Resurse Umane, Cazuri de Ultraj In Politie

Resurse umane, cazuri de ultraj in poliție – Studiu de caz

Cuprins

Introducere

Capitolul 1 Delimitări conceptuale privind ultrajul contra autorității

1.1. Noțiunea de autoritate

1.2. Aspecte comune ale infracțiunilor contra autorității

1.3. Evoluția în timp a incriminării ultrajului contra autorității

1.4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de ultraj

1.5. Forme, modalități, sancțiuni ale infracțiunii de ultraj

1.6. Aspectele particulare ale infracțiunii de ultraj

Capitolul 2 Studiu de caz privind ultrajul in poliție

CONCLUZII

Bibliografie

Introducere

Noul Cod Penal a adus cu sine pedepse mai ușoare pentru o întreagă serie de infracțiuni, printre care se numără și ultrajul asupra unui funcționar public, inclusiv asupra polițiștilor sau jandarmilor. Amenințarea directă sau doar verbală asupra polițiștilor care își îndeplinesc misiunile sunt sancționate acum cu pedepse reduse la jumătate față de vechiul Cod Penal, deși astfel de cazuri nu sunt chiar rare, așa cum arată o serie de înregistrări video postate pe internet. De asemenea, și lovirea unui polițist este mai lejer pedepsită acum, însă infracțiunile mai grave au pedepse mai mari față de vechiul Cod Penal.

Dacă se afirmă ca scop al politicii penale reducerea criminalității, poliției și polițiștilor trebuie să li se recunoască rolul în prevenirea faptelor antisociale, în realizarea acestui scop – prevenirea săvârșirii de infracțiuni – funcționarii publici cu statut special urmând a fi apărați de lege, mai ales în contextul social determinat de criza economică și financiară. Cel mai grav este însă faptul că polițiștii agresați ajung de multe ori să fie târâți ani buni prin instanțe.
Acest lucru s-a întâmplat datorită legislației imperfecte, respectiv a infracțiunii de ultraj, care și prin acest proiect continuă să persiste, și a aplicării necorespunzătoare de către organele de urmărire penală.

În cadrul lucrării de față am abordat problematica ultrajului contra autorității, realizând un studiu de caz privind ultrajul împotriva poliției. Primul capitol prezintă o serie de aspecte teoretice și juridice cu privire la tema abordată. În al doilea capitol am prezentat un caz de ultraj împotriva unui polițist, realizând o cercetare amănunțită asupra împrejurărilor în care s-a produs fapta și asupra actelor juridice întocmite în urma trimiterii în instanță a făptuitorului

Considerăm că reglementările legislative trebuie să corespundă realităților românești actuale, să stabilească politica penală a statului Român și să apere ordinea de drept, în condiții economice precare, fără a se încerca o adaptare a codului penal din Finlanda, Belgia, Olanda ori Italia, unor mentalități, comportamente și realități economice complet diferite, realităților din
țara noastră.

Capitolul 1 Delimitări conceptuale privind ultrajul contra autorității

1.1. Noțiunea de autoritate

În sistemul de organizare al societății un rol important îl are autoritatea de care se bucură instituțiile publice învestite cu atribuții de organizare, conducere și îndrumare a unor importante sectoare ale vieții social-economice și politice.

Autoritatea, înțeleasă în sens larg ca un prestigiu de care trebuie să se bucure instituțiile publice în activitatea lor, influențează direct modul și eficiența realizării atribuțiilor specifice acestor organe. Această simbioză între autoritatea unui organ și atributele puterii sale publice este organică și deci inevitabilă, înfăptuirea înseși a împuternicirilor unei instituții publice necesită un anumit grad de credibilitate din partea destinatarilor acestei activități, care este asigurat de însăși autoritatea organului respectiv.

Organele de stat sunt structurate și funcționează în conformitate cu principiul separației puterilor consacrat prin Constituție.

Legea penală își aduce contribuția specifică, prin incriminările cuprinse în art.236-244 Cod Penal, la protejarea acestei importante valori sociale, care este autoritatea publică. Dar infracțiuni contra autorității există și în legi speciale.

Revenirea României în rândul democrațiilor europene a avut un rol determinant și în planul reglementărilor constituționale cu privire la organizarea statului, spiritul principiului separației puterilor în stat impunându-se ca o constantă în activitatea de elaborare a Constituției din 1991.

Ca atare întreg Titlul din legea fundamentală reglementează organizarea și funcționarea celor trei puteri ale statului denumite „Autorități publice”. Astfel, în articolul 58 și următoarele sunt cuprinse dispoziții fundamentale cu privire la Parlament, unica autoritate legiuitoare a țării. În continuare, articolul 80 și următoarele se referă Președinte care alături de Guvern constituie puterea executivă.

Referindu-se la puterea judecătorească, Constituția cuprinde în articolele 123-133 dispozițiile-cadru ale organizării și înfăptuirii acesteia. O amplă secțiune din Titlul se referă la ansamblul organelor administrației publice prin care se realizează organizarea executării legii și executarea în concret a acesteia la nivelul colectivităților locale și a colectivităților naționale (articolele 115,116,119-122). De asemenea finanțele publice beneficiază de o reglementare detaliată în articolele 136-139 din Constituție. Pentru asigurarea controlului constituționalității legilor norma fundamentală instituie un organ jurisdicțional special și specializat, în cadrul Titlului V (articolele 140-145) numit Curtea Constituțională.

Instituția publică trebuie privită totodată și ca un ansamblu de elemente organizate prin voința legii pentru realizarea sarcinilor care îi sunt conferite.

În acest sens, relevantă este ideea exprimată în doctrină potrivit căreia, instituția publică, privită ca organizație, presupune existența următoarelor elemente: elementul uman care formează personalul instituției, mijloacele materiale și financiare, competența și personalitatea juridică a acesteia.

Ca atare, toate activitățile de interes public prin care se exercită autoritatea statului sau se realizează serviciile publice de interes național sau local se înfăptuiesc de oameni care sunt încadrați în diferite funcții în instituția respectivă, cu mijloace materiale sau bănești cu care sunt înzestrate acele organe și organizații și cu ajutorul competenței și personalității juridice conferite de lege.

Problematica elementului uman, a persoanelor care fac parte din instituțiile publice prezintă o importanță deosebită pentru buna organizare și funcționare a acestor organizații, deoarece calitățile și conduita lor condiționează însăși eficiența activității instituțiilor respective.

Este un adevăr demonstrat de știința dreptului administrativ, că serviciile publice nu valorează decât atât cât sunt de competenți funcționarii statului și cât de corectă este comportarea lor.

Funcționarul este chintesența, expresia socială, concentrată a instituțiilor publice. Și, cum orice funcționar vine în contact direct cu publicul în chestiuni sensibile și presante, nici un funcționar public nu poate să-și permită o derogare de la promptitudine și corectitudine.

Din cele menționate rezultă că respectând funcționarul public respectăm însăși autoritatea publică, acest atribut al puterii, de o deosebita importanță.

În concluzie, respectul datorat funcționarului public reprezintă principala condiție necesară pentru normala desfășurare a activității organelor de stat din cadrul statului de drept.

1.2. Aspecte comune ale infracțiunilor contra autorității

Obiectul juridic generic al infracțiunilor contra autorității îl constituie relațiile sociale referitoare la autoritatea formelor organizaționale etatice, precum și a acelora care nu au caracter etatic, dar cărora li s-a conferit prin lege acest atribut al puterii. Autoritatea publică este conferită organelor publice prin însemne, simboluri ca și prin regimul juridic pe care o implică. Încălcarea autorității organelor statului subminează încrederea de care aceste organe trebuie să se bucure, slăbește capacitatea de acționare a acestor organe, diminuează credibilitatea de care trebuie să se bucure în fața cetățenilor acțiunile acestor organe. Ocrotirea penală are în vedere numai acele organe care reprezintă în sens juridic o autoritate oficială, recunoscută, având potrivit legii și anumite competențe care îi conferă dreptul de a-și impune voința și de a emite acte producătoare de consecințe juridice.

În afara relațiilor sociale care constituie obiectul lor comun, infracțiunile contra autorității au și un obiect juridic special care prezintă în cazul fiecăreia dintre infracțiuni o anumită particularitate (de exemplu, relațiile sociale referitoare la respectul datorat însemnelor statului român în cazul infracțiunii de ofensă adusă unor însemne, respectul datorat sigiliului legal aplicat în cazul infracțiunii de rupere de sigiliu, respectul datorat sechestrului în cazul infracțiunii de sustragere de sub sechestru).

Unele dintre infracțiunile contra autorității au și obiect juridic secundar constând în relațiile sociale referitoare la alte valori ocrotite de lege (demnitatea sau libertatea morală a persoanei în cazul infracțiunii de ofensă adusă autorității și în cazul infracțiunii de ultraj.

Exacta cunoaștere a obiectului juridic a unei infracțiuni prezintă o importanță deosebită pentru corecta încadrare juridică a acesteia în textul incriminator care îi este propriu. Această problemă apare mai ales atunci când două infracțiuni sunt asemănătoare sub aspectul acțiunii săvârșite. Din această cauză în timp ce obiectul juridic al omorului este viața oricărei persoane, iar fapta constituie o infracțiune contra persoanei, atentatul care pune în pericol siguranța statului are un obiect juridic complex – siguranța statului și viața persoanei – și întrucât cel dintâi este obiect juridic principal, infracțiunea sus menționată face parte din grupa infracțiunilor contra siguranței statului.

Infracțiunile contra autorității au, de cele mai multe ori, și un obiect material, care constă fie în bunul asupra căruia se exercită acțiunea incriminată, fie corpul victimei. Astfel, există un obiect material constând în dosarul, registrul sau documentul sustras sau distrus, în cazul infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri, constând în bunul legal sechestrat, în cazul infracțiunii de sustragere de sub sechestru. Întâlnim, de asemenea, un obiect material, constând în corpul victimei, în cazul infracțiunii de ofensă adusă autorității, precum și în cazul infracțiunii de ultraj, dacă aceste fapte se realizează prin lovire sau orice acte de violență.

Sunt și infracțiuni contra autorității, în cazul cărora nu există obiect material, prin săvârșirea faptei încălcându-se nemijlocit relațiile sociale ocrotite de lege. Astfel, este lipsită de obiect material infracțiunea de uzurpare de calități oficiale. Cunoașterea obiectului material este importantă din cel puțin două puncte de vedere. În primul rând, pentru că obiectul material, fiind expresia materială a valorii sociale ocrotite prin incriminare, ajută la determinarea obiectului juridic de care este legată, în mod hotărâtor, încadrarea juridică a infracțiunii.

În al doilea rând, pentru că vătămarea produsă prin acțiunea sau inacțiunea incriminată se produce asupra obiectului material, iar natura și gravitatea acestei vătămări constituie un criteriu de individualizare juridică a pedepsei.

În ceea ce priveste subiecul infracțiunii, infracțiunile contra autorității nu sunt condiționate de vreo calitate specială a făptuitorului. În consecință, aceste infracțiuni pot fi săvârșite de orice persoană. În aceste cazuri, o anumită calitate a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă (calitatea de funcționar, în cazul sustragerii sau distrugerii de înscrisuri, calitatea de custode, în cazul ruperii de sigilii, precum și în cazul sustragerii de sub sechestru).

Anumite calități ale făptuitorului sunt cerute de lege numai penttorității nu sunt condiționate de vreo calitate specială a făptuitorului. În consecință, aceste infracțiuni pot fi săvârșite de orice persoană. În aceste cazuri, o anumită calitate a făptuitorului este prevăzută ca o circumstanță agravantă (calitatea de funcționar, în cazul sustragerii sau distrugerii de înscrisuri, calitatea de custode, în cazul ruperii de sigilii, precum și în cazul sustragerii de sub sechestru).

Anumite calități ale făptuitorului sunt cerute de lege numai pentru autor, nu și pentru ceilalți participanți și ele trebuie să existe în momentul săvârșirii faptei prevăzute de legea penală. Infracțiunile contra autorității pot fi săvârșite cu participație, de regulă, în toate formele. Unele dintre aceste infracțiuni (portul nelegal de decorații sau semne distinctive) nu sunt susceptibile de săvârșire cu participație în forma coautoratului, în cazul lor participația finală fiind posibilă numai în forma instigării și a complicității.

Subiectul pasiv al infracțiunii (sau persoana vătămată) este acea persoană fizică sau juridică titulară a valorii sociale căreia i s-a adus atingere prin săvârșirea faptei penale, a suferit răul (vătămarea) produs prin comiterea acesteia. În alți termeni se poate defini subiectul pasiv al infracțiunii ca fiind acea persoană vătămată penal, cea care suferă sau asupra căreia se răsfrânge nemijlocit urmarea materială ori starea de pericol creată prin săvârșirea infracțiunii.

În principiu, subiect pasiv al infracțiunii poate fi orice persoană fizică indiferent de vârstă, chiar iresponsabilă, pentru că orice membru al societății este titular al unei valori sociale ocrotită de legea penală. Nu poate fi subiect pasiv decât omul în viață. Persoanele juridice titulare ale unor valori sociale pot fi subiecte pasive ale infracțiunii.

Infracțiunile contra autorității constau în fapte variate, care, în toate cazurile se realizează printr-o acțiune, ceea ce le caracterizează ca fiind infracțiuni comisive (acțiunea de folosire a unei calități oficiale, acțiunea de sustragere în cazul sustragerii de sub sechestru). Întrucât elementul material al infracțiunii constă într-o acțiune sau inacțiune, se impune să facem unele precizări referitoare la sensul lor juridic prin care să le delimităm de alte noțiuni cu care sunt confundate („act”, „faptă” ). Prin acțiune (comisiune) se înțelege o comportare umană activă (pozitivă), conștientă și voluntară prin care subiectul activ, încălcând îndatorirea de a se abține de la o anumită conduită, declanșează un proces cauzal de natură să producă o schimbare în lumea externă (de exemplu, se înlătură un sigiliu, sustrage un înscris).

Este de menționat însă că acțiunea – o conduită umană conștientă și voită – nu intră în latura obiectivă a infracțiunii decât prin materialitatea ei, în timp ce procesul psihic ce o precede și o însoțește face parte din latura subiectivă a infracțiunii. Acțiunea se poate înfăptui prin cuvinte ( insultă articolul 205 Cod penal, calomnie articolul 206 Cod penal), prin scris (fals în înscrisuri articolul 288, 289 Cod penal), fie prin acte materiale ( ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, articolul 321 Cod penal).

