Resursele Bancare Si Adecvarea Capitalului
Introducere
În domeniul bancar, fenomenul globalizării își face tot mai puternic simțită prezența. În ultimii ani în cadrul sistemului bancar autohton au avut loc numeroase modificări atât la nivelul ierarhiei, cât și al structurii acestuia, modificări determinate. În esență procesul cel mai important care a avut loc in interiorul sistemului bancar românesc îl reprezintă restructurarea fundamentului său existențial, capitalul.
Înființarea bancilor cu capital privat românesc, privatizarea celor având capital de stat și intrarea băncilor străine în competiție au modificat substanțial peisajul bancar. Restructurarea economiei românești în perspectiva trecerii la o economie de piață concurențială a fost deopotrivă precedată și impulsionată de restructurarea sistemului bancar.
Astăzi sistemul bancar românesc este dominat de capitalul privat străin, care a înlesnit accesul la finanțarea externă, a condus la creșterea eficienței în administrarea riscului cu implicații pozitive asupra stabilității sectorului bancar.
Am ales acestă temă deoarece consider că adecvarea capitalului bancar care depinde foarte mult de resurse bancare, poate influența în mod favorabil sau nefavorabil performanța unei bănci și de ce nu înr-un sens larg a întregului sistem bancar. Am făcut referire la performanța întregului sistem bancar deoarece reacțiile s-au produs în lanț în ceea ce privește criza economică globală.
Lucarea este structurată în trei capitole. În primul capitol am prezentat structura și adecvarea capitalului bancar, soluțiile posibile în adecvarea capitalului și tendințele pentru adecavarea acestuia.
În al doilea capitol am prezentat adecvarea capitalului privind limitarea riscului de credit în sistemul bancar românesc făcând referire la riscul privind solvabilitatea, lichiditatea și laposibilitățile de eficientizare a managementului acestor riscuri.
În al treilea capitol am prezentat importanța lichidității și solvabilității în contribuția adecvării capitalului făcând referire și la cadrul legislativ național și internațional .
Am încheiat lucrarea prin prezentarea concluziilor desprinse din analiza conținutului teoretic prezentat în capitolele anterioare.
Capitolul 1.Structura și adecvarea capitalului bancar
Sistemul bancar din România este un sistem pe două nivele, cuprinzând Banca Națională a României și instituțiile de credit. Acest sistem a fost introdus în decembrie 1990, fiind primul pas al procesului de reformă bancară.
La sfârșitul anului 2009, în România funcționau 42 de instituții de credit. Conform Raportului publicat de Banca Națională a României structura sistemului bancar este următoarea:
2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 4 bănci cu capital majoritar privat autohton, 25 de bănci cu capital majoritar străin, zece sucursale ale unor bănci străine și o rețea cooperatistă;
52,4 % din activele bancare sunt concentrate în primele 5 bănci din sistem;
Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar străin este de 85,3%;
Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital majoritar privat românesc este de 7,4% (inclusiv rețeaua cooperatistă);
Cota de piață a instituțiilor de credit cu capital controlat de stat este de 7,3%.
Ca urmare a liberalizării pieței serviciilor, un număr de 207 instituții străine au notificat intenția de a oferi și de a desfășura activitate bancară în mod direct pe teritoriul României. Între acestea figurează 192 instituții bancare, 3 instituții financiare nebancare și 12 instituții emitente de monedă electronică.
În cursul anului 2009 modificările produse în structura sistemului bancar românesc au fost următoarele:
schimbarea statutului Citibank România din persoană juridică română în sucursală a unei bănci străine, Citibank Europe, începând cu luna ianuarie;
închiderea sucursalei din București a Depfa Bank în luna august;
începerea activității Băncii Comerciale FEROVIARA – instituție cu capital majoritar privat autohton – în luna noiembrie;
fuziunea dintre Raiffeisen Banca pentru Locuințe și HVB Banca pentru Locuințe prin absorbția celei din urmă, în luna decembrie.
Creșterea capitalizării sistemului bancar a asigurat, potrivit raportului Băncii Naționale a României, menținerea adecvării capitalului la niveluri confortabile.
În 2010 în Romania există 42 instituții de credit, din care 25 cu capital străin și 10 sucursale ale bancilor străine. Intermedierea financiară calculată ca pondere a activelor bancare în PIB a crescut de la 60,4% în 2007, la 61,1% în 2008 și la 67,2% în 2009, totuși la un nivel scăzut comparativ cu alte țări din UE.
Din perspectiva țării de origine a capitalului investit, Grecia (27% din total capital) continuă sa devanseze Austria (17%) și Olanda (9%). Sistemul bancar prezintă în continuare un grad semnificativ de concentrare astfel primele 5 banci dețin 53% din total active bancare.
1.1 Principii și elemente de calcul
Potrivit normelor emise de BNR, fondurile proprii ale societăților bancare românești sunt formate din două mari categorii: capitatul propriu și capitalul suplimentar.
Capitalul reprezintă unul dintre factorii cheie care trebuie luați în considerare atunci când este evaluată siguranța și buna funcționare a unei bănci.
La rândul său capitalul propriu se compune din:
Capitalul social vărsat
Primele de capital, vărsate
Rezultatul reportat, reprezentând profilul nerepartizat din exercițiile financiare precedente
Rezultatul net al exercițiului financiar curent, reprezentând profit
Fondul de rezervă
Fondul imobilizărilor corporale
Pentru determinarea nivelului capitalului propriu se au în vedere următoarele deduceri:
Valoarea neamortizată a imobilelor necorporale
Sumele din profitul net al exercițiului financiar curent, reprezentând dividende și participații ale salariaților și ale managerului de profit
Sume reprezentând cheltuieli înregistrate în avans, inclusiv cele pentru imobilizări corporale puse în funcțiune
Rezultatul reportat, reprezentând pierderea neacoperită din exercițiile financiare precedente
Rezultatul net al exercițiului financiar curent reprezentând pierdere.
Capitalul propriu va fi influențat după caz în sensul adăugării, aprecierii sau scăderii capitalului social vărsat în valută și primelor legate de capitalul vărsat în valută.
Capitalul suplimentar se compune din:
Rezerva generală pentru riscul de credit
Sumele legal înregistrate în contul de alte rezerve
Sumele legal înregistrate în contul alte fonduri
Împrumuturile subordonate primite
Pentru determinarea nivelului fondurilor proprii se vor avea în vedere următoarele:
Capitalul suplimentar va fi luat în calculul fondurilor proprii în proporție de cel mult 100% din nivelul capitalului propriu
Împrumuturile subordonate primite vor fi luate în calculul fondurilor proprii, în proporție de maxim 50% din capitalul propriu și trebuie să îndeplinească următoarele condiții cumulative:
Să fie în întregime angajate
Termenul de rambursare să fie mai mare de 5 ani
Contractul de credit să nu prevadă rambursarea anticipată a împrumuturilor subordonate primite, cu execepția cazului intrării în lichidare a societății bancare
În cazul falimentului sau al lichidării societății bancare, împrumuturile subordonate primite nu vor fi rambursate până când toate celelalte datorii nu vor fi ahitate.
Deducerea participațiilor societății bancare la capitalul altor societăți bancare și a împrumuturilor subordonate acordate altor societăți bancare.
Acordul de la Basel stabilește principiile sistemului de adecvate a capitalului la baza căruia implementează elementele semnificative:
cerințele privind minimul de capital sunt legate de riscul de credit funcție de structura activelor bancare. Cu cât creditul este mai riscant,cu atât cerința de capital este mai mare;
aportul acționarilor este considerat cel mai important tip de capital,ca atare fiecare banca trebuie sa participe obligatoriu cu o rata minimă, funcție de gradul de risc;
cerințele minime privind capitalul total sunt stabilite la 8% din totalul activelor ponderate funcție de risc;
riscul aferent operațiunilor extrabilanțiere este inclus în calculul privind convertirea angajamentelor specifice în credite echivalente
cerințele de capital au fost aproximativ standardizate între țări, ceea ce înlătură avantajele competitive pe care băncile dintr-o țara le puteau avea asupra băncilor din alte țări, funcție de reglementări sau sisteme de contabilizare diferite.
Acordul de la Basel stabilește funcție de aceste elemente de principiu o scară de diferențe a activelor funcție de gradul de risc care stă la baza calculelor de adecvare.
Norma Cooke care a devenit operațională din 1992 stabilește o corelație directă între nivelul capitalului băncii si volumul activelor ponderate Norma B.N.R. nr.8/1999 reglementează supravegherea de către banca centrala atât a solvabilității, căt si a expunerilor mari și a împrumuturilor acordate persoanelor aflate în relații speciale cu banca. Băncile sunt obligate să raporteze la B.N.R. lunar nivelul indicatorilor de solvabilitate pe baza unor formulare speciale.
Limita minimă a indicatorului de solvabilitate, calculat ca raport între nivelul fondurilor proprii si expunerea netă va fi de 12%, iar limita minimă a indicatorului de solvabilitate calculat ca raport între nivelul capitalului propriu și expunerea netă,va fi de 8%.Comform aceleași norme nivelul unei expuneri mari nu poate depăși 20% din fondurile proprii ale băncii, iar suma totală a expunerilor mari nu va putea depăși de 8 ori nivelul fondurilor proprii ale băncii.
Având în vedere diversitatea activelor angajate și faptul că, în funcție ce caracteristicile lor, ele sunt expuse în mod diferit la risc, s-a încercat o omogenizare prin împărțirea lor pe mai multe clase de risc utilizându-se următorii coeficienți de ponderare a activelor in funcție de risc si anume:
• Clasa de risc 0%: numerar; creanțe asupra administrației locale;
• Clasa de risc 20%:creanțe asupra băncilor comerciale;
• Clasa de risc 50%:creanțe garantate prin ipoteci,leasing imobiliar;
• Clasa de risc100%:alte creanțe.
Elementele în afara bilanțului sau operațiunile extrabilanțiere, care nu presupun utilizări efective ale resurselor bancare, ci numai angajamente luate de bancă în favoarea terților se pot
include în norma Cooke pe baza unor coeficienți de conversie.
1.2 Soluții posibile în adecvarea capitalului
În economia modernă, analiștii financiari acordă o mare atenție orientăriii politicii bancare în funcție de structura activelor.
Potrivit structurii bilanțului băncii comerciale, operațiunile active pot fi structurate în trei grupe:
Numerar de debite bancare
Hârtii de valoare În sfera hârtiilor de valoare se includ obligațiunile emise de stat, bonurile de tezaur și te care dispun în speculațiile bursiere, ar putea cot mai multe certificate de depozit ale altor bănci. De obicei în majoritatea țărilor băncile comerciale nu pot să dețină acțiuni în portofoliul propriu. Aceasta ar influența direct proprietarul în administrarea propriului patrimoniu, ceea ce ar putea genera mari riscuri pentru bancă. De asemenea li se interzice băncilor comerciale de a practica pe seama depozitelor constituite, operațiuni de vânzare-cumpărare a acțiunilor proprii la bursă. Angajarea de către băncile comerciale a unor resurse importante de care dispun în speculații bursiere, ar putea conduce la mișcări abrupte de cursuri, nejustificate pentru bunul mers al activității proprii, cu efecte dăunătoare atât pentru propria activitate, cât și pntru întreaga economie.
Credite. În afară de clasificarea creditelor după natura operațiunilor ele se structurează și după diverse destinații: comerț, industrie, agricultură, credite ipotecare, de consum, credite către alte bănci și instituții financiare și respectiv către negociatorii hârtiilor de valoare. Angajarea plasamentelor sub diverse destinații presupune din partea băncilor comerciale adoptarea anumitor strategii, ținându-se seama de anumite restricții impuse de mecanismele concurențiale ale pieței. Cadrul specific fiecărei piețe naționale determinat de o anumită etapă de dezvoltare pe care o parcurge economia, de o anumită orientare a raporturilor de creditare, imprimă un mod specific de participare a băncilor comerciale la piața creditului.
În strategia plasamentelor trebuie avută în vedere o structură optimală în funcție de lichiditate și profit.
În practica bancară în optimizarea structurii activelor se au în vedere două criterii:
Selecția activelor
Diversificarea portofoliului
Selecția activelor pe grupe și în cadrul fiecărei grupe pe poziții trebuie să țină seama în primul rând de gradul de lichiditate și de riscul neplății. În al doilea rând trebuie avut în vedere riscul de piață decurgând din modificarea prețului creditului respectiv a ratei dobânzii.
