. Resursele Financiare Publice Ordinare. Modalitati de Evaluare

1. RESURSELE FINANCIARE PUBLICE

1.1. NOȚIUNEA DE RESURSE FINANCIARE PUBLICE

Pentru a-și putea satisface trebuințele de utilități publice statul este nevoit să facă apel la resursele existente în colectivitate. În funcție de natura lor, aceste resurse pot fi materiale, umane, financiare, informaționale.

Totalitatea elementelor materiale, umane și financiare atrase și utilizate în procesul de producție a bunurilor economice, în scopul satisfacerii trebuințelor sau nevoilor socio – umane formează resursele economice.

Resursele financiare sunt o resursă componentă a resurselor economice și cuprind totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economice și sociale într-un interval de timp determinat.

Ansamblul resurselor financiare ale societății includ:

resursele financiare ale autorităților și instituțiilor publice;

resursele financiare ale întreprinderilor publice sau/și private;

resursele financiare aflate la dispoziția organismelor fără scop lucrativ;

resursele financiare ale populației.

Mărimea acestora depinde de dimensiunile produsului intern brut, de nivelul prețurilor, de volumul și structura producției și de posibilitățile societății de a apela la resurse financiare extraordinare.

Componentă a resurselor financiare ale societății, resursele financiare publice reprezintă totalitatea mijloacelor bănești pe care autoritățile publice le încasează de la populație și de la întreprinderi, în virtutea suveranității fiscale și prin relații economice, având ca destinație acoperirea cheltuielilor publice. Sursele de formare a acestor resurse sunt produsul intern brut, avuția națională și transferurile primite din străinătate.

Resursele financiare publice se deosebesc de resursele bugetare. Primele se referă la totalitatea resurselor autorităților și instituțiilor publice, precum și la resursele întreprinderilor publice procurate prin intermediul bugetului de stat sau prin intermediul bugetelor proprii (resurse extrabugetare), iar celelalte se referă numai la acele resurse procurate prin intermediul bugetului general de stat și bugetele locale sau din bugetul asigurărilor sociale. Prin urmare, resursele bugetare au o sferă mai restrânsă decât resursele financiare publice, în cadrul cărora sunt cuprinse.

1.2. CADRUL ISTORIC AL APARIȚIEI ȘI EVOLUȚIEI
RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

Impozitele au apărut încă din antichitate și au evoluat în forme multiple în toate perioadele istorice, păstrându-și importanța până în zilele noastre.De la apariția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit condiționat de dezvoltarea economico – socială și de cheltuielile publice acceptate în fiecare stat.

În republicile antice grecești, ca și în statul antic roman, erau considerate publice cheltuielile pentru organele de conducere statală, pentru întreținerea și înzestrarea forțelor armate și de ordine publică, construcția și înarmarea corăbiilor de război, construirea de drumuri, pentru temple și serbări religioase ca și pentru distracțiile publice.Pentru toate aceste cheltuieli publice, primele resurse erau cele domeniale obținute prin exploatarea unor bogății naturale aflate în patrimoniul statului. În completarea acestor resurse au fost instituite impozite diferite, unele ordinare, altele extraordinare.

Astfel în statul antic atenian, principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri și alte bunuri. De asemenea, se percepeau impozite asupra veniturilor meseriașilor, pentru vânzarea în piață a produselor agricole și un impozit extraordinar pe veniturile cetățenilor bogați perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni.

În Evul Mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul, necondiționat de dezvoltarea economico – socială diferită, ca și de concepții și tradiții proprii.

În Principatele Române, în această perioadă, șirul dărilor ordinare cuprindea birul așezat asupra localităților și perceput cu denumirea de “sferturi”, văcăritul, oieritul, vânatul etc., la care se adăugau dările extraordinare: ploconul steagului la urcarea pe tron a domnitorului, ajutornițele și altele. Stabilitatea și încasarea acestor dări erau de multe ori arbitrare și abuzive.

În ultima parte a Evului Mediu s-a constatat o creștere a numărului și felului impozitelor. Un exemplu semnificativ în acest sens l-a oferit Franța. Datorită numărului mare și diversificării exagerate a impozitelor, Adunarea Constituantă întrunită după Revoluția franceză a decis reforma impozitelor prin înlăturarea privilegiilor avute până atunci de nobili și clerici, înlăturarea unor impozite pe vânzări ale bunurilor de consum, alte acțiuni reformatoare și înainte de toate, dreptul cetățenilor de a consimți liber la stabilirea impozitelor. Constituția franceză din 1793 a prevăzut că nici un cetățean nu este scutit de obligația de a contribui la acoperirea sarcinilor publice însă cu consimțământul la aceste contribuții.

Această concepție a instituirii impozitelor cu “consimțământul” contribuabililor a fost preluată atât de doctrina finanțelor publice moderne, cât și de legiuitorii din mai multe state contemporane. Însă în aplicarea practică a acestei concepții s-a spus doar la rezervarea în competența parlamentelor a dreptului de a reglementa impozitele, taxele și alte venituri bugetare.

În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor de a institui și modifica impozitele a fost dominată de creșterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele. Prin urmare, parlamentele din statele contemporane au fost și sunt de cele mai multe ori forțate de împrejurări să sporească impozitele. Consimțământul cetățenilor la aceste impozite se consideră exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentanții lor în parlament. În toate statele contemporane, se observă o sporire a impozitelor pe vânzarea bunurilor sau de consumație a accizelor speciale sau a monopolurilor fiscale, a taxelor vamale și a altor venituri ale bugetelor locale.

Evoluția modernă a impozitelor în Europa este marcată de înlăturarea deosebirilor dintre legislațiile fiscale naționale ale statelor membre ale Comunității Europene, de armonizarea acestor legislații și de instituirea unor procedee fiscale cât mai asemănătoare politicii fiscale comunitare.

Spre deosebire de impozit, taxa reprezintă suma de bani plătită de o persoană fizică sau juridică pentru un serviciu prestat plătitorului de către stat sau instituțiile sale. Noțiunea de taxă provine din limba greacă de la cuvântul “taxis” sau din limba franceză “taxe”, cu înțelesul de fixare de impozit. Taxa conține pe lângă costul serviciului prestat și unele elemente de impozit.

În sens larg, sectorul de stat cuprinde ansamblul întreprinderilor, instituțiilor și proprietăților publice. În decursul timpului, la constituirea fondurilor de resurse financiare publice, elementele sectorului de stat au contribuit diferit. Inițial, sursa de venit cu cea mai mare importanță pentru stat a fost patrimoniul public. În societățile moderne, importanța acesteia a scăzut și au devenit preponderente vărsămintele din activitatea economică a statului în ansamblul veniturilor provenite din sectorul public.

Sectorul de stat are la origine moștenirea patrimoniului public al vechii organizări statale. Odată cu instaurarea capitalismului,statul a creat serviciile publice și infrastructura națională. Începând cu secolul trecut a dezvoltat economia de stat prin activități comerciale, bancare, de asigurări etc.

Resursele proprii ale statului includ atât sumele provenite din exploatarea patrimoniului statului cât și cele din exercitarea unor activități productive. Aceste resurse nu au natură fiscală, sunt preluate de către stat direct, fără a se impune constrângeri sau fără solicitări obligatorii. Ele poartă numele de “vărsăminte”.

Amplificarea și diversificarea funcțiilor statului contemporan sunt însoțite de creșterea continuă a necesarului de resurse financiare ce nu mai poate fi acoperit din veniturile fiscale și nefiscale. Din acest motiv, guvernele sunt nevoite să apeleze la creditul public, adică la împrumuturi publice interne și/sau externe și la mobilizarea unei părți din veniturile temporar disponibile ale cetățenilor prin case de economii, bănci, societăți de asigurări. Creditul public cuprinde împrumutul de stat, creditele primite de comunitățile locale, împrumuturile întreprinderilor și instituțiilor publice.

De-a lungul timpului, concepțiile asupra împrumuturilor publice s-au schimbat. Clasicii teoriei economice consideră împrumuturile publice ca impozite anticipate sau impozite pe generația viitoare întrucât aceasta va suporta restituirea sumelor și plata dobânzilor aferente. Altfel spus, ele ar constitui un mijloc de aruncare a sarcinilor publice asupra contribuabililor din generațiile ce vor urma și ar reduce disponibilitățile bănești ale pieței de capitaluri. Ca urmare, ei resping ideea recurgerii la împrumuturi, pe care le situează în totală opoziție cu impozitele.

Neoclasicii susțin că împrumuturile, privite la nivelul întregii societăți, constituie o trecere de capital din sectorul privat în cel public, iar sarcina sa implică două generații: generația care împrumută și generația rambursării.

.Unii economiști (Davis, Bowen, Kopf) susțin că subscrierea la împrumut deși antrenează o reducere a consumului, aceasta este consimțită, deoarece împrumutătorul, în schimb, va achiziționa titluri publice. Pentru a reveni la nivelul inițial al consumului este suficient să revândă titlurile. Singura sarcină pentru generația împrumutului o constituie plata unei părți a dobânzilor.

Concluzia ce se impune este aceea că împrumutul public reprezintă o necesitate iminentă economiei moderne, iar pentru a nu distruge capitalul națiunii trebuie folosit pentru refinanțarea reînnoirii și dezvoltării acesteia.

În cazul în care un stat nu reușește să își acopere cheltuielile publice pe seama resurselor procurate pe plan intern, apelează la împrumuturile externe. Acestea reprezintă una din formele exportului de capital. Împrumuturile externe s-au dezvoltat foarte mult în perioada contemporană, în special în secolul al XX-lea.

Resursele asigurărilor sociale au caracter de resurse publice, ele fiind vărsăminte obligatorii. Resursele asigurărilor sociale sunt în strânsă legătură cu organizarea sistemului asigurărilor sociale din fiecare stat.

În secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării industriale a economiilor țărilor europene, au apărut societățile de asigurare de tip mutual. Membrii săi care se asigurau plăteau fiecare o cotizație anuală contra diverselor riscuri. Cheltuielile privind acoperirea riscurilor erau împărțite asupra tuturor membrilor. S-au dezvoltat foarte mult în Franța, Marea Britanie, Germania și Elveția. În România, primele societăți de tip mutual au apărut în secolul al XIX-lea.

În ceea ce privește protecția contra riscurilor sociale, aportul organizațiilor de tip mutual a fost considerabil, însă s-a dovedit că mijloacele lor sunt insuficiente pentru a asigura riscuri ca bătrânețea, invaliditatea permanentă, bolile costisitoare, șomajul etc.

Astfel, s-a ajuns la concluzia că este necesar ajutorul puterii publice.

De asemenea s-a resimțit nevoia instituirii unui sistem de participare obligatorie la asigurare, prin cotizații permanente, vărsate atât de membrii beneficiari, cât și de patroni.

Toate neajunsurile formelor preliminare de asigurare au contribuit la nașterea unui nou sistem de garantare a riscurilor, în care statul, prin instituțiile sale, legiferează și gestionează fondurile de asigurări.

1.3. CONȚINUTUL ȘI CLASIFICAREA RESURSELOR

FINANCIARE PUBLICE

Autoritățile publice, instituțiile și întreprinderile publice care efectuează cheltuieli cu utilitățile sociale sunt în același timp și cele care concentrează resursele financiare de proveniență publică. Din acest punct de vedere, ele cuprind:

resursele administrației de stat centrale, formate din: impozite șentrale, formate din: impozite și taxe prelevate de la agenții economici și de la populație; venituri nefiscale, provenite de la regiile publice autonome și de la societățile comerciale; împrumuturi interne și externe etc.

resursele administrației de stat locale, formate din prelevări fiscale și nefiscale, mobilizate pe plan local; transferări și/sau subvenții de la bugetul de stat; împrumuturi și alte resurse.

resursele asigurărilor sociale de stat, constituite din cotizațiile pentru asigurări sociale de stat, plătite de agenții economici; instituțiile publice, alte persoane fizice și juridice; cotizațiile plătite de persoanele asigurate; alte resurse

resursele instituțiilor publice cu caracter autonom, provenite din: veniturile obținute din valorificarea produselor, executarea de lucrări sau prestarea de servicii; subvenții de la bugetul de stat; împrumuturi

Formele resurselor financiare publice sunt, în general, aceleași pentru toate țările, structura lor este însă diferită, în funcție de organizarea finanțelor economiei naționale. Fiecare din aceste forme se caracterizează prin însușiri pe care nu le are altă formă de resurse financiare publice în cadrul sistemului. Astfel, orice încercare de eliminare, grefare sau substituire de componente fără a ține cont de schimbările din economie, provoacă distorsiuni în sistemul resurselor financiare publice și în viața economico – socială.

Modificările survenite în economie și efectele acestora asupra resurselor financiare publice trebuie să se reflecte fidel în legislația financiară. O legislație insuficient elaborată, care nu asigură adaptarea rațională a sistemului resurselor financiare publice și a modalităților de procurare a acestora la dinamica economiei conduce la eșec.

Clasificarea resurselor financiare publice are la bază diverse criterii, astfel:

după felul bugetului la care se concentrează, întâlnim:

resurse financiare ale bugetului de stat

resurse financiare ale bugetului asigurărilor sociale de stat

resurse financiare ale bugetelor locale

resurse financiare cu destinație specială

În România, resursele financiare publice sunt grupate în conformitate cu structura sistemului bugetar:

resursele bugetului administrației centrale de stat

resursele bugetului asigurărilor sociale de stat

resursele bugetelor locale

resursele fondurilor speciale

resursele bugetului Trezoreriei publice

resursele bugetelor instituțiilor publice autonome

după sursa de formare, resursele financiare publice se obțin din:

produsul intern brut

avuția națională a țării

transferurile primite din străinătate

în funcție de proveniența lor, se grupează în:

resurse interne

resurse externe

în funcție de structura organizatorică a statului, resursele financiare publice pot fi grupate în:

resurse financiare publice ale statelor de tip federal

resurse financiare publice ale statelor de tip unitar

după conținutul lor economic sunt:

prelevările cu caracter obligatoriu

resursele de trezorerie

resursele provenite din împrumuturi

emisiunea monetară fără acoperire

din punct de vedere al caracterului lor, se clasifică în:

resurse definitive

resurse temporare

după regularitatea cu care sunt încasate la buget, resursele financiare publice se grupează în:

resurse ordinare – formate din veniturile pe care statul le încasează cu regularitate la buget. Ele cuprind:

veniturile fiscale, care provin din:

impozite directe – percepute asupra veniturilor sau/și averii persoanelor fizice sau juridice

impozite indirecte: TVA, accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de timbru și de înregistrare

contribuțiile pentru asigurările sociale de stat provenite din sumele datorate de regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile publice, organizațiile cooperatiste și obștești, persoanele fizice autorizate să desfășoare activități independente etc.,

contribuțiile care alimentează fondurile speciale, concretizate în veniturile destinate acoperiri unor nevoi temporare care exced posibilităților bugetului, ele fiind contribuții obligatorii, constituite pe seama veniturilor fiscale sau a celor nefiscale,

veniturile nefiscale care include veniturile bugetare sub forma dividendelor, redevențelor, chiriilor, respectiv de la regiile publice autonome și de la instituțiile publice.

resurse extraordinare – constituite din veniturile la care statul apelează în situații deosebite, atunci când resursele curente sunt insuficiente pentru acoperirea cheltuielilor publice. Din această categorie de venituri fac parte:

împrumuturile de stat interne și externe,

ajutoarele, donațiile și alte transferuri primite din străinătate,

sumele rezultate din lichidarea participațiilor de capital în străinătate sau din valorificarea bunurilor economice pe care statul le deține în afara granițelor sale,

emisiunea monetară fără acoperire.

2.RESURSELE FINANCIARE PUBLICE ORDINARE

2.1. LOCUL RESURSELOR FINANCIARE ORDINARE ÎN SISTEMUL RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

În societățile libere bazate pe proprietatea privată și economia de piață, statul este prezent în viața politică, economică și socială, asigurând colectivității bunuri și servicii publice. Creșterea nevoilor sale financiare în domenii precum apărarea, ordinea publică, educație, sănătate, funcționarea administrației publice, etc., a determinat o diversificare a surselor de finanțare.

O parte din resurse provin din prelevările obligatorii instituite asupra venitului din economie, precum și ca urmare a participării statului ca partener în societăți și cvasi-societăți cu caracter economic, instituții de credit și întreprinderi de asigurări.

Alte resurse provin ca urmare a relațiilor pe care statul le are cu organisme naționale și internaționale:

credite solicitate de la Banca de emisiune,

credite acordate de organisme financiare internaționale

ajutoare internaționale.

Prin lansarea unor împrumuturi publice, prin rețele de distribuție a organismelor bancare și mai rar prin rețele proprii, statul își poate asigura o altă categorie de resurse.

Ponderea acestor resurse depinde de trăsăturile specifice economiei și de politica țării respective. Importanța încasărilor obținute de stat pe seama prelevărilor obligatorii depinde de nivelul valorii adăugate create în economia reală.

Resursele utilizate de stat în scopul finanțării nevoilor sale pot avea un caracter permanent, cvasi-permanent și respectiv excepțional.

Resursele financiare permanente sunt reprezentate de:

prelevările obligatorii, care dețin ponderea cea mai importantă,

veniturile din plasamentele financiare ale statului pe piață în calitate de partener la societăți cu capital privat și de unic acționar la societăți cu caracter public,

veniturile din locații, închirieri și amenzi de bunuri imobile și terenuri aparținând patrimoniului public.

Resursele cvasi-permanente sunt constituite din:

veniturile obținute din vânzarea unei părți a patrimoniului său real deținut la societăți către sectorul privat,

emisiuni pe piața financiară,

împrumuturi acordate de organisme financiare internaționale,

împrumuturi obținute de la Banca de emisiune.

Resursele excepționale cuprind resursele provenite prin crearea de monedă și ajutoarele unilaterale primite de la organisme internaționale.

În ansamblul resurselor financiare publice sunt preponderente resursele din prelevările obligatorii și în cadrul acestora ponderea cea mai mare o au impozitele. Practic, statul, colectivitățile locale n-ar putea exista dacă nu ar apela la impozite. Ele împreună cu taxele fiscale, constituie prelevările obligatorii la buget, care se încasează cu regularitate în mod curent. Există și alte resurse care se încasează frecvent la buget – taxele nefiscale, după cum există și resurse financiare publice care nu se repetă, la ele autoritățile făcând apel în situații excepționale.

Resursele ordinare sunt resursele la care statul apelează în mod obișnuit, se încasează cu regularitate la buget, constituind o sursă permanentă. Ele cuprind:

resursele fiscale,

contribuțiile pentru asigurările sociale,

resursele nefiscale.

Resursele fiscale sunt formate din impozite și taxe, iar cele nefiscale cuprind veniturile provenite de la întreprinderile și instituțiile publice, alte venituri. Resursele nefiscale iau naștere în procesul repartiției primare a produsului intern brut, în urma activității statului ca agent economic. Ele sunt tot resurse definitive, însă ponderea lor în ansamblul resurselor ordinare este redusă.