Folosirea calității oficiale este „fără drept”, atunci când atribuirea acelei calități nu se întemeiază pe un titlu legitim. Este suficient ca făptuitorul să-și atribuie calitatea pe care nu o are printr-o simplă afirmație (de exemplu, o persoană se prezintă ca ofițer de poliție, deși nu are această calitate). Pentru a face afirmația credibilă, făptuitorul poate să recurgă la folosirea unor mijloace frauduloase care să constituie prin ele însele infracțiuni (de exemplu, se prezintă în uniformă de ofițer de poliție sau se folosește de o legitimație falsă ). În asemenea cazuri, infracțiunea de uzurpare de calități oficiale intră în concurs cu infracțiunea pe care o realizează acel mijloc fraudulos (portul nelegal de decorații sau semne distinctive).

Prin „calitate oficială”se înțelege calitatea care dă persoanei dreptul de a reprezenta autoritatea de stat și de a acționa în numele acesteia. Calitatea de antrenor la un club sportiv – de exemplu – nu este o calitate oficială, iar cel care o folosește fără drept nu săvârșește infracțiunea de uzurpare de calități oficiale .

De asemenea ,fapta inculpatului de a-și atribui fără drept calitatea de detectiv particular, nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de uzurpare de calități oficiale, deoarece detectivul particular nu desfășoară o activitate ce implică exercițiul autorității.

Unele din infracțiuni contra autorității au conținuturi alternative (ultrajul, ofensa adusă autorității, ruperea de sigilii). În cazul acestor infracțiuni legea prevede mai multe acțiuni fiecare dintre acestea putând realiza singură elementul material al infracțiunii. Astfel în cazul ultrajului elementul material presupune o insultă, o calomnie sau amenințare săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. În consecință, pentru existența infracțiunii, este suficient să se săvârșească numai una din aceste acțiuni. Dacă făptuitorul săvârșește în aceeași împrejurare și împotriva aceleași persoane, două sau chiar toate cele trei acțiuni, există o singură infracțiune de ultraj. Dimpotrivă ,dacă cu aceeași ocazie, făptuitorul insultă și amenință mai multe persoane în condițiile articolului 239 Cod penal se aplică regulile referitoare la concursul de infracțiuni. În ceea ce privește infracțiunea de la articolul 235 Cod penal elementul material propune o acțiune de atingere adusă onoarei (insulta) sau o acțiune de amenințare săvârșită împotriva unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau de interes public. Dacă în aceeași împrejurare și în executarea aceleiași rezoluții, făptuitorul săvârșește ambele acțiuni, fiind vorba de modalități alternative de realizare a elementului material al infracțiuni, acesta nu-și pierde caracterul unitar.

Referitor la infracțiunea de rupere de sigilii (articolul 243 Cod penal) elementul material se poate realiza fie prin acțiunea de înlăturare, fie prin acțiunea de distrugere a unui sigiliu legal aplicat.

Înlăturarea sau distrugerea trebuie să fie efectivă și trebuie să privească un sigiliu legal aplicat. Nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a acestor acțiuni.

O caracteristică comună tuturor infracțiunilor din acest titlu se referă la urmarea pe care o include latura lor obiectivă, urmare care constă în toate cazurile în crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială ocrotită de lege – autoritatea de stat. Unele norme de încriminare prevăd producerea unor leziuni (de exemplu: distrugerea de înscrisuri, distrugerea unui sigiliu legal aplicat, vătămarea corporală a funcționarului, etc.).

Infracțiunile contra autorității se comit, sub aspectul laturii subiective, în majoritate, cu intenție, care poate fi directă sau indirectă. Excepție face numai infracțiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri care, în una din modalitățile ei de săvârșire poate fi comisă și din culpă (articolul 242 Cod penal).

Latura subiectivă a infracțiunilor contra autorității nu include vreun mobil sau scop. Cu toate că se află într-o strânsă legătură scopul se deosebește de mobil (astfel, în cazul unui omor comis din gelozie, mobilul – impulsul interior care a determinat săvârșirea faptei – este gelozia, pe când scopul este înlăturarea din viață a unui persoane). Scopul nu se confundă nici cu rezultatul faptei comise, acesta fiind calea de realizare a scopului ( astfel rezultatul omorului este moartea victimei, iar prin moartea victimei se realizează scopul, adică suprimarea vieții persoanei fizice).

Infracțiunile contra autorității, fiind infracțiuni comisive, care se săvârșesc cu intenție, pot cunoaște o desfășurare în timp, astfel încât , în cazul lor sunt posibile atât actele pregătitoare cât și tentativa. În ceea ce privește actele pregătitoare, potrivit regulii generale, nu sunt pedepsite. Tentativa este pedepsită, dar numai în cazul infracțiunii de sustragere sau distrugere de înscrisuri.

Infracțiunile contra autorității prevăd una sau mai multe modalități normative în varianta simplă a infracțiunii. Unele din infracțiunile contra autorității prevăd și modalități agravante ca de exemplu : ofensa adusă autorității sau ultrajul. Circumstanța agravantă în asemenea cazuri este fie calitatea specială a subiectului, fie mijloacele de realizare a elementului material.

Toate infracțiunile contra autorității sunt sancționate cu pedeapsa închisorii, ale cărei limite variază de la o infracțiune la alta. În unele cazuri pedeapsa închisorii este prevăzută alternativ cu amenda. Legea nu prevede pentru aceste infracțiuni pedepse complementare.

Privitor la aspectul procesual, acțiunea penală în cazul tuturor infracțiunilor contra autorității se pune în mișcare din oficiu.

1.3. Evoluția în timp a incriminării ultrajului contra autorității

În organizarea societății noastre moderne un rol important îl are autoritatea de stat, autoritate de care se bucură instituțiile publice investite cu atribuții de organizare, conducere și îndrumare a unor importante sectoare ale vieții social economice și politice. Autoritatea este un atribut al puterii specific formelor organizaționale etatice dar care este conferit prin lege și unor forme organizaționale fără caracter etatic atunci când acestea au ca scop promovarea unor interese generale.

Acest atribut al organelor de stat constituie o valoare socială, a cărei permanentă și riguroasă respectare, asigură înfăptuirea puterii suverane a poporului.

În dereptul roman insulta adusă funcționarului era socotită la fel de gravă ca și jignirea împăratului. Insulta adusă domnitorului se numea lezmajestate (sudalmă), care era deosebită de trădare dar înrudită cu ea. Pravila lui Vasile Lupu menționează că, această sudalmă trebuia adusă la cunoștința domnului ca să dea învățătură. Pravila pedepsea pe cel ce vorbise ” cât de puțin și micșor cuvânt ce va fi de rușine și de hulă asupra domniei “. Pedeapsa se dă “după voința giudețului “. Dacă cel în cauză folosea și violențe pedeapsa era întotdeauna moartea.

Nu erau pedepsiți cei care vorbiseră de rău contra domnului din cauza nebuniei sau beției.

Se cerea pentru funcționari ca aceștia să fie în timpul serviciului (durante officio), sau insultele să privească fapte ale funcționarului în legătură cu serviciul (contemplatione officii).

Pravila lui Vasile Lupu prevedea că “ cela ce va sudui sau va ucide pre vreun giudeț, sau pre vreo slugă a giudețului, această greșeală iaste ca și când ar fi suduit pre domnul “. În această perioadă infracțiunea a avut următoarele denumiri: “faptă”, “faptă rea“, “greșeală mare”, “vină”, “vinovăție”, “păcat”; dintre toate acestea cea mai expresivă a fost cea de vină. Lezmajestatea (sudalma) se considera a fi de mai multe feluri: (sudalmă) lezmajestate mică, mare și foarte mare. Noțiunile de infracțiune (“vină”) și pedeapsă penală au existat în țările române și înainte de constituirea lor în state feudale.

Obștile sătești au aplicat un drept penal nescris, stabilit prin obicei.

Documentele existente nu menționează niciun caz de lezmajestate însă izvoarele narative amintesc că Vlad Țepeș ar fi tras în țeapă pe niște boieri care l-au insultat pe fratele său. În perioada de destrămare a feudalismului dreptul penal din Moldova și Țara Românească a fost supus unor transformări fundamentale determinate de dezvoltarea economico-socială și de curentul iluminist (Beccaria).

Au fost redactate “ Condica criminalicească cu învățătura ei” în Țara românească, iar în Moldova Codul Șuțu-Sturdza. Deși în pravilele din secolele XVIII și XIX se mai păstrau unele pedepse destinate intimidării ( tragerea în țeapă, arderea de viu, mutilarea), totuși noua reglementare marchează net trecerea de la pedepsele expiatorii la cele reeducatorii și se accentuează transformarea dreptului penal feudal intr-un drept penal modern. După unirea din 1859 a Principatelor Române s-a simțit în mod imperios necesitatea unificării legislative și în domeniul penal.

Prin unificarea și modernizarea celor două condici existente a apărut codul penal din 1864 care a intrat în vigoare ulterior în 1865. Acest nou cod a reușit să realizeze unificarea legislativă dar nu pe deplin. Pentru prima dată codul penal era grupat în două părți: una generală, cuprinzând un ansamblu de norme juridice aplicabile la toate infracțiunile și o parte specială destinată diferitelor categorii de infracțiuni.

În comparație cu legiuirile penale anterioare, inegalitatea socială consacrată de acestea a fost înlocuită prin principiul egalității tuturor cetățenilor în fața legii.

În cadrul codului penal de la 1864 infracțiunea de ultraj era încadrată în cuprinsul Titlului , “Crime și delicte contra intereselor publice” în articolele 182-189. Criticat pentru unele lacune, cât și pentru caracterul relativ blând al pedepselor, codul penal din 1864, cu modificările ulterioare, a avut o longevitate apreciabilă, rămânând în vigoare până la adoptarea următorului cod, la 1 ian 1937.

Acest nou cod a lui Carol al II-lea cuprinde trei părți, una introductivă, una generală și una specială. Codul carlist s-a caracterizat prin amplificarea faptelor încriminate și printr-o înăsprire excesivă a regimului pedepselor. Infracțiunea de ultraj, care, de fapt, în acea vreme constituia un delict, o găsim reglementată în noul cod în cadrul Titlului “Crime și delicte contra administrației publice” alături de uzurpare de calități oficiale, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru. Existau însă și infracțiuni contra autorității prevăzute în alte titluri. Astfel, infracțiunea de ofensă adusă unor însemne era cuprinsă în Titlul I privind “Infracțiuni contra siguranței statului “ în articolul 216 și în Titlul XVII “Infracțiuni contra ordinii obștești” în articolul 576 lit. c, portul nelegal de decorații sau semne distinctive era cuprins în cadrul anterior în titlul IX “Crime și delicte contra intereselor publice”.

Mai exact ultrajul era încadrat în cuprinsul articolelor 253-255. Redactarea articolului 253 s-a făcut sub influența articolelor 341 și 343 din Codul penal italian. Este de remarcat că textul prevede spre deosebire de codul din 1864 că ultrajul nu este pedepsibil decât dacă s-a săvârșit în prezența funcționarului ultragiat. Articolul 254, referitor la ultrajul corpurilor constituite: politice, administrative sau judiciare, e inspirat din articolul 342 al codului italian. Textul articolului 254 este mai complet pentru că protejează nu numai pe fiecare reprezentant al națiunii, individual, dar și întreg corpul politic al Camerei și Senatului sau numai o parte a lor cum ar fi o comisiune.

Articolul 255 prevede diferite circumstanțe mai grave de care poate fi însoțit ultrajul. Ultrajul însoțit de loviri sau răniri care a cauzat vătămări grave sănătății, a fost considerat ca infracțiune unică și pedepsită mai aspru decât faptul în sine. Ultimul alineat al articolului 255 e inspirat din articolul 25 din Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștii publice.

Mai trebuie precizat că publicitatea nu e element esențial al delictului de ultraj; prin urmare ultrajul se poate comite atât intr-un local public cât și în biroul funcționarului sau în ședință secretă. Codul penal de la 1937 împreună cu cel de justiție militară au fost supuse în decursul timpului numeroaselor modificări și completări în special în domeniul “ordinii publice (politice)” și “siguranței statului” .

După ani de modificări a fost redactat în cele din urmă Codul penal, din iunie 1968 care a intrat în vigoare ulterior pe 1 ianuarie 1969. În cadrul noului cod infracțiunea de ultraj este cuprinsă în Titlul V “Infracțiuni contra autorităților” articolul 239.

După decembrie 1989 codul penal a suferit modificări prin Legea 65 /1992, Legea 140/1996, OUG 58/2002, și ultima modificare de dată recentă pe 12.07.2006. OUG 58/2002 a modificat chiar articolul 239, astfel că textul conținea 4 alineate, având pedeapsa primului alineat în ce privește insulta și calomnia mai blândă. Aceasta era acum între 3 luni și 3 ani.

În prezent, vechiul Cod Penal în vigoare până în anul 2014 articolul 239 avea următorul conținut:

Art. 239 CP – Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

Lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Vătămarea corporală, săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 6 ani.

Vătămarea corporală gravă, săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, se pedepsește cu închisoare de la 3 la 12 ani.

Dacă faptele prevăzute în alin. 1-4 sunt săvârșite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, polițist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.

În Noul Cod Penal în vigoare în prezent, art. 257 are următorul conținut:

  (1) Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte ori omorul săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

    (2) Săvârșirea unei infracțiuni împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat ori asupra bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuțiilor de serviciu, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime.

    (3) Cu aceeași pedeapsă se sancționează faptele comise în condițiile alin. (2), dacă privesc un membru de familie al funcționarului public.

    (4) Faptele prevăzute în alin. (1) – (3), comise asupra unui polițist sau jandarm, aflat în exercitarea atribuțiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor atribuții, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune, ale cărei limite se majorează cu jumătate.

Procedând la o altă sistematizare a materiei bazată pe criteriul științific al naturii și importanței relațiilor sociale ocrotite, criteriu ce impune observarea cu atenție a realităților social-politice din țara noastră, a transformărilor care s-au produs în structura societății noastre, legiuitorul a grupat, în mod firesc toate infracțiunile ce aduc atingere acelorași valori sociale, în cadrul aceluiași titlu.

1.4. Conținutul constitutiv al infracțiunii de ultraj

Infracțiunea de ultraj implică preexistența unei situații fără de care această infracțiune nu poate fi concepută. Prin urmare, existența infracțiunii de ultraj este condiționată de preexistența unei stări pe care se grefează elementul material al infracțiunii, stare ce constituie situația premisă a infracțiunii.

Această situație premisă privește existența unor anumite funcții în sistemul aparatului nostru de stat, funcții ce implică exercițiul autorității de stat.

