Resurse Si Destinatii Turistice

Resurse și destinații turistice

CUPRINS

Modulul I. Evoluția istorică a turismului

1.1. Turismul în perioada Antichității

1.2. Turismul în perioada Evului Mediu și a Renașterii, reprezentativ pentru pelerinajele din Europa și Asia

1.3. Epoca Modernă – calea spre un turism modern

1.4. Turismul în secolul XX

MODULUL II. Resursele turistice – element determinant al activității turistice

2.1. Resursele turistice – conținut și tipologie

2.2. Destinația turistică – definire și tipologie

MODULUL III. Regionarea în turism. Studii de zonare turistică a României

MODULUL IV. Destinația turistică – elemente de management și marketing

MODULUL V. Resurse și destinații turistice în turismul de litoral

5.1. Prezentare generală

5.2. Principalele resurse și destinații turistice ale turismului de litoral

5.2.1. Bazinul Mării Mediterane

5.2.2. Baziunul Mării Negre

5.2.3. Bazinul Oceanului Atlantic

5.2.4. Bazinul Oceanului Pacific

5.2.5. Bazinul Oceanului Indian

MODULUL VI. Resurse și destinații turistice în turismul balnear

6.1. Prezentare generală

6.2. Factorii naturali de cură

6.3. Pricipalele resurse și destinații în turismul balnear internațional

MODULUL VII. Resurse și destinații turistice în turismul montan

7.1. Prezentare generală

7.2. Principalele resurse și destinații ale turismului montan internațional

7.2.1. Europa

7.2.1.1. Zona munților Alpi

7.2.1.2. Alte zone montane europene

7.2.2. America

7.2.3. Asia

MODULUL VIII. Resurse și destinații turistice în turismul urban

MODULUL IX. Resurse și destinații turistice în parcuri și rezervații naturale

9.1. Turismul și crearea de zone protejate

9.2. Parcurile naționale și alte rezervații

9.2.1 America de Nord

9.2.2. Europa

9.2.3. Asia

9.2.4. Africa

MODULUL X. Resurse și destinații turistice pentru formele de turism de nișă

MODULUL XI.Resurse și destinații turistice în România

MODULUL XII. Căi și modalități de îmbunătățirea a managementului și promovării destinațiilor turistice românești

BIBLIOGRAFIE

Modulul I. Evoluția istorică a turismului

Turismul în perioada Antichității

De-a lungul istoriei oamenii aveau tendința de-a călători în vederea descoperirii de noi locuri, și pentru a cunoaște cultura altor popoare dar și pentru noi experiențe. La început aceste călătorii se realizau pe jos, pe uscat iar mai târziu pe mări și oceane. Cele mai vechi formulări ale noțiunii de turism se leagă de popoarele egiptene, persane, chineze și grecești. (Tasnádi, 2002:17; Gyuricza 2008:18)

În Grecia Antică principalele activități care motivau oamenii să călătorească erau: sărbătorile religioase (pelerinajele de la Delphi și Ierusalim), Jocurile Olimpice (care conform istoricilor au început în anul 776 î.Hr. în Olympia), băile termale recomandate de Hippocrate (considerat părintele medicinei) în vederea tratării unor boli, dar și dorința de a studia diverse discipline. În Grecia Antică oamenii întocmeau așa zise “contracte de vizite reciproce” prin intermediul cărora se asigura călătorului masă, cazare și siguranță. (Tasnádi 2002:18; Gyuricza 2008:18; Veres 2008:7)

Pausanias (geograf și călător grec) se remarcă prin descrierea Greciei în zece cărți în care prezintă o listă detaliată cu siturile vizitate și cu legendele care sunt legate de acestea, realizând astfel un adevărat ghid turistic pentru călătorii din vremea aceea și lasând un important manuscris pentru zilele noastre.

http://www.fordham.edu/halsall/ancient/pausanias-bk1.asp

Roma Antică a avut și ea o importanță semnificativă în dezvoltarea turismului. Romanii au fost primii în istorie care au pus bazele unei rețele de drumuri pentru a asigura legătura dintre orașele din Imperiul Roman. De-a lungul acestor drumuri s-au construit primele hanuri cu scopul de a oferi cazare și masă. Datorită dezvoltării cartografiei, negustorii și alți călători erau ghidați cu ajutorul unor hărți sau ghiduri care ofereau informații cu privire la principalele trasee. (Tasnádi, 2002:19; Dombay 2007: 24; Gyuricza 2008:19; Veres 2008:7)

În rândul clasei conducătoare s-a dezvoltat pentru prima dată ideea de a alege o destinație pentru petrecerea timpului liber. Astfel, cele mai râvnite destinații erau litoralul și băile termale, transportul realizându-se cu poștalioanele imperiale sau cu trăsuri în care se putea dormi. (Gyuricza 2008:19). În România cele mai renumite băi termale erau Geoagiu-Băi și Băile Herculane. (Dombay 2007: 24). Pe lângă evenimentele de genul: teatru, poezie, artă, arhitectură, filozofie, care erau importante puncte de atracție pentru majoritatea turiștilor, o adevărată senzație era reprezentată de ceea ce se numea “Cele șapte minuni ale lumii”: (Tasnádi 2002:20).

Figura nr.1 Cele șapte minuni ale lumii antice

Sursa: relizat de autor pe baza informațiilor de pe site-urile:

http://www.history.com/topics/seven-ancient-wonders-of-the-world

http://www.authenticwonders.com/Wonders/list.html

Din păcate, în zilele noastre nu mai există decît rămăsițele Piramidei din Giza, celelalte atracții amintite fiind distruse în urma incendiilor și a cutremurelor.

Ca urmare, la inițiativa lui Bernard Webwer (producător de filme și aviator canadian), s-a lansat ideea de a alcătui o nouă listă cu edificii (opere ale ingeniozității minții și mâinii omenești) încă existente și create înainte de 2000, care merită calificativul de „minune a lumii”. În urma mai multor selecții și, în final, cu ajutorul unei votări mondiale (realizate pe Internet, prin SMS sau apel telefonic), organizată de New Seven Wonders Foundation, în anul 2007, se aduce la cunoștința publicului lista cu „cele șapte minuni ale lumii moderne”:

Figura nr.2 Cele șapte minuni ale lumii moderne

Sursa: realizat de autor pe baza imaginilor de pe site-ul:

http://fr.wikipedia.org/wiki/Sept_nouvelles_merveilles_du_monde

La acestă inițiativă nu a luat parte Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), care a considerat acțiunea în sine ca fiind una subiectivă și incomparabilă cu munca științifică desfășurată de experți în domeniu preocupați de întocmirea listei care alcătuiesc „Patrimoniul cultural mondial”. Această listă cuprinde un număr de 936 de situri având o valoare universală remarcabilă.

(http://whc.unesco.org/en/list/)

Turismul în perioada Evului Mediu și a Renașterii, reprezentativ pentru pelerinajele din Europa și Asia

O dată cu decăderea Imperiului Roman, întreaga viață economică a avut de suferit, inclusiv turismul. În această perioadă, numită și perioada întunecată, s-au deterioarat drumurile de legătură, a scăzut comerțul, iar oamenii au început să migreze către sate pentru a-și asigura nivelul de trai. (Tasnádi 2002:20)

Principala formă de turism din acestă perioadă era turismul religios. Moaștele sfinților, care erau păstrate în diferite locuri atrăgeau pelerini din toate colțurile lumii. Astfel, s-a pus accent pe construcția bisericilor și a catedralelor, Franța reprezentând una din principalele puncte de atracție din acea perioadă dar și din zilele noastre. De asemenea, construcția mănăstirilor și a hanurilor a cunoscut un elan uriaș în acesta perioadă, scopul acestora fiind primirea numărului imens de pelerini. Pelerinajele au început să fie organizate pe criterii de religie, locul preferat de credincioși fiind Ierusalimul și Roma, iar de către musulmani (care introduc obligativitatea pelerinajului), Mecca.

La sfârșitul acestei perioade, inovațiile în domeniul agriculturii au condus la creșterea nivelului de trai al populației și totodată la dezvoltarea marilor orașe europene. Aceste aspecte au determinat intensificarea interesului pentru știință ceea ce a condus la apariția unui număr impresionant de universități în orașele: Oxford și Cambridge (sec. XII), Salamanca (sec. XIII), Viena și Praga (sec. XIV), Uppsala (sec. XV) și Leiden (sec. XVI). Deplasarea cadrelor didactice de la o universitate la alta, dar și a studenților care-și desfășurau studiile în străinătate, au favorizat atât creșterea traficului de călători cât și dezvoltarea turismului cultural. (Tasnádi 2002:20, Dombay 2007: 25; Gyuricza 2008:20).

Cea mai reprezentativă scriere de călătorie din Evul Mediu, apărută sub diverse titluri „Diversitatea lumii”, „Cartea minunilor” sau „Milionul”, a fost realizată de către renumitul navigator venețian, Marco Polo, care dezvăluie imensa și fabuloasa lume a Asiei. (Veres 2008:7).

La sfârșitul secolului al XV-lea s-au înregistrat adevărate progrese în arta navigației, care au avut un impact pozitiv asupra dezvoltării turismului. Descoperirile realizate ajutau navigatorii în măsurarea latitudinii (telescopul) și în orientarea acestora către punctele cardinale (busola). (Popescu 2008:45).

Marile descoperiri geografice din secolele XV-XVI (a Japoniei în 1452, a Americii în 1492 și a estulului Siberiei în1584) au deschis noi oportunități în dezvoltare unor noi destinații turistice.

Epoca Modernă – calea spre un turism modern

În secolul al XVI-lea, apariția primelor state moderne: Franța lui Ludovic al XI-lea (1461-1483), Spania regilor catolici (1479), Anglia lui Henric al VIII-lea (1509-1547) și Imperiul lui Carol al V-lea (Quintul) (1516-1556) (Sursa: Popescu 2008:50), au reprezentat un pas important în dezvoltarea turismului.

Dorința de a călători s-a accentuat mai ales în Anglia, în rândul clasei aristocrate. În secolul al XVII-lea aceste călătorii s-au concretizat sub denumirea de “Grand Tour”, reprezentând astfel primul traseu turistic european. Așa numiții “turiști grand” erau tinerii cu studii superioare care doreau să ocupe o poziție importantă (administrator sau lider politic) la curtea Reginei Elisabeta I. “Grand Tour”-ul dura în jur de doi-trei ani, timp în care tinerii absolvenți erau preocupați de cunoașterea culturii civilizațiilor străine vizitând asfel cele mai importante centre culturale din Europa: Paris, Geneva, Milano, Florența, Veneția, Viena, Regiunea Rin-ului, Drezda, Hamburg etc. Tot în rândul englezilor se dezvoltă un interes tot mai mare față de băile termale și litoral, Riviera engleză devenind foarte cunoscută prin stațiunile Brighton și Hastings. (Tasnádi 2002:22, Rátz:2004:22, Gyuricza 2008:21).

În acestă perioadă medicina a jucat un rol important în dezvoltarea turismului. Medicii în scrierile lor prezentau aspectele benefice ale apelor termale și sărate (de mare) îndemnând astfel oamenii să călătorească cu scopul de a se vindeca și de a se relaxa.

Dr. Jones, medic eminent, a publicat în anul 1572 un tratat cu privire la aspectele benefice ale apelor din Buxton intitulat „Buxtone’s Bathes’ Benefite” Buxton devenind astfel una din stațiunile preferate de aristocrați. (http://www.n.f.wilson.btinternet.co.uk/pdf/500-526.pdf : 2) De asemenea, cartea medicului englez Richard Russel, intitulată „Glandular Diseases, or a Dissertation on the Use of Sea Water in the Affections of the Glands”, și publicată în anul 1752, prezintă importanța apei de mare în tratarea bolilor glandulare, ceea ce a reprezentat un prim pas în dezvoltarea „turismului de litoral”.

(http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1645547/pdf/procrsmed00322-0019.pdf )

La mijlocul secolul al XVIII-lea, călătoriile și scrierile lui Jean-Jacques Rousseau au reprezentat un imbold important în petrecerea timpului în mijlocul naturii dar și în dezvoltarea turismului de odihnă. Aceste aspecte au fost ajutate, atât prin dezvoltarea infrastructurii în majoritatea țărilor europene: în Anglia (1663), Franța (1716), Germania (1751), cât și prin construcția unităților de cazare private. (Tasnádi 2002:23).

Revoluția industrială de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a constituit un adevărat “boom” în dezvoltarea turismului. Construirea primelor căi ferate în anul 1800 a contribuit atât la reducerea timpul de parcurgere a distanțelor, cât și a costurilor de călătorie. Prima locomotivă cu aburi a fost inventată de George Stephenson în anul 1814 iar în 1825 apare prima cale ferată între Stockton și Darlin rândul englezilor se dezvoltă un interes tot mai mare față de băile termale și litoral, Riviera engleză devenind foarte cunoscută prin stațiunile Brighton și Hastings. (Tasnádi 2002:22, Rátz:2004:22, Gyuricza 2008:21).

În acestă perioadă medicina a jucat un rol important în dezvoltarea turismului. Medicii în scrierile lor prezentau aspectele benefice ale apelor termale și sărate (de mare) îndemnând astfel oamenii să călătorească cu scopul de a se vindeca și de a se relaxa.

Dr. Jones, medic eminent, a publicat în anul 1572 un tratat cu privire la aspectele benefice ale apelor din Buxton intitulat „Buxtone’s Bathes’ Benefite” Buxton devenind astfel una din stațiunile preferate de aristocrați. (http://www.n.f.wilson.btinternet.co.uk/pdf/500-526.pdf : 2) De asemenea, cartea medicului englez Richard Russel, intitulată „Glandular Diseases, or a Dissertation on the Use of Sea Water in the Affections of the Glands”, și publicată în anul 1752, prezintă importanța apei de mare în tratarea bolilor glandulare, ceea ce a reprezentat un prim pas în dezvoltarea „turismului de litoral”.

(http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1645547/pdf/procrsmed00322-0019.pdf )

La mijlocul secolul al XVIII-lea, călătoriile și scrierile lui Jean-Jacques Rousseau au reprezentat un imbold important în petrecerea timpului în mijlocul naturii dar și în dezvoltarea turismului de odihnă. Aceste aspecte au fost ajutate, atât prin dezvoltarea infrastructurii în majoritatea țărilor europene: în Anglia (1663), Franța (1716), Germania (1751), cât și prin construcția unităților de cazare private. (Tasnádi 2002:23).

Revoluția industrială de la sfârșitul secolului al XVIII-lea a constituit un adevărat “boom” în dezvoltarea turismului. Construirea primelor căi ferate în anul 1800 a contribuit atât la reducerea timpul de parcurgere a distanțelor, cât și a costurilor de călătorie. Prima locomotivă cu aburi a fost inventată de George Stephenson în anul 1814 iar în 1825 apare prima cale ferată între Stockton și Darlington. Extinderea cu repeziciune a rețelei de cale ferată a făcut posibilă extinderea călătoriilor și în rândul clasei muncitoare. În anul 1841, Thomas Cook concepe primul “pachet de călătorie” (o călătorie cu trenul pe traseul Loughborough-Leicester) cu scop caritabil, făcând cunoscută această inițiativă prin distribuirea unor fluturași cu sloganul “tee and buns”. Succesul acestei inițiative, la care au luat parte un număr de 570 de persoane, a pus bazele primei “agenții de turism”, Cook devenind primul agent turistic cu normă întreagă. Acesta a fost preocupat nu doar de organizarea călătoriilor, ci și de elaborarea unor ghiduri turistice. Tot de numele lui Cook se leagă și introducerea primului voucher pentru cazarea călătorilor. Tot în anul 1841, dar în USA, Henry Wells deschide de asemenea o “agenție de turism” numită la început “Wells Fargo”, iar mai târziu “American Express” care va emite în 1891 primul “cec de călătorii”. (Tasnádi 2002:24-25, Dombay 2007: 26; Gyuricza 2008:22, Veres 2008:9).

Cele mai râvnite destinații din acestă perioadă (dar pot să afirm că și din zilele noastre) erau: Franța (Paris, Riviera Franceză, Biaritz pe malul Oceanului Atlantic), Elveția (renumită pentru practicarea sporturilor de iarnă), Italia (Veneția, Roma, Florența) și Valea Rin-ului. Turiștii care optau pentru aceste destinații erau preponderent englezi și americani. (Gyuricza 2008:22).

La începutul secolului al XIX-lea se extind tot mai mult călătoriile pe mări și oceane. Dacă la începutul perioadei se organizau doar scurte trasee cu “bacul”, în anul 1838 se lansează primul traseu cu program regulat (pe distanță lungă) spre India și Asia de către Peninsular and Oriental Steam Navigation Company iar în 1840 spre America de către Cunard Steamship Company. La începutul secolului al XX-lea se pune un accent tot mai mare pe construcția vapoarelor de lux (Queen Mary și Mauritania) care vor contribui la diversificare pachetelor de călătorii oferite. (Tasnádi 2002:25-26).

Turismul în secolul XX

Industrializarea, descoperirea mașinii cu aburilor (în 1776 de către James Watt), realizarea vaporului cu aburi (în 1807 de către R. Fulton), a locomotivei cu aburi (în 1814 de către George Stephenson), construcția primei căi ferate în 1825 între Stockton și Darlington, iar mai târziu apariția automobilului (în 1885 K. Benz a creat primul automobil) și a avioanelor (primul conceput în 1903 de frații Wright), au determinat un progres rapid al mijloacelor de transport și a căilor de comunicație, favorizând astfel extinderea activităților turistice. Astfel, locurile inaccesibile cu trenul au fost parcurse cu ajutorul automobilelor, ceea ce a condus la înmulțirea destinațiilor deja cunoscute cu altele noi, la fel de atrăgătoare.

Instituționalizarea turismului, atât pe plan național, cât și internațional au determinat un avânt continuu al acestuia devenind alături de revoluția tehnico-științifică, unul dintre cele mai spectaculoase fenomene ale secolului XX. (Snak, Baron, Neacșu 2003:18). Dreptul la “concediul plătit”, introdus în anul 1930, și creșterea treptată a nivelului de trai au reprezentat un adevărat impuls în dezvoltarea turismului. Aceste aspecte au favorizat (din punct de vedere al individului) conturarea a trei condiții de bază în organizarea unei călătorii, și anume: timpul liber, venitul (disponibil în urma asigurării celor necesare traiului) și motivația (în alegerea unei destinații). Începând cu anii 50 și până-n zilele noastre turismul internațional a cunoscut o dezvoltare galopantă. (aspect confirmat de datele OMT din iunie 2011). Astfel, în a doua jumătate a secolului XX se conturează importanța turismului în activitate economico-socială sub denumirea de industria turistică.