Referitor la relațiile directe cu beneficiarii creditelor bâncile pot să analizeze situația economico-financiară a acestora și să facă aprecieri asupra bonității lor.
Diversificarea portofoliului reprezintă o altă cale de optimizare a performanțelor bancare. În diversificarea portofoliului prioritare sunt două scopuri principale:
Minimizarea riscurilor
Menținerea și creșterea profitului existent
Diversificarea este subordonată principiului dispersării riscului. Dar odată cu dispersarea riscului, adesea se aplatizează rezultatele financiare, ceea ce duce la obținerea unui nivel mediu al profitului.
Perseverența către un anumit gen de plasamente și anumite destinații amplifică în anumite cazuri riscurile, dar va spori totodată dimensiunile portofoliului. Este de competența băncilor prin strategia pe care o promovează de a acționa pe o cale sau alta, în deciziile de plasament, respectiv în deciziile de creditare.
1.3 Noi orientări privind adecvarea capitalului
În plină etapă de dezvoltare a instituților de credit , legislația europeană prin care s-a stabilit mereu o legătură directă între capitalul propriu al instituțiilor de credit și riscurile pe care acestea și le asumă este cunoscută sub denumirea de „Acordul Basel”.
Primul acord de la Basel, adoptat în 1988 și transmis marilor bănci internaționale din cadrul țările membre G10, a dat o definiție a capitalului minim reglementat, a recomandat unele măsuri ce trebuie luate de bănci pentru preântâmpinarea expunerilor la riscuri bancare și a stabilit reguli care specifică nivelul de capital ce trebuie menținut în relația cu aceste riscuri.
Respectându-se reglementările impuse de acordurile de la Basel fiecare instituție de credit deține acum, un „pașaport” care îi permite să desfășoare activitatea bancară în orice țară din U.E.
Rolul Comitetului Basel pentru Supraveghere Bancară (BCBS- Basel Committee on Banking Supervision) a fost să promoveze întarirea capitalului instituțiilor de credit și stabilitatea sistemului bancar global chiar de la înfințarea sa. În acest sens, instituțiile de credit au fost preocupate să dețină fonduri proprii de cel puțin 8% în raport cu activele ponderate după gradul lor de risc. Acordul a introdus indicatorii de adecvare a capitalului, bazat pe alcătuirea ponderată în funcție de risc a activelor băncii și a expunerilor extrabilanțiere, care garantează menținerea unei valori adecvate a capitalului și a rezervelor, în scopul protejării solvabilității.
Valoarea indicatorilor , numiți „indicatori ai solvabilității” pot varia în funcție de „tier I” și „tier II” și se calculează astfel:
I1 = Fonduri proprii de bază > 4%
Expunere la risc
I2 = Fonduri totale > 8%
Expunere la risc
În care:
I1-tier I sunt fondurile proprii de bază care trebuie să reprezinte minimum 50% din fondurile bancii cerute pentru acoperirea riscului de credit asumat;
I2–tier II reprezintă resursele suplimentare interne și externe de care dispune banca și nu poate depășii 50% din tier I.
În plus, acordul de la Basel a stabilit și un alt element de capital numit „tier III” reprezentat de datoria subordonată pe termen scurt. Calculul expunerii la risc are în vedere și în prezent, atât elemente ale operațiunile bilanțiere cât mai ales cele extrabilanțiere.
Monitorizarea indicatorului de adegvare a capitalului și a gradului de expunere la riscuri bancare a fost efectuată de băncile centrale a statelor în care instituțiile de credit își desfăsoară activitatea.
Scopul principal al legislației europene stabilite („A doua directivă bancară”) a fost de a armoniza legile și metodologiile instituțiilor de credit astfel încât să poată fi înființate și să poată opera liber în țările UE .
Dintre principalele elemente propuse de „A doua directivă bancară” se pot evidenția:
a) capital minim necesar de 5 milioane EURO pentru instituțiile de credit, cu provizioane speciale pentru băncile mai mici;
b) principii de garantare pentru țările gazdă a dreptului de control asupra lichidității instituțiilor de credit;
c) stabilirea unei licențe bancare unice pentru a permite activitatea oriunde în cadrul UE, care se bazează pe „controlul țării gazdă” și „recunoaștere mutuală”;
d) provizion pentru monitorizarea persoanelor fizice și juridice care dețin o parte importantă din acțiunile băncii;
e) supraveghere și control asupra participării pe termen lung a băncilor în firmele non-financiare.
Acordul de la Basel a impus o serie de cerințe asupra expunerii mari la risc și asupra asigurării depozitelor și de asemenea a propus măsuri pentru reorganizarea băncilor, constituirea fondurilor proprii, indicatori de solvabilitate și contabilitate pentru sucursalele străine.
Acum există cerința de asigurare a depozitelor în toate țările, cu obligativitatea ca sucursalele instituțiilor ce au sediul central în afara teritoriului național să se conformeze sistemelor de garantare a depozitelor din țara gazdă.
O consecință survenită ca urmare a recomandarile comitetului de supraveghere este că instituțiile de credit nu trebuie să accepte o expunere pe client sau grup de clienți corelați, mai mare decât 40% din fondurile proprii.
Dar cea mai importantă consecință a fost că prin introducerea obligatorie a unui nivel minim de capital bancar care să fie corelat cu îndatorarea față de terțe persoane alimitat concurența neloială dintre bănci și atragerea clienților prin promovarea agresivă a unor produse și servicii bancare.
Cu toate elementele bune pe care le-a impus acordul „Basel I” avea ca obiectiv asigurarea convergenței reglementărilor prudențiale cu privire la riscul de credit și la riscul de piață, dara fără să pună accentul și pe stabilitatea financiară.
Inovațiile bancare ulterioare au arătat că „Basel I” a impus un cadru mai puțin flexibil pentru a surprinde cerințele referitoare la profilul de risc al instituțiilor de credit, întrucât a fost utilizat un număr relativ restrâns de categorii ale ponderilor de risc de credit pentru expunerile băncilor.
Implementarea Acordul Basel II
În acest cadru, în plină revoluție IT dincdomeniul bancar, în iunie 1999, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a impus o nouă cerință referitoare la capitalul propriu al instituțiilor de credit, cunoscută sub denumirea de „Acordul Basel II”.
Față de vechiul acord, prin noul acord instituțiile de credit au devenit mai conștiente de riscurile procesului bancar a căror manifestare le poate afecta punându-se accentul pe riscul de credit, de piață și operațional.
Directiva Europeană asupra Adecvării Capitalului (CAD3) a impus tuturor instituțiilor de credit din spațiul comunității europeane implementarea prevederilor „Acordul Basel II”. Astfel, în cadrul întâlnirii din 10 iulie 2002 legate de implementarea Basel II, Comisia Europeană a solicitat tuturor statelor membre să supravegheze prin bancile centrale modul cum instituțiile de credit aplică acordul stabilit.
În România activitatea de supraveghere prudențială a sistemului bancar este desfășurată de care BNR care, în conformitate cu prevederile legale în materie verifică cum sunt aplicate recomandările comitetului de supraveghere bancară de la Basel.
Prin emiterea procedurii care reglementeaza organizarea si controlul intern al activității instituțiilor de credit și administrarea riscurilor semnificative, precum și organizarea și desfasurarea activitatii de audit intern a institutiilor de credit a fost facut primul pas privind aplicarea prevederilor Basel II.
O altă reglementare în pregătirea procesului de implementare a fost norma metodologică privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit, prin includerea riscului de piață alaturi de riscul de credit în cerința de adecvare a capitalului. Totodată banca centrală a monitorizat elaborarea procedurile interne de administrare a riscurilor și a cerut bancilor să-și identifice profilul de risc, nivelul riscurilor si strategia aferentă asupra rentabilității capitalului bancar.
Printre activitățile monitorizate de banca centrală au fost cele referitoare la adaptarea sistemului de raportări prudențiale și elaborarea ghidurilor de validare a modelelor interne de rating ale instituțiilor de credit.
O consecință principală a managementului riscului de credit, conform Basel II a fost și râmâne ajustarea riscului în activitatea bancară printr-o rată corectă de restituire menținându-se expunerea riscului de credit în parametrii acceptabili.
Relevând elementele recomandărilor Basel II, pentru o îmbunătățire a calității capitalului bancar, o mai mare transparență, dar și o suficientă lichiditate în sistemul bancar, acestea se referă la cei trei piloni implementați de instituțiile de credit:
Pilonul I a stabilit cerintele minime de capital, cuprinzand reguli flexibile si avansate de determinare a cerintelor minime de capital pentru riscul de piata, riscul de credit si un nou tip de risc – riscul operational.
Pilonul II, care se refera la supravegherea adecvarii capitalului, a stabilit un rol activ al autoritatii de supraveghere în evaluarea procedurilor interne ale instituțiilor de credit privind adecvarea capitalului la profilul de risc, prin verificarea procedurilor interne ale bancilor privind managementul riscului si posibilitatea impunerii cerintei ca acestea să mentina un capital propriu mai ridicat decât nivelul minim indicat de Pilonul 1.
Pilonul III a recomandat asigurarea disciplinei de gestionare a riscului de piață, prin promovarea transparenței condițiilor de afaceri. Riscul de piață derivă din portofoliul de tranzacții, format în mare parte din elemente cu valoare de piață transformabilă permanent, și anume în acțiuni si obligațiuni.
Pentru instituțiile de credit, din acest moment, informațiile obligatoriu de publicat sunt cele organizatorice, strategice si metodologice în domeniul riscurilor financiare (componența si valoarea totală a fondurilor proprii si metodologii contabile de gestiune a activelor, pasivelor și a ajustărilor acestora), informații referitoare la riscurile de credit și informații despre riscul operațional (determinat de operațiuni bancare posibil generatoare de pierderi). Deci, prin disciplina de piata se stabilesc cerinte de raportare mai detaliate catre autoritățile statului si, ca noutate, catre public, referitoare la expunerile la risc si adecvarea capitalului la profilul de risc.
Implementarea acordului Basel II a contribuit la îmbunătățirea rating-ului de țară pentru România, însă în același timp a avut influențe neconforme asupra politicii de creditare. Ca urmare, prin normele impuse, BNR a restricționat accesului la credite determinând deplasarea cererii de credite dinspre instituțiile de credit spre instituțiile non-bancare (IFN).
O eficiență mai bună în evaluarea riscurilor care au implementat cu succes acordul Basel II au avut-o:
Băncile care au investit în management-ul riscului
Bancile cu portofolii mari de credite de retail
Instituțiile de plăți ce efectueaza operațiuni de trezorerie complexe
Instituțiile de credit preocupate sa gestioneze riscul operational
Institutiile de credit care au au realizat sistemul de raportare financiară conform IFRS și care au adus schimbări asupra proceselor financiare și de management al riscului în timpul implementării Basel II.
Printre intituțiile de credit mai puțin eficiente se numară:
• bancile mici cu sisteme simple de management al riscului
• instituțiile de credit care nu au suficienta experienta în riscul operațional.
Consecința de bază a acordului Basel II a fost promovarea unor metode eficiente de evaluare și administrare a riscului bancar, iar ajustările care s-au efectuat pe fiecare fază a activităților bancare, întărind capitalul bancar a facut posibilă rezistența bancilor la criza financiară.
Cu toate măsurile luate de instituțiile de credit pe seama recomandărilor „Basel I” și „Basel II” s-a observat de către organismele de supraveghere europeană că, în condiții de recesiune ecomomică prelungită și criză financiară profundă, băncile au totuși un capital propriu fragil. Din capitalul înregistrat în acest moment băncile nu sunt pregatite să suporte toate consecințele riscurilor bancare și să încurajeze dezvoltarea economică cu ajutorul creditului.
Cerințele acordului Basel III
Suntem în fața unui risc potențial în care instituțiile de credit își conservă capitalul bancar și pentru a rezita în condițiile actuale își reduc activitatea de creditare, de finanțare în România, de care avem cea mai mare nevoie în perioada actuală pentru a ieși din recesiune și pentru a relua creșterea economică.