2.2. POSIBILITĂȚI DE EVALUARE A RESURSELOR FINANCIARE ORDINARE

Evaluarea veniturilor, alături de evaluarea cheltuielilor reprezintă unul din aspectele importante în procesul decizional bugetar și se poate realiza prin două metode: metode tradiționale și metode moderne de evaluare.

În cadrul metodelor tradiționale de evaluare, evaluarea veniturilor bugetare este mult mai dificilă în comparație cu evaluarea cheltuielilor, deoarece randamentul veniturilor statului depinde de o serie de variabile greu de previzionat și cuantificat în ansamblul lor. Astfel, baza de impunere în cazul impozitelor directe este constituită, în cea mai mare parte, din profiturile societăților comerciale și veniturile persoanelor fizice. Mărimea acestora depinde de fluxul vânzărilor, de fluxul prețurilor, de modificarea nivelelor salariale, etc., având consecințe asupra impozitelor percepute. Dificultăți de același gen pot fi întâlnite și în cazul impozitelor indirecte.

De-a lungul timpului s-au aplicat și perfecționat o serie de metode de evaluare a veniturilor, asemănătoare cu cele utilizate în cazul cheltuielilor. Cele mai cunoscute sunt:

metoda autonomă sau a penultimei – evaluarea veniturilor se realizează utilizând rezultatele obținute în penultimul an. Determinarea veniturilor bugetare se face utilizând formulă:

, unde:

Vbp – veniturile bugetare previzionate

Vbr – veniturile bugetare realizate

i – exercițiul bugetar

5 – perioada de cinci ani considerată în calcularea mediei veniturilor pe această perioadă.

Acest tip de evaluare nu corespunde însă realității, fiind neadecvată îndeosebi în perioadele de recesiune, când diferența dintre valorile prevăzute și cele realizate este mai mare.

metoda majorării sau a diminuării – se bazează pe date istorice, fapt care o face inexactă, cifrele fiind infirmate în realitate.

evaluarea directă – are la bază tot datele istorice, dar aparținând unei perioade mai apropiate. Datele referitoare la penultimul au fost înlocuite cu date statistice mai recente, care se corectează utilizând metode diverse. Dezavantajul acestei metode îl reprezintă nivelul cifrelor previzionate, care în multe cazuri, nu mai corespunde realității, cifrele fiind prea optimiste sau prea pesimiste.

În cazul cheltuielilor, alături de previziunile anuale se fac și o serie de aprecieri cu privire la evoluția acestora pe un număr de ani. În ceea ce privește veniturile publice, situația se prezintă cu totul altfel. Impozitele fiind utilizate pentru acoperirea cheltuielilor publice, pentru intervenții în scopul stabilizării economice, încurajarea investițiilor, reglarea importurilor și exporturilor, nu se poate stabili, în avans, regimul fiscal. Pentru a atinge scopurile propuse, decidenții trebuie să stabilească, în fiecare an, ansamblul instrumentelor de natura impozitelor, taxelor, contribuțiilor cu ajutorul cărora se intervine, în funcție de creșterea economică, rata inflației etc.

Metodele tradiționale de evaluare bugetară nu mai corespund noilor condiții. Astfel, pentru a elimina lipsa de operaționalitate și de rigurozitate a acestora, au fost experimentate o serie de tehnici, care se bazează pe calculul direct al veniturilor și cheltuielilor și fructificarea avantajelor informaticii.

Principalele metode moderne de evaluare a veniturilor și cheltuielilor sunt:

analiza cost-avantaje,

analiza cost-eficacitate,

planificare, programare, sistem bugetar,

raționalizarea opțiunilor bugetare.

Analiza cost-avantaje poate fi utilizată în cazul în care un anumit obiectiv poate fi atins prin mijloace diferite cu costuri diferite. Fiecare variantă prezintă avantaje și dezavantaje. Pentru stabilirea variantei optime se iau în considerare costurile totale implicate de obiectivul respectiv. Aceste costuri au un caracter previzional și marginal. În elaborarea previziunii se iau în considerare toate fazele de realizare a obiectivului: studiu, realizarea propriu-zisă, exploatare. Dacă variantele de antecalculație sunt apropiate, se ține cont de efectele scontate ce se pot obține în urma exploatării. De cele mai multe ori, efectele nu pot fi cuantificate în bani și din acest motiv, opțiunea pentru diferite alternative se face pe baza costurilor pe care le implică.

Această metodă permite ordonarea opțiunilor posibile având în vedere caracterul limitat al resurselor și constrângerile bugetare.

Dezavantajele metodei constau în:

dificultatea aprecierii costurilor în condiții de instabilitate economică,

lipsa de claritate a obiectivelor și lipsa de precizie a valorilor,

efectuarea de analize luând în considerare un singur criteriu de evaluare a rezultatelor.

Toate aceste dezavantaje au determinat perfecționarea și adaptarea altor metode de evaluare bugetară.

Analiza cost-eficacitate identifică fie costul minim cu care se poate realiza un proiect, fie beneficiul maxim ce poate fi obținut la un anumit cost. Diferă de analiza cost-avantaje prin natura beneficiilor luate în calcul.

Planificare, programare, sistem bugetar este o metodă utilizată în deciziile privind raționalizarea opțiunilor bugetare. Presupune parcurgerea a trei etape între care există o strânsă legătură:

Prima etapă constă în definirea cantitativă a obiectivelor urmărite pe termen lung și stabilirea mijloacelor ce vor fi utilizate pentru realizarea acestora.

A doua etapă cuprinde analiza cost-avantaje, cu ajutorul căreia se identifică posibilitatea minimizării eforturilor și maximizarea rezultatelor obtenabile.

A treia etapă conține transpunerea programului în termeni bugetari, adică precizarea cheltuielilor pe fiecare titular și destinație, precum și a veniturilor pe care le generează.

Raționalizarea opțiunilor bugetare este o metodă de evaluare a cărei scop principal îl reprezintă raționalizarea deciziilor, ținând cont de întregul proces bugetar. Conținutul metodei constă în stabilirea obiectivelor de realizat, elaborarea programelor corespunzătoare și precizarea mijloacelor ce sunt afectate în acest scop.

Astfel, este necesară stabilirea cât mai precisă a obiectivelor, precum și studierea acestora în termeni cantitativi. Se propun soluții și se stabilesc acțiunilor ce trebuie întreprinse. Pentru acțiunile stabilite se elaborează programe pe termen mediu ținând cont de ansamblul cheltuielilor implicate de fiecare dintre acestea. Fiecare program se supune unei analize cost-avantaje sau analizei pe criterii multiple. Pentru realizarea programelor aprobate se stabilesc sumele necesare care se înscriu în bugetele de programe, iar anual se prevăd în bugetul statului credite alocate fiecărui minister implicat.

Evaluarea veniturilor și cheltuielilor bugetare se materializează în documente pe care puterea executivă le prezintă Parlamentului pentru examinare și aprobare.

Evaluarea resurselor financiare publice ordinare presupune evaluarea veniturilor fiscale și nefiscale.

Acțiunea de așezare a impozitelor, „asieta” cum este numită în termeni de specialitate, are ca scop stabilirea obligațiilor fiscale ce cad în sarcina plătitorului. Ea constă în identificarea subiecților de impozit și stabilirea obiectelor impozabile. Stabilirea obiectului impozabil cuprinde: constatarea și evaluarea materiei impozabile. Constatarea materiei impozabile presupune inventarierea lor cantitativă și calitativă, după care are loc procedura evaluării materiei impozabile determinate.

Metodele de evaluare au evoluat de-a lungul timpului paralel cu evoluția produselor fiscale. Alegerea celei mai bune metode de evaluare are o importanță deosebită deoarece trebuie să:

contribuie la asigurarea unei corecte stabiliri a prelevării fiscale,

elimine tendința de sustragere prin diferite procedee a contribuabililor de la sarcinile legal stabilite,

– conducă la realizarea unui randament fiscal ridicat al prelevării fiscale.

În comparație cu numărul produselor fiscale existente, metodele de evaluare sunt mai puține, dar operațiunile prin care acestea se realizează în practică, pot conduce la variante specifice fiecărui impozit.

Evaluarea prin intermediul declarațiilor fiscale controlate asigură posibilitatea aplicării principiului personalizării pentru impozitele directe prin intermediul deducerilor și al reducerilor. Astfel, se asigură o legătură între venitul impozabil și capacitatea reală contributivă a plătitorului de impozit și în egală măsură evitarea impunerii repetate a venitului provenind din aceeași sursă, protejarea sursei. Această metodă se aplică și în cazul impozitelor indirecte, fiind determinată de faptul că informațiile privind cuantumul impozitelor se găsesc stocate la nivelul agenților economici care tranzacționează și comercializează bunuri și servicii ale căror prețuri și tarife includ și cuantumul monetar al obligațiilor fiscale.

Contribuabilii, în raport cu venitul impozabil declarat, se pot afla în două ipostaze care dau naștere la două variante de evaluare a materiei impozabile: evaluarea de către contribuabilul plătitor și evaluarea de către o terță persoană.

Metoda de evaluare prin intermediul declarațiilor fiscale ale contribuabililor se bazează pe onestitatea declarațiilor contribuabililor și pe dreptul de control al administrației. Permite stabilirea situației exacte a contribuabililor pe baza tuturor veniturilor și obligațiilor acestora.

Dezavantajul metodei constă în posibilitatea contribuabililor de a sustrage o parte a materiei impozabile acțiunii de impozitare prin diverse tehnici:

întocmirea de documente false,

omisiuni frauduloase,

transferul veniturilor prin crearea de societăți, etc.

Controlul asupra evaluărilor făcute de contribuabili se realizează:

– pe baza informațiilor existente în contabilitatea acestora,

prin verificări faptice ale activității desfășurate,

prin controlul încrucișat al documentelor care se găsesc la terțele persoane cu care contribuabilii intră într-un fel sau altul în legătură,

prin verificarea concordanței dintre nivelul de trai, avere și veniturile declarate.

Un avantaj al metodei îl constituie organizarea unui sistem informațional, care să asigure atât corecta evaluare, cât și controlul corect și obiectiv al declarațiilor fiscale pe bază de informații certe.

Metoda evaluării pe baza declarațiilor fiscale făcute de terțe persoane presupune ca o altă persoană, diferită de contribuabil, să declare mărimea obiectului impozabil deținut de acesta. Este vorba de persoanele în patrimoniul cărora se realizează obiectul impozabil: angajatorul pentru salariile plătite, banca declară dobânda pe care o încasează deponenții, chiriașii declară chiria plătită proprietarilor, etc. Interesul declarării este legat de evitarea unor penalizări din partea administrației fiscale și de posibilitatea ca anumite venituri să poată fi deduse din propria lor bază de impunere la nivelul declarat.

Avantajul metodei constă în rapiditatea evaluării materiei impozabile și plății impozitului, comoditate pentru administrația fiscală și contribuabil. Este puțin costisitoare și asigură securitatea prelevărilor fiscale împotriva riscurilor de neplată, a dispariției veniturilor, a dispariției contribuabilului.

Evaluarea forfetară reprezintă evaluarea prin care organele fiscale stabilesc împreună cu contribuabilii valoarea materiei impozabile fără pretenții de exactitate. Se utilizează pentru impunerea activităților de volum mic, care nu necesită o evidență contabilă complexă.

Dezavantajul principal al metodei constă în faptul că, indiferent de numărul elementelor revelatoare utilizate, se ajunge în final la o subevaluare generală a materiei impozabile.

Se pot identifica trei tipuri:

forfete legale,

forfete convenționale,

forfete colective.

În cazul forfetei legale, prin cadrul legislativ se stabilesc elementele semnificative ale venitului, valabile pentru toți contribuabilii care obțin venituri din aceeași sursă și în condiții similare.

Forfeta convenționala se stabilește pe baza discuțiilor dintre contribuabili și administrație.

Forfeta colectivă îmbină evaluarea prin intermediul declarațiilor cu evaluarea forfetară. Veniturile sunt evaluate pe baza declarației, iar cheltuielile sunt forfetare conform prevederilor legale.

Contribuabilii au posibilitatea denunțării forfetei în situația în care venitul impozabil evaluat este mai mare decât nivelul realizat. Subevaluarea bazei impozabile determină pierderi pentru buget.

Avantajul metodei forfetare constă în faptul că simplifică evidența și diminuează sau elimină costurile cu ținerea acesteia, deci pentru contribuabil aceasta metodă este comodă. Contribuabilul este apărat împotriva riscului unor erori, deoarece valoarea impozabilă stabilită face obiectul unor verificări ulterioare.

De asemenea, administrația fiscală este avantajată deoarece numărul actelor de control scade determinând astfel o scădere a costurilor făcute de aceasta.

Evaluarea pe baza semnelor exterioare sau prin prezumție este specifică impozitelor de tip real la care o imagine aproximativă asupra obiectului impozabil este considerată suficientă pentru stabilirea materiei supuse impunerii.

Stabilirea unei valori impozabile aproximative și imposibilitatea determinării unei corelații între aceasta și capacitatea contributivă a contribuabilului constituie dezavantajele acestei metode. Pentru buget, această evaluare este neproductivă datorită randamentului extrem de scăzut.

Pentru contribuabil prezintă avantajul că este o metodă discretă, care nu necesită un control periodic al administrației fiscale. Pentru administrația fiscală, metoda este comodă, deoarece contactele cu contribuabilii sunt reduse, ceea ce implică un cost redus al administrării.

Evaluarea corectivă cuprinde un ansamblu de proceduri prin care se stabilește în mod curent sau se determină în situații excepționale valoarea impozabila și cuantumul legal al prelevărilor fiscale. Procedura de evaluare este declanșată de către administrația fiscală, în baza dreptului de a controla și corecta cuantumul obligației fiscale a contribuabilului.

Procedura de corectare a evaluărilor realizate anterior se aplică contribuabililor care respectă legislația fiscală. Ea se declanșează atunci când contribuabilii sau organul de control fiscal constată omisiuni și erori care influențează mărimea fluxului monetar al prelevărilor fiscale destinat finanțării bugetului.

Procedura de evaluare din oficiu este utilizată în situația în care:

contribuabilii obligați prin lege refuză ținerea evidenței contabile sau întocmirea declarațiilor fiscale, nu întocmesc declarațiile fiscale în cadrul termenelor legale,

există o diferență între veniturile declarate și informațiile deținute de administrația fiscală.

Evaluarea se realizează pe baza elementelor cunoscute de administrație. Nu mai este necesară participarea contribuabililor la actul de evaluare. Aceștia pot accepta sau contesta pe bază de probe decizia administrației fiscale.

În ceea ce privește veniturile provenite din proprietățile și de la întreprinderile statului, având în vedere că serviciile prestate de aceste instituții nu fac obiectul aprecierii pieței, este dificilă evaluarea valorii lor reale. S-a recurs, astfel, la aplicarea unor metode diferite:

folosirea procedurilor forfetare

utilizarea unei mărimi de evaluare care poate fi asimilată prețurilor

folosirea ca bază de referință în evaluarea serviciilor a costului acestora.

2.3. CONSIDERAȚII ASUPRA DEFICITULUI DE
RESURSE FINANCIARE ORDINARE

În perioada post-decembristă, autoritățile publice din țara noastă s-au văzut confruntate cu o cerere sporită de la an la an de resurse pentru finanțarea cheltuielilor publice.

Devansarea ofertei de către cererea de asemenea resurse financiare nu este specifică nici perioadei de tranziție și nici României. Ea se întâlnește în orice țară și în orice perioadă, în măsura în care nevoile sociale cresc mai repede decât produsul intern brut, iar partea din acest produs ce poate fi alocată satisfacerii nevoilor recunoscute de societate ca fiind justificate și prioritare este totuși limitată.

Această problemă – creșterea necesarului de resurse financiare publice mai rapid decât aceea a posibilităților de procurare a acestora – este greu de soluționat în cazul în care creșterea economică, deși pozitivă, este totuși lentă, dar și mai greu este atunci când produsul intern brut înregistrează o curbă descendentă, în timp ce resursele financiare necesare satisfacerii nevoilor sociale marchează o evoluție diametral opusă, adică o tendință de creștere.

Faptul că resursele financiare publice ordinare sunt inevitabil limitate împinge factorii de decizie să recurgă la:

– resurse extraordinare,

– emisiuni de bani fără acoperire,

– lansarea de împrumuturi pe piața internă cu contractarea de credite peste graniță.

Apelul la resurse financiare extraordinare – mai ales atunci când se face în măsură exagerată și/sau pe perioade îndelungate de timp – produce efecte adverse:

inflația reduce puterea de cumpărare a banilor și capacitatea de plată a contribuabililor,

împrumuturile ipotechează viitorul, încărcând bugetul cu cheltuieli legate de rambursarea acestora și de achitarea dobânzilor aferente în moneda națională, respectiv grevează balanța de plăți cu serviciul datoriei externe ce se finanțează în valută.

Guvernanții aflați într-o asemenea situație dificilă caută noi surse de venituri pentru acoperirea deficitului public:

– înstrăinează întreprinderi, terenuri agricole, păduri și alte bunuri proprietate de stat și preiau la buget totalitatea sau cea mai mare parte a sumelor încasate din asemenea operațiuni;

– instituie noi impozite sau majorează cotele celor existente;

– anulează anumite facilități fiscale;

– restrâng transferurile către diverși beneficiari ori limitează drastic alte cheltuieli finanțate de la buget.

Dacă acestea nu sunt suficiente, se apelează pe scară tot mai largă la:

creditele băncii centrale,

consolidarea împrumuturilor pe termen scurt,

contractarea de noi împrumuturi pentru rambursarea celor ajunse la scadență,

lansarea de obligațiuni în valută pe piețe străine de capital exagerat de mari, etc.

Deviza „la situații excepționale – măsuri excepționale” nu poate ascunde faptul că soluțiile menționate mai sus, fezabile pe termen scurt, sunt contraproductive pe termen mediu și lung.

În România, în perioada tranziției de la economia pe bază de plan la economia de piață, cheltuielile publice au avut un ritm mediu anual de creștere, în termeni reali, mai alert decât cel înregistrat de veniturile publice ordinare. Ca urmare, în raport cu cheltuielile bugetului general consolidat, deficitele financiare au valori cuprinse între 1,1% și 11,4%, iar în raport cu PIB între 0,1% și 4,6% în intervalul 1990-1998 .

În perioada 1990-1999, produsul intern brut, în dolari SUA pe un locuitor, a avut o evoluție în zig-zag, pe care i-a imprimat-o și veniturilor bugetului general consolidat.În ceea ce privește ponderea veniturilor publice în produsul intern brut (PIB), România se situează nu numai în urma țărilor puternic industrializate din OCDE, dar și în urma unor țări cu potențial economic mai modest.

În anii ‘90, dintr-un PIB pe locuitor de 859-1696 dolari SUA, fiecare român a plătit în medie impozite, taxe și contribuții în sumă de 288-585 dolari SUA.

