RESURSELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII ȘI EFICIENȚA UTILIZĂRII LOR [624041]

1 ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE A MOLODVEI
FACULTATEA „FINANȚTE ”
CATEDRA „FINANȚE ȘI ASIGURĂRI ”

Nicolae GARȘTEA

RESURSELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII ȘI
EFICIENȚA UTILIZĂRII LOR

TEZĂ DE LICENȚĂ

Specialitatea 364.1 Finanțe și Bănci

Autor:
student: [anonimizat]. FB 145,
învă țământ cu frecven ță la zi
Nicolae GARȘTEA

______________________

Conducător științific :
Prof. univ., dr. hab.,
Ludmila COBZARI

_____________________

CHIȘINĂU – 2017
ADMIS la susținere
Șef catedră:
Dr. conf. univ.
Nadejda BOTNARI
________________________
”___”______________20__

2 Declarația pe propria răspundere

Subsemnatul Nicolae GARȘTEA ,
absolvent: [anonimizat], specialitatea
Finanțe și Bănci , declar pe propria răspundere că teza de licență pe tema:
„RESURSELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII ȘI EFICIENȚA UTILIZĂRII LOR”
a fost elaborată de mine și nu a mai fost prezentată niciodată la o altă facultate sau
instituție de învățământ superior din țară sau din străinătate, iar exemplarul prezentat și
înregistrat la catedră corespunde integral cu varianta electronică plasată în sistemul Anti –
plagiat .
De asemenea, declar că sursele utilizate în teză, inclusiv cele din Internet, sunt indicate
cu respectarea regulilor de evitare a plagiatului :
– fragmentele de text sunt reproduse întocmai și sunt scrise în g hilimele, deținând referința precisă a
sursei;
– redarea/reformularea în cuvinte proprii a textelor altor autori conține referința precisă;
– rezumarea ideilor altor autori conține referința precisă a originalului.

Nicolae GARȘTEA

______________ __________

3 RESURSELE FINANCIARE ALE ÎNTREPRINDERII ȘI EFICIENȚA
UTILIZĂRII LOR

CUPRINS

Declarația de propria răspundere 2

Lista abrevierilor 4
Lista figurilor 4
Lista tabelelor 4

INTRODUCERE 5

Capitolul I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND POLITICA DE
FINANȚARE A ÎNTREPRINDERII 8
1.1. Repere conceptuale cu privire la politica de finanțare a întreprinderii 8
1.2. Metodologii și criterii de selectare a surselor de finanțare 16
1.3. Structura financiară a întreprinderii. Formarea structurii financiare optime 24

Capitolul II. ANALIZA RESURSELOR DE FINANȚARE ALE
ÎNTREPRINDERII 28
2.1. Impactul surselor de finanțare asupra rezultatelor financiare a întreprinderii 28
2.2. Metode de evaluare și abordări practice privind costul capitalului 31
2.3. Diagnosticul economico -financiar al întreprinderii. Analiza resurselor de
finanțare conform indicatorilor 35

Capitolul III. RENTABILITATEA RESURSELOR FINANCIARE
ȘI DIRECȚII DE EFICIENTIZARE A UTILIZĂRII LOR 48
3.1. Planificarea Financiară – Factor vital în eficacitatea utilizării resurselor
financiare. 48
3.2. Rata rentabilității financiare. Impactul ratei rentabilității financiare asupra
dezvoltării Întreprinderii 53
3.3. Direcții de eficientizare a capitalului 57

ÎNCHEIERE 62
BIBLIOGRAFIE 65
ANEXE 67

4 Lista Abrevierilor:

DTS – Datorii pe Termen Scurt
DTL – Datorii pe Termen Lung
SWOT – Strengths, Weaknesses, Opportunities, Threats
CMPC (WACC) – Costul mediu ponderat al capitalului
Abordarea MM – Abordarea Modigliani și Miller
FRN – Fond de Rulment Net
Lista Figurilor:
Figura 1.1 Structura financiară optimă a întreprinderii – pag 9
Figura 1.2 Componentele surselor de finanțare a întreprinderii – pag 10
Figura 1.3 Situarea FRN în structura financiară a întreprinderii – pag 24
Figura 3.1 Componentele unui plan financiar. – pag 51
Figura 3.2 Modul de întocmire a planurilor strategice de perspectivă la întreprindere –
pag 53
Figura 3.3 Influența ratei de creștere a întreprinderii prin rata rentabilității financiare și
politica dividendelor – pag 55
Figura 3.4 Relația dintre rata rentabilității comerciale, rata rentabilității economice și rata
rentabilității financiare – pag 55

Lista Tabelelor:

Tabel 2.1 Structura Activelor „Gamma” SRL – pag 37
Tabelul 2.2 Structura Activelor Circulante a entității „Gamma” SRL – pag 38
Tabelul 2.3 Structura Pasivelor Entității – pag 38
Tabelul 2.4 Analiza mărimii și evoluției capitalului propriu – pag 42
Tabelul 2.5 Analiza Structurii Capitalului Propriu – pag 42
Tabelul 2.6 Analiza mărimii și evoluției datoriilor întreprinderii – pag 43
Tabelul 2.7 Aprecierea structurii datoriilor entității – pag 44
Tabelul 2.8 Evoluția generală a dinamicii creanțelor și datoriil or curente – pag 46
Tabelul 2.9 Ponderea creanțelor și datoriilor curente – pag 47

5 INTRODUCERE

Actualitatea temei . Politica de finanțare a întreprinderii este elementul -cheie în vederea
activității economico -financiare a unei entități. Asigurarea unui echilibru intern de selectare a
surselor de finanțare permite obținerea unei rentabilități maxime și eficientizarea sur selor
gestionate. Importanța politicii de finanțare constă, de asemenea, și în faptul că ea oferă obiective
și principii de gestiune a fluxurilor financiare, consistență în deciziile luate, posibilitatea de a
urmări și controla rezultatele, de a evalua ind icatorii eficienței și rentabilității surselor de
finanțare, elemente absolut nece sare managementului contemporan, care are ca
scop minimizarea costurilor tuturor intrărilor de capital, iar pentru aceasta este nevoie de o
estimare corectă și rațională, cee a ce contribuie și la luarea deciziei optime privind alocarea
capitalului în scopuri economico -financiare.
Scopul lucrării . În ace astă teză de licență mi-am propus să cercetez Sursele de finanțare a
întreprinderii , precum și depistarea unor tendințe, factori de influență și stab ilirea unor
perspective referitor la politica de finanțare, gestiunea și eficientizarea utilizării capitalului la
întreprindere . În baza analizelor efectuate și a subiectelor teoretice abordate, urmează f ormularea
unor aprecieri și concluzii concludente pe baza tezei efectuate . Stabilirea unei structuri optime a
surselor de finanțare este o decizie importantă și esențială, ce se include în sfera politicii de
finanțare a întreprinderii. Astfel, trebuie să se aleagă modalitatea de repartizare a finanțării între
datoriile pe termen scurt și lung , și util izarea capitalurilor permanente. Scopul lucrării constă în
cercetarea comparată, sistemică a obiectivelor și principiilor de organizare a universului
financiar la entitate prin selec tarea unei politici de finanțare eficiente, studierea surselor de
finanțare disponibile a avantajelor și dezavantajelor lor, precum și aplicabilitatea lor în Republica
Moldova.
Sarcinile tezei de licență . Scopul lucrării a determinat următoarele sarcini ale studiului:
 Redarea esenței politicii de finanțare a întreprinderii ;
 Teorii și criterii de selectare a surselor de finanțare ;
 Analiza surselor de finanțare a întreprinderii ;
 Cercetarea impactului ratei rentabilității asupra performanțelor sale;
 Direcții de eficientizare a utilizării capitalului la întreprindere.

6 Obiectul investigat. Obiectul investigat în ace astă teză reprezintă structura optimă de
finanțar e a unei întreprinderi și direcții de eficientizare a utilizării lor , pe exemp lul entității
„Gamma ” SRL, denumirea reală fiind înlocuită, în scopuri de confidențialitate corporativă .
Analiza corectă a costului capitalului fiecărei surse de finanțare reprezintă o maximă importanță
pentru derularea și gestionarea activității economice efi ciente, pentru maximizarea valorii de
piață a acesteia, fiind un obiectiv important atât pentru administratorii entității , cât și pentru
finanțatorii ei, și partenerii de afaceri. Selectarea surselor de finanțare are un impact direct și
esențial în activit atea firmei, determinând succesul economic al acesteia, raționalitatea
investițiilor și rentabilitatea obținerii de beneficii și avantaje economice, înregistrarea profitului.
Investigarea planificării financiare are o deosebită importanță, întrucât reprezintă nu doar un
instrument de prognozare, dar și de control al consecințelor obținute în urma luării deciziilor
manageriale.
Metodologia cercetării. Din ansamblul metodelor și procedeelor folosite în știința economică
am utilizat observarea directă și indirectă a realității economice prin intermediul informației
analizate cu ajutorul abstracției științifice ; inducția și deducția . De asemenea, am utilizat și
metoda analizei, comparației și sintezei care au permis cercetarea esenței obiectului lucrării și
formularea unor concluzii concludente. Cercetarea fenomenului economic a permis efectuarea
anumitor calcule, scheme, tabele, pentru evidențierea esenței temei abordate, vizualiza rea
rezultatelor și concluziilor de rigoare. Datorită principiului metodologic al abordării complexe și
sistemice a conceptelor contemporane, a fost posibilă efectuarera unui studiu teoretic aplicabil în
practică a abordărilor propuse. Pe lîngă partea teoretică și analitică, a fost efectuat studiul practic
care permite implementarea și îmbunătățirea tacticilor și strategiilor financiare în vederea
optimizării structurii financiare a întreprinderii și eficientizării resurselor respective .
Baza informațională. Drept bază informațională a acest ei teze de licență au servit diverse
informații găsite în literatura de speci alitate , enumerate în compartimentul bibliografie , precum
și datele statistice publicate de instituțiile de stat, cât și a rapoartelor proprii a entității „Gamma
SRL” . Combinarea tuturor surselor de informație a permis conceperea propriilor viziuni și idei,
care au fost expuse ulterior, în această teză de licență.
Structura tezei de lice nță. Teza de licență cuprinde: introducerea, 3 capitole structurate în 3
paragrafe , încheierea, bibliografia și anexele. În introducere am prezentat actualitatea temei,
scopul cercetării, sarcinile tezei , obiectul investigat, metodologia cercetării, baza informațională
și structura tezei de licență . Introducerea permite aprofundarea în esența și importanța majoră a
temei alese, întrucât, până în perioada actuală, alegerea unei structuri financiare optime,
reprezintă o ipoteză economică, la care nu a fost găsită o soluție universală și sigură.

7 Primul capitol „ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND POLITICA DE
FINANȚARE A ÎNTREPRINDERII ” redă esența politicii de finanțare, conținutul
surselor de finanțare a întreprinderii, teorii și criterii de selectare a surselor de finanțare, în baza
cărora se poate forma stru ctura financiară a întreprinderii. Deși, nu fiecare compoziție de resurse
financiare aduce avantaje economice, formarea structurii financiare optime reprezintă scopul de
bază a managementului financiar . Abordările teoretice redate în acest capitol reprezin tă baza
informațională și convingerile de evaluare și analiză efectuate în următoarele capitol e.
Al II -lea capitol „ANALIZA SURSELOR DE FINANȚARE ȘI DIRECȚII DE
EFICIENTIZARE ” are un caracter analitic pronunțat conținând calcule efectuate spre a
evidenția analiza surselor de finanțare a întreprinderii, formarea structurii financiare optime la
întreprindere, analiza teoretico -practică a costurilor de capital și impactul acestora asupra
politicii de finanțare . Etapa analitică permite aprecierea impactului surselor de finanțare asupra
rezultatelor financiare a întreprinderii, formarea concluziilor de rigoare și stabilirea noilor
strategii și metode de eficientizare a activității entității.
Acest capitol permite aplicarea în practică a elementelo r teoretice abordate anterior. Calculul
indicatorilor și coeficienților prestabiliți, permite să analizăm cât de eficient, rațional și obiectiv
entitatea își desfășoară activitatea, își utilizează potențialul economic și dacă sunt implicate toate
sursele f inanciare disponibile. Implicarea diferitor surse de finanțare, provoacă și anumite
costuri, care trebuie luate în considerație cu o deosebită atenție.
Al III -lea capitol „RENTABILITATEA RESURSELOR FINANCIARE ȘI
DIRECȚII DE EFICIENTIZARE A UTILIZĂRII LO R” are un caracter
economico -aplicativ, conținând abordări și practici referitoare la planificarea financiară a
întreprinderii, riscurile și beneficiile unei structuri financiare optime, direcții de eficientizare a
capitalului. Analiza ratei rentabilității financiare permite măsurarea directă a impactului surselor
de finanțare asupra rezultatelor întreprinderii. Datorită Diagnosticului economico -financiar se
pot observa punctele forte și cele slabe ale entității, creșter ea performanțelor și
ajustarea/optimi zarea utilizării surselor de finanțare. Datorită practicilor analizate , putem observa
influența unei stru cturi financiare optime asupra întregului proces și ciclu de activitate. Direcțiile
de eficientizare a capitalului asigură dezvoltarea continuă a deciz iilor manageriale în beneficiu.
În încheiere se conțin concluzi ile formate în urma elaborării tezei de licență , rezultatele ce țin
de structura optimă de finanțare cât și anumite tendințe și direcții de eficientizare respective .
Bibliografia conține 20 surse bibliografice care au servit drept bază informațională.
Anexele conțin scheme și informații suplimentare, completând analiza generală prezentată.

8 I. ABORDĂRI TEORETICE PRIVIND POLITICA DE FINANȚARE A
ÎNTREPRINDERII

1.1. Conținutul politicii de finanțare a întreprinderii

Politica de finanțare – Instrumentul decisiv în succesul economico -financiar
pe termen lung a unei întreprinderi

De-a lungul timpului, decizia de finanțare, reprezentată prin alegerea surselor de finanțare
și stabilirea structurii financiare optime , a constituit una dintre preocupările principale pentru
teoria și practica financiară. În încercarea de a explica modul în care întreprinderile își finanțează
activele și factorii care influențează aceste decizii de finanțare au fost propuse de -a lungul
timpului o serie de modele teoretice și practice ale structurii capitalului. Politica de finanțare a
întreprinderii trebui e să selecteze sursele de finanțare a întreprinderii pentru a asigura buna sa
funcționare, performanțele acesteia prezente și viitoare. Nevoia de resurse apare atât la
înființarea entității cât și pe parcursul derulării activității de exploatare și a celei investiționale,
capitalul reprezentând motorul dezvoltării societății. Pent ru realizar ea echilibrului pe termen
lung și scurt este necesară acoperirea nevoilor permanente de capital din surse permanente,
mobiliza te pe termen lung sau nelimitat ș i asigurare a unor resurse temporare care să facă față
nevoilor de finanț are pe termen scurt.
Astfel, Politica de finanțare cuprinde ansamblul de decizii privind modul de acoperire a
nevoilor de finanțare ale programelor economice, sociale și financiare ale întreprinderii. De
asemenea, politica de finanțare cuprinde deciziile referitoare la constituirea capitalului, a
structurii financiare a întreprinderii, determinând raportul optim dintre proporțiile capitalului
propriu și capitalului împrumutat.1
Sursele și metodele de finanțare a afacerii sunt variate și trebuie analizați toți factorii care
influențează adoptarea deciziei de finanțare a entității comerciale. Astfel, finanțarea întreprinderii
reprezintă principalul factor de evoluție al societății, dezvoltarea afacerilor devenind imposibilă
fără a lua în considerație piața financiară și r esursele pe care aceasta le pune la dispoziția
agenților economici. Finanțarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital prin
intermediul unor instrumente și mecanisme specifice în cadrul unor piețe organizate. Decizia de
finanțare vizează op țiunea agenților economici de a -și acoperi nevoile de finanțare, fie din
fonduri proprii, fie pr in împrumuturi sau participații.

1Botnari , Nadejda. Finanțele Întreprinderii, Edittera Prim, Chișinău, 2008, p. 42

9 Necesitatea de capital apare din momentul înființării, astfel, asigurarea ritmică a activității
operaționale, realizarea de inv estiții rentabile, precum și alte activități economico -financiare ,
amplifică nevoia de capital, provenit din diferite surse de finanțare. Ca urmare, sursele de
finanțare a unei întreprinderi determină structura sa financiară optimă, care stabilește o
compo ziție a capitalurilor ce permite întreprinderii realizarea obiectivelor economico -financiare
în conformitate cu cerințele pieței și maximizarea valorii de piață. Prin definiție, structura
financiar ă reprezintă componentele valorice ale surselor de finanțar e a activității, adică raportul
dintre capitalul propriu și capitalul împrumutat.2
Există o serie de metode de finanțare a întreprinderii:
 Autofinanțarea
 Finanțarea prin mecanismele pieței financiare
 Finanțarea prin mecanismele pieței creditare
 Finanțarea mixtă
 Alte metode de finanțare
Există 2 categorii de surse de finanțare:
 Interne
 Externe
Rezultă că activitatea oricărei firme se desfășoară pe baza surselor proprii și a resurselor
străine. Pentru ca această activitate să se mențină în parametrii de ren tabilitate și pentru ca
valoarea acestora să fie în continuă creștere, se procedează periodic la analiza activității din
punct de vedere al echilibrului financiar. Astfel, se va analiza utilizând anumiți indicatori
financiari, dacă realizarea necesităților permanente ale firmei se efectuează pe seama surselor
permanente, pe de o parte, iar pe de altă parte dacă alocările temporare se îndeplinesc pe seama
surselor temporare, a datoriilor pe termen scurt.
Structura financiară a întreprinderii reprezintă o compoziție complexă și coordonată a diverselor
surse de finanțare la care managementul financiar recurge pentru a acoperi necesarul de finanțat.
Capitalul se clasifică, după criteriul provenienței, în capita l propriu și capital împrumutat.

Sursa: elaborat de autor
Figura 1.1 Structura financiară optimă a întreprinderii

2 Botnari, Nadejda. Finanțele Întreprinderii, Edittera Prim, Chișinău, 2008, p. 22 Active pe
Termen Lung Capital Propriu
Capital
Permanent Datorii pe termen
lung (DTL) Active
Circulante
(termen scurt) Datorii pe Termen
scurt (DTS)

10 Astfel, pentru a fi asigurată structura financiară optimă a întreprinderii, trebuie analizate
sursele respective de finanțare, care permit asigurarea unei gestionări coerente și corecte a
fondurilor financiare disponibile. Finanțarea internă se bazează pe resursele generate în
economia agentului economic investitor, și anume: o parte din profitul net destinat a fi investit,
rezerve formate în urma repartizării profitului, sume din valorificarea rezultatelor casării
mijloacelor fixe, sume din vânzarea și cesiunea unor imobilizări.

Sursa: Elaborat de autor
Figura 1.2 Componentele surselor de finanțare a întreprinderii
Sursele interne de finanțare sunt obținute din:
 Proprietari. O entitate nu poate fi înființată fără capital minim inițial;
 Profitul Net. O parte din profitul obținut din activitatea economico -financiară care
rămâne după achitarea impozitului pe venit și remunerarea părților afiliate, destinat
finanțării activității;
 Dezinvestiții. Încasările bănești ce rezultă din vânzarea activelor în urma î ncetării
activității unui departament, secții, neutilizarea anumitor utilaje sau tehnologii;
 Rezerve
 Subvenții de la stat.
Dezvoltarea și expansiunea economică a întreprinderii antrenează resurse financiare
substanțiale. Acestea se pot obține prin majorare a capitalului propriu în cazul în care angaja rea
capitalului suplimentar pro mite o creștere a rentabilității întreprinderii. Ca urmare, „creșterea
capitalului social marchează viabilitatea întreprinderii, având un efect pozitiv asupra partenerilor
de aface ri, a căror încredere în activitatea agentului economic sporește”3 .