Figura nr.3. Evoluția sosirilor de turiștilor internaționali (exprimat în milioane de persoane) pe regiuni, în perioada 1990-2010.

Sursa: realizat de autor pe baza datelor statistice obținute din lucrare Faits saillants OMT du tourisme, Edition 2010:10, disponibilă pe

http://mkt.unwto.org/sites/all/files/docpdf/unwtohighlights11frhr.pdf

Din figura de mai sus se evidențiază faptul că numărul de sosiri pe ,,bătrânul continent,, a crescut continuu de la 250,7 milioane în 1990 la 507,5 milioane în 2008, iar în anii 2009- 2010 raportat la 2008 (anul cu cel mai mare număr de sosiri) s-au înregistrat ușoare scăderi de 1.10% (2009) respectiv 0,97 % (2010). Comparativ cu celelalte continente, observăm că în ciuda scăderilor înregistrate în 2009-2010 Europa rămâne principala destinație a turiștilor din întreaga lume.

MODULUL II. Resursele turistice – element determinant al activității turistice

Resursele turistice – conținut și tipologie

Pentru a defini termenul de resursă turistică trebuie să avem în vedere locul acesteia în structura ofertei turistice reale care prezintă următoarea componență:

Potențialul turistic care cuprinde resursele turistice naturale și cele antropice

Baza tehnico-materială a turismului care constă în: unități de cazare și alimentație, instalații, modalități de agrement și tratament

Serviciile turistice

Forța de muncă din turism

Organizația Mondială a Turismului definește noțiunea de potențial turistic ca fiind „un ansamblu de componente naturale, culturale și socio-economice care arată posibilitățile de valorificare în plan turistic și oferă sau dau o anumită funcționalitate teritoriului, având un rol esențial în dezvoltarea activităților de turism”. În literatura de specialitate, se regăsesc serie de sinonime pentru noțiunea de potențial turistic, ca de exemplu: fond turistic și patrimoniu turistic. În diverse studii de specialitate noțiunea de fond turistic este definit ca fiind „totalitatea resurselor naturale, socio-culturale și istorice de valorificare turistică, ce alcătuiesc baza ofertei potențiale a unui teritoriu, de care se leagă prezența sau absența activităților turistice, ca premisă esențială în amenajarea turistică a unei zone și în dezvoltarea anumitor forme de turism” (Neacșu N. et all. 2011:13 după Cândea M.).

Analizând cele două definiții observăm că amble noțiuni menționează importanța resurselor naturale care au o contribuție importantă în dezvoltarea activităților turistice, determinând totodată amplasarea și construirea unei stațiuni turistice de succes.

Potențialul turistic se compune din:

Resursele turistice naturale care reprezintă totalitatea resurselor turistice pe care le oferă cadrul natural – relief, climă, floră, faună, hidrografie, arii naturale protejate, etc. Majoritatea specialiștilor consideră că aceste resurse compun de fapt oferta turistică primară deoarece ele constituie baza ofertei turistice, determinându-i pe turiști să se deplaseze spre o anumită destinație turistică.

Resursele turistice antropice care cuprinde tot ceea ce este creat de mâna omului – monumente, muzee, cetăți, biserici, etc. Aceste resurse poartă numele de ofertă turistică secundară și sunt utilizate pentru a îmbogăți și valorifica resursele turistice naturale.

Conform Ordonanței Guvernului nr. 58/1998, patrimoniul turistic reprezintă “resursele turistice și structurile turistice realizate în scopul valorificării lor prin activități de turism”.

Din definițiile relatate putem afirma că potențialul turistic reprezintă de fapt oferta turistică potențială (resursele turistice naturale și antropice), la care dacă mai adăugăm:

echipamentul de producție a serviciilor turistice (structurile de cazare, de alimentație, de tratament, de transport și de agrement);

masa de bunuri alimentare și industriale destinate consumului turistic;

infrastructura generală și turistică;

forța de muncă;

condițiile de comercializare (prețuri, tarife, promoții, agenții de turism, etc.);

se conturează oferta turistică reală (efectivă) adică patrimoniul turistic.

Caracteristicile resurselor turistice se referă la:

Specificitatea resurselor turistice – caracteristică determinată de spațiului în care se găsesc resursele analizate. De exemplu: plaja este o resursă specifică stațiunilor de litoral, pârtiile de schii sunt specifice stațiunilor montane, apele termale sunt resurse specifice stațiunilor balneo-climaterice etc.

Originalitatea și/sau unicitatea resurselor turistice – caracteristică determinată de raritatea sau chiar singularitatea resurselor prezentate. De exemplu există specii de plante (floarea de colț – declarat monument al naturii în România) și de animale care se găsesc doar într-un anumit loc de pe planetă (capra negră, ursul coala, lemurul etc); de asemenea trebuie să facem referire și la resursele antropice existente (Patrimoniul Mondial UNESCO care are drept scop salvarea și conservarea ubor locuri importante din punct de vedere natural sau istoric)

Aria de influență a resurselor turistice la nivel local, regional, național și internațional – caracteristică stabilită de impactul resurselor asupra zonei. De exemplu, ceramica de la Horezu cu un puternic impact atât la nivel local cât și internațional (fiind înscrisă în lista patrimoniului imaterial UNESCO), Delta Dunării cu impact atât la nivel regional, național cât și internațional, sau Piramidele din Egipt, Taj Mahal etc. care un impact răsunător la nivel internațional.

Tipologia resurselor turistice

Tipologia resurselor turistice se realizează pe baza mai multor criterii de clasificare:

Din punctul de vedere al conținutului:

Resurse turistice naturale (relief, climă, floră, faună, hidrografie, arii naturale protejate, etc.);

Resurse turistice antropice (monumente, muzee, cetăți, biserici, etc.).

Din punctul de vedere al valorii:

Resurse unice, rare și originale (Cascada Niagara, Piramidele etc.);

Resurse de creație – originale (parcuri naționale, orașe cetăți – ca de exemplu Sighișoara care e singura cetate medievală locuită în Europa, etc.);

Resurse atractive – aspecte comune multor zone truristice (nisipuri fine, mări azurii, peisaje deosebite etc);

După gradul de polarizare a resurselor turistice:

Resurse turistice concentrate într-un teritoriu restrâns ca întindere (peșterile din Munții Apuseni);

Resurse turistice dispersate pe arii teritoriale întinse (apele minerale din România);

Din punctul de vedere al răspândirii în teritoriu:

Resurse turistice nodale concentrate pe o arie teritorială restrânsă (stațiuni sau grup de stațiuni) destinate cu prioritate turismului de sejur;

Resurse turistice liniare situate de-a lungul unui circuit, fiind destinate în principal turismului itinerant.

Destinația turistică – definire și tipologie

Destinația turistică reprezintă locul sau spațiul geografic unde un vizitator sau un turist se oprește (fie pentru o noapte de cazare, fie pentru o perioadă de timp), sau poate reprezenta chiar punctul terminal al vacanțelor turiștilor, indiferent dacă ei călătoresc în scop turistic sau de afaceri (Stăncioiu A.F, 1999). Punctul terminal ales de turiști poate fi o localitate, o regiune sau chiar o țară, unde turistul își va petrece cea mai mare parte a timpului.

Destinațiile turistice reprezintă centrul activității turistice, fiind punctul de legătură al multor componente ale turismului, respectiv transportul, cazarea, alimentația, agrementul etc.

Din punct de vedere geografic (Brunet, 1993:154) destinația reprezintă un loc în care se merge pentru a ramâne acolo un timp determinat. O definiție mai complexă întâlnim în cadrul Enciclopediei de Turism (Jafari, 2000:144-145) conform căreia, destinația turistică se referă la locul unde turiștii intenționează să-și petreacă timpul lor, departe de casă. Acestă unitate geografică vizitată de turiști poate fi un sat, oraș, o regiune, o insulă sau o țară. Mai mult decât atât, o destinație poate fi o singură locație, un set de destinații multiple (ca parte a unui circuit), sau chiar o destinație în mișcare (cum ar fi o croazieră). Având în vedere faptul că destinația este un concept complex, definirea acestuia se concentrează pe trei aspecte principale: geografic (locul ales), economic (piață, produs) și psiho-social (motivația de consum), (Kadri B., 2011:13)

Pentru a putea fi considerată destinație, un loc trebuie să dispună de un potențial turistic corespunzător îndeplinind în același timp și o serie de cerințe legate de infrastructură, serviciile oferite, gradul de cultură, tradițiile, relațiile sociale etc., aspecte care vor conduce la diferențierea destinațiilor, conturându-se astfel piețele țintă spre care se va orienta atenția firmelor de turism.

Consiliul pentru Educație al Organizației Mondiale a Turismului definește destinația turistică ca fiind “un spațiu cu granițe fizice și administrative care îi definesc managementul; și imagini și percepții care îi definesc competitivitatea de piață” .

Conform lui Pike S. (2004), destinațiile turistice sunt locuri, care atrag vizitatorii pentru o ședere temporară, ce aparțin unor continente, țări, state, provincii, orașe, sate, în scopul transformării lor în stațiuni turistice (Neacșu N., 2011:30).

În cadrul literaturii de specialitate, destinația este explicat în mai multe variante (Neacșu N. Et all, 2011:26):

reprezintă un produs sau mai multe produse turistice – astfel, o destinație este o singură entitate (ca de exemplu România) care poate include mai multe destinații turistice: localități, stațiuni etc.; sau o croazieră pe Dunăre care se desfășoară pe teritoriul mai multor state;

este atât o entitate fizică (spațiul geografic) cât și o entitate socio-culturală (istorie, popor, tradiție, gastronomie etc);

un concept mental al potențialilor turiști (imaginea conturată cu privire la destinația aleasă).

Cu privire la elementele componente ale unei destinații turistice, întâlnim mai multe abordări în cadrul literaturii de specialitate. Unii autori consideră că o destinație turistică are trei elemente componente (Neacșu N. Et all, 2011:26 și Rotariu I., 2008:28):

elemente constitutive de bază numite și „inima” sau „miezul” destinației, cum ar fi: localizarea geografică, clima, flora, fauna, siturile istorice etc.

elementele periferice naturale precum împrejurimile destinației, localnicii, ambianța;

elementele periferice create ca de exemplu: structuri de cazare și alimentație, infrastructura de transport, servicii comerciale, modalități de divertisment etc.

Alți autori consideră că, de fapt, alte trei elemente reprezintă componentele unei destinații, și anume:

natura – resursele turistice naturale reprezentând în majoritatea cazurilor motivația/ elementul stimulator al deplasării turiștilor spre anumite locuri;

climatul – scopul urmărit de turiști este schimbarea climatului;

cultura – aspect care se bazează atât pe patrimoniul construit (muzee, case memoriale etc.) cât și pe patrimoniul neconstruit (obiceiuri, tradiții etc.)

Comparând cele două puncte de vedere, observăm că există cam aceleași elemente componente doar sub altă denumire. Elementul component distinctiv ar fi climatul care nu apare în primul punct de vedere.

O altă clasificare împarte componentele unei destinații turistice în patru categorii sintetizând și completând totodată punctele de vedere amintite anterior (Neacșu N. Et all, 2011:26 și Rotariu I., 2008:28):

punctele de atracție turistică (materia primă a turismului) – compuse din patrimoniul natural (peisaje, floră, faună, climă, lacuri, mare, plajă etc.), patrimoniul arhitectonic (construcții), patrimoniul socio-cultural (limba, populația-gazdă, muzee, folclor etc.), patrimoniul industrial (fabrici, mori etc.), atracții sportive (stadioane, patinoare, pârtii de schi etc.);

facilitățile și serviciile existente – se compun din spațiile de cazare, structurile de alimentație și centrele comerciale create, mijloacele de transport disponibile și prin serviciile care răspund de siguranța turiștilor (servicii medicale, pompieri, poliție, servicii de pază etc.);

căile de acces către destinația turistică – care influențează în mod direct distanța de deplasare, durata deplasării, costul deplasării, comoditatea, ambianța și atmosfera pe timpul deplasării către destinația aleasă. În această categorie includem:

infrastructura generală (drumuri naționale, autostrăzi, căi ferate, aeroporturi, combustibil, căi de comunicații, posibilități de alimentare cu apă, energie etc);

echipamentele de transport (capacitatea și viteza de deplasare a mijloacelor de transport, gradul de confort etc.);

reglementările naționale în domeniul transporturilor (limită de viteză, obligativitatea centurii de siguranță etc.).

imaginea destinației turistice – bazată pe informațiile provenite din diferite medii precum:

agenții de turism (pliante , prospecte, reviste, poze)

vizitele unor prieteni sau membri ai familiei,

mass-media etc.

Clasificarea destinațiilor turistice

Din punctul de vedere al specificului produsului turistic comercializat, distingem (Neacșu N, 2011:28-29):

destinații turistice clasice – care cuprind orașe (Paris, Roma, București etc.), stațiuni montane, de litoral sau balneare cu tradiție în turism (Saint Tropez, Băile Herculane etc.);

destinații turistice naturale – cum ar fi: Delta Dunării, Parcul Nțional Retezat, Cascada Niagara etc.

destinații de coastă – în care distingem stațiunile de coastă (Taormina în Italia) sau o prelungire a liniei de coastă (Costa Blanca de pe Riviera Venețiană), insulele (Tenerife, Corfu);

destinații turistice pentru practicarea turismului de afaceri – care sunt de fapt, importante centre industriale și comerciale, dispunând de facilități (centre expoziționale, centre de conferințe, târguri internaționale etc.) și oferte turistice cu un nivel de confort ridicat (4 și 5 stele), infrastructură de transport dezvoltată etc. Aceste destinații sunt reprezentate de capitale (Paris, Londra, Viena etc.) metropole (New York, Manchester, Champagne etc.) sau chiar stațiuni renumite (….).

destinații rurale – în care se încadrează areale care cuprind numeroase atracții precum: munți, lacuri, cascade, păduri etc.

destinații turistice culturale – care cuprind regiuni, localități, sate sau chiar stațiuni care se remarcă prin atracțiile istorice existente, tradiții, meșteșuguri etc.

destinații turistice pentru șederi scurte (una sau câteva înnoptări) – în care încadrăm localități sau stațiuni care dețin obiective turistice de patrimoniu care la fac atrăgătoare.

destinații turistice create special pentru turiști – ca de exemplu: parcurile tematice (Disneyland Paris) care cuprind toate facilitățile necesare în cadrul arealului creat (servicii de cazare, alimentație, divertisment etc.)

În concordanță cu definiția Organizației Mondiale a Turismului (1995), o destinație turistică este un loc important vizitat de către turiști. Astfel, se poate face distincția între mai multe destinații turistice clasificate după următoarele aspecte (Neacșu N. 2011:32-34):

Din punct de vedere geografic, destinațiile turistice sunt clasificate în funcție de punctul cardinal în care sunt localizate în:

destinații turistice nordice;

destinații turistice sudice;

destinații turistice vestice;

destinații turistice estice.

Din perspectivă economică, distingem următoarele categorii de destinații turistice:

destinații turistice ieftine – accesibile majorității turiștilor (cu venituri medii sau sub medie);

destinații turistice de lux – accesibile turiștilor cu venituri ridicate.

Din punctul de vedere al localizării față de reședința turiștilor:

destinații turistice situate la distanțe scurte (pănă la 50 de kilometri);

destinații turistice situate la distanțe medii (între 51 și 100 de kilometri);

destinații turistice situate la distanțe mari sau foarte mari (peste 100 de kilometri).

Din punctul de vedere al modului de manifestare a concentrării sezoniere, vorbim de:

destinații turistice permanente care sunt vizitatea de truriști pe toată perioada anului (destinațiituristice urbane, balneare etc.);

destinații turistice sezoniere care sunt vizitate numai în anumite perioade ale anului. Există două tipuri de destinații turistice sezoniere:

cu un singur vârf de sezon (zona de litoral);

cu două vțrfuri de sezon (zona monatană).

După motivul vizitării unei destinații turistice:

destinații care constituie motivul principal al unei călătorii;

destinații care constituie motivul secundar al unei călătorii;

destinații vizitate în mod accidental.

Turiștii se deplasează către o destinație turistică în scopul experimentării unei noi senzații, însă așteptările și preferințele lor ca și motivațiile care stau la baza alegerii unei noi destinații turistice vor fi condiționate de influența caracteristicilor locului de origine. Astfel, cereerea turistică reprezintă un factor importantce trebuie să fie luat în considerare în planificarea și amenajarea unei destinații turistice, în special de către administrațiile locale.

MODULUL III. Regionarea în turism. Studii de zonare turistică a României

MODULUL IV. Destinația turistică – elemente de management și marketing

MODULUL V. Resurse și destinații turistice în turismul de litoral

5.1. Prezentare generală

În trecutul îndepărtat, marea constutuia un spațiunstraniu și uneori ostil pentru locuitorii Terrei. Euripide afirma că apa de mare vindecă bolile oamenilor. Expresia s-a păstrat și în Evul Mediu, pâna la jumătatea secolului al XVIII-lea, când stațiunile termale din Europa se transformă din centre de cură în locuri de distracție. Englezii reinventează băile și descoperă statțiunile climaterice. Avântul economiei engleze se resimte puternic și în Franța secolului al XIX-lea.

Despre o dezvoltare reală a stațiunilor și implicit despre turism de litoral se vorbește abia după al doilea război mondial, când vacanțele se concentrază tot mai mult în regiunile de coastă. Astfel , de-a lungul a șase decenii, din 1950-2010, turismul de litoral a pătruns chiar și în țările africane cu un nivel de dezvoltare scăzut (Ghana) șia devenit principalul motor al activității în micile state insulare din regiunea Caraibe (Antigua și Barbuda, Grenada).

Înițial turismul era apanajul celor cu venituri mari. Treptat însă, acest aspect s-a schimbat, o mare parte a populației având acces în prezent la serviciile turistice (chiar și cele de pe litoral).

Pe o altă axă a veniturilor se încadrează ofertele de lux care sunt destinate consumatorilor care în schimbul unor sume considerabile beneficiază de plaje private exclusive, de personal ce le stă la dispoziție în permanență, de excursii și alte activități doar pentru ei. Însă, sectorul public și cel privat sunt preocupați în special de atragerea turiștilor cu venituri mai mici, dar mult mai numeroși (de exemplu în România vorbim de Programul Litoralul pentru toți în perioade de extrasezon).