Veniturile pe care totuși le-au realizat prin menținerea unor dobânzi active exagerat de mari și a unor comisioane nejustificate la produsele și serviciile bancare au determinat băncile, ca urmare a crizei financiare, să inoveze noi oferte de servicii bancare și să investească în tehnologie bancară bazată pe cele mai noi produse din domeniul IT, fară a avea intenția de majorare a capitalului bancar.
În toamna acestui an, ca raspuns la criza creditelor, s-au elaborat o serie de reglementari financiare stricte de Comitetul de Supraveghere Bancara de la Basel, care acum este format din băncile centrale și autorități de reglementare din aproape 30 de țări. Aceste reglementări denumite „Basel III” ar urma să fie implementate de instituțiile de credit într-o perioadă similară cu cea parcursă de reglementările Basel II.
Organismele de supraveghere europene trebuie să monitorize atent recomandările „Basel III” pentru a se evita situația înregistrată când s-a implementat Basel I și când, prima măsură a băncilor a fost să reducă creditarea.
Strategia de dezvoltare a băncilor universale se referă la creșterea de trei ori a capitalului minim fără a-și reduce activitatea de creditare, urmând să-și marească ajustările pentru viitoare pierderi.
Astfel, cele mai disputate cerințe sunt cele legate de nivelul capitalului de bază și gradul de îndatorare (leverage). Potrivit acestor recomandări băncile vor calcula un indicator ce se numește "capital " și va fi o cerință de capital suplimentară, peste capitalul de bază.
Totodată, în cazul băncilor în care vor fi semnalate "condiții excesive de credit" se
va crea "o rezervă contraciclică", de 0-2,5%.
Implementarea „Basel III” la nivel național de către țările membre va începe la 1 ianuarie 2013. Până la această dată băncile centrale ale țărilor membre trebuie să impună instituțiilor de credit normele metodologice specifice noilor cerințe și să ajusteze reglementările naționale cu privire la activitatea bancară înainte de această dată.
Prin urmare, de la 1 ianuarie 2013, instituțiile de credit vor fi obligate să îndeplinească următoarele cerințe minime, în raport cu activele ponderate la risc (RWAs):
3,5%capital / RWAs;
4,5% capital de rangul 1 / RWAs;
8,0% capitalul total / RWAs.
Băncile vor fi obligate să dețină o conservare de capital tampon de 2,5% pentru a rezista la perioadele viitoare de criză financiară. Conservarea tampon de capital de 2,5 la sută se va constui pe partea de sus de capital de rangul 1 și vor fi îndeplinite cu acțiuni ordinare, după aplicarea deducerilor. Conform celor aprobate de grupul de observare, conservarea tampon de capital se poate realiza astfel:
– în ianuarie 2016 = 0.625%,
– în ianuarie 2017 = 1,25%,
– în ianuarie 2018 = 1.875% și
– în ianuarie 2019 = 2,5% .
Scopul tamponului de conservare este de a asigura băncile să mențină un tampon de capital, care pot fi folosite pentru a absorbi pierderile în timpul perioade de criză financiară și economică. Pentru o politică agresivă în activitatea de creditare bancile vor fi îndrituite în timpul acestor perioade să se bazeze pe tamponul de capital constituit, să fie mai aproape de ratele de reglementare a capitalului și să aplice cu răspundere mangerială constrângerile pe distribuțiile câștigurile.
Capitolul 2. Adecvarea capitalului privind limitarea riscului de credit în sistemul bancar românesc
În activitatea pe care o desfășoară, în special în legătură cu angajarea resurselor, băncile comerciale se confruntă cu o serie de factori de risc cum ar fi:
Riscul pierderii de capital sau al insolvabilității
Riscul imobilizării sau lipsei de lichidități
Riscul modificării dobânzilor pentru resursele mobilizate
Riscul eroziunii capitalului prin inflație
Riscul repatrierii capitalului în condițiile creditării externe
Luarea în considerare a acestor riscuri este forte importantă pentru fiecare bancă, în orice condiții dar cu atât mai mult atunci când intervine procesul recreditătii, care impune o serie de garanții suplimentare și care are o relevanță la nivel național. Dintre factorii de risc menționați mai susu, în mod deosebit trebuie avute în vedere riscul insolvabilității și riscul lipsei de lichidități, ca riscuri majore în procesul creditării.
Riscul de credit este asumat de toate băncile și poate genera probleme serioase dacă expunerea la risc este substanțială, indicatorii tradiționali sunt mai puțin folosiți deoarece ei afacetează negativ rentabilitateabăncii, ei se pot dovedi utili în analize temporale și comparașii interbancare, indicatorii obiectiv, monitorizați atent pot semnaliza în avans apariția unor probleme pe parcursul procesului dacă limitele sunt depășite pentru mai mulți dintre ei.
2.1 Riscul insolvabilității
Riscul insolvabilității se manifestă în condițiile nerespectării de către clienții băncii a contractelor de credit în ceea ce privește rambursarea datoriilor la scadență, și are efect fie o pierdere definitivă de capital, fie o recuperare parțială și întârziată în urma acționării juridice a debitorilor. Ca atare insolvabilitatea clienților va afecta în mod direct situația patrimonială a băncii și va perturba starea sa de lichiditate.
S-a arătat că riscul insolvabilității este direct proporțional cu oferta de credite. S-a demonstrat că odată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, prin faptul că în masa debitorilor apar tot mai multe persoane parțial insolvabile.
Creșterea ratei dobânzii duce de asemenea la o sporire a cazurilor de insolvabilitate a clienților băncii, deoarece dobânzil majorează obligațiile beneficiarului de credite și cu atât mai mult, clienții cu un grad mai mare de insolvabilitate au un regim de creditare penalizator, cu dobândă majorată.
Pe de altă parte un risc majorat al insolvabilității determină o ofertă de credite redusă. Bancherul fiind sensibil la riscul insolvabilității, va impune el însuși un prag dincolo de care nu va forța acordarea de credite, indiferent de condițiile avantajoase ce decurg din dobânzile mari. Se profilează o zonă de inflexibilitate între relația cerere – ofertă de credite. Fiecare bancă promovează o anumită strategie de reținere încreditare, luând o serie de măsuri de siguranță. Pe de altă parte banca este interesată în valorificarea ofertei de credite, ceea ce face ca unori să supraliciteze creditarea și să acorde credite pe care poate în mod normal ar fi trebuit să le refuze.
Problema insolvabilității și prevenirea acesteia constituie o preocupare care se manifestă la nivelul întregului sistem bancar, ere deci un caracter macroeconomic. În orice țară sistemul instituțional bancar protejează deponenții, ca furnizori de resurse ai băncilor, impunând reguli care să imprime băncilor o anumită conduită de echilibru în relațiile cu clienții și să reducă pe cât posibil efectele insolvabilității. Aceste reglementări cunoscute sub denumirea de norme prudențiale se referă la următoarele aspecte:
Obligația băncilor de a constitui un capital minim
Prevederea unei anumite rate de acoperire a riscurilor, determinată ca un raport între nivelul fondurilor proprii nete și suma creditelor acordate ponderate după gradul lor de risc. De pildă potrivit normei Cooke, aceasta este de 8 %.
Stabilirea unei rate de diviziune a riscurilor care limitează în funcție de fondurile proprii ale băncilor, dimensiunea creditelor ce pot fi acordate unui singur client, astfel încât falimentul unuia dintre clienți să nu afecteze esențial starea de lichiditate a băncii.
În afară de cadrul general, riscul solvabilității trebuie analizat și la nimel microeconomic. Se are în vedere politica de creditare pe care trebuie să o promovezefiecare bancă în relațiiile sale cu clienții. Se va ține seama de faptul că gradul de risc este diferit în funcție de natura clientului, în funcție de tipul creditului, condiții care încă din faza de început a relației de creditare, pot genera o anumită garanție sau implică un avansat grad de risc.
Se constată că prin natura lor creditele acordate persoanelor particulare au un mai mare grad de garantare. De pildă creditele imobiliare garantate prin ipotecă sunt supuse mai puțin riscului insolvabilității. În aceeași situație se află și creditele de consum , întrucât de regulă, obiectul creditabil se constituie până la rambursarea ratelor în gaj la dispoziția creditorului. Aceste credite ca și împrumuturile personale acordate în special salariaților și celor cu venituri fixe, se află sub incidența domicilierii obligatorii a veniturilor în conturile bancare, ceea ce permite băncilor preluarea automată a ratelor scadente.
Analiza financiară a clienților băncii și cunașterea amănunțită a condițiilor lor de funcționare constituie o bună modalitate de prevenire a riscurilor de insolvabilitate.
Mai mult, analiza de bonitate a debitorului presupune o cunoaștere detaliată a întregii sale activități: tendința de dezvoltare, evoluții conjuncturale, trăsăturile caracteristice ale firmei, factorii de creștere, evoluția și perspectivele desfacerii, evoluția profitului, a fondului de rulment, a disponibilităților în conturi la bancă, a indicatorilor de solvabilitate și lichiditate, gradul de îndatorare.
De asemenea tipul creditelor acordate prezintă o deosebită importanță în evaluarea gradului de risc. Adesea băncile din dorința diminuării riscurilor insolvabilității au tendința de a favoriza creditarea activității curente, în special în creditarea ciclului comercial care se referă la mărfuri unde se manifestă o dublă garanție, pe de o parte a clientului, iar pe de altă parte a furnizorului, ca persoană implicată în raportul cambial.
Ca o remarcă pentru băncile comerciale din țara noastră în prezent se observă că acestea se angajează într-o foarte mică măsură în creditarea nevoilor de investiții care în mod firesc vizează activitatea viitoare. De asemenea băncile românești sunt excesiv de prudente în legătură cu riscul insolvabilității și preferă acele categorii de credite care prin natura lor au asigurate garanții reale. De pildă tot mai multe bânci comerciale studiază posibilitatea acordării unor credite care decurg din operațiunile de leasing. Cu toate măsurile de combatere a riscului insolvabilității, cazurile de insolvabilitate nu pot fi eliminate în totalitate.
Pentru acoperirea eventualelor pierderi datorate insolvabilității debitorilor, băncile își crează o rezervă pentru creanțe îndoielnice. De exemplu în Franța aceste rezerve reprezintă peste 6% din costul creditului.
În esență riscul insolvabilității reprezintă pentru bănci o problemă de cost.
2.2 Riscul lipsei de lichidități
În activitatea lor băncile se confruntă adesea și cu riscul lipsei de lichidități, care într-o anumită măsură, constituie tot o chestiune de costuri. Băncile sunt preocupate pe de o parte de a avea o lichiditate permanentă iar pe de altă parte doresc o minimizare a costurilor.
Lichiditatea însemnă pentru bănci posibilitatea de a asigura în orice moment atât plăâi directe către clienți în numerar, cât și plăți solicitate de titularii de cont în favoarea altora, fie că au conturi deschise la aceeași bancă sau la alte bănci. Pentru efectuarea acestor operațiuni de plăți băncile comerciale trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar și în conturi. În acest scop băncile comerciale trebuie să aibă bune realații și să dețină rezerve la banca de emisiune. Altfel spus trebuie să dețină monedă centrală.
Lichiditatea este proprietatea activelor care exprimă capacitatea acestora de a fi transformate rapid, cu o cheltuială minimă, în numerar sau disponibil în contul curent.
Lichiditaea este necesară băncilor pentru furnizarea fondurilor necesare dezvoltării precum și pentru compensarea fluctuațiilor bilanțiere prevăzute și/sau neprevăzute. Prin lichiditatea unei bănci înțelegem capacitatea acesteia de a face față în mod eficient retragerilor de depozite și plăților determinate de scadența altor datorii și de acopei necesarul de finanțare suplimentar pentru portofoliul de credite și investiții. Riscul de lichiditate pentru o bancă este expresia însăși a probabilității pierderii acestei capacități de finanțare. Una dintre cele mai importante sarcini ale conducerii unei bănci este de a estima și de a acoperi în mod corect nevoile de lichiditate bancară.
Pe termen lung, rentabilitatea unei bănci poate fi afectată negativ dacă banca deține în portofoliu prea multe active financiare lichide față de nevoile sale deorece activele cu o lichiditate ridicată oferă un randament scăzut. Pe de altă parte prea puține lichidități pot crea probleme financiare severe, mai ales pentru băncile mici și pot genera chiar falimentul instituției de credit. Prețul lichidității este influențat de condițiile de piață și de percepțiile pieței asupra nivelului de risc al instituției debitoare.
