădere la resurse externe.
În funcție de gradul său de exigibilitate, datoria publică se structurează astfel:
datorie publică flotantă (exigibilă pe termen scurt, de pană la un an);
datorie publică consolidată (exigibilă pe termen de peste un an).
Evident cu cât datoria publică a unei țări este scadentă pe termen scurt cu atât efortul financiar reclamat pentru rambursarea acesteia și plata dobânzilor aferentă este mai mare, iar posibilitățile de procurare a resurselor financiare necesare mai reduse.
Efortul financiar sau povara datoriei publice se exprimă cu ajutorul mai multor indicatori, printre care:
mărimea absolută și mărimea medie pe locuitor a serviciului datoriei publice;
raportul dintre serviciul datoriei publice și produsul intern brut;
raportul dintre serviciul datoriei publice și totalul cheltuielilor publice sau ponderea serviciului datoriei publice în totalul cheltuielilor bugetare, după caz.
Deosebit de aceștia se mai calculează:
cuantumul anual al dobânzilor;
raportul dintre dobânzi și produsul intern brut;
ponderea dobânzilor în totalul cheltuielilor sau în totalul cheltuielilor bugetare, după caz.
Indicatorii privind cheltuielile cu dobânzile și comisioanele aferente datoriei publice exprimă dimensiunile contraprestației pe care statul o datorează creditorilor săi în decursul unui an.
Datoria publică a țărilor dezvoltate provine în proporție covârșitoare din surse interne și numai într-o mică măsură sau deloc din exterior. În schimb, țările în curs de dezvoltare apelează pe o scară mult mai largă de resurse străine.
Opțiunea țărilor industrializate pentru resurse interne se explică prin faptul că acestea, având o economie dezvoltată și diversificată, dispun de o largă piață internă a capitalului de împrumut, de unde își pot procura cea mai mare parte a resurselor financiare necesare acoperirii deficitului bugetar în monedă națională; resursele valutare necesare și le procură mai cu seamă pe calea exportului de mărfuri și servicii.
Țările în curs de dezvoltare sunt silite să apeleze pe o scară mai largă la resurse externe nu numai din cauza slabei dezvoltări a pieței interne a capitalului de împrumut, dar și a insuficienței resurselor valutare obținute din comerțul exterior. Prin împrumuturile făcute în străinătate aceste țări își completează , practic, resursele financiare valutare de care au nevoie.
Cu cât ponderea datoriei externe în totalul datoriei publice este mai mare, cu atât gradul de dependență economică și financiară a țărilor respectivă față de străinătate este mai ridicat. Cheltuielile cu rambursarea împrumuturilor scadente și plata dobânzilor și a comisioanelor aferente constituie o povară grea pentru numeroase țări în curs de dezvoltare.
Un alt element în funcție de care se fac judecăți de valoare cu privire la structura datoriei publice îl constituie gradul de exigibilitate al acestuia. Sumele exigibile la termen scurt formează datoria flotantă, iar cele exigibile la termene mijlocii și lungi – datoria consolidată.
Este evident că pentru o țară contează mai mult efortul financiar pe care trebuie să-l facă pentru rambursarea datoriei scadente și plata dobânzilor aferente în lunile următoare, decât cel care se profilează la un orizont situat peste 5 – 10 ani sau mai mulți. De aceea, cu cât ponderea datoriei flotante în totalul datoriei este mai mare, cu atât nevoia de resurse financiare este mai presantă, iar procurarea acestora este mai dificilă.
Structura datoriei publice variază de la o țară la alta și chiar de la o perioadă la alta, în funcție de condițiile financiar – monetare. Țările care cunosc procese inflaționiste de mari dimensiuni și de lungă durată sunt obligate să apeleze pe o scară tot mai largă la împrumuturi pe termen scurt și eventual mijlociu.
Aceasta deoarece în condiții de inflație cronică, plasamentele în efecte publice pe perioade îndelungate fiind supuse unei eroziuni sistematice, încetează de a mai fi atractive pentru deținătorii de capital bănesc de împrumut, chiar dacă produc un venit mediu anual mai ridicat decât împrumuturile pe termen scurt.