Literatura de specialitate a consacrat trei faze în evoluția amenajărilor de litoral (Țigu, G. 2011:17, după Minciu, R.):

Faza de pionerat (timp de două secole avțnd ca punct terminal 1930);

Faza de urbanizare a litoralulu (1930 – 1960);

Faza amenajărilor de litoral de mare amploare (1960 – 2000);

Faza amenajărilor durabile de litoral (2000 – până-n prezent).

Din punct de vedere al ofertanților, există două mari categorii de probleme:

Pe de o parte, stațiunile trebuie să-și adapteze infrastructura pentru protejarea plajelor, a drumurilor de acces, a cadrului natural;

Pe de altă parte, trebuie să facă față unei cereri din ce în ce mai schimbătoare și mai informate. Într-o lume dominată tot mai mult de telecomunicații și internet, este foarte important ca fiecare stațiune, localitate turistică sau unitate de cazare să se regăsească în mediul virtual.

Turismul de litoral conform recomandărilor OMT se include în grupa loisir, recreere și vacanțe, în funcție de obiectivul specific al călătoriei (Țigu, G. 2011:14, după Minciu, R.).

Turismul de litoral reprezintă ansamblul activităților turistice care se desfășoară în sapțiul aflat în imediata apropiere a unei suprefețe de apă, dar și pe oglinda acesteia. Aici, se includ aspecte ce țin de dezvoltarea turismului (stațiuni, hoteluti, restaurante etc.) infrastructura care suportă această expansiune (activități de comerț, drumuri spre plajă etc), dar și forme de agrement (sporturi acvatice: scufundări, înnot etc.).

Turismul de litoral se leagă în principal de apele stătătoare, de mări și oceane, datorită dimensiunilor mari ale acestora. Apa prin compoziția ei chimică (salinitate), contrastul termic cu aerul, prezența aerosolilor rezultați din spargerea valurilor este resursa fundamentală fără de care turismul de litoral nu se poate manifesta.

Prezența apei ca element fundamental al vieții, climatul favorabil și posibilitățile de deplasare au făcut ca de la an la an această suprafașă să fie din ce în ce mai căutată. În SUA, deși zona de coastă reprezintă 1/5 din teritoriu, aproape jumătate din populație locuiește în această zonă.

Datorită numărului mare de locuitori concentarate în aceste areale nu putem vorbi de o exclusivitate a industriei turismului, aici existând și o serie de alte activități cum ar fi cele portuare, de extracție de petrol, pescuit, comerciale. Primatul asupra litoralului se dispută în principal cu activitățile portuare, deoarece acestea necesită suprafețe mari de desfășurare. Dintre porturile care activează concomitent cu plajele turistice amintim: Le Hâvre (Franța), Los Angeles (SUA), Constanța (România) etc.

Astfel o primă caracteristicîă a turismului de litoral este operarea sa concomitent cu alte activități economice.

A doua caracteristică se leagă de suportul fizic al activității – fragilitatea mediului înconjurător. Deși întregul ecosistem al Terrei prezintă această caracteristică, în cazul litoralului ea este mai evidentă, în special datorită antropizării puternice: eroziunea din ce în ce mai accentuată a solului, precum și calitatea apelor pasibile de a fi infestate tot mai des din diferite motive.

Tot o censecință a condițiilor naturale este și împletirea activității de turism de litoral cu cea de turism balnear. Talasoterapia (tratamentul cu apa de mare), are în primul rând un rol profilactic, urmărindu-se călirea organismului și îmbunătățirea mijloacelor sale de autoapărare. Prezența unor factori de cură a determinat construirea unor spații adecvate tratamentelor și prevenirii diferitelor afecțiuni. De exemplu, în România, Institutul Urban Proiect precizează(în capitolul de amenajare a teriroriului României, secțiunea Turism) că din cele 11 stațiunide pe litoral, 5 sunt destinate odihnei și tratamentului balnear și de recuperare (Țigu, G. 2011: 15, după Cocean P.) Combinarea acestor forme de turism poate crea probleme sub aspectul numărului de călători, în special în zonele în care sezonul pentru cura heliomarină este limitat la 2-3 luni. Adoptarea unor soluții care să elimine aceste diferende reprezintă un obiectiv major alături de problema sezonalității. O alternativă pentru stațiunile cu funcțiune mixtă ar consta în reorientarea fluxurilor turistice spre perioadele de extrasezon.

În ultimii ani un concept tot mai des utilizat este cel de dezvoltare durabilă, care vizează o creștere economică care conștientizează faptul că resursele sunt limitate și protejează comunitățile umane din punct de vedere cultural. Astfel și turismul de litoral trebuie să se supună condițiilor de durabilitate, asigurând protejarea ecosistemelor de coastă concomitent cu o creștere economică.

Dacă în trecut se merge pe litoral pentru factorii naturali de cură, pentru odihnă și recreere, astăzi putem vorbi de cluburi pentru practicarea de sporturi nautice, extinderea naturismului, de cercetări științifice, conferințe sau de modă. Curentul ultimilor ani, defavorabil României, constă în migrația estivală a conaționalilor alături de ruși și polonezi, spre litoralul din Grecia, Turcia și Bulgaria.

Oprivire de ansamblu asupra turismului de litoral ne conduce la identificaea următoarelor tendințe (Țigu, G. 2011:18-19):

Fragmentarea vacanțelor, determinată de următorii factori:

Stresul de la locul de muncă (turismul – mijloc de refacere a organismului);

Dezvoltarea transporturilor și a infrastructurii (reducerea duratei de transport la destinație);

Apariția călătoriilor de tip incentive travel (voiaje stimulent acordate drept răsplată salariaților de către companii);

Acordarea de premii la diferite concursuri (sejururi pe litoral, destinație agreată de majoritatea persoanelor).

Interesul crescut al turiștilor cu privire la locul pe care-l vizitează;

Creșterea cerințelor consumatorilor față de calitatea plajelor și a dotărilor din stațiuni (curățenia și salubritatea plajelor constituie o preocupare din ce în ce mai frecventă pentru turiști); De exemplu, în Franța, statul organizează anual o campanie care vizează calitatea apelor. Pe lângă această preocupare a statului există și acțiuni private cum ar fi Steagul Albastru al Europei (Blue Flag) și Steagul Negru, primul simbol având deja un statut global.

Diversificarea serviciilor de agrement și formarea de noi fluxuri turistice. De exemplu submarinele au transportat între anii 1985-1996 circa 2 milioane de pasageri, realizând încasări de 147 milioane de dolari (WTO News, iulie-august 1998). De-a lungul anilor, au apărut noi activități, ca de exemplu: iahtingul, plonjările subacvatice, surfingul, plimbările cu diferite mijloace de agrement: hidrobicicletă, sky-jet etc.)

Reacția pozitivă a cererii la propunerile ofertanților (atenuarea sezonalității prin diminuarea fluxurilor de turiști în perioadele de vârf).

Toate statele cu ieșire la Oceanul Planetar îndeplinesc teoretic condițiile de climă și de relief necesare practicării turismului de litoral. Însă, până la a deveni destinații turistice, mai ales internaționale trebuie făcute demersuri specifice, cum ar fi:

crearea cadrului legal;

realizarea infrastructurii generale a amenajărilor caracteristice, inclusiv dotări pentru toate serviciile de bază (cazare, alimentație, transport și agrement);

acceptarea de către populația locală a noului statut al localității.

În cadrul acestor demersuri trebuie să ținem cont de dezvoltarea durabilă, care reprezintă calea unică și firească în realizarea turismului mondial al viitorului.

5.2. Principalele resurse și destinații turistice ale turismului de litoral

Patrimoniul mondial este compus dintr-o serie de atracții naturale și antropice. În cazul turismului de litoral, principala resursă pe care se bazează întreaga activitate este apa. Procentual, doar 0.5% din apa mărilor și oceanelor este considerată ca aparținând coastei (Țigu, G. 2011:19, după Encarta World Atlas 1998).

Valoarea turistică a zonelor de litoral este completată și de alte elemente. Din punct de vedere morfologic, suprafața de pământ aflată la contact cu apa, denumită țărm, poate avea diferite structuri facilitând sau restricționând accesul la practicarea turismului.

Dintre tipurile de țărmuri joase amintim cele cu (Țigu, G. 2011:20): cordoane litorale (adâncimea apei este mică pe suprafețe mari); lagune, delte, estuare, limanuri etc. Printre țărmurile înalte amintim cele: cu rias (estuare înguste, cu faleze înalte și cu plaje mici), cu fiorduri, vulcanice, carstice etc.

Turismul de litoral este asociat cu un turism cald, cu mult soare și relaxare cooperând cele mai bine cu țărmurile joase, cu nisip fin, unde se pot realiza mult mai ușor amenajări de doferite tipuri (spații de cazare, restaurante, terase, locuri de agrement etc.)

Alături de țărm, la mare căutare se află și peninsulele și insulele care prin unicitatea lor atrag din ce în ce mai mulți turiști.

O categorie aparte de relief este cel subacvatic caracterizat prin prezența:

atolilor din Oceanele Pacific (Fiji, Samoa, Noua Caledonie) și Indian (Seychelles, Maldive);

barierelor de corali (cea mai importantă fiind Marea barieră de corali din nord-estul Australiei).

Caracteristicile climatice ale unui teritoriu favorizează desfășurarea unei activități turistice în general.

Pentru turismul de litoral sunt propice două zone climatice:

Zona caldă:

climatul cu două sezoane ploiase (1 – 4 luni) și două sezoane secetoase de la latitudinile tropicale, favorabil în sezonul uscat: Darwin (Australia) în emisfera sudică și Bankok (Thailanda) în emisfera nordică;

climatul tropical insular: în emisfera sudică în insulele Mauritius și Tahiti iar în emisfera nordică în insulele Antile și Hawaii.

Zona temperată:

climatul subtropical, ideal pentru turismul de litoral, care are doar câteva luni pentru cura heliomarină: în lunile mai – octombrie pentru emisfera nordică și lunile noiembrie – aprilie pentru emisfera sudică;

climatul temperat – continental, cu sezonul principal estival în lunile iulie – august, întâlnit în special în țările riverane Mării Negre.

Un alt factor care face diferența în zonele de litoral este nebulozitatea atmosferică. Precipitațiile sub formă de ploaie în cantități mari și de durată pot determina o reorientare a fluxurilor turistice. De asemenea, vântul, poate avea efecte pozitive sau negative; în primul caz vorbim despre brizele litorale dinspre mare în timpul zilei și dinspre uscat în timpul nopții, iar în al doilea caz vorbimde intenități sporite de vânt care dau naștere la uragane care provoacă pagube materiale și umane semnificative.

În ultimii anise acordă o atenție sporită calității aerului în zonele de coastă. Pe măsură ce aria de urbanizare s-a extins iar industriile și alte activități adiacente au mărit producțiile, s-au înregistrat valori alarmante la oxidul de azot și dioxidul de sulf. Printre măsurile luate în vederea îmbunătățirii calității aerului amintim:

Restricționarea totală a autovehiculelor în zonele de coastă (în multe stațiuni de pe Costa de Azur în Franța);

Permiterea circulației auto doar până la o anumită distanță de coastă;

Introducerea unor dispozitive ecologice pentru reducerea poluării; etc.

Elementele cadrului natural din regiunile de coastă sunt supuse la trei tipuri principale de probleme:

eroziunea (sub aspect morfologic) care are loc în pricipal datorită defrișărilor masive;

poluarea apelor (sub aspect hidrologic) rezultat în principal datorită deversării conștiente a deșeurilor și apelor reziduale de către marii consumatori industriali și nu numai, acțiuni care vor avea un impact negativ asupra florei și faunei subacvatice, specii întregi de plante și animale fiind în pericol de distrugere totală.

uraganele (sub aspect climateric) care se produc în general în zonele tropicale provocând pagube însemnate atât la nivel economic cât și la nivel social.

În ciuda potențialului imens al zonelor de litoral, doar o parte este exploatat prin activitatea de turism. Astfel destinațiile se pot grupa în următoarele areale:

Bazinul Mării Mediterane;

Bazinul Mării Negre;

Bazinul Oceanului Atlantic;

Bazinul Oceanului Pacific;

Bazinul Oceanului Indian.

5.2.1. Bazinul Mării Mediterane

Marea Mediterană scaldă litoralul a trei continente (Europa, Africa și Asia), brațele sale fiind:

Marea Tireniană în vestul Italiei,

Marea Adriatică între Italia și Peninsula Balcanică,

Marea Ionică în vestul Greciei și

Marea Egee între Grecia și Turcia

Marea Mediterană joacă un rol strategic fiind punte de legătură între numeroase orașe, Marseille (Franța), Barcelona (Spania), Genoa (Italia) și Haifa (Israel) deținând statutul de porturi principale.

Bazinul mediteranean concentrează circa o treime din fluxurile internaționale, fiind arealul de atracție cel mai important al lumii. Cele mai solicitatea zone pentru turismul de litoral în spațiul mediteranean sunt Rivierele franceză și italiană. De asemenea, coastele spaniole sunt din ce în ce mai căutate de turiști în vederea petrecerii concediilor de odihnă.

FRANȚA

Al patrulea stat ca mărime al Europei, după Rusia, Turcia și Ucraina, situat în vestul continentului, cu o ieșire de 617 km la Marea Mediterană, Franța are o veche tradiție în turism în general, dar și în cel de litoral. Urmărind linia țărmului francez se remarcă mai multe stațiuni turistice atractive: Saint Tropez, Saint Raphael, Frejus, Cannes, Antibes, Nice, La Condamine și Menton. Statisticile arată că aproximativ 40% din baza de cazare franceză se concentrează în zona Paris, Rhone-Alpes și Coasta de Azur (situat între Cap Camarat și stațiunea Menton).

Principatul Monaco (situat între Nice și Menton) are o suprafață de 1,95 km² și o ieșire la mare de 5,16 km. Baza de cazare numără cuprinde circa 20 de hoteluri și peste 160 de restaurante. Pe lângă turismul de litoral amintim ca obiective Palatul Princiar, Muzeul Oceanografic, Cazinoul și Circuitul de Formula 1 din Monte Carlo.

Cote du Maure se remarcă prin stațiunile Le Canadel, Cavalair-sur-Mer și Hyères (veche stațiune climaterică și oraș al florilor).

Insula Ile du Levant, include stațiunea Heliopolis cu frumoase păduri de pin.

Riviera Lyoneză (situată în vestul coastei franceze pâna la granița cu Spania) se evidențieză prin: Cote d’Azur Varois (care cuprinde orașele Marseille, Toulon și stațiunile Cassis și Bandol), Cote d’Ametist și Cote Vermeille.

În partea sud-estică a Franței se evidențiază insula Corsica (cu localitățile Bonifacio, Bastia și Calvi) prin plaje frumoase marcate de țărmuri înalte și numeroase forme carstice.

ITALIA

Italia are o deschidere la Mediterană de 7 456 km.

Riviera italienă (Ligurică) aflată în prelungirea rivierei franceze completează destinațiile europene prin Riviera di Ponente și Riviera di Levante renumite pentru frumusețea plajelor și prin activitățile desfășurate în aceste locuri. Printre destinațiile renumite se regăsesc: San Remo cunoscut pentru festivalul de muzică ușoară, Savona renumită pentru faianța sa, Genova cunoscută pentru activitatea portuară, pentru numeroasele castele și palate cu rezonanță istorică, La Spezia propice pentru turismul de lux. Spre sud, în Toscana se remarcă: Carrara celebră pentru marmura sa, Viareggio și Livorno. De asemenea, se remarcă insula Elba pe platforma Mării Tireniene.

Litoralul venețian este format din țărmul Golfului Veneția și litoralul Mării Adriatice între Triest și Ancona. Principalul centru turistic este Veneția, oraș renumit pentru modalitățile de transport, pentru piața San Marco, Palatul Dogilor și plaja luxoasă Lido di Venezia.

Ravenna este o așezare veche cu numeroase monumente și cu o plajă care-i poartă numele – di Ravenna. Rimini este cunoscută pentru turismul balnear.

În sud, numărul stațiunilor se reduce remarcându-se: Bari, Pescara, Ancona și Pesaro.

O altă zonă renumită pentru turismul de litoral este Provincia Campania, prin intermediul stațiunilor: Marina di Camerota, Sapri, Caserata. Celebră este și insula Capri pentru Grota de Azur și insula Ischia.

În Italia peninsulară se remarcă și stațiunile Fregene și Lido di Ostia, aflate în Lazium.

Amenajări turistice recente s-au realizat în insulele Sicilia și Sardinia.

Ca orașe principale care au și valențe de turism de litoral amintim: Palermo, Messina și Catania. Dintre stațiunile internaționale se remarcă: Pozzalo. Agrigento, Trapani, Taormina și Siracuse.

SPANIA

Spania, cu o ieșire de 1670 km la Marea Mediterană, se remarcă prin numeroase stațiuni celebe.

Costa del Sol, cu o lungime de circa 300 km între Stânca Gibraltar și Cabo da Gata, este cunoscută pentru stațiunile: Torremolinos, Nerja (perla Mediteranei), Acipino, Marbella și La Linea (cea mai veche plajă iberică). La acestea se adaugă plajele cu nisipfoarte fin și alb de la Playa Degetares, Algeciras și El Rincancillo. Malaga, capitala provinciei cu același nume, este azi un oraș modern renumit nu doar pentru turism ci și pentru producția de vin, zahăr și textile.

La sud se întinde Costa Brava, renumită prin interemediul stațiunilor: Lloret de Mar, San Feliu de Guixols, Palamos, Tossa de Mar și Blanes.

Între Costa del Sol și Costa Brava se regăsesc:

Costa Dorada cu stațiunile Mataru, Garrof, Bara, Tarragona;

Costa del Azahar cu orașul florilor – Valencia și stațiunile Denia și Alcira;

Costa Blanca, cu capitala sa Benidorm – una din cele mai renumite stațiuni ale Spaniei, Calpe și Torremolino;

Costa de los Pinos, un areal cu mai puține amenajări.

La 200 km de coasta spaniolă se regăsesc un grup de cinci insule care formează Los Baleares (Insulele Baleare). Cele mai cunoscute, amenajate și căutate insule sunt: Mallorca (cu principalul centru turistic – Palma de Mallorca) și Ibiza.