Prin funcție ce implică exercițiul autorității de stat se înțelege acea funcție care conferă funcționarului unele atribuții care nu ar putea fi îndeplinite fără exercitarea autorității de stat, adică fără competența de a da dispoziții și de a lua măsurile necesare pentru respectarea lor.

Având în vedere importanța deosebită a situației premisă pentru existența conținutului infracțiunii de ultraj este necesar ca în fiecare caz concret să se constate dacă funcția pe care o îndeplinește subiectul pasiv implică exercițiul autorității de stat.

Ultrajul fiind o infracțiune complexă, această complexitate își găsește expresie în primul rând în latura obiectivă a conținutului constitutiv al infracțiunii. Acest conținut constitutiv cuprinde în latura sa obiectivă un element material cu multe alternanțe, anumite cerințe esențiale privind acest element, o urmare imediată și o legătură de cauzalitate.

Elementul material

Prin element material al unei infracțiuni se înțelege activitatea fizică, manifestarea sub formă de acțiune sau inacțiune, interzisă și descrisă prin textul incriminator al acelei infracțiuni.

Sub aspectul laturii obiective, trebuie remarcat că, pentru fiecare dintre cele 4 variante, atât elementul material, cât și celelalte elemente componente, respectiv urmarea imediată și legătura de cauzalitate, sunt identice cu cele ale infracțiunii prin care se săvârșește ultrajul în varianta respectivă.

Astfel, la varianta din alin.l al art.239 Cp., elementul material îl constituie acțiunea de amenințare săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă împotriva funcționarului public ce constituie subiectul pasiv nemijlocit al ultrajului. Acțiunea trebuie să fie săvârșită în aceleași condiții ca cele examinate la infracțiunea de amenințare, condiții prevăzute în art. 193 Cp. și care au fost analizate în capitolul privitor la infracțiunile contra persoanei. Amenințarea săvârșită în mod nemijlocit presupune prezența funcționarului public la locul și în momentul săvârșirii faptei, în așa fel încât făptuitorul îi poate face cunoscută în mod direct intenția de a săvârși o infracțiune sau o faptă păgubitoare îndreptată împotriva lui, a soțului sau a unei rude apropiate. Când subiectul pasiv nemijlocit nu este de față, amenințarea, în conținutul arătat, îi poate fi adresată de făptuitor prin mijloace de comunicare directă, oral sau în scris, inclusiv prin intermediul altei persoane. Indiferent care ar fi modalitatea săvârșirii, pentru a putea constitui elementul material al infracțiunii de ultraj, amenințarea trebuie să fie, și în acest caz, de natură să alarmeze, iar urmarea imediată pe care o produce ia forma unei stări de pericol pentru desfășurarea normală a relațiilor sociale condiționate de liberul exercițiu al autorității de stat. Amenințarea produce în psihicul funcționarului public o stare de tulburare sau de teamă, care stânjenește comportarea sa normală în îndeplinirea funcției prin care exercită autoritatea.

Spre deosebire de Codul penal anterior, care definea noțiunea de amenințare (art. 183, pct.6) Codul penal în vigoare nu definește noțiunea. Aceasta înseamnă că legiuitorul a folosit-o în sensul pe care îl are vorbirea obișnuită, adică în sensul de acțiune pe care o persoană aduce la cunoștința alteia că urmează să i se producă un rău, insuflându-i în acest fel, temerea pericolului în care se găsește.

Acțiunea de amenințare poate fi realizată prin mijloace diferite și anume: cuvinte (oral sau scris), prin gesturi (a scoate pistolul din buzunar), prin fapte (acostează victima pe stradă), prin semne simbolice (desenează un cap de mort pe ușa victimei). Pentru realizarea elementului material acțiunea de amenințare trebuie să îndeplinească anumite condiții. Astfel, acțiunea de amenințare trebuie să aibă ca obiect săvârșirea unei infracțiuni sau a unei fapte păgubitoare. Întrucât legea are în vedere săvârșirea unei „fapte păgubitoare”, este necesar ca fapta care constituie obiectul amenințării să fie o faptă producătoare de prejudicii materiale și nu morale. În al doilea rând infracțiunea sau fapta păgubitoare trebuie să fie îndreptată împotriva persoanei amenințate, a soțului acesteia sau împotriva unei rude apropiate. Sunt rude apropiate, potrivit art. 149 Cod penal, ascendenții și descendenții, frații și surorile, copiii acestora, precum și persoanele devenite prin înfiere, potrivit legii astfel de rude.

În sfârșit, acțiunea de amenințare trebuie să fie de natură să alarmeze pe cel amenințat. Răul cu care se amenință trebuie să fie injust. De aceea nu constituie infracțiune amenințarea cu realizarea unui drept împotriva celui amenințat prin folosirea unei căi legale. De exemplu, nu constituie amenințare fapta inculpatului de a fi amenințat victima că „o va aranja cu legea, dacă se mai ține de capul lui”. Răul cu care se amenință trebuie să fie realizabil într-un viitor nu prea îndepărtat.

În toate cazurile, la stabilirea aptitudinii amenințării de a alarma trebuie să se țină seama de persoana celui amenințat de calitățile sale subiective, de gradul său de instruire, de starea psihică în care s-a găsit în momentul săvârșirii faptei, deoarece, în funcție de aceste împrejurări o amenințare poate fi susceptibilă de a alarma în cazul unei persoane și poate fi lipsită de această aptitudine în cazul alteia.

La varianta ultrajului din alin.2 al art.239 Cp., elementul material constă în acțiunea de lovire sau în săvârșirea de orice acte de violență împotriva subiectului pasiv nemijlocit al ultrajului. Fapta trebuie să fie săvârșită în condițiile prevăzute în art. 180 Cp., analizate anterior. Urmarea imediată a ultrajului săvârșit prin lovire sau alte violențe poate consta fie în suferințe fizice, fie în vătămarea integrității corporale sau sănătății persoanei vătămate, care a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale pe o durată de cel mult 20 de zile. Firește, trebuie să se constate existența legăturii de cauzalitate între lovirile sau actele de violență săvârșite de autorul ultrajului asupra subiectului pasiv nemijlocit al acestei infracțiuni și urmarea imediată.

La varianta din alin.3 al art.239 Cp., elementul material al infracțiunii constă în fapta de vătămare corporală săvârșită în condițiile prevăzute în art. 181 Cp., respectiv într-o faptă prin care se provoacă o vătămare a integrității corporale sau sănătății unui funcționar public subiect pasiv nemijlocit al ultrajului, care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale cu o durată mai mare de 20 de zile, dar nu mai mare de 60 de zile. în practica judiciară s-a reținut această variantă a ultrajului în cazul lovirii unui pădurar și cauzarea unei vătămări corporale care a necesitat pentru vindecare 45 de zile de îngrijiri medicale. Pentru calificarea corectă a faptei este necesar să se stabilească exact durata îngrijirilor medicale necesare pentru vindecare, durată care nu trebuie să fie de 20 de zile sau mai mică, deoarece ar constitui infracțiunea de ultraj în varianta prevăzută în alin.2 al art.239 Cp., dar nici să nu depășească 60 de zile, deoarece ar constitui elementul material al ultrajului în varianta din alin.4 al art.239 Cp. Desigur, trebuie să se constate existența legăturii de cauzalitate între acțiunea sau inacțiunea făptuitorului și vătămarea corporală produsă subiectului pasiv al ultrajului.

În fine, la varianta din alin.4 al art.329 Cp., elementul material al infracțiunii de ultraj corespunde celui al infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 Cp. Acest element constă, așadar, în săvârșirea împotriva funcționarului public a faptei ce constituie elementul material al infracțiunii de vătămare corporală gravă, în una dintre variantele prevăzute în alineatele l sau 2 ale art. 182 Cp. Astfel, el poate consta în săvârșirea unei fapte prin care s-a cauzat subiectului pasiv o vătămare corporală care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale pe o durată mai mare de 60 de zile sau a unei fapte prin care s-a produs vreuna dintre urmările grave asupra integrității corporale sau sănătății enumerate în alin.2 al articolului 182 Cp.. La oricare dintre aceste variante, pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de ultraj trebuie să se constate existența legăturii de cauzalitate dintre acțiunea sau inacțiunea făptuitorului si vreuna dintre urmările menționate produse în mod concret.

Pentru întregirea laturii obiective a infracțiunii de ultraj, în oricare dintre variantele acesteia, trebuie îndeplinită cerința esențială atașată elementului material, aceea ca fapta ce constituie acest element să fie comisă împotriva libertății psihice, integrității corporale sau sănătății funcționarului public care îndeplinește condițiile cerute pentru a ti subiect pasiv nemijlocit al infracțiunii de ultraj, adică aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii. Cerința esențială se poate îndeplini în două modalități alternative. În mod obișnuit, cerința este îndeplinită atunci când amenințarea lovirea sau alte violențe, vătămarea corporală sau vătămarea corporală gravă după caz, sunt săvârșite asupra funcționarului public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat în timp ce acesta se află în exercițiul funcțiunii. In situații speciale, cerința esențială examinată este îndeplinită și atunci când funcționarul public nu se află în exercițiul funcțiunii, cu condiția ca faptele ce constituie elementul material al ultrajului să fie săvârșite pentru fapte îndeplinite de acel funcționar public în exercițiul funcțiunii.

Pentru îndeplinirea cerinței esențiale pe care o examinăm, trebuie așadar să se constate, în primul rând, că funcționarul public se afla, în momentul amenințării, lovirii sau vătămării sale corporale, în exercițiul funcțiunii, adică în timp ce își îndeplinea atribuțiile sale de serviciu. Pentru existența infracțiunii de ultraj, este necesar ca funcționarul public să se mențină în cadrai legal al atribuțiilor de serviciu. Dacă funcționarul depășește aceste atribuții, le încalcă ori le execută abuziv, actele sale nu mai pot fi considerate ca acte ale autorității și nu se mai bucură de protecția legii. De aceea, în practica judiciară s-a decis că nu constituie infracțiune de ultraj lovirea unui polițist aflat în stare de ebrietate și care a folosit el primul violența asupra cetățenilor, sau lovirea primarului unei comune care a interzis unui conducător auto să circule pe drumurile publice, determinând reacția violentă a acestuia.

Urmarea imediată

Nu există infracțiune care să nu producă un rezultat pentru că orice infracțiune aduce atingere unei valori sociale ocrotite de legea penală și pentru că orice asemenea atingere se concretizează într-o anumită urmare care, tocmai datorită faptului că lovește într-o valoare pe care legea o apără, este socialmente periculoasă.

Urmările activității ce constituie elementul material al infracțiunii trebuie considerate din două puncte de vedere: fizic și juridic.

Din punct de vedere fizic, urmarea este o modificare pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată a produs-o în lumea obiectivă. Uneori, această modificare poate consta în schimbarea unei anumite situații, determinată de efectuarea activității fizice, alteori ea se poate concretiza într-o transformare de ordin material adusă obiectului material al infracțiunii. În primul caz, urmarea este o stare, adică o situație nouă față de cea anterioară, care decurge, în mod necesar, din însăși activitatea fizică efectuată. În cel de-al doilea caz, urmarea este un rezultat material, adică o schimbare substanțială adusă bunului sau persoanei asupra căreia s-a îndreptat acțiunea sau inacțiunea.

Din punct de vedere juridic, adică sub aspectul consecințelor pe care acțiunea sau inacțiunea incriminată le are asupra valorii sociale ce constituie obiectul juridic al infracțiunii, urmarea poate consta fie într-o vătămare, într-o atingere efectivă adusă acelei valori, ocrotită prin incriminare, fie într-o stare de pericol de amenințare, produsă pentru valoarea socială pe care legea penală o apără. Noțiunile de vătămare și stare de pericol nu sunt decât expresia juridică a noțiunilor de rezultat material și stare, folosite pentru caracterizarea urmărilor sub înfățișarea lor fizică.

În cazul unor acțiuni sau inacțiuni urmarea se concretizează în anumite schimbări în substanța obiectului material, iar la altele numai în producerea unei stări (periculoase) care nu îmbracă și o înfățișare materială, fizică, legiuitorul a procedat în mod diferențiat. În acele cazuri în care a socotit că, fără producerea unui reultat material determinat, o aiumită acțiune sau inacțiune nu poate constitui infracțiune, prevăzând, explicit sau implicit, acel rezultat, ca o condiție de existență a infracțiunii, în cuprinsul textului incriminator. De exemplu, potrivit art. 174 C. pen., ca să existe infracțunea de omor, trebuie să se constate că activitatea materială desfășurată de făptuitor a avut ca rezultat moartea unei persoane. În celelalte cazuri în care a considerat că pentru existența infracțiunii este suficientă producerea unei stări de pericol, stare ce survine în mod necesar odată cu comiterea acțiunii sau inacțiunii și datorată acesteia, legiuitorul s-a mărginit la descrierea activității materiale, fără nici o referire la urmarea (starea) produsă ca o consecință inerentă acelei activități.

După cum urmarea este sau nu inclusă în norma de incriminare, infracțiunile sunt clasificate în două categorii: infracțiuni materiale (sau de rezultat) și infracțiuni formale (sau de pericol). La cele dintâi urmarea are carecter material și este prevăzută, explicit sau implicit în norma de incriminare, pe când la cele de-al doilea, urmarea constă într-o stare de pericol care, fiind subînțeleasă, nu este menționată în textul incriminator.

În mod obișnuit, infracțiunile sunt caracterizate printr–un singur rezultat, există însă și infracțiuni cu două sau chiar mai multe rezultate.

Orice rezultat infracțional concret are o semnificație calitativă și una cantitativă. Cea dintâi este dată de obiectul juridic al infracțiunii și poate contribui la corecta încadrare juridică a faptei. Semnificația cantitativă a rezultatului, chiar dacă nu orice rezultat poate fi evaluat valoric sau în unități de măsură, are o importanță considerabilă pentru evaluarea pericolului social concret al infracțiunii și pentru o bună individualizare a pedepsei.

Săvârșirea oricăreia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj are ca urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru valoarea socială a "autorității" și implicit pentru relațiile sociale ce formează obiectul ocrotirii penale.

În afară de urmarea imediată corespunzătoare obiectului ocrotirii penale, există și o urmare adiacentă producându-se și o vătămare morală și fizică a subofițerului de poliție aflându-se în ipostaza subiectului pasiv.