Lichiditatea adecvată a fiecărei bănci din sistem este extrem de importană și pentru minimizarea riscului sistemic datorită riscului de contagiune prin sistemul de plăți interbancar.
Lichiditatea băncilor poate fi analizată cu ajutorul a trei clase de indicatori:
Raportul interbancar exprimă raportul dintre sumele împrumutate altor bănci și sumele împrumutate de la alte bănci, în procente. Dacă acest procent este mai mare de 100 înseamnă că banca analizată este creditor net pe piața interbancară și este mai lichidă decât alte bănci.
Ponderea creditelor nete care poate fi calculată în raport cu totalul activelor deținute de către bancă, cu depozitele și fondurile atrase pe termen scurt sau cu totalul fondurilor împrumutate. Acest indicator ne arată ce pondere din resursele trase sunt plasate sub forma creditelor, active cu o lichiditate scăzută. Cu cât valoarea acestor indicatori este mai ridicată, cu atât banca este mai puțin lichidă.
Ponderea activelor lichide care indică cât din depozitele și fondurile atrase pe termen scurt sau din totalul fondurilor împrumutate pot fi oorate în cazul în care se manifestă fenomenul de panică bancară. Cu cât valoarea acestor indicatori este mai mare, cu atât bana este mai lichidă.
Orice bancă deține fluxuri de monedă centrală în mod automat, ca efect al serviciilor bancare efectuate de către clienți, din următoarele operațiuni:
Operațiuni de depunere numerar de către clienți în conturile lor, dacă acestea predomină solicitările. În timp ce pentru clienți depunerile de numerar constituie o conversie a monedei fiduciare în monedă scripturală, pentru bancă efectul este de creștere a deținerilor în monedă efectivă
Prin cedarea de către alte bănci sau organisme specializate deținerilor de valută în conturile sale. Se produce astfel o alimentare a contului clientului în monedă scripturală, înregistrându-se totodată o creștere a depozitului în moneda centrală.
Prin soldul favorabil care rezultă în urma compensării decontărilor interbancare atunci când soldul încasărilor de la alte bănci pentru clienții proprii este mai mare decât cel al plăților.
Toate aceste cazuri constituie premise favorabile pentru asigurarea lichidității bancare.
În situația în care o bancă nu poate să-și asigure în mod curent starea de lichiditate, urmare a faptului că relațiile sale cu clienții nu generează o creștere a resurselor, atunci ea vatrebui să apeleze la recreditare, adresându-se băncii de emisiune sau angajând credite pe piața interbancară. Aceste credite vor însemna pentru bancă costuri pe care va trebui să le acopere, ceea ce va duce implicit la o creștere a cheltuielilor bancare.
Se poate spune că asigurarea lichidității este în cele mai frecvente cazuri o problemă de conjunctură și că riscul lipsei de lichidități, odată apărut creează anumite cheltuieli care uneori pot avea o influență negativă.
Pentru a pereveni această situație, bâncile trebuie să supravegheze în permanență starea de lichiditate și să găsescă acele modalități de intervenție care să impună costuri cât mai reduse.
Deși la prima vedere, lipsa de lichiditate pare a fi o problemă de conjunctură ea decurge dintr-o serie de corelații ale resurselor și plasamantelor băncii.
Riscul de lichiditate s-a atenuat față de perioada similară anului anterior în condițiile angajamentului băncilor mamă, ale principalelor 9 instituții cu capital străin de a-și menține expunerea la nivel de grup față de România, ale acordului de finanțare externă, ale furnizării de lichiditate de către BNR prin intermediul operațiunilor de politică monetară și ale eforturilor băncilor de a păstra și crește resursele interne. Sursele stabile au evoluat favorabil sub impulsul creșterii economisirii și al reducerii ratelor rezervelor minime obligatorii.
Scadențele în mare parte sub un an ale resurselor atrase de la populație și companii nefinanciare, ca și datoria externă pe termen scurt a băncilor reprezintă în continuare potențiale vulnerabilități la următoarele sincope globale de lichiditate și la cele specifice băncilor mamă.
În contextul crizei financiare, al dezechilibrului pe maturități dintre credite și resurse de finanțare și implicit al dependenței de resurse externe, asigurarea lichidității sistemului bancar în România a depins într-o măsură însemnată de încrederea deponenților interni și a investitorilor străini în bănci și în dorința lor de a reînnoi finanțările ajunse la scadență. Raportul credite/depozite pentru sectorul neguvernamental s-a îmbunătățit coborând de la un nivel maxim de 137, 3% în 2008 la 119% în 2010, cu o tendință ulterioară de creștere, explicată în parte de procesul de reducerii a economiilor la nivelul companiilor în contextul constrângerilor de lichiditate.
Depozitele atrase de la companii și populație au rămas principala sursă de finanțare a activelor (46% în total pasive în creștere ușoară față de nivelul înregistrat în perioada similară a anului anterior). Această evoluție favorabilă a fost susținută de preocuparea băncilor pentru reînnoirea resurselor ajunse la scadență și atragerea unora suplimentare, concurența practicată de bănci pentru resursele limitate de economisire fiind reflectată în creșterea dobânzilor la depozitele noi în lei.
Grafic nr.1 Evoluția ratei dobânzii la depozitele în lei și a ratei dobânzii pe politică monetară
Sursa: BNR
A doua sursă de finanțare a activelor la care au apelat instituțiile de credit a constituit-o pasivele externe (27% din total pasive), practic integral reprezentate de depozite la vedere și la termen și împrumuturi ale nerezidenților. Deși nivelul pasivelor externe în totalul pasivelor sistemului bancar a rămas peste cele din Ungaria, Bulgaria, Polonia și Cehia dependența de resursele externe s-a redus față de perioada similară a anului anterior în ton cu trendul regional (grafic nr.2). Pentru a putea evalua stabilitatea pasivelor externe s-a analizat ponderea finanțărilor atrase de la băncile mamă și scadența acestora.
Grafic nr.2 Evoluția pasivelor externe
Sursa: BCE
Indicatorul de credite în valută pe depozite era în 2010 de 205%, față de 208% în perioada similară a anului anterior (grafic nr.3 ). Nivelul ridicat al acestui indicator, respectiv contribuția importantă a resurselor externe în finanțarea creditelor reprezintă una dintre vulnerabilitățile importante ale sectorului bancar românesc fiind principalul canal prin care eventuala stopare a finanțării externe se poate transfera în presiuni asupra deprecierii cursului de schimb și în înrăutățirea calității creditelor. Această vulnerabilitate este însă accentuată de preponderența resurselor atrase de la băncile mamă cu scadență pe termen mediu și lung în contextul reducerii la 0 a ratei rezervei minime obligatorie aplicabilă pasivelor în valută cu scadență reziduală mai mare de 2 ani.
Grafic nr.3 Evoluția creditelor și depozitelor în valută
Sursa: BNR
Probabilitatea ca băncile mamă să-și limiteze susținerea filialelor rămâne redusă în contextul importanței strategice pe care aceste grupuri bancare o acordă regiunii est-europene întărită de angajamentul acestora de a-și menține pe durata acordului cu CE și FMI expunerea față de România.
Ponderea capitalului și a altor rezerve a crescut cu 2,8% atingând în 2010 nivelul de 13,7% în total pasive.
În ceea ce privește ponderea depozitelor interbancare interne în total pasive aceasta a rămas scăzută (2,4%), riscul de contaminare în sistemul bancar pe acest canal fiind limitat. Evaluările testului de contaminare interbancară relevă un risc sistemic scăzut, expunerile bilaterale interbancare fiind în general de dimensiuni reduse în raport cu fondurile proprii și activele lichide de care dispun băncile creditoare.
Lichiditatea imediată a sistemului bancar a crescut cu 2,2% până la nivelul de 35,9% în 2010. Indicatorul active raportat la pasive pe terme scurt a atins nivelul de 146,7% iar indicatorul de lichiditate calculat conform reglementărilor în vigoare înregistra nivelul de 1,35% superior limitei reglementate de 1.
Capitolul 3. Analiza termenului de lichidități și solvabilități în contribuția adecvării capitalului
3.1 Reglementările interne cu privire la solvabilitatea bancară
Reglementările prudențiale reprezintă o măsură necesară și utilă pentru a preveni înclinația managerilor către profituri mari și rapide care adesea implică renunțarea la cele mai elementare măsuri preventive. Necesitatea unei atitudini prudențiale impuse băncilor prin lege decurge, în primul rând din rolul băncilor, a sistemului bancar în economie. Situația economică și financiară a agenților economici și a persoanelor fizice este îmbinată în procesul serviciilor bancare și orice destabilizare a băncilor poate conduce la multiple fenomene de criză în economie, în viața întreprinderilor și a familiilor.
Reglementările prudențiale au ca sferă de aplicabilitate spațiul național făcând referiri directe către legile și normele statuate de fiecare țară. Creșterea continuă a riscurilor bancare în epoca contemporană, concomitent cu intensificarea relațiilor de colaborare, a dus la internaționalizarea reglementărilor, în sensul elaborării unor norme naționale conform principiilor acceptate de mai multe țări, de genul grupurilor internaționale de studii organizate de Banca Reglementelor Internaționale de la Basel sau aplicarea normelor comunitare, elaborate sub forma directivelor europene, în sistemul Uniunii Economice Europene.
Reglementările elaborate de Banca Națională a României sunt aliniate la standardele internaționale în materie, fiind în concordanță atât cu principiile generale stabilite de Comitetul de la Basel privind activitatea de supraveghere bancară, cât și cu Directivele Uniunii Europene privind reglementarea activității instituțiilor financiare și de credit.
Legea bancară română stabilește prin reglementări cerințele prudențiale, ca norme de reducere a expunerii la risc, de constituire a unor resurse de acoperire a pierderilor rezultate din realizarea riscurilor sau măsuri de limitare a efectelor negative ale înfăptuirii riscurilor. Normele bancare impun băncilor un comportament obligatoriu comensurat prin anumiți parametrii.
Obiectivul reglementării este promovarea stabilității și a siguranței sistemului financiar – bancar prin intermediul normelor prudențiale și prin măsuri de supraveghere în scopul reducerii riscurilor.
Reglementările naționale urmăresc trei obiective:
protecția depunătorilor împotriva riscului de faliment;
siguranța sistemelor de plăți și compensări;
prevenirea riscului sistemic.
O alta reglementare importanta pentru gestionarea riscurilor bancare o constituie cea privind organizarea si funcționarea la BNR a Centralei Riscurilor Bancare. Aceasta (CRB) reprezintă un centru de intermediere, care gestionează, in numele bancii centrale, informatia de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, in conditiile pastrarii secretului bancar.
Informatia de risc bancar, potrivit reglementarii, cuprinde datele de identificare a unui debitor si operatiunile in lei si valuta prin care bancile se expun la risc fata de acel debitor, respectiv:
¨ acordarea de credite;
¨ asumarea de angajamente de catre banca, in numele debitorului, fata de o persoana fizica sau juridica nebancara;
¨ asumarea de angajamente de catre banca in numele debitorului, fata de alta banca.
Prin aceasta reglementare sunt definite cateva notiuni care sunt relevante pentru importanta functionarii Centralei Riscurilor Bancare.Astfel:
¨ riscul individual reprezinta suma valorilor operatiunilor raportate la CRB de catre o persoana declaranta pentru un debitor; acest risc reprezinta expunerea unei banci fata de un debitor si se determina de persoana declaranta;
¨ persoana recenzata reprezinta debitorul, respectiv persoana fizica sau juridica inscrisa in baza de date a CRB;
¨ riscul global este suma riscurilor individuale raportate de toate persoanele declarante pentru aceeasi persoana recenzata;
¨ persoanele declarante sunt centralele bancilor, persoane juridice romane si sucursalele din Romania ale bancilor straine;
¨ persoana acreditata este angajatul autorizat de conducerea persoanei declarante sa transmita si sa receptioneze la Centrala Riscurilor Bancare informatiile de risc bancar.
Importanta functionarii Centralei Riscurilor Bancare rezida in aceea ca poate transmite oricarei persoane declarante informatii referitoare la creditele restante pe ultimii 2 ani si informatii referitoare la riscul global, pentru fiecare debitor. Aceste informatii sunt oferite in termen de cel mult o zi bancara, de la data primirii cererii de consultare a bazei de date a CRB, ceea ce are o mare insemnatate in selectarea clientilor si limitarea riscurilor de creditare.