CROAȚIA

Riviera Dalmată, incluzând coastele Istriei și Dalmației, reprezintă este arealul cel mai căutat, în special pentru turismul de litoral. De la nord la sud, printre orașele cu valențe turistice se remarcă: Rijeka, Zadar, Split, Dubrovnic, Igalo și Kotor. Acestea sunt consacrate ca stațiuni, deținând spații de cazare, de alimentație și de agrement. Istria, o stațiune atrăgătoare, se remarcă prin stațiunile: Pola și Rabac Luka. Croația cuprinde în jur de 725 de insule dintre care doar 66 sunt locuite (Glăvan, 2000:62). De exemplu Arhipeleagul Kornati (protejat ca parc național) este alcătuită din 110 insule de dimensiuni și structuri diferite.

GRECIA

Greacia dispune de un relief favorabil turismului de litoral, cu numeroase insule, predominant muntoase (carstice sau vulcanice), cu un țărm lung și favorabil amenajărilor în zona peninsulară. Zona peninsulară se remarcă prin Attica și Peloponez. Zona continentală se înscrie în circuitul turistic prin localitățile: Salonic, Alexandroupolis, Dion și Katerini.

Cele mai cunoscute insule sunt : Creta, Corfu, Khios, Rodos, Santorini, Skiathos, Samos, Thira, Zakynthos etc.

TURCIA

Turcia este o destinație celebră pentru cura heliomarină. Cele mai renumite stațiuni sunt: Kusadasi, Antalya, Bodrum, Side, Kemer, etc.

CIPRU

Cipru este o insulă în estul Mării Mediterane la 100 km de Turcia. Limassol și Larnaca reprezintă principalele locații pentru turismul de litoral.

Tot în bazinul mediteranean se remarcă destinațiile din:

Albania – cu orașele-stațiuni Durres, Vlore și Sarande;

Slovenia – Koper, Piran, Izola;

Muntenegru – Bar, Kotor, Budva;

Malta – prin stațiunile Sliema și St. Julians.

Continentul African este mărginit la nord de Marea Mediterană. Cele patru state din această zonă: Maroc, Algeria, Tunisia și Libia au primint denumirea de Magreb. Nu trebuie să uităm nici de Egipt, care are însă o deschidere mai mare la Marea Roșie (1941 km fașă de 995 km).

Destinațiile prin care se remarcă aceste state:

Maroc – prin Restingo și Al Hoceima;

Algeria – prin capitala Alger;

Tunisia – prin stațiunea Hammamet (în golful peninsulei Cap Bon, la 60 km de capitala țării-Tunis;

Libia – prin orașul-stațiune Benghazi;

Egipt – prin stațiunile Port Said, Damietta și Alexandria. Cea mai mare stațiune egipteană numită Hurghada se întinde pe țărmul Mării Roșii, deținând un complex de hoteluri (în general de lux) care se se întind pe 25 de kilometri. O altă destinație de litoral la fel de faimoasă pe riviera Mării Roșii este Sharm el-Sheikh.

În Orientul Apropiat turismul de litoral este mai redusă, remarcându-se doar câteva destinații din:

Liban – prin stațiunile Aley și Bois de Boulogne;

Israel – prin Netanya, Ashqelon și orașele Tel Aviv și Haifa.

5.2.2. Baziunul Mării Negre

Marea Neagră așezată în sud-estul Europei, comunică cu Marea Mediterană prin strâmtoarea Bosfor.

BULGARIA

Bulgaria, situată în vestul Mării Negre, are un relief de coastă cu faleze, stânci roșiatice (la capul Kaliakra) și versanți ce coboară spere mare.

Dintre localitățile vechi amintim orașele-port Varna, Balcik și Burgas. Între Kaliakra și Balcik, se întinde Coasta de Argint (36km), denumită astfel datorită calcarelor albe care strălucesc în lumina soarelui precum argintul. Bulgaria este renumită pentru plajele cu nisipuri fine, destinația Nisipurile de Aur (sau Coasta de Aur) fiind denumită tocmai pe baza acestui criteriu.

În golful Burgas se remarcă plaja de la Pomorie, orașul-stațiune Nesebar, iar spre graniță cu Turcia stațiunile Akhtopol și Rezovo.

Una dintre cele mai renumite stațiuni pentru turismul de litoral este Albena cu o plajă de 5 km lungime și 150 m lățime. Stațiunea include și dotări moderne pentru tratamentul balnear.

ROMÂNIA

Litoralul românesc se remarcă prin plaje întinse, condiții climatice cu umiditate redusă și prin existența unor nămoluri terapeutice. Alături de orașele istorice Tomis (Constanța) și Callatis (Mangalia) se remarcă și stațiunile: Năvodari (pentru tabere de copii), Costinești (pentru tineret), Mamaia, Eforie Nord, Eforie Sud, Neptun-Olimp, Jupiter, Cap Aurora, Venus, Saturn și Techirghiol (pentru cura balneară). Mamaia (perla Mării Negre) este cea mai cunoscută stațiune peplan internațional. La sud de Mangalia se află localitățile turistice 2 Mai și Vama Veche, agreate de turiștii care doresc să-și petreacă vacanța într-un mediu natural și rustic.

UCRAINA

Peninsula Crimeea reprezintă principala zonă turistică a Ucrainei. Cea mai cunoscută destinație din Ucraina este Yalta – oraș cu arhitectură somptuoasă dar și cu păduri de fag și stejar care se întind pâna la port. Printre stațiunile de litoral se remarcă: Alupka, Alustat, Livadia, Feodosia, Eupatoria și Sevastopol. În partea continentală se remarcă Odessa – principalul port al Ucrainei.

FEDERAȚIA RUSĂ

În Federația Rusă litoralul Mării Negre deservește mai mult fincția balneoclimaterică. Printre centrele turistice renumite se remarcă: Soci, Dagomys, Anapa și Novorosisk. Riviera caucaziană a Georgiei cuprinde o serie de stațiuni propice curei heliomarine: Gagra, Pițunda, Suhumi și Batumi.

TURCIA

Turcia, poziționată în sudul Mării Negre, deține un litoral cu plaje amenajate, cea mai cunoscută stațiune fiind Șile situată la 60 km de Istambul.

5.2.3. Bazinul Oceanului Atlantic

Bazinul Atlanticului reunește o serie de coaste aparținând fie unor state cu industrie turistică puternică (SUA, Spania), fie unor țări de mici dimensiuni.

FRANȚA

Între frontierele cu Belgia și Spania, de la nord la sud se găsesc stațiunile: Calais, Boulogne sur Mer, Berk-Plage, Fécamp. Se remarcă, de asemenea, Le Hâvre, al doilea port francez după Marseille. Alte stațiuni și localități renumite pentru cura heliomarină sunt: Cayeux sur Mer, Granville, Saint Malo. Pe țărmul peninsulei Bretagne se remarcă stațiunea de lux La Baule și Saint Nazaire, port comercial. La granița cu Spania se găsește Coasta de Argint cu localizările turistice: Biaritz și Bayonne.

SPANIA

Coasta de Argint franceză se continuă în Spania prin stațiunile Loredo și Viveiro și prin plajele situate în orașele San Sebastian, Bilbao și Santander. La sud-vestul Spaniei, între frontiera cu Portugalia și Capul Tarifa se întinde Costa de la Luz. Printre localizările renumite pentru turismul de litoral amintim: Huelva, Palos de la Frontera, stațiunile Salucar de Barrameda, Chipiona și Tarifa și orașul Cadiz. Pe lângă insulele Baleare din Marea Mediterană, Spania deține și arhipeleagul Canare format din șapte insule – cele mai renumite fiind Tenerife și Gran Canaria.

PORTUGALIA

Portugalia are o rivieră frumoasă unde pe lânga capaitala Lisabona se remarcă stațiunile: Cascais, Estoril, Oeiras, Nazaré (la nord), Faro și Lagos (în sud). De asemenea, insulele Madeira și Azore oferă condițiile necesare pentru turismul de litoral.

SUA

Pe coasta de răsărit, SUA are o ieșire la oceanul Atlantic de apropape 6000 km. În sud se remarcă peninsula Florida, cu plaje de peste 600 km. În larg se află arhipeleagul de corali Keys. Principalele localizări din partea estică sunt: Daytona Beach, Riviera Beach, Dalray Beach, Fort Lauderdale și Miami. Stațiunile Miami Beach și Coral Gables se adresează persoanelor cu venituri foarte mari. În vestul Floridei, La Golful Mexic se remarcă orașul St. Petesbourg și locațiile mai noi: Madeira Beach, Holmes Beach și Indian Shores. În partea nordică a litoralului Atlantic, între Portland și Norfok, există o suită de plaje destinate în principal turismului de sejur scurt.

MAREA CARAIBELOR

Principala destinație este Bahamas, favorizată de apropierea de SUA dar și de o infrastructură corespunzătoare – port pentru nave mari, două aeroporturi internaționale și două la nivel local, plus 50 de aerodromuri și terenuri de aterizare. De asemenea, se remarcă Cuba, Jamaica, Antigua și Barbuda, Barbados, Grenada, Dominica etc.

BRAZILIA

Cea mai renumită destinație de litoral din America de Sud este Rio de Janeiro cu celebra plajă de la Copacabana. Spre nord se remarcă Bahia (actuala Salvador) – prima capitală a Braziliei și Fortaleza.

În ARGENTINA se remarcă următoarele stațiuni maritime: Mar del Plata, San Antonio, Bahia Blanca etc.

URUGUAY

Capitala Montevido dispune de plaje renumite printre care amintim Careta și Ramirez. Punta del Este a devenit perla stațiunilor sud-americane. Printre stațiunile cunoscute se remarcă: Atlantida, La Paloma și La Coronilla.

VENEZUELA

În Venezuela principalele destinații sunt: La Cruz, Cumana, insula Margarita-Carapuno și stațiunile maritime St. Prlamav și La Asuncion.

Tot la Oceanul Atlantic se remarcă și alte țări de destinație pentru turismul de litoral: Panama, Maroc, Coasta de Fildeș, Nigeria, Ghana, Gabon și Africa de Sud.

5.2.4. Bazinul Oceanului Pacific

Pacificul este cea mai întinsă unitate geografică, ocupând o treime din suprafața Terrei – mai mult decât toate continentele la un loc (la vest se află continentele Asia și Oceania, la est Americile iar la sud Antarctica).

SUA

De la sud spre nord, în California întâlnim aria celebrului Los Angeles cu plajele Manhattan și Sunset. La acestea se adaugă Laguna Beach, Santa Monica și Long Beach. La aproximativ 20 km de Santa Monica se află Malibu – locație renumită datorită reședintelor milionarilor. San Francisco este cunoscută pentru plajele din cartierul chinezesc și Ocean Beach. Printre pajele tropicale celebre se numără: Waikiki Beach, Honolulu Bay și Yokohama Bay.

MEXIC

Cea mai renumită stațiune este Acapulco. Alte destinații cunoscute sunt: Zihuatanejo și Puerto Vallarta. Spre vest, în peninsula Baja California se remarcă stațiunile de litoral San Jose del Cabo și La Paz. La sud de Mexic, pe porțiunea de pământ care leagă cele două Americi (de Nord și Sud), se află o serie de state cu ieșire la Pacific care au dezvoltat în ultimele decenii un turism de cură heliomarină. Dintre acestea se remarcă: Salvador, Nicaragua și Costa Rica.

AUSTRALIA

Din punct de vedere ecoturistic, Australia este asociată cu Marea Barieră de Corali. Orașele – stațiuni renumite pentru turismul de litoral sunt: Sydney, Newcastle și Brisbane.

CHINA

Cu un țărm de aproximativ 18 000 km și cu o deschidere la patru mări, China nu este prin excelență o destinație de litoral, ci în primul rând una culturală și apoi de afaceri. Destinațiile cunoscute pentru turismul de litoral sunt: insula Hainan și orașul – stațiune Xiamen. Tot în zona țărmului sudic, China se mai remarcă prin alte destinații deosebite precum: Hong Kong, Guongzhou și Canton.

Insula Taiwan (cu populație chineză) deține resurse importante pentru turismul de litoral – plaje întinse, păduri tropicale – și amenajări corespunzătoare la Taipei (capitala statului), Tainan, Taichung și Kaohsiung.

THAILANDA

Pe lângă principala destinație turistică – Bangkok, (capitala denumită Veneția Orientală) și stațiunile Pattaya și Razong (din Golful Thailandei) și Samut Prakan ( la sud de Bangkok) atrag un număr de turiști din ce în ce mai mare.

SINGAPORE

Singapore este poarta principală care leagă Oceanul Indian și Pacific. Cea mai renumită și amenajată plajă este River No 2 Beach. De menționat mai sunt Hamilton Beach și Lakka Beach.

În MALAEZIA un interes aparte prin natura plajelor îl reprezintă zona insulară: Palan Tioman, Langkawai cu hoteluri de lux și bazine suspendate fomate din șapte fântâni. În peninsulă se remarcă localitățile Kuala Selangor (complex turistic de 12 ha) și Kuala Terengganu (plaje cu broaște țestoase).

În JAPONIA se remarcă stațiunea maritimă Atami (din insula Honshu) și Parcul Subacvatic (din insula Shikoku)

În ultimii ani, o destinație preferată de turiști este insula Tahiti din POLINEZIA FRANCEZĂ, cu principala stațiune turistică Papetee.

La fel de căutată este și insula Bali din INDONEZIA, cu plaje superbe și amenajări luxoase.

5.2.5. Bazinul Oceanului Indian

Cel mai mic dintre oceanele planetei este mărginit de Atlantic în vest și de Pacific în est.

AUSTRALIA, înconjurată din trei părți de apele Oceanului Indian, se remarcă prin următoarele destinații de litora: Melbourne, Adelaide și Perth.

INDIA, al șaptelea stat ca suprafață și al doilea ca număr de populație (1,15 miliarde locuitori) este destul de puțin dezvoltat din punct de vedere turistic. Cea mai importantă destinație în turismul de litoral este Madras, cu plaja lată de 500 m (a doua ca mărime din lume), unde se găsește stațiunea Marina.

Insula – stat MADAGASCAR este renumită pentru numeroasele specii de animale și plante. În sud-est, în jurul orașului Tolagnaro, se întinde Coasta de Azur Malgașă iar în nord-est se evidențiează portul Diego Suarez.

Arhipeleagul SEYCHELLES (în apopiere de Ecuator) reprezintă o destinație renumită datorită peisajului exotic,recifurilor coraligene și broaștelor țestoase uriașe. Principalul centru turistic este Victoria, situat în insula Mahé.

În MALDIVE turismul reprezintă aproximativ 60% din PIB. Pe aceeași linie a recifurilor se întinde și Arhipeleagul Comore (numit și Insulele parfumului datorită plantelor aromate care cresc acolo), insulele Mauritius și Reunion.

MODULUL VI. Resurse și destinații turistice în turismul balnear

6.1. Prezentare generală

Turismul balnear reprezintă deplasarea unor persoane (diferite în funcție de vârstă, sex, profesie) în stațiuni balneoclimaterice sau în localități cu factori naturali de cură, pentru îngrijirea sănătății, odihnă, cură cu substanțe balneare naturale (ape naturale sau termominerale, nămoluri terapeutice etc.) și cu extracte sau medicamente pe bază de plante, pentru profilaxie, întinerire, înfrumusețare sau numai pentru turism (Țigu, G. 2011:85).

Odată cu sporirea stresului și a bolilor profesionale provocate de ritmul vieții moderne din marile aglomerații urbane, turismul balnear s-a dezvoltat considerabil în ultimele decenii.

Din punctul de vedere al lui Glăvan (1995:3), turismul balnear reprezintă un ansamblu de mijloace și dotări turistice menite să pună-n valoare factorii naturali balneari (apele minerale, nămolurile, gazele terapeutice, litoralul cu complexul său de factori terapeutici etc.) (Țigu, G. 2011:85).

Turismul balnear acoperă următoarele concepte (Țigu, G. 2011:85):

termalism – utilizarea terapeutică a apelor minerale calde, de către turiștii aflați într-o satțiune termală;

balneoterapie – utilizarea băilor curative pentru efectuarea unor tratamente;

balneoclimatoterapie – îmbinarea factorilor balneari (ape minerale și termale, lacuri, nămoluri, gaze terapeutice) cu cea a acțiunii diverselor tipuri de climat, în scop profilactic și curativ;

talasoterapie – utilizarea elementelor din mediul marin ( apa mării, nămolurile, algele etc.)

În secolul XXI se vorbește tot mai mult despre turismul de sănătate ca un concept care tinde să-l înlocuiască pe cel de turism balnear. Adaptarea organismului uman la noile procese de muncă și viață este o preocupare nu doar a individului ci și a numeroaselor organisme naționale sau internaționale, inclusiv a Organizației Mondiale a Sănătății.

Turismul balnear îndeplinește atât o funcție socială cât și una economică.

Din perspectiva funcției sociale, turismul balnear contribuie la satisfacerea necesităților și preferințelor de odihnă ale diferitelor segmente de consumatori, la refacerea organismului, la profilaxia unor boli dar și la creșterea randamentului muncii, la reducerea zilelor de concediu medical, cu efecte benefice întregii societăți.

Din perspectiva funcției economice, turismul balnear determină creșterea gradului de ocupare a capacității de cazare, concomitent cu reducerea indicelui de sezonalitate din stațiuni, consecință a elasticității reduse pentru turismul balnear în raport cu sezonul. Din punctul de vedere al lui Guy Ebrad aspectul economic reiese atât din activitatea specifică de turism, generatoare de capital cât și la un nivel mult mai puțin cuantificabil, ca generator de importante economii în cadrul bugetului social , prin reducerea semnificativă a cheltuielilor de spitalizare, consumuri de medicamente și a numărului total al zilelor de boală (Țigu, G. 2011:86, preluat de la Florian M., 1994).

Se profilează, din ce în ce mai mult, ideea prin care cura balneară devine o ofertă de sănătate și pentru oamenii sănătoși, ca posibilitate optimă de petrecere a timpului liber.

Trăsături specifice pieței turismului balnear (Țigu, G. 2011:87):

se particularizează prin segmentul de turiști cărora li se adresează stațiunea cu produsele și serviciile sale;

din punct de vedere al sezonalității turismul balnear se prezintă cu o cerere cu un volum destul de ridicat în toate lunile anului;

conform măsurătorilor și evaluărilor efectuate la scară națională și mondială, vizitatorii stațiunilor balneare reprezintă 10-15% din circulația turistică mondială (Minciu, R. 1995:87);

turismul balnear se axează tot mai mult pe asigurarea unor servicii cât mai complexe și de calitate;

stațiunile balneare fiind amenajate în cele mai diverse zone geografice (în funcție de zonele în care au fost identificați factorii naturali de cură) implică o îmbinare a turismului balnear cu activități specifice turismului de litoral, montan, rural, urban etc.