Legatura de cauzalitate

Între săvârșirea vreuneia dintre acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj și urmarea imediată trebuie să existe o legătură de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate este o categorie obiectivă prin aceea că el există în mod obiectiv, indiferent dacă și cum se oglindește în conștiința noastră. Orice fenomen are o anumită cauză, un anumit factor generator, iar relația de cauzare dintre aceste două fenomene există în mod obiectiv, chiar dacă nu am fost în stare să o stabilim ori am stabilit-o greșit.

Raportul de cauzalitate presupune cu necesitate doi termeni, între care el se satbilește și anume: fenomenul cauză, ca factor generator și fenomenul efect, ca rezultat generat. Cauza este fenomenul care, în anumite condiții precede și determină un alt fenomen, denumit efect. Efectul este fenomenul care urmează fenomenul cauză și este urmat de acesta. În ceea ce privește fenomenul efect, vor fi socotite ca atare numai acele rezultate vătămătoare care privesc valori sociale ocrotite penal, celelalte rezultate care nu prezintă caracteristici, particularități sau atribute care să le lege de vreun obiect al ocrotirii penale, trebuie ignorate, nu pot fi luate în considerare. Cât privește fenomenul cauză, vor fi socotite ca atare numai acele acte de conduita, care sunt interzise prin legea penală, orice alte fenomene care nu ar prezenta elementele unei infracțiuni ies din discuție.

Oricât de puțin ar fi intervenit o condiție în producerea unui rezultat, ea are, valoare cauzală și deci, este o cauză a rezultatului. Pentru ca o condiție să fie considerată drept cauză, trebuie ca ea să fi contribuit la producerea rezultatului, să fie o condiție "sine qua nori" a acestui rezultat, în sensul că fără contribuția acelei condiții, rezultatul să nu se mai f putut produce, așa cum s-a produs (teoria "sine qua non").

Toate condițiile care au o oarecare legătură cu rezultatul survenit sunt socotite cauze ale acestui rezultat, sunt echivalente cu cauzele, dacă au avut o contribuție, oricât de modestă la producerea sa, singura cerință impusă în acest sens fiecăreia în parte, pentru a i se recunoaște valoarea cauzală, este aceea ca fără ea rezultatul respectiv să nu se fi produs.

Pentru a se stabili care condiții au fost "sine qua non", se folosește practic procedeul eliminării, ipotetice și succesive, a fiecărei condiții spre a se verifica, în legătură cu fiecare în parte, dacă în lipsa ei rezultatul s-ar fi produs sau nu. În cazul în care se va constata că, fără acea condiție rezultatul n-ar fi survenit, atunci aceasta va fi socotită cauza acelui rezultat. În situația în care, dimpotrivă, se va ajunge la concluzia că rezultatul s-ar fi produs chiar și fără condiția luată în considerare, atunci acea condiție nu poate fi echivalentă unei cauze și trebuie exclusă din antecedența cauzală.

Latura subiectivă

Latura subiectivă a conținutului oricărei infracțiuni constă în totalitatea condițiilor cerute de lege cu privire la atitudinea psiică a făptuitorului, sub raportul conștiinței și voinței sale, față de materialitatea faptei săvârșite (acțiune sau inacțiune, rezultat, raport de cauzalitate), pentru ca acea faptă să constituie infracțiune.

Elementul de bază, uneori singurul ce intră în structura laturii subiective a oricărei infracțiuni este vinovăția, în cazul anumitor infracțiuni, pentru completarea laturii subiective, prin textele de incriminare a acestora, sunt prevăzute însă și alte condiții referitoare la scop și mobil.

Vinovăția ca element a laturii subiective.

După cum în conținutul fiecărei infracțiuni intră un element care este descris în norma incriminatoare, tot astfel intră și un element subiectiv care trebuie indicat în textul legii. În concepția legiuitorului, ceea ce prezintă interes pentru existenta diverselor infracțiuni este forma de vinovăție cu care a fost săvârșită fapta (intenția sau culpa) și nu modalitățile pe care le poate îmbrăca. Astfel că, de principiu, infracțiunile, pentru a căror existență este necesară intenția, pot fi comise fie cu intenție directă, fie intenție indirectă, după cum infracțiunile caracterizate, sub aspectul elementului subiectiv, prin culpă, pot fi săvârșite fie prin ușurință, fie prin neglijență.

În cadrul dispozițiilor penale prin care se prevede forma de vinovăție necesară pentru anumite categorii de infracțiuni se face distincție între infracțiunile săvârșite prin acțiune (comisive) și infracțiunile săvârșite prin inacțiune (omisive).

Pentru infracțiunile comisive s-a instituit regula că, la aceste infracțiuni, forma de vinovăție este intenția, culpa nefiind relevantă din punct de vedere penal decât în cazurile anume prevăzute de lege.

Infracțiunea de ultraj se comite întotdeauna cu intenție. Săvârșirea faptei din culpă nu este încriminată.

Pentru existența intenției este necesar ca făptuitorul să cunoască atât situația persoanei împotriva căreia își îndreaptă acțiunea sa, cât și împrejurarea ca aceasta se află în exercițiul funcțiunii, sau pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii (antecedentele inculpatului).

Mobilul ca element al laturii subiective

Orice acțiune sau inacțiune prevăzută de legea penală este precedată și determinată de un impuls interior, dorință, pasiune, sentiment, emoția etc, care a inspirat făptuitorului ideea de a o comite. Acesta este mobilul (motivul) infracțiunii.

În cele mai multe cazuri, mobilul nu constituie un element necesar pentru existența infracțiunii, considerându-se că prezența vinovăției este suficientă pentru a atribui faptei pericolul social al unei infracțiuni. Sunt unele infracțiuni la care mobilul constituie elementul circumstanțial al unor forme calificate, unele care constituie o circumstanță agravantă.

Cunoașterea mobilului care a impulsionat săvârșirea diverselor fapte penale concrete este necesară nu numai în cazul acelor infracțiuni caracterizate de existența unui mobil, ci întotdeauna, chiar și atunci când acesta nu figurează printre elementele constitutive ori circumstanțiale ale infracțiunii, deoarece servește la aprecierea gradului de pericol social al faptei și al periculozității persoanei infractorului care constituie criteriu de individualizare a pedepsei.

Săvârșirea infracțiunii din motive josnice (cum sunt: invidia, ura, răzbunarea) constituie, potrivit art. 75 lit. d C. pen. o circumstanță agravantă generală, deci, în principiu incidență în cazul oricăror infracțiuni.

3) Scopul – componentă a laturii subiective

Prin scop al infracțiunii se înțelege obiectivul urmărit de făptuitor, de regulă schimbarea în realitatea obiectivă, prin săvârșirea acțiunii sau inacțiunii ce constituie elementul material al infracțiunii. Scopul se deosebește de mobil, deși se află într-o strânsă legătură cu acesta. Nu se confundă nici cu rezultatul faptei comise, aceasta fiind calea de realizare a scopului.

Scopul poate fi imediat și final, este nerelevant din punct de vedere al infracțiunii însă din cunoașterea lui se pot trage concluzii cu privire la mobilul infracțiunii.

Nu este necesar ca scopul urmărit de infractor să fie realizat este suficient că el a existat. Existența scopului trebuie dovedită pentru că în absența unei asemenea dovezi fapta săvârșită nu va putea fi încadrată în dispoziția legală care prevede infracțiunea sau variantă agravantă respectivă.

4) Dovada elementelor componente ale laturii subiective

Existența elementelor laturii subiective a infracțiunii nu poate fi presupusă, ea trebuie dovedită întotdeauna.

1.5. Forme, modalități, sancțiuni ale infracțiunii de ultraj

Formele infracțiunii

Acțiunile care pot constitui elementul material al infracțiunii de ultraj sunt susceptibile de a fi realizate printr-o activitate ce se desfășoară în timp și poate parcurge fazele inerente unei astfel de desfășurări: preparare, încercare, consumare, epuizare.

Actele preparatorii posibile la infracțiunea de ultraj nu sunt incriminate. Ele pot deveni însă acte de complicitate – în ipoteza săvârșirii infracțiunii -, atunci când au fost efectuate de o altă persoană decât autorul, sau se pot însuma în contribuția autorului.

Tentativa, de asemenea posibilă, nu este însă incriminată.

Consumare. Infracțiunea de ultraj se consumă în momentul în care acțiunea incriminată a fost săvârșită și a produs urmarea imediată a infracțiunii.

Epuizare. După consumare se poate ca activitatea infracțională să se prelungească în timp fie datorită mijlocului de săvârșire folosit (în cazul variantei simple), ipoteză în care fapta îmbracă forma infracțiunii continue, fie prin repetarea actelor de executare (în cazul ambelor variante) în baza acelorași rezoluții, ipoteză în care fapta devine o infracțiune continuată. În astfel de situații infracțiunea se va epuiza, după caz, atunci când a încetat activitatea continuă sau când s-a produs ultimul act de executare.

Modalitățile infracțiunii

Modalități normative

Infracțiunea de ultraj putând fi săvârșită prin mai multe acțiuni alternative prezintă mai multe modalități normative. Acestea sunt determinate în primul rând de existența celor două variante în care fapta este încriminată. În raport cu fiecare varianta vom avea tot atâtea modalități normative câte acțiuni pot constitui conținutul elementului material.

Astfel, în cadrul variantei simple, ultrajul prezintă modalitatea săvârșirii prin amenințare. În săvârșirea variantei agravante sunt posibile modalitatea săvârșirii prin lovire, modalitatea săvârșirii prin alte violențe și modalitatea săvârșirii prin vătămare. În raport cu mijloacele de comitere a infracțiunii, ultrajul se poate comite în modalitatea executării mijlocite sau modalitatea executării prin mijloace de comunicare directă. În raport de cerința esențială, săvârșirea infracțiunii de ultraj poate prezenta modalitatea săvârșirii ultrajului pentru fapte în deplinite în exercițiul funcțiunii. În cazul în care făptuitorul săvârșește în realizarea aceleiași rezoluții mai multe modalități (fie simple, fie agravate) nu va exista concurs de infracțiuni ci infracțiune unică, dar de această pluralitate se va ține cont la individualizarea pedepsei.

Ca și modalități faptice, infracțiunea de ultraj poate prezenta și numeroase modalități faptice în raport de împrejurările concrete ale săvârșirii faptei (de exemplu: importanta funcției care implică exercițiul autorității, mijloace folosite, scris, desen, acte, gesturi, fapte, numărul participanților, locul și timpul săvârșirii, etc).

Aceste modalități deși nu au relevanță pentru existența infracțiunii vor fi luate în considerație la individualizarea pedepsei.

Modalități agravante

Potrivit alin.2 si 3 ale art. 239 Cod penal care prevede o formă agravată a infracțiunii de ultraj aceasta constă în „lovirea sau orice acte de violență precum și vătămarea corporală săvârșite împotriva persoanei prevăzută la alin.1, aflată în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii”. Prin urmare, în această formă agravată, infracțiunea de ultraj se realizează prin săvârșirea împotriva unui funcționar care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat a unei acțiuni de lovire, a altor acte de violență sau a unei acțiuni de vătămare corporală.

Lovirea sau orice acte de violență este prevăzută în forma sa simplă în art.180 alin.1 Cod penal și constă, potrivit textului, în „lovire, sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice”. Potrivit Codului penal în vigoare, infracțiunea este mai gravă dacă lovirea sau actele de violență au pricinuit o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20 zile (art.180, alin. 2 Cod penal). Potrivit art. 181 Cod penal, vătămarea corporală constă în „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 de zile”.

Este de observat că textul stabilește numai limita superioară a duratei îngrijirilor medicale. În ceea ce privește limita inferioară a acestor îngrijiri, din raportarea dispozițiilor art.181 Cod penal la dispozițiile art. 180, alin. 2 Cod penal, rezultă că ea este de douăzeci și una de zile, deoarece, dacă durata îngrijirilor medicale este de cel mult douăzeci de zile fapta constituie infracțiunea de lovire sau alte violențe în formă agravată.

Lovirea, actul de violență sau acțiunea de vătămare corporală trebuie săvârșită împotriva funcționarului aflat în exercițiul funcției sau pentru fapte îndeplinite de acesta în exercițiul funcției.

Pentru existența ultrajului în formă agravată nu interesează modul și nici mijloacele de săvârșire a faptei. În practica judiciară s-a reținut ca ultraj în formă agravată, de exemplu, prinderea funcționarului de mână sau de haină și smuncirea acestuia sau lovirea funcționarului cu piatra. Pentru existența infracțiunii de ultraj, în condițiile art. 239 alin. 3 și 4 Cod penal, este necesar ca acțiunile de violență ce constituie latura obiectivă a infracțiunilor să fie exercitate asupra persoanei polițistului.

Infracțiunea de ultraj este de asemenea, mai gravă potrivit prevederilor alin.4, dacă fapta a avut ca urmare vătămarea corporală gravă a victimei. Potrivit art. 182 Cod penal vătămarea corporală gravă constă „fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, sau care a produs vreuna dintre următoarele consecințe: pierderea unui simț, sau organ, încetarea funcționării acestora, o infirmitate permanentă fizică sau psihică, sluțirea, avortul ori punerea în primejdie a vieții persoanei”.

În literatura juridică și practica judiciară s-a pus problema dacă infracțiunea de ultraj în formă agravată intră în concurs fapta de nerespectare a hotărârilor judecătorești (art.271 Cod penal), în situația când actele de violență sunt comise cu prilejul executării unei hotărâri judecătorești, contra organului de executare. S-a considerat că în acest caz, va subzista numai infracțiunea de nerespectare a hotărârilor judecătorești.

În situația când făptuitorul comite împotriva funcționarului atât una dintre acțiunile prin care se realizează formele agravate ale ultrajului, cât și una dintre acțiunile prin care se realizează forma simplă a infracțiunii, răspunderea penală se stabilește pentru o singură infracțiune de ultraj, prevăzută în art.239 alin.3 Cod penal, și nu pentru infracțiuni distincte de ultraj, prevăzute în art. 239, alin 1, 2 Cod penal și art. 239, alin. 3 Cod penal aflate în concurs real.

Ca atare, atunci când inculpatul cu același prilej insultă și lovește un funcționar care exercită autoritatea de stat, forma mai simplă a infracțiunii de ultraj se absoarbe în cea mai gravă și se reține numai forma calificată.

Atunci când prin săvârșirea faptei de ultraj sunt lezate și alte relații sociale, se va face aplicarea art. 33 Cod penal, privind concursul de infracțiuni. Astfel, în practica judiciară, s-a statuat că sustragerea unor bunuri, urmată de lovirea subofițerului de poliție care, a încercat să-l rețină pe autorul sustragerii, constituie infracțiunile de tâlhărie și ultraj în concurs ideal.