În anii tranziției, nivelul cheltuielilor publice în țara noastră a fost drastic limitat de acela al veniturilor publice, iar ritmul de creștere/descreștere al acestora, în expresie reală, a urmat îndeaproape pe acela al resurselor de finanțare disponibile. Evoluția veniturilor publice a urmat, în linii generale, pe aceea a PIB.

România prezintă o situație paradoxală: ea promovează o politică de largă angajare a statului în finanțarea nevoilor sociale, economice și de altă natură, dar din cauza modicității produsului intern brut de care dispune și care ani de-a rândul a fost în declin, a putut aloca din produsul intern brut sume cu mult mai mici decât cele necesare.

Dacă judecăm amploarea dezechilibrelor financiare publice produse în țara noastă independent de starea generală a economiei naționale din anii tranziției nu pare să fie extrem de critică. Judecată însă în contextul în care s-au înregistrat deficite financiare, situația nu este deloc liniștitoare.

Dezechilibrele dintre cererea și oferta de bunuri și servicii, dintre populația aptă de muncă și cea ocupată, dintre veniturile bănești ale populației puternic erodate de inflație și nevoile de trai ale acesteia, dintre necesarul de resurse valutare și posibilitățile de a procura produsele, toate acestea s-au răsfrânt negativ asupra veniturilor și cheltuielilor publice ale România, au condus la apariția si cronicizarea deficitului financiar public.

La rândul său, dezechilibrul finanțelor publice a exacerbat celelalte dezechilibre interne și externe, atât prin incapacitatea statului de a finanța cheltuielile indispensabile funcționării instituțiilor publice, asigurării protecției sociale, achitării serviciului datoriei publice și dezvoltării infrastructurii, cât și prin majorarea poverii fiscale peste limita capacității de plată a multor persoane fizice și juridice.

În România, starea de dezechilibre din sfera finanțelor publice constituie un fenomen profund negativ nu atât prin dimensiunea deficitului financiar public și prin cronicizarea acestuia, cât mai ales prin complexitatea factorilor care l-au generat și îl perpetuează. Deficitul financiar public reprezintă una din formele de manifestare a dezechilibrului general economic.

Situația financiară critică în care se găsește țara noastă nu se va redresa cu adevărat până când nu vom înlătura cauza tuturor acestor dificultăți: de mai mulți ani consumăm mai mult decât producerea, încălcând astfel o regulă de aur a oricărei societăți.

Transpusă în termeni financiari, această regulă cere ca statul să nu efectueze cheltuieli publice peste nivelul resurselor financiare publice posibile de mobilizat pe plan intern, național, pe căi normale. În România, bugetul general consolidat acuză deficite apreciabile, pentru acoperirea cărora s-a apelat (și continuă să se apeleze) la resurse extraordinare, în principal la împrumuturi externe.

„Noua filosofie” constând în prelevarea la buget a încasărilor din privatizarea societăților comerciale și utilizarea lor preponderent pentru consum,reducerea impozitelor pe salarii și pe profit, urmată îndeaproape de majorarea taxei pe valoarea adăugată și a accizelor,

ridicarea nivelului taxelor vamale la importul unor materii prime, însoțită de reducerea acestora la unele produse finite și de liberalizarea exportului la materii prime nu va duce la depășirea crizei financiare care paralizează întreaga viața social-economică și nici la relansarea creșterii economice.

Această „filosofie” nu va micșora dependența financiară a România față de creditele externe oneroase și dificil de obținut și nici amestecul unor organisme internaționale în luarea deciziilor aflate în competența autorităților publice naționale.

3. TIPOLOGIA RESURSELOR FINANCIARE
PUBLICE ORDINARE

3.1. CATEGORII DE RESURSE FINANCIARE PUBLICE
ORDINARE

Resursele financiare publice ordinare cuprind:

resursele fiscale,

contribuțiile pentru asigurările sociale de stat,

contribuțiile care alimentează fondurile speciale,

resursele nefiscale.

În România, resursele financiare ordinare sunt formate din venituri fiscale și venituri nefiscale.

Resursele fiscale provin din impozite directe (pe profit, pe salarii) percepute asupra veniturilor sau/și averii persoanelor fizice sau juridice și din impozite indirecte: taxa pe valoarea adaugată, accize, taxe vamale, monopoluri fiscale, taxe de timbru și de înregistrare.

Resursele nefiscale includ:

– vărsăminte din profitul net al regiilor autonome,

vărsăminte ale instituțiilor publice,

și alte venituri:

venituri din amenzi și alte sancțiuni aplicate,

venituri provenite din penalitățile pentru nedepunerea sau depunerea cu întârziere a declarațiilor de impozite și taxe,

încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate și alte sume constatate o dată cu confiscarea ,

venituri din dividende.

Contribuțiile pentru asigurările sociale de stat provin din sumele datorate de regiile autonome, societățile comerciale, instituțiile publice, organizațiile cooperatiste și obștești, persoanele fizice autorizate să desfășoare activități independente, etc.

Contribuțiile care alimentează fondurile speciale sunt concretizate în veniturile destinate acoperirii unor nevoi temporare care exced posibilitățile bugetului, ele fiind contribuții obligatorii, constituite pe seama veniturilor fiscale sau a celor nefiscale.

3.1.1. PREPONDERENȚA IMPOZITELOR

Sistemele fiscale pot fi grupate în funcție de diverse criterii: preponderența impozitelor analitice sau a celor sintetice, preponderența impozitelor reale sau a celor personale. Dintre aceste criterii, clasificările tehnice și clasificările economice sunt cele mai importante.

Clasificările tehnice ale sistemelor fiscale au la bază natura impozitelor predominante în cadrul sistemului fiscal. Astfel, există sisteme fiscale cu un impozit unic sau cu impozite multiple, sisteme cu preponderența impozitelor directe sau sisteme cu preponderența impozitelor indirecte.

Impozitul unic este o noțiune complexă, folosită adesea în sensul de a căuta o bază unică de impozitare care să permită evitarea cumulării impozitelor ce cresc presiunea fiscală, dispersând efectele de sensibilitate și repartizând posibilitățile de evaziune fiscală.

Cea mai mare parte dintre susținătorii impozitului unic mențin alături de acesta alte impozite anexe. M. Allais asociază impozitul asupra capitalului cu taxa pe valoarea adăugată cu o rată unică, iar N. Kaldar asociază impozitul său general și progresiv asupra cheltuielilor cu impozitele pe succesiuni. La această accepțiune a unui impozit preponderent, impozitul unic este destul de utilizat. În exemplu, fiscalitatea scandinavă și cea americană se bazează pe o impozitare dominantă pe venit.

Totuși, impozitului unic i se aduc o serie de critici. Cele mai frecvente se referă la problema ratei unui impozit care, prin definiție, este destinat să înlocuiască toate celelalte impozite, ceea ce implică alegerea unui nivel de impozitare foarte ridicat pentru garantarea unor încasări fiscale cel puțin echivalente cu cele procurate de impozitele ce ar urma să fie înlocuite.

Mulți dintre promotorii impozitului unic înțeleg unicitatea mai mult ca un proces de simplificare a sistemelor fiscale sau de ușurare a presiunii fiscale. Impozitele pot fi în același timp multiple și simple. În unele sisteme fiscale sunt predominante impozitele directe, în timp ce în altele sunt predominante cele indirecte.

Orice stat care întâmpină dificultăți în ceea ce privește veniturile fiscale, procedează la creșterea ponderii impozitelor indirecte.

Analizând structura veniturilor fiscale ale țărilor membre OECD se desprinde concluzia că impozitele directe sunt predominante în sistemele fiscale din Danemarca, Australia, Canada, SUA, Belgia. Fenomenul invers este caracteristic sistemelor fiscale din Portugalia, Franța, Grecia și Irlanda.

Tendința din ultimii ani în sistemul fiscal românesc este de creștere a ponderii impozitelor indirecte.Această tendință este rezultatul imaturității sistemului, a unei politici fiscale haotice și fără perspectivă, precum și al unui aparat fiscal nemotivat, nestructurat și neadecvat în totalitate menirii sale.

Avantajele impozitelor directe sunt:

echitatea,

certitudinea,

comoditatea,

flexibilitatea,

efectul stabilizator,

cunoașterea incidenței,

evitarea distorsiunii în alocarea venitului.

Dezavantajele lor sunt:

complexitatea,

costul ridicat al consimțirii la impozit,

evaziunea fiscală,

efecte nestimulative pentru muncă,

investire și economisire,

rezistența contribuabilului la impozite.

Pe de altă parte, avantajele impozitelor indirecte constau în:

universalitatea,

posibilitatea limitată de evaziune,

flexibilitate,

simplitate,

natura opțională,

costul scăzut al consimțirii,

lipsa efectelor nestimulative,

atractive din punct de vedere politic, etc.

Dezavantajele impozitelor indirecte sunt:

natura regresivă,

distorsionarea preferințelor consumatorului,

distorsionarea modului de realizare a producției,

efectul inflaționist, etc.

Impozitele generale de tipul impozitului pe venitul global asociat cu taxa pe valoarea adăugată sau impozitul pe cifra de afaceri brută sunt predominante în sistemele fiscale din cadrul celor mai dezvoltate țări.

Impozitele elementare sunt predominante în țările subdezvoltate, purtând amprenta economiilor acestora.

3.1.2. CRITERII DE CLASIFICARE A IMPOZITELOR

Datorită numărului mare de impozite, este dificil să se facă o clasificare absolut pertinentă a acestora. Gruparea lor după trăsături comune constituie o necesitate teoretică și utilitară.

Pot fi și sunt avute în vedere criterii variate:

După forma în care se percep, impozitele se clasifică în:

impozite în natură, nu sunt specifice activității financiare. S-a practicat preponderent în societățile precapitaliste îmbrăcând forma prestațiilor și dărilor în natură.

impozite în bani, s-au folosit sporadic în orânduirile vechi. S-au dezvoltat foarte mult în capitalism, când relațiile bănești au devenit predominante, iar serviciile publice au început să se dezvolte. Constituie baza fiscală a statului modern.

După obiectul impunerii, impozitele se grupează în:

impozite pe avere (pe patrimoniu), care afectează bunurile mobiliare sau imobiliare ale contribuabililor (impozit pe clădiri, terenuri, etc)

impozite pe venit, care ating veniturile persoanelor fizice sau pe cele ale agenților economici (impozit pe profit)

impozit pe consum, care taxează cheltuielile de consum (taxa pe valoarea adăugată, accizele)

Aceasta este clasificarea economică. Aceasta este foarte importantă pentru că arată materia asupra căreia se axează impozitele (sursa acestora).

În funcție de scopul urmărit, există:

impozite fiscale, care se instituie de stat în vederea realizării de venituri necesare acoperirii cheltuielilor publice. Sunt incluse în această categorie aproape toate impozitele (impozitul pe venit, taxele de consumații, etc.)

impozite de ordini, introduse cu intenția limitării unor acțiuni sau pentru atingerea unui țel ce nu are caracter fiscal. De exemplu, prin impozite ridicate pe importul unor produse se urmărește protejarea produselor autohtone de concurența străină, sau practicarea de impozite mari pe tutun, alcool, etc, are ca scop protejarea sănătății populației, etc.

În raport cu frecvența realizării lor, impozitele pot fi:

permanente, adică se instituie și se încasează periodic, prezintă o anumită regularitate (sunt anuale, trimestriale, lunare, chenzinale, decadale, etc.) cuprinzând impozitele obișnuit practicate;

incidentale (întâmplătoare), respectiv se introduc și se percep o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea și câștigul de război).

După instituția care le administrează, impozitele se pot grupa în funcție de structura organizatorică a statelor în care acestea sunt aplicate:

în statele de tip federal se disting:

impozite federale,

impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale unei federații,

impozite locale, ale departamentelor județelor, precum și ale municipiilor, orașelor și comunelor;

în statele de tip unitar există:

impozite ale administrației centrale de stat,

impozite ale administrației locale.

În funcție de aria de cuprindere a materiei supuse impozitării, impozitele pot fi grupate în:

impozite sintetice, care se așează asupra ansamblului materiei impozabile aparținând unei persoane fizice ori juridice și constă în impunerea acestui ansamblu de operațiuni și venituri o singură dată. De exemplu, impozitul general, fie pe venit, fie pe consum. Impozitul sintetic se stabilește , de regulă, în cote progresive, este cel mai neutru din punct de vedere economic și are un randament fiscal mai bun decât impozitul analitic.

impozite analitice, care se instituie asupra fiecărei componente a materiei impozabile în proprietatea unui contribuabil. Acestea sunt impozite particulare, adică atâtea impozite câte venituri obține o anumită persoană sau câte elemente de patrimoniu posedă. Impozitul analitic este cel mai adesea așezat în cote proporționale.

După incidența asupra plătitorilor, impozitele se pot grupa în:

impozite directe (convenționale) se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice și/sau juridice, în funcție de veniturile și/sau averea acestora și pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se încasează direct de la contribuabili la anumite termene dinainte stabilite;

impozite indirecte sunt impozitele care se percep cu ocazia vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii sau executărilor de lucrări. Caracteristic acestei categorii de impozite este faptul că ele nu sunt stabilite asupra subiectului impunerii în mod direct și nominal, ci indirect asupra vânzărilor de bunuri, prestărilor de servicii sau executării de lucrări.

Dacă impozitele directe vizează venitul și/sau averea, impozitele indirecte vizează cheltuirea acestora. La impozitele indirecte, calitatea de subiect al impunerii este atribuită, prin lege, unei alte persoane decât suportatorului efectiv al acestuia.

Distincția între cele două categorii de impozite, deși dificil de operat, este esențială pe plan psihologic (cetățeanul s-a obișnuit cu această grupare). Este cea mai importantă clasificare atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, fiind acceptată de un număr mare de țări și se folosește și de Organizația Națiunilor Unite.

Clasificarea impozitelor se poate face și după anumite criterii tehnice, conform cărora se disting:

– impozite proporționale se caracterizează prin aplicarea asupra materiei impozabile a unei singure cote de impunere indiferent de mărimea materiei impozabile.

– impozite progresive constau în creșterea cotei de impunere odată cu creșterea mărimii materiei impozabile.

În literatura de specialitate mai sunt cunoscute și impozitele de tip degresiv și cele de tip regresiv.

impozitul degresiv constă în aplicarea unor cote de impunere descrescătoare, pe măsura scăderii materiei impozabile.

impozitul regresiv constă în aplicarea unor cote de impunere crescătoare până la un anumit nivel al materiei impozabile după care, pe măsură ce baza de impunere crește, cotele se reduc. În fapt, acest ultim impozit nu există.

– impozite de repartiție, sunt cele ale căror sume sunt fixate în avansul de către legiuitor și apoi repartizează între contribuabili. Aceste impozite sunt, deci, „a priori” determinate în sumă totală, rata de impozitare necunoscându-se decât după repartiție prin împărțirea sumei repartizate la bazele impozabile. Impozitele de repartiție sunt de domeniul trecutului;

– impozitele de cotitate, constau în definirea mai întâi a unei rate de impozit care va fi apoi aplicată asupra materiei impozabile. As sistem este cel menționat în vigoare în toate sistemele fiscale moderne.

O altă clasificare a impozitelor este:

impozite specifice sunt calculate multiplicând o cantitate, un volum, o suprafață de materie impozabilă cu o sumă dată (de exemplu, în cazul taxelor de publicitate, afișaj și reclamă, cuantumul taxei este determinat înmulțind suprafața afișelor sau reclamelor, exprimată în metrii pătrați cu tariful pe metrul pătrat).

impozite ad valorem sunt calculate prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii materiei impozabile. Aceste impozite sunt cele mai frecvent utilizate.

Clasificarea impozitelor se poate face, desigur și în funcție de alte criterii, cea mai importantă clasificare fiind aceea care grupează impozitele după felul în care acestea afectează veniturile contribuabililor supuse impunerii și anume în impozite directe și indirecte.

3.2. IMPOZITELE DIRECTE. CARACTERIZARE

Impozitele directe reprezintă forma cea mai veche de impunere. Ele au existat și în societățile precapitaliste, dar au devenit în capitalism forma cea mai cuprinzătoare de impunere.

Mai ales în primele decenii ale secolului al XX-lea, în locul impozitelor așezate pe obiecte materiale sau pe diferite activități, cum sunt cele comerciale și industriale, deci al impozitelor de tip real, și-au făcut apariția impozitele stabilite pe diferite venituri (salarii, profit, rentă) sau pe avere (mobiliară sau imobiliară), adică impozitele de tip personal, care au condus la extinderea impunerii prin aducerea în rândul plătitorilor de impozite și a marii mase a muncitorilor și funcționarilor. Deoarece treptat, și mai ales începând cu ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, se înregistrează o creștere simțitoare a cheltuielilor publice, sporul de venituri realizat de stat prin introducerea impozitelor personale nu a fost suficient pentru acoperirea acestora, astfel încât asistăm și la extinderea impunerii directe.

Impozitele directe sunt acele impozite ce se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice în funcție de veniturile ori averea acestora și pe baza cotelor de impozit prevăzute de lege. Ele se stabilesc anual și se percep direct de la contribuabili la anumite termene, fiind impozite individualizate. Potrivit intenției legiuitorului, la impozitele directe, subiectul și suportatorul sunt una și aceeași persoana. În practică însă, uneori ele nu coincid.

Impozitele directe fiind nominative și având un cuantum și termene de plată precis stabilite, iar acestea sunt aduse din timp la cunoștința plătitorilor, sunt mai echitabile și, deci, mai de preferat decât impozitele indirecte.

Impozitele directe se deosebesc de alte impozite (indirecte) prin asietă, după cota de impozitare, modul de încasare, precum și efectele lor asupra contribuabililor, economiei și veniturilor bugetare. Efectul lor economic constă în diminuarea veniturilor. În sistemul prelevărilor fiscale dețin o pondere ridicată, în general, în jur de 50%, având o mare însemnătate.

În statele moderne, în ultima vreme se observă o tendință de trecere la folosirea altor categorii de impozite decât aceea de impozite directe. Se folosește mult clasificarea economică (după obiectul impunerii), impozitele sintetice și cele analitice, precum și unele clasificări internaționale. Aceasta pentru a promova mai cu seama clase de impozite considerate mai potrivite cu noile condiții ale politicii în domeniul resurselor financiare publice.

Trăsăturile de fond și de formă ale oricărui impozit, în fapt, se reflectă în efectele pe care acestea le generează asupra plătitorilor. Aceste consecințe sunt fie directe, fie indirecte. Pe de altă parte, clasificarea impozitelor în directe și indirecte are mare importanță psihologică, contribuabilul fiind obișnuit cu ea. Cu toate că se invocă alte asocieri între diferitele forme de prelevări fiscale (în aproape toate sistemele s-au introdus și vărsămintele din cotizații la asigurările sociale), până la urmă acestea nu exclud vechea grupare în impozite directe și indirecte.