CAPITOLUL V. CONCLUZII SI PROPUNERI CE PRIVESC CREȘTEREA COLECTĂRII IMPOZITELOR ȘI TAXELOR
5.1. Combaterea evaziunii fiscale
Fenomenul inflaționist este unul complex și necesită multă muncă pentru a putea fi combătut.
Populația trebuie educată și informată în legătură cu obligațiile lor (declarațiile de venit) dar și în legătură cu pedepsele și sancțiunile aplicate celor ce încalcă legea.
Măsuri de limitare a evaziunii fiscale:
sistematizarea cadrului legislativ din economie;
eliminarea actelor normative ce pot favoriza evaziunea fiscală;
legislația fiscală trebuie să determine un comportament economic normal;
restructurarea aparatului Ministerului Finanțelor pentru a se evita suprapunerile, paralelismele activității de control fiscal;
existența unei publicații a Ministerului Finanțelor ce ar putea facilita interpretarea unitară a cadrului legislativ;
trecerea pe primul loc a controlului prin excepție (sondaj) și pe unul secund a celui permanent;
stabilirea unui raport aproximativ optim între salariu și stimulentele pentru cointeresarea aparatului fiscal;
implementarea unui sistem informatic ce va furniza datele necesare analizei și combaterii evaziunii;
o pregătire permanentă a personalului aparatului ministerului finanțelor;
implicarea mai directă a Ministerului Finanțelor Publice și a Ministerului Industriilor și Resurselor în organizarea și buna funcționare a sistemului de control financiar intern (preventiv, ulterior,de gestiune etc.);
verificarea prin sondaj a circuitului diferitelor mărfuri la comercializarea cărora apare evaziunea;
constituirea unei evidente cantitative și valorice pe principalii cumpărători/importatori de diferite mărfuri la comercializarea cărora apare evaziunea fiscală.
Deci trebuie o analiză profundă și sistemica a fenomenului inflaționist pentru a se ajunge la elaborarea instrumentelor necesare combaterii lui.
Evaziunea fiscală frauduloasa e un fenomen antisocial care trebuie combătut cu toată energia, deoarece lipsește societatea de importante surse de venituri necesare pentru finanțarea unor activități sociale, economice și altele.
Eradicarea acesteia presupune un complex de măsuri:
elaborarea de reglementări clare cu privire la ținerea contabilității, întocmirea documentelor justificative, înregistrarea fenomenelor, încheierea bilanțului contabil, determinarea beneficiului impozabil și calculul impozitului;
incriminarea faptelor ce favorizează evaziunea fiscală și sancționarea acestora pe măsură gravitații lor;
reglementările legale trebuiesc făcute cunoscute contribuabililor;
organizarea unui aparat fiscal numeros, ce poate cuprinde întreaga masă de contribuabili, și bine pregătit pentru a descoperi cele mai abile forme de evaziune dar și bine retribuit pentru a minimaliza posibilitățile de corupere a acestora.
După părerea mea, un factor deosebit de important generator de evaziune este nivelul cotelor impozitelor și taxelor. Reforma fiscală va trebui să vizeze nu numai veniturile persoanelor fizice, dar și pe cel al persoanelor juridice. Obiectivele pot fi de două feluri: fie reducerea cotelor de impunere, fie lărgirea bazei de impunere, fie limitarea diferitelor incitații (aceste obiective pot fi aplicate toate, sau pe rând doar primele două ori doar primul, în funcție de politica țării).
Nivelul cotelor nu e concludent deoarece sarcina finală este influențată nu numai de mărimea cotelor de impozitare, dar și de facilități acordate sub formă de deduceri de cheltuieli din venitul impozabil sau de reduceri ale impozitului datorat sub formă de credite fiscale. Important este că nivelul la care se ajunge să asigure echilibrul între doleanțele contribuabililor, necesitățile bugetare ale statului astfel încât să nu mai fie încurajată evaziunea fiscală.
Cotele impozitului pe profit datorat de câteva societăți OCDE și romanești:
Se observă că România ocupa locul patru și totuși situația să nu este nici pe departe atât de bună ca a Germaniei care percepe impozite de până la 61,2% (36% este cota percepută asupra beneficiarului distribuit).
În cazul dublei impuneri, pentru a se stopa efectele păgubitoare pentru state, convenția model a OCDE sugerează statelor contractante să facă schimburi de informații.