De asemenea, în literatura juridică se susține că, dacă s-a produs moartea victimei, infracțiunea de ultraj intră în concurs cu infracțiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, deoarece prin aceeași activitate materială sau produs urmări diferite ce au adus atingere unor valori sociale distinct ocrotite de legea penală. Considerăm că elementul subiectiv constă în praeterintenție, în ceea ce privește fapta de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.

Acțiunea penală în cazul acestei infracțiuni se pune în mișcare din oficiu. Competența de cercetare aparține procurorului, iar judecarea în primă instanță revine judecătoriei, cu excepția art.239, alin. 4 Cod penal, când judecarea o efectuează tribunalul.

Sancțiuni. Cazuri speciale de pedepsire

Infracțiunea de ultraj în forma simplă este sancționată cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

În cazul formei agravate prevăzute la alin. 2, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amendă, iar dacă s-a produs vătămarea corporală gravă, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 12 ani (art. 239 alin.4 Cod penal).

Potrivit art. 239 alin.5 Cod penal, dacă faptele prevăzute în alineatele precedente (alin. 1,2 și 3) sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu jumătate.

Legiuitorul a considerat că asupra persoanelor ce îndeplinesc o funcție importantă de stat ori publică sau care implică exercițiul autorității de stat se pot realiza acte indirecte de intimidare, îndreptate împotriva soților, copiilor ori părinților. Aceste acte trebuie reprimate sever, protejându-se și pe această cale autoritatea.

Potrivit prevederilor articolului 2391 Cod penal, „în cazul infracțiunilor prevăzute în art. 180-182, 189 și 193 săvârșite împotriva soțului, copiilor sau părinților persoanelor prevăzute în art. 238 sau în art. 239 alin. 4, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, maximul pedepsei se majorează cu jumătate” (cazuri speciale de pedepsire).

Maximul pedepsei se majorează dacă:

S-a săvârșit vreuna dintre următoarele infracțiuni: lovirea sau alte violențe (art.180 Cod penal), vătămarea corporală (art. 181 Cod penal), vătămarea corporală gravă (art. 182 Cod penal), lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 Cod penal) sau amenințarea (art.193 Cod penal);

Victima are calitatea de părinte, soț ori copil în raport cu o persoană care îndeplinește o activitate importantă de stat sau publică (în accepțiunea prevăzută de art. 160 Cod penal) sau cu un magistrat, polițist, jandarm ori alt militar;

Fapta s-a săvârșit în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii de către persoanele prevăzute în art. 238 și 239 alin. 4 Cod penal.

Prin Legea nr. 140 din 1996, s-a introdus alin. 3 care prevede că dacă elementele materiale, atât ale variantei simple, cât și a variantei agravate sunt săvârșite împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar, maximul special al pedepsei se majorează cu trei ani.

Ca noutate, tot prin Legea nr. 140 din 1996 s-a introdus art. 2391 care prevede că în cazul infracțiunilor de lovire sau alte violențe, vătămare corporală, vătămare corporală gravă, lipsirea de libertate în mod ilegal și amenințare (art. 180-182; 189; 193; C. pen.) săvârșite împotriva soțului, copiilor sau părinților unei persoane care îndeplinește o activitate importantă de stat sau altă activitate publică importantă sau împotriva unui magistrat, polițist sau jandarm ori alt militar, în scop de intimidare sau de răzbunare pentru acte sau fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii, maximul pedepsei se majorează cu o treime.

1.6. Aspectele particulare ale infracțiunii de ultraj

Referitor la incriminarea specială a ultrajului trebuie menționat că este realizată în condițiile climatului socio-politic creat de evenimentul istoric al lui Decembrie 1989. “Criza socială se manifestă și amplifică în toate dimensiunile și articulațiile ei. Mai cu seamă criza de autoritate. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Profesioniștii forței publice, în vădită defensivă, traversează stări depresive, între anxietate și apatie. Recursul la forța armelor părea neîndestulător. S-a încercat și forța dreptului. A dreptului penal. Așa s-a născut, între alte instrumente ale dreptului, Decretul lege nr.41/1990“.

Această mai puțin obișnuită manieră de abordare a legii nu s-a vrut a fi un exercițiu foiletonistic, ci o readucere în memorie a stărilor de spirit – tensiune , insecuritate, negarea valorilor – încercate în acele zile de foștii guvernanți și resimțite de cei ce tindeau la guvernare, stări ce se reflectă în preambulul Decretului – lege nr.41/1990 și care explică, în bună măsură licențele legislative ale acestui act normativ. Apelul la memorie este necesar pentru a se ajunge la înțelegerea, cât mai aproape de voința legiuitorului, a acestui act de guvernământ nebine făcut, care a provocat și continuă să provoace discuții și hotărâri judecătorești contradictorii.

O primă problemă de ordinul esenței – apărută și în legătură cu la fel controversatul Decret-lege nr.24/1990, privind sancționarea ocupării abuzive din fondul locativ de stat – a fost aceea dacă Decretul-lege nr.41/1990 a avut caracterul unei legi speciale temporare aplicabilă deci numai în perioada respectivă pentru – cum se glosa în preambul – “A se apăra cuceririle Revoluției populare din decembrie 1989”, ori nu avut acest caracter.

Astfel, fapta unei persoane săvârșită la 8 martie 1990, de a amenința și lovi un ofițer de poliție care, aflat în executarea unei măsuri de asigurare a ordinii în zona Gării de Nord, i-a cerut să se legitimeze, după ce acostase doi cetățeni străini, constituie infracțiunea prevăzută în art.239, alin.2 Cod penal. În speță nu sunt aplicabile prevederile art.2 din Decretul-lege nr.41/1990 potrivit cărora fapta de mai sus ar urma să fie sancționată cu o pedeapsă mai grea decât cea prevăzută în art.239 alin.2 Cod penal, deoarece actul normativ sus-menționat a avut un caracter temporar, referindu-se la anumite situații concrete, aplicabilitatea lor fiind mărginită strict în timp, iar la data săvârșirii infracțiunii nu mai subzistau condițiile și rațiunile pentru care a fost adoptat.

Totodată s-a susținut că în raport cu conținutul preambulului său, este evident că Decretul-lege nr.41/1990 are ca scop întărirea și apărarea autorităților publice – prin instituirea unor norme speciale de ocrotire a persoanelor care o exercită – și nu acela de a asigura climatul de ordine și legalitate în condițiile revoluției, situație în care, într-adevăr ar fi avut caracter temporar.

În consecință, această lege specială – nefiind abrogată expres sau tacit și nici căzută în desuetudine – este în vigoare fiind pe deplin aplicabilă în cazul faptelor ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor la care se referă, atât timp cât nu sunt îndreptate împotriva persoanelor desemnate să exercite autoritatea publică.

Și în opinia altor autori, Decretul-lege nr.41/1990 nu a fost o lege temporară, deoarece aplicarea limitată în timp a unui act normativ trebuie să rezulte neechivoc și expres ca voință a legiuitorului, iar expresia unei asemenea voințe nu se regăsește nici în expunerea de motive și nici în textele acestuia. În consecință legea este în vigoare. Fiind un act normativ adoptat anterior intrării în vigoare a Constituției României din 1991, se pune problema dacă și în ce măsură prevederile acestuia mai sunt în vigoare prin prisma dispoziției cuprinse în art.150 alin.1 din Constituție.

Singura prevedere care contravine dispozițiilor constituționale este cea referitoare la “membrii tribunalelor extraordinare” din art.1 alin.3, deoarece potrivit art.125 alin.2 din Constituție ”este interzisă înființarea de instanțe extraordinare”.

Prevederea din art.1alin.3 avea în vedere faptul că prin Decretul-lege nr.7 din 7 ianuarie 1990 publicat în Monitorul Oficial nr.4 din 8 ianuarie 1990 se instituiseră tribunale militare extraordinare în toate județele țării și în municipiul București pentru judecarea celor vinovați de săvârșirea actelor teroriste. În majoritatea județelor însă, aceste “tribunale militare extraordinare” nici nu au funcționat, pe de o parte pentru că prin lege nu au fost definite “actele de teroare”, iar pe de altă parte pentru că existau instanțele civile și militare, ordinare cu competențe clar stabilite pentru toate felurile de infracțiuni. Formal, însă , va trebui să considerăm că Decretul lege nr.7/1990 a fost abrogat implicit prin art.150 alin.1 din Constituție, deoarece contravine dispoziției din art.125 alin.2 din Constituție. În același timp și în același temei constituțional va trebui să considerăm că au fost modificate corespunzător dispozițiile art.1 alin.3 din Decretul-lege nr.41/1990 în sensul înlăturării referirii la “membrii tribunalelor extraordinare”.

Toate celelalte prevederi ale Decretul-lege nr.41/1990 au rămas în vigoare și după data de 8 decembrie 1991 deoarece nu contravin prevederilor constituționale. Pentru a arăta acest lucru este suficient să ne referim la :

prevederile art.30 alin.6 din Constituție potrivit cărora “libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine”.

cele din art.36 potrivit cărora mitingurile, demonstrațiile, procesiunile sau orice alte întruniri trebuie să se desfășoare numai în mod pașnic;

cele din art.54 potrivit cărora cetățenii români, cetățenii străini și apatrizii trebuie să-și exercite drepturile și libertățile constituționale cu bună-credință, fără să încalce drepturile și libertățile celorlalți;

cele din art.33 alin.1 și 2 potrivit cărora ocrotirea sănătății este garantată, statul fiind obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătății publice, inclusiv prin sancționarea celor care atentează la integritatea corporală a altor persoane, în cazul de față a celor care asigură ordinea și liniștea publică ș.a.m.d.

Prin Decretul-Lege nr. 41/1990 au fost incriminate ca infracțiuni de sine stătătoare o serie de fapte care se aseamană cu cele incriminate sub denumirea de ultraj în
art. 239 Cod Penal.

În raport cu anumite cerințe de politică penală și potrivit cu situația existentă în momentul elaborării actului normativ, legiuitorul a dorit să sancționeze mai grav faptele de ultraj contra anumitor subiecți pasivi ai infracțiunii și numai când acesta execută o anumită misiune. În masura în care subiecții pasivi enumerați în art. 1 alin. (1) execută alte misiuni decât cele specificate în legea specială, în cadrul funcției lor care implică exercițiul autorității de stat, aceștia vor fi ocrotiți împotriva actelor de insultă, calomnie, amenințări, alte violențe, vătămare corporală, în cadrul prevederilor art. 239 C. pen.

Este adevarat că în ce privește judecătorii sau procurorii civili și militari, unica lor misiune fiind aceea de organe judiciare, nu va exista niciodată posibilitatea încadrării ultrajului săvârșit contra lor în alte dispoziții decât cele din legea penală specială citată mai înainte.

De asemenea, prevederile legii penale speciale vor fi de exclusivă aplicare în cazul dezordinii produse de persoanele aflate în stare legală de reținere sau deținere, dezordini însotite de manifestări violente contra cadrelor militare cu atribuții de comandă, pază, supraveghere (insulta, calomnia, amenințarea acestor cadre va constitui totuși infracțiunea de ultraj prevazută în art. 239 C. pen.), deoarece în cazul acestor subiecți pasivi nu se prevede o anumită misiune pe care trebuie să o exercite, ci se face referire la misiunea obișnuită pe care o execută aceste persoane: comandă, pază, supraveghere.

Capitolul 2 Studiu de caz privind ultrajul in poliție

Pentru a ilustra infracțiunile privind ultrajul contra autorității am ales să prezint un caz privind ultrajul la adresa unui polițist.

Sub nr. X/2014 din 07.04.2014 a fost înregistrat la instanța dosarul nr. X/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V, împreună cu Rechizitoriul din 21.03.2014 prin care s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului: C C-D de cetățenie română, studii 8 clase, fără ocupație, căsătorit, cu antecedente penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de : ultraj, sfidarea organelor judiciare și furt calificat – prev. de art. 239 alin. 1, 2 și 5 și art. 2721 Cod penal, art. 208 alin. 1 Cod penal , art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal.

Din analiză actelor și lucrărilor dosarului reies următoarele fapte :

La dată de 21.02.2014, Parchetul de pe lângă Judecătoria V, a fost sesizat de către Agentul de poliție P D-C, din cadrul Poliției Mun. V, jud. V, despre faptul că în aceeași zi, în jurul orelor 15.30, aflându-se în exercitarea atribuțiunilor de serviciu, împreună cu Agentulșef pr. de poliție A C, Agentul șef de poliție C F, și jandarmul N B, a fost lovit cu capul în zona fetei și înjurat, de către numitul C C-D, care fusese prins în flagrant, în timp ce a sustras din Magazinul „LIDL „ din Mun. V, două cutii de cafea, în valoare de 29 lei. În ziua de 21.02.2014, Agentul de poliție P D-C, din cadrul Poliției Mun. V, jud. V, începând cu ora 14.00, a intrat în serviciul de menținere a ordinii și siguranței publice, pe rază Mun. V, jud. V.

În jurul orelor 15.30, a fost sesizat prin stația de emisie-recepție de către ofițerul de serviciu din cadrul Poliției Mun. V, să se deplaseze pe str. Republicii, la Magazinul „LIDL „ din Mun. V, deoarece agentul de pază de aici, a prins în flagrant o persoană de sex masculin, care a comis un furt. Partea vătămată Agentul de poliție P D-C împreună cu colegii săi A C, C F și N B, s-au deplasat cu autoturismul din dotare la locul faptei, unde în camera agentului de pază P C, au găsit o persoană de sex masculin ce emană halenă alcoolică și care avea asupra să două cutii de cafea „Ness”, pe care le sustrăsese din Magazinul „LIDL”, în valoare de 29 lei.

Organele de poliție, înainte de a-l conduce la sediul Poliției Mun. V, pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii de „furt calificat”, prev. de art. 208 alin. 1 Cod penal și art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal , au dispus percheziționarea corporală a acestuia, conform procedurilor standard în astfel de cazuri, ocazie cu care inculpatul C C – D , a început să adreseze lucrătorilor de ordine, injurii, cuvinte pornografice cât și amenințări cu acte de violență, manifestându-se violent. În momentul în care organele de poliție au încercat să-l imobilizeze, inculpatul C C – D, a lovit cu capul, partea din spate, în zona fetei părții vătămate Agentul de poliție P D-C, care s-a ferit, atenuând impactul. Inculpatul C C – D, a fost imobilizat forțat la „sol” , prin încătușare, organele de ordine încheind proces verbal de folosire a forței în acest sens.