3 Onofrei, Mihaela, Finanțele Întreprinderii , Ed. Economică, București, 2004, pag 117.
Surse de
finanțare
Interne
Capital de
autofinanțare
Dezinvestire
Externe
Proprii
Emisiuni de
Acțiuni
Atrase
Împrumutate
Emisiuni de
obligațiuni
Credite
Bancare
Închiriate
Leasing

11 Autofinanțarea este cea mai răspândită formă de finanțare și presupune că întreprinderea să
își asigure dezvoltarea prin forțe proprii, folosind drept surse o parte a profitului obținut în
exercițiul expirat și fondul de amortizare, urmărind atât acoperirea necesarului de înlocuire a
activelor imobilizate cât și creșterea activelor de exploatare. Autofinanțarea este determinată de
creșterea resurselor obținute din propria activitate care vor rămâne în mod permanent la
dispoziția întreprinderii pentru finanțarea activității viitoare. Fiind constituită din excedentele pe
care întreprinderea le produce și care sunt folosite pentru finanțarea activităților ulterioare,
autofinanțarea se conside ră în general pivotul finanțării întreprinderii și pentru unele dintre ele
sursa exclusivă a finanțării în fazele decisive ale dezvoltării. Caracterul fundamental al acestei
resurse ține de faptul că aceasta constituie elementul în baza căruia finanțarea e xternă va putea fi
solicitată și atrasă de către î ntreprind ere.4 Acest statut al autofinanțării ține de 2 raț iuni
fundamentale. Pe de o parte, mă rimea sa , furnizează indicații cu privire la performanțele
întreprinderii. O autofinanțare ridicată asigură pe investito rii financiari asupra posibilităților de
remunerare și de punere în valoare de către î ntreprindere a fondurilor pe care ei le vor investi. Pe
de altă parte , autofinanțarea creează capacita tea de rambursare a datoriilor întreprinderii și de o
măsur ă riscului pe care furnizorii de fonduri și -l asumă .
Principalele avantaje oferite de autofinanțare sunt:
 constituie un mijloc sigur de finanțare, o sursă independentă și stabilă de fonduri;
 autonomia financiară asigurată prin autofinanțare permite întreprinderii independența de
gestionare față de organismele financiare și de credit;
 asigură întreprinderii un mare grad de libertate privind dezvoltarea investițiilor, cu
condiția realizării unor investiții utile, profitabile;
 permite frânarea îndatorăr ii și implicit reducerea cheltuielilor financiare;
 permite măsurarea randamentului capitalurilor proprii, respectiv a rentabilității financiare;
 reprezintă factorul hotărâtor în asigurarea accesului pe piața de capital și atragerea de noi
capitaluri din af ara întreprinderii.
Autofinanțarea este insuficientă pentru acoperirea nevoilor de capital ale firmelor profitabile
și care doresc să se extindă. Pentru completarea capitalului lor, firmele utilizează diverse surse
de capital externe: credite bancare, împrumuturi obligatare, titluri de com erț, creșterea capitalului
prin emisiuni de acțiuni comune sau preferențiale , leasing etc. Apelarea la aceste capitaluri este
imperativă pentru companiile competitive, dar decizia de finanțare va depinde de accesul și
poziția lor pe piața de capital, gradu l de îndatorare curent, natura activității și structura

4 ROSS, WESTERFIELD, JORDAN. Essenntial of Corporate Finance. Third Edition, McGraw -Hill Edition, 2001,
pag 302

12 acționariatului , tipul proprietății și dimensiunea firmei, precum și de costul surselor de capital.5
Autofinanțarea capătă diferite forme, în dependență de scopul urmărit. Astfel, majorarea de
capital se poate realiza prin mai multe metode:
 Aporturi noi în numerar;
 Aporturi în natură;
 Convertirea datoriilor întreprinderii;
 Încorporarea rezervelor;
 Fuziune, absorbție.
Majorările de capital prin aporturi noi în numerar se realizează prin două tehnici financiare:
Aporturi în numerar de la vechii acționari, prin majorarea valorii nominale a acțiunilor
deja existente;
Emiterea de noi acțiuni la care se pot subscrie atât vechii acționari, cât și alții noi.
Această so luție este mai des utilizată, stabilind fixarea prețului de emisie, care trebuie
să se regăsească între valoarea nominală și valoarea bursieră a vechilor acțiuni.
Sporirea capitalului prin aporturi noi în natură are ca scop sporirea numărului de acțiuni ,
adică mărimea capitalului propriu va fi în creștere cu valoarea mijlocului fix, iar proprietarul
activului va obține dreptul de subscriere a acțiunilor.
Sporirea capitalului social prin încorporarea rezervelor nu contribuie la mărirea resurselor
financ iare ale entității, însă modifică mărimea capitalului social. Fondul de rezervă se formează
în urma defalcărilor anuale din profitul net al întreprinderii până când mărimea acestui fond este
echivalentă cu valoarea stabilită de legislația în vigoare. Odată ce rezervele ating cota maximă,
ele sunt încorporate în capitalul social.
Sporirea capitalului prin operațiuni de fuziune sau absorbție reprezintă comasarea capitalului
pentru folosirea mai eficientă a acestuia și pentru dezvoltarea ulterioară a întreprinderii. Astfel,
„Fuziunea este o combinație care creează o unitate economică din două sau mai multe unită ți
independente”. Ele pot fi de mai multe feluri:
 Orizontale – Combinarea a două întreprinderi din același mediu de activitate;
 Verticale – Întreprinderea înglobează un furnizor sau utilizator al produselor sale;
 Conglomerate – Comasarea capitalurilor a două sau mai multe întreprinderi n eînrudite, care
produc diferite produse și nu se află în relații de cumpărător -furnizor;
 Amalgamare – Combinarea fuziunii verticale cu conglomeratele.6

5Toma, M.;Alexandru, F. –Finanțe și gestiunea fianciară a întreprinderii , Editura Economică, București,1998,p174
6Halpern P., Finanțe Manageriale, Ed. Economică, București, 1998, pag. 854

13 Formele de finanțare determină capacitatea de autofinanțare a întreprinderii. Prin urmare,
resursele no i obținute sunt destinate finanțării activității ulterioare. Mărimea autofinanțării este
determinată de diverși factori, influența cărora este accentuată în diferite etape de evoluție a
firmei.
Sursele atrase sunt constituite din datorii de exploatare și în afara exploatării acumulate de o
firmă în decursul unei perioade de gestiune ca urmare a realizării obiectului de activitate și care
până în momentul stingerii lor sunt asimilate surselor proprii fiind utilizate pentru finanțarea
activității curente. Ge stiunea financiară a acestei categorii de surse economice vizează analiza
structurii lor, urmărirea scadenței acestora, corelația creanțe -obligații, viteza de rotație a
datoriilor și factorii de influență asupra ei. Analiza vitezei de rotație a surselor at rase se poate
face pe baza indicatorilor cunoscuți, durata în zile a unei rotații și numărul de rotații. Literatura
de specialitate propu ne două modalităț i de calcul a acestora: prin cifra de afaceri și respectiv prin
cheltuielile totale. Exprimarea viteze i de rotație a surselor atrase prin cifra de afaceri permite și
analiza raportului creanțe -obligații. Sursele atrase se mai numesc și surse temporare sau surse
ciclice. Acestea se reînnoiesc permanent odată cu desfășurarea ciclului de exploatare.
Numărul d e rotații ale surselor atrase (n) arată de câte ori sursele atrase se rotesc prin cifra
de afaceri, în intervalul de timp respectiv.
𝒏= 𝑪𝒊𝒇𝒓𝒂 𝒅𝒆 𝑨𝒇𝒂𝒄𝒆𝒓𝒊
𝑽𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂 𝑺𝒖𝒓𝒔𝒆𝒍𝒐𝒓 𝑨𝒕𝒓𝒂𝒔𝒆 (1.1)
Viteza de rotație a surselor atrase (𝑫𝒓) arată numărul mediu de zile în care sursele atrase
rămân la dispoziția firmei sau numărul mediu de zile în care este necesar ca obligațiile să fie
onora te. Durata în zile de onorare a obligaț iilor generate de sursele atrase este influențată
de modificare cifrei de afaceri și de modificarea surselor atrase.
𝑫𝒓= 𝑽𝒂𝒍𝒐𝒂𝒓𝒆𝒂 𝑺𝒖𝒓𝒔𝒆𝒍𝒐𝒓 𝑨𝒕𝒓𝒂𝒔𝒆
𝑪𝒊𝒇𝒓𝒂 𝒅𝒆 𝑨𝒇𝒂𝒄𝒆𝒓𝒊𝒙 𝟑𝟔𝟎 𝒛𝒊𝒍𝒆 (1.2)
Deci , aceste surse de finanțare au un caracter neoneros, întreprinderea nu poate să amâne
termenul efectiv de plată deoarece acesta este reglementat prin contracte sau legi de impozitare,
iar depășirea termenului de plată este penalizat. Este necesar însă ca servic iul de trezorerie al
firmelor să gestioneze în așa fel încasă rile și plățile încât să beneficieze câ t mai mult de decalajul
dintre acestea. Întrucât furnizorii reprezintă cea mai importantă categorie de surse atrase care pot
fi gestionat e eficient , analiza financiară respectivă are un rol major . Celelalte categor ii de surse
atrase au t ermene de exigibil itate sigure, care nu pot fi amâ nate, de exemplu salariile. Furnizorii
însă, și clienț ii pe de altă parte, pot fi gestionați astfel încât să conducă la crearea de fluxuri de
trezorerie ce pot fi plasa te eficient de firmă, conducâ nd la profituri importante. Diagnosticul
financiar cercetează evoluți a raportului creanțe -obligații ș i corelarea acestor a cu dinamica

14 vânzărilor pentru a evidenț ia raportul dintre politica de creditare a firmei și de atragere a unor
surse temporare. Pentru aceasta s e analizează indicii de dinamică a celor trei indicatori, evoluția
comparativă a durate în zile a unei rotații și raportul dintre creanțe și obligaț ii.
În afara resurselor proprii interne și externe întreprinderea poate recurge și la îndatorare
pentru finanțarea neces arului de resurse pe termen scurt, mediu și lung. În acest scop ea poate
utiliza în principal piața creditului, piața obligatară și piața leasingului.
Creditul bancar reprezintă o sursa principală de fonduri, în special pentru firmele mici și
mijlocii. Relațiile de credit au apărut în momentul istoric al dezvoltării producției de mărfuri,
dezvoltare ce a permis trecerea mărfurilor de la vânzător la cumpărător, fără ca transferul d e
valoare în sens invers să aibă loc simultan, ci ulterior cu un decalaj în t imp.7 Băncile comerciale
oferă societăților comerciale solicitatoare o multitudine de tipuri de credite, destinate finanțării
operațiunilor economice desfășurate de către aceasta. Diversitatea creditelor poate fi tratată din
multiple unghiuri.
Avantajele creditului bancar:
 Obținerea de fonduri suplimentare, peste cele proprii;
 Stabilirea unei relaț ii cu o instituție financiară cunoscută, accesul mai uș or la alte servicii
furnizate de către bancă ;
 Obținerea unui credit poate funcționa ca un semnal ce atestă viabilitatea afacerii î n fața
altor potențiali investitori;
 În cazul anumitor forme de cred it există un grad de flexibilitate î n ceea ce priveste sumele
angaj ate, datele la care se angajează sumele respective, dobânzile ș i termenele de rambursare;
 Obligațiunea față de bancă motivează îndeplinirea scopurilor propuse și respectarea
angajamentelor asumate, întreprinză torul își analize ază în mod obiectiv afacerea, obține o
imagine clară a situației sale financiare ș i un tablou real prin analiza SWOT.
Dezavantaje ale creditului bancar:
 Reticența băncilor în ceea ce privește finanțarea noilor firme, banca având nevoie de
siguranța că va primi înapoi banii acordați drept credit, în timp ce firmele nou -înființate nu oferă
această garanț ie, din diferite motive (nu au istoric, nu au experiență , nu au foarte multe elemente
care să facă din aceste firme element e stabile î n cadrul economiei);
 Riscul de a pierde garanț iile depus e sau chiar riscul de faliment î n cazul nerestituirii
creditului;

7STRATULAT, Oleg. Monedă Și Credit . Volumul II. Chișinău: Ed. ASEM, 2014, p.256

15  Implicarea unu i factor „extern” î n managementul fi rmei, apariția unor restricț ii și
obligațiuni ;
 Expunerea la riscuri noi – riscul ratei dobânzii;
 Riscul întreruperii creditării î n cazul unor even imente nefavorabile pentru firmă .
Leasing -ul este o formă specială de realiz are a operației de creditare pe termen mediu și lung
pentru procurarea, de regulă, de echipament industrial. Finanțările prin sistem leasing constituie
în economia națională o adevărată gură de oxigen pentru agenții economici pentru care
investițiile repre zintă o cerință esențială pentru dezvoltarea activității lor. 8 În condițiile în care
mediul concurențial din țară devine tot mai aspru, viteza de reacție a companiilor la schimbările
din mediul extern este vitală. Leasing -ul, prin operativitatea sa, satisface în intervale de timp
foarte scurte nevoia de fonduri pentru investiții a agenților economici. De asemenea, prin
leasing, agenții economici evită procedurile complicate ale contractării de credite bancare,
proceduri care presupun imobilizarea uno r elemente din patrimoniul societății sau cel privat
pentru constituirea de garanții.
Leasing -ul financiar asigură transmiterea către locator a dreptului de folosință asupra unui
bun, iar contractul de această natură este valabil atunci când prin conținut ul său îndeplinește
condițiile prevăzute în Codul fiscal.
Leasing -ul operațional asigură transmiterea către locator a dreptului de folosință asupra unui
bun, iar încadrarea în această categorie are loc atunci când contractul încheiat, prin conținutul
său, nu îndeplinește nici una dintre condițiile legal stabilite pentru contractul de leasing financiar,
condiții precizate în paragraful anterior, cu excepția celei privind transferarea riscurilor și
beneficiilor dreptului de proprietate asupra bunului la mom entul în care contractul produce
efecte. Indiferent de forma în care se face leasingul, la sfârș itul perioadei solicitantul are câteva
opțiuni:9
 Încetarea contractului;
 Continuarea lui pentru o nouă perioadă de timp;
 Cumpă rarea ut ilajului la preț ul prestabilit.
Programe speciale de finanț are – Firmele au acce s la diferite programe de finanțare
nerambursabile. Surse potențiale de finanț are sunt programele Uniunii Eu ropene, cele ale
guvernului Româ niei, ale USAID etc. Obținerea unor astfel de finanțări presupune:
 Informarea permanentă asupra programelor existente;
 Studierea criteriilo r de eligibilitate, a documentaț iei necesare, a termenelor d e depunere a
cererilor de finanțare și a condițiilor de derulare a finanțării ș i de evaluare a proiectului;

8ROSS, WESTERFIELD, JORDAN. Essenntial of Corporate Finance., McGraw -Hill Edition, 2001, pag 268
9 ROSS, WESTERFIELD, JORDAN. Essenntial of Corporate Finance., McGraw -Hill Edition, 2001, pag 432

16  Selectarea variantelor potrivite cu pr ofilul de activitate al firmei;
 Alcătuirea documentației necesare ș i depunerea proiectului.
Întreprinzătorul trebuie să fie conștient de importanța condițiilor referitoare la contribuț ia
proprie în cadrul proiectului, precum și la eventualele garanț ii.
1.2. Teorii și criterii de selectare a surselor de finanțare

Sursele de finanțare – Multitudinea de oportunități disponibile în optimizarea
structurii financiare a entității

Concepțiile financiare contemporane asupra întreprinderilor sunt dependente de cele
manifestate la nivel macroeconomic. Ele abordează impactul intervenției autorității publice în
viața întreprinderii și propun soluții de adaptare a comportamentului acesteia, precum și de
limitare a consecințelor iv ite. Înfăptuirea obiectivului de maximi zare a profitului, obligă
managerii să selecteze acele surse de finanțare care au costul cel mai mic, rentabilitatea cea mai
înaltă, riscul minim, ținând cont de necesitățile de finanțare a întreprinderii. Rolul managerial
este de a analiz a și propune o combinație optimă a resurselor va riate de care dispun, astfel încât
să fie minimizat e costurile și să fie maximizată valoarea investițiilor acționarilor în întreprindere.
Una dintre deciziile fundamentale de poli tică financiară o reprezintă alegerea mijloacelor de
finanțare , respectiv determinarea, pe de -o parte a volumului finanțării externe, comparativ cu
finanțarea internă, iar pe de altă parte a ,, compoziției ” finanțării externe. Aleg erea tipului de
finanțare și continua rea finanță rii proiectelor reprezintă, de asemenea, sarcini esențiale ale
managerilor financiari.10 O altă decizie financiară importantă o constituie alegerea tipului de
împrumut pe termen scurt, mediu sau lung – care să corespund ă cât mai bine n evoilor firmei ș i să
necesite costuri cât mai reduse. Aspectele finanțării prezintă importanță crucială pentru
supraviețuirea ș i dezvoltarea întreprinderii. În primul rând, întreprinderea trebuie să dispună de
lichidități pentru a face față angajamentelor asumate, adică de a onora datoriile cu scadență î n
viitorul apropiat, asigurându -și astfel echilibrul financiar pe termen scurt. În al doilea rând se
pune, din partea întreprinderii, prob lema lansării în investiții de orice natură (tehnologi ce,
sociale, comerciale) care să facă să se dezvolte posibilităț ile sale. Î n acest caz este vorba de
finanțarea dezvoltării pe termen mediu și lung care condiționează creșterea rezultatelor în viitor
și menț inerea echilibrului financiar.

10 Botnari , Nadejda. Finanțele Întreprinderii, Edittera Prim, Chișinău, 2008, p. 83

17 Deci mijloacele de finan țare trebuie să fie adaptate calitativ la nevoile întreprinderii. În acest
sens, întreprinderea poate fi confruntată cu două tipuri de dificultăț i. Pe de o parte, ea ar putea fi
în situația să trebuiască să ramburseze resurse înainte chiar de a fi ajuns să recupereze avansurile
efectuate, mai ales când efectuează investiț ii cu rentabil itate pe termen lung. Pe de altă parte,
întreprinderea poate fi în situația de a folosi, pentru operaț iuni pe terme n scurt, fonduri pe care
le-ar putea folos i pe termen lung pentru investiț ii.
Costul mijloacelor de finanț are este în raport cu rezultatele așteptate din operaț iunile în
care sunt angajate. Remunerarea capitalurilor poate fi uneori prea mare, neglijându -se folosirea
pentru dezvoltare a rezultatelor obținute. Procedând aș a, întreprinderea nu mai efectuează
investiț ii. Dar este posibil ca tocmai realizarea de investiții să asigure remunerarea capitalurilor
în viitor. Condițiile care însoț esc aporturile de cap ital de care întreprinderea beneficiază o
plasează într -o situație de dependență față de furnizorii de fonduri. Aceast ă observaț ie apare în
evidență mai întâi, în relațiile dintre întreprindere și dețină torii de capitaluri . Datorită
mecanismelor juridice și financiare, dețină torilor capitalului li se recunoaș te puterea asupra
întreprinderii în materie de orientare, de direcționare -conducere și de gestiune, pentru că sunt
deținătorii unei părț i semnificative a capitalului acesteia.11
Astfel, relațiile de finanțare sunt suportul relațiilor de putere sau de influență . De aceea,
negocierea noil or aporturi de fonduri în condiții de criză și urgență poate fi cauza pierderii
autonomiei conducă torilor întreprinde rii față de creditori sau a pierderii contro lului p roprietarilor
actuali față de noii participanț i cu fonduri. Problemele finanțării prezintă, deci, importanță vitală,
pentru că soluționarea lor condiționează supravieț uirea întreprinderii, perspectivele sale de
dezvoltare, performanțele sale prezente ș i viitoare, autonomia proprietarilor și a conducătorilor
săi. Se relevă astfel importanța care revine perfecționării metodelor ș i instrumentelor de s electare
a mijloacelor de finanț are, adecvate nevoilor întreprinderii. Asemenea probleme de selectare se
pun în legătură cu patru tipuri de resurse financiare:
 Autofinanț area întreprinderii;
 Finanțarea externă prin participarea la capitalul propriu al întreprinderii;
 Finanțarea externă prin împrumuturi sau credite pe termen lung, mediu ș i scurt, acordate
întreprinderii;
 Creditarea între întreprinderi (creditul comercial).
Unii autori susț in că, la nivelul firmei, se poate promova o politică a structurii financiare care,
la fel ca celelalte politici, necesită utilizarea coordonat ă a unor mijloace, instrumen te și tehnici

11 ROSS, WESTERFIELD, JORDAN. Essenntial of Corporate Finance. Third Edition, McGraw -Hill Edition, 2001,
pag 344

18 adecvate în scopul echilibrării gradului de risc cu rata de rentabilitate12. În literatura de
specialitate, există opinii potrivit cărora relația dintre structura financiară, costul surselor de
finanțare și valoarea firmei este complexă, deseo ri contradictor ie și influențată de anumiț i
factori13. Optimizarea structurii financiare, în condițiile minimiz ării costului surselor de
finanț are, satisface atât interesele firmei, cât și interesele tuturor actorilor săi (proprietari,
manageri, salariați , clienți , creditori, furnizori, statul, comunitatea locală).
Prin urmare, maximizarea valorii de piață de către manageri presupune adoptarea de decizii
de finanțare optime, care să asigure un nivel minim al costului capitalului și să asigure, totodată,
următoarele deziderate:
 Menținerea unui nivel corespunzător al autofinanțării , ca și garanție a rentabilității curente și
viitoare a firmei, precum și a rambursării creditelor, în cazul de surse exogene de finanțare ;
 Asigurarea unei structuri optime a capitalului, în funcție de strategia de finanțare stabilită;
 Promovarea unei politici de îndatorare eficiente, care să ofere avantaje atât creditorilor, cât și
proprietarilor, dar mai ales să evite falimentul;
 Aplicarea, pe termen mediu și lung, a unei politici de capitalizare car e să asigure atât
funcționarea și dezvoltarea firmei, cât și remunerarea satisfăcătoare, pe termen scurt, prin
intermediul dividendelor;
 Asigurarea unui grad de îndatorare maxim luând în consider are raportul costuri –beneficii ale
îndatorării;
 Aplicarea unei politici de dividende stimulative și stabile în funcție de mediul său de afaceri și
de perspectivele de investire, care să permită menținerea sau chiar creșterea valorii acțiunilor
firmelor cot ate.14
Maximizarea valorii de piață a firmelor a reprezentat axa fundamentală în jurul căreia s -au
elaborat teoriile financiare la nivel microeconomic. Același obiectiv îl are în vedere și structura
optimă de finanțare , care vizează maximizarea valorii activelor deținute de investitori în
condițiile minimizării costului surselor de finanțare . Construcția teoriilor financiare urmărește
stabilirea unor corelații între valoarea firmei, sursele de finan țare și costul procur ării capitalului.
Deși, o parte dintre teoriile elaborate susțin că structura financiară optimă are un efect pozitiv
asupra valorii de piață a firmei, există și teorii elaborate care susțin că structura financiară are un
rol neutru asupra acesteia.
În aces t sens, sunt evidențiate evoluția și relevanța teoriilor privind structura de
finanțare optimă a firmei, respectiv :
a) Teoria clasică (tradițională) ;
b) Teoria irelevanței structurii financiare (Abordarea Modigliani și Miller) ;

12Halpern, P., Weston, J.F., Brigham, E.F., 1998
13Charreaux, G., 1989
14Sandu G., Formarea capitalurilor firmelor private , Editura Economică, București, 2000, cap.IV, p.155