3.2.1. IMPOZITELE REALE ÎN ECONOMIA CONTEMPORANĂ

Impozitele reale se caracterizează prin faptul că se stabilesc asupra bunurilor materiale fără să se țină seama de situația personală a subiectului impozabil. Este supusă impunerii proprietatea, pe când proprietarul nu este decât un agent care achită impozitul cu o parte a rezultatului obținut cu ajutorul ei. Din acest motiv, impozitele reale se mai numesc impozite obiective sau pe produs.

Impozitele reale s-au utilizat foarte mult în perioada descompunerii feudalismului și în capitalismul timpuriu folosind denumiri diferite: impozit funciar, impozit pe clădiri, impozit pe locuințe, patentă, licență, etc., după natura materiei impozabile. În perioada contemporană continuă să se aplice impozitele de tip real, în special cele funciare și cele pe clădiri, care fac parte din categoria impozitelor locale. În cea mai mare parte, impozitele reale au fost înlocuite cu impozitele pe venit și impozite pe avere.

Impozitul funciar a apărut într-o serie de țări europene în primele etape de dezvoltare a capitalismului. Pentru stabilirea mărimii acestuia se foloseau diverse criterii: numărul plugurilor utilizate în vederea lucrării pământului, suprafața terenurilor cultivate și calitatea acestora, prețul pământului, mărimea arenzii, etc. Aceste criterii erau însă insuficiente pentru stabilirea reală și corectă a capacității de plată a proprietarului funciar. Introducerea cadastrului a determinat stabilirea mai aproape de realitate a impozitului funciar. Cadastru reprezintă atât noțiunea de descriere a bunurilor funciare din fiecare localitate, cu menționarea veniturilor pe care le produc, cqt și registrele în care sunt înscriși contribuabilii cu bunurile lor, pe baza cărora se stabileau impozitele directe.

Impozitul pe clădiri a fost introdus pe măsură ce cădirile au devenit, alături de pământ, o altă formă importanță a averii imobiliare, în special în mediul urban. Acest impozit se stabilea tot pe baza unor criterii exterioare, cum sunt: numărul și destinația camerelor, suprafața construită, numărul ușilor și ferestrelor, mărimea curții, chiria, etc. Asemenea criterii nu permiteau o impunere echitabilă, deoarece se aplicau izolat și nu ofereau o imagine completă asupra mărimii obiectului impozabil. În timp, aceste criterii au fost îmbunătățite, ceea ce a permis o așezare mai corectă a acestui tip de impozit.

Dezvoltarea fabricilor, a comerțului și desfășurarea altor activități libere au determinat sporirea numărului fabricanților, comercianților și a liber-profesioniștilor. Pentru impunerea acestora s-a introdus impozitul pe activitățile industriale, comerciale și profesiile libere, care, de asemenea, se stabilea pe baza unor criterii exterioare, și anume: mărimea localității în care întreprinderea își desfășura activitatea, natura întreprinderii, mărimea capitalului, numărul muncitorilor, mărimea forței motrice instalate și folosite de întreprindere, etc. Deci, nici în acest caz nu se ținea cont de capacitatea contributivă reală a plătitorului.

Impozitul pe capitalurile bănești a fost introdus pentru impunerea persoanelor care se ocupă cu plasarea capitalurilor de care dispun în operații speculative. Acest impozit se stabilea fie în funcție de volumul dobânzilor pe care debitorul le plătea pentru capitalul luat cu împrumut, fie în funcție de volumul dobânzilor pe care creditorul le încasa pentru capitalul dat cu împrumut. Având în vedere că nici debitorul și nici creditorul nu erau interesați să informeze organele fiscale despre relațiile de credit existente între ei pentru a se sustrage de la obligațiile de plată, impozitul pe capitalurile bănești a avut un randament fiscal scăzut.

Impozitele reale au un caracter injust, deoarece baza de impunere o constituie venitul brut obținut cu ajutorul obiectului impozabil sau cel mediu prezumat, nu venitul net sau cel efectiv cum ar fi normal. Randamentul lor fiscal este scăzut, ca urmare a faptului că evaluarea se face la intervale mari. Impozitul este regresiv, deoarece cei bogați plătesc mai puțin decât cei săraci. Cotele de impozit sunt mai reduse și relativ constante față de impozitul pe venit. Aceste impozite favorizau pe marii proprietari, care realizau venituri peste medie, și dezavantajau pe micii producători.

Printre neajunsurile acestor impozite mai pot fi amintite și existența unor mari posibilități de evaziune fiscală, precum și lipsa de uniformitate în stabilirea impozitelor.

Totuși unele avantaje sunt recunoscute impozitelor reale. Unul din aceste avantaje îl reprezintă faptul că sunt relativ simplu de stabilit deoarece nu iau în considerare persoana plătitoare.

3.2.2. IMPOZITELE PERSONALE

Impozitele personale se instituie asupra veniturilor și averii, ținând seama de situația personală a subiectului, motiv pentru care mai sunt numite și impozite subiective.

În unele state s-au introdus la mijlocul secolului al XIX-lea, în majoritatea însă, în preajma primului război mondial, ca o evoluție firească a sistemelor fiscale.

Procedurile de evaluare a impozitelor personale asigură o dimensionare mai corectă a materiei impozabile și o repartizare mai echitabilă a sarcinilor fiscale între cetățeni în comparație cu impozitele reale.

Impozitele personale se întâlnesc sub forma impozitelor pe venit și, respectiv, a impozitelor pe avere.

3.2.2.1. IMPOZITELE PE VENIT

Așa cum indică denumirea, obiectul impozabil, în acest caz este venitul. Venitul, din punct de vedere fiscal, reprezintă orice sumă de bani care provine dintr-o sursă permanentă în mod frecvent. Ca subiecte ale acestor impozite apar persoanele fizice și juridice, cu condiția ca acestea să obțină venituri din sursele prevăzute de lege.

Impozitul pe veniturile persoanelor fizice

În practica fiscală sunt cunoscute două sisteme de impunere a veniturilor, impunerea separată a veniturilor provenite din fiecare sursă și impunerea globală a veniturilor indiferent de sursa lor de proveniență.

În România, sistemul impunerii separate a fost înlocuit cu impozitul pe venitul anual global.

Subiecții impozitului. Sunt supuse impozitului pe venitul global:

persoanele fizice cu domiciliul în România, pentru veniturile realizate atât în România, cât și în străinătate;

persoanele fizice române fără domiciliu în România și persoanele fizice străine, pentru veniturile obținute din România, prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României, sau într-o perioadă ce depășește 183 zile în orice perioadă de 12 luni, începând sau sfârșind în anul calendaristic vizat;

persoanele fizice române fără domiciliu în România, precum și persoanele fizice străine care realizează venituri din România în alte condiții decât cele prevăzute mai sus.

Obiectul impozitului pe venit îl reprezintă veniturile în bani și echivalentul în lei al veniturilor în natură rezultate din:

activități independente,

din salarii, din cedarea folosinței bunurilor,

din dividende și dobânzi,

din pensii ce depășesc 5.000.000 lei pe lună,

din activități agricole,

alte venituri.

Nu sunt considerate venituri neimpozabile și deci nu se impozitează:

ajutoarele, indemnizațiile și alte forme de sprijin cu destinație specială primite de la buget sau de la terțe persoane cu excepția îndemnizațiilor pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate și pentru concediul plătit pentru îngrijirea copilului în vârstă de până la doi ani;

despăgubirile cuvenite pentru pagubele suferite ca urmare a calamităților naturale, precum și pentru cazurile de invaliditate sau de deces, produse ca urmare a unor acțiuni militare;

contravaloarea cupoanelor reprezentând bonuri de valoare acordate cu titlu gratuit persoanelor fizice;

alocația individuală de hrană acordată sub forma tichetelor de masă, suportată integral de angajator;

sponsorizările, sumele sau bunurile primite cu titlu de moștenire și donație;

bursele primite de persoanele care urmează orice formă de școlarizare;

veniturile din agricultură și silvicultură, etc.

Lista veniturilor neimpozabile se reexaminează periodic, pentru excluderea acelora care nu se mai justifică în urma constatării îmbunătățirii situației social-economice a beneficiarilor lor. Această măsură este mai des utilizată decât instituirea de noi impozite și taxe sau creșterea cotelor celor existente, deoarece reprezintă o cale de creștere a veniturilor fiscale prin lărgirea bazei de impozitare.

În categoria veniturilor scutite de impozitul pe venit se includ:

veniturile membrilor misiunilor diplomatice și ai posturilor consulare;

veniturile corespondenților de presă străini;

premiile obținute de elevi și studenți la concursuri interne și internaționale;

plățile compensatorii primite de persoane ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective;

diferențe de dobândă subvenționată la creditele acordate;

veniturile reprezentând avantajele în bani și/sau în natură acordate persoanelor cu handicap, veteranilor de război, invalizilor și văduvelor de război, urmașilor eroilor-martiri, răniților, luptătorilor în Revoluția din decembrie 1989, etc.

Motivele pentru care aceste venituri sunt scutite de impozit sunt diverse:

înțelegeri intervenite pe plan internațional,

înțelegeri de nonimpozitare bazate pe principiul reciprocității,

protecție socială,

rațiuni sociale sau economice,

răsplătirea eforturilor depuse de beneficiarii unor venituri cu caracter special.

Impozitul anual se calculează prin aplicarea asupra venitului anual global impozabil a baremului anual de impunere stabilit prin lege.

Venitul net se determină ca diferență între venitul brut și cheltuielile aferente deductibile. Cheltuielile deductibile sunt cele efectuate în scopul realizării activității desfășurate, prevăzute de legislația în vigoare.

Contribuabilii au dreptul la deducerea din venitul global a unor sume, reprezentând deducerea personală de bază și deduceri personale suplimentare, acordate pentru fiecare lună a perioadei impozabile.

Deducerea personală de bază este de 1.600.000 lei pe lună. Deducerea persoană suplimentară pentru soția/soțul, copii sau alți membrii de familie aflați în întreținerea contribuabilului se calculează prin înmulțirea unui coeficient cu deducerea personală de bază:

0,6 pentru soț/soție

0,35 pentru primii doi copii

0,20 pentru fiecare din următorii copii aflați în întreținere, precum și pentru fiecare alt membru de familie aflat în întreținere.

Deducerile personale suplimentare se acordă contribuabililor și în funcție de situația proprie a acestora sau a persoanelor aflate în întreținerea lor:

coeficientul 1,0 înmulțit cu deducerea personală de bază în cazul invalizilor de gradul I și al persoanelor cu handicap grav,

coeficientul 0,5 înmulțit cu deducerea personală de bază în cazul invalizilor de gradul II și al persoanelor cu handicap accentuat.

Suma deducerilor personale admisă pentru calculul impozitului nu poate depăși de 3 ori deducerea personală de bază și se acordă în limita venitului obținut.

Venitul anual global impozabil este format din veniturile din activități independente, veniturile din salarii, veniturile din cedarea folosinței bunurilor, dobândite de persoanele fizice române în România, și veniturile de aceeași natură obținute de persoanele fizice române în străinătate din care se scad pierderile fiscale reportate și deducerile personale.

Nu se cuprind în venitul anual global impozabil:

veniturile din dividende și dobânzi,

din pensii ce depășesc 5.000.000 lei pe lună,

alte venituri.

Venitul anual global impozabil se calculează pe baza veniturilor nete a categoriilor de venituri prezentate din care se scad pierderile fiscale reportate și deducerile personale.

Impozitul pe venitul anual global datorat este calculat de organul fiscal pe baza declarației de venit global, depusă de contribuabil, prin aplicarea cotelor de impunere asupra venitului anual global impozabil.

Impozitul anual datorat este calculat pentru anul precedent. Organul fiscal emite o decizie de impunere în care sunt înscrise și diferențele de impozit anual rămase de achitat sau impozitul anual de restituit ce se determină prin scăderea din impozitul anual datorat a plăților anticipate cu titlu de impozit, a reținerilor la sursă și a creditelor fiscale externe pentru veniturile realizate din toate categoriile de venituri. De asemenea, decizia de impunere va cuprinde și plățile anticipate cu titlu de impozit pe anul fiscal curent.

Veniturile din activități independente cuprind: veniturile comerciale, veniturile din profesii liberale și veniturile din valorificarea unor drepturi de proprietate intelectuală.

Venitul net din activități independente se determină pe baza datelor din contabilitatea în partidă simplă. Se calculează ca diferență între venitul brut și cheltuielile aferente deductibile.

Veniturile din salarii sunt deductibile în bani și/sau în natură, realizate de o persoana fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă, indiferent de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporară de muncă, de maternitate și pentru concediul privind îngrijirea copilului în vârstă de până la 2 ani.

Venitul net din salarii se calculează prin deducerea din venitul brut a contribuțiilor la fondul de șomaj, la asigurările sociale de sănătate, a contribuției individuale de asigurări sociale și aplicarea unei cote de 15% din deducerea personală de bază.

Beneficiarii veniturilor din salarii datorează un impozit lunar care se calculează și se reține la sursă de către plătitorii de venituri. Acest impozit lunar reprezintă de fapt plăți anticipate.

Plătitorii veniturilor din salarii au obligația de a calcula și de a reține impozitul la data efectuării plății acestor venituri. Ei trebuie să îl vireze la bugetul de stat până cel târziu în data de 15 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se cuvin drepturile salariale.

Veniturile din cedarea folosinței bunurilor reprezintă veniturile în bani și/sau în natură care provin din cedarea folosinței bunurilor mobile sau imobile realizate de către proprietar sau alt deținător legal.

Începând cu acest an, venitul brut anual din cedarea folosinței bunurilor se stabilește pe baza chiriei sau a arendei prevăzute în contractul încheiat între părți pentru fiecare an fiscal, indiferent de momentul plătii chiriei sau arendei. Venitul net se determină prin deducerea din venitul brut a cheltuielilor deductibile aferente venitului, astfel:

50% aplicată la venitul brut în cazul construcțiilor,

30% din venitul brut, în celelalte cazuri.

Venitul net provenit din cedarea folosinței bunurilor imobile având ca destinație locuința, nu se globalizează. Impozitul respectiv este impozit final.

Contribuabilii care obțin venituri din activități independente și din cedarea folosinței bunurilor sunt obligați să efectueze plăți anticipate cu titlu de impozit exceptând cazul reținerilor la sursă. Plățile anticipate se efectuează în patru rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru. Cuantumul plăților anticipate poate fi stabilit de organul fiscal din oficiu dacă contribuabilul:

nu a depus declarația de venit global pentru anul fiscal încheiat,

nu ține o evidență contabilă,

nu a furnizat date referitoare la venitul estimat.

Veniturile din dividende sunt constituite din sumele în bani și/sau în natură distribuite de o persoană juridică în favoarea acționarilor sau asociaților, din profitul stabilit pe baza bilanțului contabil anual și a contului de profit și pierderi, precum și sumele primite ca urmare a deținerii de titluri de participare la fondurile de investiții.

Veniturile din dobânzi cuprind:

veniturile obținute din titluri de creanță de orice natură și orice fel de sume cuvenite pentru utilizarea banilor împrumutați,

veniturile din titlurile de participare la fonduri deschise de investiții pentru care prețul de răscumpărare este mai mare decât prețul de cumpărare.

Veniturile sub formă de dividend se impun cu o cotă de 5%, iar veniturile din dobânzi se impun cu o cotă de 1%. Impozitul datorat pentru dividendele și dobânzi este un impozit final.

Calcularea, reținerea și virarea impozitului pe veniturile din dividende se efectuează de către persoanele juridice o dată cu plata dividendelor către acționari sau asociați. Impozitul pe veniturile sub formă de dobânzi se calculează și se reține de către plătitorii de astfel de venituri și se virează de către aceștia lunar până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei în care se face calculul dobânzii.

Venitul net din pensie reprezintă diferența dintre venitul brut din pensie și contribuția pentru asigurările sociale de sănătate.

Venitul impozabil lunar din pensii se determină prin deducerea din suma veniturilor nete din pensii a unei sume fixe neimpozabile lunare de 5.000.000 lei. Impozitul pe veniturile din pensii se calculează lunar prin aplicarea baremului lunar asupra venitului impozabil lunar din pensii.

Impozitul calculat se virează la bugetul de stat până la data de 25 a lunii următoare celei pentru care se face plata pensiilor.

În categoria altor venituri impozabile se cuprind veniturile obținute din jocuri de noroc, din transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare și părților sociale, din premii și prime în bani și/sau în natură.

Veniturile obținute din jocurile de noroc, din premii și prime se impun prin rețineri la sursă cu o cotă de 10% aplicată la venitul brut. Veniturile din jocurile de noroc sub valoarea de 6.000.000 lei pentru fiecare câștig realizat, de la același organizator sau plătitor, într-o singură zi sunt scutite de la impozitare. Calcularea, reținerea și virarea impozitului este realizată de către plătitorii de venituri, impozitul fiind final.

În cazul transferului dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare și părților sociale, impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de 1% la valoarea tranzacției. Impozitul astfel calculat este un impozit final.

Impozitele pe veniturile societăților. Trăsături actuale

În această categorie de impozite sunt incluse cele referitoare la veniturile persoanelor juridice organizate ca societăți comerciale. În România, conform legii, societățile comerciale se pot constitui ca:

societăți în nume colectiv,

societăți în comandită simplă,

societăți în comandită pe acțiuni,

societăți pe acțiuni și

societăți cu răspundere limitată.

Cele mai frecvente sunt societățile pe acțiuni. Indiferent de natura societății (de capital, de persoane, stabilimente), dacă are statut de persoană juridică, aceasta plătește impozit pe profit.

Potrivit reglementărilor în vigoare, subiecții impozitului pe profit sunt:

persoanele juridice române, pentru profitul obținut din orice sursă, atât în țară, cât și în străinătate;

persoanele juridice străine, care desfășoară activități printr-un sediu permanent în România, pentru profitul obținut;

persoanele juridice și fizice străine asociate în România, asociere care nu dă naștere unei persoane juridice;

persoanele fizice și juridice române pentru veniturile dintr-o asociere a acestora care nu dau naștere unei persoane juridice;

instituțiile publice pentru veniturile extrabugetare obținute din activități economice desfășurate în scopul obținerii de profit.

Constituie excepții de la plata impozitului pe profit:

trezoreria statului pentru operațiunile din fondurile publice;

instituțiile publice pentru fondurile publice constituite potrivit Legii privind finanțele publice;

unitățile economice fără personalitate juridică ale organizațiilor de nevăzători, de invalizi și ale asociațiilor persoanelor cu handicap, fundațiile testamentare, unitățile aparținând cultelor religioase, pentru veniturile obținute din producerea și valorificarea obiectelor și produselor de cult;

instituțiile de învățământ particular acreditate sau autorizate, cooperativele care funcționează ca unități protejate, asociațiile de proprietari pentru veniturile obținute din activități economice;

partidele politice.