Pentru combaterea evaziunii fiscale, ANAF stabilește următoarele obiective strategice:
I. Creșterea calității actului de inspecție fiscală. Acest obiectiv se poate realiza urmărind următoarele linii de acțiune:
Respectarea metodologiilor de inspecție fiscală prin
Perfecționarea pregătirii profesionale a organelor de inspecție fiscală în cadrul structurilor teritoriale sau prin schimburi de experiență pe zone teritoriale
Crearea unei baze de date unice cu rezultatele inspecției fiscale desfășurate atât la persoane juridice cât și la persoane fizice
Crearea unei baze de date privind analiza de risc a contribuabililor și pregătirea persoanelor care asigură managementul structurilor teritoriale cu atribuții de inspecție fiscală, prin participarea în mod activ la cursurile organizate în acest sens
II. Îmbunătățirea eficienței controlului fiscal
2.1. Creșterea eficienței și eficacității activității de inspecție fiscală
elaborarea programelor anuale, trimestriale și lunare pentru organizarea și desfășurarea activității de inspecție fiscală pe baza analizei de risc a contribuabililor și a gradului de risc al zonelor teritoriale
realizarea unor acțiuni de revizie simplă pentru verificarea activității structurilor teritoriale cu atribuții de inspecție fiscală, inclusiv a modului în care sunt îndeplinite obiectivele prevăzute în programul de activitate
crearea unei structuri unice de date despre contribuabili, cu actualizare anuală
2.2. Dezvoltarea controlului electronic
III. Dezvoltarea schimbului de informații și asistentei reciproce cu Statele Membre, cu alte instituții și autorități naționale, acest lucru realizându-se prin folosirea informațiilor oferite de programul VIES în depistarea evaziunii fiscale
IV. Consolidarea controlului financiar se poate realiza prin elaborarea unui sistem de evaluare pe bază de indicatori a controalelor financiare de fond sau tematice
Contribuția Gărzii Financiare în descoperirea și combaterea fenomenului de evaziune fiscală
În conformitate cu competențele stabilite prin lege, Garda Financiară desfășoară un volum important de acțiuni având drept scop descoperirea și combaterea faptelor de evaziune fiscală.
Diversitatea formelor de manifestare a evaziunii fiscale și amploarea prejudiciilor pe care aceasta le generează, impun în mod permanent perfecționarea metodelor de identificare și combatere, scop în care activitatea Gărzii Financiare urmărește concomitent creșterea numărului de controale efectuate, sporirea eficienței acestora, acționarea asupra zonelor cu grad sporit de expunere la acest fenomen nociv pentru economia națională, dar și perfecționarea activității de studiu și analiza având drept scop cunoașterea exactă a cadrului legislativ, adoptarea continuă a normelor de lucru și elaborarea unor proiecte de perfecționare a legislației în acest domeniu.
În ceea ce privește metodele, repetabilitatea și prejudiciile generate, se constată că evaziunea fiscală se manifestă în principal prin:
Utilizarea facturilor fiscale false, aparținând unor firme fantomă, pentru justificarea provenienței unor mărfuri sau pentru a motiva cheltuieli nereale, menite să reducă nivelul impozitelor și taxelor datorate bugetului statului.
Prezentarea unor documente care susțin efectuarea de plăți în numerar cu sume de ordinul miliardelor de lei, operațiuni care practic sunt imposibil de realizat, scopul lor fiind de a se justifica formal finalizarea unor tranzacții.
Efectuarea unor plăți externe cu precădere către zone recunoscute ca "paradisuri fiscale", pentru diverse operațiuni care nu pot fi cuantificate sau identificate în mod fizic, precum servicii de consultanță, management, know-how etc.
În aceeași categorie pot fi incluse și plățile externe reprezentând avansuri pentru achiziționarea unor mărfuri, tranzacții nematerializate prin realizarea efectivă a importurilor și operațiunile de export care nu sunt urmate de repatrierea valutei.
Operațiuni de cesionare a acțiunilor sau părților sociale ale firmelor care înregistrează datorii restante la bugetul statului, către diverși cetățeni străini, în majoritate arabi, care nu pot fi identificați.
Utilizarea zonelor defavorizate pentru obținerea necuvenită a unor importante facilități fiscale.