Dintre masurile adoptate de Banca Nationala a Romaniei, in vederea imbunatatirii calitatii prudentiale bancare se remarca:
¨ cresterea exigentei in sanctionarea bancilor;
¨ continuarea perfectionarii profesionale a supraveghetorilor bancari;
¨ politica prudenta in autorizarea de noi banci;
¨ politica prudenta in autorizarea de noi banci;
¨ implementarea si perfectionarea unui sistem de avertizare timpurie, care in decursul anului 2000 s-a transformat intr-un sistem uniform de rating bancar si avertizare timpurie (CAMPL).
În România Acordul Basel a fost implementat prin Norma BNR nr. 12/2003 privind supravegherea solvabilității si expunerilor mari ale instituțiilor de credit, prin care băncile au fost obligate să își calculeze indicatorul de solvabilitate și să îl mențină la un nivel de minim 12%.
Principala deficiență a acestui acord a fost faptul că ponderile utilizate – 0, 10, 20, 50 și 100 la sută – erau acordate simplist. De exemplu o bancă trebuia să constituie același capital indiferent dacă acorda un credit garantat către o companie cu rating AAA sau dacă acorda un credit negarantat către o companie cu rating BBB. Astfel, o bancă putea arbitraja aceste norme în sensul vânzării expunerilor din credite de calitate superioară și acordând credite unor debitori de calitate inferioară, dar care aveau un yield mai bun. Dar la acel moment acordul a fost considerat un compromis acceptabil deoarece metodologiile de management al riscului nu erau suficient de dezvoltate pentru a permite cerințe de capital mai fin reglate, iar industria bancară avea nevoie de cerințe minime de capital armonizate pentru a contracara declinul capitalului băncilor.
De la acel moment, procesul de alocare a capitalului față de creditele acordate a devenit mai sofisticat, iar multe bănci și-au dezvoltat propriile sisteme de acordare a rating-urilor. Multe bănci au mers mai departe și au utilizat seriile de date istorice referitoare la pierderile din activitatea de creditare pentru a estima media și varianța pierderilor pentru fiecare tip (calitativ) de credit și, astfel, au putut fi estimate distribuțiile de probabilitate ale pierderilor. Aceste estimări au putut fi utilizate pentru managementul întregului portofoliu de credite astfel încât banca să își poată menține un rating țintă al portofoliului de credite.
În anul 1999, Comitetul de la Basel a decis să rectifice regimul adecvării capitalului pentru a îl adapta schimbărilor în procesul de management al riscului utilizat de bănci și care să acorde acestora mai multă libertate în managementul riscului de credit. În acest sens, în 1999 și 2003, au fost date publicității două proiecte de acord consultative, iar în iunie 2004 a fost publicată versiunea finală a acordului.
În Romania, reglementarile prudentiale se regasesc in legi si alte acte normative, respectiv in Legea Bancara nr. 58/1998, Normele nr. 8/1999 privind limitarea riscului de credit al bancilor si Regulamentul nr. 1/1999 privind organizarea si functionarea BNR a Centralei Riscurilor Bancare.
Noul acord recunoaște progresele înregistrate în managementul riscului de credit și aduce stimulente prin permiterea utilizării de către băncile cu modele sofisticate de management al riscului a propriilor lor modele. De asemenea este permisă utilizarea derivativelor pe risc de credit pentru acoperirea pozițiilor generate de acordarea de credite.
În 2006 prin Ordonanța de urgență nr. 99/2006 s-a transpus Directiva nr. 2006/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind accesul la activitate și desfășurarea activității de către instituțiile de credit și a Directivei nr. 2006/49/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 iunie 2006 privind adecvarea capitalului firmelor de investiții și instituțiilor de credit prin care s-a stabilit că fondurile proprii ale unei instituții de credit nu trebuie să scadă sub nivelul minim al capitalului inițial prevăzut pentru autorizare.
În planul reglementării prudențiale, în anul 2009 s-au înregistrat progrese semnificative, noile reglementări adoptate vizând următoarele obiective:
a) modificarea și completarea cadrului legislativ în vederea transpunerii la nivel național a Directivei 2007/44/CE2, referitoare la achizițiile în sectorul financiar, prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/2009 pentru modificarea și completarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, prin amendamentele introduse fiind stabilite norme de procedură și criterii clare de evaluare a achizițiilor și a majorărilor de participații la capitalul social al instituțiilor de credit.
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 25/2009 a fost aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 270/2009, principalele amendamente introduse vizând, în principal, îndeplinirea unora dintre condiționalitățile stabilite în aranjamentul încheiat cu FMI-UE-IFI, potrivit cărora legea trebuie să prevadă în mod explicit competența Băncii Naționale a României: (i) de a cere acționarilor semnificativi ai unei instituții de credit în dificultate să furnizeze acesteia susținerea financiară necesară fie prin majorarea capitalului social, fie prin acordarea unor împrumuturi subordonate care pot fi convertite în acțiuni la inițiativa Băncii Naționale a României, precum și (ii) de a interzice sau de a limita distribuirea profitului până la remedierea situației financiare a instituției de credit. De asemenea, Banca Națională a României a fost abilitată, potrivit legii, să dispună suspendarea exercitării drepturilor de vot ale acționarilor care nu se conformează solicitării de susținere financiară a instituției de credit, această situație fiind încadrată în ipoteza prevederilor existente, armonizate cu acquis-ul comunitar în materie, potrivit cărora o astfel de măsură poate fi dispusă dacă acționarii semnificativi nu mai îndeplinesc cerințele prevăzute de lege și de reglementările aplicabile privind calitatea acționariatului sau exercită o influență de natură să pericliteze administrarea prudentă a instituției de credit;
b) continuarea emiterii de reglementări pentru aplicarea corespunzătoare a cadrului Basel II, referitoare la determinarea cerințelor minime de capital:
– Regulamentul BNR-CNVM nr. 29/10/2009 pentru completarea Regulamentului BNR-CNVM nr. 13/18/2006 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru instituțiile de credit și firmele de investiții, aprobat prin Ordinul comun BNR-CNVM nr. 14/71/2009 – regulamentul din anul 2006 cuprinde dispoziții tranzitorii care, pentru perioada 2007-2009, impun instituțiilor de credit care utilizează abordarea bazată pe modele interne de rating – în contextul riscului de credit – sau abordarea avansată de evaluare – în contextul riscului operațional – să dețină fonduri proprii cel puțin egale cu nivelurile determinate prin aplicarea anumitor praguri graduale fondurilor proprii minime totale de care instituțiile de credit în cauză ar fi trebuit să dispună, pe parcursul aceleiași perioade, în conformitate cu reglementările care au transpus Directiva 93/6/CEE aferentă cadrului Basel I. Comisia Europeană a considerat necesară prelungirea aplicării pragurilor tranzitorii în baza rezultatelor unui studiu derulat la nivelul Comitetului de la Basel pentru Supraveghere Bancară.
– Ordinul Băncii Naționale a României nr. 2/2009 pentru completarea Ordinului BNR nr. 12/2007 privind raportarea cerințelor minime de capital pentru instituțiile de credit. Acest ordin prevede că în situația în care, ca urmare a aprobării situațiilor financiare anuale de către adunarea generală a acționarilor, nivelul fondurilor proprii sau cel al unor elemente componente care intră în calculul indicatorilor de prudență bancară determina și în funcție de fondurile proprii pentru data de 31 decembrie se modifică, raportările aferente fondurilor proprii și respectivilor indicatori de prudență bancară afectați de modificări, întocmite pentru ultima lună a exercițiului financiar precedent și pentru fiecare lună din perioada parcursă de la începutul anului în curs și până la data aprobării situațiilor financiare anuale, vor fi refăcute și retransmise Băncii Naționale a României în termen de 20 de zile calendaristice de la data aprobării situațiilor financiare anuale.
Ultima modificare legislativă privind adecvarea capitalului este făcută prin Legea nr. Lege nr. 231 din 7.dec.2010.
Pentru o mai mare prudență pe lângă legile cadru BNR a mai emis și norme și regulamente privind solvabilitatea:
Regulamentul BNR nr. 1/2011 de modificare a Regulamentului Băncii Naționale a României nr. 6/2002 privind regimul rezervelor minime obligatorii
Regulament BNR/CNVM nr. 23/21/2010 privind determinarea cerințelor minime de capital pentru instituțiile de credit și firmele de investiții
Regulament BNR/CNVM nr. 19/23/2010 privind adecvarea capitalului instituțiilor de credit și al firmelor de investiții
Această criză economică a lovit puternic sistemul bancar american, propagându-se apoi și asupra băncilor europene, ceea ce a condus la apariția unor noi reglementări internaționale în domeniul asigurării stabilității financiare, reglementări care prevăd un nou acord în domeniul bancar.
Dacă Acordurile Basel I și II, prin cerințele emise, au contribuit la o mai bună capitalizare a băncilor, în prezent s-a simțit nevoia unor noi politici prudențiale mai complexe, care au dus la decizia de a realiza un nou acord, respectiv Acordul Basel III.
La nivel național, implementarea unui nivel ridicat și a unei mai bune calități a capitalului reglementat, a elementelor din Acordul Basel II, precum și a cerințelor de îmbunătățire a riscului de lichiditate, dar și a activității de provizionare pe termen lung vor determina băncile să renunțe la a prelua un risc excesiv. Aceste măsuri vor încerca să creeze un sistem financiar mult mai bine pregătit pentru a face față unor eventuale șocuri economice care pot să apară.
De aceea este necesară o evaluare corectă a capitalului și încurajarea creșterii capitalului adițional. Băncile sunt sfătuite să rețină o proporție mai mare din profitul curent obținut pentru a crește capitalul. Acest capital trebuie să poată să susțină împrumuturile acordate.
Deci, în această perioadă de criză un obiectiv important ar fi acela de combinare a măsurilor pentru acoperirea riscurilor, conform Acordului Basel II, cu măsuri de îmbunătățire a calității capitalului și de creștere a cerințelor minime globale.
3.2 Cuantificarea expunerii nete
Adecvarea capitalului bancar reprezintă elementul central al procesului de administrare a riscurilor bancare. Fondurile proprii deținute de o instituție de credit îndeplinesc trei roluri fundamentale, strâns legate între ele:
asigurarea resurselor necesare finanțării infrastructurii operaționale;
protejarea viabilității băncii în fața unor evenimente neașteptate;
temporizarea expansiunii exagerate a riscurilor asumate.
Dotarea inițială a instituției de credit cu resurse proprii permite crearea infrastructurii bancare, în timp ce capitalizarea consecventă a unei părți din profiturile generate pe parcursul activității îi asigură dezvoltarea acesteia, în conformitate cu strategia pe termen mediu și lung a societății bancare. Cerințele de autorizare pentru înființarea unei noi instituții de credit prevăd necesitatea existenței unui nivel ridicat al capitalul social inițial.
Acesta trebuie vărsat, integral și în formă bănească la momentul subscrierii. Standardele europene în domeniu stipulează o valoare minimă de 5 milioane de euro, însă autoritățile naționale pot stabili valori superioare în funcție de propriile evaluări. Începând cu luna iunie 2004 nivelul minim al capitalului social este fixat de BNR la 37 milioane lei.
Sistemul bancar și-a menținut în anul 2010 un nivel adecvat al capitalizării, rata de solvabilitate menținându-se la 14,7%, în urma injec țiilor de capital efectuate de bănci pentru contracararea efectelor asociate deteriorării calității portofoliului de credite. Acest din urmă fenomen este reflectat de evoluția indicatorilor de risc de credit, respectiv de rata riscului de credit care a atins 20,8% la sfârșitul anului 2010 față de 15,3 % în 2009.
Totodată, fondurile proprii reprezintă ultimul garant al viabilității operaționale în fața ansamblului riscurilor, având rolul de a absorbi pierderi cauzate de evenimente neașteptate. Solvabilitatea unei instituții de credit este rezultatul agregării efectelor diferiților factori de risc la care este expusă o instituție de credit, în condițiile unor resurse proprii date. Măsura în care capitalul deținut de bancă poate oferi protecție pentru continuarea fără sincope a activității este dată de probabilitatea ca nivelul fondurilor proprii să fie superior nivelului capitalului economic. Capitalul economic este expresia resurselor necesare acoperirii deviației pozitive a pierderilor înregistrate față de cele estimate pentru o anumită perioadă de timp, de regulă un an. Acestea sunt considerate pierderi neașteptate.