Sănătatea, conform definiției Organizației Mondiale a Sănătății, este o condiție de bunăstare fizică, psihică și socială completă și nu reprezintă umai lipsa bolii sau a infirmității. Astfel nevoia de sănătate constituie premisa principală a manifestării cererii pentru activități balneoturistice. Dacă până nu demult, motivașia alegerii unei stațiuni balneare a fost legată cu precădere de tratarea diferitelor afecțiuni și pentru recuperarea funcțională, în prezent, turiștii merg în staținile balneturistice din nevoia de a-și consolida sănătatea, de a se odihni și destinde într-o ambianță reconfortantă (Țigu, G. 2011:89).

Într-un raport la Organizației Mondiale a Sănătății se apreciază că aproximativ 20 de milioane de oameni din Europa se deplasează anual dintr-o țară în alta în scopuri balneoturistice.

Acestă tendință a fost confirmată și în cadrul unei investigații relizate în Germania, conform căreia (Țigu, G. 2011:89 după Minciu R.):

20% din turiști sunt atrași de stațiunile balneare deoarece consideră că tratamentul balnear ajută la menținerea sănătății;

circa 12%, consideră că tratamentul balnear contribuie la regenerarea și menținerea capacității de muncă;

circa 25%, efectuează un sejur într-o stațiune balneară pentru a se odihni;

peste 12% merg înt-o stațiune balneară pentru tratarea unei afecțiuni.

Astfel, cura balneară devine o ofertă de sănătate atât pentru bolnavi cât și pentru oamenii sănătoși, ca ofertă de petrecere a timpului liber în condițiile unor stațiuni privite ca oaze naturale, lipsite de poluare, de alimente preparate prin metode chimice etc.

De-a lungul timpului, segmentele de clienți ai stațiunilor balneare s-au diversificat, astfel de la segmentul persoanelor de vârsta a treia, preponderente în aceste stațiuni, s-a ajuns la o pondere ridicată a persoanelor active, implicate în viața economică a societății, motivate fie de odihnă, de refacere fizică și psihică, fie de organizarea a numeroase reuniuni (evenimente, conferințe, etc.) în stațiunile balneare, care și-au adaptat oferta spre acest tip de cerere prin dotări și servicii adecvate. În al doilea rând, există un important segment reprezentat de copii (în Franța și Germania există o puternică susținere a acestui segment) având ca motivație tratamentul afecțiunilor respiratorii, ale pielii, ale sistemului nervos etc. Un alt segment important de clienți se referă la sportivi, balneoterapia asociindu-se cu medicina sportivă în profilaxie, pentru a reduce riscurile activităților sportive. În unele țări tratamentul balnear este inclus în programele de pregătire ale sportivilor, iar numeroase stațiuni balneare și=au dezvoltat centre de pregătire olimpică (Țigu, G. 2011:90).

Curele de sănătate, odată intrate în conștiința populației determină mărirea numărului de solicitanți care sunt dispuși să cheltuie sume importante de bani pentru servicii performante. În acest caz vorbim de produse de tipul repunere în formă, revigorare sau înfrumusețare,care nu mai corespunde imaginii de turism social ci se adresează clientelei cu venituri ridicate.

6.2. Factorii naturali de cură

Tratamentul balnear se bazează pe o serie de factori naturali utilizați prin diferite tehnici în cura balneară, de unde vine și denumirea de factori naturali de cură.

Resursele naturale terapeutice au reprezentat factorul principal al amenajării într-un anumit sit a stațiunilor balneare; în ultimii ani însă, au început să se dezvolte numeroase centre balneare și în situri lipsite de resurse terapeutice acestea fiind „importate” sau substituite prin alte tehnici de cură. Așadar, există două mari categorii de stațiuni sau centre balneare:

localizate lângă sursa de izvoare minerale, termale, mofete, apa mării etc.;

create artificial, fără factori naturali de cură, bazate mai ales pe tratamente profilactice sau de întreținere, pe bază de plante, nămoluri (aduse din alte situri) etc.

Diversitatea factorilor naturali de cură face necesară clasificarea lor în următoarele categorii (Țigu, G. 2011:91-95):

ape minerale și termominerale;

lacuri terapeutice;

nămoluri terapeutice;

gaze terapeutice;

saline;

plante medicinale;

factori climatici de cură;

aeroionizare.

Apele minerale și termominerale – reprezintă principalul factor natural de cură, valorificat în stațiunile balneare. O apă, pentru a fi considerată minerală (conform definiției internaționale) trebuie să conțină cel puțin un gram de săruri minerale dizolvate la un litru de apă, elemente chimice sau gaze cu acțiune farmaco-dinamică sau să aibă la izvor o temperatură de minim +20°C și să posede o acțiune curativă științific recunoscută (Țigu, G. 2011:91 după Glăvan V., Dinu, M., etc.).

Apele termale (ape calde) sunt prezente în țara noastră în Dealurile și Câmpia de Vest, care ies la suprafață la Marghita, Oradea, Tinca, Arad, Timișoara, Teremia, sau în Munții Apuseni, la Geoagiu-Băi, Vața de Jos, Moneasa, iar cele termominerale (izvoare calde mineralizate) se găsesc pe Valea Cernei și pe Valea Oltului, la Călimănești-Căciulata. Aceste tipuri de ape se utilizează în cure interne sau externe, pentru tratarea diferitelor afecțiuni, dar și în scop recreativ pentru ștranduri și piscine.

Tot în categoria apelor termale subterane sunt incluse și gheizerele (izvoare fierbinți intermitente) care chiar dacă nu sunt valorificate prin turismul balnear, reprezintă un punct de atracție deosebit.

România se situează pe locul I în Europa, deținând o treime din resursele de ape minerale ale continentului. Astfel, România dispune de un potențial al apelor minerale și termominerale imens, având peste 3000 de izvoare din toate tipurile cunoscute până-n prezent pe glob. În cadrul țărilor europene cu resurse bogate de ape minerale se încadrează și Franța (1200 izvoare), Ungaria (447 izvoare), Italia (264 izvoare), Elveția (250 izvoare), Germania (165 izvoare), Spania (128) (Țigu, G. 2011:92 după Dinu, M., 2002:159).

Apele minerale și termominerale se pot clasifica după anumite criterii, care diferă de la o țară la alta. Astfel, în Franța și în Italia, apele minerale se clasifică după calitățile lor terapeutice, în timp ce în Rusia, Cehia, Germania, România clasificarea se relizează după calitățile fizico-chimice. Așadar, după acest ultim criteriu, apele minerale pot fi:

în funcție de caracteristicile termice: ape hipotermale (20-36°C), mezotermale (36-42°C) și hipertemale (peste 42°C);

în funcție de caracteristicile osmolare: ape hipotone, izotone și hipertone, clasificarea având ca reper presiunea osmotică a sângelui.

în funcție de caracteristicile chimice: ape oligominerale, carbogazoase, alcaline, alcalino-feroase, feruginoase, arsenicale, cloruro-sodice, iodurate, sulfuroase, sulfatate și radioactive. Acestă structurare este cea mai întâlnită în țara noastră și permite o prezentare a resurselor de ape minerale în principalele destinații ale turismului balnear.

Apele minerale au o valorificare balneară complexă, fiind folosite în cura internă (ca inhalații sau aerosoli) sau în cea externă prin băi (bazine pentru kinetoterapie, hidrotermoterapie, piscine etc).

Lacurile terapeutice reprezintă importante surse naturale în cura balneară (prin calitatea apelor pe care le conțin) dar și o atracție pentru turiștii care caută un loc cu un peisaj pitoresc pentru odihnă și relaxare. În România, cele mai renumite lacuri utilizate în turismul balnear sunt cele de pe litoralul Mării Negre (Techirghiol – cu apă sărată, Mangalia – cu apă sulfuroasă), din Câmpia Română (Balta Albă, Lacul Sărat, Lacul Amara) precum și lacurile din masivele de sare din zonele de deal și podiș (lacurile de la Sovata, Slănic Prahova, Ocna Mureș, Someșeni, Cojocna, Ocnele Mari, Ocna Șugatag etc.). Toate aceste lacuri conțin nămoluri sapropelice, de mare importanță în cura balneară (Țigu, G. 2011:92 după Glăvan, V. 2000:92). În Europa, cel mai important lac terapeutic în turismul balnear este Balaton (Ungaria).

Nămolurile terapeutice provin din apele lacurilor și a mărilor și sunt utilizate în cura balneară pentru tratarea diferitelor afecțiuni. Există nămoluri sapropelice, negre, sulfuroase, specifice lacurilor terapeutice (Balaton, Techirghiol, Ocna Sibiului, Ocnele Mari etc.) sau mărilor (Marea Negră); nămoluri minerale de izvor (Sângeorz-Băi, Băile-Felix etc.); turbe descompuse chimic ( la Poiana Stampei lângă Vatra Dornei, Borsec, Tușnad, Geoagiu-Băi etc.)

Gazele terapeutice se asociază regiunilor vulcanice și sunt folosite cu succes în cure externe (în sudul Italiei, Islanda, Ungaria, Cehia, România etc.). În acestă categorie se includ:

emanațiile de dioxid de carbon, utilizate sub forma mofetelor naturale (prin captarea sau extragerea gazului din apa minerală și folosit în scop terapeutic) sau artificiale (cu gaz îmbuteliat);

emanațiile de hidrogen (solfatarele) a căror acțiune terapeutică a fost mai puțin studiată până-n prezent.

În România mofetele se folosesc în tratamentul balnear în stațiunile Băile Tușnad, Borsec, Balvanyos, Buziaș, Covasna (cu cele mai concentrate mofete din Europa, 97-98%CO), Vatra Dornri, Sângeorz-Băi, Harghita-Băi etc. iar solfatele la Turia, Sugaș-Băi și Sântimbru-Băi, fiind unice în Europa (Țigu, G. 2011:95).

Salinele, datorită cantității mari de aerosoli pe care o conțin sunt benefice în tratarea afecțiunilor respiratorii. În România, au fost construite sanatorii fie în apropierea unor saline (Slănic Moldova lângă salina de la Târgu Ocna), fie în interiorul lor (Praid, Slănic Prahova).

Plantele medicinale sunt tot mai mult folosite în cura balneară. Fitoterapia are atât rol medical cât și cosmetic, fiind astfel foarte căutată de anumite categorii de turiști (în Asia mai ales, medicina tradițonală are foarte mulți adepți).

Factorii climatici de cură sunt utilizați în tratamentul balnear prin climatoterapie. Tratamentele balneare sunt mult mai eficiente dacă utilizarea apelor minerale, a nămolurilor și a altor resurse este asociată unor bioclimate (de litoral, de munte, de câmpie etc.) cu calități terapeutice.

Aeroionozarea reprezintă o metodă de tratament cu ioni electrici din aer, având efecte benefice în tratarea bolilor dermatologice și neurologice.

6.3. Pricipalele resurse și destinații în turismul balnear internațional

Tratamentele balneare au ocupat un loc importantîn practica terapeutică, încă din antichitate, izvoarele de ape minerale și termale, nămolurile terapeutice cunoscând un avânt important mai ales după cel de-al doilea război mondial. La ora actuală Europa se prezintă cu o ofertă turistică balneară diversificată și destinată atât turismului social și de masă cât și celui de lux. Oferta turistică balneară are la bază factorii naturali de cură pe care se axează organizarea și tipul de amenajare a stațiunilor balneoclimaterice. Amplasarea unităților de cazare se realizează în zone liniștite, dominate de spații verzi, suprafețe de ape, parcuri, păduri etc.

Diversitatea echipamentelor este relevată în primul rând de existență tuturor tipurilor de unități de cazare (de la hotel până la camping) situate în stațiuni și în împrejurimile acestora. O caracteristică aparte o constituie existența unităților integrate, care oferă conform principiului totul sub același acoperiș, întreaga paletă de servicii turistice – cazare, alimentație, tratament, agrement.

Echipamentele de alimentație oferă servicii adecvate tratamentului balnear prin intermediul restaurantelor cu specific (vânătoresc, pescăresc, etc.) și a celo dietetice (acolo unde profilul de bază al stațiunii o impune). Deoarece, alimentația este parte integrantă a tratamentului balnear, meniurile sunt stabilite prin colaborarea mai multor specialiști – medici, nutriționiști și administratorul unității de alimentație.

Echipamentele de tratament sunt stabilite în funcție de profilurile de bază ale stațiunilor astfel încât să răspundă necesității efectuării unor tratamente complexe. Astfel pe lângă profilurile clasice de bază – reumatologie, dermatologie, boli cardiovasculare etc., au apărut și profiluri noi care vin în completarea celor existente, de exemplu: afecțiuni stomatologice sau ale mucoaselor bucale, (tratate în două stațiuni din Franța: Aix-les-Bains și în Marlioz), antistres, antitabac, înfrumusețare (în stațiunea Ragdale din Marea Britanie), slăbire, longevitate (în stațiunea Lecher-les Bains din Franța, Albena din Bulgaria) etc.

Dotările de agrement din stațiunile balneare acoperă opaletă largă de activități: jocuri sportive de echipă, tenis de masă și de câmp, ciclism, popice, tir, bowling, gof și mini-golf, natație, patinaj, schi, activități cultural-distractive: biblioteci, cazinouri, cluburi etc. De asemenea , organizarea de drumeții, excursii, spectacole și expoziții întregesc oferta de animație a stațiunilor. Un exemplu de modernism și incitare în domeniul agrementului îl reprezintă stațiunea Caldéa din Spania, care oferă un bazin cu muzică subacvatică pentru înotători, o peșteră indiană cu baie romană, cu lespezi de marmură încălzită (saună) sau o cascadă pe al cărei peret de apă sunt proiectate imagini video (Țigu, G. 2011:98).

O mare parte a resurselor balneare ale Europei se concentrază în câteva țări care dețin cele mai numeroase stațiuni balneare, multe atrase în circuitul turistic internațional. Printre aceste țări se numără: Franța, Italia, Germania, Spania, Belgia, România etc.

FRANȚA

Pe teritoriul Franței se găsesc în jur de 1200 de surse de ape minerale ți termale (concentrate mai ales în jumătatea estică a țării) și peste 100 de stațiuni balneare care înregistreazî o pondere importantă a circulației turistice internaționale din Franța.

Resursele balneare sunt reprezentate în principal de ape minerale carbogazoase, bicarbonate, sulfuroase, sulfate, sărate și radioactove, dar se valorifică și elemntele climatului marin prin talasoterapie.

Chiar dacă o mare parte din stațiunile balneare aparține sectorului privat, un rol important în dezvoltarea acestor stațiuni revine administrației publice locale. Tratamentul balnear este parțial suportat de asigurările sociale sau medicale (la unele boli, subvenția este chiar de 100%) aspect întâlnit și în cazul serviciilor de cazare și alimentație, în limita fondurilor disponibile.

În domeniul ofertei turistice se remarcă tendința de asociere a unor stațiuni balneare, având ca rezultat crearea unor lanțuri termale care urmăresc promovarea unor oferte de servicii coerente și de calitate. În Franța întâlnim următoarele lanțuri termale:

Chaine Thermal du Soleil – care grupează 20 de stațiuni din centrul și sudul Franței;

Eurothermes – formată din asocierea a 9 stațiuni;

Therma France – lanț format din 3 stațiuni;

Compagnie Europeen des Bains – care grupează trei stațiuni mici și mijlocii orintate către produsele de repunere în formă;

Therraliance – reunind 3 stațiuni;

Promotherm – cuprinzând 6 stațiuni termale.

Cele mai renumite stațiuni balneare franceze sunt:

Vichy cunoscută pentru valoarea resurselor minerale încă de pe vremea Imperiului Roman, situat în nordul Masivulu Central;

Vittel și Bains les Bains, situat în provincia Lorraine;

Divonne les Bains și Evian, situat în zona lacului Leman;

Aix les Bins, situat în provincia Savoia;

Mont Doré și La Bourboule, în provincia Auvergne, în Masivul Central; etc.

Acestora li se adugă stațiunile de pe litoralul Mării Mediterane și al Oceanului Atlantic: Toulon, Narbonne, Hyères, Fréjus, Cannes, Nice etc, care promovează talasoterapia prin intermediul climatului de liroral.

ITALIA

Baza turistică balneară din Italia cuprinde circa 300 de centre termale răspândite pe întreg teritoriul țării. Dezvoltare termalismului a fost favorizată de existența unor bogate resurse de ape minerale cloruro-sodice, bicarbonate, oligominerale, arsenical- feruginoase dar și a climatului marina, valorificat însă într-o măsură mică prin talasoterapie.

Cele mai cunoscute stațiuni sunt:

Montecatini – situată în regiunea Toscana și renumită în tratamentul bolilor digestive și ale aparatului circulator;

Ischia – situată în vestul Italiei;

Abano Term – o stațiune modernă (lângă Veneția) cu produse de repunere în formă;

Rimini – cea mia cunscută stațiune balneară la Marea Adriatică;

San Pellegrino – situat în nordul țării (Lombardia);

Salsomaggiore Terme – lângă Parma (în provincia Emilia-Romagna)

Guardia – în Trentino-Alto Aige, în nordul țării; etc.

Multe dintre aceste stațiuni se grupează în cadrul unor asociații similare celor din Franța, în scopul facilitării activităților promoționale și comerciale, denumite: Federterme, Assoterme, Unioterme.

GERMANIA

Deși resursele de ape minerale nu sunt foarte difeversificate, Germania deține cele mai multe centre balneare din Europa. Printre resursele de ape minerale predomină apele clorurato-sosice, bicarbonate, sulfuroase feruginoase, arsenicale, carbogazoase, care se regăsesc mai ales în azona Bavariei (în sudul țării) și în Podișul Renaniei (în sud-vestul țării). În jur de 80% dintrestațiunile balneare se află în subprdinea administrației locale. Aproape 40% din totalul înnoptărilor înregistrate în Germania reprezintă înnoptări în stațiuni balneare. Asigurările sociale contribuie cu până la 70% din costul tratamentului în stațiunile balneare (Țigu, G. 2011:100).

Printre cele mai renumite stațiuni amintim: Baden-baden, Bad Dürrheim și Bad Wurzach (în landul Baden-Württemberg în sud-vestul țării), Bad Gögging și Bad Kissingen (în Bavaria), Wiesbaden, Bad Nauheim și Bad Homburg (în jurul orașului Frankfurt), Aachen și Bad Godesberg (fostă reședință princiară lângă Boom în Westfalia), Bad Lobenstein (cu băi de nămol în Turingia) etc.