Comerțul clandestin cu produse agroalimentare, în principal carne, faină, legume și fructe, organizat în partea de vest a țării, cu produse aprovizionate de pe piața ungară.
Slaba preocupare a agenților economici de a conduce cronologic și sistematic evidențele contabile și de gestiune, precum și de întocmire și depunere la termen a deconturilor fiscale, fapte aparent fără o gravitate deosebită, dar care sunt de cele mai multe ori la originea acțiunilor ulterioare, de modificare sau distrugere a documentelor.
Deficiențe de această natură s-au constatat în cele mai multe din controalele efectuate, legislația contabilă fiind încălcată deopotrivă de firmele cu un volum modest de afaceri, dar și de cele importante care au compartimente financiar-contabile și personal specializat.
Trăsătura dominantă a celor mai multe dintre faptele de evaziune fiscală constatate, constă în caracterul organizat al rețelelor care săvârșesc asemenea fapte, cu implicarea unor firme fantomă care au rolul de a justifica proveniența unor mărfuri și de a diminua nivelul impozitelor ce urmează a fi plătite din respectivul lanț infracțional.
În toate aceste cazuri se utilizează documente cu regim special, în principal facturi fiscale, procurate pe cai ilegale și se asigură un circuit formal prin intermediul unui număr mare de agenți economici îngreunând controlul și reconstituirea ulterioară a debitelor.
Acțiunile de control desfășurate pentru descoperirea și stabilirea prejudiciilor generate bugetului statului prin asemenea fapte presupun un volum important de activitate, cu antrenarea comisarilor din mai multe secții teritoriale ale Gărzii Fmanciare și în unele cazuri, datorită cadrului legislativ permisiv, prejudiciile nu mai pot fi recuperate.
Cele mai multe dintre acțiunile de acest gen sunt finalizate cu formularea unor sesizări penale.
Pentru 90% dintre sesizările transmise se referă la prejudicii produse prin evaziune fiscală, săvârșită în cele mai multe cazuri prin adevărate inginerii financiare și practici coruptive, având drept consecință diminuarea semnificativă a veniturilor ce se cuvin bugetului statului.
O altă preocupare importantă a Gărzii Financiare a fost în ultimul timp cea de perfecționare a normelor și metodelor de lucru, pentru a crește eficiența controalelor desfășurate.
Astfel, au fost elaborate norme de lucru având drept scop asigurarea unei practici unitare pentru identificarea firmelor fantomă.
De asemenea, s-a organizat și se actualizează permanent baza de date a Gărzii Financiare privind firmele fantomă.
Având în vedere amploarea activităților desfășurate prin intermediul unor firme fantoma și mai ales consecințele grave pe care acestea le generează bugetului statului, Garda Financiară a elaborat recent un proiect de ordonanță de urgență pentru combaterea activităților comerciale nelegale prin intermediul firmelor fantomă. Acest proiect formulează pentru prima dată, din punct de vedere juridic, o definiție pentru firmele fantomă și propune măsuri concrete, ferme, pentru împiedicarea activității acestora.
Astfel, deși până în prezent există, dispersate în diverse acte normative, mai multe prevederi care, în principiu interzic activități de genul celor care se desfășoară prin intermediul firmelor fantomă, considerăm că, gruparea acestora într-un singur act normativ, reformulate în funcție de modul concret în care se desfășoară activitățile ilegale, concomitent cu stabilirea unor pedepse drastice, poate avea un impact puternic asupra segmentului din mediul de afaceri care este implicat și poate diminua sensibil evaziunea fiscală.
Combaterea evaziunii fiscale prin metode legislative
Având în vedere importanța diminuării evaziunii fiscale în activitatea organelor statale
de a preveni și combate corupția, Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale a suferit unele modificări prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri,
prevenirea și sancționarea corupției.
Conform art. 1 al Legii nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale, așa cum a fost modificat prin Legea nr. 161/2003 evaziunea fiscală este definită ca fiind: „sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la plata impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor speciale de către persoanele fizice și persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii contribuabili.”
Fenomenul evazionist are o evoluție determinată de acțiunea concretă a unor factori, cum sunt: dinamica economiei reale, dimensiunea legislativă și instituțională, nivelul fiscalității, alți factori interni și externi.