În momentul în care organele de poliție îl conduceau pe inculpatul C C – D, pe ușa de ieșire din camera agentului de pază, acesta s-a oprit și sprijinit cu picioarele în tocul ușii, lovind din nou cu capul, de dată această, cu partea laterală dreapta, în zona fetei părții vătămate Agentul de poliție P D-C, căruia a început să-i curgă sânge din nas. Inculpatul C C – D , în tot acest timp adresa injurii , expresii sfidătoare și amenințări cu acte de violente, respectiv: „ băgami-aș p…, te dezbrac eu pe ține,…., când o să ne întâlnim noi pe stradă, îți arăt eu, cine sunt…”, care conform declarației părții vătămate Agentul de poliție P D-C, au fost de natură a-i induce acestuia o stare de teamă și insecuritate, deoarece îl cunoștea de mai mult timp că pe o persoană violență, care a comis mai multe furturi și tâlhării.

Acțiunea organelor de ordine, prezentată mai sus, s-a întemeiat pe prev. Legii nr. 218/2002, privind organizarea și funcționarea Poliției Române, care conform prev. art. 34:

(1) Pentru descurajarea, împiedicarea și neutralizarea acțiunilor agresive ale persoanelor care tulbură ordinea și liniștea publică, acțiuni ce nu au putut fi înlăturate sau anihilate prin utilizarea altor mijloace, polițiștii pot folosi scuturi de protecție, căști cu vizor, bastoane din cauciuc, bastoane cu energie electrostatică, dispozitive cu substanțe iritant-lacrimogene și paralizante, jeturi de apă, arme cu glonț din cauciuc și cătușe, câini de serviciu, precum și alte mijloace de imobilizare care nu pun în pericol viață sau nu produc o vătămare corporală gravă.

(2) Mijloacele prevăzute la alin. (1) pot fi folosite împotriva persoanelor care:

c) ultragiază persoanele cu funcții ce implică exercițiul autorității publice;

d) se opun sau nu se supun, prin orice mijloace, îndeplinirii solicitărilor legale ale polițistului, numai dacă există o temere legitimă că prin acțiunile lor pot pune în pericol integritatea corporală sau viață polițistului. »

Inculpatul C C – D a fost condus la sediul Poliției Mun. V, pentru a fi cercetat în legătură cu fapta de furt comisă, iar partea vătămată Agentul de poliție P D-C, s-a deplasat la Spitalul Mun. V, pentru a fi examinat medical, dar nu a reușit acest lucru, din cauza aglomerației. Partea vătămată Agentul de poliție P D-C, nu posedă certificat medico-legal.

Cu ocazia audierii, pe parcursul urmăririi penale, inculpatul C C – D , care inițial s-a sustras urmăririi penale, recunoaște faptul că l-a lovit cu capul în zona fetei pe Agentul de poliție P D-C, dar din „greșeală”, fiind posibil să-i fi adresat acestuia și persoanelor prezente injurii, cuvinte pornografice și amenințări cu acte de violență, deoarece, când este în stare de ebrietate, „așa se comportă el, cu cei cu care intră în conflict”.

Numiții A C, C F și N B, deși injuriile, cuvintele pornografice și amenințările cu acte de violență, erau adresate tuturor celor prezenți la locul incidentului, nu au depus plângere în cauza, pe motiv că nu s-au simțit lezați în drepturile lor, dorind să participe în procesul penal în calitate de martori. Partea vătămată SC. DISCOUNT V, prin adresa nr. FN/22.02.2011, arată că nu se constituie parte civilă în procesul penal, prejudiciul cauzat fiind recuperat.

Prin același rechizitoriu procurorul a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228 alin. 6 C.p.p. și art. 10 lit. d C.p.p., privind pe numitul C C – D , pentru săvârșirea infracțiunilor de ultraj și sfidarea organelor judiciare – prev. de art. 239 alin. 1 și 5 și art. 2721 cu aplic. art. 33 lit. a Cod penal, față de lucrătorii de poliție A C, C F și jandarmul N B, aflați și ei în exercitarea atribuțiunilor de serviciu.

Procurorul a apreciat faptul că inculpatul C C – D, a adresat acele injurii, cuvinte și expresii sfidătoare, cât și amenințări cu acte de violență, la modul general și față de ceilalți lucrători de poliție, prezenți la față locului, dar făcând referire în mod expres, constant , la adresa Agentul de poliție P D-C, se va reține săvârșirea infracțiunilor de ultraj și sfidarea organelor judiciare, doar față de partea vătămată Agentul de poliție P D-C , iar cu privire la ceilalți polițiști, se va dispune neînceperea urmăririi penale, în cauza lipsind unul din elementele constitutive ale infracțiunii, respectiv intenția, în baza art. 10 lit. „d” C.p.p.

Cu privire la latura civilă, în cursul urmării penale am constatat din studierea speței următoarele acte. Partea vătămată Agentul de poliție P D-C,, nu s-a constituit parte civilă în procesul penal, în această faza procesual penală . Partea vătămată, SC. DISCOUNT V, prin adresa nr. FN/22.04.2014, arată că nu se constituie parte civilă în procesul penal, prejudiciul cauzat fiind recuperat. Cele reținute anterior rezultă din următoarele mijloace de proba: proces-verbal de consemnare a actelor premergătoare , proces-verabl de constatare a infracțiunii flagrante a organelor de cercetare penală din cadrul Pol. Mun. V , declarație parte vătămată P D-C și adresa I.P.J. V, din care rezultă calitatea de organ de cercetare penală , declarații martori A C, C F, N B și P C , 2 (două) procese verbale de confruntare dintre înv. Solomon Andrei și partea vătămată și martor P C , Acte de căutare , declarație învinuit C C – D , proces-verbal de prezentare a materialului de urmărire penală, actele dosarului.

Inculpatul C C – D , are vârstă de 40 ani, este căsătorit, doi copii minori, a absolvit 8 clase, cu antecedente penale (a fost condamnat și cercetat pentru comiterea unei infracțiunii de tâlhărie și a mai multor fapte de furt în perioada 1992-2013, nefiind recidivist) , nu este recidivist conform fișei de cazier judiciar .Cu ocazia audierii, în faza de urmărire penală, inculpatul C C – D a avut o atitudine parțial sinceră, a recunoscut faptele cu privire la care este cercetat, motivând comiterea acestora, de faptul că se află sub influență băuturilor alcoolice.

Inculpatul C C – D a fost cercetat în stare de libertate.

La judecarea cauzei în prima instanța, la primul termen de judecată , până la începerea cercetării judecătorești, inculpatul C C – D a declarat, personal că recunoaște săvârșirea faptelor reținute în actul de sesizare a instanței și a solicitat că judecată să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, în aplicarea dispozițiilor art. 3201 Cod procedura penală privind judecată în cazul recunoașterii vinovăției.

Inculpatul C C – D a declarat că recunoaște în totalitate faptele reținute în actul de sesizare a instanței și nu solicită administrarea de probe, cu excepția înscrisurilor în circumstanțiere pe care le poate administra la acest termen de judecată și a solicitat că judecată să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaște și le însușește.

Audiat fiind, inculpatul C C – D nu a recunoscut în totalitate faptele cu privire la săvârșirea cărora a fost trimis în judecată, în modalitatea reținută în rechizitor .Inculpatul a recunoscut că a sustras dintr-un magazin aparținând SC. LIDL DISCOUNT din V, 2 cutii de cafea Ness, fiind în stare avansată de ebrietate. A fost imobilizat de forțele de ordine, motiv pentru care s-a zbătut și l-a lovit pe unul dintre polițiștii care îl imobilizaseră cu capul , dar foarte puțin, nu a avut intenția să lovească. Recunoaște că a folosit un limbaj vulgar la adresa polițiștilor, a vorbit urat și i-a înjurat. În consecință, instanța, apreciind că inculpatul a făcut o recunoaștere parțială, susținând că l-a lovit pe partea vătămată din greșeală și nerecunoscand fapta de amenințare la adresa părții vătămate, nu a dat eficientă cererii inculpatului , apreciind că cererea nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 3201 aliniat 1-6 Cod procedura penală , a respins cererea și a trecut la judecarea cauzei în procedura de drept comun.

În ceea ce privește formă de vinovăție, în cauza , inculpatul a acționat cu intenția directă de a periclita valorile mai sus menționate, ocrotite de legiuitor.

Față de probatoriul administrat în cauza , instanța a apreciat că:

1. Fapta inculpatului C C – D, care în ziua de 21.02.2014, în jurul orelor 15,30, a sustras , respectiv și-a însușit pe nedrept, două cutii de cafea « Ness », în valoare de 29 lei, dintr-un magazin aparținând LIDL DISCOUNT SRL, cu sediul în sat Nedelea, comună Ariceștii Rahtivani, DN 72, Crângul lui Bot, Km 73+810, jud. Prahova – Filiala 2 V, str. Republicii, nr. 3, jud. V, în timpul programului de lucru, când magazinul era deschis pentru clienți, respectiv pentru public, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat prev. de art. 208 alin. 1 – art. 209 alin. 1 lit. e Cod penal.

Incidența dispozițiilor art. 209 lit. e Cod penal privind formă calificată a furtului este determinată de săvârșirea faptei de furt în următoarele împrejurări: g) într-un loc public.

2. Fapta inculpatului C C – D, care în ziua de 21.02.2014, în jurul orelor 15,30, a adresat amenințări cu acte de violență, părții vătămate Agentul de poliție P D-C, aflat în timpul exercitării atribuțiunilor de serviciu, cu ocazia prinderii în flagrant a inculpatului în timp ce sustras două cutii de cafea « Ness » din magazinul aparținând LIDL DISCOUNT SRL- V , amenințări care i-au creat o stare de temere părții vătămate, atât prin fapta în sine cât și raportat la conduită infracțională anterioară a inculpatului reflectată în condamnările suferite, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prev. de art. 239 alin. 1 cu referire la alin. 5 Cod penal.

3. Fapta inculpatului C C – D, care în ziua de 21.02.2014, în jurul orelor 15,30, a aplicat o lovitură de cap în zona fetei părții vătămate Agentul de poliție P D-C, aflat în timpul exercitării atribuțiunilor de serviciu, cu ocazia prinderii în flagrant a inculpatului în timp ce sustras două cutii de cafea « Ness », din magazinul aparținând LIDL DISCOUNT SRL- V , întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj prev. de art. 239 alin. 2 cu referire la alin. 5 Cod penal.

4. Fapta inculpatului C C – D, care în ziua de 21.02.2014, în jurul orelor 15,30, a adresat injurii, expresii pornografice, cuvinte și expresii vulgare , insultătoare , părții vătămate Agentul de poliție P D-C, aflat în timpul exercitării atribuțiunilor de serviciu, cu ocazia prinderii în flagrant a inculpatului în timp ce sustras două cutii de cafea « Ness », din magazinul aparținând LIDL DISCOUNT SRL- V întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de sfidare a organelor judiciar prev. de art. 272 1 Cod penal .

Cu privire la infracțiunea de ultraj se vor reține și prevederile alineatului 5 al articolului 239 Cod penal, alături de prevederile aliniatului 1, având în vedere calitatea subiectului pasiv al acestei infracțiunii, respectiv a părții vătămate, de polițist, aflat în exercițiul funcției, respectiv a atribuțiilor de serviciu.

Întrucât relațiile sociale ocrotite de legea penală, a faptelor de ultraj și sfidarea organelor judiciar, sunt diferite, în primul caz sunt ocrotite și aparate de legea penală autoritatea de stat cu care sunt investiții funcționarii publici, în timpul exercitării serviciului, iar cel de-al doilea caz relațiile sociale, privind demnitatea personală a părților vătămate, cele două infracțiuni (ultraj și sfidarea organelor judiciare ) săvârșite de inculpat, mai înainte de a fi condamnat definitiv pentru vreuna dintre ele, se vor reține în concurs real, conf. art. 33 lit. a Cod penal.

Constituie infracțiunea de : Sfidarea organelor judiciare prev. de art. 2721 Cod penal:

„ Întrebuințarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau amenințătoare la adresa integrității fizice a unui judecător, a unui procuror sau a unui organ de cercetare penală, de către o persoană care participa sau asista la o procedura care se desfășoară în față instanței sau a organului de urmărire penală,

– întrebuințarea de cuvinte insultătoare ori gesturi obscene sau amenințătoare în mod nemijlocit la adresa integrității fizice a unui judecător, a unui procuror sau a unui organ de cercetare penală, polițist sau jandarm, pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcției.”

Constituie infracțiunea de Ultraj prev. de art. 239 Cod penal:

„ (1) Amenințarea săvârșită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

(2) Lovirea sau orice acte de violență, săvârșite împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiuni.

(3) Vătămarea corporală, săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

(4) Vătămarea corporală gravă, săvârșită împotriva unui funcționar public care îndeplinește o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, aflat în exercițiul funcțiunii ori pentru fapte îndeplinite în exercițiul funcțiunii.

(5) Dacă faptele prevăzute în alin. 1 – 4 sunt săvârșite împotriva unui judecător sau procuror, organ de cercetare penală, expert, executor judecătoresc, polițist, jandarm ori militar, limitele pedepsei se majorează cu jumătate.”

Instanța a apreciat că față de prevederilor textelor de lege mai sus invocate și redate, raportat la modul de redactare din cuprinsul actului de sesizare al instanței – Rechizitoriul din 21.04.2014 în dosarul nr. 5112/P/2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria V, – cu privire la dispozițiile de trimitere în judecată a inculpatului C C – D, sub aspectul încadrării juridice a faptelor săvârșite de inculpat, respectiv art. 239 alin. 1, 2 și 5 Cod penal , se formează instanței convingerea, că față de conținutul exclusiv alternativ al art. 239 Cod penal , procurorul, fără echivoc , a avut în vedere ambele forme de săvârșirea a infracțiunii de Ultraj , prin amenințare – alin. 1 și prin lovire alin. 2 , așa cum rezultă și din partea descriptivă a faptelor din conținutul rechizitoriului, inculpatul săvârșind două fapte , care intră în conținutul constitutiv a două infracțiuni.

În raport de această situație de fapt, ce-și are corespondent în probele administrate în cauza, rezultă că nu ne aflăm în prezența unei încadrări greșite, care să necesite punerea în discuție a unei noi încadrări și respectiv schimbarea încadrării juridice.