19 c) Teoria de agent;
d) Teoria de semnal;
e) Teoria finanțării ierarhice;
f) Teoria sincronizării cu piața (Abordarea modernă)
Teoria Clasică . După modelul tradițional, datoria are un cost mai scăzut decât fondurile
proprii deoarece ea este mai puțin riscantă (Kd < Kcp). Prin urmare, o creștere moderată a
datoriei poate să reducă CMPC deoarece se substituie o sursă mai puțin scumpă cu o sursă mai
scumpă. Modelul tradițional se bazează pe constatările următoare :
Rata de randament solicitată de către acționari (Kcp) crește odată cu rata de îndatorare
deoarece are loc o creștere a riscului financiar; când indicele datoriei crește dincolo de un anumit
punct, Kcp crește. Costul de finanțare prin datorii (Kd) rămâne stabil până la un anumit nivel al
îndatorării, apoi rata de randament solici tată de către creditori crește ca urmare a riscurilor
angajate prin îndatorare. Conform acestei teorii, costul mediu ponderat al capitalului scade până
la un punct și apoi crește în timp ce și gradul de îndatorare crește. Structura optimă de capital va
fi în punctul de minim al costului mediu ponderat al capitalului. Se va reține totuși că acest
model tradițional nu ține cont de fiscalitate și neglijează economia de impozit ce se permite a fi
realizată ca urmare a îndatorării.15
Teoria irelevanței structurii financiare, Abordarea Modigliani și Miller. Una dintre
teoriile care au stat la baza dezvoltării explozive pe care le -a înregistrat știința și practica
financiară o reprezintă modelul economiștilor Modigliani și Miller, elaborat în 1958, referitor la
neutralitatea politicii de finanțare față de valoarea întreprinderii și a costului capitalului. Spre
deosebire de teoria tradițională, abordarea MM reprezintă o construcție bazată pe anumite
ipoteze ce caracterizează o situație ideală, departe de a fi probate în realitate. Se constată că
valoarea unei societăți îndatorate este egală cu cea a unei societăți echivalente neîndatorate,
adică, valoarea unei firme este independentă de gradul de îndatorare al acesteia .16
Astfel, valoarea de piață a unei firme este independentă de structura capitalului și este
determinată prin capitalizarea rezultatului brut operațional așteptat cu o rată constantă,
corespunzătoare clasei de risc a întreprinderii . În Propoziția II referito are la costul capitalului
propriu , exprimă faptul că costul mediu ponderat al capitalului unei întreprinderi nu variază
odată cu raportul datorii/capitaluri proprii, nu este influențat de gradul de îndatorare17. Prin
urmare, având în vedere imaginea creată de cele 2 propoziții ale teoriei lui MM, este că atât

15Brezeanu, Petre, “ Management financiar. Managementul deciziilor de finantare .” Ed. Universitatii Romano –
Britanice, Bucuresti, 2005 pag 46
16Dragota, Mihaela, “Decizia de investire pe piata de capita l”, Ed. ASE, Bucuresti, 2006, pag 65
17Modigliani F., M.H. Miller, “ The cost of capital, corporate finance and theory of investment ”, pag. 268 -9

20 valoarea întreprinderii cât și costul capitalului acesteia sunt independente de structura capitalului,
deci structura capitalului este irelevantă, adică sursele de finanțare nu fac diferența.
Teoria de agent . Teoriile descrise anterior se bazează pe premisa că interesele managerilor
financiari ai întreprinderilor și cele ale acționarilor sunt perfect aliniate, iar luarea deciziilor de
finanțare se face întotdeauna în interesul acționarilor existenți. Jen sen și Meckling (1976) au
argumentat însă că aceste ipoteze sunt neverosimile sub aspect teoretic și imposibil de testat
empiric. Analizând firma ca un ansamblu eterogen de interese, au identificat astfel două tipuri de
conflicte: între acționari și manageri și între acționari și creditori , sursa conflictelor fiind de fapt
acea separarea între proprietate și control. 18
Teoriile de agent demonstrează că levierul financiar este direct proporțional cu: valoarea
întreprinderii, probabilitatea de a intra î n incapacitate de plată, gradul de reglementare a
activității economice, lichiditățile întreprinderii, valoarea de lichidare, probabilitatea ca firma să
fie preluată, importanța reputației manageriale. O relație de invers proporționalitate există între
levierul financiar și oportunitățile de creștere, dobândă, costul investigării perspectivelor
întreprinderii și probabilitatea de a se reorganiza după incapacitatea de plată.
Teoria semnalului , atribuită lui Ross (1976), presupune că managerii dețin adevărate le
informații legate de distribuirea rezultatelor firmei, dar învestitorii nu. Teoria de semnal afirmă
că gradul de îndatorare este interpretat de creditori că un semnal de performanță, pentru că o
întreprindere bună este aceea care se îndatorează și care are capacitatea de a rambursa fiecare
datorie la scadență, altfel s -ar ajunge la faliment. Astfel, prin luarea creditului, managerul trimite
un mesaj de credibilitate învestitorilor potențiali și activi. Creșterea îndatorării trebuie să fie
percepută, pe d e o parte, că un factor de creștere a riscului de faliment și, pe de altă parte, că un
semnal care indică faptul că întreprinderea este mai performantă. Conform acestei abordări,
îndatorarea este corelată pozitiv cu valoarea companiei și cu p robabilitatea de faliment . Drept
urmare, teoria lui Ross, arată că structură financiară poate fi o metodă de a identifica calitatea
companiilor care activează pe piață și de a le clasifica după nivelul performanței .
Teoria finanțării ierarhice. Această teorie susține că firmele se vor împrumuta, evitând
emisiunea de acțiuni, atunci când sursele proprii devin insuficiențe pentru finanțarea
oportunităților de investiții rentabile. În aceste condiții, o firmă ce se îndatorează transmite, pe de
o parte, un semnal de insuf iciență de fonduri proprii, dar și unul privind existența unor proiecte
de investiții rentabile pe care dorește să le valorifice. Teoria ierarhizării surselor de finanțare
susține în prim plan preferința managerilor pentru finanțarea internă în detrimentul finanțării

18HRISTEA, A. M.. Analiză economică și financiară a activității întreprinderii, 2012, vol. I și vol. II, București,
Editura Economică , pag 75

21 externe și al finanțării din surse împrumutate în detrimentul finanțării prin emisiune de acțiuni. În
practică, teoria este validată pentru majoritatea firmelor, în s pecial în cazul firmelor măture.
Teoria sincronizării cu piața. O teorie a str ucturii capitalui apărută mai recent, este
teoria sincronizării cu piața . Sintagmă de sincronizare cu piața utilizată în finanțele
întreprinderii se referă la practică societăților de a emite acțiuni la un preț ridicat și de a le
răscumpăra la un preț mic. Întrucât acționarii existenți sunt cei care beneficiază de această
practică pe cheltuială noilor acționari, managerii trebuie să sincronizeze comportamentul de
finanțare al întreprinderii cu piața când urmăresc interesele vechilor acționari. Tendința
întreprinderilor de a emite mai multe acțiuni decât împrumuturi atunci când valoarea de piață a
acțiunilor este ridicată are o influență durabilă asupra structurii capitalului. Societățile îndatorate
sunt acelea care emit acțiuni atunci când acestea sunt evalu ate pe piață la un preț scăzut.19
Problematica finanțării firmei nu poate fi investigată științific fără o abordare adecvată a
conceptului de cost al capitalului, ca principală variabilă de integrare a informațiilor de pe piața
financiară, între cei ce pun capitalurile la dispoziție și cei care au nevoie de acestea. Niciunde nu
există, în fapt, resurse financiare gratuite, motiv pentru care o bună cunoaștere, de către
managerii financiari, a costului capitalului constituie o necesitate . În adoptarea deci ziilor de
finanțare, firmele trebuie să dispună de criterii riguroase care să permită să aleagă și să combine
aceste resurse. Fără îndoială, costul finanțării constituie principalul criteriu în alegerea
resurselor de finanțare .20 Făra a cunoaște acest cost nu se poate obține maximizarea valorii de
piață a firmei. De asemenea, estimarea corectă a costului capitalului este importantă și în
procesul de adoptare a unor decizii de investiții de către firmă , și de selectare a surselot de
finanțare a entității, pe baza cărora se formează structura optimă financiară .
Costul capitalului , exprimat în mărimi absolute, reprezintă plata pe care trebuie să o achite
compania pentru capitalul mobilizat: respectiv, pentru împrumuturi – plata dobânzilor, pentru
acțiuni prefer ențiale și acțiuni comune – plata dividendelor etc.
Dacă, teoretic, este posibilă realizarea unei structuri optime de finanțare, în practică,
apreciem că acest obiectiv este greu de îndeplinit, datorită problemelor de cuantificare a
diferitelor variabile c e intervin în decizi a de finanțare pe termen mediu ș i lung. Totuși, teoriile
prezentate privind structura optimă de finanțare a firmei oferă managerilor financiari câteva
învăț ăminte importante. Exista m ai mulți factori ce influențează deciziile privind structura
capitalului firmei. Acești factori pot fi clasificaț i in factori interni si externi ai firmei.
Principalii factori externi sunt :

19 HRISTEA, A. M.. Analiză economică și financiară a activității întreprinderii, 2012, vol. I și vol. II, București,
Editura Economică , pag 79
20Levasseur, M., Quintart, A., 1992

22 a) Conditiile pieței : conditiile existente atât pe piețe le val orilor mobiliare, cât si pe pieț ele
monetare, pot avea o influenta importantă asupra structurii optime a capitalului firmei.
b) Structura competitivă : capacitate a de a onora datoriile depinde ș i de profitabilitate. O
industrie î n creștere este promițătoare din punct de ve dere al marjelor de profit, însă este posibil
ca aceste marje să descrească simțitor dacă ramura economică respectivă este una în care
numărul de firme concurente poate creste extrem de repede.
c) Impozitele : Dobâ nda este o cheltuială deductibilă î n scopuri fiscale, iar acest e deduceri au o
valoare foarte ma re pentru firmele care se află î ntr-un interval de aplicare a unei rate mari de
impozitare. Cu cât rata impozitului pe profi t este mai mare pentru o anumită firmă, cu atât este
mai avantajos pentru aceasta să utilizeze capi talul î mprumutat.
Principalii factori interni sunt :
a) Stabilitatea vânză rilor : o firmă care are vâ nzări relativ stabile poate să folosească c apital
împrumutat într -o proporț ie mai mare și poate suporta cheltuieli fixe mai mari decât o companie
care are vânză ri instabile. N ivelul î ndatorării crește odată cu probabilitatea falimentului.
b) Structura activelor : firmele ale c ăror active sunt adecvate pentru a fi folosite ca ga ranție
pentru credite, tind să utilizeze cât se poate de mult capitalul împrumutat. Activele care pot fi
folosite în multiple scopuri, î n diferite afaceri, și care dispun de o piață care permite
transformarea lor î n bani, reprezintă niște garanții valabile.
c) Rata de creștere : firmele cu o rată d e creștere mai rapidă trebuie să se bazeze mai mult
pe finanțare cu cap ital împrumutat, deoarece o creștere mai mare necesită finanț area activelor
curente într -o mă sură mai m are, sau crearea de noi capacită ți de pr oducț ie.
d) Profitabilitatea : Firmele care au valori a ratei rentabilității investiției mari utilizează
relativ puțin capital împrumutat. Firmele ce generează fluxuri mari de numerar nu au nevoie de
împrumuturi, iar o utilizare mai buna a banilor decât inve stirea în propria firmă nu exi stă.
Ca urmare a celor expuse, criteriile de selectare a surselor de finanțare sunt:
– Costul mediu ponderat al capitalului (CMPC);
– Impactul asupra rentabilității;
– Criteriul destinației fondurilor.
CMPC este o medie a costurilor capitalurilor proprii și împ rumutat, ponderate cu proporția pe
care o ocupă fiecare dintre acestea în totalul resurselor financiare ale întreprinderii.
𝑪𝑴𝑷𝑪 =𝑾î𝒌î+𝑾𝒑𝒌𝒑, unde: (1.3)
𝑊𝑝- Ponderea activelor finanțate prin intermediul resurselor împrumutate din total activ;
𝑘𝑝− Costul capitalului împrumutat;
𝑊î – Ponderea activelor finanțate prin intermediul resurselor proprii din total activ;
𝑘î – Costul capitalului propriu.

23 CMPC reprezintă nivelul minim, obligatoriu al rentabilității investițiilor în care sunt angajate
sursele de finanțare respective. Mărimea lui este într -o dependență proporțională cu fiecare
componentă a fondurilor financiare destinate, cât și de costul lor individual. Managerul financiar
are obligațiunea să urmărească sporirea eficienței utilizării capitalurilor investite reprezentate
prin creșterea rentabilității economice și programarea unui cost mediu minim. Astfel, capitalurile
ieftine au rolul de dimin uare a obligațiilor totale ale întreprinderii către deținătorii de capitaluri.
Rentabilitatea reprezintă un criteriu adăugător de selectare a surselor de finanțare a
întreprinderii. Dacă întreprinderea prezintă o rentabilitate superioară ratei dobânzii, e ste
favorabilă decizia de a solicita credite. Întreprinderea îndatorată are un coeficient de volatilitate a
ratei de rentabilitate, care corespunde unui supliment de risc pentru acționari21.
𝑹𝒄=𝑷𝒓𝒐𝒇𝒊𝒕
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝑹𝒎𝒂𝒓 𝒈=𝜟 𝒗𝒆𝒏𝒊𝒕
𝜟 𝒄𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 (1.4) (1.5)
Randamentu l marginal exprimă sporul de venit obținut prin creșterea cu o unitate a fondurilor
investite. Compararea randamentului marginal în raport cu costul marginal cr eează imaginea
oportunităților angajării de noi fonduri mai mari în investiții, permițâ nd soluții pentru alegerea
surselor celor mai ieftine. Prin această comparație se optimizează structura capitalului, adică se
aleg proiecte cu randament marginal maxim ș i cost marginal minim, iar eficiența procesului de
constituire și utilizare a capitalului este amplificat. Managerii financiari au obligația să analizeze
și să selecteze costurile capitalului, care implică onorații minime de plată, fiind totodată o
protecție reală împotriva riscului financiar.
Criteriul destinației fondurilor presupune că activele pe termen lung, reprezentate prin
imobilizările de fonduri financiare pentru o perioadă mai lungă de un an, trebuie să fie finanțate
din capitaluri permane nte, iar activele curente – din surse temporare formate din fondul de
rulment, DTS. Capitalul permanent se formează din resurse cu grad de exigibilitate mai mare de
un an.
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍𝒖𝒍 𝑷𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕 =𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖 +𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒍𝒖𝒏𝒈 (𝑫𝑻𝑺 ) (1.6)
Fondul de rulment reprezintă partea din resursele financiare permanente care depășește
nevoile de finanțare a mijloacelor fixe. DTS sunt formate din creditele bancare pe termen scurt,
credite comerciale, datorii fa ță de stat, resurse ușor mobilizabile, etc.
ATL CPr CPerma
nent DTL
AC Fond De
Rulment
DTS
Figura 1. 3 Situar ea FRN în structura financiară Sursa: elaborat de autor

21Botnari, Nadejda. Finanțele Întreprinderii, Edittera Prim, Chișinău, 2008, p. 42

24 1.3. Structura financiară a întreprinderii. Formarea structurii financiare
optime

Activitatea oricărei întreprinderi are un singur scop – Obținerea profiturilor. Acest proces
complex și integrat în mai multe nivele , de la prelucrarea materiei prime până la etapă finală de
deservire a clientelei, include o multitudine de aspecte de diferită natură. De la factori
macroeconomici, de risc sau influență exogenă, până la căi de d istribuire și strategii de
marketing, absolut toate etapele depind de finanțare. Orice activitate provoacă efecte economice,
iar pentru ca o entitate să supraviețuiască într -un mediu concurențial dezvoltat, oferind servicii
de calitate, mărirea veniturilor și scăderea cheltuielilor reprezintă prioritățile de bază. Un singur
element -cheie de natură economică poate satisface aces te cerințe simultan și pe deplin : structura
financiară – select area resurselor de finanțare într -un raport eficient .
În opinia unor autori, prin structura financiară a unei societăți comerciale se înțelege
raportul existent între finanțările pe termen scu rt și cele pe termen lung22, în timp ce alții,
consideră că reprezintă suma ponderilor de participare a diferitelor resurse de finanțare la
constituirea capitalurilor investite în respectiva societate. Aceasta se identifică, în fapt, cu acea
parte a bilanțului care evidențiază resursele societății comerciale, reprezentată de structura
pasivului bilanțier .23
Privit ca un mecanism economic, structura financiară are anumite caracteristici:
1. Totalitatea – Conglomeratul de fonduri disponibile entității;
2. Tran sformările – Variațiile costurilor de finanțare;
3. Riscul – Consecințele și efectele obținute în urma alegerii unei anumite structuri;
4. Autoreglajul – Capacitatea de alternare a structurii fondurilor financiare.
Structura financiară este o variabilă care nu e ste în relație de dependență doar cu entitatea,
scopurile sale și riscurile posibile. În diagnosticul structurii resurselor financiare este nevoie să
se ia în calcul și factori de plan, precum costurile falimentului, costurile aferente acordurile
încheiate , informația asimetrică, tendințele pieței , bârfele, scandalurile la nivel internațional, etc.
Selectarea unei structuri financiare din punct de vedere managerial reprezintă o imensă
responsabilitate și importanță decisivă la nivel de politică financiară. Cu toate că principalul
element de selectare a resurselor îl reprezintă criteriul rentabilității, decizia finală de selectare
poate fi influențată și de alți factori, precum nevoile de finanțar e, termenii de achitare și

22 Toma Mihai, Alexandru Felicia – Finanțe și gestiune financiară de întreprindere , Editura Economică, București,
2003, pag. 48
23 Stancu Ion – Finanțe , Editura. Economică, Buc urești, 2002, pag.643

25 imple mentare a proiectelor. O structură financiară optimă se consideră a fi acea selecție, care
satisface în totalitate nevoile întreprinderii, la cele mai mici costuri. Astfel, prerogativa de bază a
planificării financiare continuă a fi creșterea valorii entit ății.
Structura financiară a întreprinderii este cea mai actuală preocupare a managementului financiar,
întrucât soluționarea și luarea deciziei de finanțare poarte un caracter temporar. Fie anual, fie la
perioade stabilite de timp, această structură treb uie modificată și adaptată la condițiile actuale,
optimizată sub cerințele pieței și echilibrată cu activitatea propriu -zisă a entității. Reprezentând
pilonul strategiei de dezvoltare a oricărui actor economic, obținerea de capitaluri, de asemenea,
antrene ază și anumite costuri, care trebuie să fie onorate în fața creditorilor: impozite, taxe,
dobânzi, dividende, etc.
Pornind de la obiectivul major al agentului economic, maximizarea valorii sale de piață,
putem determina rolul și efectele selectării unei s tructuri financiare. Astfel, o structură financiară
optimă, care antrenează resurse atât proprii cât și împrumutate, într -un raport de exercițiu
eficient, favorizează atingerea obiectivelor propuse, prin minimizarea costurilor de procurare a
capitalurilor, dar și maximizării valorii respective a firmei. Teoria financiară modernă este o
teorie a structurii financiare. Teoria de maximizare a profitului întreprinderii a fost obiect al
acestei utilizări a capitalului. Pe parcurs, prin asimilare, „maximizarea pr ofitului” a devenit
sinonimul cu „maximizarea capitalului financiar”; cu alte cuvinte „maximizarea bogăției
acționarilor ”. Pe baza acestui postulat, teoria „invită” întreprinderea să determine structura sa
financiară care oferă cea mai scăzută rată de actu alizare a costului de capital în condiții de risc și
incertitudine, în vederea obținerii valorii maxime a întreprinderii.24 Din practică, se observă că la
dispoziția entităților există o multitudine de opțiuni și posibilități de finanțare, prezentând
conțin ut economic diferit. Totodată observăm că nici o întreprindere nu poate activa fără capital
propriu, fiind bazată în totalitate pe surse îndatorate. Din alt punct de vedere, entități care
integral se auto -finanțează sunt foarte puține, dat fiind faptul că autofinanțarea reprezintă una
dintre cele mai scumpe surse de finanțare, conform costului capitalului.
În practică, luând în considerație diversitatea și varietatea disponibilităților de finanțare
împreună cu multitudinea de avantaje și dezavantaje, se pu ne problema selectării modalită ților de
finanțare a entității, precum și raportul de structură optimă a surselor respective. Structura
capitalului reprezintă cea mai flexibilă și adaptabilă parte a managementului financiar, întrucât
componentele sale sunt foarte variabile, iar din multi tudinea de combinații posibile, trebuie să fie
selectată acea combinație, care să asigure maximizarea profiturilor, respectiv minimizarea

24 Tudose Mihaela Brîndușa – Gestiunea capitalurilor întreprinderii. Optimizarea structurii financiare, Editura
Economică. București, 2007, pag. 12.

26 costurilor de capital, proces numit optimizare. Stabilirea și identificarea tuturor punctelor de
reper de la care porn ește optimizarea structurii financiare a capitalului, facilitează perfecționarea
procesului decizional al managementului financiar, contribuind la perfecționarea indicatorilor
economici ai entității. Raționamentele eficientizării și optimizării selecției r esurselor de finanțare
sunt influențate atât de factori financiari, cât și de factori socio -economici, precum politicele de
marketing, preț, produs, vânzări, mărirea ponderii pe piața de desfacere. Însă, cele mai
importante raționamente care determină o s tructură financiară optimă sunt următoarele:
 Conștientizarea comportamentului pieței și actorilor impli cați, marjei de risc și factori lor
exogeni;
 Cunoașterea costurilor surselor de finanțare;
 Analiza internă a firmei privind nevoile proprii de finanțare;
 Diagnosticul mediului financiar la nivel macroeconomic, și a politicilor financiare
promovate de stat, a programelor internaționale de finanțare, oferire de granturi și tendere;
 Actualizarea indicatorilor economici și a reperelor financiari după care se co nduce
entitate;
 Prognozarea consecințelor și efectelor psihologice generate de creditare, întrucât în
operațiunea de finanțare nemijlocit se implică riscul de îndatorare și cădere a piețe i.
 Analiza componenței actuale a surselor de finanțare, evidențierea punctelor forte și celor
slabe, propuneri, sugestii și idei de îmbunătățire.
 Managementul Financiar are rolul de bază în obținerea succeselor și beneficiilor
economice pe termen lung din activitatea entității. Anume deciziile luate la acest nivel, permit c a
întreprinderea să se dezvolte, să își realizeze obiectivele și scopurile propuse. Managementul
financiar este responsabil pentru selectarea resurselor de formare a capitalurilor, optimizarea și
gestionarea corectă a acestora. În urma analizelor efectuate , putem concluziona că nu există o
formulă universală care poate fi aplicată pentru acest compartiment. Nu există ingrediente
prestabilite, la comasarea cărora obținem rezultat pozitiv. O structură financiară optimă variază
de la caz la caz, de la ramură l a ramură, pornind de la genul de activitate, situația politică,
stabilitatea macroeconomică, dezvoltarea pieței, accesibilitatea resurselor, globalizare, terminând
cu procese sau fenomene total extra -economice, precum încălzirea globală sau poluarea.
Siste mul de factori exogeni este atât de vast și variat, încât o structură financiară optimă poate
varia de la zi la zi, din oră în oră. Prăbușirea piețelor de capital dă peste cap planificarea
financiară făcută cu ani înainte. Ideea este că, pentru a avea o st ructură a capitalului care să
lucreze eficient și să aducă surplus de valoare, este nevoie de o analiză permanentă a dinamicii și
tendințelor pieței, flexibilitatea managerială și studiul riscurilor economico -financiare.