Practica fiscală internațională atestă că un sistem fiscal modern trebuie să aibă și componente care să permită educarea și informarea promptă a contribuabililor în legătură cu obligațiile lor privind întocmirea corectă a declarațiilor de impunere, a ținerii unor evidențe corecte a veniturilor și cheltuielilor ocazionate de activitatea desfășurată, pedepsele și sancțiunile ce se aplică celor care încalcă prevederile legale.
În vederea combaterii evaziunii fiscale, legiuitorul prin Legea nr. 87 din 1994 pentru combaterea evaziunii fiscale așa cum a fost modificată prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice
și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, prevede în sarcina persoanelor fizice și juridice române sau străine următoarele obligații în domeniul impozitelor și taxelor
activitățile permanente sau temporare, generatoare de venituri impozabile, se pot efectua numai în baza unei autorizații emise de organul competent sau a unui alt temei prevăzut de lege;
contribuabilii sunt obligați ca, în termen de 5 zile de la înregistrare, să declare la organul fiscal pe a cărui rază teritorială își au sediul, datele în legătură cu subunitățile constituite în sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazine și cu oricare alte locuri în care se desfășoară activități producătoare de venituri, băncile și conturile bancare în lei și în valută, indiferent de locul unde funcționează, în țară sau străinătate;
contribuabilii sunt obligați să declare organului de control bunurile sau valorile impozabile depozitate în alte locuri decât cele prevăzute mai sus, sediile subunităților de pe teritoriul țării, la organul fiscal teritorial unde acestea funcționează;
la solicitarea organelor de control, băncile sunt obligate să comunice existența conturilor deschise de contribuabili;
contribuabilii care realizează venituri din activitatea de comerț sau prestări de servicii către populație sunt obligați să afișeze, în locurile unde se desfășoară activitatea, autorizația de funcționare și certificatul de înregistrare care conține codul unic de înregistrare atribuit;
contribuabilii sunt obligați să evidențieze veniturile realizate și cheltuielile efectuate din activitățile desfășurate, prin întocmirea registrelor sau a oricăror alte documente prevăzute de lege;
contribuabilii sunt obligați să utilizeze pentru activitatea desfășurată documente primare și de evidență contabilă stabilite prin lege, achiziționate numai de la unitățile stabilite prin normele legale în vigoare și să completeze integral rubricile formularelor, corespunzătoare operațiunilor înregistrate;
contribuabilii sunt obligați să declare cu sinceritate veniturile realizate, bunurile mobile și imobile aflate în proprietate sau obținute cu orice titlu legal, precum și alte valori care generează titluri de creanță fiscală;.
persoanele fizice sau juridice care realizează venituri ori dețin bunuri mobile sau imobile ori desfășoară activități, supuse impozitelor și taxelor, sunt obligate să plătească, la termen, sumele datorate statului;
contribuabilii au obligația de a permite efectuarea controlului și de a pune la dispoziția organelor de control toate documentele contabile, evidențele și oricare alte elemente materiale sau valorice solicitate, în vederea cunoașterii realității obiectelor sau surselor impozabile sau taxabile.
Contribuabilii pot fi verificați, din punct de vedere al respectării dispozițiilor legale de organizare și desfășurare a activității economice producătoare de venituri impozabile sau bunuri supuse impozitelor și taxelor, de către organele financiar-fiscale din cadrul Ministerului Finanțelor Publice și din unitățile teritoriale, de Garda Financiară și de alte persoane împuternicite de lege.