SPANIA

Turismul balnear spaniol se bazează în primul rând pe zonele de coastă, litoralul fiind prima destinație turistică a Spaniei. Astfel, de-a lungul timpului au fost create centre de talasoterapie la Benidorm, Alicante, Malaga, Valencia etc. atât pe litoralul Mării Mediterane cât și pe Coasta Cantabrică.

Apele minerale din acestă țară prezintă compoziții diverse: clorurate, bicarbonate, sulfatate, sulfuroase, feruginoase, arsenicale, oligomonerale, carbogazoase, radioactive. Spania deține în jur de 80 de stațiuni termale dintre care amintim: Archena, Alicun, San Adrian de Bésos, Solares, Panticosa, Cucho, Fuente Amarga etc.

Tot în vestul Europei, printre țările care dispun de resurse balneare și promovează această formă de turism se numără și:

Elveția cu o concentrație mai mare de resurse și amenajări balneare în zona lacului Geneva (Lausanne, Montreaux);

Belgia, cu un număr restrâns de stațiuni balneare;

Austria, cu numeroase stațiuni balneare în estul Tirolului (Seefeld, Bad Mehrn, Bad Ladis), în zona Salzburg (Bad Ischl, Bad Hall, Bad Tolz), dar și în arealul sudic Carinthia denumit și riviera austriacă, datorită prezenței lacurilor (cel mai mare fiind Wörther) și stațiunilor balneare cu plaje frumoase (Velden, Faaker, Semering etc.)

Marea Britanie, stațiunile balneare situându-se pa coasta sudică, cu ieșire la Marea Mânecii (Plymouth, Torquay, Brighton) sau sud-estică, la Marea Nordului (Southend-on-Sea, Great Yarmouth).

În țările centrale și est-europene, cele mai cunoscute țări pentru oferta lor balneară tradițională sunt: România, Ungaria, Cehia, Slovacia, Polonia, Bulgaria și Rusia.

ROMÂNIA

Așa cum s-a specificat în capitolul anterior, în România există toate categoriile de ape cunoscute pe plan mondial (Țigu, G. 2011:103, după Glăvan V. 2000:90-92). Acestea se concentrează mai ales în arealul montan (catena vulcanică Oaș-Gutâi-Călimani-Harghita), dar și în zonele subcarpatice și de câmpie. Lacurile terapeutice (Techirghiol, Amara, Ursu – la Sovata, Mangalia, Balta Albă, Lacu Sărat, Slănic, Ocna Șugatag, Ocna Sibiului etc.) nămolurile, gazele terapeutice (Tușnad, Covasna, Balvanyos, Borsec, Vatra Dornei etc.), salinele (Târgu Ocna, Praid, Slănic) completează oferta de factori terapeutici.

MODULUL VII. Resurse și destinații turistice în turismul montan

7.1. Prezentare generală

Turismul montan atrage numeroase fluxuri turistice internaționale, mai ales în Europa, America de Nord, Asia dar și în celelalte zone ale lumii, care dispun de atracții turistice valoroase și accesibilitate față de bazinele cererii. Odată cu dezvoltarea turismului, muntele s-a impus în atanția investitorilor și promotorilor acestei forme de turism, datorită numeroaselor condiții pe care le oferă pentru desfășurarea unei activități economice cu rezultate benefice. Se estimează că arealele turistice din Munții Alpi, Anzi, Stâncoși și Himalaya asigură, prin activitatea de turism, peste 90% din veniturile regionale. De asemenea, în numeroase zone montane, turismul constituie una din principalele ocupații ale locuitorilor, multe comunități depinzând de activitatea turistică (ca de exemplu în Alpi și Himalaya) (Țigu, G. 2011:47).

Dezvoltarea cererii turistice montane s-a realizat practic pe două căi, și anume prin:

extindere în jurul siturilor existente;

amenajarea unui număr mare de alte stațiuni montane.

Primele amenajări turistice montane s-au realizat în munții Alpi, Franța și Elveția numărându-se printre primele țări promotoare ale acestei forme de turism. Astfel, modelul elvețian, creat la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au incitat la descoperirea și valorificarea turistică a multor masive care ofereau peisaje similare. În zilele noastre, cele mai frecventate masive pentru practicarea turismului montan sunt: Alpii Dolomiți, Pirineii centrali, Tatra, munții Bavariei, munții Stâncoși, Sierra Nevada etc. Modelul montan elvețian și francez le întâlnim și în Japonia (muntele Fuji), Slovenia,Spania, Finlanda, Bulgaria, România etc.

Practicarea sporturilor de iarnă a fost susținută și de progresul tehnic manifestat prin îmbunătățirea permanentă, prin creșterea performanțelor instalațiilor de transport pe cablu, dar și de dezvoltarea ramurilor industriale producătoare de material sportiv.

Infrastructura, a jucat și joacă un rol hotărâtor, accesibilitatea fiind un factor important în dezvoltarea turismului montan. Descoperirea și valorificarea siturilor montane au depins de accesibilitatea lor. Începând cu mijlocul secolului al XIX-lea, îmbunătățirea considerabilă a accesului în zona montană în tot mai multe regiuni din lume, datorită progresului infrastructurii de transport, a permis o extensie a turismului montan, prin exploatarea sistematică a principalelor lanțuri montane: Alpi (sec. XVIII), Kilimandjaro (sec. XIX), Anzii Cordilieri (cuceriți încă din vremea incașilor), munții Stâncoși, Himalaya (jumătatea sec. XX) etc. (Țigu, G. 2011:49). Dezvoltarea infrastructurii a influențat direct costul și durata transportului, doi factori decisivi în alegerea destinației de vacanță. Construirea căilor ferate și a aeroporturilor au avut un rol important în orientarea fluxurilor turistice. De asemenea, crearea și intensificarea rețelelor rutiere în zonele montane au ușurat accesul către foarte multe destinații turistice montane. De exemplu, în Franța, implementarea unei infrastructuri de transport foarte performante între Paris și sud-estul țării (autostrăzi, T.G.V) a facilitat accesul în Alpii de Nord pentru locuitorii Parisului și ai zonei de nord-vest, întărind totodată importanța stațiunilor alpine franceze în ansamblul stațiunilor de iarnă (Țigu, G. 2011:49-50).

Factorii de natură socio – economică joacă un rol esențial în evoluția cererii turistice montane. Astfel, creșterea demografică a contribuit la sporirea numărului de turiști în zona montană.

Nivelul general de instruire are un rol important în alegerea destinațiilor de vacanță (de exemplu, numeroasele anchete realizate în diferite parcuri naționale franceze subliniează o puternică reprezentare a intelectualilor și profesioniștilor dornici de contemplarea peisajelor și descoperirea naturii). Exigențele tot mai ridicate cu privire la calitatea serviciilor, manifestate de categoriile sociale superioare, provin din transferarea obiceiurilor urbane de consum pe durata sejururilor (Țigu, G. 2011:51, după Vles, V.).

Apropierea culturală și istorică reprezintă un alt factor important care acționează asupra direcționării fluxurilor turistice (de exemplu, clientela germană se îndreaptă mai ales spre spre regiunile de cultură germanică).

Evoluția unor factori de natură psihologică (ca de exemplu: moda, nevoile etc.) a determinat schimbări importante în mărimea și structura cererii turistice montane. La sfârșitul secolului al XIX-lea, moda a influențat puternic propagarea obiceiului de a petrece vacanța la munte sau de a schia, mai ales în rândul populației orașelor bogate. Activitatea turistică a fost marcată și de creșterea în intensitate a nevoilor umane, operatorii de turism venind în întâmpinarea lor cu o varietate de forme de agrement și cu servicii tot mai diversificate care să satisfacă nu doar nevoile de bază ci și pe cele de autorealizare: alpinism, schiat, escalade, sporturi extreme etc.

Organizarea numeroaselor concursuri sportive de iarnă (Olimpiade, Cupe Mondiale, Universiade etc.) au o puternică influență atât asupra dezvoltării ofertei turistice cât și asupra creșterii numărului de turiști amatori de sporturi de iarnă.

În ultimele decenii, turismul montan a ajuns să se asimileze, în mai toate țările lumii, cu noțiunea de turism pentru practicarea sporturilor de iarnă.

Cele mai vechi și mai cunoscute stațiuni montane ofereau condiții turiștilor a căror motivație principală era una din următoarele aspecte (Țigu, G. 2011:52-53, după Cazes, G. et all.):

termalis (Badgastein în Austria, Saint – Moritz în Elveția, Le Mont – Doré și Saint – Gervais în Franța etc.);

alpinism (Cortina d’Ampezzo și Courmayeur în Italia, Zermatt și Grindelwald în Elveția, Chamonix și Pralognan în Franța etc.);

climatism (Davos, Crans – Montana și Leysin în Elveția);

vilegiatură mondenă și drumeție (Kitzbühel în Austria, Gstaad în Elveția, Villars și Crans – sur – Sierre în Franța);

cercetări botanice, glaciare și cartografice (Zermatt) etc.

Ulterior au apărut și alte practici, respectiv motivații turistice, odată cu valorificarea altor resurse turistice montane, evoluția modei și a nevoilor etc. Astfel, au fost atrase în circuitul turistic și au devenit motivația principală a deplasării:

cascadele pitorești (Yosemite în California);

drumurile tăiate în stâncă (Vercors în Franța);

geizerele și alte surse termale (Japonia, Noua Zeelandă, Yellowstone în Colorado, SUA);

grotele și defileele (Franța) etc.

În ultimii ani au apărut și au căpătat tot mai mulți adepți, următoarele activități (Țigu, G. 2011:53), după:

escalada (Tirolul austriav, Dolomiții Italieni, Yosemite în California etc.);

canyoningul (Pirineii spanioli, Munții Stâncoși în SUA etc.);

deltaplanul și parapanta (Alpii francezi)

cicloturismul etc.

Pe lângă activitățile amintite anterior, ativitățile de vară s-au diversificat tot mai mult prin practicarea (Țigu, G. 2011:53, după Tinard, Y.):

sporturilor de vară (tenis, golf, tir cu arcul, schi de vară,echitație etc.);

activităților artizanale și artistice (artă fotografică, olărit, pictură, dans, muzică etc.);

activităților ludice (bridge, jocuri de noroc etc.)

activităților educative (cursuri de limbi străine etc.) etc.

În stațiunile montane se disting următoarele tipuri de turiști (Țigu, G. 2011:53, după Tinard, Y.):

schiorul;

turistul curios care dorește să descopere muntele;

turistul contemplativ, care apreciază natura, puritatea aerului, liniștea, frumusețea peisajului, bogăția floristică și faunistică;

amatorul de drumeție;

alpinistul;

consumatorul de animație și de sporturi de vară.

În urma, difuziunii sociale a schiului și a multiplicării siturilor pentru turismul montan, practicarea sporturilor de iarnă a căpătat în timp noi dimensiuni. Astfel, pe lângă schiul alpin (slalom și coborâre) s-au dezvoltat tot mai mult și alte practici: schiul nordic (schi fond, raid nordic, sărituri cu schiuri, biatlon), patinajul, săniușul, bobul. Inițierea acestor practici aparțin zonelor montane europene (munții Alpi), un rol important revenind cluburilor alpine create între mijlocul secolului al XIX-lea (Clubul Alpin al Londrei în 1857) și începutul secolului al XX-lea (Cluburi alpine în Japonia în 1905, Canada în 1906 etc.). După 1960, inițiativa europenilor a condus la crearea a numeroase asociații și cluburi alpine (Țigu, G. 2011:54).

Imaginea unei zonei montane diferă, de exemplu, între țările germanice și cele latine sau între țările europene și cele americane. Modelul francez, preluat în Italia, Spania sau America Latină atrage o clientelă de origine latină și în general tânără, în timp ce modelul austriac are echivalențe în Germania, Elveția germanică și nordul Italiei și atrage o clientelă în medie mai vârstnică.

Potrivit unor anchete realizate de Institutul de Studii pentru Amenajarea Muntelui din Franța (S.E.A.T.M.) în mai multe stațiuni montane din Franța, Italia, Spania, Elveția și Austria, preferințele turiștilor în sezoanele de iarnă și vară se distribuie în felul următor (Țigu, G. 2011:54, după Berbecaru, I.):

iarna – 80% dintre turiști practică schiul, 10% sunt pasionați de drumeții, alpinism sau sedentarism, 6% practică patinajul și 4% desfășoară alte sporturi de iarnă (săniuș, bob etc.).

vara – 65% dintre turiști practică drumeția, alpinismul sau sedentarismul și 35% relizează diferite sporturi de vară: tir, călărie, golf, tenis, minigolf etc.

Raportul dintre cele două sezoane depinde în mare măsură atât de specificul ofertei, cât și de altitudinea pe care se desfășoară echipamentele stațiunilor. Astfel, circulația turistică în zona montană cu o altitudine medie și cu o mare varietate de atracții și activități este mai intensă și mai prelungită decât în zonele montane înalte, care este domeniul privilegiat al schiului alpin.

Stațiunile montane se diferențiează nu numai după activitatea predominantă sau combinarea unor practici specifice, ci și după tipul de clentelă pe care-l atrag, pentru aceeași activitate. Astfel, în percepția turiștilor pasionați de turismul montan, există (Țigu, G. 2011:55):

stațiuni de schi mondene (Mégève, Cortina d’Ampezzo, Kitzbühel, Sint Moritz);

stațiuni de show-business (Courchevel, Davos, Aspen – Colorado,Chamonix);

stațiuni care atrag populația sportivă (Chamonix, Val d’Isère, Crans – Montana);

stațiuni familiale;

stațiuni pentru cei cu venituri mai modeste, etc.

Alte zone montane frecventate în lume sunt parcurile naționale. Unii specialiști apreciază că 40 – 60% din totalul turiștilor internaționali sunt înregistrați în ariile protejate, iar din aceștia 20 – 40% sunt motivați de observarea vieții sălbatice (Țigu, G. 2011:55).

Alte zone montane beneficiază de atenție majoră datorită unuia dintre propriile atracții/situri. De exemplu, circul glaciar Gavarnie (cu aproape 1 milion de vizitatori/an) atrage jumătate din vizitatorii Parcului Național al Pirineilor Centrali. În Nepal, două atracții reunesc aproape întreaga circulație turistică străină: turul Annapurna și tabăra da la baza Everestului. Chamonix, considerat între primele trei situri naturale cele mai vizitate din lume, înregistrează în jur de 2 milioane de turiști/an, fără a lua în considerare și persoanele care tranzitează tunelul din Mont Blanc (Țigu, G. 2011:56, după Charlet, M.).

În ciuda creșterii remarcabile a turismului internațional, cea mai mare parte a fluxurilor turistice montane se organizează în spațiul național. Este cazul mai ales a țărilor cu granițe mai dificil de trecut de-a lungul deceniilor (China, Rusia) dar și al unor țări occidentale, care dețin oferte apte să satisfacă cerințele propriilor turiști (Franța, Austria, Elveția, Italia). În același timp notorietatea internațională de care se bucură un anumit sit îi poate aduce acestuia o clientelă predominant străină (de exmplu: Chamonix, Zermatt, Davos, Val d’Isère, Innsbruck etc.). (Țigu, G. 2011:56).

În turismul internațional, principalele țări emițătoare de turiști-schiori sunt cele ce concentrează o puternică cerere intrenă, dar care nu oferă condiții suficiente (mai ales cantitativ) practicării sporturilo de iarnă: Germania, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Luxemburg, Spania, Danemarca etc. În rândul destinațiilor celor mai solicitate amintim: Austria, Elveția, Franța și Italia, țări care concentrează cea mai mare parte a fluxurilor turistice internaționale.

Turismul montan este deosebit de sensibil la modificările mediului natural, poate mai mult decât oricare altă formă de turism. De exemplu, încălzirea generală a aerului poate avea efecte dezastruoase asupra stațiunilor turistice, contribuind la declanșarea avalanșelor, destabilizarea stâncilor, intensificarea alunecărilor de teren și a inundațiilor. De asemenea, defrișările masive, prelevarea apei din rezervele subterane (agravată de moda golfului și a piscinelor) imposibilitatea tratării apelor reziduale (datorită condițiilor fizico-geografice, altitudinea ridicată fiind un impediment) sau investițiile deosebit de scumpe constituie probleme ecologice majore. Tehnicile de înzăpezire, care sunt mari consumatoare de apă și care presupun importante modificări pedologice (tasări și perturbări de ordin chimic) ale terenurilor, sunt aspru criticate de ecologiști (Țigu, G. 2011:57-58).

Prezența turiștilor este de asemenea o sursă de perturbare a mediului. Astfel, eroziunea solului este mai mare în siturile foarte frecventateși acolo unde amenajările (poteci, pârtii de schi) au condus la dispariția covorului vegetal (Țigu, G. 2011:58).

În ultimii ani, însă, aceste probleme au fost conștientizate, iar sensibilitatea guvernelor și a diverselor asociații sau organizații privind protecția mediului natural a crescut, având drep rezultat o serie de măsuri referitoare la controlul strict al amenajărilor montane, al circulației turistice în areale fragile, al organizării activității turistice în zona montană. Gestiunea mediului montan s-a dovedit a fi deosebit de dificilă, ea neputându-se rezuma doar la o abordarea naturalistă, ci incluzând atât aspecte economice (legate de rentabilitatea turismului montan și de costurile ridicate generate de măsurile de protecție) cât și aspecte socio-culturale. Specialiștii din întreaga lume atrag atenția asupra faptului că ecoturismul este turismul viitorului în zona montană, (și nu numai în această zonă) (Țigu, G. 2011:58).

7.2. Principalele resurse și destinații ale turismului montan internațional

Zonă montană în general se caracterizează printr-o mare concentrare de resurse turistice. Releful, ca suport al tuturor componentelor mediului geografic, reprezintă în același timp și suportul activităților turistice, fiind considerat principala componentă a potențialului turistic al unei zone (Țigu, G. 2011:59-60, după Dinu, M.).

Relieful montan impresionează prin altitudine, prin forma crestelor și a vârfurilor montane, prin pitorescul abrupturilor, prin platourile situate la mari înălțimi, prin existența unor forme de relief, cum ar fi:

relieful carstic (de calcare și dolomite, cprinzând abrupturi, chei, defileuri, ponoare, peșteri sau avenuri);

relieful vulcanic (cu masive conice impozante, cratere sau coșuri fumegânde, platouri de lave);

relieful masiv al munților înalți (cu creste, piscuri și abrupturi impresionante și spintecate de defileuri) etc.