Partidele politice plătesc impozit doar pe profitul impozabil aferent activităților economice desfășurate în scopul obținerii de profit.

Profitul impozabil se determină pornind de la profitul contabil din care se scad deducerile fiscale și la care se adună cheltuielile nedeductibile fiscal.

Pri = Prbr – De + Chnf , unde:

Pri = profit impozabil,

De = Deduceri fiscale,

Chnf = cheltuieli nedeductibile fiscal.

Pri = Prn – De + Chnf , unde

Prn = profit net

Această relație se utilizează în cazul în care în structura cheltuielilor nedeductibile fiscal este inclus și impozitul pe profit datorat.

Profitul brut se determină prin scăderea din veniturile totale obținute în cursul unui exercițiu financiar, a tuturor cheltuielilor aferente realizării acestor venituri.

Prbr = (Ve + Che) + (Vf – Chf) + (Vex – Chex) , unde:

Ve = venituri din exploatare

Che = cheltuieli din exploatare

Vf = venituri financiare

Chf = cheltuieli financiare

Vex = venituri excepționale

Chex = cheltuieli excepționale

Deducerile fiscale includ:

dividendele primite de la o altă persoană juridică;

sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea fondului de rezervă în limita a 5% din profitul contabil anual, până ce fondul de rezervă va atinge 20% din capitalul social;

sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervei create de bănci în limita a 2% din soldul creditelor acordate și a fondului de rezervă în limitele prevăzute de legea bancară nr. 58/1998;

eventualele venituri din provizioane pentru care nu s-a admis deducerea, etc.

Cheltuielile nedeductibile din punct de vedere fiscal cuprind:

impozitul pe profit datorat;

amenzile, confiscările, majorările de întârziere, penalitățile datorate către autoritățile române, altele decât cele prevăzute în contractele economice;

cheltuieli de protocol care depășesc limita de 2% aplicată asupra diferenței dintre totalul veniturilor și cheltuielilor aferente;

cheltuielile cu diurna care depășesc limita legală stabilită pentru instituțiile publice;

sumele utilizate pentru constituirea provizioanelor peste limitele legale;

sumele pentru constituirea sau majorarea rezervelor peste limita legală;

cheltuieli de sponsorizare peste limitele prevăzute de lege (5%);

alte cheltuieli nedeductibile fiscal.

Impozitul pe profit calculat se determină astfel:

, unde:

= impozitul pe profit calculat

= cota de impozitare

= profit impozabil

Înainte de aplicarea cotei de impozitare din profitul impozabil se scad pierderile înregistrate în trecut, pierderi ce se pot recupera în următorii 5 ani.

Impozitul pe profit datorat este cel care rămâne după deducerea creditului fiscal extern, impozitului pe profit aferent perioadei de scutire de la plata impozitului și reducerilor la impozitul pe profit.

Reducerile la impozitul pe profit se aplică în următoarele cazuri:

dacă întreprinderile mici și mijlocii crează noi locuri de muncă – o reducere de 20% – creștere a numărului scriptic de personal trebuind sa fie de cel puțin 10% față de anul precedent și să nu fie însoțită de alte disponibilizări;

dacă întreprinderile mici și mijlocii reinvestesc profitul brut, acesta nu se impozitează;

instituirea reducerii cu 50% a impozitului pe profit pentru profitul utilizat în anul fiscal curent pentru investiții în active corporale și necorporale.

Cota de impozit care se aplică asupra profitului impozabil este de 25% cu următoarele excepții:

contribuabilii care obțin venituri din activitatea barurilor de noapte, a cluburilor de noapte și a cazinourilor plătesc o cotă adițională de 25% asupra părții din profitul impozabil care corespunde ponderii veniturilor înregistrate din aceste activități în total venituri;

BNR plătește o cotă de 80%;

cota de 5% pentru o majorare a capitalului social efectuată prin încorporarea rezervelor și a profiturilor, cu excepția rezervelor legale și a diferențelor favorabile din reevaluarea patrimoniului;

cota de 5% pentru impozitarea părții din profitul impozabil, care corespunde ponderii în volumul total al veniturilor, a veniturilor încasate din export, în valută, printr-un cont bancar din România.

Termenul de plată al impozitului pe profit este până în 25 a primei luni a trimestrului următor celui în care se face calculul impozitului pe profit. Impozitul pe profit se calculează lunar, se varsă trimestrial. Pentru neplata la termen se percep majorări de întârziere – pentru fiecare zi de întârziere aplicându-se o cotă de 0,30% la suma datorată. Legea prevede ca majorarea să fie plătită și de organul fiscal, pentru sumele plătite în plus ca impozit și nerestituite în termen.

Pentru societățile comerciale de mici dimensiuni, începând cu 1 septembrie 2001, s-a renunțat la perceperea impozitului pe profit și a fost promovată impunerea veniturilor acestora cu o cotă de 1,5%.

Sunt considerate microîntreprinderi firmele care îndeplinesc cumulativ mai multe condiții:

– sunt producătoare de bunuri materiale,

– prestează servicii,

– derulează o activitate comercială, cu până la 9 salariați, au venituri până la 100.000 euro și dețin capital integral privat.

, unde:

= impozitul pe veniturile trimestriale

= veniturile trimestriale

Pentru a asigura exercitarea controlului asupra tuturor veniturilor obținute, a fost luată în considerare, ca deducere integrală din venituri, contravaloarea casei electronice de marcat achiziționată în cursul anului fiscal. Utilizarea casei de marcat este obligatorie pentru că este acceptată neemiterea facturilor fiscale în cazul livrărilor de bunuri sau prestărilor de servicii direct către populație.

Se acordă o serie de facilități fiscale în ceea ce privește investițiile și crearea de noi locuri de muncă.

Termenul de plată a impozitului pe venit este trimestrial până la data de 25 inclusiv a primei luni din trimestrul următor.

3.2.2.2. IMPOZITELE PE AVERE

Instituirea acestor impozite derivă din dreptul personal de proprietate.Ele se așează asupra bunurilor mobile și imobile aparținând unor prsoane fizice și juridice.

Cele mai importante impozite din categoria impozitelor pe averea propriu-zisă sunt impozitele pe clădiri și terenuri.

Impozitul pe clădiri

Subiecții impozitului pe clădiri sunt: proprietarii de clădiri, persoanele fizice sau juridice care administrează sau folosesc clădiri proprietate de stat, unitățile care administrează clădiri din fondul locativ de stat.

Baza de calcul a impozitului pe clădiri o reprezintă valoarea impozabilă a clădirii. Dacă proprietarul clădirii este o persoana fizică, baza de impozitare o reprezintă valoarea clădirii determinată pe baza normelor de evaluare stabilită de către legiuitor pe metru pătrat de suprafață construită, diferențiată în funcție de felul, destinația și locul unde acestea sunt situate. Dacă proprietar al clădirii este o persoană juridică, baza de calcul o reprezintă valoarea din evidența contabilă a respectivei persoane juridice.

Cotele de impunere practicate sunt:

pentru persoanele fizice – 0,2% din valoarea clădirii, pentru clădirile aflate în mediul urban și de 0,1% din valoarea clădirii pentru clădirile aflate în mediul rural; această cotă este stabilită de către Consiliile Locale;

pentru persoanele juridice, impozitul se calculează prin aplicarea unei cote de impunere stabilită tot de Consiliile Locale, putând fi cuprinsă între 0,5 și 1,5% din valoarea de inventar a clădirii înscrisă în evidența contabilă a persoanelor juridice respective.

În cazul contribuabililor care dețin mai multe cădiri cu destinația de locuință, impozitul pe clădiri se majorează astfel:

cu 25% pentru prima clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 50% pentru cea de-a doua clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 75 % pentru cea de a treia clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu;

cu 100% pentru cea de a patra clădire, în afara celei de la adresa de domiciliu.

Impozitul pe clădiri se determină conform relației:

, unde:

Ic = impozit pe clădiri

Bi = baza de impozitare

ci = cota de impunere

Perioada impozabilă pentru impozitul pe clădiri este anul calendaristic. În cazul clădirilor noi dobândite în cursul anului, se impune cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. În acest caz, impozitul se calculează pe numele noului contribuabil.

În cazul clădirilor care ies din proprietatea sau administrația unui contribuabil, se scade de la impunere cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a produs situația respectivă.

Impozitul pe clădiri se stabilește pe baza declarației de impunere depuse de contribuabil.

Plata impozitului pe clădiri se face în lei, trimestrial, în rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

b) Impozitul pe terenuri

Subiecții impozitului pe teren sunt persoanele fizice sau juridice care dețin în proprietate suprafețe de teren.

Obiectul impozitului îl reprezintă terenurile aflate în proprietatea persoanelor fizice sau juridice, precum și terenurile date în folosință.

Nu sunt supuse impozitului pe teren:

terenurile ocupate de cădirile instituțiilor publice;

terenurile ocupate de clădiri și construcții care constituie lăcașuri de cult, aparținând cultelor recunoscute de lege;

terenurile ocupate de clădiri care sunt considerate monumente istorice, de arhitectură, arheologice, precum și muzeele, casele memoriale;

suprafețele de teren aferente curților neocupate de clădiri, de până la 1000 m2 inclusiv.

Impozitul pe teren se stabilește anual în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul localităților, pe zone, în intravilan. Încadrarea terenurilor pe zone, în cadrul localităților, se face de către Consiliile Locale. Impozitele cele mai ridicate se percep în localitățile urbane, iar aici o descreștere dinspre zonele centrale spre cele periferice.

Cotele de impunere, stabilite prin legea impozitelor și taxelor locale, se indexează anual de către Consiliile locale, în funcție de rata inflației.

Pentru terenurile proprietate publică și privată a statului sau a unităților administrativ teritoriale aflate în administrarea sau în folosința regiilor autonome, societăților comerciale, și a altor persoane juridice, folosite în alte scopuri decât pentru agricultură sau silvicultură, acestea datorează taxa pe teren. Taxa pe teren se datorează și pentru terenurile ocupate de drumuri și căi ferate.

Se stabilește anual în lei pe kilometru, diferențiată astfel:

pentru drumuri 20.000 lei/km,

pentru căi ferate normale 39.000 lei/km,

pentru căi ferate înguste 20.000 lei/km.

Unitățile de transport feroviar sunt scutite de taxa pe teren.

Plata acestui impozit se face la bugetul local până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru.

c) Taxa asupra mijloacelor de transport

Subiecții taxei asupra mijloacelor de transport sunt persoanele fizice și juridice care dețin în proprietate mijloace de transport cu tracțiune sau mijloace de transport pe apă. Sunt scutiți de la plata acestei taxe: veteranii de război, văduve de război, urmașii eroilor martiri, răniții și luptătorii Revoluției din decembrie 1989.

Obiectul impozitării îl constituie mijloacele de transport cu tracțiune mecanică (autoturisme, autocare, motociclete, tractoare, etc), cât și mijloacele de transport pe apă (luntre, poduri plutitoare, bacuri, iahturi, șalupe, vapoare).

Taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește anual în sumă fixă, în funcție de natura mijloacelor de transport.

Baza de calcul o reprezintă capacitatea cilindrică a motorului sau puterea exprimată în centimetri cubi. Taxa se stabilește pe fiecare unitate convențională de 500 cm3 sau fracțiune din aceasta în sumă fixă, diferențiindu-se și în funcție de mijlocul de transport.

Se plătește trimestrial, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru, iar dacă în cursul anului se dobândește un mijloc de transport, taxa asupra acestuia devine exigibilă începând cu data de 1 a lunii în care a fost dobândit. Dacă în cursul anului mijlocul de transport se înstrăinează, taxa se plătește până la sfârșitul lunii în care a avut loc actul de înstrăinare.

d) Taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autorizațiilor în domeniul construcțiilor, taxa pentru folosirea mijloacelor de publicitate, afișaj și reclamă, taxa pentru șederea în stațiunile turistice reprezintă alte impozite și taxe locale. De asemenea, este la latitudinea Consiliilor locale instituirea unor taxe pentru utilizarea temporară a locurilor publice, deținerea în proprietate a unor instalații sau utilaje utilizate în procesul muncii, precum și alte taxe.

Certificatele, avizele și autorizațiile în domeniul construcțiilor eliberate contribuabililor sunt supuse unor taxe diferențiate în funcție de valoarea construcțiilor sau a instalațiilor, de suprafața terenurilor și de natura serviciilor prestate. Aceste taxe se plătesc înainte de eliberarea certificatelor, a avizelor și a autorizațiilor. Valoarea autorizată a lucrărilor pentru care se percep taxe se stabilește pe baza celor înscrise de solicitant în cererea pentru eliberarea autorizației de construire.

Sunt scutite de plata acestei taxe:

autorizațiile eliberate pentru construcțiile ale căror beneficiari sunt instituțiile publice,

autorizațiile eliberate pentru lăcașurile de cult.

Contribuabilii care beneficiază de servicii de reclamă sau publicitate, au obligația să încheie contracte cu firmele specializate în domeniu. Taxa de reclamă și publicitate datorată bugetelor locale este cuprinsă între 1-3% din valoarea contractului, exclusiv TVA aferentă.

Pentru folosirea mijloacelor de publicitate prin afișaj, panouri sau alte mijloace publicitare, beneficiari datorează o taxă cuprinsă între 65.000 lei/an/m și 130.000 lei/an/m sau fracțiuni de m.

Această taxă se plătește anticipat de către beneficiarul publicității, proporțional cu numărul de luni de utilizare, la bugetul local al unității administrativ-teritoriale în a cărei rază teritorială își desfășoară activitatea. Se achită trimestrial în 4 rate egale.

Pentru șederea în stațiunile turistice pe o durată mai mare de 48 ore, persoanele fizice în vârstă de peste 18 ani plătesc o taxă pentru șederea în stațiunile turistice, stabilită de consiliile locale. Sunt scutite de plata acestei taxe:

persoanele care au domiciliul în aceste localități,

cele aflate în deplasare în interes de serviciu,

turiștii cazați la cabanele turistice aflate în afara stațiunilor turistice,

pensionarii de orice fel,

elevii și studenții,

persoanele cu handicap.

Această taxă se încasează de către persoanele juridice prin intermediul cărora se realizează cazarea sau se face tratamentul balnear, o dată cu luarea în evidență a turiștilor. Se varsă la bugetul Consiliului Local în termen de 10 zile de la această dată. Dacă taxa este inclusă în costul biletului de odihnă și tratament, persoanele juridice prin care se realizează cazarea sau se face tratamentul balnear, vor vărsa la bugetul Consiliului Local suma aferentă acesteia; recuperată de la agențiile de turism prin intermediul cărora a fost valorificat biletul de odihnă și tratament, în termen de 10 zile de la luarea în evidență a turiștilor.

e) Impozitele pe transferul averii

Obiectul impozitului îl reprezintă transferul dreptului de proprietate asupra unor bunuri de la o persoana la alta. Transferul de proprietate se poate face cu titlu gratuit: impozitul pe succesiuni, impozitul pe moștenire și impozitul pe donații sau cu titlu oneros apare ca urmare a actului de vânzare-cumpărare.

Baza de calcul a impozitelor pe succesiuni, moștenire și donații o constituie valoarea succesiunii, respectiv a averii donate. Cotele de impunere sunt progresive diferențiate în funcție de valoarea patrimoniului transferat, în funcție de gradul de rudenie, în funcție de momentul și mobilul transferului.

În țara noastră, aceste impozite sunt plătite de persoanele care solicită autentificarea actelor de drept succesorale și de donații. Plata lor cade în sarcina moștenitorului, succesorului sau donatorului. Vărsămintele se fac la bugetul local.

Impozitul pe transferul de avere cu titlu oneros nu se percepe încă în România, dar în alte țări este practicat frecvent.

f) Impozitele pe creșterea averii – apar, în general, atunci când se înregistrează modificări în mărimea averii sau a unor componente ale acesteia, independent de proprietar. În această categorie se includ: impozitul pe plusul de valoare imobiliară și impozitul pe plusul de valoare mobiliară.

Impozitul pe plusul de valoare imobiliară a fost introdus pentru impozitarea sporului de valoare înregistrat de anumite bunuri imobiliare din momentul cumpărării și până la vânzare, fără ca proprietarul să fi depus un efort în acest sens. Plus-valoarea se impozitează numai dacă se înstrăinează bunul.

Baza de impozitare o constituie plus-valoarea imobiliară obținută ca diferență între prețul de cesiune și cel de cumpărare și eventualele cheltuieli făcute de proprietar.

Impozitul pe plusul de valoare mobiliară are ca bază de calcul sporul de valoare dobândit din cesiunea sau înstrăinarea valorilor mobiliare. Acest impozit se plătește de către instituția care plătește venitul financiar obținut din tranzacție. Cel mai important impozit din această categorie este impozitul pe tranzacțiile la bursă.

3.3. IMPOZITELE INDIRECTE.
TRĂSĂTURI ACTUALE. TIPOLOGIE.

În vederea procurării resurselor financiare necesare acoperirii cheltuielilor publice se utilizează alături de impozitele directe și impozitele indirecte.

Impozitele indirecte se instituie asupra vânzării unor bunuri sau prestărilor de servicii. Aceste impozite sunt incluse în prețurile bunurilor și tarifele serviciilor, astfel încât prin plata lor, beneficiarii mărfurilor și serviciilor impozabile devin suportatorii reali ai impozitelor și taxelor indirecte. Pentru că sunt cuprinse în prețul pe care îl majorează cu valoarea lor, mai sunt denumite și impozite asupra prețurilor.

Calculul impozitului se face în cote proporționale sau în suma fixă pe produs. Aceste cote nu sunt diferențiate în funcție de venitul, averea sau situația personală a celor care cumpără mărfurile sau beneficiază de serviciile ce fac obiectul impozitelor indirecte. Categoriile de cumpărători cu venituri mici suportă o sarcină fiscală mai grea decât cea suportată de cei care dispun de venituri mari. Impozitul indirect are, deci, un caracter regresiv. Nu influențează veniturile nominale, ci numai pe cele reale, diminuând puterea de cumpărare.

Denumirea de impozite indirecte provin din faptul că se realizează prin contribuții indirecte – persoana care suportă impozitul este taxată indirect. Plata lor către stat se face, de regulă, de către agenții economici, care le recuperează de la consumatori prin prețuri.

Impozitele indirecte sunt o necesitate pentru completarea veniturilor bugetare procurate prin intermediul impozitelor directe. Au un randament fiscal ridicat, sunt ușor de perceput. Sarcina fiscală este mai ușor de suportat, deoarece plata acestor impozite se face treptat pe măsura efectuării de cumpărări. Însă sunt impozitate bunurile care intră în consumul zilnic și de care nimeni nu se poate lipsi.