Legea privind evaziunea fiscală prevede faptele ce constituie contravenții dacă nu sunt
săvârșite în astfel de condiții încât să constituie infracțiuni:
nedeclararea, în termenele prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor și bunurilor supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor;
calcularea eronată a impozitelor, taxelor și a contribuțiilor, cu consecința diminuării valorii creanței fiscale cuvenite statului;
neprezentarea de către contribuabili, la cererea organului de control, a documentelor justificative și contabile referitoare la modul în care au fost îndeplinite obligațiile fiscale;
refuzul de a prezenta organului financiar-fiscal bunurile materiale supuse impozitelor și taxelor, în vederea stabilirii veridicității declarației de impunere și a realității înregistrării acestora;
nereținerea sau nevărsarea, potrivit legii, la termenele legale, de către contribuabilii cărora le revin asemenea obligații, a impozitelor, taxelor și a contribuțiilor care se realizează prin stopaj la sursă;
nedepunerea actelor, situațiilor și a oricăror alte date în legătură cu activitatea efectuată de către unitatea și subunitățile de care răspund contribuabilii, cerute de organele financiar-fiscale, în vederea cunoașterii realității financiar-contabile din acea unitate sau subunitate, precum și utilizarea, în alte condiții decât cele prevăzute de lege, a documentelor cu regim special;
neaducerea la îndeplinire, la termen, a dispozițiilor date prin actul de control încheiat de organele financiar-fiscale;
neonorarea, în mod nejustificat, de către bănci sau instituții financiare, la care contribuabilii au deschise conturi de disponibilități bănești, a titlurilor de creanță fiscală emise de organele competente, în vederea urmăririi silite a impozitelor, taxelor și a contribuțiilor neachitate la termen, inclusiv a majorărilor de întârziere.
Contravențiile se sancționează cu amendă de la 500.000 lei la 30.000.000 lei, pentru persoanele fizice și cu amendă de la 5.000.000 lei la 100.000.000 lei, pentru persoanele
juridice.
Potrivit normelor din legea pentru combaterea evaziunii fiscale pot întruni elementul material al unei infracțiuni următoarele fapte.
refuzul de a prezenta organelor de control, împuternicite conform legii, documentele justificative și actele de evidență contabilă, precum și bunurile materiale supuse impozitelor, taxelor și contribuțiilor la fondurile publice, în vederea stabilirii obligațiilor bugetare;
neîntocmirea, întocmirea incompletă sau necorespunzătoare a documentelor primare ori acceptarea de astfel de documente în scopul împiedicării verificărilor financiar-contabile, dacă fapta a avut drept consecință diminuarea veniturilor sau surselor impozabile.
punerea în circulație, în orice mod, fără drept sau deținerea în vederea punerii în circulație, fără drept, a documentelor financiare și fiscale;
sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin neînregistrarea unor activități pentru care legea prevede obligația înregistrării sau prin exercitarea de activități neautorizate, în scopul obținerii de venituri;
sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligațiilor fiscale, în scopul obținerii de venituri, prin nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin diminuarea veniturilor ca urmare a unor operațiuni fictive;
omisiunea, în totul sau în parte, a evidențierii în acte contabile sau în alte documente legale, a operațiunilor comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operațiuni sau cheltuieli nereale, în scopul de a nu plăti ori diminua impozitul, taxa sau contribuția;
organizarea și conducerea de evidențe contabile duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat sau de marcat electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau surselor impozabile;
emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu știință de documente fiscale false.
sustragerea de la plata obligațiilor fiscale prin cesionarea părților sociale deținute într-o societate comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;
sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu privire la sediul unei societăți comerciale, la sediile subunităților sau la sediile punctelor de lucru, precum și la schimbarea acestora fără îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, efectuată în acest scop.
Infracțiunile prevăzute de Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale republicată sunt pedepsite cu privarea de libertate sau cu amendă. Din prevederile legii republicate se poate observa ușor că pedepsele privative de libertate s-au înăsprit.
În România, printre măsurile care mai pot contribui la limitarea ariei evaziunii fiscale
menționăm:
unificarea legislației fiscale și o mai bună sistematizare și corelare a acesteia cu
ansamblul cadrului legislativ din economie;
o mai bună corelare a facilităților fiscale ;
trecerea în prim plan a controlului prin excepție (sondaj) și pe un plan secundar a controlului permanent și excesiv;
editarea unei publicații specializate de către Ministerul Finanțelor, care să faciliteze interpretarea unitară a cadrului normativ privind identificarea și combaterea evaziunii fiscale;
stabilirea unui raport, care să tindă spre optim, între salariu și stimulente pentru cointeresarea aparatului fiscal;
implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru identificarea, analiza și combaterea fenomenului evazionist;
stabilitate în materia legislației fiscale, deoarece schimbarea frecventă a acesteia creează posibilitatea manifestării fenomenului evazionist.
De asemenea în scopul prevenirii și combaterii evaziunii fiscale, precum și în scopul întăririi procedurilor specifice administrării impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat s-a organizat cazierul fiscal al contribuabililor ca mijloc de evidență și urmărire a contribuabililor cu risc fiscal ridicat.