27 Orice activitate aducătoare de pro fituri implică în primul rând riscuri, iar o entitate bine
informată, va fi mereu superioară concurenților. Căutarea unei structuri de capital optime este
precum căutarea adevărului sau a înțelepciunii: niciodată nu poate fi atinsă în totalitate, mereu
este spațiu pentru dezvoltare.
Există două viziuni majore asupra relației dintre structura capitalului și valoarea
întreprinderii. Prima ține de faptul că valoarea întreprinderii este independentă de structura
capitalului său, deci nu are nici o valoare de influență, iar modificările efectuate în raportul de
finanțare nu afectează rezultatele entității. Într-o lume fără taxe, conceptul lui Miller și
Modigliani susține că valoarea entității nu este afectată de către structura de finanțare a acesteia,
însă, lu ând în considerație taxele, se susține ideea că folosirea preponderentă a datoriilor ca surse
de finanțare, îmbunătățește structura capitalului, decât folosirea resurselor proprii. A doua
viziune insistă absolut contrariul – o schimbare minoră în raportul de proporție dintre datorii și
capital propriu poate rezulta în modificări atât în rezultatele entității cât și valoarea ei.
Pe când selectarea rațională a structurii capitalului se află într -o relație de dependență
directă cu taxele în determinarea ratei dobânzii pe piață, alți factori, precum Costurile de
primejdie financiară și riscul de hazard moral trebuie de asemenea luate în considerare la
stabilirea structurii financiare a unei firme . Utilizarea finanțării prin datorii crește gradul de risc
al stoc ului comun al societății, deoarece dobânda datorată, deși este dedusă din impozit,
reprezintă un angajament fix al firmei. Teoria MM afirmă că, sub anumite condiții, investitorii
vor fi indiferenți dintre procurarea unei societăți cu datorii sau fără. Atun ci când o firmă se
confruntă cu primejdie financiară, managerii pot fi forțați să ia decizii care nu sunt optime și pot
să-și exercite eforturi pentru a satisface nevoile imediate în dauna selectării oportunităților
profitabile. Chiar și fără deductibilita tea impozitului pe datorii, firmele pot finanța proiecte cu
datorii deoarece acest tip de finanțare presupune costuri mai mici de flotație, iar capitalul
îndatorat oferă o alternativă de finanțare pentru o întreprindere cu surse de capital limitate.

28 II. ANALIZA RESURSELOR DE FINANȚARE
A ÎNTREPRINDERII

2.1. Impactul surselor de finanțare asupra rezultatelor financiare a
întreprinderii

Conform obiectivului de bază al funcției financiare a întreprinderii, preocuparea
managerilor este creșterea continuă a valorii întreprinderii, astfel încât să se realizeze o
maximizare a acesteia în raport cu structura activelor din care este compusă. Deci, realizarea
unei structuri financiare optime a capitalului presupune stabilirea acelei combinări între
capitalurile proprii și împrumutate, definită în termeni de rentabilitate și risc, care să maximizeze
valoarea acțiunilor întreprinderii. Fiecare tip de mediu financiar delimitează spațiul vizat de
managementul financiar al firmei, determinându -i obiectivele, problematica și mijloacele de
acțiune .
Trebuie să avem în vedere pe lângă cele expuse mai sus și faptul ca cele două mari grupe
de surse de finanțare : capitaluri proprii și capitaluri împrumutate (datorii) dețin anumite
caracteristici în funcție de care se poate determina structura financiară optimă.
Pe de o parte, capitalul propriu asigură investitorilor controlul asupra firmei ca proprietari
ai acesteia. Oricum firma nu poate utiliza doar finanțarea prin capital propriu pentru că obiectivul
rațional este de a maximiza valoarea firmei. Costul unei creșteri de capital va fi mai mare decât
costul celui existent și cum modelul de risc pentru capital este mai ridicat, ratele de rentabilitat e
sunt mai mari, ceea ce va conduce la vânzarea de capital la prețuri mai joase pe piață.
Pe de altă parte, capitalul împrumutat generează investitorilor o anumită rentabilitate fixă
și dreptul de a fi primii despăgubiți în caz de lichidare. Creșterea capi talului împrumutat este
avantajoasă de asemenea și pentru entitate în multe cazuri. În primul rând, cheltuielile cu
dobânzile sunt deductibile, ceea ce reduce costul efectiv al îndatorării. În al doilea rând,
creditorii primesc o rată fixă, așa că acționar ii nu trebuie să împartă profiturile dacă afacerea are
profit.25
Delimitarea precisă a proporțiilor diferitor surse de finanțare care definesc structura optimă
a capitalurilor firmei, precum și identificarea factorilor determinanți ai alegerii între mai mul te

25 HRISTEA, A. M.. Analiză economică și financiară a activității întreprinderii, 2012, vol. I și vol. II, București,
Editura Economică , pag 84

29 surse de finanțare, în vederea maximizării valorii firmei, au făcut obiectul a numeroase lucrări
din domeniul „Corporate Finance” . În pofida, însă, a formulării de numeroase teorii care au
încercat să identifice cum se fundamentează deciziile de finanța re ale firmelor și să definească
ideea de optimalitate a structurii financiare, o teorie coerentă a opțiunilor de finanțare ale
firmelor încă nu a fost conturată.
În acest sens activitatea financiară trebuie astfel organizată încât să asigure obținerea de
venituri atât pentru acoperirea consumurilor de producție și de investiții cât și pentru creșterea
fondurilor de producție și circulație aflate la un moment dat în circuit. Un obiectiv major al
activității financiare îl constituie asigurarea capacități i de plată în scopul degajării din circuit a
unui asemenea volum de disponibilități bănești încât să se asigure efectuarea neîntreruptă a
plăților .
Maximizarea valorii de piață a firmei presupune adoptarea de decizii de finanțare , care să
asigure, concomit ent cu un nivel minim al costului capitalului, următoarele deziderate:

 Menținerea unui nivel corespunzător al autofinanțării , ca și garanție a rentabilității curente și
viitoare a firmei, precum și a rambursării creditelor; 
 Asigurarea unei structuri optime a capitalului, în funcție de strategia de finanțare stabilită; 
 Promovarea unei politici de îndatorare eficiente; 
 Aplicarea, pe termen mediu și lung, a unei politici de capitalizare care să asigure atât
funcționarea și dez voltarea firmei, cât și o remunerare satisfăcătoare, pe termen scurt, prin
intermediul dividendelor acordate. 
Valoarea întreprinderii este determinată în funcție de valoarea patrimonială (activul net al
întreprinderii la un moment dat) și în funcție de po tențialul economic (fluxurile viitoare ale
întreprinderii), însă diferite tipuri de investiții precum și diferite modalități de finanțare a
acestora au și un impact diferit asupra valorii unei întreprinderi. De aceea, fiind vorba de
maximizarea valorii înt reprinderii, managerii trebuie să caute investițiile generatoare de profituri,
păstrând mijloacele de finanțare care permit obținerea valorii celei mai ridicate.
Politica financiară are rolul de a rezolva aspecte legate de metodele de procurare a
fondurilo r, stabilirea pe destinații raționale și folosirea eficientă a acestora, asigurarea
echilibrului financiar, fixarea prețurilor sau tarifelor, reducerea costurilor capitalului etc. și
trebuie sa fie permanent adaptată la condițiile concrete ale fiecărei în treprinderi.
La nivelul agenților economici, deciziile de politică financiară se sprijină pe structura
financiară a societăților în funcțiune, pe obiectivele de rentabilitate și de creștere, avându -se in
vedere și riscurile posibile, decizii bazate pe sursele de finanț are a întreprinderii. Principalele
obiective ale politicii financiare constau în alegerea unui ritm de creștere a capitalului economic

30 și a modalităților de fiananțare ale acestei creșteri, întrucât asemenea alegere guvernează sporirea
capitalului financia r și gradul de autonomie al întreprinderii. Alegerea modalităților de finanțare
depinde de obiectivele întreprinderii și de mediul înconjurător.
Alegerea modalităților de finanțare a întreprinderii se află în legătură directă cu creșterea
valorii de piață a întreprinderii, fiind luate în considerațiune costurile suportate în legătură cu
plata dobânzilor și rambursarea creditului.
Impactul îndatorării întreprinderii asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii se
demonstrează prin efectul de levier, care exprimă sporul rentabilității capitalului propriu în raport
cu recurgerea la împrumuturi. Astfel, efectul de levier apare doar în situațiile în care rata
rentabilității economice este superioară ratei dobânzii. 26
𝑹𝒄𝒑=𝑹𝒆𝒄+(𝑹𝒆𝒄−𝒅) 𝒙 𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊 𝒊 𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍𝒆
𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖,𝑢𝑛𝑑𝑒 (2.1)
𝑅𝑐𝑝−𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑟𝑒𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡 ăț𝑖𝑖 𝑐𝑎𝑝𝑖𝑡𝑎𝑙𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑝𝑟𝑜𝑝𝑟𝑖𝑢 ;
𝑅𝑒𝑐−𝑅𝑎𝑡𝑎 𝑟𝑒𝑛𝑡𝑎𝑏𝑖𝑙𝑖𝑡 ăț𝑖𝑖 𝑒𝑐𝑜𝑛𝑜𝑚𝑖𝑐𝑒 ;
d – Rata dobânzii.
Efectul de îndatorare este strâns legat de structura financiară a entității și cu diferența
dintre rata rentabilității economice și costul capitalului împrumutat. Dacă rata rentabilității
economice este mai mare ca rata dobânzii, eficiența capitalului prop riu va crește ca urmare a
apelării la credite bancare. Cu cât raportul de finanțare este mai dezechilibrat, cu atât mai
crescute sunt oportunitățile de a obține o profitabilitate înaltă, dar totodată urmărit de un risc
financiar ridicat.
Într-o lume aflată în permanentă schimbare, o lume a confruntărilor în care rezistă numai
firmele cu un sistem economico -financiar flexibil și ușor adaptabil la exigențele mediului
concurențial, deciziile privind finanțarea și gestiunea afacerii constituie, în același timp,
instrument de apărare și formă de manifestare a performanței echipelor manageriale.
Rezultatele financiare ale întreprinderii sunt situate într -un raport direct proporțional cu
structura financiară, constituită din alegerea optimă a surselor de fina nțare. Echilibrul financiar
asigură creșterea constantă a valorii firmei, permițând o rată de îndatorare mai mare, bazată pe
succesul și siguranța oferită de entitate. Astfel, întreprinderea tinde să aleagă acele surse de
finanțare cu un cost minim, care s ă permită nu doar acoperirea nevoilor de finanțare, dar și
maximizarea valorii de piață, prin diferite instrumente, precum portofoliul de investiții sau
entități afiliate.
O decizie vitală pentru orice întreprindere este selectarea unei anumite structuri financiare.
Prin urmare, la etapa actuală de dezvoltare financiară, entitatea este pusă în fața anumitor surse

26 Botnari, Nadejda. Finan țele Întreprinderii, Edittera Prim, Chi șinău, 2008, p. 35

31 de finanțare, care în linii generale pot fi delimitate între ansamblul datoriilor și a capitalurilor
proprii. Din aceste considerente, apare nece sitatea stabilirii celei mai rentabile combinații dintre
datorii și capitaluri proprii pentru întreprindere în scopul atingerii rezultatelor economico –
financiare propuse.

2.2. Metode de evaluare și abordări practice privind costul capitalului

Alegerea r esurselor financiare ale întreprinderii presupune compatibilitatea acestora cu
scopurile și obiectivele entității. Pentru măsurarea acestei compatibilități se utilizează metode de
evaluare a rentabilității, analiza fluxurilor de numerar, și nu în ultimul r ând al costului
capitalului. Resursele financiare ale entității nu se utilizează doar în ciclurile normale de
producție, dar și în finanțarea proiectelor investiționale și activelor pe termen lung, beneficiile
cărora vor fi simțite cu întârziere. Antrenar ea resurselor împrumutate, de asemenea, antrenează
suportarea costurilor în raport cu achitarea de dividende, dobânzi, anumite comisioane și alte
cheltuieli care însoțesc atragerea de capitaluri. Eficiența gestionării acestor surse de finanțare
presupune ca rentabilitatea finală să fie superioară tuturor cheltuielilor suportate. Această axiomă
nu doar permite obținerea de avantaje economice, dar totodată solidarizează poziția firmei în
raport cu piața și partenerii de afacere. Astfel, costul capitalului reprezintă totalitatea cheltuielilor
cauzate de atragerea resurselor financiare, reflectate în valoare relativă.
Costu l capitalului este o rată a obstacolelor pentru decizia de bugetare a capitalului. Ea
depinde de riscul de afaceri al oportunităților de investiții ale firmei. Riscul unui stoc comun
reflectă riscul de afaceri al activelor reale deținute de firmă. Dar acți onarii suportă și riscuri
financiare, în măsura în care firma emite datorii pentru a -și finanța investițiile. Cu cât o firmă se
bazează mai mul t pe finanțarea din surse împrumutate , cu atâ t sunt mai riscante acțiunile sale .
Împrumuturile presupun crearea u nui efect de levier sau o unei pârghii financiare, însă care nu
afectează riscul sau rentabilitatea așteptată a activelor firmei, dar face să crească riscul acțiunilor
ordinare și să conducă acționarii pentru a solicita o rentabilitate corespunzătoare.
Acest concept servește drept un barometru de analiză în politica financiară, și asigură nu
doar măsurarea eficienței resurselor atrase, dar și calculul rentabilității activității economico –
financiare a firmei. Sursele împrumutate asigură creșterea de capital, însă nu toate oportunitățile
prezintă crearea de avantaje economice, de aceea costul capitalului are un rol primordial în
luarea deciziilor la nivel managerial.

32 Dacă analiza separată a fiecărei surse de finanțare reprezintă un exercițiu relativ simplu și
nu dă mari bătăi de cap managerilor, atunci structura capitalului ca un întreg prezintă o adevărată
provocare, întrucât gestiunea lor eficientă asigură un rezultat economic mai avantajos.
Astfel, costul capitalului are anumite trăsături specifice:
1. Utilizarea resurselor de finanțare mereu generează cheltuieli;
2. Selectarea surselor de finanțare formează structura complexă a capitalului;
3. Costul capitalului este calculat în mărime relativă, pentru a oferi o bază comparabilă și
relevanță în analiză;
4. Combi narea tuturor costurilor resurselor antrenate în finanțare compune costul mediu
ponderat al capitalului (CMPC);
5. Deoarece piața financiară suportă schimbări în permanență sub incidența unei serii de
factori, costul capitalului, de asemenea suportă aceste consecințe. Astfel recalcu larea dată
trebuie să fie efectuat ă periodic și regulat.
Deși sursele proprii nu impl ică costuri directe de finanțare, deoarece aparțin entității, ele
totuși antrenează anumite cheltuieli anterioare, datorită cărora s -a obținut creșterea capitalului.
Calculul acestora este mai greu de efectuat .
Cea mai ieftină metodă de finanțare se consi deră a fi uzura, conform SNC 16, ea poate fi
utilizată în finanțarea entității, fiind formată cumulativ de -a lungul activității entității.
𝑪𝒖 = 𝑼 (𝟏− 𝑻), unde (2.2)
Cu – costul uzurii;
U – indicele profitabilității (rata rentabilității) aferent uzurii cerut de investitor;
T – cota impozitului pe venit.
Într-o societate pe acțiuni, atragerea de surse implică achitarea dividendelor către acționari.
Astfel se deosebesc acțiuni ordinare și pref erențiale. Acțiunile preferențiale sunt onorate cu o
notă de obligativitate primară, și dividend stabil. Costul acțiunilor preferențiale nu trebuie să fie
ajustat reieșind din impozitul pe profit, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc din
profitul net al companiei.27
𝒌𝒑= 𝑫
𝑷𝟎 , unde: (2.3)
𝑘𝑝- Costul sursei;
D – Dividendul achitat;
𝑃0 – Prețul inițial al acțiunii.
Acțiunile ordinare implică achitarea unui dividend flotant, iar prognoza acestuia este greu de
efectuat, de aceea se utilizează două modele de diagnostic, modelul Gordon -Shapiro și CAPM.
Modelul de creș tere constantă a dividendelor:

27 HRISTEA, A. M.. Analiză economică și financiară a activității întreprinderii, 2012, vol. I și vol. II, București,
Editura Economică , pag 135

33 𝒌𝒄= 𝑫𝟏
𝑷𝟎+𝒈, unde : (2.4)
𝐷1
𝑃0 – Randamentul cerut
g – rata de creștere constantă a dividendelor.
Dacă acționarii reali sau potențiali a unei companii anticipă dividende crescătoare cu o rată
de creștere constantă “g”, rata de rentabilitate pentru investiția lor în acțiuni este pentru
companie un cost al capitalului, numit costul acțiunilor simple emise de firmă.28
Modelul de evaluare a activelor financiare. În cadrul acestui model se utilizează rata
rentabilității activelor fără risc – active le emise de stat și rata sperată a rentabilității –
rentabilitatea anticipată a tendințelor sectorului financiar, prima de risc și beta – care reprezintă
coeficientul riscului sistematic.
𝑲𝒊=𝒓𝒇+𝜷(𝒓𝒎−𝒓𝒇), unde: (2.5)
ki reprezintă rentabilitatea cerută de investitor pentru acțiunea „i”;
rf – rata rentabilității activelor fără risc;
rm – rentabilitatea anticipată a pieței;
β – indicatorul (coeficientul) riscului sistematic (nediversificabil) de piață.
Costul profitului reinvestit. Deși obținerea profiturilor de o entitate presupune un proces
complex și anevoios, mulți cred că această sursă de majorare a capitalului este gratuită. Această
axiomă nu are o bază argumentată, întrucât toate cheltuielile suportate în ciclul de producție pot
fi însumate ca cost al resursei date. Profitul reinvestit aparține în totalitate acționarilor, și
reprezintă un cost de oportunitate. Adică mărimea dată poate fi utilizată în alte scopuri
investiționale, iar o rată de rentabilitate satisfăcătoare poate menține acest flux de numerar în
interiorul întreprinderii. În concluzie, costul profitului reinvestit este asemenea costului
resurselor atrase, având aceeași baz ă de calcul.
Analiza costurilor capitalului împrumutat se realizează mult mai ușor în comparație cu restul
resurselor financiare, întrucât activitatea instituțiilor și proceselor de creditare sunt conformate
unor standarde și indicatori macroeconomici. As tfel, acestea se caracterizează prin rata dobânzii
bancare la credite comerciale, rata cuponului obligațiunilor la împrumuturile obligatare. În ajutor
antreprenorilor le revine și scutul fiscal care asigură reducerea cheltuielilor cu dobânzile. Nivelul
solvabilității a entității reprezintă, de asemenea, un aspect esențial în selectarea surselor
împrumutate. Întrucât un nivel ridicat al solvabilității oferă garanții creditorilor, costul capitalului
devine mai mic.
Costul creditului comercial se calculeaz ă după următoarea formulă:
𝒌𝒃=𝒅(𝟏−𝑻), unde: (2.6)

28 HRISTEA, A. M.. Analiză economică și financiară a activității întreprinderii, 2012, vol. I și vol. II, București,
Editura Economică , pag 140

34 kb este costul împrumutului bancar;
d – rata dobânzii bancare;
T – cota impozitului pe venit.
Împrumutul obligatar poate oferi anumite avantaje economice, întrucât metoda de
gestionare a acestuia poate reduce, într -un final, baza impozabilă a profitului, oferind un cost
scăzut al sursei împrumutate.
𝑲𝒐𝒃=𝑽𝒏𝒙𝒓+ 𝑽𝒏− 𝑷𝒐
𝒏
𝑽𝒏+ 𝑷𝒐
𝟐𝒙(𝟏−𝑻), unde : (2.7)
kob – costul sursei;
Vn – valoare nominală ;
P0 – prețul de piață ;
r – rata cuponului;
n – perioada împrumutului ;
T – cota impozitului pe venit.
În urma calculării în particular a fiecărei surse disponibile de finanțare, antrenată în
structura de finanțare a activităților și proceselor economice din firmă, se face diagnosticul
general al eficienței structurii date, prin calcularea CMPC – Costul mediu ponderat al capitalului.
Acest cost repre zintă totalizarea costurilor după pondere, și are o formulă de calcul respectivă:
𝑪𝑴𝑷𝑪 (𝑾𝑨𝑪𝑪 )= ∑𝑲𝒊𝒙𝑾𝒊, unde (2.8)
Ki – costul sursei capitalului, exprimat mărime relativă ;
Wi – ponderea sursei în structura capitalurilor destinate finanțării
Într-un final, CMPC determină rata de respingere sau de acceptare a structurii financiare a
întreprinderii, cu anumite particularități:
 pragul minim al rentabilității totale, pe care o într eprindere trebuie să îl obțină din
utilizarea activelor acesteia;
 pragul minim al rentabilității cerute pentru orice investiție a companiei;
 rata de actualizare în evaluarea cash flow -urilor unei firme.29
Costul mediu ponderat al capitalului nu doar asigură o imagine complexă asupra structurii
financiare curente, dar ajută la optimizarea acesteia în momentul atragerii unor noi surse,
reprezentând o referință fiabilă în diagnosticul costului marginal al capitalului. Datorită
modificărilor continu e de p e piața financiară, și a instabilității economice , CMPC vine în
suportul determinării costului marginal, care prevede că la epuizarea surselor de finanțare
economic favorabile, entitatea va fi impusă să apeleze la resurse financiare care impun un preț
mai mare, întrucât procesul ciclic de producție să nu fie întrerupt.
Astfel, costul marginal al capitalului este o funcție a volumului resurselor financiare atrase și,
respectiv, a costului acestora. Majorarea nivelului costului fiecărei unități suplimentar e a unuia

29 HRISTEA, A. M.. Analiză economică și financiară a activității întreprinderii, 2012, vol. I și vol. II, București,
Editura Economică , pag 143

35 sau mai multor elemente/surse a capitalului conduce concomitent și la majorarea costului mediu
ponderat al capitalului Pentru a determina efectele generate de mobilizarea capitalului
suplimentar se calculează și eficiența marginală a capitalului .30
𝑴𝑪𝑪 = ∆𝑪𝑴𝑷𝑪
∆𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍; ∆𝑬𝑪= ∆𝑷𝒌
∆𝑪𝑴𝑷𝑪 (2.9) / (2.10)
Unde : MCC – costul marginal al capitalului
ΔCMPC – creșterea costului mediu ponderat al capitalului, %
ΔEC – creșterea eficienței capitalului
ΔPk – creșterea nivelului rentabilității capitalului total (global), %.