Este evident, din economia textului și tehnică de redactare că, formă prevăzută de alin. 2 al art. 239 Cod penal, nu absoarbe pe cea prevăzută în alin. 1 al aceluiași articol, ceea ce, în caz contrar ar fi în distonantă cu conținutul art. 239 din Codul penal, încadrarea juridică corectă fiind atât în art. 239 alin. 1 Cod penal cât și în art. 239 alin. 2 Cod penal.

Împrejurarea că activitatea inculpatului a fost neîntreruptă și cu aceeași ocazie, nu are nici o semnificație în reținerea în sarcina să atât a infracțiunii prevăzută de art. 239 alin. 1 Cod penal cât și a infracțiunii prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal.

Absorbția actelor din formă simplă de către cele din formă agravată este legal posibilă, numai dacă ele aparțin aceleiași acțiuni incriminate (de exemplu, vătămarea absoarbe lovirea, etc.) nu și atunci când, cu aceeași ocazie, neîntrerupt, se săvârsesc acte aparținând unor acțiuni tipice diferite, incriminate distinct în legea penală.

Or, în alin. 1 al art. 239 Cod penal, elementul material al laturii obiective este format din acțiuni de „amenințare” iar în alin. 2 al aceluiași articol din acțiuni de „lovire sau orice acte de violență”.

Cu atât mai mult, cât pentru acțiunea de „ întrebuințare de cuvinte insultătoare” în varianta în care subiectul pasiv este calificat, se rețin elementele constitutive ale unei infracțiunii distincte, respectiv cea de sfidarea organelor judiciare prev. de art. 2721 Cod penal.

Absorbția variantei simple în cea agravată nu operează în cazul infracțiunii de ultraj, deoarece, în realitate, pretinsă varianta agravată prevăzută de alin. 2 este o infracțiune de sine-stătătoare cu elemente proprii distinct de cea incriminată în art. 239 alin. 1 Cod penal, iar cele două fapte au fost incriminate în cadrul aceluiași articol numai din rațiuni de sistematizare legislativă.

Această, deoarece în concepția legiuitorului nostru, varianta agravantă a unei infracțiuni înseamnă varianta simplă plus o circumstanță agravantă și, că atare, ceea ce se agravează este, întotdeauna, fapta tipică (varianta simplă) care-și păstrează pentru toate formele aceeași latura obiectivă, căreia i se adaugă o circumstanță agravantă.

Varianta agravată constituie o modalitate nouă a aceleiași fapte incriminate de prezența unei circumstanțe agravante.

Dar, în cazul infracțiunii de ultraj nu se verifică această situație, întrucât varianta pretins agravată prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal este o altă infracțiune, asemănătoare cu prima (art. 239 alin. 1 Cod penal) numai în privința subiectului pasiv, însă, activitatea materială, acțiunea tipică incriminată este calitativ diferită, sub aspectul elementului material al laturii obiective. Sub acest aspect este greu de imaginat cum s-ar putea realiza absorbția unor fapte diferite între ele, câtă vreme infracțiunile incriminate în alin. 1 și 2 ale art. 239 Cod penal, au lături obiective diferite, chiar și pedepse diferite, chiar dacă unele prezintă un grad mai mare de pericol social.

Ultrajul prin amenințare a lucrătorului de poliție ar putea fi absorbită numai într-o modalitate mai gravă a aceleiași modalități normative, respectiv tot de amenințare, dar în nici un caz nu ar putea fi absorbită într-o modalitate normativă de lovire ori vătămare. Fiind vorba de fapte distincte care se produc împotriva unei persoane, purtătoare a autorității de stat, ele vor trebui încadrate juridic diferit, indiferent că se comit cu aceeași ocazie și neîntrerupt. În infracțiunea de ultraj sunt absorbite, prin voință legiuitorului, numai faptele de lovire în cele de vătămare corporală sau acestea în cele de vătămare corporală gravă.

Prin urmare, nu există nici un temei să se aprecieze că legiuitorul a voit să absoarbă în cadrul aceleiași modalități de ultraj (alin. 2 – 4, art. 239 Cod penal) și faptele de amenințare, din moment ce, în mod explicit, dispoziția de incriminare nu prevede această. Nu în ultimul rând, absorbția nu poate fi o modalitate de a înlătura răspunderea penală distinctă a unei persoane pentru fapte , care prezintă fiecare trăsăturile unei infracțiuni de sine-stătătoare.

Cum ultrajul cu violență (prevăzut în alin. 2 -4 ) implică o activitate diferită a inculpatului decât cea a ultrajului simplu – alin. 1 – (săvârșit prin amenințare), alăturarea accidentală în cadrul aceluiași articol nu are vreo semnificație în ceea ce privește sancționarea multiplă a persoanei care săvârseste ambele modalități de ultraj asupra acelorași purtători ai autorității de stat.

În sprijinul raționamentului că faptele prev. de la alin. 1 la alin. 4 ale art. 239 Cod penal sunt modalități alternative de săvârșire ale infracțiunii de ultraj, prin infracțiuni distincte și nu cumulative este și faptul că prin raportarea la aliniat 5 , în funcție de calificarea subiectului pasiv , se face referire la „ faptele prev. la alin 1- 4 „ și la majorarea „ limitelor pedepselor” , și nicidecum la o singură fapta și o singură limita de pedeapsa, la modul singular, pluralitatea datorată diversității și identității specifice a fiecărei infracțiuni, prin valorile sociale lezate diferite, fiind explicit incriminată de legiuitor în însăși formă de redactare a textului incriminator de la art. 239 Cod penal.

Intenția legiuitorului de a incrimina fapte penale distincte care intră în conținutul constitutiv al unor infracțiuni distincte rezultă din incriminarea fiecărei fapte distinct, și în incriminarea pentru fiecare fapta a unui regim sanctionator diferit, în funcție de gravitate, făptuitorul putând săvârși numai una dintre fapte sau pe toate.

Prin săvârșirea mai multor infracțiuni, prevăzute la aliniate diferite ale de art. 239 Cod penal, nu i se poate crea făptuitorului o situație mai ușoară sau cel mult egală cu aceea în care un inculpat ar săvârși o singură infracțiune. În situația în care nu ar există calificarea specială a subiectului pasiv al infracțiunii – purtători ai autorității de stat – pentru a fi în prezența infracțiunii de ultraj, faptele de lovire și amenințare pe care le-ar săvârși un inculpat, ar primi încadrări juridice distincte, lovire și amenințare prev. de art. 180 și 193 Cod penal, chiar dacă ar fi săvârșite în același context, neîntrerupte, valorile sociale lezate fiind distincte.

Cu atât mai mult, în contextul art. 239 Cod penal , aceleași fapte, își păstrează identitatea, devin și mai grave prin specificul subiectului pasiv, purtător al autorității de stat și este evident că intenția legiuitorului a fost sancționarea distinctă a acestora su nu crearea unui regim sanctionator mai favorabil decât în exemplul mai sus invocat cu un subiect pasiv obișnuit-fără calitate, printr-o operațiunea artificială și nelegală de absorbție.

În concluzie, încadrarea juridică corectă ce trebuie dată faptelor săvârșite de inculpat este atât în infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. 1 Cod penal cât și în infracțiunea prevăzută de art. 239 alin. 2 Cod penal, fiecare cu referire la agravantă prev. de art. 239 alin. 5 Cod penal, după calitatea de „ polițist ” a subiectului pasiv, victima infracțiunii, urmând că pedepsele să fie stabilite în raport de criteriile generale prevăzute de art. 72 din Codul penal, respectiv gradul concret de pericol social al faptei, persoană făptuitorului și împrejurările în care s-a săvârșit fapta.

În baza textelor de lege enunțat mai sus și a dispozițiilor art. 345 Cod Procedura Penală, instanța urmează să aplice inculpatului o pedeapsa la individualizarea căreia se vor avea în vedere disp. art. 52 și 72 Cod Penal. Conform acestor texte de lege, la stabilirea și aplicarea pedepselor se va ține seama și de limitele de pedeapsa fixate de lege, de gradul de pericol social al faptei săvârșite, de persoană infractorului și de împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală. La individualizarea judiciară a pedepsei vor fi avute în vedere criteriile generale prev. de art. 72 Cod penal și anume dispozițiile părții generale, gradul de pericol concret al faptei, împrejurările concrete în care această a fost comisă.

Modul de comportare în societate, caracterizat prin disciplină în muncă și o viață conformă cu regulile de conviețuire socială, poate determina concluzia că nu a comis infracțiunea datorită înclinației sale pentru comiterea unor fapte antisociale, ci că urmare a unui complex de împrejurări care au contribuit că inculpatul să se abată de la conduită să obișnuită. Analizând fișa de cazier a inculpatul C C – D, rezultă că acesta are antecedente penale, instanța apreciază că pericolul social concret al faptelor săvârșite de inculpat este sporit, nefiind un incident minor.

Astfel, inculpatul a mai fost condamnat prin Sentința penală nr. 447 din 30.03.1993 a Judecătoriei V la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiuni de violență, respectiv tâlhărie și la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare prin Sentința penală nr. 730 din 12.07.1994 a Judecătoriei V pentru săvârșirea infracțiunii de furt calificat. În executarea pedepselor mai sus menționate, inculpatul a fost arestat la dată de 15.03.1994 și eliberat la dată de 08.03.1995 cu un rest de pedeapsa de 216 zile, împlinit la dată săvârșirii faptelor din prezența cauza.

Cu privire la aceste condamnări, instanța apreciază că s-a împlinit termenul de reabilitare la dată săvârșirii faptelor din prezența cauza, urmând a se reține incidența dispozițiilor art. 38 Cod penal, inculpatul nefiind în stare de recidivă. De asemenea, în perioada 2008 – 2013, inculpatului i-au fost aplicate 4 amenzi administrative de către Parchetul de pe lângă Judecătoria V, pentru fapte de furt calificat.

La stabilirea pedepsei s-au avut în vedere toate elementele ce caracterizează persoană inculpatului, inclusiv conduită procesuală parțial sinceră. Pedeapsa trebuie să fie de natură a asigura reeducarea inculpatului și atingerea scopului prev. de art. 52 alin. 1 teza ultima Cod penal „ prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.” Pericolul sporit pentru ordinea publică al faptelor săvârșite de inculpat este accentuat prin chiar amenințările pe care inculpatul le proferează. Fapta săvârșită de inculpat, a avut că urmare imediată crearea unei stări de pericol pentru relațiile sociale ocrotite, privind ordinea și liniștea publică, siguranță cetățenilor, rezultând din materialitatea activității desfășurate efectiv de inculpat.

Prin incriminarea infracțiunii de sfidarea organelor judiciare sunt aparate nu numai relațiile sociale menite să asigure respectul autorității, fiind incriminate de legiuitor că infracțiuni care împiedică înfăptuirea justiției, ci și a celor care asigura onoarea, libertatea, integritatea corporală a persoanelor, care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat. Gravitatea faptei a avut un impact deosebit asupra comunității fiind benefică pentru societate și oportună pentru inculpat, o pedeapsa, proporțional cu gravitatea faptei.

În acest sens, este de reținut faptul că partea vătămată își îndeplinește atribuțiile de polițist într-o comunitate , în care impactul social al incidentului în care au fost implicate fiind mare, cu consecințe defavorabile asupra prestigiului profesional, fiind lezate relațiile sociale menite să asigure respectul autorității, dar și a celor care asigura onoarea, libertatea, integritatea corporală a persoanelor, care îndeplinesc o funcție ce implică exercițiul autorității de stat, în timpul îndeplinirii unor atribuții de serviciu, partea vătămată fiind amenințată cu acte de violență, insultată de inculpat , în îndeplinirea acestor atribuții de serviciu, că autoritate, de față cu mai multe persoane, fiindu-i afectat și prestigiul profesional, faptele inculpatului având natură de a sfida valoarea reprezentată de partea vătămată în calitate de agent șef de poliție.

Comportamentul agresiv verbal manifestat în săvârșirea faptelor deduse judecății în prezența cauza, manifestat cu perseverență și premeditare, îndreptățesc concluzia și aprecierea instanței că este necesară aplicarea unor pedepse, care să-și atingă scopul de – reeducare , pedeapsa care să asigure și siguranță cetățenilor privind protejarea valorilor ocrotite de lege, siguranță în forță ocrotitoare a legii, dar și în exemplul moral în sensul că o pedeapsa eficientă și proporțională cu gravitatea faptei, descurajează asemenea comportament, sancționând aceste manifestări în mod corespunzător cu rolul de a preîntâmpina săvârșirea unor fapte de același gen.

Având în vedere persoană inculpatului C C – D, așa cum a fost caracterizat de martorul Găvozdea Vasile că fiind un om harnic, care își câștigă existența din muncă în construcții, din care își întreține și familia, având în general un comportament liniștit, cu excepția situațiilor în care consumă alcool și devine violent, vârstă acestuia, faptul că are în întreținere doi copii minori, că a avut o atitudine parțial sinceră, recunoscând o parte din fapte, că prejudiciul creat prin fapta de furt are o valoare relativ scăzută și a fost recuperată integral, cât și faptul că se află sub aspectul istoricului infracțional în situația intervenirii reabilitării pentru condamnările anterioare, instanța apreciază că aceste aspecte pot fi reținute la individualizarea pedepsei , și că aceste împrejurări constituie circumstanțe atenuante în favoarea inculpatului , în temeiul 74 alin. 2 Cod penal , urmând că instanța, în temeiul art. 76 Cod Penal, să coboare pedeapsa sub limita specială prevăzută de lege pentru infracțiunile mai sus reținută în sarcina inculpatului

În temeiul art. 33 lit. a Cod penal va constată că faptele săvârșite sunt în concurs real și în temeiul art. 34 lit. b Cod penal va contopi pedepsele în pedeapsa cea mai grea .

Pe durata prevăzută de art. 71 Cod penal instanța nu a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prevăzută de art. 64 lit. a teza a ÎI-a și b Cod penal, începând cu dată rămânerii definitive a hotărârii , văzând considerentele deciziei nr. LXXIV /2007 pronunțată în interesul legii de către ICCJ, din momentul rămânerii definitive a hotărârii și până la terminarea executării pedepsei principale. Instanța nu a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a teza I și lit. c Cod Penal , dsi art. 71 reglementează obligația instanței de a interzice drepturile prevăzute de art. 64 lit. a-c Cod Penal. Interzicerea dreptului de a vota contravine art. 3 din Protocolul nr. 1 al Convenției pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, astfel cum a statuat CEDO prin Hoț. din 30.03.2004 privind cauza Hirst contra Marii Britanii.