Tot relieful montan este cel care oferă vaste domenii schiabile, ce pot fi amenajete pentru practicarea sporturilor de iarnă. Prezența lacurilor (glaciare, vulcanice, de baraj natural sau artificial), a izvoarelor, izbucurilor, apelor minerale sau termale întregesc valoarea peisajului montan și contribuie la atractivitatea turistică. De asemenea, flora și fauna specifice pot determina chiar forme aparte de turism (de cunoaștere, științific, de vânătoare și pescuit sportiv, etc.) iar crearea de rezervații naturale în zona montană sporește atractivitatea acesteia (Țigu, G. 2011:60).

Zonele montane sunt și adăpostul a numeroase așezări umane, până la înălțimi rezonabile (în Europa, până la 1500-2000m, iar în Asia chiar și până la 4000m) ccea ce determină prezența a numeroase atracții antropice (castele, ruine de cetăți, situri arheologice de valoare universală, mănăstiri, temple, muzee, baraje hidroenergetice etc.) alături de gastronomie, tradiții și artă populară, foarte dezvoltate, în special în Europa.

Potențialul turistic a fost valorificat începând cu secolul al XX-lea, a doua jumătate a acestuia acumulând cele mai mari eforturi de amenajare a zonelor montane, atât în Europa cât și în America de Nord și Asia. Chiar dacă modelul francez a fost deseori copiată pentru amenajarea zonelor montane și modelul elvețian și austriac au servit drept exemplu promotorilor din lumea întreagă (Țigu, G. 2011:60).

Echiparea montană a pornit de la amenajarea domeniului schiabil, cu pârtii de diferite grade de dificultate, însoțite de instalații de transport pe cablu. Astfel, o importantă facilitate este skipass-ul care oferă turiștilor – schiori accesul la pârtiile situate la altitudini diferite. Pentru a asigura o calitate cât mai bună a zăpezii și pentru prelungirea sezonului de schi, cele mai multe stațiuni au achiziționat tancuri de bătut zăpada sau turnuri pentru fabricarea zăpezii artificiale; de asemenea, unele stațiuni au început să promoveze schiatul pe iarbă, pentru a atrage cât mai mulți schiori și în perioada verii. Au fost înființate școli de schi pentru fiecare categorie de vârstă pentru a deprinde tainele schiatului dar și pentru practici mai puțin obișnuite: schi acrobatic, snowboarding etc. (Țigu, G. 2011:60).

Nu sunt omise nici echipamentele de agrement destinate turiștilot neschiori, stațiunile montane dispunând și de: săli de sport, saune, piscine acoperite sau în aer liber, săli de bowling, patinoare, centre de echitașie, discoteci, baruri etc.

Fiecare stațiune încearcă să ofere un program cât mai atractiv prin manifestări:

cultural-artistice (spectacole, festivaluri, concursuri, cinema etc.);

sportive (campionate mondiale, europene etc.);

alte activități (degustări de vinuri, gastronomie, pescuit etc.).

Rețeaua comercială este diversificată incluzând magazine de artizanat, de suveniruri, de artă, de antichități, de bijuterii, de echipament sportiv etc. De asemenea, sunt oferite toate serviciile necesare unui sejur confortabil în stațiune: locuri de joacă pentru copii, asistență medicală, închirieri auto, interenet, telecomunicații etc. (Țigu, G. 2011:61).

Datorită faptului că, în ultimii ani, stațiunile montane s-au confruntat cu o serie de dificultăți (mai ales financiare) legate de lipsa zăpezii, au început săși îndrepte eforturile spre ofertele de vară. Astfel, pe lângă echipamentele și activitățile clasice de agrement estival (trasee montane, terenuri de sport, piscine, peșteri, trasee de alpinism) și-au făcut apariția altele noi, orientate spre nevoile turiștilor: deltaplanorism, sporturi nautice, plimbări ecvestre, plimbări cu bicicleta, parapanta, fotosafari, birdwaching, golf etc. (Țigu, G. 2011:61).

Cele mai cunoscute destinații în turismul montan se regăsesc în Europa (cu cea mai mare experiență), în America de Nord, dar și în alte zone ale lumii.

7.2.1. Europa

Relieful montan al Europei se remarcă prin cel mai variat și important potențial turistic, cele mai renumite destinații turistice montane fiind concentrate în zona Munților Alpi. Printre aceste destinații se regăsesc (Țigu G. 2011:62):

Aostatal (în Italia) cu aproximativ 800 km pârtii;

Top Tauren Skischeck (în zona Salzburg – Austria) cu circa 770 km pârtii de schi alpin;

Mont – Blanc (în Franța) cu 700 km pârtii;

Les Portes du Soleil (Elveția – Franța) cu 600 km pârtii;

Les Trois Vallées (Franța – Italia) cu aproximativ 500 km pârtii;

Dolomiti Superski (Italia) cu 394 km pârtii, etc.

Tot în Europa se regăsește cea mai importantă rețea de transport pe cablu – peste 60% din totalul mondial de teleferice, cea mai mare parte a ofertei de instalații mecanice de urcat concentrându-se în Munții Alpi, în următoarele locații: Tarentaise, Haute Savoie, Valais, Munții Bernezi și Fribourg în vestul lanțului, Grisons și Alrberg în Alpii Centrali, Dolomoti , Tirolul de est și Salzburg, în partea estică a lanțului alpin (Țigu G. 2011:62).

Cazarea turiștilor în stațiunile montane se realizează în cele mai variate forme: hoteluri de lux, pensiuni, case de vacantă și campinguri.

De asemenea, rețeaua unităților de alimentație este deosebit de diversificată: restaurante cu specific sau cu gastronomie locală. Cele mai solicitate locații sunt cele situate în imediata apropiere a pârtiilor care oferă turiștilor posibilitatea de a servi masa chiar în cadrul domeniului schiabil.

Printre cele mai căutate stațiuni turistice montane din Europa, care oferă pachete turistice complexe, se numără: Franța, Elveția, Austria, Italia, Germania și Slovenia.

7.2.1.1. Zona munților Alpi

Munții Alpi reprezintă cel mai impunător lanț muntos din Europa având o lungime de 1250 km. Cel mai înalt vârf, Mont Blanc este situat la granița dintre Franța și Italia având o înălțime de 4810 m. Datorită structurii calcaroase, Munții Alpi dețin numeroase peșteri, printre care se remarcă: Peștera uriașă de gheață (în Austria), Peștera Postojna (în Slovenia) etc. Accesibilitatea spre cele mai renumite destinații din zona Munților Alpi se datorează (Țigu G. 2011:64):

spectaculoaselor șosele transalpine care străbat pasurile Bernina (2530 m altitudine), Furka (2436 m), Petit Saint Bernard (2157 m) Saint Gotthard (2112 m), Simplon (2009 m), Arlberg (1802 m), Brenner (1370 m);

tunelurilor rutiere și feroviere de lungimi impresionante: Simplon (20 km lungime), Saint Gotthard (15 km), Lotschberg (14,5 km), Mont Blanc (11,6 km), Jungfrau (7,9 km).

FRANȚA

Principalul centru turistic este Chamonix, atracțiile stațiunii fiind (Țigu G. 2011:65-66):

masivele Mont – Blanc și Aiguilles – Rouges;

celebra vale Blanche (cu ghețarul Geant de 3269 m) pe care se practică schiul de vară;

telefericul Aiguille du Midi, ce leagă stațiunea Chamonix de Val d’Aosta (Italia);

trenul cremalieră Montenvers (din 1909) care urcă la ghețarul Mer de Glace;

15 km de pârtii de schi.

Alte stațiuni renumite în turismul internațional sunt: Albertville, Val d’Isère, Tignes, Val Thorens, Les Arcs – Bourg St, Maurice, La Plangne și Pralognan la Vanoise.

În vestul arealului alpin se remarcă (Țigu G. 2011:66):

Grenoble – capitala turistică a alpilor;

Annecy – stațiune turistică de vară, cu numeroase castele, parcuri și catedrale;

Aix-les-Bains – stațiune montană dar și balneoclimaterică de renume mondial, etc.

ELVEȚIA

Elveția, cu circa 59% din teritoriul acoperit de Munții Alpi, deține un întins domeniu schiabil, deținând peste 1800 km de pârtii schiabil alpin și circa 1000km de trasee de schi fond.

Arealele turistice și principalele lor destinații internaționale sunt (Țigu G. 2011:66-67):

Valea Rhonului (cuprinsă în cantonul Valais) care se remarcă prin următoarele centre turistice: Sion, St. Maurice, Crans-Montana, Riederalp, Andermatt.

Alpii Valezi (Penini) includ următoare stațiuni:

Zermatt – cu cel mai înalt teleferic din Europa – 3820 m;

Saas-Fe – renumită prin:

cel mai înalt funicular subteran din lume cu o lungime de 3131 m, ajungând la 3500 m altitudine, la cabana Regina Margareta;

cel mai înalt baraj din lume – Mauvoisin, la 3500 m;

cel mai înalt lac antropic din Europa – Grande Dixence, la 2364 m.

Alpii și Prealpii Bernezi situați la nor de valea Rhonului, includ:

cei mai mari ghețari: Aletsch (115 km²), Gletsch (20,8 km²) și Grindelwald (29,5 km²);

lacuri glaciare pitorești: Thun și Brienz;

cascade, chei, defilee;

stațiuni de importanță mondială: Gstaad, Chateau d’Oex, Interlaken, Grindelwald, Jungfraujoch, Oberwald, Adelboden etc.

Alpii și Prealpii celor 4 cantoane, la est de Alpii Bernezi, unde se află Lacul celor Patru Cantoane (Vierwaldstatter), pe malurile căruia se află centrul turistic Lucerna și câteva stațiuni de schi, cea mai mare fiind Engelberg.

Alpii Lepontini, la sud de Rhin;

Alpii Retici, în vestul Elveției, includ stațiunile:

Davos – cu cea mai mare pistă de gheață din lume;

St. Moritz – una din cele mai vechi stațiuni montane de lux;

Arosa – paradis al schiorilor;

Silvoplana – „Terasa Soarelui”, cu amenajări de mare rafinament

Flims, Klosters, etc.

Printre principalele centre urbane, economice și turistice ale Elveției se remarcă: Berna, Zürich, Lausanne și Geneva.

AUSTRIA

În Austria, turismul montan este bine dezvoltat, beneficiind de amenajări în toată zona montană, deținând un domeniu schiabil cu peste 1000 km pârtii de schi alpin, 9500 km trasee de schi fond și 3700 instalații de transport pe cablu. (Țigu G. 2011:67)Teritoriul Austriei acoperă 83. 879 km², 70% din teritoriu fiind ocupat de Alpi.

Principala regiune turistică montană este Tirolul – un model de dezvoltare montană în spirutul ecoturismului. Cele mai renumite stațiuni turistice din Tirol sunt (Țigu G. 2011:67-69):

Innsbruch, cu circa 10.000 de locuri de cazare;

Seefeld, cu peste 8.500 de locuri de cazare;

Zell Am See, cu circa 9.000 de locuri de cazare;

Zell Am Ziller, Aschau, Mayrhofen, Kitzbühel, Bad Gastein, Lieny etc.

ITALIA

Alpii Italieni (Maritimi, Penini, Lepontini, Dolomitici, Carnici, Iulieni) depășesc 2000 m și se caracterizează prin spectaculoase peisaje montane și lacuri glaciare (Maggiore, Como, Garda, Idra, Isco) pe malul cărora s-au dezvoltat numeroase stațiuni montane (Țigu G. 2011:69):

cele mai vechi stațiuni: Courmayeur și Cortina d’Amprezzo;

a doua generație de stațiuni: Cervinia și Sestrière;

a treia generație de stațiuni: Madonna di Campiglio, Bormio, Valgardena, Pinzolo, Monte Rosa, Aosta, Meran 2000, Isola.

Multe din aceste stațiuni se situează în Alta Adige – o prelungire a Tirolului austriacăn Italia.

7.2.1.2. Alte zone montane europene

Munții Carpați se întind pe o suprafață de aproximativ 200.000 km², străbătând șase țări din centrul și estul Europei, atingând înalâimea maximă în vârful Gerlachovka (2663 m în masivul Tatra Mare, pe teritoriul Slovaciei) iar pe teritoriul României, în vârful Moldoveanu (2544 m). Munții Carpați adăpostesc și unele din cele mai frumoase parcuri naționale din Europa (Țigu G. 2011:70-71):

Tatra Înaltă – din Polonia și Slovacia

Tatra Joasă și Pieniny – în Slovacia

Pietrosu Rodnei, Retezat, Domogled, Piatra Craiului – în România, etc.

Munții Carpați atrag numeroși turiști, cele mai renumite stațiuni turistice montane în cadrul turismului internațional fiind (Țigu G. 2011:71):

Zakopane – Polonia;

Jasna Tale – Slovenia;

Sinaia, Predeal și Poiana Brașov în România.

Acestora li se adaugă și alte stațiuni cu perspective de a intra în circuitul internațional (Țigu G. 2011:71):

Strbske Pleso, Stary Smokovek, Tatranska Lomnica, Skalnate Pleso, Cergov, Dedinky, Mlynky – în Slovacia;

Pieminy, Szczyrk, Szezawnica – în Polonia;

Borșa, Azuga, Bușteni, Durău, Semenic, Straja, Păltiniș, Bâlea, Stâna de Vale – în România, etc.

Resurse asemănătoare Munților Crpați se regăsesc și în Munții Balcani (cu peste 2000 de peșteri) și în Munții Pirinei (cu pasuri spectaculoase situate la peste 2500 m altitudine – Pas Mauberne, Pas de Serrere, Pas d’Estats etc.) În Bulgaria, amenajarea zonei montane s-a concentrat pe dezvoltarea următoarelor stațiuni de valoare europeană: Boroveț, Bansko, Pamporovo (cu 1900 paturi, 60 km pârtii și 16 teleferice) și Vitoșa (situată lângă Sofia –capitala țării). Spania deține o importantă ofertă în stațiunile montane (concentrate în Munții Pirinei), cele mai renumite stațiuni pe plan mondial fiind: Sierra Nevada (cu 4500 locuri de cazare, 61 km pârtii de schi și 20 de teleferice) și cele din Pirinei: La Molina, Masella, Baqueira Beret etc. (Țigu G. 2011:72-73).

Munții Scandinaviei, cu altitudinea maximă de 2472 m, se remarcă prin frumusețea peisajelor oferite de văile glaciare, insulele stâncoase și râurile scurte cu numeroase și spectaculoase cascade (Mardalsfössen fiind cea mai înaltă cascadă din Europa cu o cădere de 297 m). Cele mai cunoscute stațiuni pentru turismul montan sunt (Țigu G. 2011:72):

Lillehamer, Vos Heilo – în Norvegia;

Iare, Hermaoan, Ternabi, Selen – în Suedia.

7.2.2. America

Continentul european reprezintă a doua mare regiune turistică a lumii, (după Europa), fiind o destinație cu numeroase particularități care o diferențieză foarte mult de cea europeană (Țigu G. 2011:72).

În America de Nord, zona montană este reprezentată de două mari lanțuri:

Munții Appalachi (cu altitudinea maximă de 2037 m în sud);

Munții Stâncoși (cu 6198 m altitudine, în vârful McKinley, în Alaska).

În Munții Appalachi, printre stațiunile montane dezvoltate se remarcă:

Bellayre, Holiday Mountain, Ski Bowl, Ski Winham – în West Virginia;

Boyne, Northern, Michigan, Crystal Mountains – în Statul Michigan;

Lake Placid – în New York;

Killington, Mount Snow – în Vermont;

Sugarloaf, Sunday River – în Maine, etc.

La granița dintre SUA și Canada, arealul Marilor Lacuri, este una din cele mai renumite destinații ale continentului, principala atracție fiind Cascada Niagara – care leagă lacul Erie de Lacul Ontario, cu o cădere de apă de 51 m înălțime, 323 m lățime în partea americană și 48 m înălțime și 913 m lățime în partea canadiană, separare dată de insula Capra. Ca atracții turistice amintim (Țigu G. 2011:74):

Parcul Național Great Smoky Mountains – în Carolina de Nord;

Parcul Național Shenandoah – în Virginia;

Parcul Național Akkadia – în Maine;

Parcul Național Mammoth Cave – în Kentucky;

Valea Tenesee;

Valea Hudson.

În Munții Stâncoși, printre stațiunile turistice montane americane de renume se remarcă (Țigu G. 2011:76):

Big Bear Lake, Mount Baldy, Snow Valley, Summit Ski Area etc. – în California;

Aspen, Vail, Keystone Copper Mountain, Winter Park și Telluride – în Colorado;

Salt Lake City, Park City și Snowbird – în Utah;

Big Mountain, Big Sky, Red Lodge și Yellowstone – în Montana.

Printre atracțiile Munților Stâncoși se numără (Țigu G. 2011:75-76):

Parcul Național Yellowstone – în statele Montana Idaho și Wyoming;

Parcul Național Grand Teton Range – în Wyoming;

Parcul Național Glacier – în Montana și Canada;

Parcul Național Marele Canion – în Arizona;

Parcul Național Yosemite – în California

Monumentul Național Valea Morții (Death Valley) – în Californa;

Monumentul Național Mount Rushmore – în sudul statului Dakota de Sud;

Parcul Național Navajoland – în statele Arizona, New Mexico și Utah.

În Canada, cele mai cunoscute stațiuni montane sunt (Țigu G. 2011:76-77):

Banff-Lake Louise – în regiunea Alberta;

Whistler, Sun Peak, Port Alberni, Blak Creek și Pemberton – în British Columbia;

Beauport, Quebec, Georgeville, Sainte Adele etc. – în Quebec;

Destinații turistice majore sunt și unele centre turistice situate la poalele masivelor montane:

Vancouver – capitala statului British Columbia;

Calgary – oraș-stațiune, gazda Olimpiadei Albe, în provincia Alberta;

Edmonton – capitala provinciei Alberta, etc.

În Mexic, Munții Sierra Madre (cu o altitudine de 5747 m) cuprind trei lanțuri muntoase: Sierra Madre Occidental, Sierra Madre Oriental și Sierra Volcanica Transversal (Țigu G. 2011:77-78, după V. Glăvan).

Munții Anzii Cordilieri (cu 6959 m în vârful Aconcagua) car străbat America de Sud, sunt renumiți pentru sălbăticia și inaccesibilitatea lor.