UL = 0; P < EL
P – EL; P > EL
unde:
UL – pierdere neașteptată
EL – pierdere așteptată (estimată, previzionată)
P – pierderea efectivă (înregistrată)
Presupunând că pentru o instituție de credit valoarea pierderii așteptate este de 2,7 mld lei (Grafic 4), înregistrarea unei pierderi efective în valoare de 5 mld de lei pe parcursul unui an financiar echivalează cu o pierdere neașteptată în valoare de 2,3 mld lei.
Grafic nr.4 Capitalul economic
Capacitatea unei instituții de credit de a acumula fonduri proprii pentru a acoperi o valoare cât mai mare a pierderilor neașteptate desemnează soliditatea sa financiară. Cu alte cuvinte, ratingul unei instituții de credit este determinat percentila cea mai ridicată din distribuția pierderilor potențiale pentru care fondurile proprii deținute acoperă nivelul capitalului economic.
Rating = f () unde = maxi (FP > CEci )
CEc = P – EL
FP = fondurile proprii
CEc – capitalul economic
Cu cât nivelul de semnificație este mai redus, cu atât probabilitatea de faliment este mai mica, iar ratingul instituției de credit este mai bun. Spre exemplu, o instituție de credit ale cărei fonduri proprii se ridică la nivelul capitalului economic calculat pentru un prag de semnificație de 0,1 la suta va primi un rating AA, în timp ce pentru o instituție de credit care reunește prin fondurile proprii pe care le deține să acopere în 99% din cazurile de pierderi potențiale va primi un rating A-. În cazul menționat anterior, pierderea aferentă percentilei de 99,9% (nivel de semnificație de 0,1%) se ridica la valoarea de 9,6 mld lei, iar cea aferentă percentilei de 99% (nivel de semnificație de 1% ) reprezintă 8,7 mld lei. Pentru a obține ratingul AA, instituția de credit trebuie să dețină fonduri proprii de cel puțin 6,9 mld lei, în timp ce pentru ratingul A- sunt suficiente fonduri proprii în valoare de 6 mld de lei. 0 situație favorabilă în ceea ce privește ratingul unei instituții de credit întărește încrederea publicului în viabilitatea operațiunilor acesteia, cu efecte benefice asupra stabilității resurselor atrase.
Capitalul bancar furnizează protecție împotriva pierderilor superioare celor medii. Pierderile anuale cu valori inferioare celei medii trebuie acoperite prin politica comercială a instituției de credit, respectiv prin tarifarea corespunzătoare a produselor și serviciilor bancare. Spre exemplu, orice pierdere anuală mai mică de 2,7 mld de lei, conform situației exprimate de Graficul nr.4 , este considerată pierdere așteptată și va fi recuperată prin includerea unei marje de risc în prețul serviciilor instituției de credit. Presupunând o bancă care își propune să obțină venituri din dobânzi în valoare de 10 mld de lei dintr-un portofoliu de credite care valorează 100 de mld de lei, în condițiile în care pierderile medii anuale datorate situațiilor de nerambursare se ridică la valoarea de 2.7 mld, este nevoită să practice o rată medie a dobânzii de 10,277%, cu 0.277% mai mult decât în situația ideală cu zero pierderi din activitatea de creditare.
Pierderile ce depășesc nivelul valorii la risc pentru care instituția de credit își constituie fondurile proprii reprezintă pierderi neașteptate excepționale. Prin definiție, pierderile excepționale nu sunt absorbite integral de fondurile proprii, iar banca devine insolvabilă.
În aceste condiții, fondurile proprii reprezintă elementul bilanțier pe baza căruia autoritatea de reglementare aplică anumite limitări prudențiale ale activității bancare (limitarea riscului de credit, a riscului de piață) în vederea diminuării riscului de insolvabilitate. Aceste limitări sunt de două categorii:
directe, care vizează obținerea unui grad rezonabil de diversificare la nivelul unor linii de activitate principale (limitarea expunerilor maximă pe un singur debitor, a pozițiilor valutare )
indirecte, sub forma cerințelor de capital (riscul de credit, riscul de piață, riscul operațional).
Riscul de insolvabilitate este riscul de a nu dispune de fonduri proprii suficiente pentru acoperirea pierderilor neașteptate. 0 astfel de situație apare atunci când banca își dezvoltă prea mult activitatea sau își asumă riscuri prea mari în raport cu mărimea fondurilor proprii.
3.3 Exemplificarea calculului indicatorilor de solvabilitate
În contextul globalizării activității bancare, cadrul metodologic de monitorizare și gestionare a riscului sistemic a evoluat atât la,nivel macro – prudențial, cât și la nivel micro -prudențial. Trebuie menționat faptul că progresul înregistrat se referă atât la dezvoltarea instrumentarului folosit, cât și la procesul de standardizare și cooperare la nivel internațional și la nivel micro – prudențial, aceste preocupări au fost susținute de eforturile Băncii Reglementelor Internaționale (BRI) prin elaborarea cadrului de convergență internațională a standardelor de capital. Obiectivele duale ale acordului au fort întărirea credibilității și stabilității sistemului bancar internațional și, prin asigurarea unui grad ridicat de consecvență în aplicarea cadrului, diminuarea surselor de inegalitate competitive între băncile internaționale. Principiul fundamental al acordurilor de capital este adecvarea fondurilor proprii la riscurile asumate de către bancă.
Instrumentul operațional, prin care se evidențiază gradul în care principiul menționat anterior este respectat, este reprezentat de rata de solvabilitate. Aceasta se calculează prin multiplicarea raportului dintre valoarea fondurilor proprii și cerința de capital cu un factor de 0,08.
RS = FP X 0,08
K
Unde,
FP – fondurile proprii calculate conform standardului Basel
K – cerința de capital
Nivelul minim reglementat pentru rata de solvabilitate este de 8%, însă în practica internațională doar nivelurile superioare pragului de 10% sunt considerate adecvate. Excesul aparent de fonduri proprii este necesar pentru dezvoltarea activității bancare, favorizând valorificarea oportunităților de afaceri. Precaritatea potențială a capitalului bancar acționează ca un factor limitativ în bugetarea unor operațiuni suplimentare. Băncile cu o rată de solvabilitate sub cinci la sută sunt considerate puternic subcapitalizate, fiind adesea subiectul unor situații de administrare specială.
Complementar ratei de solvabilitate, autoritățile de supraveghere urmăresc rata capitalului propriu. Aceasta se calculează ca raport între valoarea capitalului propriu și valoarea contabilă a activului, exprimând indirect dependența instituției de credit de resurse atrase în realizarea propriei activități.
RPC = CP
AT
Unde:
CP – capitalurile proprii
AT – activul total
Deși nu beneficiază de un nivel minim reglementat, experiența supraveghetorilor sugerează că un prag rezonabil pentru rata capitalului propriu este procentul de șase la sută. Acesta trebuie însă adecvat de la bancă la bancă, în funcție de greutatea specifică a imobilizărilor corporale și necorporale din activ. Practica bancară arată că investiția în active imobilizate pe baza unor resurse atrase trebuie evitată. Conform acestui principiu, instituțiile de credit care dețin active fixe cu pondere ridicată necesită niveluri sporite ale ratei capitalului propriu. Băncile cu o rată a capitalului propriu sub doi la sută sunt considerate subcapitalizate major. În acest caz nefericit, există premisele ca autoritatea de supraveghere să ridice băncii licența de funcționare, având în vedere riscul ridicat ca valoarea activului să scadă sub cea a datoriilor acumulate, cu implicații negative asupra creditorilor instituției.
Analiza indicatorilor de solvabilitate indică faptul că sistemul bancar românesc este bine capitalizat, apt să reziste unor turbulențe financiare acute. Deși în ultimii ani se remarcă o tendință ușor descrescătoare a acestora, explicate îndeosebi prin dinamica deosebită a creditării, nivelurile efective sunt superioare pragurilor corespunzătoare unei capitalizări adecvate.
Gradul de adecvare a capitalului s-a îmbunătățit în 2009, raportul de solvabilitate calculat la nivel agregat pentru instituțiile de credit situându-se la un nivel confortabil de aproximativ 14%, nivel care se menține și în semestrul I. (grafic nr. 5)
Grafic nr.5 Evoluția indicatorilor de adecvare a capitalului în perioada 2004 – 2010
Sursa: BNR
Această situație este rezultatul mai multor factori:
1) impunerea în procentul de supraveghere a unui nivel minim de prudență bancară de 10% pentru indicatorul de adecvare a capitalului, atât ca urmare a prevederilor acordului de finanțare încheiat cu UE, FMI și alte instituții financiare internaționale, cât și ca atribuție a autorității de supraveghere. În paralel băncile-mamă ale principalelor 9 filiale care operează în România au semnat un angajament constând în menținerea în perioada de valabilitate a acordului, a unui nivel minim de 10% al indicatorului de adecvare a capitalului.
2) contracția creditului neguvernamental, datorită restrângerii cererii și ofertei de credite ( care influențează indicatorul de solvabilitate prin diminuarea valorii ponderate la risc a activelor și elementelor în afara bilanțului).
Încă de la debutul crizei financiare internaționale BNR a adoptat o atitudine proactivă atât pe linia supravegherii prudențiale cât și în domeniul reglementărilor prudențiale, banca centrală a solicitat unui număr de 19 bănci transmiterea lunară a raportării privind activitatea capitalului. La baza deciziei menționate au stat la bază următoarele criterii:
înregistrarea unor situații financiare negative
scăderea indicatorului de solvabilitate sub media calculată pe sistem bancar
consemnarea unui volum mare al creanțelor neperformante
Necesitatea existenței unor rezerve suplimentare de capital, în contextul menționat a presupus în mod efectiv solicitarea de către banca centrală , în cazul a 13 bănci a menținerii unui raport de solvabilitate de minimum 10%.
În legătură cu angajamentul asumat de băncile mamă, este de menționat faptul că în cadrul inițiativei europene de coordonare bancară, cele nouă grupuri bancare cu subsidiare în România au reafirmat angajamentele pentru a asigura niveluri adecvate de capital pentru filialele lor, respectiv de peste 10%, precum și menținerea în continuare a expunerilor la nivel de grup față de România .
Nivelul de adecvare a capitalului băncilor românești a fost în perioada parcursă superior indicatorului de solvabilitate calculat pentru grupurile bancare mari, cu activitate complexă din zona euro, în condițiile în care majoritatea țărilor din UE și-au intensificat eforturile de îmbunătățire a gradului de adecvare a capitalului instituțiilor de credit, unele state recurgând în acest scop și la fondurile publice ca măsură de contracarare a efectelor crizei financiare internaționale. (grafic nr.6)
Grafic nr.6 Evoluția comparativă a raportului de solvabilitate în UE
Sursa: IMF Global Financial Stability Report aprilie 2010
Toate instituțiile de credit din România sunt adecvat capitalizate în perioada 2009 – 2010 toate entitățile consemnau un raport de solvabilitate superior pragului de 10% impus în procesul de supraveghere.
Analiza raportului de solvabilitate calculat pe grupe de bănci în funcție de criteriul activelor deținute (Grafic nr.7) reflectă eforturile depuse de acționari în vederea încadrării în cerințele de prudență bancară impuse de banca centrală, precum și provocările induse de climatul macroeconomic dificil. Astfel deși băncile mari continuă să dispună în termeni relativi de cel mai redus palier de solvabilitate (13%) aceasta s-a îmbunătățit față de 2008. Într-o situație diferită se află băncile mici, care deși dispun în continuare de cel mai înalt nivel de capitalizare (19%) aceasta s-a redus sensibil, îndeosebi ca urmare a consemnării de pierderi. Capitalizarea băncilor de mărime medie s-a îmbunătățit semnificativ în 2009, urmată de un ușor recul (până la 18%) în 2010.