Cele mai multe premii Nobel în domeniul Finanțe au fost obținute de cercetătorii în domeniul
costului capitalului, incluzând și prima de risc înregistrată de i nvestitori. Pe lângă rentabilitatea
economico -financiară a întreprinderii, se ia în calcul și structura capitalului, ca un proiect de
investiții care aduce beneficii economice. Astfel, costul de oportunitate al capitalului este rata
cerută de acționarii un ei întreprinderi finanțate integral din capitaluri proprii. În absența
impozitului pe profit, o întreprindere îndatorată are același cost de oportunitate, deoarece costul
mai redus, se compensează cu un cost al capitalurilor proprii, proporțional mai ridic at în funcție
de levierul financiar. 31

2.3. Diagnosticul economico -financiar al întreprinderii. Analiza resurselor
de finanțare conform indicatorilor

Diagnosticul economico -financiar al oricărei entități reprezintă o evaluare complexă a
laturilor tangibile și intangibile ale activității desfășurate, contribuind la justificarea decizi ilor
adoptate, politicilor imple mentate și rezultatelor obținute. Datorită unui diagnostic coerent și la
timp, se pot observa anumite probleme aparent neesențiale, dar care pot influența rezultatul
economic. Totodată, diagnosticul permite optimizarea cheltuielilor și veniturilor, creșterea
eficienței resurselor utilizate.
Resursele financiare și modul lor de utilizare au un rol decisiv în asigurarea funcționării
întreprinderii. Diagnosticul financiar stabilește starea de sănătate economico -financiară a
întreprinderii și contribuie la adoptarea de măsuri de redresare, în viitor, a situației, plecând de la
bilanț, contul de rezultate și a lte informații oferite de rapoartele financiare ale întreprinderii.32
Obiectivul acestei analize îl reprezintă aprecierea obiectivă a situației financiare și a siguranței p e

30 ATRILL, Peter. Financial management for decision makers, Sixth Edition, 2011, Pearson Education Limited, pag
69
31 STANCU, Ion. Costul capitalurilor întreprinderii și rata de actualizare a investiți ilor. Articol ASE București
32 BĂNCILĂ, Natalia; Evaluarea Întreprinderii , Editura ASEM, Chișinău 2015, pag 81

36 care entitatea o poate oferi. Determinarea stării financiare a entității permite de tectarea
posibililor situații de dezechilibru financiar, analiza capacității întreprinderii de a -și onora
obligațiile pe termen scurt sau lung. Identificarea în timp util permite adoptarea de noi decizii de
gestionare a surselor de finanțare și ameliorarea dezechilibrelor apărute. O stabilitate economică
permite ca încrederea atât a partenerilor, cât și a clienților să fie la un nivel înalt, mai mult ca
atât, dacă entitatea participă la piața bursieră, stabilitatea financiară contribuie la consolidarea
imag inii, valorificarea titlurilor și sporirea reputației.
Fiecare companie își pune anumite scopuri și obiective care trebuie atinse, fie pe termen
scurt, fie pe o perioadă mai îndelungată – Maximizarea valorii. Astfel, ex presivitatea economică
se exprimă pr in următorii indicatori: Riscul Financiar, rentabilitatea capitalului, riscul de
faliment, riscul operațional, creșterea economică sau flexibilitatea deciziilor financiare.
Diagnosticul Financiar presupune realizarea următoarelor etape:
 Estimarea mărimii patrimoniului întreprinderii și eficienței utilizării activelor.
 Estimarea surselor de constituire a patrimoniului întreprinderii și e ficienții utilizării lor.
 Diagnosticul capacității de plată a întreprinderii.
 Diagnosticul rezultatelor financiare ale întreprinderii.
 Diagnosticul întreprinderii în funcție de rentabilitate și risc.
 Aprecierea poziționării întreprinderii pe piața financiară, în funcție de rentabilitate33
Întrucâ t tema tezei de licență se bazează pe resursele de finanțare a întreprinderii și
eficiența lor, vor fi analizate anumite aspecte ale diagnosticului economico -financiar, care
întregesc imaginea despre utilizarea eficientă a surselor, nivelul de rentabilitate obținut, cât și
analiza perspectivelor și metodelor de eficie ntizare a resurselor disponibile.
Bilanțul contabil – este un document oficial de gestiune și control, în baza căruia se
realizează, practic, majoritatea analizelor și evaluărilor. De aceea, situațiile financiare trebuie să
prezinte o imagine obiectivă și fidelă a stării entității, clară și completă a componenței
patrimoniului. Astfel, doar principiile contabilității pot asigura integritatea și corectitudinea
întocmirii situațiilor financiare:
 Principiul evaluării separate a elementelor de activ și pasiv;
 Principiul permanenței metodelor;
 Principiul independenței exercițiului;
 Principiul continuității activității;
 Principiul prudenței;
 Principiul Intangibilității;

33 BĂNCILĂ, Natalia; Evaluarea Întreprinderii , Editura ASEM, Chișinău 2015, pag 82

37  Principiul Necompensării.
Diagnosticul performanțelor anumitei entități reprezintă o etapă -cheie în stabilirea strategiei
de implementare. Astfel, am efectuat analiza, în baza datelor din situațiile financiare ale
întreprinderii „ Gamma ” SRL. „ Gamma ” SRL a fost înființată în anul 2009, iar principalele
genuri de activitate sunt:
 Intermedie ri pentru vânzarea unui asortiment larg de mărfuri;
 Închirierea bunurilor imobiliare proprii;
 Comerțul cu ridicata al materialelor lemnoase, al materialelor de construcție și
echipamentului sanitar;
 Comerțul cu amănuntul al articolelor de fierărie, al vops elelor și sticlei;
 Comerțul cu produse din sticlă, sticlă plană și oglinzi;
 Alte tipuri de comerț cu ridicata
Folosind un sistem complex de indicatori, pot fi evaluate eficiența surselor de finanțare,
rentabilitatea capitalurilor utilizat, randamentul acti velor, cât și se pot obține anumite prognoze și
direcții de îmbunătățire a situației economico -financiare a entității.
Diagnosticul Patrimoniului Net
Conform legislației Republicii Moldova, Patrimoniul net al întreprinderii reprezintă
totalitatea drepturilor și obligațiilor patrimoniale privite ca o sumă de valori active și pasive
strâns legate între ele, aparținând unor persoane fizice și juridice.34 Se determină ca diferență
între activele totale și datoriile totale, prezentând activele entității aflate în libertate de posesie,
adică nu sunt grevate de datorii la moment.
În baza datelor prezentate în bilanțul contabil la 31 decembrie 2015, am realizat analiza
structurii activului și pasivului bilanțier, cu scopul de a determina ratele relațiilor e xistente între
diversele elemente patrimoniale.
Tabel 2.1
Structura Activelor „ Gamma ” SRL
Denumirea Valoarea (lei) Pondere (%)
Active Imobilizate 7,580,572 16.04
Active Circulante 39,686,603 83.96
Cheltuieli în avans 0 0
Total Active 47,267,175 100
Sursa:Realizat de autor
Din tabel, putem calcula anumite rate pentru fiecare element a activelor firmei:
 Rata activelor Imobilizate – Arată ponderea elementelor patrimoniale aflate în
permanență în patrimoniul și măsoară gradul de imobilizare a elementelor de capital.

34 art. 284, Codul Civil al Republicii Moldova

38 𝑹𝒂𝒕𝒂 𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆𝒍𝒐𝒓 𝑰𝒎𝒐𝒃𝒊𝒍𝒊𝒛𝒂𝒕𝒆 = 𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆 𝑰𝒎𝒐𝒃𝒊𝒍𝒊𝒛𝒂𝒕𝒆
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒙 𝟏𝟎𝟎 , (2.11)
obținând o valoare de 16,04%. Astfel, Activele Imobilizate dețin o pondere redusă în structura
totală a activelor societății comerciale. Conform bilanțului contabil, imobilizările necorporale,
precum și cele financiare, la sfârșitul anului de gestiune 2015 sunt egale cu zero, ceea ce denotă
că activele imobilizate sunt constituite doar în baza imobilizărilor corporale, în proporție de
100%.
 Rata activelor Circulante – Reprezintă o importanță în ac tivitatea zilnică a entități i.
𝑹𝒂𝒕𝒂 𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆𝒍𝒐𝒓 𝑪𝒊𝒓𝒄𝒖𝒍𝒂𝒏𝒕𝒆 = 𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆 𝑪𝒊𝒓𝒄𝒖𝒍𝒂𝒏𝒕𝒆
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗 𝒙 𝟏𝟎𝟎, (2.12)
obținând valoarea de 83,96%. Entitatea în cauză are o pondere extrem de înal tă a activelor
circulante în totalul activelor firmei (mai mare de 80%). Pentru a analiza detaliat componenta
active circulante, este nevoie să facem o defalcare a tuturor activelor: Stocuri, creanțe, Investiții
financiare pe termen scurt, numerarul. Rezultatele obținute sunt sintetizate în tabelul următor,
prezentând imaginea generală a componentei activelor circulante.
Tabelul 2.2
Structura Activelor Circulante a entității „Gamma” SRL
Denumirea Elementului Valoarea (lei) Ponderea (%)
Stocuri 11,490,263 28.95
Creanțe 21,697,960 54.67
Investiții TS 5,989,500 15.09
Numerar 508,880 1.28
Total 39,686,603 100
Sursa: Elaborat de Autor
În aceeași notă, folosind cifrele situațiilor financiare, am calculat indicatorii relevanți
pentru pasivele entității.
Tabelul 2.3
Structura Pasivelor Entității
Denumirea Elementului Valoarea (lei) Ponderea (%)
Capital Propriu 20,050,417 42.41
DTS 26,204,551 55.44
DTL 1,012,207 2.14
Total 47,267,175 100
Sursa: Elaborat de Autor
Din analiza efectuată, putem observa că Datoriile Curente dețin ponderea majoritară (55.44%)
din Pasivul entității.

39 Analiza structurii financiare a capitalurilor societății Comerciale „ Gamma ” SRL
 Rata stabilității financiare – Reflectă ponderea surselor de finanțare disponibile cu un
termen mai mare de un an din totalul surselor de acoperire a mijloacelor economice.
𝑹𝒂𝒕𝒂 𝒔𝒕𝒂𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕 ăț𝒊𝒊 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒏𝒄𝒊𝒂𝒓𝒆 = 𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒆𝒓𝒎𝒂𝒏𝒆𝒏𝒕
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗 𝒙 𝟏𝟎𝟎 =𝟒𝟒.𝟓𝟔% (2.13)
 Ratele de Îndatorare – Reflectă ponderea datoriilor curente în totalul pasivelor entității
sau din sursele de finanțare atrase:
𝑹𝒂𝒕𝒂 𝒅𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊𝒍𝒐𝒓 𝑻𝑺= 𝑫𝑪
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗𝒙𝟏𝟎𝟎 =𝟓𝟓.𝟒𝟒% (2.14 )
Din analiza efectuată, putem observa că Datoriile Curente prevalează, deținând o pondere
de 55.44%. O asemenea situație poate fi considerată optimală, întrucât există o anumită
stabilitate economico -financiară, iar gestionarea eficientă a surselor de finanțare are ca scop
optimizarea acestor rate.
Folosind situațiile financiare ale entității analizate, în baza mod elului considerat, am
determinat coeficienții principali de analiză a stării patrimoniale, compus din Fondul de
Rulment, necesarul de fond de rulment, trezoreria netă și situația netă.
 Fondul de rulment – Reprezintă mijloacele circulare proprii, adică o ma rjă de siguranță a
întreprinderii, obținută din diferența dintre sumele încasate și plătite, precum și de decalajul
dintre termenul de transformare a activelor în lichidități și durata medie în care datoriile devin
exigibile. Fondul de rulment poate fi det erminat după cum urmează:
𝑭𝑹𝑵 =𝑪𝒑𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖 +𝑫𝑻𝑳 −𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆 𝑰𝒎𝒐𝒃𝒊𝒍𝒊𝒛𝒂𝒕𝒆 = 13,482,052 (lei) (2.15)
Valoarea pozitivă a FRN reprezintă o situație de stabilitate pe termen lung la nivelul
entității analizate, fiind capabilă să suporte diferențele existente între ciclul de transformare a
activelor în lichidități și durata medie de încasare a datoriilor. O imagine mai reprezentativă ne
arată Fondul de Rulment Propriu, adică:
𝑭𝑹𝑵 =𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖 −𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆 𝑰𝒎𝒐𝒃𝒊𝒍𝒊𝒛𝒂𝒕𝒆 =𝟏𝟐,𝟒𝟔𝟗 ,𝟖𝟒𝟓 (𝑙𝑒𝑖), (2.16)
Se poate afirma cu certitudine că „ Gamma ” SRL este într -o poziție de echilibru
economico -financiar pe termen lung, realizat pe baza capitalurilor proprii.
 Necesarul de fond de rulment – Reprezintă valoarea activelor pe o perioadă mai mică
decât un an, indiferent de felul creanțelor sau a stocurilor, care nu sunt finanțate din surse
externe.
𝑵𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝑭𝑹=𝑺𝒕𝒐𝒄𝒖𝒓𝒊 +𝑪𝒓𝒆𝒂𝒏 ț𝒆−𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝑪𝒖𝒓𝒆𝒏𝒕𝒆 =𝟔,𝟖𝟕𝟔 ,𝟖𝟔𝟐 (𝒍𝒆𝒊) (2.17)
Necesarul de Fond de Rulment are o valoarea pozitivă, ceea ce denotă faptul că activele pe
termen scurt sunt acoperite parțial din sursele de finanțare pe termen scurt, iar diferența este
asigurată de Capitalul Perman ent, ceea ce este apreciat mai puțin pozitiv. Pentru a optimiza

40 direcțiile de finanțare și a asigura un echilibru economic rezonabil, trebuie să fie aplicate strategii
de corelare a perioadei de transformare a activelor circulante în lichidități cu termene le de
achitare a datoriilor.
 Trezoreria Netă – Ajută la analiză legăturii dintre fondul de rulment și necesarul de fond
de rulment, identificând pe termen scurt și lung perspectivele entității de a -și satisface nevoile
financiare.
𝑻𝒓𝒆𝒛𝒐𝒓𝒆𝒓𝒊𝒂 𝑵𝒆𝒕 ă=𝑭𝑹𝑵 −𝑵𝒆𝒄𝒆𝒔𝒂𝒓𝒖𝒍 𝒅𝒆 𝑭𝒐𝒏𝒅 𝒅𝒆 𝑹𝒖𝒍𝒎𝒆𝒏𝒕 =𝟓,𝟓𝟗𝟐 ,𝟗𝟖𝟑 (𝒍𝒆𝒊) (2.18)
Trezoreria netă înregistrează o valoare pozitivă, ceea ce denotă existența unei stări de echilibru
economic la nivelul entității, ca ur mare a unui excedent financiar apărut pe parcursul anului de
gestiune 2015, datorită unei activități rentabile în perioada analizată. Analiza situației nete
permite să fie reflectată solvabilitatea întreprinderii la un anumit moment. Calculele arată că faț ă
de anul precedent s -a constatat creșterea Activelor Circulante proprii, fapt ce pozitiv apreciază
activitatea entității, de asemenea se observă că mărimea FRN este pozitivă, atât la începutul cât
și la finele anului, ceea ce înseamnă că entitatea dispune de active circulante proprii.

Analiza structurii surselor de finanțare
Analiza surselor de formare a activelor entității începe cu aprecierea generală a formării
pasivelor. Astfel, se calculează un șir de indicatori numiți coeficienți ai structurii capitalului, de
acoperire, de îndatorare, ai independenței financiare, de solvabilitate, coeficienți ai capacității de
plată. În scopul aprecierii generale a structurii resurselor de finanțare a activelor entității se
folosesc indicatorii respectivi:
 Coeficientul de autonomie – Se aplică în sistemul bancar a Republicii Moldova în
procesul de apreciere a credibilității clientului. Acest indicator reflectă cota activelor formate în
baza surselor proprii în suma totală a surselor de finanțare. În cazul creditelor comerciale, banca
cere nivelul acestui indicator să fie optimizat la 50% în scopul formării gajului.
𝑪𝒐𝒆𝒇𝒊𝒄𝒊𝒆𝒏𝒕 𝒅𝒆 𝒂𝒖𝒕𝒐𝒏𝒐𝒎𝒊𝒆 = 𝑪𝒂𝒑𝒊𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊 𝒖
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗𝒆= 𝟒𝟐.𝟒𝟐 % (2.19)
Din perspectiva creditorului, nivelul de siguranță al acestui indicator trebuie să tindă la 0,5.
Astfel, riscul creditorului este minim, deoarece patrimoniul entității, alcătuit din resurse le
proprii, servește în calitate de garanție pentru solvabilitatea întreprinderii. În acest caz, entitatea
„Gamma ” SRL este în limita inferioară a nivelului de siguranță, însă situația dată le permite cu
încredere să contracteze credite comerciale.
 Coefici entul de Atragere a Surselor Împrumutate – Caracterizează nivelul de concentrare
a datoriilor, precum și structura resurselor de finanțare a activelor din punct de vedere al cotei

41 surselor împrumutate. Acest indicator reflectă cota surselor împrumutate în suma totală a
surselor de finanțare.
𝑪𝒂𝒔î = 𝑫𝑻𝑳 +𝑫𝑪
𝑻𝑷=𝟓𝟕.𝟓𝟖 % (2.20)
 Coeficientul corelației dintre sursele împrumutate și proprii – Reprezintă rata brută
generală de îndatorare, adică suma mijloacelor atrase care revin la un leu capital propriu . Astfel,
la un leu capital propriu, revin 1,36 lei surse împrumutate . Cu cât mai mare este acest coeficient,
cu atât mai periculoasă este starea de echilibru financiar a entității.
𝑪𝒄𝒐𝒓=𝑫𝑻𝑳 +𝑫𝑪
𝑪𝑷=𝟏,𝟑𝟔 (2.21)
 Rata solvabilității generale – Arată gradul de acoperire a surselor împrumutate cu activele
totale de care dispune entitatea. Acest coeficient asigură dacă totalitatea activelor pe care le
deține compania sunt în mărime suficientă pentru a acoperi toate datoriile.
𝑹𝒔𝒐𝒍𝒗𝒂𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕 ăț𝒊𝒊 = 𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 (𝑫𝑻𝑳 +𝑫𝑪)=𝟏,𝟕𝟒 (2.22)
În structura surselor de finanțare se observă un echilibru dintre sursele proprii ale entității
și cele împrumutate, deși în dinamică se observă creșterea cotei surselor împrumutate, pe seama
măririi Datoriilor curente de la 18 mil. lei la 26 mil lei. Nive lul coeficientului de autonomie și de
atragere a surselor împrumutate se află la limita inferioară de încadrare în nivelul de siguranță
recomandat. Despre creșterea dependenței întreprinderii față de sursele împrumutate, de
asemenea, ne comunică nivelul co eficientului de corelație dintre sursele împrumutate și cele
proprii. Astfel, dacă în anul precedent de gestiune, la un leu surse proprii reveneau 1,39 lei surse
împrumutate, atunci în 2015 acest coeficient s -a redus până la 1,36 lei surse împrumutate, cee a
ce se apreciază pozitiv. Cu toate acestea, întreprinderea este solvabilă și activele cu care dispune
sunt suficiente în proporție de 1,74 pentru achitarea tuturor datoriilor. Structura surselor de
finanțare este una rațională, însă se necesită o interven ție pe termen lung în schimbarea
raportului dintre surse proprii și cele împrumutate. Mărirea capitalurilor proprii, sau achitarea
datoriilor, va permite ca independența și autonomia entității să sporească, prezentând un cadru
mai atractiv și favorabil în stabilirea noilor relații de colaborare atât cu clienții. cât și cu
creditorii, investitorii, sau noii parteneri.
Analiza capitalului propriu
Datorită faptului că sursa de reper din care se finanțează patrimoniul unei entități este
capitalul propriu, analiza acestui component are o importanță majoră, întrucât anume capitalul
propriu arată care este mărimea rămasă în activele întreprinderii după achitarea datoriilor. Se
examinează mărimea absolută și evoluția în dinamică a capitalului propriu. Orice entitate, în
urma desfășurării activităților sale economie, reușește să mărească valoarea capitalului propriu

42 prin obținerea profiturilor. Iar scădere a capitalului propriu, demonstrează că există anumite
probleme în stabilitatea și echilibrul economico -financiar al entității pe termen lung.