În motivarea acestei hotărâri s-a reținut că indiferent de durata pedepsei și de natură infracțiunii care a atras-o, nu se justifică excluderea celor condamnați din câmpul persoanelor cu drept de vot neexistând nicio legătură între interdicția votului și scopul pedepsei , de a preveni săvârșirea de noi infracțiuni și de a asigura reinserția socială a infractorului.

De asemenea , instanța nu a interzis nici exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. c Cod penal, deoarece inculpatul nu s-a folosit de o profesie sau activitate în comiterea infracțiunii, astfel că nu se justifică interzicerea drepturilor prev. de lit. c. Având în vedere că inculpatul C C – D, se află în situația prev. de art. 38 alin. 2 Cod penal, în sensul că a intervenit reabilitarea pentru condamnările anterioare, instanța apreciază că scopul pedepsei poate fi atins și fără executarea acesteia.

Că modalitate de executare, instanța a apreciat că reeducarea inculpatului C C – D se poate realiza și prin lăsarea în libertate, respectiv prin suspendarea condiționată a executării pedepsei, în temeiul art. 81 Cod penal, având în vedere și limitele pedepsei aplicate și rezultante.

Conform art. 81 Cod penal, care reglementează: Condițiile de aplicare a suspendării condiționate, instanța poate dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate persoanei fizice pe o anumită durata, dacă sunt întrunite următoarele condiții:

a) pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 3 ani sau amendă, când nu există concurs de infracțiuni;

b) infractorul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, afară de cazul când condamnarea intră în vreunul dintre cazurile prevăzute în art. 38;

c) se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.

Suspendarea condiționată a executării pedepsei poate fi acordată și în caz de concurs de infracțiuni, dacă pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani și sunt întrunite condițiile prevăzute în alin. 1 lit. b) și c).

Astfel, în temeiul art. 81 Penal, instanța va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei aplicate inculpatului.

În temeiul art. 82 Cod Penal, se fixează termen de încercare, începând cu dată rămânerii definitive a hotărârii și în temeiul art. 71 alin. 5 Cod Penal, se va suspendă executarea pedepselor accesorii privind interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a teza a II a și b Cod Penal pe durata suspendării condiționate a executării pedepsei principale a închisorii.Se va atrage atenția inculpatului asupra disp. art. 83 Cod Penal privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

Cu privire la latura civilă, în faza de judecată: în temeiul art. 14 și 346 Cod procedura penală raportat la art. 998 cod civil instanța a luat act în faza de judecată, că partea vătămată SC LIDL DISCOUNT SRL și partea vătămată P D-C nu se constituie parte civilă. Ca o consecință a condamnării, în temeiul art. 191 alin. 1 Cod Procedura Penală, intanța a obligat pe inculpat să plătească statului cheltuieli judiciare avansate de stat în cauza din care onorariu avocat din oficiu pentru inculpat în faza de judecată, va fi plătită Baroului V din fondurile Ministerului Justiției.

CONCLUZII

În ultimii ani, autoritatea legii și a instituțiilor însărcinate cu aplicarea ei a fost confruntată cu o criză fără precedent. Recrudescența criminalității și a fenomenului cronic al insecurității civice, actele de violență fizică și verbală, prejudiciile materiale sau victimele omenești au afectat în mod constant imaginea publică a autorității.

Problematica elementului uman, a persoanelor care fac parte din instituțiile publice prezintă o deosebită importanță pentru buna organizare și funcționare a organelor de stat, deoarece calitățile și conduita lor condiționează însăși eficiența activității instituțiilor respective. Este un adevăr demonstrat de știința dreptului administrativ, că serviciile publice nu valorează decât atât cât sunt de competenți funcționarii statului și cât de corectă este comportarea lor.

Funcționarul este chintesența, expresia socială, concentrată a instituțiilor publice. Și, cum orice funcționar vine în contact cu publicul în chestiuni sensibile și presante, nici un funcționar public nu poate să-și permită o derogare de la promptitudine și corectitudine. Autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect și eficiență; or, aceste însușiri sunt serios știrbite atunci când cei care o exercită ar putea fi lăsați fără apărare împotriva acțiunilor ce sunt de natură să le creeze o proastă reputație.

Înfăptuirea atribuțiilor unei instituții publice necesită un grad prealabil de credibilitate din partea deținătorilor acestei activități, care este asigurat de însăși autoritatea organului respectiv. Din cele menționate rezultă că respectând funcționarul public, respectăm însăși autoritatea publică, acest atribut al puterii, de o deosebită importanță. Pentru promovarea unor relații civilizate în viața de zi cu zi, cât și pentru asigurarea unui climat de ordine și liniște publică necesar desfășurării în condiții normale a activităților funcționarilor publici, respectul datorat acestora reprezintă principala condiție necesară în cadrul statului de drept.

Grupul infracțiunilor contra autorității, omogen sub aspectul obiectului juridic generic, este variat sub raportul conținutului acestor infracțiuni, cercetarea criminologică a etiologiei faptelor ce compun acest grup de infracțiuni oferind astfel un câmp interesant investigațiilor criminologice.

Fenomenul infracțional în sfera infracțiunilor contra autorității are din punct de vedere criminologic ca particularități specifice, pe de o parte faptul că valoarea socială penal apărată se înfățișează infractorului sub variate aspecte, însemne de autoritate, semne distinctive, calități și situații care implică exercitarea autorității, iar pe de altă parte faptul că multe din infracțiunile contra autorității sunt infracțiuni complexe a căror latură obiectivă absoarbe conținutul altor infracțiuni (îndeosebi infracțiunile contra persoanei). Aceste particularități determină diversitatea infractorilor care comit astfel de fapte și deci dificultatea stabilirii din punct de vedere criminologic a unei încadrări tipologice.

Pentru a combate infracțiunile de ultraj este necesară elaborarea unor reglementări prin care să se asigure protecția personalului ce execută acțiuni care impun protejarea identității (similare celor pentru martorii amenințați sau pentru investigatorii sub acoperire), precum și referitoare la publicitatea ședinței de judecată; asigurarea unui mecanism de reacție instituțională în domeniul comunicării publice, rapid și eficient, în scopul protejării imaginii personalului M.A.I. angajat în acțiuni de intervenție apreciate nefondat că fiind abuzive sau a celui vătămat că urmare a infracțiunilor de ultraj; îmbunătățirea cadrului normativ în domeniul ordinii și siguranței publice, respectiv inițierea de demersuri legislative pentru modificarea/înlocuirea: Ordonanței Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 60/1991 privind organizarea și desfășurarea adunărilor publice, cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 61/1991 pentru sancționarea faptelor de încălcare a unor norme de conviețuire socială, a ordinii și liniștii publice, cu modificările și completările ulterioare.

Bibliografie

Mircea Bădilă, Drept Penal Partea Specială, vol 1, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2006.

Mihail Udroiu, Fișe de drept Drept Penal Partea Specială, Ediția 2, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2013.

Ovidiu Predescu, Angela Hărășteanu, Drept Penal Parte Specială. Examinare comparativă a Codului Penal cu Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012.

Vasile Păvăleanu, Drept Penal Special, Editura Lumina Lex, București, 2009.

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca, Drept Penal Parte Specială, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, vol I.

Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept Penal Parte Specială- Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011.

Popescu Mihaela Agata, Drept Administrativ Partea Generală – manual de studiu individual, editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2012.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck, București, 2005.

Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a -a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2007.

Drăganu Tudor, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B. Bulai, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Editura TREI, 2008.

I. Iovănaș, Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Editura Didactică și Pedagogică, București 1977.

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, – Explicații teoretice ale codului penal român, vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969.

GLAVA 44- Cartea Românească de învățătură ( Editura Academiei 1965)

Dionisie Fotino – Istoria Daciei , t II.

A. Dincu, Drept penal. Partea generală, Universitatea din București, Facultatea de drept, 1975.

I. Munteanu, Gravitatea vătămării produse, unic criteriu de delimitare între forma agravată a infracțiunii de lovire sau alte violențe și infracțiunea de vătămare corporală, RRD 2/ 1974.

V. Dongoroz, Gh. Dărângă ș.a. „Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă”, Editura Politică București, 1968.

Tudorel Toader, Drept Penal Român. Partea Specială, Editura Hamangiu, București, 2011.

C. Beleiu, Drept civil, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1999.

V. Rămureanu, Aspecte ale încadrării juridice a sustragerii bunurilor sechestrate, în Justiția Nouă nr. 3/1965.

O. Loghin, A. Filipaș , „Drept penal. partea specială” , București 1992..

G. Nistoreanu, A. Boroi, – Drept penal, partea specială, Editura All Beck, București, 2002.

 Valentin Iftenie- Medicina legală din perspectivă juridică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.

I.Dumitru, “Semnificația noțiunii de misiune”, pr. în art.1 din Decretul-lege nr.41/1990.

V.Pătulea, Notă critică la Decizia nr.321/1990 a Trib. jud. Suceava; Dr. nr. 2-3/1991.

I.Dumitru, “Aplicarea procedurii specifice de urgență în cazul faptelor penale care nu sunt flagrante”, Drept nr.8/1992.

V.Dongoroz, Gh. Dărângă ș.a. “Noul Cod Penal și Codul Penal anterior: prezentare comparativă”, Editura Politică, București, 1968.

Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Gheorghe Nistoreanu, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea specială – Teorie și practică judiciară. Vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Legislație

Constituția României 2003, Ed. Stefan, București, 2003.

Codul penal român. Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2010.

Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi.

Legii 140 / 1996.

Decretului Lege nr. 41 / 1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate.

Legea nr. 26 / 1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

Hotărârea Guvernului nr. 131 / 1991.

Legea nr. 74 / 1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România.

Surse electronice

Publicația oficială

www.echr.coe.int

www.contabilul.ro

http://www.scribd.com/

http://www.dreptonline.ro

http://www.juridice.ro

http://www.scritube.com

http://www.tocilar.ro

http://facultate.regielive.ro

www.legalis.ro

http://legeaz.net

Bibliografie

Mircea Bădilă, Drept Penal Partea Specială, vol 1, Editura ALTIP, Alba Iulia, 2006.

Mihail Udroiu, Fișe de drept Drept Penal Partea Specială, Ediția 2, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2013.

Ovidiu Predescu, Angela Hărășteanu, Drept Penal Parte Specială. Examinare comparativă a Codului Penal cu Noul Cod Penal, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012.

Vasile Păvăleanu, Drept Penal Special, Editura Lumina Lex, București, 2009.

Petre Dungan, Tiberiu Medeanu, Viorel Pașca, Drept Penal Parte Specială, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2012, vol I.

Vasile Dobrinoiu, Norel Neagu, Drept Penal Parte Specială- Teorie și practică judiciară, Ed. Universul Juridic, Bucuresti, 2011.

Popescu Mihaela Agata, Drept Administrativ Partea Generală – manual de studiu individual, editura Pro Universitaria, Bucuresti, 2012.

Iorgovan Antonie, Tratat de drept administrativ, ed.4, vol.II, Ed. All Beck, București, 2005.

Verginia Vedinaș, Drept administrativ, Ediția a -a revăzută și actualizată, Editura Universul Juridic, București 2007.

Drăganu Tudor, Liberul acces la justiție, Ed. Lumina Lex, București, 2003.

C. Bulai, A. Filipaș, C. Mitrache, B. Bulai, C. Mitrache, Instituții de drept penal, Editura TREI, 2008.

I. Iovănaș, Drept administrativ și elemente ale științei administrației, Editura Didactică și Pedagogică, București 1977.

Vintilă Dongoroz, Siegfried Kahane, – Explicații teoretice ale codului penal român, vol. IV, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1969.

GLAVA 44- Cartea Românească de învățătură ( Editura Academiei 1965)

Dionisie Fotino – Istoria Daciei , t II.

A. Dincu, Drept penal. Partea generală, Universitatea din București, Facultatea de drept, 1975.

I. Munteanu, Gravitatea vătămării produse, unic criteriu de delimitare între forma agravată a infracțiunii de lovire sau alte violențe și infracțiunea de vătămare corporală, RRD 2/ 1974.

V. Dongoroz, Gh. Dărângă ș.a. „Noul Cod penal și Codul penal anterior, prezentare comparativă”, Editura Politică București, 1968.

Tudorel Toader, Drept Penal Român. Partea Specială, Editura Hamangiu, București, 2011.

C. Beleiu, Drept civil, Casa de editură și presă „Șansa” S.R.L., București, 1999.

V. Rămureanu, Aspecte ale încadrării juridice a sustragerii bunurilor sechestrate, în Justiția Nouă nr. 3/1965.

O. Loghin, A. Filipaș , „Drept penal. partea specială” , București 1992..

G. Nistoreanu, A. Boroi, – Drept penal, partea specială, Editura All Beck, București, 2002.

 Valentin Iftenie- Medicina legală din perspectivă juridică, Editura Fundației România de Mâine, București, 2006.

I.Dumitru, “Semnificația noțiunii de misiune”, pr. în art.1 din Decretul-lege nr.41/1990.

V.Pătulea, Notă critică la Decizia nr.321/1990 a Trib. jud. Suceava; Dr. nr. 2-3/1991.

I.Dumitru, “Aplicarea procedurii specifice de urgență în cazul faptelor penale care nu sunt flagrante”, Drept nr.8/1992.

V.Dongoroz, Gh. Dărângă ș.a. “Noul Cod Penal și Codul Penal anterior: prezentare comparativă”, Editura Politică, București, 1968.

Vasile Dobrinoiu, Ilie Pascu, Gheorghe Nistoreanu, Ioan Molnar, Valerică Lazăr, Alexandru Boroi, Drept Penal. Partea specială – Teorie și practică judiciară. Vol. II, Ed. Lumina Lex, București, 2002.

Legislație

Constituția României 2003, Ed. Stefan, București, 2003.

Codul penal român. Codul de procedură penală, Editura Hamangiu, București, 2010.

Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

Legea nr. 278/2006 pentru modificarea și completarea Codului penal, precum și pentru modificarea și completarea altor legi.

Legii 140 / 1996.

Decretului Lege nr. 41 / 1990 privind asigurarea unui climat de ordine și legalitate.

Legea nr. 26 / 1994 privind organizarea și funcționarea Poliției Române.

Hotărârea Guvernului nr. 131 / 1991.

Legea nr. 74 / 1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înființarea, organizarea și funcționarea Colegiului Medicilor din România.

Surse electronice

Publicația oficială

www.echr.coe.int

www.contabilul.ro

http://www.scribd.com/

http://www.dreptonline.ro

http://www.juridice.ro

http://www.scritube.com

http://www.tocilar.ro

http://facultate.regielive.ro

www.legalis.ro

http://legeaz.net