Grafic nr.7 Evoluția raportului de solvabilitate pe grupe de bănci
Sursa: BNR
Eforturile creșterii capacității băncilor de absorbție a pierderilor s-au reflectat în îmbunătățirea parcursă în ultimul raport asupra stabilității financiare, a distribuției băncilor în funcție de nivelul raportului de solvabilitate. (grafic nr. 8)
Grafic nr. 8 Distribuția băncilor în funcție de raportul de solvabilitate
Sursa BNR
Ca urmare a creșterii la 105 a nivelului prudențial al indicatorului de solvabilitate, nicio bancă nu se mai regăsește în intervalul de 8 – 10%, iar în intervalul imediat următor se încadrează numai 6 bănci. Concentrarea cea mai are este aferentă intervalului 12 – 16%. În 2010 doar 9 bănci raportau nivelul solvabilității peste 20%.
În 2010 s-a consemnat o îmbunătățire semnificativă a distribuției activelor bancare în funcție de raportul de solvabilitate (grafic nr. 9). Comparativ cu 2008 când peste jumătate din active aparțineau băncilor cu solvabilitate cuprinsă între 10 și 12% în 2009 se constată o migrare către intervalul imediat următor . Această evoluție a fost determinată de faptul că băncile mari și-au majorat nivelul de solvabilitate la peste 12%.
Grafic nr 9 Distribuția activelor bancare în funcție de raportul de solvabilitate
Sursa: BNR
Din punct de vedere structural, fondurile proprii ale societăților bancare sunt formate din fondurile proprii de nivel 1 (capitaluri proprii) și fondurile proprii de nivel 2 (capital suplimentar).
Fondurile proprii de nivel 1 cuprind:
a) capitalul eligibil format din:
capitalul social subscris și vărsat, cu excepția acțiunilor preferențiale cumulative;
primele de capital, integral încasate, aferente capitalului social;
b) rezervele eligibile formate din:
rezervele legate
rezultatul reportat pozitiv al exercițiilor financiare anterioare, rămase după distribuirea profitului;
partea din profitul net al exercițiului financiar curent, auditată conform reglementărilor în vigoare.
c) pentru determinarea nivelului fondurilor proprii de nivel 1 se deduc următoarele elemente:
valoarea de înregistrare în contabilitate (cost de achiziție) a acțiunilor proprii deținute de instituția de credit;
rezultatul reportat, reprezentând pierdere;
pierderea perioadei curente înregistrată până la data determinării fondurilor proprii;
valoarea de înregistrare în contabilitate a imobilizărilor necorporale. Fondurile proprii de nivel 2 se compun din:
a) Fonduri proprii de nivel 2 de baza:
rezervele din reevaluarea imobilizărilor corporale, ajustate cu obligațiile fiscale aferente, previzibile la data calculării fondurilor proprii;
titlurile pe durată nedeterminată.
b) Fonduri proprii de nivel 2 suplimentare:
acțiunile preferențiale cumulative pe durată determinată;
capitalul sub formă de împrumut subordonat.
Elementele componente fondurilor proprii de nivel 2 sunt supuse următoarelor limite, ce trebuie îndeplinite simultan:
din totalul valorii contabile a fondurilor proprii de nivel 2 se reține în calculul fondurilor proprii totale o valoare cel mult egală cu cea a fondurilor proprii de nivel 1, astfel încât FPT = FP1 + min (FP1; FP2); spre exemplu, pentru o instituție de credit ale cărei fonduri proprii de nivel 1 se ridică la valoarea de 100 milioane lei, în condițiile unor fonduri proprii de nivel 2 ale căror valoare contabilă se ridică la nivelul de 150 milioane lei, valoarea fondurilor proprii totale care se utilizează în calculul ratei de solvabilitate este de 200 de milioane lei.
din totalul valorii contabile a fondurilor proprii de nivel 2 suplimentare se poate lua în considerare la calculul fondurilor proprii o valoare de cel mult 50% din valoarea fondurilor proprii de nivel 1, astfel încât FPs2_R = min (0,5xFP1;FP2'); spre exemplu, în cazul unei bănci cu acțiuni preferențiale în valoare de 75 milioane lei și împrumuturi subordonate în valoare de 5 milioane lei, în condițiile unor fonduri proprii de nivel 1 ale căror nivel se ridică la valoarea de 100 milioane lei, valoarea fondurilor proprii de nivel 2 suplimentare care se utilizează în calculul ratei de solvabilitate este de 50 de milioane lei.
Integrând cele două reguli de calcul ale fondurilor proprii pentru scopuri legate de adecvarea capitalului rezultă următoarea regulă generală privind componentele principale: FPT = FPI + min (FP1; FP2b) + min(0,5 x FP1 , FP2b ) unde:
FPT – fondurile proprii totale;
FP1 – fondurile proprii de nivel 1;
FP2b – fondurile proprii de nivel 2 de baza;
FP2s – fondurile proprii de nivel 2 suplimentare.
Exemplificarea în structura detaliată a formularului de raportare privind situația fondurilor proprii este prezentată în tabelul nr.1:
Tabel nr.2 Calcularea fondurilor proprii
Sursa: Bogdan Moinescu, Adrian Codirlașu, op. cit, p. 328
Surplusul de fonduri proprii de nivel 2 față de nivelul fondurilor proprii de nivel 1 (80,583,709 lei) se înregistrează distinct (rândul 18). În același timp, participațiile semnificative ale instituției de credit la capitalul social al altor instituții de financiare (peste 10% din capitalul acestora) se deduc din nivelul fondurilor proprii, câte jumătate din fiecare nivel de capital (rândul 19). Raționamentul care stă la baza acestei metode are în vedere evitarea situațiilor de numărare dublă a capitalului la nivelul grupurilor bancare.
În contextul acordului de capital Basel I, cerința de capital era expresia exclusivă a expunerii băncii la riscul de credit. Valoarea acesteia se calcula aplicând un procent de 8% din valoarea activelor și elementelor extrabilanțiere ajustate la risc, determinate la rândul ei pe baza a patru categoric de risc (0%, 20%, 50% §i 100%). Aceste clase de risc sunt standard și aplicate în funcție de categoria de activ considerată.
Tocmai această standardizare a atras și primele critici din partea băncilor comerciale, deoarece nu lua în considerare diferențele de bonitate dintre contrapartidele aflate în aceeași categoric de active. Dezvoltările ulterioare ale acordului de capital au vizat, în principal, extinderea cadrului metodologic de determinare a numitorului ratei de solvabilitate.
Evoluția structurală a cerințelor de capital:
Basel I (1988) K = KRC
Amendament Basel I (1996) K = KRC + KRP
Basel II (2004) K = KRC + KRP + KRO
KRC – cerința de capital pentru riscul de credit
KRP – cerința de capital pentru riscul de piață
KRO- cerința de capital pentru riscul operațional
Cel de-al doilea indicator care definește gradul de adecvare a capitalului, respectiv rata fondurilor proprii de nivel 1 (Grafic nr. 5) a înregistrat un trend favorabil în perioada analizată ajungând la 13,4% în 2010 ca urmare a evoluțiilor pozitive consemnate de sursele primare de capitalizare și de valoarea ponderată la risc a activelor și elementelor în afara bilanțului. Nivelul indicatorului menționat este superior celui calculat pentru grupurile bancare mari cu activitate complexă din zona euro.
Efectul de pârghie ca măsură a gradului în care fondurile proprii susțin activele băncii – a tins să se stabilizeze pe un palier apropiat de cel dinaintea crizei.
În prima parte a perioadei analizate indicatorul a avut o tendință de scădere (evoluție determinată în principal de băncile mari), urmată de o creștere și stabilizare în perioada a doua, cu efect pozitiv asupra percepției piețelor în privința solidarității sectorului bancar românesc (grafic nr.10).
Se remarcă evoluția pozitivă a indicatorului aferent băncilor de mărime medie, însă cauzele sunt mixte la nivelul diferitelor bănci printre acestea numărându-se nu numai creșterii în volumul surselor primare de capitalizare, dar și scăderea, în termeni nominali, a activelor, tendință a cărei amplificare nu este dezirabilă în condițiile actuale.
Graficul nr.10 Evoluția indicatorului efectul de pârghie pe total și pe grupe de bănci
Sursa: BNR
Evoluția indicatorului efectul de pârghie a consemnat o îmbunătățire în multe dintre țările din UE în anul 2009 (Grafic nr.11 ) ca urmare a eforturilor intreprinse de guvernele acestora, împreună cu autoritățile de supraveghere și băncile centrale în vederea restabilirii condițiilor de stabilitate financiară. Cu toate acestea, nivelul indicatorului don țările gazdă se menține mai ridicat comparativ cu cel raportat de țările de origine.
Grafic nr.11 Evoluția comparativă a efectului de pârghie în UE
3.4 Reglementări internaționale cu privire la solvabilitate
Regulile prudențiale bancare care se exprimă, cel mai adesea, prin anumite raporturi au ca sfera de cuprindere principalele aspecte ale gestiunii bancare. Respectarea acestora orientează, în mod decisiv, strategia bancară și permite armonizarea cu legislația europeană în vederea integrării țărilor europene și cu cea internațională. Pentru țările membre ale UE, prudența bancară poate fi cuantificată prin următoarele instrumente: solvabilitatea bancară, coeficientul riscurilor mari, coeficientul de adaptare la riscul de piață, nivelul participațiilor financiare, nivelul capitalului minim. La nivelul fiecărei țări există și niveluri proprii ale unor raporturi, precum raportul de lichiditate și coeficientul fondurilor proprii și ale resurselor permanente.
Analiza diferitelor norme prudențiale evidențiază existența unor caracteristici comune, și anume:
a) nivelurile impuse prin reglementările prudențiale nu constituie rezultatul unor studii teoretice aprofundate sau al unor demonstrații obiective. Nimeni nu poate afirma că raportul de solvabilitate de 8% este cel mai bun nivel. De asemenea, nu s-a demonstrat, încă, existența unei corelații inverse între raportul fondurilor proprii ponderate și falimentul bancar.
b) o altă caracteristică este aceea că reglementările prudențiale vizează, în mod esențial, instituțiile de credit, spre deosebire de constrângerile prudențiale din domeniul industrial care vizează produsele: mărime, greutate, componenta. În domeniul bancar, reglementările se referă la practicile bancare și la structura instituției respective, ceea ce conduce la efecte asupra bilanțului bancar;
c) pentru majoritatea reglementarilor, instrumentul central de masura il constituie notiunea de fonduri proprii, ceea ce face posibila armonizarea la nivel european si international a regulilor adoptate.
In continuare sunt prezentati principalii indicatori de prudenta bancara europeana:
1) Raportul de solvabilitate europeana (RSE) este cel mai cunoscut indicator de prudenta bancara si are, ca obiectiv central, garantarea capacitatii insitutiilor de credit de a face fata falimentului debitorilor, si de asemenea, de a atenua inegalitatile concurentiale dintre diferite sisteme nationale. Instituirea raportului de solvabilitate s-a efectuat in 3 etape, astfel:
In anul 1988 se impune norma Cooke acelor banci ale caror activitati internationale reprezentau mai mult de 33% din bilant;
In anul 1989, Comunitatea Europeana a decis definirea unui raport de solvabilitate european (RSE), inspirat din norma Cookem, fara a fi identic cu aceasta;
Ulterior, in anii ’91-95, in tarile europene au fost emise instructiuni privind aplicarea si respectarea RSE
si trebuie sa fie egal cu cel putin 8%.
Din definitia data fondurilor proprii, se disting doua categorii:
Fonduri proprii de baza (capital + rezerve + fonduri pentru riscuri bancare generale denumite provizioane)
Fonduri proprii complementare – formate din:
a) rezerve din reevaluari, subventii rambursabile si datorii subordonate cu durata nedeteminata (emisiune de titluri cu durata nedeterminata)
b) alte datorii subordonate (titluri emise pe perioade de cel putin 5 ani).
Intre cele doua categorii de fonduri trebuie sa existe o anumita corelatie, in sensul ca nivelul fondurilor complementare trebuie sa fie inferior celui al fondurilor de baza.
Numitorul raportului evidentiaza angajamentele bancii ponderate cu gradul specific, al carui nivel variaza de la 100% pentru creditele acordate cleintilor pana la 0% pentru creante asupra statului si asupra guvernelor din tarile dezvoltate. Riscurile legate de activitatile extrabilantiere nu sunt diferite de cele pe care le comporta operatiunile bilantiere, astfel incat aceastea trebuie sa fie considerate ca facand parte integranta din structura riscurilor de banca.