Tabelul 2.4
Analiza mărimii și evoluției capitalului propriu
Indicatori La finele anului, (lei) Ritmul Creșterii (%)
Precedent Raportat
Capital Propriu 17,293,992 20,050,417 115.94
Total Datorii 23,987,222 27,216,758 113.46
Total Pasive 41,281,214 47,267,175 114.50
Sursa: Elaborat de Autor
Entitatea dispune de mărime pozitivă a Capitalului Propriu, care la sfârșitul perioadei de
gestiune a anului 2015 a constituit 20,050 mii lei, sau cu 15.94 puncte procentuale mai mult ca la
începutul anului. Totodată se observă o tendință pozitivă în evoluția creșterii Pasivelor, întrucât
ritmul de creștere a capitalului p ropriu, prevalează nesemnificativ indicele de creștere a
datoriilor.
Tabelul 2.5
Analiza Structurii Capitalului Propriu
Elemente Componente La începutul Perioadei La sfârșitul Perioadei
Suma (lei) Cota (%) Suma (lei) Cota (%)
Capital social/suplimentar 5,400 0.03 5,400 0.027
Rezerve 0 – 0 –
Corecții ani precedenți 0 – 0 –
Profit nerepartizat 17,288,592 99.96 17,287,410 86.22
Profit net al per. gestiune 0 – 2,757,607 13.75
Profit utilizat al per. de gestiune 0 – 0 –
Alte elemente de capital propriu 0 – 0 –
Total Capital Propriu 17,293,992 100 20,050,417 100
Sursa: Elaborat de Autor
Analiza structurii capitalului propriu presupune diagnosticul prin metoda de analiză pe
verticală a corelației dintre elementele componente a structuri capitalului. Examinând structura
Capitalului Propriu observăm că ponderea cea mai mare o deține profitul nerepartizat, atât la
începutul, cât și la sfâ rșitul perioadei de gestiune. Observăm că atât cota rezervelor cât și rata
capitalului social și suplimentar deține o pondere minimă, ceea ce este apreciat negativ. În
primul rând, capitalul social și suplimen tar al entității reprezintă un act de încredere și garanție a
partenerilor externi, clienților, furnizorilor și restul actorilor sectorului economico -social. Un
capital social mic nu este atât de tentant sau atractiv, pe când un capital social impunător dă de
știre că entitatea activează stabil și oferă servicii de calitate, și este în capabilitate de

43 solvabilitate. În al doilea rând, lipsa rezervelor este un indice negativ, întrucât crizele economice
și situația instabilă a sectorului financiar din Republi ca Moldova, variația indicatorilor
macroeconomici, situația politică regională, cât și o multitudine de alți factori exogeni, pot
perturba starea economică a oricărei întreprinderi. Prezența rezervelor asigură o marjă minimă de
acoperire și de alocare pent ru situații excepționale, finanțarea deficitului, micșorarea pierderilor
sau alte situații perturbante apărute pe orizontul de activitate în orice ramură economică.
În analiza suficienței capitalului social și suplimentar se efectuează comparația dintre
mărimea respectivă a entității și cerințele stabilite în legislația în vigoare. Corelația dintre
activele nete și capitalul social reprezintă o etapă primordială în aprecierea stabilității economice
a entităților. Valoarea activelor nete ale societății pe a cțiuni nu poate fi mai mică decât mărimea
capitalului ei social. Astfel, trebuie să fie examinată rata corelației dintre activele nete și capitalul
social. Nivelul supraunitar al relației semnalizează că cerințele legislative sunt respectate.
𝑪𝒐𝒓𝒆𝒍𝒂 𝒕𝒊𝒂 𝑨𝑵 ș𝒊 𝑪𝑺= 𝑨𝑵
𝑪𝑺, (2.23)

Analiza nivelului de îndatorare
În procesul de prestare a serviciilor sau a comercializării produselor, orice entitate apelează
și folosește surse de finanțare împrumutate. Astfel, datoriile respective reprezintă anumite
obligații asumate de entitate în fața creditorilor, bazate pe activitatea desfă șurată. Structura,
mărimea și evoluția datoriilor determină direct proporțional echilibrul economic și dependența
entității în raport cu alți actori socio -economici.
Prima etapă în analiza respectivă o reprezintă studierea mărimii absolute și a evoluției
datoriilor firmei. Se utilizează metoda analizei pe orizontală cu scopul de a calcula indicatorii
relativi de modificare a datoriilor față de perioada precedentă în raport cu modificarea volumului
vânzărilor și totalului surselor de finanțare.
Tabelul 2.6
Analiza mărimii și evoluției datoriilor întreprinderii
Indicatori La finele anului (lei) Ritmul
creșterii (%) precedent Raportat
Total Datorii 23,987,222 27,216,758 113.46
Total Surse de Finanțare 41,281,214 47,267,175 114.50
Venituri din Vânzări 40,889,689 40,316,815 98,60
Sursa: Elaborat de Autor
Evoluția surselor împrumutate are un ritm de creștere în anul raportat, iar valoarea surselor
împrumutate s -a extins cu 13.46%. Putem să menționăm că ritmul de creștere a datoriilor

44 considerabil depășește ritmul de creștere a veniturilor din vânzări, fapt care semnifică despre
creșterea generală a gradului de îndatorare a entității, acest fapt se apreciază negativ.
Ulterior, se examinează structura datoriilor entității în dependență de proveniența
resurselor atrase. Se folosește metoda analizei pe verticale în scopul obținerii conținutului
economic a componentelor bilanțului contabil de la rubrica datorii.
Tabelul 2.7
Aprecierea structurii datoriilor entității prin metoda de analiză pe verticală
Categorii de datorii La începutul Anului La sfârșitul anului Devierea
cotei (%) Suma (lei) Cota (%) Suma (lei) Cota (%)
Credite Bancare TL 5,095,439 21.24 1,000,000 3.67 -17.57
Leasing TL 0 – 0 – 0
Alte datorii TL 9,852 0.04 12,207 0.05 0.01
Credite Bancare TS
și împrumuturi pe TS 13,979 ,294 58.28 11,877,834 43.64 -14.64
Datorii Comerciale 3,500,618 14.59 11,595,976 42.61 28.02
Avansuri primite 135,763 0.57 76,073 0.28 -0.29
Datorii personal 432,846 1.80 452,369 1.66 -0.14
Datorii buget 1,910 0.008 2,757 0.01 0.002
Datorii proprietari 0 – 0 – 0
Alte datorii curente 831,500 3.47 2,199,542 8.08 4.61
Total Datorii 23,987,222 100 27,216,758 100 X
Sursa: Elaborat de Autor
Componența datoriilor firmei este destul de omogenă, fără variații semnificative. Suma
totală a datoriilor cuprinde diferite elemente care se deosebesc atât după conținutul economic cât
și după cota lor în suma totală a datoriilor. Trebuie să atragem atenț ia și la stabilitatea structurii
datoriilor. Principalul component este reprezentat de Împrumuturile pe termen scurt, care la
începutul anului de raportare constituia 58.28%, iar la finele anului acest indicator a scăzut până
la 43.64%, fapt ce se apreciaz ă pozitiv. Printre modificările esențiale în structura pasivului se
evidențiază aproximativ triplarea ponderii Datoriilor Comerciale, care la început de an au
constituit 3,500 mii lei, iar la sfârșitul perioadei de raportare – 11,596 mii lei, fapt care nu este
privit atât de pozitiv.
Analiza structurală a datoriilor pe termenul de atragere
Analiza structurală este posibilă de efectuat și prin metoda ratelor . Acest raport reprezintă
cota împrumuturilor care au o durată mai mare de douăsprezece luni în suma totală a datoriilor
entității. Creșterea în dinamică a acestui indicator duce la majorarea capitalului permanent, care
contribuie la finanțarea activelor imobilizate. Adică rata ridicată de atragere pe termen lung a
mijloacelor de împrumut asigură entitatea cu posibilități mai mari pent ru efectuarea investițiilor
capitale, adică pentru dezvoltarea potențialului de producție.

45 𝑹𝒂𝒕𝒂 𝑫𝑻𝑳 = 𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝒑𝒆 𝒕𝒆𝒓𝒎𝒆𝒏 𝒍𝒖𝒏𝒈
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊=𝟑,𝟕𝟏% (2.24)
La aplicarea criteriulu i de analiză structurală a datoriilor în dependență de proveniența lor,
nu se iau în calcul termenul lor, ci sunt combinate după categoria de colaborare cu actorii
economici, cui entitatea îi este datoare. Astfel, se formează categoria de datorii în fața b ăncilor
comerciale, adică creditele contractate atât pe termen lung, cât și cele pe termen scurt, față de
buget și trezoreria țării, față de personal, furnizori, etc. Din perspectiva riscului economic, cea
mai complicată categorie se consideră a fi cea a b ăncilor, întrucât există posibilitatea unei
influenți externe, a riscului de faliment, sau oricare alți factori de natură necontrolabilă. De aceea
trebuie analizat următorul indicator:
𝑹𝒂𝒕𝒂 𝑪𝑩= 𝑪𝒓𝒆𝒅𝒊𝒕𝒆 𝑩𝒂𝒏𝒄𝒂𝒓𝒆 𝑻𝑺+𝑪𝒓𝒆𝒅𝒊𝒕𝒆 𝑩𝒂𝒏 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝑻𝑳
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊=𝟑,𝟔𝟖% (2.25)

Observăm că în dinamică acestor indicator scade , ceea ce este apreciat pozitiv, întrucât se
măresc posibilitățile de finanțare și atragere a noi surse financiare. Rezultă că în dinamică, are
loc scăderea ratei datoriilor pe termen lung, de la 21.24%, la 3.68 %, în suma totală a datoriilor,
ceea ce contribuie la micșorarea capitalului permanent pe seama căruia se finanțează activele
imobilizate. Acest fapt denotă că entitatea a re posibilități mai restrânse pentru dezvoltarea
potențialului de producție, însă, totodată îi oferă entității cale liberă spre atragerea unor noi surse
de finanțare, întrucât gradul de îndatorare este situat în limita acceptabilă. Observăm că față de
anul precedent s -a redus în mărime absolută și cea relativă creditele bancare pe termen lung, iar
lipsa creditelor bancare pe termen scu rt este apreciat negativ, luând în considerare faptul că
entitatea are un nivel pozitiv de necesar al fondului de rulment ne t. Rata datoriilor față de buget
este foarte mică, reprezentând o semnificație minimă în componenta pasivelor, ceea ce este notat
ca un moment pozitiv.
În urma diagnosticului surselor de finanțare ale întreprinderii, se efectuează analiza
stabilității resurselor de finanțare, în vederea aplicării ratei capitalizării. Această rată
caracterizează cota surselor de finanțare care entitatea poate să utilizeze pentru a finanța
activitățile sale economice într -o perioadă mai mare de un an. Creșterea în dinamică a acestui
indicator se apreciază pozitiv.
𝑹𝒂𝒕𝒂
𝒔𝒕𝒂𝒃𝒊𝒍𝒊𝒕 ăț𝒊𝒊 𝒇𝒊𝒏𝒂𝒏𝒄𝒊𝒂𝒓𝒆= 𝑪𝒑𝒓𝒐𝒑𝒓𝒊𝒖 +𝑫𝑻𝑳
𝑻𝒐𝒕𝒂𝒍 𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗=𝟎.𝟒𝟓 (2.26)

Sursele de finanțare se caracterizează printr -un grad destul de înalt de stabilitate
economico -financiară. Putem menționa faptul că atât la începutul anului de gestiune cât și la

46 finele lui, capitalul social este neschimbat, și are o valoare minimă de 5,400 lei, deținând o cotă
nesemnificativă în pasivul bilanțului.
Analiza creanțelor, datoriilor și lichidității
Creanțele întreprinderii reprezintă – sustragerea surselor proprii d in circulație și folosirea
lor de către alte unități economice. 35 Datoriile curente presupun atragerea resurselor altor agenți
economici în circuitul propriu al entității. Diagnosticul economico -financiar al laturii de creanțe
și datorii începe cu determin area abaterii absolute, adică diferența dintre mărimea respectivă la
începutul și la sfârșitul perioadei de gestiune. Al doilea pas este analiza ritmului de creștere sau
descreștere în formă de raport dintre mărimea creanțelor comerciale și datoriilor cure nte, cu
volumul vânzărilor. Indicele de crește re a coeficientului volumului di n vânzări mai mare decât
indicele de creștere a creanțelor și datoriilor reprezintă eficacitatea resurselor de finanțare,
gestiunea corectă a fondurilor și deciziile managementul financiar adaptat e la nivel optim.
Tabelul 2.8
Evoluția generală a dinamicii creanțelor și datoriilor curente
Indicatori La începutul
perioadei (Lei) La finele
perioadei (Lei) Abaterea
Absolută (Lei) Ritmul
Creșterii (%)
Creanțe Curente 18,377,630 21,591,150 + 3,213,520 117.49
Datorii Curente 18,881,931 26,204,551 + 7,322,620 138.78
Venitul din Vânzări 40,889,689 40,316,815 – 572,874 98.60
Sursa: Elaborat de Autor
Calculele arată că față de începutul perioadei, s -a constatat o tendință de creștere a
creanțelor curente cu 3,213 mii lei, sau cu 17.49%, de asemenea au crescut și datoriile în raport
dublu (38.78%), sau cu 7,322 mii lei mai mult. Totodată putem menționa faptul că atât creanțele
curente precum și datoriile au crescut pe fundalul scăderii volumului veniturilor din vânzări, care
s-a micșorat cu 1.4%, sau 573 mii lei. Acest aspect este apreciat negativ, întrucât raportul dintre
creșterea volumului de vânzări și creanțe/datorii este un aspect important în diagnosticul
utilizării surselor de finanțare. Majorarea datoriilor curente cu circa 7,322 mii lei nu a adus un
aport de venituri, ba din contra, observăm o tendință de stagnare. Veniturile din vânzări
reprez intă principalul canal de obținere a beneficiilor bănești, iar consecințele unei stagnări sau
mai mult ca atât a unei scăderi pot fi simțite atât pe termen scurt, cât și pe termen lung. Atragerea
de noi resurse de finanțare presupune utilizarea lor eficien tă și creșterea cifrei de afaceri.
Ca a doua etapă în analiza respectivă, trebuie să determinăm ponderea creanțelor și
datoriilor curente în activele și pasivele entității. Astfel, se determină cota creanțelor în suma

35 ATRILL, Peter. Financial management for decision makers, Sixth Edition, 2011, Pearson Education Limited, pag
111

47 totală a activelor și activelor circulante, și în mod similar se realizează aceeași operațiune cu
datoriile în ponderea pasivului și a datoriilor totale.
Tabelul 2.9
Ponderea creanțelor și datoriilor curente în activele și pasivele entității
Indicatori La începutul
Perioadei La Finele
Perioadei Abaterea
Absolută
Total Active (lei) 41,281,214 47,267,175 +5,985,961
Active Circulante (lei) 35,281,515 39,686,603 +4,405,108
Creanțe Curente (lei) 18,377,630 21,591,150 + 3,213,520
Total datorii (lei) 23,987,222 27,216,758 +3,229,536
Datorii Curente (lei) 18,881,931 26,204,551 + 7,322,620
Ponderea Creanțelor în suma totală a activelor
Suma activelor circulante (lei) 44.51%
52.09% 45.68%
54.40% +1.17
+2.31
Ponderea datoriilor în suma surselor de finanțare
-suma datoriilor totale (lei) 45.74%
78.72% 55.44%
96.28% +9.7
+17.56
Corelația dintre Creanțele și Datoriile Curente 0.97 0.82 -0.15
Sursa: Elaborat de Autor

Din tabel, rezultă că față de începutul perioadei s -a constatat o creștere a cotei creanțelor
curente în suma Activelor Totale, de la 52.09%, până la 54.40%, sau 2.31 puncte procentuale.
Creanțele curente dețin o pondere majoră în suma activelor circulante (≥50%). Dacă în anul
precedent Datoriil e Curente dețineau o cotă în totalul activelor de 45.74 % și respectiv 78.72 %
în total datorii, atunci la sfârșitul perioadei de gestiune acest indicator a crescut până la 55.44%
Total Pasive și 96.28% Total Datorii. Creșterea acestei cote semnifică despr e achitarea datoriilor
pe termen lung, care au scăzut cu circa 4,000 mii lei, de către entitatea dată. Coeficientul de
corelație dintre creanțe și datorii curente ne arată câți lei creanțe curente revin la un leu datorii
curente. Dacă la începutul perioade i acest indicator semnaliza 97 bănuți creanțe curente revenite
la 1 leu datorii curente, atunci la sfârșitul perioadei, coeficientul dat a scăzut, prezentând o
imagine favorabilă de încasare a creanțelor . Astfel, putem concluziona că la această întreprinde re
este prezentă o politică eficientă de creditare a cumpărătorilor în vederea reducerii termenilor de
încasare a creanțelor. Însă, totodată observăm creșterea volumului de creanțe, ceea ce semnifică
apariția unor noi creanțe neîncasate din partea cumpărăt orilor în perioada de gestiune, fapt ce
negativ caracterizează activitatea entității.

48 III. RENTABILITATEA RESURSELOR FINANCIARE ȘI
DIRECȚII DE EFICIENTIZARE A UTILIZĂRII LOR

3.1. Planificarea Financiară – Factor vital în eficacitatea ut ilizării resurselor
financiare

Prin planificare se înțelege programarea, coordonarea și conducerea pe bază de plan a
activității întreprinderii.36 În literatura de specialitate se definește conceptul de planificare ca
fiind un concept teoretic ce exprimă un ansamblu de acțiuni coerente prin care se urmărește
dirijarea activității economice corespunzătoare anticipărilor, determinate științific în cad rul unui
plan,37 pe când procesul de planificare este constituit din activități menite să studieze
multitudinea de posibilități de urmat și selectarea variantei celei mai eficiente și optime.
Planificarea entității este compusă din două laturi: strategică – termen lung și operațională –
perioada curentă.
Planificarea financiară este un proces format din:
 Analiza oportunităților de finanțare și investire disponibile entității;
 Proiectarea consecințelor și efectelor obținute în urma deciziilor luate;
 Decizia selectării alternativelor;
 Măsurarea performanțelor ulterioare în raport cu obiectivele stabilite în planul financiar.
Planificarea financiară nu este predispusă minimizării riscurilor, ci deciderii asupra căror
riscuri să fie luate angajamente, și asupra cărora nu se merită. Planificarea financiară se
efectuează atât pe termen lung, cât și pe termen scurt, iar funcțiunea de bază este asigurarea cu
necesarul de lichidități pentru onorarea obligațiilor, întrucât să fie obținută o eficiență maximă
posibilă. De obicei, orizontul planificării financiare se stabilește pentru următorii cinci ani de
activitate.
Planificarea strategică include bugetarea capitalului pe scară cu gradație mare, adică se iau
în considerație liniile generale a principalelor scopuri de i nvestire, fără analiza detaliată a
acestora. Ca exemplu, compania Ford s -a angajat în dezvoltarea propriei mărci automobilistice,
numite Mondeo, antrenând pe durată procesului de producere 6 miliarde de dolari americani. Cu
siguranță acest proiect a fost p lanificat și amenajat în detaliu, fiind analizate totalitate factorilor

36 Botnari, Nadejda. Finan țele Întreprinderii, Edittera Prim, Chi șinău, 2008, p213
37 Niță Dobrotă, coordonator; Dicționar de economie, Editura Economică, 1999, pag.350.

49 de impactare. Însă nu toate proiectele sunt planificate astfel, cele mai mici, de obicei, fiind
agreate și comasate împreună, formând o directivă superioară.
De la începutul planificării financiare, nivelul managerial trebuie să asigure răspunsul la
trei scenarii de dezvoltare majore:
Previziunea celui mai bun caz sau plan agresiv de creștere care solicită investiții de
capital și obținerea produselor noi, o cr eștere rapidă a piețelor existente sau intrarea pe noi piețe;
Un plan normal de creștere, în care diviziunea crește în ritm mediu al pieței sale, dar nu în
mod semnificativ în raport cu concurenții săi;
Un plan de retragere în cazul în care nișa sau segmentul de piață în care își desfășoară
activitatea, suportă anumite scăderi și perturbări. Aceasta este o planificare pentru perioade
economice slabe, caracterizate prin crize economice, agravarea situațiil or regionale, dispute
politice, influența indicatorilor macroeconomici, etc.
Planificarea financiară, de asemenea, poate prevede analiza oportunităților de expansiune
pe noi areale de activitate, cercetarea costurilor de transferare într -o sferă alternati vă de activare,
în care entitatea ar putea utiliza cu succes punctele forte deja existente. Pot fi analizate piețele
din punct de vedere strategic, în vederea completării și complimentării proceselor economice
deja angajate, prin realizarea produselor de p eriferie, accesorii, sau alte detalii care întregesc
produsul primar. Mutarea pe piețele strategice permit lărgirea opțiunilor de investire, care pot
aduce beneficii economice pe termen lung. În cele mai simple planificări, creșterea cheltuielilor
de capit al sunt previzionate în raport cu creșterea veniturilor din vânzări. Chiar și în cazul
modelelor medii, necesitatea unor investiții suplimentare va recunoaște capacitatea firmelor de a –
și folosi activele fixe la diferite niveluri de intensitate prin ajusta rea orelor suplimentare sau prin
adăugarea de ture suplimentare. Similar, dacă vânzările sunt prognozate să crească, entitatea
trebuie să planifice și creșterea inventarului și să se aștepte la creșterea contului de creanțe.
Strategia financiară oferă inf ormații cu privire la:
Volumul de investiții necesar realizării obiectivelor strategice de dezvoltare;
Identificarea surselor de finanțare (Finanțare proprie, emisiuni de obligațiuni, emisiuni de
acțiuni, credite bancare)
Stabilirea condițiilor de atragere a mijloacelor financiare și a termenelor prevăzute de
rambursare;
Nivelul veniturilor ce urmează să fie încasate și precizarea termenului prevăzut de
recuperarea investițiilor.38

38 Botnari, Nadejda. Finan țele Întreprinderii, Edittera Prim, Chi șinău, 2008, p217

50 Majoritatea planurilor financiare conțin un sumar al politicii de dividend. Cu cât mai mult
entitatea achită, cu atât mai mare este nevoia de capital din surse alternative decât profiturile
obținute. Entitățile aflate în creștere sunt nevoite să investeasc ă în modernizarea mijloacelor fixe,
echipament, antrenarea și calificarea continuă a resurselor umane. Angajamentele firmei de a -și
achita datoriile, de asemenea implică prezența fluxurilor de numerar pozitiv. Lipsa spontană a
acestora duce la cheltuieli s uplimentare de aprovizionare. Pentru evitarea unor situații neplăcute
de acest gen, planificarea financiară este instrumentul -cheie în asigurarea echilibrului
economico -financiar al firmei, care specifică strategia de creditare, gestionarea datoriilor și
activelor, precum și alte strategii de creștere a capitalului și utilizarea eficientă a acestuia.
Planificarea financiară nu ține doar de prognozarea evenimentelor ulterioare. Absolut toate
prognozele se efectuează în baza analizelor evenimentelor care dej a au luat loc.
Previziunea financiară urmărește următoarele obiective:
 Estimarea reală a volumului de marfă necesar;
 Asigurarea echilibrului economico -financiar al entității;
 Dimensionarea cheltuielilor, veniturilor și rezultatelor financiare;
 Elaborarea unor instrumente coerente, care să permită controlul operativ și să ofere
informații veridice asupra modului de înfăptuire a prevederilor, să permite ajustarea
planificării operaționale la noile condiții ale pieței;
 Crearea unei imagini bune a întreprinder ii în sfera de interes a clienților și pe piețele
de desfacere respective;
 Asigurarea valorificării eficiente a excedentului de mijloace bănești;
 Stabilirea structurii financiare optime a capitalului, necesar realizării obiectivelor
economice și procurarea lui din surse care implică cel mai mic cost.39
Astfel, strategia financiară a firmei își asumă rolul de eficientizarea acțiunilor economice
bazate pe analiza tuturor soluțiilor posibile de finanțare, în realizarea obiectivelor firmei.
Adoptarea unui plan mereu trebuie să ia în considerație evoluția pie ței, indicatorii
macroeconomici, inflația, fluxurile de numerar. Implementarea politicilor date la nivel de
entitate, oferă o gamă largă de informații și viziuni asupra perspectivelor viitoare, riscurilor și
oportunităților accesibile.
Unul dintre instrumentele de bază a previziunii financiare îl constituie bugetul – Expresia
valorică a volumului de producție ce urmează să fie fabricat și comercializat într -o perioadă

39 Botnari, Nadejda. Finan țele Întreprinderii, Edittera Prim, Chi șinău, 2008, p 214

51 anume, reflectă nivelul veniturilor ce urmează a fi obținute, nivelul consumurilor și cheltuielilor,
mărimea capitalului financiar necesar mobilizării pentru realizarea scopurilor propuse.40
Bugetul are prerogativa să determine scopurile entității, să gestioneze activitățile
departamentelor pentru a îndeplini obiectivele stab ilite, jucând un rol primordial în controlul
eficient al resurselor de capital, permit monitorizarea formării beneficiilor economice,
acumularea numerarului.
Procesul planificării financiare trebuie să fie în strictă concordanță cu principiile de bază:
 Fundamentarea științifică a indicatorilor planificați;
 Complexitatea structurală a planurilor adoptate și realizarea lor eficientă;
 Controlul riguros și continuu a implementării strategiilor;
 Armonizarea tacticilor și strategiilor adoptate în vederea atinger ii scopurilor entității;
Sarcina analizei strategice este una mult mai mare decât doar crearea planificărilor. Atunci
când simultan sunt implementate mai multe proiecte, interconexiunea și gestionarea lor eficientă
este o adevărată povară și încercare pent ru manageri. Planificarea financiară oferă
managementului un mijloc de evaluare a efectelor investițiilor și deciziilor de finanțare asupra
surselor și utilizărilor fondurilor. Gestiunea numerarului trebuie să ia în considerare efectele altor
decizii ale firmei, cum ar fi cele privind noile proiecte, modificări ale politicilor de creditare sau
emiterea de noi datorii. Obiectivul gestiunii numerarului este de a asigura disponibilitatea
suficientă a fondurilor pentru a satisface cerințele de numerar, în ace lași timp, să nu existe
numerar care să depășească nevoile curente ale entității. Gestionarea fluxului și a rentabilității
numerarului necesită luarea în considerare a fluctuației de colectare și de achitare. Atât primirea
plăților, cât și efectuarea lor, au costuri și beneficii asociate cu timpul necesar pentru ca plățile să
fie deblocate prin procesul de compensare a cecurilor.