7.2.3. Asia

Asia se remarcă prin cel mai înalt lanâ muntos al lumii – Munții Himalaya (cu vf. Everest la 8848 m). Stațiunile montane de schi din Munții Himalaya (în nordul Indiei și în Nepal), nu prea sunt cunoscute pe plan internațional (Țigu G. 2011:78-79).

Alte lanțuri montane asiatice sunt:

Tian Shan – pe teritoriul Kyrgyztanului, Kazakhstanului și Chinei;

Altai – pe teritoriul Rusiei, Kazakhstanului, Mongoliei și Chinei.

În Georgia, Munții Caucaz, situați la granița dintre Europa și Asia, se caracterizează prin masivitate mare, vârfuri înalte și ascuțite (cel mai înalt vârf fiind Elbrus – 5633 m).

În sud-vestul Asiei, pe teritoriul Turciei, Munții Taurus (3726 m) prezintă un potențial turistic bogat. De asemenea, peisajul vulcanic asiatic se remarcă prin prezența unor vulcani de mare spectaculozitate: Fuji-Yama (3778 m) din Japonia și Krakatau din Indonezia (Țigu G. 2011:80).

Alte zone ale lumii care se înscriu în peisajul turismului montan prin potențialul important al unor masive, sunt: Muntele Kilimandjaro (5892 m), Muntele Kenya (5194 m), Munții Cook (3764 m), etc. (Țigu G. 2011:80).

MODULUL VIII. Resurse și destinații turistice în turismul urban

MODULUL IX. Resurse și destinații turistice în parcuri și rezervații naturale

9.1. Turismul și crearea de zone protejate

Parcurile naționale și alte arii protejate din lume reprezintă regiuni ale naturii cu o valoare deosebită din punctul de vedere al cadrului natural precum și un imens potențial turistic. În secolul XXI, conservarea și protecția naturii au căpătat o importanță mult mai mare decât în trecut, urmărindu-se două obiective (Țigu G. 2011:108-109):

protecția naturii față de aspectele nefaste ale evoluției societății contemporane, care în multe cazuri au determinat un proces intens de distrugere a mediului înconjurător;

conservarea aceluiași cadru natural, pentru a-l pune la dispoziția turiștilor pentru odihnă și recreere.

La baza politicii de valorificare și amenajare a parcurilor naționale și a celorlalte categorii de arii protejate (din aproape toate țările lumii) au stat patru aspecte importante (Țigu G. 2011:109):

valorificarea și amenajarea ariilor protejate în mod global și integrator în raport cu dezvoltarea economică a unității administrative din care face parte;

justificarea economică, comercială și turistică a punerii în practică a celor mai bune proiecte de valorificare turistică;

asigurarea suportului și echilibrului financiar necesar punerii în practică a proiectelor de valorificare turistică;

crearea condițiilor de evitare a efectelor negative asupra mediului.

La nivelul Consiliului European au fost elaborate au fost elaborate mai multe reglementări cu privire la protecția mediului. O primă reglementare se referă la politicile generale de dezvoltare a unui turism durabil adoptată în 5 septembrie 1994. O altă reglementare include relația dintre turism și zonele protejate, unde turismul este privit ca o activitate care facilitează descoperirea frumuseții peisajelor naturale, a florei și a faunei, adoptată în 11 septembrie 1995. Acestă reglementare prezintă măsurile care trebuie urmărite pentru a asigura o amenajare și o circulație turistică compatibilă cu cerințele de protecție a mediului înconjurător, astfel (Țigu G. 2011:109-110):

frecvența circulației turistice trebuie să țină cont de:

divizarea teritoriilor ariilor protejate în funcție de valoarea și concentrarea resurselor naturale, fragilitatea și sensibilitatea lor;

ghidarea fluxurilor turistice numai pe potecile și drumurile special amenajate;

limitarea numărului de vizitatori și a orelor de vizitare;

primirea și sensibilizarea publicului vizitator:

cunoașterea categoriilor de vizitatori și a motivațiilor pentru care preferă vizitarea unor areale protejate;

realizarea unor structuri de primire în funcție de specificul ariei protejate și de cerințele turiștilor;

oferirea de informații atât cu privire la caracteristicile arealelor protejate cât și la modalitățile de păstrare a calității mediului înconjurător.

De-a lungul timpului s-a remarcat existența a patru categorii de turiști care au ca motivație petrecerea unei vacanțe în natură (Țigu G. 2011:110-111 după N.N.Constantinescu):

Turiști în inima naturii (Hard core nature tourists);

Turiști dedicați naturii (Dedicated nature tourists);

Turiști care urmează fluxurile principale (Mainstream nature tourists)

Turiști ajunși întâmplător în natură (Casual nature tourists).

9.2. Parcurile naționale și alte rezervații

În aceste areale, dotările turistice cuprind în general echipamente de cazare diverse (terenuri de campare, corturi, cabane, vile, hoteluri etc.), unități de alimentație, instalații sportive, trasee de plimbare și de călărie, centre de informare, muzee etc. Specialiștii consideră că activitățile recreaționale care pot fi dezvoltate în interorul ariilor protejate sunt (Țigu G. 2011:112):

studierea naturii, florei și faunei;

fotografierea sau pictarea peisajelor;

drumeții montane;

alpinism;

speologie;

practicarea scufundărilor;

ciclism și canotaj;

vizite la obiective culturale, istorice, etnografice etc.

9.2.1 America de Nord

America de Nord este regiunea în care a fost înființat primul parc național din lume denumit Parcul național Yellowstone, din statul Wyoming (la 1 martie 1872). În 1872, în SUA, a fost promulgată prima lege din lume care prevedea ocrotirea unui teritoriu pentru a rămâne nealterat de agresiunea civilizației. În 1916 a fost creat Serviciului Parcurilor Naționale ale SUA (National Park Service – NPS). În SUA, în administrarea NPS, sunt 394 de situri (parcuri naționale, rezervații naturale, locuri istorice etc.). Serviciile turistice din aceste areale sunt prestate atât de National Park Service cât și de câteva firme private (ca de exemplu (firma Xantera Parks/ Resorts) care au concesionat serviciile de cazare din mai multe parcuri naționale precum și din alte categorii de arii protejate americane (Țigu G. 2011:113).

Cele 58 de parcuri naționale existente în SUA au caracteristici:

arheologice – Parcul Național Mesa Verde;

speologice – Parcul Național Mamouth Cave;

floristice și faunistice – Parcul Național Sequoia, Parcul NaționalJoshua Tree, Parcul Național Everglades, Parcul Național Denali;

geolgice – Parcul Național Marele Canyon, Parcul Național Bryce, Parcul Național Arches etc.

Aceste parcuri pot fi vizitate și cunoscute prin următoarele activități turistice (Țigu G. 2011:114-115 după J.S. Smaranda):

expoziții cu specii floristice și faunistice;

expoziții de fotografii și documente istorice legate de înființarea parcurilor;

prezentarea de filme, diapozitive, fotografii documentare, ghiduri, hărți și pliante turistice;

existența unor poteci pentru ciclism, echitație, pedestre;

vizitarea de peșteri și grote;

posibilitatea de practicare a schiului, pescuitului, a sporturilor nautice etc.;

realizarea unor activități în ateliere de artizanat și în cercuri artistice;

cunoașterea activității de cercetare a parcului.

Organizarea ariilor protejate din SUA, reprezintă unul dintre cele mai bune modele practicate în lume, remarcându-se prin (Țigu G. 2011:114):

crearea și semnalizarea vizibilă a limitelor parcurilor;

existența unor centre de primire spațioase și foarte bine dotate;

spații de parcare special amenajate (circa 80 de mașini și 9 autocare);

locuri de campare special amenajate (apă potabilă, pubele de gunoi, mese de piatră etc.);

prezența unui număr suficient de paznici (rangeri);

asigurarea nevoilor financiare din taxe, subvenții ale primăriilor locale, donații, amenzi consistente;

acorduri încheiate cu armata federală aeriană și terestră pentru intervenții de urgență și supraveghere a parcurilor în cazuri de necesități.

Primele parcuri create în Canada au fost Parcul Regina Victoria Cascada Niagara (în 1885) și Parcul Național Algonquin care în 1893 a fost denumit Parcul Provincial Algonquin. În anul 1911, Canada a creat prima agenție a parcurilor din lume, denumită Biroul de Guvernare a Parcurilor. În anul 1998 s-a stabilit o agenție federală guvernamentală, Parks Canada, care în prezent administrează trei areale importante (Țigu G. 2011:118):

parcuri naționale – în prezent fiind 39 de parcuri naționale și rezervații ale parcurilor naționale;

situri istorice naturale – în prezent existând 864 de situri istorice naturale;

areale naționale de conservare marină.

Printre cele mai vizitatea parcuri naționale din Canada se numără (Țigu G. 2011:120):

Fundy – situat pe țărmul Atlanticului, cu cele mai puternice maree din lume (16 m);

Prințul Eduard – situat pe insula cu același nume, recunoscută prin frumusețea falezelor și pitorescul dunelor;

Insula Sf. Laurențiu – un parc mic, așezat la ieșirea fluviului Sf. Laurențiu;

Niagara – parc ce se întinde și pe teritoriul SUA;

Glacier, Yoho, Kootenay, Mount Revelstoke – situați în Munții Stâncoși;

Banff și Jasper – situați în Provincia Alberta;

Pacific Rim – aflat pe coasta vestică a insulei Vancouver, etc.

9.2.2. Europa

Europa nu are o experiență atât de bogată ca cea a Americii de Nord în domeniul ariilor protejate, chiar dacă primele demersuri în acest sens datează cam din aceeași perioadă cu crearea Parcului Național Yellowstone. Printre cele mai vizitate parcuri naționale din Europa se numără (Țigu G. 2011:120-121):

Parcurile Naționale Tatra și Niedre Tatra din Slovacia;

Parcul Național Plitvice din Croația;

Parcul Național Hohe Tauern din zona Tirolului Austriac;

Parcurile Naționale Abruzzo și Gran Paradiso din arealul alpin al Italiei;

Parcul Național Ordesa din Pirinei (parc regional la granița franco-română), etc.

Pentru exemplificare este prezentată experiența franceză în amenajarea și gestionarea turistică a parcurilor naționale. Rețeaua de arii protejate din Franța este structurată pe trei categorii principale (Țigu G. 2011:122-123):

rețeaua de arii naționale;

rețeaua de parcuri naturale regionale;

rețeaua de rezervații naturale.

Rețeaua de arii naționale

În Franța există nouă parcuri naționale care acoperă circa 0,8% din teritoriul național:

La Vanoise (1963) – parc de zonă montană situat în Alpii de Nord;

Port-Cros (1963) – parc insular și marin în insulele Hyères;

Pyrénées (1967) – parc de zonă montană înaltă;

Cévennes (1970) – parc de mediu și habitat montan;

Ecrins (1973) – parc de zonă montană situat între Alpii de Nord și de Sud;

Mercantour (1979) – parc de zonă montană înaltă;

Guadeloupe (1989) – parc montan în mediu tropical;

Réunion Island (2007) și French Guiana (2007).

Amenajarea și administrarea parcurilor naționale se realizează de instituțiile publice formate de colectivitățile locale, cu sprijinul unor oameni de știință și profesioniști în domeniul naturii și turismului. Resursele financiare sunt suportate din bugetul statului.

Rețeaua de parcuri naturale regionale

Conceptul de parc natural (apărut în 1967) reprezintă un mijloc de amenajare a teritoriilor din spațiile rurale cu un important patrimoniu cultural și natural. Astfel misiunea parcurilor regionale franceze este de a (Țigu G. 2011:122-123):

proteja patrimoniul național;

contribui la planificarea folosirii raționale a teritoriului;

promova dezvoltarea economică, socială și culturală

îmbunătăți calitatea vieții;

atrage, educa și informa publicul;

conduce acțiuni experimentale în teren și de a contribui la programe de cercetare.

Parcurile naturale regionale din Franța (în prezent fiind 40 de astfel de parcuri ocupând o suprafață totală de 6 mil ha) sunt reunite sub administrarea Federației Parcurilor Naturale Regionale din Franța. Strategia turistică a acestor parcuri se bazează pe Carta europeană a turismului durabi privind zonele protejate – document elaborat pe baza experiențelor din 10 parcuri din 6 țări europene și recunoscute de secretariatul de stat al turismului în aprilie 1999.

Rețeaua de rezervații naturale

Deși una dintre primele rezervații din lume a fost creată în Franța (Pădurea Fontainbleau, în 1865), ritmul de creare a acestora a fost foarte lent. Cu toate acestea, în prezent, în Franța, există 153 de rezervații naturale și 157 de rezervații naturale voluntare, cu o suprafață totală de 560 mii ha, din care circa 293 mii ha în Guyana. Obiectivele rezervațiilor naturale se bazează pe (Țigu G. 2011:122):

conservarea speciilor de animale și vegetație și habitatul acestora;

conservarea biotopurilor și formațiunilor geologice și geomorfologice;

construirea de mari coridoare de migrație a speciilor.

9.2.3. Asia

Continentul asiatic dispune de atracții naturale deosebite, unice în lume multe dintre ariile protejate fiind gestionate în scopuri științifice și nu turistice cum se întâmplă în Europa și America de Nord. O atractivitate deosebită oferă parcurile naționale din Munții Himalaya: Langtang, Makalu-Barun și Sagarmatha, toate situate în Nepal. De asemenea, Parcul Național Pădurea de Piatră (Shilin) situat în China deține cea mai spectaculoasă pădure din lume (Țigu G. 2011:124).

În Japonia, Legea Parcurilor Naturale, adoptată în 1957, reprezintă baza legală a parcurilor naturale și are ca scop conservarea arealelor cu peisaje pitorești și ecosisteme deosebite care contribuie la cultura, sănătatea și recreerea populației. În conformitate cu această lege, parcurile naturale din Japonia sunt grupate în trei categorii (Țigu G. 2011:124):

Parcuri naționale (29 de areale cu o suprafață de circa 2 mil ha) care reprezintă locurile cu ecosisteme și peisaje pitorești deosebite;

Cvasi-parcurile naționale (56 de areale cu o suprafață de circa 1.361 mii ha) care reprezintă peisaje naturale deosebite dar de o importanță mai mică față de parcurile naționale;

Parcurile naturale regionale (309 astfel de parcuri cu o suprafață de circa 2 mil ha) care sunt locuri cu importanță locală, desemnate de guvernele regionale.

În procesul de organizare a parcurilor se acordă o importanță deosebită rolului educativ și de conștientizare a necesității protejării naturii, pentru care sunt pregătite centre de vizitare, activități de promovare și activități de voluntariat.

Indonezia este recunoscută ca un centru mondial important din punct de vedere al biodiversității, dispunând de o mare varietate de habitate naturale, resurse bogate de plante și animale și un număr mare de insule. Biodiversitatea Indoneziei este cea mai mare reursă naturală, conservarea ei fiid esențială pentru durabilitatea diferitelor sectoare, cum ar fi cel forestier, agricultura, pescuitul, sănătatea, știința, industria și turismul. Din cele 50 de parcuri naționale, 6 sunt situri ale Patrimoniului Mondial, 6 sunt rezervații ale biosferei, 3 sunt zone umede de importanță internațională (siturile Ramsar) și 9 parcuri naționale sunt în mare măsură parcuri marine (Țigu G. 2011:127-128).

Regatul Arabiei Saudite se bucură de o diversitate și peisaje naturale deosebite, remarcându-se printr-o vegetație naturală atractivă, oaze verzi în mijlocul deșertului și regiuni costiere bogate în zona Mării Roșii și a Golfului Arabic. Cel mai cunoscut parc național din Arabia Saudită este Parcul Național Asir situat pe un peisaj de munte larg, în jurul orașului Abha, De asemenea, există o serie de proiecte în pregătire pentru stabilirea unor parcuri moderne în Riyad, al-Hasa, al-Baha etc. (Țigu G. 2011:129-130)

9.2.4. Africa

Acestă regiune este renumită pentru parcurile sale naționale, care adăpostesc specii floristice și faunistice de importanță mondială, majoritatea parcurilor fiind create cu un suport internațional consistent.

9.2.5. America Latină

Kkkkkkkkkkkkkk

9.2.6. Australia și Oceania

aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa

MODULUL X. Resurse și destinații turistice pentru formele de turism de nișă

MODULUL XI.Resurse și destinații turistice în România

MODULUL XII. Căi și modalități de îmbunătățirea a managementului și promovării destinațiilor turistice românești

BIBLIOGRAFIE

Bădulescu, A.; Bâc, D. – Amenajarea turistică a teritoriului, Universitatea din Oradea, 2006

Bădulescu, A; Bâc, D. Economia turismului – note de curs, Universitatea din Oradea, 2011;

Ban O., Turism International, Universitatea din Oradea, 2008

Glăvan Vasile – Resurse turistice pe Terra, Ed. Economica , București, 2000

Rotariu I. (2008) – Dezvoltarea destinației turistice – note de curs, disponibi pe site-ul:

http://www.ilierotariu.ro/documents/books/dezvoltarea-destinatiei-turistice-isbn.pdf

Tigu G., Tala M., Talpeș A., Smaranda J., Resurse și destinații turistice pe plan mondial, Ed. Uranus, 2011

Stăncioiu A.F (1999), Dictionar de terminologie turistica, Editura Economica, Bucuresti, 1999.

Kadri B. Et all, (2011) Le concept de destination-Diversité sémantique et réalité organisationnelle, publicat în revista TEOROS 31-1, disponibil pe site-ul: http://teoros.revues.org/1229

BIBLIOGRAFIE

Bădulescu, A.; Bâc, D. – Amenajarea turistică a teritoriului, Universitatea din Oradea, 2006

Bădulescu, A; Bâc, D. Economia turismului – note de curs, Universitatea din Oradea, 2011;

Ban O., Turism International, Universitatea din Oradea, 2008

Glăvan Vasile – Resurse turistice pe Terra, Ed. Economica , București, 2000

Rotariu I. (2008) – Dezvoltarea destinației turistice – note de curs, disponibi pe site-ul:

http://www.ilierotariu.ro/documents/books/dezvoltarea-destinatiei-turistice-isbn.pdf

Tigu G., Tala M., Talpeș A., Smaranda J., Resurse și destinații turistice pe plan mondial, Ed. Uranus, 2011

Stăncioiu A.F (1999), Dictionar de terminologie turistica, Editura Economica, Bucuresti, 1999.

Kadri B. Et all, (2011) Le concept de destination-Diversité sémantique et réalité organisationnelle, publicat în revista TEOROS 31-1, disponibil pe site-ul: http://teoros.revues.org/1229