Când economia înregistrează un curs ascendent, impozitele indirecte au un randament fiscal ridicat, iar atunci când traversează perioadele de criză și de depresiune, când producția și consumul au un nivel mai scăzut, încasările din impozite indirecte au aceeași evoluție cu aceasta, afectând echilibrul bugetar. Aceste impozite oferă pentru fisc avantaje mai mari decât cele care se întorc plătitorului sub forma contraserviciilor în utilități publice.

În categoria impozitelor indirecte se cuprind:

taxele de consumație:

pe produs (accize)

generale pe vânzări (cifra de afaceri):

impozit cumulativ

impozit unic

taxa pe valoarea adăugată;

monopoluri fiscale:

asupra producției,

asupra vânzării,

asupra producției și vânzării;

taxe vamale:

de import,

de export,

de tranzit;

taxe tradiționale:

de timbru,

de înregistrare,

pe circulația averii,

alte taxe, contribuții,

taxe parafiscale.

Proporția în care aceste categorii se află în ansamblul impozitelor indirecte diferă de la o țară la alta.

Cele mai importante impozite indirecte sunt taxa pe valoarea adăugată, accizele și taxele vamale.

Taxa pe valoarea adăugată

Taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect, adică un impozit general de consum, care se stabilește asupra operațiunilor privind transferul bunurilor și prestărilor de servicii cu plată sau asimilat acestuia.

Se plătește în mod fracționat, respectiv se calculează pe fiecare stadiu care intervine în realizarea și valorificarea produsului sau serviciului. Prin acest mod de percepere fracționat, se elimină impunerea repetată, specifică impozitului pe cifra de afaceri. Această caracteristică reprezintă motivația economică a introducerii taxei pe valoarea adăugată în practica fiscală. Deși este denumită taxă, este de fapt un impozit deoarece presupune obligația plătii unei anumite sume la bugetul statului, fără să existe în schimb o contraprestație directă din partea statului.

În practica românească, introducerea taxei pe valoarea adăugată a devenit efectivă de la 1 iulie 1993, înlocuind impozitul pe circulația mărfurilor.

Subiecții taxei pe valoarea adăugată sunt:

persoanele juridice, reprezentate de regiile autonome, societățile comerciale, societățile agricole;

instituțiile publice pentru veniturile realizate din alte activități decât cele care le sunt specifice;

persoanele fizice, asociațiile familiale, precum și asociațiile civile fără personalitate juridică care realizează venituri din activități desfășurate pe baza liberei inițiative;

alte persoane decât precedentele, asociații sau organizații de orice fel care desfășoară activități cu caracter economic, social, cultural, politic, religios sau de natură publică.

Obiectul taxei pe valoarea adăugată. Sunt supuse taxei pe valoarea adăugată operațiunile cu plată și asimilate acestora efectuate în mod independent de către persoane fizice sau juridice, privind:

livrările de bunuri mobile și prestările de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale;

transferul proprietății asupra bunurilor imobiliare între agenții economici, precum și între aceștia și persoanele fizice;

importul de bunuri și servicii.

Nu sunt cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată operațiunile privind livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată, efectuate de:

asociațiile fără scop lucrativ – pentru activitățile cu caracter social-filantropic;

organizațiile care desfășoară activități de natură religioasă, politică sau civică;

organizațiile sindicale, pentru activitățile care vizează apărarea colectivă a intereselor materiale și morale ale membrilor lor;

instituțiile publice pentru activitățile lor administrative, sociale, educative, de apărare, ordine publică, culturale, sportive, siguranța statului.

Operațiunile cuprinse în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată, se împart după cum urmează:

operațiuni impozabile obligatorii, cu cotele stabilite prin lege;

operațiuni impozabile cu cota zero;

operațiuni scutite de plata taxa pe valoarea adăugată.

Numărul și nivelul cotelor taxei pe valoarea adăugată diferă de la o țară la alta, iar în aceeași perioadă, toate diferă de la o perioadă la alta. Astfel:

în Belgia, Italia și Luxemburg se folosesc patru categorii de cote: cota zero, cota redusă, cota normală și cota majorată;

în Franța, Spania, Grecia se utilizează trei cote: o cotă redusă, o cotă normală și o cotă majorată;

în Germania, Marea Britanie se utilizează cota redusă și cota normală,

iar în Danemarca se utilizează o singură cotă.

în Uniunea Europeană, s-a fixat nivelul minim al cotei reduse la 5%, al celei normale la 15%. Nu s-a stabilit și un plafon al acestor cote, lăsând țărilor membre libertatea de a hotărî în legătură cu plafonul acestor cote.

Cotele sunt diferențiate în funcție de sfera de aplicare a taxei, natura mărfurilor supuse impozitării, natura serviciilor supuse impozitării, etc. De exemplu, în statele în care sunt folosite trei cote, la mărfurile alimentare se aplică cota redusă, la mărfurile de lux și la cele care fac obiectul monopolului de stat se aplică cota majorată, iar la celelalte mărfuri și servicii se aplică cota normală.

În cadrul Uniunii Europene, țările membre trebuie să aplice aceeași cotă normală pentru toate livrările de bunuri și prestările de servicii, al cărei nivel este cuprins între anumite limite, și o cotă redusă numai la anumite bunuri și servicii.

Majorarea cotelor la taxa pe valoarea adăugată pe termen scurt, în România, poate determina creșterea într-o anumită măsură a veniturilor la bugetul de stat, însă pe termen mediu și lung, aceasta poate crea probleme, deoarece România dorește să devină membru cu drepturi depline în această comunitate.

Pornind de la experiența altor țări, România a optat pentru utilizarea a două cote de impunere:

cota de 19% pentru operațiunile privind:

livrările de bunuri mobile și transferurile proprietății bunurilor imobile efectuate în țară,

prestările de servicii,

importul de bunuri;

cota zero pentru:

exportul de bunuri, transportul și prestările de servicii legate direct de exportul bunurilor, efectuate de contribuabili cu sediul în România și care se încasează în valută, transportul internațional de persoane în și din străinătate, precum și prestările de servicii legate direct de aceasta;

transportul de marfă și de persoane în și din porturile și aeroporturile din România, cu nave și aeronave sub pavilion românesc;

reparațiile la mijloacele de transport;

contracte cu beneficiarii din străinătate;

bunurile și serviciile finanțate din ajutoare străine, de organisme internaționale și de organizații non-profit și de caritate din străinătate și din țară, inclusiv din donații ale persoanelor fizice;

construcția de locuințe, extinderea, consolidarea și reabilitarea locuințelor existente, construcția de lăcașuri de cult religioase și altele.

Baza de impozitare reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau importate și/sau a serviciilor prestate, fiind determinată de:

prețurile negociate între vânzător și cumpărător, incluzând și accizele stabilite conform normelor legale, precum și alte cheltuieli suportate de cumpărător și care nu au fost cuprinse în preț;

tarifele negociate pentru prestările de servicii;

adaosul de alimentație publică;

prețurile de piață ale bunurilor executate de către agenții economici pentru folosință proprie sau pentru a fi acordate gratuit unor persoane;

valoarea în vamă, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe și accizele datorate pentru bunurile importate;

prețurile aferente vânzării de bunuri din depozitele vămii sau prețurile stabilite prin licitație.

În baza de impozitare nu se includ:

reducerile de prețuri și remize acordate clienților de către furnizori;

penalizări pentru neîndeplinirea obligațiilor contractuale;

sumele primite de la bugetul administrației centrale de stat sau de la bugetele locale, ca diferențe de preț sau pentru realizarea achiziționării unor stocuri cu destinație specială;

ambalajele care circulă fără factură, prin schimb între vânzători și cumpărători;

dobânzile percepute pentru plățile efectuate cu întârziere, pentru vânzările cu plata în rate sau la termene mai mari de 90 de zile;

sumele achitate de furnizori în contul clienților și care apoi se decontează acestora.

În cazul refuzurilor totale sau parțiale, baza de impozitare se reduce corespunzător.

Taxa pe valoarea adăugată de plată sau de recuperat este evaluată de către contribuabil, care este obligat să țină evidența contabilă conform legii. Pe baza acestora se determină taxa pe valoarea adăugată colectată, adică facturată pentru livrările de bunuri sau prestările de servicii, precum și taxa pe valoarea adăugată deductibilă aferentă intrărilor.

Dacă taxa pe valoarea adăugată aferentă intrărilor este mai mare decât taxa aferentă ieșirilor, diferența reprezintă taxa pe valoarea adăugată de recuperat. Aceasta se regularizează prin compensarea efectuată de contribuabil în limita taxei de plată rezultate din decontul lunii anterioare sau din deconturile lunilor următoare.

Agenții economici sunt obligați să achite taxa pe valoarea adăugată datorată până la data de 25 a lunii următoare, iar taxa pe valoarea adăugată aferentă bunurilor din import conform regimului în vigoare privind plata taxelor vamale.

Pentru neplata integrală sau a unei diferențe din taxa pe valoarea adăugată la termenul stabilit, contribuabilii datorează majorări de întârziere calculate conform legislației privind calculul și plata sumelor datorate pentru neachitarea la termen a impozitelor și taxelor.

Monopolurile fiscale

Monopolurile fiscale reprezintă o sursă importantă de venituri ale statului. Dreptul exclusiv al statului de a produce și comercializa la un anumit preț produse și de a-și însuși veniturile care rezultă din acestea poartă denumirea de monopoluri fiscale.

Statul instituie monopoluri fiscale asupra producției și/sau vânzării unor mărfuri ca: alcoolul, tutunul, sarea, cărțile de joc, etc. În funcție de sfera lor de cuprindere pot fi:

monopoluri fiscale depline,

monopoluri fiscale parțiale.

Monopolurile fiscale depline se instituie de către stat atât asupra producției, cât și asupra comerțului cu ridicata sau cu amănuntul al unor mărfuri. Cele parțiale se instituie fie numai asupra producției și comerțului cu ridicata, fie numai asupra comerțului cu amănuntul.

Veniturile realizate de către stat de pe urma monopolurilor fiscale provin, pe de o parte, din profitul creat în procesul de producere a acestor mărfuri, la care statul participă în calitate de întreprinzător, iar pe de altă parte, din impozitul indirect cuprins în preț, care este încasat de la consumatorii mărfurilor respective.

În România, constituie monopol de stat:

fabricarea și comercializarea armamentului, munițiilor și explozibililor;

producerea și comercializarea stupefiantelor, a anumitor medicamente;

extracția, producerea și prelucrarea în scopuri industriale a metalelor prețioase și a pietrelor prețioase;

producerea și emisiunea de mărci poștale, timbre fiscale;

fabricarea și importul, în vederea comercializării în condiții de calitate, a alcoolului și a băuturilor spirtoase distilate, a produselor din tutun și hârtie pentru țigarete;

organizarea și exploatarea pronosticurilor sportive;

organizarea și exploatarea sistemelor de joc cu miză.

Nu constituie monopol de stat fabricarea băuturilor alcoolice în gospodăriile personale pentru consum propriu.

Licența reprezintă o autorizație acordată de stat pe o perioadă determinată, în baza căreia o persoană fizică sau juridică poate să producă, să prelucreze ori să comercializeze în cantitatea solicitată și de o anumită calitate, în schimbul unui tarif de licență.

Nivelul tarifului de licență se stabilește de către Guvern anual sau pe o perioadă determinată, în funcție de:

obiectul monopolului de stat,

cantitatea,

calitatea produselor fabricate și comercializate sub licență.

Licența este nominală și poate fi acordată cetățenilor români sau persoanelor juridice cu capital de stat sau privat, înmatriculate în România.

Taxele vamale

Taxele vamale sunt impozite percepute de către stat asupra mărfurilor în momentul în care acestea trec granițele țării în vederea importului, exportului sau tranzitului.

Taxele vamale pot fi grupate în funcție de diverse criterii.

După obiectul asupra cărora se așează taxele vamale sunt grupate în:

taxe vamale de import,

taxe vamale de export,

taxe vamale de tranzit.

Taxele vamale de import sunt stabilite asupra mărfurilor importate în momentul în care ele trec frontiera țării importatoare.

Perceperea taxelor vamale de import conduce la majorarea prețului produsului importat, care astfel ajunge la un nivel ce depășește destul de des prețul acestuia din țara exportatoare. În general, nivelul taxelor vamale de import este determinat de raportul cerere-ofertă din țara importatoare și de coordonatele politicii economice și ale celei fiscale pe care aceasta o promovează.

Taxele vamale de export sunt rar întâlnite, deoarece statele sunt interesate să încurajeze exportul pentru a realiza încasări în valută. Se percep asupra mărfurilor produse în țară, în momentul exportării acestora.

În prezent, aplicarea acestei categorii de taxe vamale este mai restrânsă.

Taxele vamale de tranzit se instituie asupra mărfurilor care fac obiectul comerțului exterior, cu ocazia trecerii lor pe teritoriul unei terțe țări. Aceste taxe sunt practicate din ce în ce mai puțin și de către un număr restrâns de țări, deoarece statele sunt interesate în încurajarea tranzitului de mărfuri, fiindcă de pe urma acestuia realizează încasări în valută, cum sunt: tarife pentru folosirea căilor ferate, taxe pentru utilizarea drumurilor publice, etc.

România percepe de la agenții economici exclusiv taxe vamale de import.

În cazul țărilor cu care România întreține relații comerciale pe baza unor convenții internaționale, aplicarea taxelor vamale se face în conformitate cu prevederile acestora.

Taxele vamale înscrise în tariful vamal se aplică tuturor agenților economici, indiferent de forma de proprietate. De regulă, se aplică la toate produsele care fac obiectul importurilor.

Taxele vamale de import se determină pe baza tarifului de import al României, care se aprobă prin lege. În tariful vamal, cotele de impunere sunt redate în expresie procentuală, care se aplică la valoarea în vamă a mărfurilor, stabilită în lei. Valoarea în vamă se cuantifică în lei prin utilizarea cursului de schimb valutar comunicat de Banca Națională a României.

Aceasta se stabilește ori de câte ori este posibil pe baza valorii de tranzacție, la care se adaugă în măsura în care au fost efectuate, dacă nu au fost incluse în preț:

– cheltuielile de transport al mărfurilor până la frontiera română,

– cheltuielile de încărcare, de descărcare și de manipulare conexe transportului mărfurilor pe parcurs extern,

– costul asigurării pe parcursul extern.

Importatorul este obligat să depună o declarație pentru valoarea în vamă la biroul vamal, alături de facturi sau de alte documente de plată a mărfii și a cheltuielilor pe parcurs extern.

Facilitățile fiscale sunt prevăzute în Codul vamal, în tariful vamal de import, precum și în alte reglementări. Sunt exceptate de la plata taxelor vamale de import, conform Codului vamal al României:

produsele de pescuit, maritime și oceanice și alte produse extrase din marea teritorială a unei terțe țări;

navele înmatriculate în România și care navighează sub pavilion român;

bunurile obținute din produsele menționate anterior la bordul unei nave ce îndeplinește condițiile de înmatriculare în România și de navigație sub pavilion român.

Scutiri de plata taxelor vamale și de la plata taxa pe valoarea adăugată sunt prevăzute, în cazul investitorilor străini, pentru utilajele importate și, pe anumite perioade, pentru materii prime utilizate efectiv în producție.

Codul vamal al României are în vedere un regim vamal specific în cazul călătorilor și altor persoane fizice, astfel:

bunurile prezentate la vamă de persoanele fizice care își stabilesc domiciliul în România pe termen de 6 luni sunt scutite de la plata taxelor vamale;

în cazul călătorilor – valoarea maximă a bunurilor intrate în țară este stabilită la 100 euro/persoană – la o singură trecere a frontierei dus-întors într-o lună, iar pentru următoarele călătorii în cursul aceleiași luni, valoarea maximă se reduce la 20 euro/persoană;

scoaterea din țară, fără plata taxelor vamale, a bunurilor de uz personal, a bunurilor de orice fel în limita valorică a 1200 euro, precum și a câte unui bun cu o valoare individuală de peste 1200 euro;

călătorii și alte persoane fizice pot introduce și scoate din țară bunurile care îi însoțesc și cele aflate în bagajele personale, fără a fi supuși taxelor vamale, în condițiile și în limitele stabilite prin lege;

coletelor primite de la persoanele fizice sau trimise persoanelor fizice li se aplică aceleași prevederi.

Pentru aplicarea corectă a tarifului vamal în vigoare, autoritatea vamală, pe baza certificatelor de origine depuse de importator, trebuie să constate originea mărfurilor importate. Se au în vedere următoarele două criterii:

mărfuri produse în întregime într-o țară,

mărfuri obținute printr-o prelucrare sau transformare substanțială într-o țară.

Dacă determinarea definitivă a valorii în vamă nu se poate efectua imediat, importatorul are dreptul să ridice mărfurile din vamă cu condiția constituirii unei garanții bănești sau bancare acceptată de autoritatea vamală. În cazul în care importatorul nu prezintă documente concludente privind determinarea valorii în vamă, în termen de 30 de zile de la ridicarea mărfii, autoritatea vamală va executa garanția, operațiunea de vămuire fiind considerată încheiată.

Sunt considerați subiecți ai taxelor vamale:

– persoanele juridice, asociațiile familiale și persoanele fizice autorizate care efectuează importuri,

– persoanele fizice care introduc în țară sau scot din țară unele bunuri în anumite condiții și peste limitele admise.

În cazul persoanelor juridice, asociațiilor familiale și persoanelor fizice autorizate, suportatorii devin subiecții care cumpără ulterior mărfurile importate sau alte bunuri care includ materii prime, materiale, etc., impozitate. Aceasta se întâmplă atunci când se manifestă fenomenul de repercusiune. Persoanele fizice sunt și suportatoare ale taxelor vamale în cazul în care ele folosesc în interes personal sau consumă bunurile ce au presupus perceperea acestor taxe.

De-a lungul timpului, taxa vamală a devenit unul dintre cele mai utilizate instrumente pentru protejarea economiei naționale. Taxele vamale sunt utilizate într-o economie de piață dintr-o multitudine de motivații, ca de exemplu:

protecția tarifară susține ramuri importante din punct de vedere social, strategic sau economic, nepermițând ca acestea să fie efectuate în mod nefavorabil de concurența străină;

prin taxa vamală se protejează forța de muncă și locurile de muncă din anumite ramuri în fața concurenței cu produse realizate în străinătate la costuri mai reduse;

de asemenea, taxa vamală are ca efect reducerea importurilor, iar prin aceasta se stimulează producția internă și sporește utilizarea forței de muncă și veniturile producătorilor.

Accizele

Un număr limitat de produse de proveniență indigenă sau din import suportă, pe lângă taxa pe valoarea adăugată și o taxă specială de consumație, numită acciză.

Accizele sunt incluse în structura impozitelor indirecte, deoarece sunt plătite la bugetul public de către producători sau importatori, dar sunt suportate efectiv de către consumatorii finali ai produselor asupra cărora sunt instituite.

Statul urmărește, prin intermediul accizelor, atât colectarea unor venituri mai mari, cât și reorientarea consumului către anumite grupe de produse. Prin creșterea prețului la anumite produse, cumpărătorii se vor îndrepta către alte produse similare existente pe piață cu prețuri mai mici.