Semnificative sunt și prevederile Legii nr. 78 din 8 mai 2000 pentru prevenirea , descoperirea și sancționarea faptelor de corupție care oferă mijloace juridice eficiente de combatere a evaziunii fiscale în contextul luptei împotriva fenomenului corupției.
Trebuie să menționăm, în acest context, că înființarea Parchetului Național Anticorupție este un moment deosebit de important în perspectiva combaterii fenomenului evazionist.
Toate aceste măsuri evidențiază o conștientizare a gravității situației existente și în același timp decizia „puterii” de a stăvili și de a ține sub control fenomenul evaziunii fiscale.
5.2. Perfecționarea administrației fiscale
Obiectivele strategice pe termen mediu ale administrației fiscale.
În viziunea Strategiei ANAF pentru perioada 2007-2011, creșterea gradului de conformare voluntară de declarare și la plată este esențială pentru buna colectare a veniturilor bugetare.
Astfel, pentru stimularea conformării voluntare a contribuabililor, potrivit Strategiei, Administrația Fiscală urmărește:
modernizarea și simplificarea procedurilor: extinderea și generalizarea depunerii declarațiilor și efectuarea plăților on-line, precum și administrarea mai bună a TVA, a accizelor și a impozitului pe venit – rambursări mai rapide de TVA și de restituire a accizelor, operativitate crescută în administrarea impozitului pe venit;
dezvoltarea și îmbunătățirea serviciilor de asistență: construirea unei baze de date cu cele mai frecvente întrebări/răspunsuri, pe site (pentru aplicarea unitară a legislației fiscale atât de către contribuabili, cât și de personalul administrației fiscale); dezvoltarea comunicării externe și monitorizarea reclamațiilor contribuabililor și publicarea răspunsurilor pe site.
O altă direcție de acțiune extrem de importantă pentru Administrația Fiscală o constituie prevenirea și combaterea evaziunii fiscale și a indisciplinei financiare, prin creșterea calității actului de inspecție fiscală, punându-se accentul pe: instruirea inspectorilor, ghiduri, metodologii, bază de date unică cu rezultatele controalelor; selectarea țintei controlului pe baza analizei de risc; dezvoltarea componentei cercetare-documentare în interes fiscal; alinierea la practica internațională privind prețurile de transfer și dezvoltarea controlului electronic.
În viitor, activitatea Administrației Fiscale se va baza tot mai mult pe colectarea unui volum semnificativ de informații privind contribuabilii. O atenție deosebită va fi acordată dezvoltării schimbului de informații cu instituții naționale și cu statele Uniunii Europene, asigurând: dezvoltarea procedurilor pentru implementarea asistenței reciproce și schimb electronic de informații, în scopul combaterii fraudei fiscale internaționale.
Pentru mai buna îndeplinire a misiunii sale de colectare a banului public, Administrația Fiscală va avea nevoie de o mai bună planificare a veniturilor administrate și de creștere a eficienței în toate domeniile. În perioada următoare, modernizarea și îmbunătățirea funcționării administrației fiscale presupun:
perfecționarea planificării prin:
– dezvoltarea procedurilor de monitorizare a colectării creanțelor bugetare; – dezvoltarea capacității analitice de planificare a veniturilor bugetare;
– perfecționarea instrumentelor de conducere;
– managementul performanței.
întărirea capacității de analiză a nivelului de conformare a plătitorilor de taxe și impozite, promovând dezvoltarea metodelor complexe de analiză și cunoaștere a nivelului de conformare, a zonelor de risc, a cauzelor neconformării;
îmbunătățirea procedurilor interne și a coordonării prin:
– actualizarea și gestionarea Registrului contribuabililor;
– îmbunătățirea activității de soluționare a contestațiilor;
– dezvoltarea suportului informatic, automatizarea procedurilor de gestionare a declarațiilor pentru reducerea timpului de reacție a administrației fiscale, consolidarea auditului intern, dezvoltarea activității de avizare și contencios, perfecționarea activității de contabilitate internă și financiar;
dezvoltarea relațiilor instituționale prin: extinderea schimbului cu alte instituții și impulsionarea activității de cooperare internațională;
îmbunătățirea activității de resurse umane: perfecționarea formării personalului; elaborarea Statutului funcționarului public din ANAF;
asigurarea unei comunicări instituționale credibile și responsabile, atât în plan intern, cât și extern.