Fig 3.1 Componentele unui plan financiar.
Sursa: Elaborat de autor

40 Botnari, Nadejda. Finan țele Întreprinderii, Edittera Prim, Chi șinău, 2008, p218 Intrări
•Situațiile Financiare
•Previziunile
variabilelor -cheie
(Exemplu: Venitul
din vînzări, rata
dobânzii) Model de Planificare
•Ecuații privind
relațiile dintre
variabilele de
interes majorIeșiri
•Situațiile financiare
prognozate
•Sursele și utilizarea
resurselor financiare
•Ratele Financiare

52 Există 3 cerințe pentru o planificare eficientă:
Prognozarea. Firma nu va avea niciodată previziuni exacte. Cu toate acestea, managerii
trebuie să se străduiască pentru cele mai bune previziuni posibile. Prognoza nu trebuie redusă la
un exercițiu mecanic. Interpretarea naivă sau tendințele de adaptare la datele anterioare au o
valoare limitată. Planificarea este necesară, deoarece viitorul, deși se bazează pe experiența din
trecut, nu este probabil să semene sută la sută. Prognozele ar trebui să recunoască faptul că
concurenții își dezvoltă propriile plan uri. De exemplu, abilitatea de a implementa un plan de
creștere agresivă și de a crește cota de piață depinde de ceea ce este în stare concurența să facă.
Când se prezintă un set de previziuni corporative, nu trebuie acceptate la valoarea nominală. Este
nevoie de probe în spatele previziunilor și un anumit model economic pe care se bazează.
Alegerea planului financiar optim. Nu există un model sau o procedură care să cuprindă
toată complexitatea și necorporalele întâlnite în planificarea financiară. Acțion arii doresc să fie
mai bogați, iar scopul de a avea o marjă de profit de 10% nu este una atât de convingătoare . Un
obiectiv declarat în termeni de rapoarte contabilă este n eoperațional dacă nu este transpus în ceea
ce înseamnă pentru deciziile de afaceri. De exemplu, o marjă de profit mai mare poate rezulta
din creșterea prețurilor, costurile mai mici, trecerea la noi produse cu marjă mare , pătrunderea pe
noi piețe de desfacere, etc . Stabilirea marjei de profit ca obiectiv nu oferă nici o indicație cu
privi re la care dintre aceste s trategii trebuie să fie aplicată .
În parte, aceste obiective pot fi o îndemnare reciprocă pentru a lucra mai mult. Managerii
utilizează adesea un cod pentru a comunica preocupările sale reale. De exemplu, obiectivul de a
crește ra pid vânzările poate reflecta convingerea conducerii că este nevoie de o cotă de piață mai
mare pentru a realiza economii de scară. Sau o marjă de profit țintă poate fi o modalitate de a
spune că, în urmărirea creșterii vânzărilor, firma a permis costurilor să scape de sub control.
Monitorizarea desfășurării planului. Planurile financiare sunt depășite de îndată ce
acestea sunt complete. Adesea, acestea sunt învechite chiar mai devreme. Un bun plan financiar
ar trebui să fie ușor de adaptat la condițiile și factorii de influență, pe măsură ce evenimentele se
desfășoară și se produc diferite surprize. Planurile pe termen lung pot fi, de asemenea, utilizate
ca punct de referință pentru a judeca performanța ulterioară pe măsură ce evenimentele se
desfășoară. Evaluările de performanță nu sunt valabile decât dacă se în consid erare și contextul
de afaceri împotriva căruia au fost realizate. Este posibil să fie un risc mai mic dacă profiturile
scad într -o recesiune decât dacă scad în condițiile în care economia este în plină expansiune și
vânzările concurenților sunt în creștere . Dacă se preconizează ca o încetinire să arunce în afara
planului, atunci este nevoie de un standard pentru a judeca performanța în timpul unei astfel de

53 recesiuni și o idee mai bună despre ce strategii și tactici trebuie implementate în legătură cu
aceas ta.

Fig 3.2 Modul de întocmire a planurilor strategice de perspectivă la întreprindere
Sursa: Stiegler, Hogmeister. Controlling, partea I „Principii de bază și planificare” pag.72

3.2 Rata Rentabilității financiare. Impactul ratei rentabilități asupra
dezvoltării întreprinderii

Rata rentabilității financiare reprezintă un indicator de bază în diagnosticul și analiza
reușitei entității pe plan economico -financiar. Acest indicator conturează performanțele
întreprinderii care se află nemijlocit în concor danță cu politicile și strategiile manageriale
aplicate. Putem deosebi două aspecte ale ratei rentabilității, cea economică și cea financiară.
Prima arată remunerarea capitalului investit doar în relația cu activitatea de exploatare, pe când
rentabilitatea financiară nu delimitează o oarecare activitate, punând importanță pe totalitatea
etapelor și componentelor.
Structura financiară a întreprinderii are o importanță majoră în obținerea rezultatelor
firmei, iar calculul indicatorilor rentabilității poate î ntregi imaginea finală a performanțelor, și
rolul unei structuri financiare eficiente în activitatea economică a firmei. Urmând dezideratul că
rata rentabilității financiare reprezintă eficiența utilizării resurselor financiare, rolul său este
cuantificat, întrucât acționarii sunt primii interesați de aprecierea obiectivă a acestora, întrucât
anume investițiile lor stau la baza activității întreprinderii, iar justificarea dată permite aprecierea Sistemul planificării întreprinderii
Analiza conjuncturii :
Piața de desfacere, piața
materialelor și forței de
muncă, situația
instituțională;Analiza activității
întreprinderii:
Circulația Monetară,
desfacerea,
aprovizionare, producție,
dezvoltare -cercetare,
personal -administrativ,
conducere.Procesul de formulare a
obiectivelor :
Formularea politicii
entității; Cuantificarea
obiectivelor;
Determinarea decalajelor
strategice.
Puncte tari și slabeElaborarea
strategiilor și
alegerea celei
optimePlanificarea
operativă

54 prognozelor și tendințelor de dezvoltare. În sarcina manageril or financiari stă obligativitatea
menținerii și creșterii continuă a rentabilității, în vederea realizării obiectivelor stabilite.
Rentabilitatea economico -financiară a întreprinderii permite măsurarea performanțelor
obținute și a consecințelor în urma lu ării deciziilor manageriale privind selectarea surselor de
finanțare, gestiunea lor, alocarea spre investiții, etc. Astfel, cele trei întrebări generale pe care ne
interesează, în vederea analizei Resurselor financiare și eficiența utilizării lor, sunt:
 Formarea structurii capitalului și componentele sale sunt cele mai convenabile?
 Sunt utilizate eficient resursele financiare selectate?
 Profitabilitatea reală a entității coincide, sau este superioară celei planificate?
Importanța ratei rentabilității econom ico-financiare ce caracterizează reușitele firmei, se
bazează pe analiza bilanțieră a resurselor financiare disponibile. Diagnosticul firmei presupune
un sistem mixt de indicatori care analizează în particular fiecare segment și etapă din eficacitatea
activității întreprinderii. Activele reprezintă resursele aflate în gestiunea întreprinderii, obținute
din activitatea propriu -zisă a entității, și care ulterior sunt antrenate în ciclul de producere în
scopul obținerii beneficiilor economice. Capitalul propri u caracterizează nu doar aporturile
proprietarilor dar și profitul net obținut în perioadele anterioare. Deși datoriile aduc un surplus de
capital, achitarea lor reduce fluxul de numerar și disponibilitatea de lichidități.
Rentabilitatea financiară se afl ă sub incidența a doi factori determinanți – Prezența
capitalului străin în structura financiară a entității și deductibilitatea dobânzilor sub forma
cheltuielilor financiare, proces numit scut fiscal. Rentabilitatea entității este în concordanță nu
doar c u rezultatele obținute, dar și cu formarea structurii financiare. Astfel, diagnosticul dat
cuprinde o structură complexă. Este importantă analiza nivelului de îndatorare disponibil
entității, care poate provoca un dezechilibru intern. Deși se poate înregis tra o rentabilitate
economică apreciabilă, aceasta poate fi umbrită de cheltuielile financiare legate de un grad sporit
al îndatorării.
Rata rentabilității financiare a capitalului poate fi calculată astfel:
𝑹𝒇𝒊𝒏= 𝑹𝒄𝒖𝒓𝒆𝒏𝒕
𝑲𝒑𝒙 𝟏𝟎𝟎; 𝑹𝒇𝒊𝒏= 𝑹𝒃𝒓𝒖𝒕
𝑲𝒑𝒙 𝟏𝟎𝟎 ; 𝑹𝒇𝒊𝒏= 𝑹𝒏𝒆𝒕+𝑫
𝑲𝒑𝒙 𝟏𝟎𝟎 ; 𝑹𝒇𝒊𝒏= 𝑹𝒏𝒆
𝑲𝒑𝒙 𝟏𝟎𝟎 (3.1)
Rfin – Rata rentabilității financiare;
Rcurent – Rezultatul curent al activității;
Kp – Capital permanent;
Rbrut – Rezultatul brut al activității;
Rnet – Rezultatul net al activității;
D – Dobânzi;
Kpr – Capital Propriu.
Rata rentabilității activelor totale este analizată în raport cu următoarele formule:
𝑹𝑶𝑨 = 𝑹𝒏𝒆
𝑨𝑪𝑻𝑰𝑽𝑬𝒙 𝟏𝟎𝟎, (3.2)

55 Pe plan secundar, se analizează dacă dinamica rentabilității activelor este influențată de eficiența
activelor. Dacă ROA se modifică în baza marjei de profit, atunci trebuie prognozat conceptul de
creștere a produselor prin ajustarea volumului, prețului, diversității, costurilor de producție, etc.
Rata rentabilității financiare ia în considerație proveniența capitalului, și gradul său de
îndatorare. În calculul rentabilității se pune accent pe principiile de deducere a uzurii și
provizioanelor efectuate, d eductibilitatea cheltuielilor utilizate în formarea bazei de impozitare a
profitului.
În consecință, rata de creștere a întreprinderii este influențată de evoluția ratei rentabilității
economico -financiare și a politicii de dividend.

Fig 3. 3 Influența ratei de creș tere a întreprinderii prin rata rentabilității financiare și
politica dividendelor Sursa: Elaborat de Autor

Fig 3. 4 Relația dintre rata rentabilității comerciale, rata rentabilității economice
și rata rentabilității financiare
Sursa: Elaborat de autor

56 Deși apar diferite greutăți în analiza obiectivă a rentabilității, anume acești indicatori
reprezintă baza analitică de evaluare a performanțelor entității și eficienții utilizării resurselor
sale financiare. Planificarea financiară trebuie să ia în considerație efectele deciziilor luate,
întrucât anume nivelul managerial determină vectorul de dezvoltare și strategiile implementate
de firmă. Structura și evoluția capitalul ui joacă un rol crucial în obținerea efectelor economice
pozitive, adică înregistrarea profiturilor. Încă un factor intern de influență a rentabilității este
politica de dividend, adică costul capitalului atras. Creșterea sau diminuarea volumului activităț ii
influențează preponderent mărimea activelor, iar rata de creștere (R), se calculează astfel:
𝑹= ∆𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆
𝑨𝒄𝒕𝒊𝒗𝒆=∆𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗𝒆
𝑷𝒂𝒔𝒊𝒗𝒆, (3.3)
Creșterea ratei rentabilității economico -financiare, în condițiile unei rate medii a
dividendelor, determină stopare, sau chiar regresul companiei. De aceea, în vederea eficientizării
activității întreprinderii, nu doar structura financiară, costul capital ului, planificarea financiară și
analiza rentabilității determină evoluția entității, dar și politica de dividend, sau onorării
obligațiilor față de parteneri. Alegerea variantei de desfășurare a activității întreprinderii se
situează în obligațiile manage mentului și acționarilor, care sunt direct responsabili de deciziile
luate și efectele suportate.
Luarea deciziei manageriale privind structura financiară optimă, prin stabilirea r aportului
de atragere a capitalului, urmărește minimizarea costurilor. Astf el, obiectivele manageriale se
află într -o interdependență și reciprocitate continuă. Prin efectul de îndatorare se înțelege
rezultatul financiar obținut de entitate în procesul de utilizare a creditului comercial în calitate de
sursă financiară. Acest ind icator se obține prin compararea rentabilității economice a entității și
costul capitalului împrumutat.
𝐑𝐟=(𝟏−𝐈)[𝐑𝐞+𝐃
𝐊(𝐑𝐞−𝐝)] (3.4)
Unde:
I-Rata de Impozitare
D-Datorii Financiare;
K-Capitaluri Proprii
d-Rata dobânzii
 Rentabilitatea financiară este direct proporțională cu structura financiară
Datorii/capital propriu și cu diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii.
Rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât structura financiară este mai îndatorată și
cu cât este mai mare diferența dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii;

57  Pentru o întreprindere neîndatorată, rata rentabilității financiare coincide cu rata
rentabilității economice. Aceeași situație se înreg istrează și în cazul în care rentabilitatea
economică este egală cu rata dobânzii, când apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra
rentabilității financiare, nivelul fiind egal cu cel al rentabilității economice;
 Dacă 𝑅𝑒>𝑑, 𝑅𝑓 este cu atât ma i ridicată cu cât D/K este mai mare, astfel,
apelarea la capitaluri împrumutate va duce la creșterea rentabilității financiare. Efectul de
pârghie (levier financiar) joacă un rol pozitiv. Astfel, firma care speră să -și maximizeze
rentabilitatea financiară, va trebui, în cadrul constrângerilor financiare impuse, să aleagă să se
împrumute mai curând decât să -și crească fondurile proprii;
 Dacă 𝑅𝑒<𝑑, 𝑅𝑓 este cu atât mai mică cu cât D/K este mai mare, adică
contractarea unor noi împrumuturi va conduce la re ducerea ratei rentabilității financiare. Efectul
de îndatorare joacă un rol negativ. În acest caz, firma va trebui să se abțină să mai facă noi
împrumuturi, întrucât îndatorarea deteriorează performanțele firmei. 41
Flexibilitatea financiară este abilitatea de a crește capitalul, în condiții rezonabile, în cazul
unor circumstanțe nefavorabile. Trezorierul firmei trebuie să știe că pentru a asigura stabilitatea
activității, este necesară o ofertă constantă de capital. Trezorierul trebuie să cunoască, de
asemenea, că atunci când oferta de bani în economie este restrânsă sau când o firmă este
confruntată cu dificultăți de exploatare, furnizorii de capital preferă să avanseze fondurile
firmelor cu situație economico -financ iară solidă. În ultimă instanță, adoptarea unei structuri a
capitalului este determinată de creditori. 42
3.3. Direcții de eficientizare a capitalului
Eficiența economică este una dintre principalele caracteristici ale unei activități de succes,
astfel, sco pul întreprinderii nu se limitează doar la maximizarea valorii de piață, ci și aprecierea
eforturilor depuse în procesul de obținere a avantajelor economico -financiare.
Selectarea surselor de finanțare, care într -un final creează modelul și structura capi talului
întreprinderii, are un impact direct și imediat asupra rezultatelor și performanțelor obținute de
entitate. Dorința și tendințele managerelor financiari de a optimiza în permanență raportul dintre
proveniența surselor, bazat pe anumite criterii ana lizate anterior, este perfect justificat și apreciat,
întrucât costul redus și gestiunea corectă a fondurilor de finanțare este cheia de succes a unei
stabilități economico -financiare pe termen lung a oricărui actor de pe arena economică. Decizia

41 Sandu, G., Formarea capitalurilor firmelor private, Ed. Economic ă, 2000, pag. 228
42 Toma, M., Alexandru, F., Finanțe și gestiune financiară a întreprinderii, Editura Economică, București, pag. 44

58 de finanț are optimă a ciclului de funcționare trebuie să rezolve contradicția dintre creșterea
autonomiei financiare prin sursele proprii, caracterizată de o imobilitate financiară și necesitatea
de a dispune de resurse financiare mobile care să acopere nevoile fin anciare temporare.
În acest scop, procesul continuu de analiză al posibilităților de finanțare este prerogativa de
bază ai planificării financiare, în vederea obținerii unei rentabilități maxime conformate
condițiilor de piață, prin aplicarea metodelor de eficientizare și op timizare a capitalurilor
disponibile. O evidențiere a diferențelor dintre sursele proprii și a celor atrase și împrumutate,
poate contura atât avantajele cât și dezavantajele componentelor respective. Capitalul propriu are
un caracter sigur, determinând au tonomia financiară și omite riscul de sustragere impusă a
resurselor. Mă rimea și necesitatea acestora sunt în concordanță cu structura/durata ciclului de
exploatare. Capitalul străin asigură o mobilitate ridicată, în vederea acoperirii necesarului de
finan țare, funcție care nu poate fi în totalitate îndeplinită de sursele atrase și cele proprii.
Unul dintre cele mai importante criterii a deciziilor de finanțare se referă la raportul dintre
durata nevoii de finanțare și a perioadei de finanțare, în scopul e ficientizării capitalurilor. Este
imposibil de acoperit o investiție pe termen lung, contractând un credit comercial curent, ca
urmare a generării insuficiente a fluxurilor monetare capabile să fie recuperate din această
investiție. Și viceversa, este ilog ică finanțarea unei nevoi temporare a unui decalaj cu durata de o
săptămână dintre plăți și încasări, cu un împrumut pe termen lung. Utilizarea rațională a
capitalurilor disponibile pe piețele financiare reprezintă asigurarea profitabilității respective a
acționarilor.
Viteza de rotație a capitalului și durata utilizării lor, sunt niște indicatori relevanți în
vederea analizării eficienței resurselor date. Creșterea capitalului antrenat în procesele
economice ale firmei sunt apreciate pozitiv, întrucât au rolul să sporească credibilitatea firmei și
să mențină poziția de piață. Sporirea gradului de utilizare a capitalului, respectiv a veniturilor
încasate, asigură creșterea vitezei de rotație a capitalurilor. Analizând activitatea cotidiană a
întreprinderilo r, putem observa că, una dintre problemele cele mai des întâlnite o reprezintă lipsa
de fonduri destinate acoperii cheltuielilor atât pe termen lung, cât și curente. Procesul de obținere
a împrumuturilor sau creditelor comerciale, implică o serie de formal ități și studii de fezabilitate
în vederea evaluării capacității de plată a entităților. Instituțiile bancare joacă un rol primordial
pe piața financiară, întrucât anume serviciile acestora sunt contractate cel mai des de către agenții
economici. Obținerea creditelor presupune o documentație completă oferită de entitate, pentru a
fi aprobat contractul de parteneriat, cu scopul monitorizării eficienții utilizării resurselor
disponibile, capacității de rambursare și încadrarea în termenii prestabiliți de achi tare.