Produsele pentru care se datorează accize, în țara noastră, conform legislației în vigoare sunt:

alcool, distilate, băuturi alcoolice, vinuri și bere;

produse din tutun;

uleiuri minerale;

alte produse și grupe de produse.

Plătitorii accizelor sunt persoanele fizice și juridice care produc și comercializează produsele respective. De asemenea, accize datorează și agenții economici care acordă produse accizabile ca dividende sau ca plată în natură acționarilor sau asociaților sau care consumă pentru reclamă și publicitate produse accizabile.

Cotele de accizare sunt stabilite sub formă de cote procentuale, sub formă de sume fixe pe unitatea fizică de măsură (în echivalent euro) sau mixt, atât sub formă de cote procentuale, cât și sub formă de cotă fixă.

Baza de impozitare este diferită în funcție de produsele care se supun accizelor și de proveniența lor, din producția internă sau din import. Baza de impozitare a accizelor o reprezintă cantitatea de alcool pur existent în băuturile alcoolice obținute pe bază de alcool etilic sau băuturilor alcoolice naturale, în cazul băuturilor alcoolice spirtoase obținute prin distilarea de cereale. Baza de impozitare a accizelor ad valorem o reprezintă valoarea la prețul maxim de vânzare cu amănuntul declarat, iar pentru acciza specifică este cantitatea de alcool conținută.

Baza de impozitare a accizelor pentru țigarete este formată din numărul de țigarete și din baza de impozitare pentru acciza ad valorem. Pentru acciza ad valorem în cazul țigaretelor, baza de impozitare este prețul maxim de vânzare cu amănuntul pentru fiecare tip de țigaretă. Aceste prețuri maxime nu pot fi depășite de către agenții economici care le comercializează.

Dacă, indiferent de modul de proveniență a produselor, acciza se prezintă sub forma unei accize specifice, baza de impozitare este cantitatea de carburanți (în tone), diferențiată pe feluri de carburanți. La fel și în cazul cafelei.

În condiții normale, taxarea ad valorem a produselor supuse accizelor ar trebui să determine creșterea încasărilor la buget o dată cu creșterea prețurilor determinată de inflație sau de alți factori. Acest lucru nu se realizează însă, deoarece modul de așezare ad valorem a accizelor permite sustragerea unei părți mai mari sau mai mici din materia impozabilă, prin înscrierea în factură a unor prețuri subevaluate. Pentru a evita efectele negative ale unei asemenea practici ilicite și pentru armonizarea reglementărilor fiscale din țara noastră cu cele din Uniunea Europeană, la o serie de produse s-a luat măsura înlocuirii taxei ad valorem cu cea pe unitate de produse.

În România sunt supuse accizelor, potrivit legislației în vigoare, aproximativ aceleași produse ca și în Uniunea Europeană. Pentru alcool și produse alcoolice, produse din tutun și produse petroliere există reglementări comune cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre. Pentru celelalte produse există reglementări doar la nivel național. În afara alcoolului, tutunului și produselor petroliere, statele membre ale Uniunii Europene au dreptul să instituie accize și asupra altor produse, cu condiția ca, în cazul schimburilor comerciale între statele comunitare cu asemenea produse, aceasta să nu necesite îndeplinirea vreunei formalități legate de trecerea frontierei.

Impunerea unor produse ca băuturile și tutunul are, în principal, un scop fiscal, iar în subsidiar – limitarea consumului unor produse nocive sănătății. Impunerea autoturismelor și a produselor petroliere destinate mijloacelor auto vizează obligarea deținătorilor de astfel de mijloace să participe la acoperirea cheltuielilor cu repararea și modernizarea drumurilor publice. Taxarea produselor de lux are drept obiectiv determinarea categoriilor sociale care achiziționează astfel de produse cu cerere limitată să participe la finanțarea cheltuielilor publice.

Sunt scutite de la plata accizelor:

produsele exportate direct de către agenții economici sau prin agenții economici care își desfășoară activitatea pe bază de comision;

alcool etilic rafinat utilizat în producerea de alcool sanitar, numai pentru cantitățile de alcool sanitar livrate direct unităților sanitare și farmaciilor;

alcoolul sanitar etilic rafinat utilizat în producția de medicamente și de oțet alimentar, precum și cel utilizat în scop medical în spitale și farmacii;

produsele livrate la rezerva de stat și la rezerva de mobilizare pe perioada în care au acest regim;

bunurile din import provenite din donații sau finanțate direct din împrumuturi nerambursabile, precum și din programele de cooperare științifică și tehnică, acordate instituțiilor de învățământ și de cultură, ministerelor și altor organe ale administrației publice de către guvernele străine, organisme internaționale și organizații nonprofit și de caritate;

produsele aflate în regim vamal de tranzit și cele aflate în regim vamal de admitere temporară – cu condiția depunerii de către agentul economic importator a unei garanții egale cu valoarea accizelor aferente, garanție care va fi instituită agentului economic dacă importatorul încheie la termen regimul vamal acordat.

Plata accizelor, a impozitului la țițeiul și la gazele naturale din producție internă se efectuează lunar, până la data de 25 a lunii următoare. Pentru produsele de import, plata accizelor se face la organele vamale, concomitent cu plata taxelor vamale.

Moneda de plată a accizelor este moneda națională. În cazul accizelor unitare specifice stabilite în euro, trebuie să fie cunoscut cursul de schimb valutar.

Începând cu data de 1.01.2002 au intrat în vigoare o serie de prevederi privind regimul accizelor. Prevederile acestei ordonanțe reprezintă o revizuire generală a sistemului de impozitare prin accize în strânsă concordanță cu directivele Uniunii Europene în domeniu.

Această revizuire a legislației s-a concretizat în:

perfecționarea reglementărilor existente și unificarea acestora într-un singur act normativ care să conțină prevederi strict referitoare la regimul accizelor;

separarea reglementărilor privind impunerea prin accize de reglementările complementare privind regimul de supraveghere fiscală și regimul de autorizare a comercializării produselor supuse accizelor care vor face obiectul unui alt act normativ.

– simplificarea legislației existente prin restructurarea reglementărilor privind sfera de aplicare , plătitorii, și faptul generator al accizelor, scutirile de la plata acestora și regimul documentelor fiscale, pe capitole distincte aferente fiecărei grupe de produse supuse accizelor în concordanță cu directivele europene în domeniul respectiv.

Taxe tradiționale. Alte taxe

Taxele de timbru reprezintă plăți datorate de persoanele fizice sau juridice pentru actele, faptele sau serviciile efectuate în favoarea acestora de anumite instituții publice.

Taxele de timbru constituie venituri ale bugetului de stat, alături de taxa pe valoarea adăugată, taxele vamale și accize. Sunt stabilite în sume fixe, în cote procentuale proporționale sau progresive sau în sume fixe și cote procentuale. Se plătesc în numerar sau prin virament, în contul bugetului de stat. Au caracter obligatoriu și sunt preluate la bugetul statului cu titlu definitiv, nerambursabil.

Subiecții acestor taxe sunt atât persoanele fizice, cât și cele juridice pentru care se prestează un serviciu, se întocmesc acte sau se efectuează activități supuse taxelor de timbru. Unele taxe de timbru se datorează numai de persoanele fizice, altele numai de cele juridice, iar altele se plătesc de ambele categorii de persoane. Persoanele fizice plătesc taxele datorate la unitățile trezoreriei statului sau ale CEC.

Persoanele juridice plătesc taxele datorate la unitatea trezoreriei statului în raza căreia își are domiciliul fiscal. Taxele de timbru se actualizează periodic, în funcție de rata inflației, prin hotărâre a Guvernului.

Sunt supuse taxelor de timbru:

– actele și serviciile prestate de birourile notariale și de organele administrației publice cu atribuții notariale,

– actele de stare civilă,

– actele de identitate,

– acțiunile și cererile adresate instanțelor judecătorești,

– autorizațiile eliberate de organele administrației publice,

– autorizările acordate,

-eliberarea permiselor de conducere și a certificatelor de înmatriculare a autovehiculelor,

– reclamațiile și memoriile adresate organelor administrației publice.

Taxele de timbru pot fi grupate, în funcție de natura actelor și faptelor generatoare, în:

taxele judecătorești – se plătesc instanțelor jurisdicționale pentru acțiunile de judecare introduse de către persoanele fizice ori juridice;

taxele de notariat – sunt încasate la eliberarea, certificarea, legalizarea sau autentificarea de acte, de copii sau traduceri de către notariate;

taxele consulare – se aplică la acordarea de vize de către consulate;

taxele administrative – sunt încasate la eliberarea de autorizații, permise, legitimații, etc., la cererea unor persoane, de diferite organe ale administrației de stat.

Parafiscalitatea

Pe lângă taxele tradiționale fiscale, există și taxe parafiscale. Parafiscalitatea desemnează un instrument situat între taxele tradiționale și impozit. Se aseamănă cu taxele prin plățile vărsate unui serviciu special pentru prestația efectuată. Se diferențiază de acestea prin natura organismului care oferă serviciul, care poate fi privat sau public. Taxele parafiscale se aseamănă mai mult cu impozitele, prin caracterul lor obligatoriu. Ca și în cazul taxelor, nu există proporționalitate între sumele plătite și contrapartida obținută.

Taxele parafiscale grupează prelevările obligatorii efectuate în folosul unor organisme publice ori private, altele decât statul, pentru servicii de interes economic, profesional, științific, social. Altfel spus, este acea fiscalitate care nu alimentează bugetul de stat sau bugetele locale.

În sens strict, parafiscalitatea cuprinde prelevări pentru:

sectorul științific,

sectorul agricol,

ameliorarea mediului,

asistență și solidaritate, etc.

În cadrul parafiscalității sunt incluse toate cotizațiile sociale:

asigurările sociale, și

prestații militare.

Toate acestea sunt prelevări către alte persoane decât statul.

Practicarea de taxe parafiscale presupune pierderea de către stat a controlului asupra așezării și încasării impozitelor. În măsura în care statul acordă dreptul de a institui astfel de taxe organismelor private sau publice, elimină birocrația administrației financiare. Modalitatea de încasare este aceeași cu cea utilizată în cazul impozitelor.

4. RESURSELE FINANCIARE ORDINARE ÎN SISTEMUL BUGETAR

4.1. PONDEREA ȘI DINAMICA RESURSELOR
FINANCIARE ORDINARE ÎN BUGETUL GENERAL CONSOLIDAT

În anii tranziției, nivelul cheltuielilor obligațiile a fost drastic limitat de acela al veniturilor publice, iar ritmul de creștere/descreștere al acestora, în expresie reală, a urmat îndeaproape pe acela al resurselor de finanțare disponibile.

În condițiile unei anumite politici financiare, cuantumul veniturilor ce pot fi mobilizate de autoritățile publice pentru satisfacerea nevoilor sociale este dependent de mărimea produsului intern brut. Altfel spus, evoluția veniturilor publice urmează, în linii generale, pe aceea a PIB, din care acestea își trag izvorul. Invers, în condițiile unui anumit produs intern brut, mărimea veniturilor financiare publice poate să varieze, în anumite limite, în funcție de politica promovată de autoritățile competente de prelevare, pe calea impozitelor, a taxelor și a contribuțiilor, a unui procent mai mare sau mai mic din veniturile și/sau averea populației sau ale societăților.

În cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mai mare o dețin veniturile cu caracter fiscal provenind din:

impozitele pe venitul persoanelor fizice și juridice,

impozitele asupra proprietății,

impozitele indirecte de tipul taxelor de consumație, taxelor vamale, taxelor de timbru și de înregistrare.

În tabelul 4.1. este prezentată evoluția veniturilor fiscale ale României, exprimate în lei, în dolari SUA și în procente fată de anul precedent.

În perioada 1990-1999, caracterizată prin rate ale inflației cu 2 și 3 cifre, cuantumul veniturilor fiscale exprimate în lei (în prețurile curente ale fiecărui an) a crescut de 539 ori, adică în aceeași proporție cu veniturile publice totale, dar ceva mai lent decât produsul intern brut (608 ori). Aceleași venituri, transformate în dolari SUA (la cursul de schimb), au scăzut de la 13,6 mld în 1990, la 6,6 mld în 1992, apoi au crescut până la 11,7 mld în 1998, pentru ca în 1999 să coboare la 10,7 mld. Cu alte cuvinte, povara fiscală totală a contribuabililor din România, exprimată în monedă americană, era în 1992 la jumătatea celei din 1990, iar în 1999 era cu 21,2% sub nivelul înregistrat în primul an al tranziției.

În anii `90, dintr-un produs intern brut mediu pe locuitor de 859-1844 dolari, fiecare român a plătit, în medie, cu titlu de impozite, taxe și contribuții către stat, sume echivalente cu 288-585 de dolari.

Din comparația celor două serii de indici în lanț, rezultă că variațiile anuale ale veniturilor fiscale au fost determinate, în principal, de oscilațiile suferite de la un an la altul de produsul intern brut. Din cei zece ani ai perioadei investigate, numai în trei ani coeficientul de corelare a fost supraunitar (1,02 în 1995, 1,07 în 1998 și 1,11 în 1999) altfel spus, cu excepția celor trei ani menționați, în ceilalți șapte ani veniturile fiscale au sporit mai lent sau cel mult în același ritm cu produsul intern brut.

Tabelul 4.1.

Evoluția veniturilor fiscale ale României în lei, în dolari SUA și în procente față de anul precedent. Grad de fiscalitate: generală, parțială și în scopuri sociale, în perioada 1990-1999

Sursa: calculat pe baza datelor Comisiei Naționale pentru Statistică și ale Ministerului Finanțelor; în limita datelor disponibile.

Tabel 4.2.

Gradul de fiscalitate generală și veniturile fiscale medii pe un locuitor, în dolari SUA, în țările membre ale OCDE, în anul 1996

Sursa: Văcărel I. – Politici fiscale și bugetare în România 1999/2000, Editura Export, București, 2001.

Veniturile fiscale totale, raportate la produsul intern brut, exprimă gradul de fiscalitate sau presiunea fiscală, adică proporția în care, din veniturile proprii ale persoanelor fizice și juridice, statul a făcut prelevări la fondurile de rezerve financiare publice destinate satisfacerii nevoilor speciale.

În România, gradul de fiscalitate generală, calculat cu luarea în considerare a tuturor impozitelor, taxelor și contribuțiilor încasate de autoritățile publice centrale și locale, s-a redus de la 35,5% în 1990 la 26,5% în 1997, după care, în următorii doi ani, a înregistrat o creștere de aproape 5 puncte procentuale, ajungând la 31,4% (în 1999).

Gradul de fiscalitate parțială, determinat numai pe baza impozitelor și a taxelor propriu-zise (fără contribuțiile la asigurările sociale), a cunoscut o diminuare de la 27,6% în 1990 la 19,4% în 1994, după care, în următorii trei ani a crescut cu 3 puncte procentuale, ajungând la 22,4% în 1999.

Gradul de fiscalitate în scopuri sociale, calculat exclusiv pe baza contribuțiilor achitate de întreprinderi, instituții și persoane fizice la fondurile de asigurări sociale, de pensie suplimentară, de ajutor de șomaj, etc., a crescut de la 7,9% în 1990 la 10,3% în 1992, apoi s-a diminuat treptat până la 6,5% în 1997, după care a crescut din nou până la 9% în 1999.

Așadar, toți cei trei indicatori de fiscalitate menționați au marcat o tendință de reducere, determinată mai cu seamă de declinul economiei reale, de diminuarea, în expresie reală, a PIB și de îngustarea bazei impozabile, după care aceștia au început să crească din nou.

Pentru a ne da seama unde se situează România în comparație cu alte țări, în tabelul 4.2. sunt prezentate gradul de fiscalitate generală și parțială, precum și veniturile fiscale medii pe un locuitor, în dolari SUA, în țări membre ale OCDE, în anul 1996.

Potrivit datelor din tabelul 4.2., gradul de fiscalitate generală realizat în România în anul 1999, se situează cu 6,3 puncte procentuale sub cel înregistrat în ansamblul țarilor membre ale OCDE în anul 1996, iar gradul de fiscalitate parțială la noi este mai mic cu 5,5 puncte procentuale decât în Organizația amintită.

Ecartul dintre gradul de fiscalitate generală din România (în 1999) și cel înregistrat (în 1996) pe ansamblul celor 15 țări comunitare este și mai mare și anume 11,0 puncte procentuale.

Țările central-europene, membre ale OCDE, aflate în tranziție, ca și România, înregistrează grade de fiscalitate mai ridicate decât noi: Republica Cehă are o fiscalitate generală de 40,5 și o fiscalitate parțială de 23,5%, Polonia de 42,2% și respectiv de 28,9%, Ungaria de 40,3% și respectiv de 26,8%.

În funcție de gradul de fiscalitate și de mărimea PIB, țările membre ale OCDE au dispus (în 1996) de venituri fiscale medii pe un locuitor de 8347 de dolari, iar țările comunitare de 10389 dolari, față de numai 476 dolari România (în 1999).

O analiză retrospectivă evidențiază faptul că, pe ansamblul țărilor membre ale OCDE, gradul de fiscalitate generală a înregistrat o ușoară tendință de creștere, și anume de la 25,8% în 1965 la 31,2% în 1975, la 34,5% în 1985 și 37,2% în 1997. O tendință asemănătoare s-a observat și pe ansamblul țărilor comunitare la 34,1% în 1975, la 39,8% în 1985 și la 41,5% în 1997.

Creșterea efortului nostru fiscal – necesar pentru satisfacerea într-o proporție mai mare a nevoilor sociale în anii ce vin – este condiționată de dezvoltarea economiei reale, de sporirea produsului intern brut mediu pe locuitor, iar nu de majorarea cotelor la impozitele și taxele existente ori de instituire de noi prelevări fiscale în țara noastră, în care un număr de membrii ai societății se află la (sau chiar sub) gradul sărăciei, este necesar ca partea hotărâtoare a efortului financiar reclamat de satisfacerea nevoilor sociale să fie preluată de colectivitatea națională, adică să fie finanțată prin impozite, taxe și contribuții.

Structura veniturilor bugetului general consolidat este prezentată în tabelul 4.3. Potrivit datelor din acest tabel, în cadrul veniturilor fiscale, impozitele directe sunt preponderente, dar pierd teren în fața celor indirecte. Dacă în 1992, impozitele directe procurau 68,1% din totalul veniturilor bugetului general consolidat, șapte ani mai târziu aportul lor se redusese la 56,4%; în același interval de timp, ponderea impozitelor indirecte în totalul veniturilor bugetului general consolidat a crescut de la 23% la 35,3%.

Impozitele directe se sprijină pe:

impozitul pe salarii,

impozitul pe profit,

contribuțiile la asigurările sociale.