Strategia pe termen mediu a ANAF se concretizează într-un Plan de implementare.
Aplicarea în practică și controlul obiectivelor/măsurilor strategice se face prin intermediul planificării anuale, obiectivele strategice plurianuale urmând a fi defalcate în sarcini anuale.
Astfel, Administrația Fiscală își adaptează instrumentele de planificare la noile priorități, în acest an, prin Planul anual de performanță, fiind urmăriți 16 indicatori, cu obiective precise (nivel de atins sau dinamică), la nivel sintetic și detaliat pentru fiecare direcție județeană a finanțelor publice.
Responsabilitatea îndeplinirii obiectivelor strategice revine structurilor teritoriale și direcțiilor de specialitate care gestionează aria respectivă de activitate, iar punerea în practică a Strategiei, fără îndoială, va reprezenta o premisă importantă pentru creșterea eficienței activității de administrare fiscală în următorii ani, contribuind la așezarea ANAF în rândul administrațiilor fiscale europene moderne.
Belean Pavel, Anghelache Gabriela, Risti Lucia, Gînguță Alina – Finanțele publice ale României, Editura Economică, București, 2007
Catineanu F, Donath Liliana, Seulean Victoria – Finanțe publice, Ed. Mirton, Timișoara, 1997
Doina Leonte, Mariana Cristina Cioponea – Finanțe Publice Ed. Fundației România de Mâine, București, 2001
Donath Liliana, Finanțe publice și elemente de administrare a impozitelor Ed. Marineasa, Timișoara, 2004
Gheorghe Voinea, Gabriel Ștefura, Angela Boariu, Mircea Soroceanu – Impozite, taxe și contribuții, Ed. Junimea Iași, 2002
Lacrita N.G, Cioponea Mariana Cristina – Finanțe publice și fiscalitate, Ed. Fundația României de Mâine, București, 2004
Matei Gheorghe – Finanțe publice, Editura Sitech, Craiova, 2007
Mircea–Ștefan Minea, Eugen Iordăchescu, Anca Mihaela Georgescu – Dreptul finanțelor publice, Ed. Accent, Cluj-Napoca, 2002
Morar I. D – Introducere în studiul finanțelor publice , Ed. Universității din Oradea, Oradea, 2001
Moșteanu Tatiana (coordonator), Finanțe publice – Note de curs și aplicații pentru seminar, Editura Universitară, București, 2005
Mutașcu M., Finanțe publice , Ed. Art Press, Timișoara, 2005
Mutașcu M, Enache C, Crasneac A, Lobont Oana, Nicolescu Cristina – Finanțe Publice-caiet de seminar , Ed. Universității de Vest, Timișoara, 2008
Popescu D. Nicolae – Finanțe publice, Editura Economică, București, 2002
Radu Stroe, Dan Armeanu – Finanțe, Editura A.S.E., București, 2004
Roman Daniela Lidia – Finanțe aplicate – Volumul 1, Editura Economică, București, 2001
Talpos I- Finanțele României, Vol. 1 , Ed. Sedona, Timișoara, 1995
Tudorache Dumitru, Secăreanu Constantin – Finanțele publice. Finanțele firmei, Editura Universitară, București, 2006
Văcărel Iulian (coordonator) – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003
Dicționar Macmillan de economie modernă, Editura Codecs, București, 1999
www.wikipedia.ro
www.idd.euro.ubbcluj.ro/interactiv/cursuri/FlorinDuma/finante-publice;
www.anaf.ro
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenței în exercitarea demnităților publice, a funcțiilor publice și în mediul de afaceri, prevenirea și sancționarea corupției, publicată în M. Of.nr. 279 din 21 aprilie 2003.
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994, art. 3-6, art.8, al.2
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994, art. 17
Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie 1994, art. 9-12
Ordonanța Guvernului nr. 75 din 30 august 2001, privind organizarea și funcționarea cazierului fiscal, publicată în M.Of. nr. 540 din 1 septembrie 2001
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Resursele Financiare Publice Si Analiza Acestora (ID: 146010)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.