Reglementarile prudentiale au definit o metoda practica pentru a integra activitatile extrabilantiere in calculul raportului de solvabilitate: angajamentele extrabilantiere sunt transformate in risc echivalent prin aplicarea unor factori de conversie, in functie de gradul de risc.
Reglementările internaționale vizează prevenirea riscului sistemic global și armonizarea concurenței de pe piața bancară.
În iulie 1988, Comitetul de Supraveghere Bancară de la Basel a emis un set de recomandări care au vizat introducerea unui nivel minim de capital pentru băncile active la nivel internațional în vederea facilitării competiției corecte între acestea (de exemplu, băncile japoneze aveau un capital mult mai redus decât celelalte bănci cu același risc de credit).
Armonizarea legislației europene în domeniul bancar a rezultat ca o necesitate în vederea creării unei piețe europene unice. In domeniul solvabilității bancare, în cadrul Uniunii Europene au fost aprobate doua directive:
1. Directiva „Fondurilor proprii” – OFN 89/299/EEC din 17 aprilie 1989;
2. Directiva „Ratei de solvabilitate” – SRD 89/647/EEC din 18 decembrie 1989.
Prima directivă introduce conceptul armonizării supravegherii solvabilității, având la baza o rată de solvabilitate minima de 8%, rezultată prin calcularea unui raport similar aplicat în cadrul Normei B.N.R. 8/1999, cu deosebirea că nivelul minim acceptat de B.N.R. pentru acest indicator este de 12%.
Propunerile Comitetului de la Basel nu au fost imperative, ci o expresie a bunei practici. În Uniunea Europeană ele au fost implementate prin Directiva Adecvării Capitalului 93/6/EEC (Capital Adequacy Directive).
Conform acordului, capitalul de bază al unei bănci trebuia menținut la cel puțin 8 la sută din expunerea băncilor, iar diferitelor categorii de expuneri li se atribuiau diferite ponderi de risc, de exemplu, deținerilor de titluri guvernamentale li se atribuia o pondere de 0 la sută, iar împrumuturilor către companii o pondere de 8 la sută indiferent de calitatea creditului.
Basel II, un acord realizat sub egida Băncii pentru Reglementări Internaționale, va avea un impact foarte mare asupra tuturor băncilor. Acest acord cuprinde mai multe aspecte, dar, în principiu, se referă la a recomanda băncilor să-și ia măsuri de protecție împotriva riscurilor.
Prevederile acestui Acord vor avea un impact asupra întregii economii românești, fiind afectați toți consumatorii de servicii și produse bancare, nu numai societățile bancare, ca organizații direct vizate.
Implementarea prevederilor Acordului Basel II va avea un impact și asupra creditării IMM care vor fi analizate prin sistemele de rating de credit adoptate de bănci conform cerințelor Acordului, astfel încât costul creditelor pentru investiții, reflectat în dobânda cerută de bancă se va amplifica proporțional cu gradul de risc mai ridicat al firmei. Multe IMM-uri cu potențial economic redus nu vor mai putea obține credite pentru investiții sau vor obține doar sume mici. Aceste entități trebuie de acum pregătite, informate, despre condițiile de desfășurare a creditării după ianuarie 2007, deoarece își elaborează planuri de afaceri pe mai mulți ani. Se estimează că circa 30% IMM își vor încheia afacerile sub impactul noilor condiții de creditare. Apare astfel un risc pentru bănci, care trebuie să stabilească dacă firma pe care o creditează astăzi va mai exista și după 2007. Apropiata integrare in Uniunea Europeană presupune pentru mediul de afaceri un grad ridicat de risc. Managementul riscului trebuie considerat o prioritate in cadrul organizațiilor, chiar dacă este vorba despre societăți bancare sau non-bancare.
Cei trei piloni pe care se bazează noul Acord Basel II fac referire, în primul rând, la necesitatea menținerii unor limite minime de capital, la o întărire a procesului supravegherii prudențiale, precum și la definirea unor reguli minime de disciplină de piață, acordând în acest sens competențe lărgite băncilor centrale. Astfel, băncile naționale vor putea solicita băncilor comerciale din jurisdicția lor constituirea unui nivel al capitalului în exces, față de nivelul minim reglementat prin Basel II, în cazul în care identifică factori suplimentari de risc precum:
1. Riscuri asociate activității de creditare (concentrarea pe anumite sectoare sau firme și lipsa
unei diversificări corespunzătoare a portofoliului de credite al băncii, existența unor puternice
corelații între diversele credite din portofoliu etc.);
2. Efectele unui ciclu economic aflat în faza de depresiune;
3.Alte caracteristici nefavorabile care afectează în mod direct sau indirect sistemul bancar.
Concluzii
Caracteristica lumii contemporane este incertitudinea. Mediul economic, cel monetar, cel financiar bancar sunt permanent supuse unei concurențe acerbe. Astăzi băncile sunt privite de către specialiști, și nu numai, ca fiind acele instituții care administrează riscul. Această caracterizare dată băncilor se datorează în special faptului că orice operațiune financiar-bancară pe piața internă și internațională este supusă acțiunii unui ansamblu de factori de risc independenți.
Mediul, în continuă schimbare, în care operează băncile, generează noi oportunități de afaceri, dar acestea presupun, totodată, riscuri tot mai mari și mai complexe care, la rândul lor, se constituie într-o provocare, pe cât de reală, pe atât de amenințătoare pentru abordările tradiționale ale managementului bancar.
Avându-se în vedere importanța deosebită pe care sectorul bancar o reprezintă pentru orice economie națională – prin funcțiile vitale pe care le îndeplinește, și anume: de sistem de plăți, de sistem de creditare a economiei reale sau de vehicul de transmitere a politicii monetare naționale – reglementarea și supravegherea pe baze prudențiale a principalelor componente ale sistemului bancar devine o premisă și în același timp o condiție esențială pentru asigurarea și menținerea sănătății economico-financiare a unei țări.
Conștientizând importanța deosebită pe care stabilirea unui cadru legal solid și transparent o poate avea asupra redării încrederii în sistemul bancar, autoritățile internaționale, cu veleități în domeniul supravegherii prudenței bancare, au înaintat în iunie 1999 noi propuneri de îmbunătățire a reglementărilor Acordului Basel I. Prevederile acordă o atenție sporită necesității determinării gradului adecvat de capitalizare a instituțiilor financiare ca o funcție de nivel agregat al riscurilor la care acestea se expun în derularea activităților lor. Totodată, aceste reglementări urmăreau, în egală măsură, punerea fundamentelor unei convergențe în domeniul supravegherii prudențiale, în vederea garantării unui cadru transparent și concurențial tuturor băncilor care activează în plan internațional.
Scopul final l-a reprezentat în cele din urmă îmbunătățirea politicilor de management al riscului bancar și adaptarea lor la realitățile unei lumi financiare caracterizate printr-un grad ridicat de incertitudine și o volatilitate deosebită a fluxurilor de capital. Reglementarea prudențială are drept obiectiv major asigurarea protecției clienților, acționarilor și creditorilor unei bănci, prin definirea unui nivel suficient al capitalizării bancare. „Capitalul economic” – reprezentat de acel nivel al capitalului necesar acoperirii pierderilor normale, peste cele medii estimate – reprezintă un bun indicator al necesarului de fonduri destinate asigurării unui nivel optim de protecție.
De asemenea, în vederea creșterii preciziei în determinarea gradului optim de adecvare a capitalului, Acordul Basel II instituie ca o noutate în domeniu obligația determinării nivelului fondurilor proprii ca o funcție de dublă senzitivitate a acestora la riscul asociat diferitelor tipuri de active avute în vedere (credite, linii de credit, împrumuturi ipotecare etc.), precum și la diferitele clase de risc în care sunt încadrați inițial debitorii.
Capitalul ajustat cu expunerea la risc al unei bănci reprezintă, așa cum am demonstrat pe parcursul acestei lucrări, o măsură cu mult mai bună de determinare a eficienței economice a unei bănci decât indicatorii statici folosiți până în prezent .
Riscul de credit este asumat de toate băncile și poate genera probleme serioase dacă expunerea la risc este substanțială, indicatorii tradiționali sunt mai puțin folosiți deoarece ei afectează negativ rentabilitatea băncii, ei se pot dovedi utili în analize temporale și comparații interbancare, indicatorii obiectiv, monitorizați atent pot semnaliza în avans apariția unor probleme pe parcursul procesului dacă limitele sunt depășite pentru mai mulți dintre ei.
Problema insolvabilității și prevenirea acesteia constituie o preocupare care se manifestă la nivelul întregului sistem bancar, ere deci un caracter macroeconomic. În orice țară sistemul instituțional bancar protejează deponenții, ca furnizori de resurse ai băncilor, impunând reguli care să imprime băncilor o anumită conduită de echilibru în relațiile cu clienții și să reducă pe cât posibil efectele insolvabilității.
S-a arătat că riscul insolvabilității este direct proporțional cu oferta de credite. S-a demonstrat că odată cu creșterea volumului creditelor, cazurile de insolvabilitate cresc în proporție accelerată, prin faptul că în masa debitorilor apar tot mai multe persoane parțial insolvabile.
Lichiditatea însemnă pentru bănci posibilitatea de a asigura în orice moment atât plăți directe către clienți în numerar, cât și plăți solicitate de titularii de cont în favoarea altora, fie că au conturi deschise la aceeași bancă sau la alte bănci. Pentru efectuarea acestor operațiuni de plăți băncile comerciale trebuie să dispună de suficiente rezerve în numerar și în conturi. În acest scop băncile comerciale trebuie să aibă bune relații și să dețină rezerve la banca de emisiune. Altfel spus trebuie să dețină monedă centrală.
Urmărirea pe baze comparate a eficienței activității bancare sub cele două scenarii, Basel I și Basel II, va căuta să demonstreze clauzele mai restrictive impuse băncilor de către Basel II în ceea ce privește nivelul capitalurilor proprii ale acestora, ceea ce va avea un impact negativ și la nivelul profitabilității lor.
Analiza indicatorilor de solvabilitate indică faptul că sistemul bancar românesc este bine capitalizat, apt să reziste unor turbulențe financiare acute. Deși în ultimii ani se remarcă o tendință ușor descrescătoare a acestora, explicate îndeosebi prin dinamica deosebită a creditării, nivelurile efective sunt superioare pragurilor corespunzătoare unei capitalizări adecvate.
Toate instituțiile de credit din România sunt adecvat capitalizate în perioada 2009 – 2010 toate entitățile consemnau un raport de solvabilitate superior pragului de 10% impus în procesul de supraveghere.
Bibliografie
Andrieș Alin Marius, Performanța și eficiența activității bancare, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2010
Bumbac Georgeta, Management financiar bancare, Editura Europolis, Constanța, 2010
Cocriș Vasile, Dan Chirleșan, Economie bancară, Ediția a II-a, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2008, p. 129
Cocriș Vasile, Dan Chirleșan, Tehnica operațiunilor bancare, Editura Universității Alexandru ioan Cuza, Iași, 2006, p. 134
Cocriș Vasile, Dan Chirleșan, Managementul bancar & analiza de risc în activitatea de creditare, Editura Universității Alexandru Ioan Cuza, Iași, 2007
Dardac Nicolae, Cezar Basno, Management bancar, Editura Economica, București, 2002
Dedu Vasile, Gestiune și audit bancar, Editura Economică, București, 2008
Ioan Bogdan, Tratat de management financiar-bancar, Editura Economică, București, 2002
Moinescu Bogdan, Adrian Codirlașu, Strategii și instrumente de administrare a riscurilor bancare, Editura ASE, București, 2009
Nechifa Roxana, Bănci și operațiuni bancare, Editura Astra, Deva, 2009
Nețoiu Lavinia, Management bancar, Editura Universitaria, Craiova , 2006
Rădoi Mădălina Antoaneta, Gestiunea bancară, Editura Economică, București, 2009
Daschievici Anișoara Niculina, Adecvarea capitalului, element fundamental al reglementărilor bancare, în Revista Oeconomica, nr.8/2006
Medar Lucian Ion, Care a fost rolul recomandărilor Comitetului de supraveghere pentru instituțiile de credit și noile cerințeale Acordului Basel III, în Analele Universității Constantin Brâncuși, Târgu Jiu, Seria economie, nr.4/2010
www.ecb.int
www.eu.int
www.bnro.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Resursele Bancare Si Adecvarea Capitalului (ID: 146007)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.