. Resurse Identitare ale Reconversiei Profesionale In Mediul Universitar

Cap. I: Introducere

„O nouă civilizație este pe cale de apariție în viețile noastre, și peste tot, oamenii orbi încearcă s-o orbească. Această civilizație nouă aduce cu sine noi tipuri de familie, alte stiluri de muncă, de iubire și de viață, o nouă economie, noi conflicte politice și, dincolo de toate acestea, o conștiință modificată. Elemente ale acestei civilizații noi există de pe acum. Milioane de oameni își acordă viețile cu ritmurile de mâine. Alții, îngruziți de viitor, preferă fugă disperată și zadarnică în trecut și încearcă să restabilească lumea muribundă care le-a dat naștere. Zorile acestei noi civilizații sunt cel mai exploziv fenomen din cursul vieților noastre. Sunt fenomenul principal- cheia pentru înțelegerea anilor imediat următori. Un fenomen tot atât de profund ca Primul Val de schimbare, declanșat acum zece mii de ani, de inventarea agriculturii, ori ca al Doilea Val de schimbare, inițiat de revoluția industrială care a zguduit pământul. Noi suntem copii următoarei transformări- Al Treilea Val.”[TOFFLER, 2001:9]

„În fața omenirii stă un salt cuantic înainte. În fața ei stă cea mai mare răsturnare socială, și cea mai profundă răsturnare creatoare din toate timpurile. Fără să ne dăm perfect seama, suntem angajați în construcția din temelii a unei remarcabile civilizații noi. Acesta este semnificația celui de-Al Treilea Val. […] Se vorbește despre o iminentă epocă spațială, o epocă a informaticii, o epocă a electronicii, sau despre satul global. Zbigniew Brzezinski ne-a spus că ne așteaptă epoca tehnologică. Sociologul Daniel Bell descrie formarea unei societății postindustriale. Viitorologii marxiști vorbesc despre RST- revoluția științifică și tehnică. Eu însumi am scris mult despre apariția unei societăți supra industriale.” [TOFFLER, 2001:9]

În acest context, conceptul de carieră capătă noi dimensiuni sociale și sociologice în momentul în care managementul carierei în dimensiunea sa adaptativă la dinamică morfologiei sociale cunoaște variații nebănuite și dificil de prognozat atât pentru viitorologi, actori sociali care și-au asumat provocarea de a „ghici”, pe fundament științific, „evoluția lumii”. „Cuvântul carieră este folosit în diferite moduri și are multe conotații. Uneori se consideră că a avea o carieră se aplică numai persoanelor care are o profesie sau a cărei viață profesională este bine structurată și implică o promovare sigură. În contextul ancorelor carierei, cariera se referă la modul în care se dezvoltă de-a lungul timpului viața de muncă a unui individ și la modul în care este ea percepută de persoana respectivă. Acesta semnificație dată cuvântului carieră ar mai putea fi considerată ca referindu-se la cariera internă pentru a distinge acest tip de carieră de cea de unii ar putea fiind ca viața de muncă a unei persoane. Fiecare persoană are o imagine cu privire la viața sa de muncă și la rolul său în viață. În discutarea conceptului ancore ale carierei vom avea în vedere tocmai această ultimă distincție.

Pentru a distinge cariera internă de alte semnificații ale cuvântului, vom folosii sintagma carieră externă pentru a ne referii la pașii efectivi solicitați de o ocupație sau o organizație pentru a progresa/evolua în acea ocupație/organizație.” [VLĂSCEANU, 1990:35]

Profesionalizarea și reconversia profesională în contextul civilizației tehnologice

Conform literaturii de specialitate profesia este definită ca „tip de activitate socială ce se exercită pe baza unei pregătiri profesionale, a unei calificări. Tot în acest context menționăm că profesia desemnează complexul de cunoștințe teoretice și deprinderi practice dobândite de către o persoană prin pregătire și se exprimă prin meseria sau/și specialitatea însușite.

Constituirea profesiei a avut loc în cadrul procesului amplu și de durată de profesionalizare a muncii. Pentru o perioadă considerabilă din istoria omenirii s-a menținut o distincție netă între activitățile intelectuale și cele fizice(manuale). Cvasitotalitatea ocupanților solicită și se exercită pe baza unei calificări, ceea ce conferă individului anumite drepturi dar și asumarea unor responsabilități specifice muncii ce o desfășoară.

Conținutul p., cerințele practicării acestora, beneficiile rezultate sunt expuse în așa numitele profesiograme. În economia românească peste 95% din activitățile de muncă necesită o calificare (fac excepție numai activitățile de manipulare a produselor, încărcare, descărcare, transport manual). Recensământul populației din anul 1992 a înregistrat profesia persoanelor luându-se în considerare 4 nivele de pregătire, cu formele lor specifice, în cazul a 45 categorii și 359 grupe de profesii: muncitori, – calificați prin licee de specialitate, școli medii tehnice, școli profesionale, ucenicie, cursuri, practică la locul de muncă; maiștri; absolvenți de școli postliceale; absolvenți ai învățământului superior.

Ca urmare a sporirii complexității muncii în condițiile revoluției științifico-tehnice, se asistă la solicitări tot mai mari în domeniul pregătirii forței de muncă, trecerea de la situația în care predominau formele de calificare realizate de către unitățile productive (ucenicie, practică la locul de muncă), la situația în care predomină sau devin exclusive formele de calificare în cadrul sistemului de învățământ, cu o creștere a numărului anilor de studiu. În ultimele decenii a sporit proporția muncitorilor pregătiți prin forme de calificare în cadrul învățământului liceal și profesional.