În intervalul 1992-1996, impozitul pe salarii a procurat în jur de o cincime din totalul veniturilor bugetului general consolidat, după care ponderea acestuia s-a redus până la 15,8% în 1999. impozitul pe profit a participat cu 11%-14% la formarea veniturilor bugetului general consolidat, după care aportul acestuia a scăzut la circa 9,5% în 1999. contribuțiile la asigurările sociale au procurat 20%-28% din totalul veniturilor bugetului general consolidat. Celelalte impozite – pe venit și pe avere – au fost nesemnificative ca pondere.

Impozitele indirecte sunt alcătuite, în cea mai mare parte, din taxa pe valoarea adăugată , accize și taxe vamale. Taxa pe valoarea adăugată – cel mai important impozit general asupra consumului -, în decurs de 6 ani și-a sporit contribuția la bugetul general consolidat de la 10,8% în 1993, la 18,2% în 1999. impozitul pe circulația mărfurilor (atât cât a existat), accizele și impozitul asupra țițeiului din producția internă a avut o evoluție descendentă: de la o pondere de 30,5% în veniturile bugetului general consolidat în 1990, în decurs de 5 ani au ajuns la 4,05% în 1995, după care au început să-și sporească din nou contribuția, până la 9,5% în 1999. Participarea taxelor vamale la formarea veniturilor bugetului general consolidat a fost de ordinul a 3%-5% din total. Celelalte impozite indirecte – diferite taxe datorate de persoanele fizice și juridice – au avut o contribuție redusă la alimentarea bugetului.

Așa cum se observă din tabelul 4.4., în perioada 1990-1994, în cadrul bugetului general consolidat al statului, veniturile ordinare au reprezentat între 38,3% din PIB în 1990 și 31,3% în 1994, în anul următor s-a înregistrat o ușoară creștere urmată în 1996 de o scădere a veniturilor curente la 29,8% din PIB. Între anii 1997-1999, veniturile ordinare au înregistrat din nou o creștere, reprezentând 30,0% din PIB în 1997, 31,5% în 1998 și 33,0% din PIB în 1999.

Tabelul 4.3.

Structura veniturilor publice ale României; ponderile acestora în totalul veniturilor Bugetului General Consolidat în perioada 1990-1999

Sursa: calculat pe baza datelor Ministerului Finanțelor.

Tabelul 4.4.

Structura veniturilor publice ale României; ponderile acestora în PIB, în perioada 1990-1999

Sursa: Calculat pe baza datelor Ministerului Finanțelor

4.2. ROLUL RESURSELOR FINANCIARE ORDINARE

4.2.1. ROLUL FINANCIAR

Resursele financiare ordinare sunt preponderente în cadrul bugetului și au o deosebită importanța. Rolul lor se manifestă prioritar pe plan financiar. Cea mai mare parte a resurselor financiare mobilizate de stat pentru acoperirea nevoilor publice provin din încasările aferente resurselor financiare ordinare.

Utilizările ce se dau resurselor financiare, semnificând destinațiile cheltuielilor publice, sunt decise de către autoritățile financiare în ordinea priorităților pentru satisfacerea trebuințelor de utilități publice. Prioritățile trebuie să fie reale, nu supuse opțiunilor politice și trebuie să răspundă nemijlocit interesului cetățeanului care suportă cheltuielile.

Impozitele constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Asupra mărimii lor acționează o serie de factori, dintre care influențe deosebite au:

gradul de dezvoltare a economiei,

cuantumul evaziunii fiscale,

evoluția prețurilor.

Practicarea de niveluri prea ridicate generează consecințe negative:

dezinteresul și nepăsarea întreprinzătorului,

lipsa de eficiență a capitalului,

multiplicarea fenomenelor de evaziune fiscală,

inflație, etc.

Deci, impozitele nu trebuie să depășească nivelul dincolo de care se înregistrează randamente descrescătoare pentru acestea.

La constituirea fondurilor publice contribuie și vărsămintele nefiscale, și anume:

vărsăminte din profitul net al regiilor autonome,

vărsăminte de la instituțiile publice,

diverse alte venituri.

Întreprinderile economice organizate ca regii publice comerciale au obligația să verse la buget diferența dintre veniturile obținute și cheltuielile aferente. Ele își acoperă cheltuielile din venituri proprii obținând beneficii. În ceea ce privește regiile simple, ele prelevă la bugetul statului întregul volum al veniturilor realizate, iar cheltuielile sunt acoperite din alocații bugetare.

Se observă o tendință de creștere a rolului financiar al amenzilor, penalităților și majorărilor de întârziere, care erau utilizate în scopul de a influența comportamentele sociale ale populației și ale întreprinderilor.

4.2.2. ROLUL ECONOMICO-SOCIAL.
INTERVENȚIONISMUL PRIN RESURSELOR FINANCIARE
PUBLICE ORDINARE

Pe plan economic, resursele publice financiare sunt utilizate ca pârghie de politică economică, ca mijloc de intervenție în economie. Prin intermediul lor, statul poate acționa în sensul stimulării sau frânării anumitor activități, producției, consumului sau relațiilor economice cu străinătatea.

Pe plan social, resursele financiare ordinare reprezintă un important instrument de redistribuire a produsului intern brut între diverse categorii sociale, influențând totodată și comportamentul economico-social al contribuabililor. Rolul social al resurselor financiare ordinare se referă în special la asigurarea unui nivel de trai cel puțin acceptabil pentru cetățenii statului. Măsurile luate în acest scop sunt numeroase, sunt legate în special de impozite și vizează:

scutirea de impozit a veniturilor aflate sub un nivel minim considerat,

acordarea de facilități fiscale categoriilor defavorizate,

reducerea cotelor de impozit la unele produse cu scopul stimulării cererii,

impunere ridicată la bunurile a căror consum trebuie ținut sub control, etc.

Obiectivele urmărite prin intervenționismul social sunt asigurarea bunăstării, a securității și a justiției sociale. Aceste obiective în perioada actuală a România nu pot fi simultan atinse. Criza tranziției produce efecte deosebit de grave nu numai asupra economiei, ci și asupra condițiilor de viață ale oamenilor (șomaj, inflație, prețuri injuste).

Prin politica impozitelor pot fi promovate și alte soluții de protecție socială (redistribuirea veniturilor, eliminarea constrângerii fiscale).

Unii economiști considera că rolul financiar al impozitelor n-ar mai trebui să aibă întâietate, ci prioritatea ar trebui acordată considerentelor economice și sociale ale acțiunii lor pe motiv că ameliorarea condițiilor și structurilor sociale sunt mai importante decât veniturile fiscale. Rolul economic și social al impozitelor, nu contravine rolului financiar al acestora, ci dimpotrivă, este condiționat de acesta din urmă.

Rolul intervenționist al impozitelor este consacrat, prin pârghia de impozite asigurându-se o anumită orientare a mecanismelor pieței. Acționând prin impozite, autoritățile publice influențează toate activitățile, inducând în acestea efecte dorite: provoacă schimbarea ori lichidarea unora din acestea, încurajează producția și consumul, reglează relațiile economice cu exteriorul. Se urmărește stabilizarea nivelului ocupării, al prețurilor și al balanței de plăti. Variația impozitelor conduce la repartiția veniturilor și a averilor, influențează distribuția resurselor stimulând acțiunile de investiții și de economisire sau temperând altele dăunătoare. Astfel, rolul economic al impozitului este de regulator al activității impozitate, respectiv de stimulare a activității scutite de impozite sau de inhibare a activității puternic impozitate. Înfăptuirea sa este dată de modul cum sunt folosite impozitele.

În general, când se urmărește încurajarea unor acțiuni, dezvoltarea ori modernizarea de activități se procedează prin detaxare-reducere, scutiri de impozite, alte facilități fiscale, dar și prin restrângerea numărului de prelevări. Pentru promovarea de astfel de măsuri se practică frecvent reducerea progresivității impozitului, având ca rezultat creșterea corespunzătoare a părții din profit ce rămâne întreprinzătorului pentru investiții sau acordarea de bonificații fiscale.

De asemenea, este folosită metoda amortizării accelerate, care duce la micșorarea impozitelor în sarcina corporațiilor, iar în ultimul timp se aplică creditul fiscal – diminuarea din impozit a unui procent stabilit asupra profitului firmei rezultat din activități absolut noi, alte metode. Atunci când se urmărește descurajarea unor activități se aplică majorări de impozite, se multiplică numărul contribuțiilor, se modifică structura acestora, folosind ori impozitele pe venituri ori cele asupra prețurilor. De asemenea, este posibilă și întrebuințarea combinată de forme de intervenție când se urmărește schimbarea profitului unor activități.

În România, pârghia impozitelor este folosită insuficient și numai pentru stimularea dezvoltării economice. Astfel, se aplică reduceri asupra venitului echivalente cu costul cu cercetarea din programele prioritare, se acordă unele facilități fiscale pentru capitalul privat (în primii ani de activitate), iar în cazul investitorilor străini înlesnirile fiscale sunt mai numeroase și mai mari, însă insuficiente.

Înlesnirile fiscale, exonerările, prelungirea termenelor de plată fără majorări trebuie să fie diferențiat aplicate după scopul urmărit: stimularea întreprinderilor care dispun de materii prime, resurse primare de energie sau sunt producătoare de elemente de inovare, încurajarea investițiilor în anumite zone geografice, organizarea de întreprinderi de un anumit profit sau care produc pentru export, etc.

Toate posibilitățile oferite de acțiune a pârghiei impozite sunt folositoare, căci trebuie motivați agenții să întreprindă.

În ceea ce privește influențarea consumului prin impozite, ar trebui să se acționeze prin diminuarea cererii solvabile, dar nu prin impozite asupra preturilor – impozite indirecte – care lovesc în toți consumatorii deopotrivă, ci diferențiat, prin majorarea cotelor la impozitele existente, mai ales prin introducerea de noi impozite.

Guvernele dispun și de alte instrumente nefiscale de intervenție în economie și în structurile sociale, de exemplu, poate acorda credite avantajoase, poate acționa pe calea cheltuielilor publice, chiar administrativ, nu poate însă prin nimic înlocui impozitele ca principală sursă de alimentare cu venituri a bugetului.

4.3. LIMITELE DIRIJISMULUI FISCAL

În principiu, politica financiară poate stimula evoluția economiei în direcția dorită prin modificarea cheltuielilor publice sau a impozitelor și taxelor. Utilizarea uneia sau alteia dintre modalitățile de acțiune practică depinde de decizia factorilor politici. Aceștia pot fi adepții intervenției mai accentuate a statului în influențarea comportamentelor economice sau pot fi adepții unui sector public restrâns ceea ce presupune limitarea drastică a intervenției statului în evoluțiile economice.

Neo-keynesiștii susțin că, în condițiile cererii private slabe, politica intervenționistă a statului este cea care urmărește relansarea creșterii economice, reducerea șomajului, prin relaxarea politicii fiscale și expansiunea politicii bugetare. Relaxarea politicii fiscale presupune facilități pentru stimularea comportamentelor vizând munca, economisirea, investițiile, exportul, etc., iar expansiunea politicii bugetare vizează cheltuieli publice mai mari.

Autoritățile statului trebuie să crească cheltuielile publice atunci când economia necesită stimuli și să majoreze impozitele și taxele atunci când se urmărește o inhibare a cererii și, implicit, a creșterii economice.

Neo-liberalii, adepții unui sector public restrâns consideră că reducerea impozitelor și a taxelor este necesară atunci când economia reclamă acțiunea unei politici financiare expansioniste, în vederea creșterii cererii agregate. De asemenea, ei consideră că scăderea cheltuielilor publice este necesară atunci când politica financiară restrictivă se impune în economie pentru diminuarea cererii agregate.

Criticii politicii fiscale susținute de neo-Keynesiști afirmă că stimularea cererii interne nu mai antrenează creșterea producției naționale, ci pe aceea a importurilor, determinând dezechilibre majore ale balanței de plăți.

Politica financiară specifică economiei ofertei are la bază ideea potrivit căreia reducerea anumitor categorii de impozite și taxe poate genera creșterea ofertei agregate. Relaxarea politicii fiscale stimulează comportamentele vizând munca, economisirea și investițiile. Dacă cetățenii răspund favorabil acestor stimulente, politica fiscală poate fi utilizată ca o pârghie eficientă pentru creșterea ofertei totale de muncă și capital în economie.

Între instrumentele politicii economice cel fiscal rămâne preferat alături de buget și este considerat cu mare eficacitate în orientarea conduitelor agenților economici și a persoanelor. În principiu, se operează pe calea modificării tarifelor de impozit: când se dorește o activizare a afacerilor, a investițiilor, economiilor ori consumului se procedează la diminuarea cotelor și invers, pentru restrângerea, descurajarea acestora.

De precizat că, deși are mare forță de influență asupra vieții economice, singură, fiscalitatea nu poate acoperi întreaga plajă a problemelor ivite, motiv prin care se folosește combinata cu alte pârghii, obișnuit, tot de natură financiară. În economiile în tranziție, activizarea fiscalității ca mijloc de intervenție este slabă, recentă fiind funcția sa financiară (de strângere și redistribuire a resurselor financiare). Dar, în toate societățile, intervenționismul fiscal are valențe mărginite.de natura sistemul fiscal practicat și a politicii fiscale, precum și de voința și capacitatea politică de a utiliza respectiva modalitate de conducere. Din acest punct de vedere, limitele sale sunt, în general, comune cu ale dirijismului economic de ansamblu.

CONCLUZII

Cea mai mare parte a resurselor financiare mobilizate de stat pentru acoperirea nevoilor publice provin din încasările aferente resurselor financiare ordinare.

În perioada tranziției de la economia pe bază de plan la economia de piață, resursele publice ordinare au avut un ritm mediu anual de creștere mai lent decât cel înregistrat de cheltuielile publice. Resursele financiare ordinare au avut o evoluție oscilantă, astfel în 1990 ele reprezentau 38,3% din PIB, în 1996 – 29,8% din PIB, ajungând în 1999 la 33,0% din PIB.

În cadrul resurselor ordinare, ponderea cea mai mare o dețin veniturile fiscale, iar în cadrul acestora impozitele directe sunt preponderente. Ele reprezentau în 1999 56,4% din totalul veniturilor Bugetului General Consolidat, în timp ce ponderea impozitelor indirecte era de 35,3%. În timp s-a observat o creștere a ponderii impozitelor indirecte în veniturile Bugetului General Consolidat de la 23% în 1992 la 35,3% în 1999. În cazul impozitelor directe s-a constatat o reducere de la 68,1% în 1992 la 56,4% în 1999.

Resursele financiare ordinare pot fi utilizate ca mijloc de intervenție în economie. Statul poate acționa în sensul stimulării sau frânării anumitor activități, producției, consumului, sau relațiilor economice cu străinătatea. Când se urmărește încurajarea unor acțiuni, dezvoltarea ori modernizarea de activități se procedează la reduceri, scutiri de impozite, alte facilități fiscale, dar și prin restrângerea numărului de prelevări. Atunci când se urmărește descurajarea unor activități, se aplică majorări de impozite, se multiplică numărul contribuțiilor, sa modifică structura acestora, folosind ori impozitele pe venituri, ori cele asupra prețurilor. De asemenea, este posibilă și întrebuințarea combinată de forme de intervenție când se urmărește schimbarea profilului unor activități.

Resursele financiare ordinare au și un rol social care vizează în special asigurarea unui nivel de trai cel puțin acceptabil pentru cetățenii statului. Măsurile luate în acest scop sunt numeroase și vizează scutirea de impozit a veniturilor aflate sub un nivel minim considerat, acordarea de facilități fiscale categoriilor defavorizate, reducerea cotelor de impozit la unele produse cu scopul stimulării cererii, etc.

Actualul sistem fiscal, prin numărul mare de impozite, taxe, tarife, fonduri speciale este disproporționat față de resursele materiale ale contribuabilului. Impozitele și taxele au înregistrat o creștere constantă atât numerică, cât și valorică.

Astfel, în 1990 existau 10 impozite noi, în 1992 numărul a crescut la 50, la sfârșitul lui 1999 erau 95, la sfârșitul lui 2000 erau 130, iar la sfârșitul lui 2001 numărul lor a ajuns la 170, numărul acestora crescând în continuare în 2002. În același timp cu introducerea de noi impozite, taxe, venituri nefiscale, tarife și fonduri speciale, s-a recurs și la majorarea efectelor impozitelor existente fie prin mărirea cotei de impozitare, fie prin lărgirea bazei de aplicare.

Modificările majore de impunere, în sensul creșterii obligațiilor fiscale pentru agenții economici, au determinat pe de o parte scăderea sumelor încasate de stat, iar pe de altă parte, creșterea economiei subterane, în special în ceea ce privește produsele supuse accizelor, precum și munca la negru.

Toți plătitorii de impozite și taxe, pentru obligațiile ce le revin către bugetul de stat și bugetele locale sunt obligați să întocmească și să depună declarații de impozite și taxe. Plata impozitului sau a taxei nu suspendă obligația plătitorilor de a depune această declarație. Întârzierea la depunere este sancționată cu penalități. Sancțiunea nu este justificată sub aspectul mărimii ei pentru toate cazurile. De exemplu, atunci când impozitul este achitat în termen, dar din motive care țin de capacitatea administrației de a primi declarațiile, acestea nu pot fi depuse în termen.

De curând a fost aprobată o lege privind sistemul electronic de încasare a impozitelor și taxelor locale. Pentru a asigura funcționarea sistemului, entitatea fiscală are următoarele responsabilități:

să pună la dispoziția utilizatorilor un sistem care să permită încasarea taxelor și impozitelor locale prin mijloace electronice;

acest sistem să permită contribuabililor să consulte lista taxelor și impozitelor locale datorate, precum și lista detaliată a plăților efectuate după punerea în funcțiune a sistemului;

să furnizeze servicii de consultanță cu privire la utilizarea sistemului și la tranzacțiile ce se desfășoară prin intermediul lui;

să supravegheze și să controleze respectarea normelor legale în vigoare de către cei care utilizează sistemul.

BIBLIOGRAFIE

Cătinianu F. – Finanțe publice – Îndrumător teoretic și practic, Editura Marineasa, Timișoara, 2000.

Cătinianu F., Donath Liliana, Șeulean Victoria – Finanțe publice, Editura Mirton, Timișoara, 1997.

Corduneanu Carmen – Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1998.

Donath Liliana, Moldovan Nicoleta – Finanțe publice, Editura Eubeea, Timișoara, 2001.

Gliga I. – Drept financiar, Editura Humanitas, București, 1998.

Hoanță N. – Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000.

Matei G. – Finanțe publice, Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Economice, 1998.

Talpoș I., Enache C. – Fiscalitate aplicată, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001.

Văcărel I., Bercea F., Anghelache G., Bistriceanu Gh. D., Bodnar M., Stolojan T., Moșteanu T. – Finanțe publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2000.

Văcărel I. – Politici fiscale și bugetare în România 1999/2000, Editura Export, București, 2001.

*

* *

XXX – Anuarul statistic al României, 2000.

XXX – Tribuna economică, nr. 12, 2002.