59 Structura creditelor este urmărită atât pe tipuri de credite, verificându -se cu această
ocazie și respectarea destinației lor, cât și pe termene de rambursare, scoțându -se în evidență
creditele nerambursate la scadențe care sunt generatoare de penalizări și ca atare de cheltuieli
financiare suplimentare.43
𝑵𝒓𝑰𝑴 = 𝑪𝒊𝒇𝒓𝒂 𝒅𝒆 𝑨𝒇𝒂𝒄𝒆𝒓𝒊
𝑺𝒐𝒍𝒅𝒖𝒍 𝑪𝒓𝒆𝒅𝒊𝒕𝒆𝒍𝒐𝒓 𝑫𝒛𝑰𝑴 = 𝑺𝒐𝒍𝒅𝒖𝒍 𝑪𝒓𝒆𝒅𝒊𝒕𝒆𝒍𝒐𝒓
𝑪𝒊𝒇𝒓𝒂 𝒅𝒆 𝑨𝒇𝒂𝒄𝒆𝒓𝒊𝒙 𝑻 (3.5) / (3.6 )
Viteza de rotație a creditelor reprezintă numărul de repetări în cifra de afaceri într -o
anumită perioadă de timp a creditelor contractate. În acest sens se calculează numărul de rotații
ale împrumuturilor (NrIM) sau în formă de durate în zile a unei rotații (DzIM) . Mărirea vitezei
de rotație a creditelor presupune eficientizarea gestionării respective, provocând obținerea de
venituri suplimentare.
Sursele atrase întrunesc datoriile de exploatare obținute în urma desfășurării activității de
bază, și care până la sca dență aparțin surselor proprii folosite în activitatea de finanțare a
entității. Gestiunea financiară a surselor atrase ține de monitorizarea scadenței, structurii,
corelației creanțe -datorii, viteza de rotație a datoriilor și factorii de influență respectivi. Analiza
vitezei de rotație a surselor atrase se poate face pe baza indicatorilor cunoscuți, durata în zile a
unei r otații și numărul de rotații. Literatura de specialitate propune două modalități de calcul a
acestora: prin cifra de afaceri și, respectiv, prin cheltuielile totale. Exprimarea vitezei de rotație a
surselor atrase prin cifra de afaceri permite și analiza r aportului creanțe -obligații.44
Durata în zile a unei rotații (DzSA) evidențiază numărul mediu de zile în care sursele atrase
sunt în gestiunea entității, sau apare necesitatea onorării obligațiilor. Numărul de rotații (NrSA)
prezintă de câte ori resursele a trase sunt conținute în cifra de afaceri, în intervalul de timp
respectiv. Indicatorii dați se calculează în mod similar cu cei anteriori. Diagnosticul dat poate fi
extins prin analiza factorilor de influență în raport cu viteza de rotație a surselor atras e. Durata în
zile de achitare este influențată de:
Modificarea cifrei de afaceri 𝑫𝒛𝑺𝑨 (𝑪𝑨)= 𝑺𝑨𝟎
𝑪𝑨𝟏𝒙 𝟑𝟔𝟓 − 𝑺𝑨𝟎
𝑪𝑨𝟎 𝒙 𝟑𝟔𝟓, (3.7)
Modificarea surselor atrase 𝑫𝒛𝑺𝑨 (𝑺𝑨)= 𝑺𝑨𝟏
𝑪𝑨𝟏𝒙 𝟑𝟔𝟓 − 𝑺𝑨𝟎
𝑪𝑨𝟏 𝒙 𝟑𝟔𝟓, (3.8)
unde SA – Sursele Atrase; CA – Cifra de Afaceri.
Deși aceste surse de finanțare au un caracter neoneros, întreprinderea nu poate să amâne
termenul efectiv de plată deoarece acesta este reglementat prin contracte sau legi de impozitare,
iar depășirea termenului de plată este penalizată. Este necesar însă ca serviciul de trezorerie al
firmelor să gestioneze în așa fel încasările și plățile încât să beneficieze cât mai mult de decalajul

43 Botnari, Nadejda. Finan țele Întreprinderii, Edittera Prim, Chi șinău, 2008, p234
44 Burja Camelia, – „Analiza economico -financiară”, Editura Risoprint, Cluj -Napoca, 2015.

60 dintre acestea.45 Sursele atrase au un caracter ciclic, de aceea ele sunt reînnoite permanent în
concordanță cu parcurgerea procesului de exploatare.
Furnizorii reprezintă cea mai importantă categorie de surse atrase care poate fi gestionată
eficient, de aceea analiza financiară îi acordă o atenție deosebită.46 Dacă achitarea salariilor nu
poate fi amânată, atunci creanțele furn izorilor, partenerilor și clienților, într -o gestionare dibace a
managementului financiar, pot să mărească fluxurile de trezorerie, participând activ la obținerea
de noi profituri. Practica internațională arată că entitățile europene aplică cu succes decal ajul
dintre încasări și achitări a furnizorilor și clienților în vederea obținerii câștigurilor financiare.
Tranzacționarea în cantități angro determină termeni de plată extinși pentru furnizori, și
totodată perioade mici de achitare clienților. Decalajul de timp în care surplusul de capital este
disponibil, poate schimba radical politica de finanțare și eficiența economică în sectoarele de
arbitraj financiar. Acest procedeu însă poate fi aplicat preponderent doar pentru întreprinderile de
calibru mijlociu și mari, întrucât marfa comercializată trebuie să fie în cantități impunătoare. Din
acest motiv , micii comercianți sunt înafara concurenței pe acest sector de eficiență a capitalului.
Viteza de rotație a surselor obținute din decalajul dat denotă interva lul de timp în care
entitatea își onorează datoriile față de furnizori. Formulele de calcul sunt asemănătoare
indicatorilor precedenți:
𝑵𝒓𝑭𝒁 = 𝑪𝒊𝒇𝒓𝒂 𝑫𝒆 𝑨𝒇𝒂𝒄𝒆𝒓𝒊
𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝑭𝒖𝒓𝒏𝒊𝒛𝒐𝒓𝒊 𝑫𝒛𝑭𝒁 = 𝑫𝒂𝒕𝒐𝒓𝒊𝒊 𝑭𝒖𝒓𝒏𝒊𝒛𝒐𝒓𝒊
𝑪𝒊𝒇𝒓𝒂 𝑫𝒆 𝑨𝒇𝒂𝒄𝒆𝒓𝒊 𝒙 𝑻 (3.9) / (3.10 )
Decalajul dintre achitările către furnizori și încasările de la clienți au aceeași bază de
factori de influență, în principal ținând seama de conjunctura pieței, poziția concurențială,
tendințele sectorului economic de activitate. O viteză de rotație redus ă poate duce la dificultăți în
aprovizionarea cu marfă. Însă mărirea vitezei de rotație este de asemenea o problemă, întrucât
provoacă scăderea duratei medii de achitare a furnizorilor, provocând insuficiență de lichidități,
și provocând necesar de finanța re prin selectarea unor surse cu caracter oneros. Astfel, această
problemă de găsire a mijlocului de aur este pusă la nivelul managementului financiar, întrucât
soluționarea ei poate deschide o sursă eficientă și optimă de finanțare pe termen scurt.
Diagnosticul financiar cercetează evoluția raportului creanțe -obligații și corelarea acestora
cu dinamica vânzărilor pentru a evidenția raportul dintre politica de creditare a firmei și de
atragere a unor surse temporare. Pentru aceasta se analizează indicii de dinamică a celor trei
indicatori, evoluția comparativă a duratei în zile a unei rotații și raportul dintre creanțe și
obligații.47

45 Stancu, I., Finanțe , Ediția a IV -a, Editura economică, București, 2012.
46 Sandu, Gh., Finanțarea întreprinderii , Editura Economică, Bucure ști, 2009.
47 Stark, L.E., Pantea,, I.M. , Analiza situației financiare a firmei , Editura Economică, București, 2011.

61 Limitarea agenților economici în selectarea resurselor financiare, pune accent pe
importanța cercetării eficienței capitalu lui utilizat. Esența eficienței economice constă în raportul
dintre rezultatele unei activități desfășurate și totalitatea costurilor implicate în procesul realizării
acesteia, implicând relația de efect și efort. Se consideră că activitatea întreprinderii este eficientă
dacă se ating costuri reduse la producerea bunurilor și prestării serviciilor, sau dacă vânzările
obținute surclasează cheltuielile antrenate. Astfel, creșterea eficienței economice a capitalului
este în legătură directă cu mărirea rezultat elor utile pe unitate de efort.
Putem analiza 5 categorii ale eficienței, prin raportarea efectului la efort:
 Efect/efort;
 Efort/efect;
 Efect/efect;
 Efort/efort.
Prima categorie raportează efectele obținute la efortul depus, se urmărește maximizarea
acest ui indicator. A doua categorie este rezultatul invers al primului indicatori, astfel
minimizarea acestuia aduce avantaje economice entității. Penultima categorie reprezintă
comparația dintre două rezultate și relația de reciprocitate, influență proporționa lă. Se
evidențiază ponderea unui efect în rezultatul celuilalt. Ca exemplu poate servi legătura dintre
rentabilitatea financiară și structura optimă a capitalului. Ultima categorie de eficiență indică
relația dintre eforturile antrenate într -un proces loca l, comparat cu efortul total. Ca exemplu este
comparația dintre cheltuielile de dobândă și costurile totale în implementarea unui proiect
investițional. Aceste categorii permit analiza relațională dintre procesele de producție și
rezultatele obținute în cadrul lor.
Orice entitatea dorește să înregistreze un profit cât mai mare, obținut fie din maximizarea
veniturilor sau minimizarea costurilor. Aceste pri ncipii de raționament abordează problematica
creșterii valorii firmei din ambele perspective, iar aceste principii devin complimentare și ajung a
fi într -o influență direct proporțională. Astfel, se pot aplica acțiuni și măsuri de creștere a
profiturilor p e ambele căi, simultan, fără a întâlni careva deficiențe sau impedimente reciproce,
întrucât activarea pe ambele fronturi urmărește unul și același scop.
Optimizarea proceselor economice constă în alegerea și aplicarea celei mai bune soluții
dintre mai mu lte posibile pentru realizarea scopului urmărit. Funcția managementului este
analiza și previziunea dată. Variabilele disponibile entității au impact diferit asupra
profitabilității, de aceea selectarea celei mai reușite combinații a surselor de finanțare reprezintă
procesul de optimizare. 48 Acest principiu de optimizare însoțește totalitatea proceselor antrenate
în vederea atingerii scopurilor propuse cu efecte maxime și eforturi minime.

48 Zaman, Gh., Geamănu, M., Eficiența Economică , București, 2006, pag. 21

62 ÎNCHEIERE
În perioada actuală, caracterizată printr -o instabilitate economico -financiară la nivel
regional, totalitatea actorilor economici suportă efectele negative și încearcă să amelioreze
situația în cauză, depunând eforturi considerabile în vederea asigurării sustenabilității afacerii.
Direcțiile de dezvoltare, precum și perspectivele mediului economic, într -o concurență
acerbă, au demonstrat că fără o planificare financiară coerentă, și fără implementarea strategiilor
și tacticilor flexibile, capabile să se co nformeze condițiilor pieței, este dificil de menținut
pozițiile și de progresat. Informațiile contabile și analiza comparativă a indicatorilor de bază
permite nu doar prognozarea scenariilor posibile ci și controlul și gestiunea evenimentelor care
deja au luat loc.
În contextul actual, caracterizat printr -o dinamică și complexitate excesivă, cu o de
influență majoră asupra activității economice a entităților, elaborarea acestei teze de licență
permite cercetarea și abordarea principalelor ipoteze și problem e întâlnite în selectarea surselor
de finanțare ale întreprinderii, gestiunea lor eficientă, și implementarea direcțiilor respective de
eficientizare a capitalului. Abordarea problemei structurii financiare optime a entității a existat
dintotdeauna, iar ac tualitatea sa va fi mereu rezonabilă, luând în considerație dinamica pieței
financiare și fluctuațiile continue ale principalelor factori de influență.
În urma analizei efectuate, au fost găsite răspunsuri și soluții la problemele abordate.
Principalele co ncluzii și sugestii în vederea gestionării eficiente a capitalului disponibil se împart
în 3 categorii, conform planului de cercetare, și pot fi însumate astfel:
 Complexitatea structurii financiare globale are o influență directă asupra deciziilor
și acțiu nilor întreprinse de managementul financiar al entității , asupra termenilor de
implementare și soluțiilor găsite;
 Politica de finanțare împuternicește nivelul managerial cu abilități și cunoștințe
necesare în vederea atragerii celor mai rentabile capitalur i în formarea structurii financiare
optime;
 Redarea esenței politicii de finanțare a întreprinderii permite aprofundarea în
nișele și particularitățile luării deciziilor manageriale, cercetării pieței de împrumut,
analizei criteriilor de selectare a sursel or de finanțare și metodologiei utilizate. Datorită
unei politici de finanțare raționale, este posibilă formarea unei structuri financiare optime.;
 Structura financiară a firmei reprezintă o direcție de eficientizare și optimizare,
întrucât resursele utilizate au un caracter variabil și dependent de factori exogeni, iar
combinarea lor trebuie să asigure maximizarea valorii entității și minimizarea costurilor
antrenate;

63  Premisele unei structuri financiare optime de finanțare sunt:
 Analiza nevoilor de fi nanțare ale firmei;
 Analiza resurselor de finanțare disponibile și ponderea lor în satisfacerea nevoilor de
finanțare;
 Analiza costurilor surselor de finanțare;
 Analiza și monitorizarea continuă a mediului financiar la nivel macroeconomic;
 Analiza mediului concurențial și tendințelor/perspectivelor pieței;
 Analiza consecințelor posibile în urma luării deciziilor manageriale.
 Alegerea unei structuri optime de finanțare nu are un model exact și universal,
fiind adoptată în particular pentru fiecare situație ș i entitate în parte. Nu există o soluție –
cheie care va permite constituirea respectivă indiferent de factorii exogeni;
 Analiza costurilor de atragere a resurselor financiare a confirmat axioma care
neagă existența surselor financiare gratuite;
 Rentabilitatea financiară și costul mediu ponderat al capitalului reprezintă
criteriile de bază în selectarea și formarea structurii financiare optime;
 Finanțarea exogenă prin apelarea la credite comerciale, în contextul Republicii
Moldova, constituie prin cipala soluție de satisfacere a necesarului de finanțare;

 Luând în considerație avantajele și dezavantajele sale, leasingul constituie o sursă
importantă de finanțare a firmelor, care permite depășirea dificultăților generate de un
mediu antreprenorial defavorizant, în care finanțările sunt limitate, costisitoare și excesiv
de birocratice.
Selectarea unei combinații optime a surselor de finanțare a întreprinderii este un procedeu
complex și dificil de realizat, care d epinde de o multitudine de factori de influență, iar deciziile
luate, vor afecta, pozitiv sau negativ, activitatea ulterioară a întreprinderii. Se recomandă
utilizarea creditului comercial pe termen scurt și a factoringului în satisfacerea nevoilor de
finanțare mai mici de un an, și combinarea leasingului financiar cu creditul comercial pe termen
lung în activitățile desfășurate mai mari de un an.
Analiza problematicii temei abordate întâlnește o serie de dificultăți în ceea ce privește
documentarea activi tății întreprinderilor, ca urmare a politicilor de confidențialitate adoptate.
Lipsa instituțiilor care monitorizează activitatea și statistica respectivă, de asemenea, reprezintă
un impediment în cercetarea temei. Datele disponibile pe alocuri sunt limita te și insuficiente, iar
informațiile bancare nu pot fi obținute, în vederea restricțiilor de utilizare a informației cu
caracter confidențial.

64 Perspectivele cercetării efectuate accentuează importanța problematicii abordate a
finanțării activității întrep rinderii, care este una deosebit de complexă și aflată în permanentă
modificare. Din această cauză, abordarea problematicii date nu are un caracter definitiv, iar
monitorizarea și adaptarea la schimbările continue de pe piața financiară sunt măsuri necesar e de
întreprins, în vederea atingerii obiectivelor economice ale entității. Soluțiile prezentate nu dețin
un caracter exhaustiv, de aceea eficiența utilizării resurselor disponibile va fi o tematică mereu
prezentă în agenda managerilor financiari.
În calitate de întreprindere analizată a fost „Gamma” SRL, antrenată în comercializarea
produselor din sticlă și alte materiale de construcții. În urma analizei efectuate a surselor
respective de finanțare, putem observa tendințele întreprinderilor din Republ ica Moldova la nivel
de țară. În urma obținerii rezultatelor indicat orilor analizați, putem concluziona că entitatea dată
deține un grad mediu de independență financiară, iar resursele sale sunt suficiente pentru a fi
folosite în investiri pe termen lung, asigurând o continuitate de dezvoltare durabilă a entității. De
asemenea, putem observa că imaginea entității este una credibilă și sigură în raport atât cu
clienții cât și cu creditorii. În general, partenerii de afacere au un rol esențial în succesul
antreprenorial, permițând colaborări și ieșiri pe noi areale în cercetare -dezvoltare, piețe de
desfacere sau orice alte avantaje obținute din p arteneriate.
Deși observăm că anumiți indicatori se află sub nivelul mediu recomandat, cu dereglări
minore, acestea parvin în urma instabilităților de pe piața financiară a țării, în urma influenței
negative a indicatorilor macroeconomici a Republicii Moldova, crizelor politice regionale care
influențează rețeaua de furnizori și clienți, declinul satisfacției sociale a populației, fluctuația
ratelor dobânzii, inflația excesivă, etc.
Putem menționa câteva recomandări pentru întreprinderea analizată, în vederea
maximizării valorii sale și minimizării costurilor antrenate: Lărgirea pieței de desfacere, mărirea
volumului de export, extinderea sortimentului, colaborarea cu instituții financiare pe termeni de
favorizare, prin implementarea diferitor proiecte și campanii de caritate, sponsorizare, marketing
comune.
O multitudine de factori exogeni nu doar influențează rezulta tele obținute de entitate, ci și
determină comportamentul pe care aceasta este nevoită să -l prezinte, întrucât selectarea surselor
de finanțare rezonabile și crearea unei structuri ai capitalului are scopul minimizării cheltuielilor,
adică obținerii de ava ntaje economice pasive. Nevoia entității de a se adapta la condițiile
mediului economic actual pun la încercare flexibilitatea nivelului managerial, capacitatea
deciziilor de a se conforma anumitor situații.

65 BIBLIOGRAFIE
I. Actele legislative, hotărârile Guvernului, actele normative
1. Codul fiscal al Republicii Moldova, 24.04.1997, 25.03.2005 în Monitorul Oficial Nr. ed.
spec.
2. Legea privind societățile cu răspundere limitată nr. 548 din 14.06.2007, publicat la
17.08.2007 în Monitorul Oficial Nr. 127 -130
II. Reviste, lucrări științifice , manuale
3. BOTNARI., N. Finanțele întreprinderii. Chișinău: Editerra Prim, 2008. ISBN 978 -9975 –
9801 -0-4
4. EPURE, D. Economia întreprinderii. București: Editura Economică, 2003. ISBN 973 –
590-792-5
5. CIUBOTARU, M., U RSU V. Fundamentele politicilor financiare de gestiune și
monitorizare a întreprinderilor. Chișinău: Editura ASEM, 2012. ISBN 978 -9975 -75-594-8
6. COTELNIC A. Sisteme de planificare în Afaceri. Chișinău: Editura ASEM, 2009. ISBN
978-9975 -75-474-3
7. TOMȘA A. Economia u nităților economice. Chișinău: Tipografia Centrală. ISBN 978 –
9975 -75-809-3
8. DINGA, E. Ciclicitatea Economică. București: Editura Academiei Române, 2016. ISBN
978-973-27-2718 -8
9. GRIGOROI, L., LAZARI., L., BAJAN M. Contabilitatea întreprinderii. Chișinău:
Editura Cartier, 2017. ISBN 978 -9975 -86-139-7
10. STRATULAT, O. Monedă și Credit. Chișinău: Editura ASEM, 2014. ISBN 978 -9975 –
75-703-4
11. VINTILĂ, G. Gestiunea Financiară a întreprinderii. București: Editura didactică și
pedagocică, 2005. ISBN 973 -30-1398 -6
12. BALTEȘ, N. Analiza economico -financiară a întreprinderii. Sibiu: Editura Universității
Lucian Blaga, 2013. ISBN 978 -606-12-0430 -4
13. BĂNCILĂ, N. Evaluarea întreprinderii. Chișinău: Editura ASEM, 2015. ISBN 978 –
9975 -75-732-4
14. IȘFĂNESCU, A., ȘERBAN, Cl., STĂNOIU, A. Evaluarea Întreprinderii. București:
Editura Universitară, 2003. ISBN 973 -8499 -12-7
15. NICULESCU, M., BURLAUD, Al. Organizarea și gestiunea întreprinderii. București:
Editura Economică, 2002. ISBN 973 -590-602-3

66 16. OPREAN, C. Formarea și utilizarea capitalurilor. Chișinău, Editura ASEM, 2008. ISBN
978-9975 -75-427-9
17. BREALEY, R., MYERS, St. Principles of Corporate Finance. Fourth Edition. McGraw –
Hill Edition, 1996, 925 pagini.
18. ROSS, WESTERFIELD, JORDAN. Essenntial of Corporate Finance. Third Edition ,
McGraw -Hill Edition, 2001, 574 pagini.
19. ROSS, WESTERFIELD, JAFFE. Corporate Finance. Fourth Edition. McGraw -Hill
Edition, 1996, 898 pagini.
20. ATRILL, Peter. Financial management for decision makers , Sixth Edition, 2011, Pearson
Education Limited.
21. BĂTRÂNCEA, I. Metode și tehnici de analiză financiară , Cluj -Napoca, 2012, Editura
Risoprint.
22. BRIGHAM ,E.,HOUSTON ,J., Fundamentals of financial management , 2012 , South
Western Educ. Pub
23. DRAGOTĂ , V. Management financiar , ediția a doua, vol. I, București . 2012 , Editura
Economică.
24. HRISTEA , A. M.. Analiză economică și financiară a activității întreprinderii , 2012 , vol.
I și vol. II, București, Editura Economică.
25. SANDU ,Gh. Formarea capitalurilor firmelor private , București , 2010 , Editura
Economică.
III. Articole si studii in publicatii de specialitate

26. STANCIU , L., (2005), Factoring – a Modern Financing Alternative of Romanian Companies
Limited by Shares, în: Buletinul Științific al Academiei Forțelor Terestre, nr. 2(26).
27. STANCIU , L (2009), The Risk Capital -Solutions for an Exogenous Financing for Every Firm’s
Activity în the Knowledge Based Economy , în: Anuar nr. 7, 2007 -2008, Editura Academiei Forțelor
Terestre.
28. STANCIU , L, (2007), Împrumutul obligatar privat – sursă exogenă de finanțare a activității
economice , în: Bu letinul Științific al Academiei Forțelor Terestre, anul XII, nr. 1(23).
29. STANCIU,L., (2007), Decizia financiară – fundament al unui management performant al firmei ,
în: Revista Academiei Forțelor Terestre, anul XII, nr. 1 (45).
30. STANCIU , L., (2008), Particularități ale deciziilor specifice managementului financiar , în:
Revista Academiei Forțelor Terestre, anul XII, nr. 1 (49).