Diversele analize și calcule demonstrează contribuția deosebită a calificării profesionale, a învățământului la creșterea productivității muncii (se înregistrează o creștere de câteva procente a productivității muncii pentru fiecare an de pregătire).

Deși orientată în raport cu cerințele pentru etapa viitoare, calificarea realizată în tinerețe nu încheie procesul formării profesionale. Cea de a doua componentă a acestui proces o constituie perfecționarea, destinată să faciliteze individului adaptarea la schimbările din domeniul său de activitate. Se estimează la 15 ani intervalul de schimbare a conținutului unei profesii. Perfecționarea profesională se realizează prin studiul individual, reciclare, policalificare și recalificare.

Sistemul învățământului și al pregătirii profesionale, ca orice sector care se îndreaptă către economia de piață, în peisajul tranzițional de sfârșit de mileniu II, presupune liberalizarea cererii, ofertei, a prețurilor și a salariilor.

„Pe măsură ce progresează în carieră, unii oameni descoperă că doresc realmente să devină manageri generali, ca managementul în sine este ceea ce îi interesează, că au competența necesară pentru a ocupa o astfel de poziție și că au și ambiția de a urca pe scara ierarhică până la nivelul în care își pot asuma responsabilitatea deciziilor majore. Persoanele din această categorie sunt diferite de cele ancorate tehnic/funcțional prin aceea că ele consideră specializarea ca reprezentând o capcană. Ele admit necesitatea de a cunoaște bine câteva domenii funcționale și recunosc, de asemenea, că trebuie să fii expert într-un anumit domeniu pentru a avea succes într-o poziție managerială. [VLĂSCEANU, 1990:59]

„Liberalizarea cererii conduce la exigențe sporite față de învățământ și pregătirea profesională:

Indivizii încep să reacționeze la semnalele pieții. Pe măsură ce diferențele salariale se accentuează, persoanele încep să caute calificări care le permit să obțină salarii mai mari. Pentru muncitorii disponibilizați ca urmare a restructurării întreprinderilor, noile calificări pot să sporească șansele de a găsi noi locuri de muncă.

Întreprinderile încep să funcționeze într-un mediu concurențial. Învestirea în capitalul uman prin asigurarea de pregătire profesională în prealabil și a locurilor de muncă poate să sporească productivitatea și profiturile, deși restricțiile bugetare dure produc în fază inițială presiuni contradictorii.

Statul trebuie să reacționeze la cererea de noi cunoștințe și calificări care sunt esențiale pentru tranziție. De exemplu, este necesar să se pună accentul pe asemenea probleme ca mediul înconjurător și spiritul întreprinzător care în trecut erau total ignorate. Liberalizarea ofertei generează mei multe forme diverse ale învățământului, ale posedării instituțiilor de învățământ și ale ofertei de materiale educațioale.

Autoritățile locale își asumă treptat responsabilitate sporită pentru asigurarea și finanțarea învățământului preșcolar și a celui de bază. Date fiind mijloacele reduse care se pot obține prin impozitare pe plan local, guvernul continuă, totuși, să joace un rol important în finanțare prin redistribuirea veniturilor din impozite de la discrictele mai bogate către cele mai sărace, exercitând un rol regulator și stabilind norme și standarde care asigură calitatea și echitatea în ceea ce privește accesul.

Instituțiile, îndeosebi la nivelul învățământului superior, capătă mai multă autonomie. Cadru juridic nou, introdus la începutul perioadei de tranziție, vizează prevenirea oricărei reveniri la administrarea mai centralizată și acordarea unui control sporit instituțiilor asupra măsurilor și resurselor.

Furnizorii privați încep să apară, pe măsură ce învățământul și pregătirea profesională devin activități profitabile. În unele țări capătă răspândire pregătirea și calificarea profesională asigurată de organizații particulare și asociații nonguvernamentale. În plus, se înființează școli particulare. Liberalizarea prețurilor și a salariilor a condus inițial la scăderea producției și la mărirea decalajului între venituri, ceea ce afectează capacitatea indivizilor și a statului să finanțeze serviciile educaționale.”[BARR, 1995:312-313]

Perspectiva sociologică asupra profesiilor se corelează cu aceea a altor științe preocupate de acest domeniu: economie, ergonomie, psihologie, pedagogie. În ceea ce o privește, sociologia este interesată de studiul caracteristicilor sociale ale p. și ocupațiilor, de analiza influenței activității de muncă, în raport cu alte sfere de preocupări ale oamenilor, asupra personalității și conștiinței lor; sunt cercetate aspecte referitoare la constituirea aspirațiilor, idealurilor și intereselor profesionale; orientarea, recrutarea și selecția profesională; cerințele, conținutul și eficiența pregătirii; dinamica ocupațiilor și profesiilor; caracteristicile mobilității profesionale; implicațiile sociale ale schimbărilor din conținutul muncii și al profesiilor.

Reconversia profesională cuprinde toate activitățile desfășurate în cadrul unui sistem instituționalizat prin care o persoană sunt sprijiniți ca, după ce părăsesc o anumită activitate, să se reintegreze profesional în mediul civil. [adaptare www.mapn.ro]

Orientarea școlară profesională

Un alt concept pe care vă invit să îl dezbatem în acest dialog recurge la orientarea școlară și cea profesională. Activitate individuală și socială de planificare a stadiilor și fundamentare a deciziilor care conduc o persoană la frecventarea unui tip de instituție școlară și la angajarea în practicarea unei profesii este întâlnită, în literatura de specialitate, sub denumirea de orientarea școlară profesională. Într-o abordare cronologică, orientarea școlară anticipează și pregătește actorul social pentru angajarea în profesie, întrucât ciclurile școlare terminale sunt organizate astfel încât să conducă și la o formație profesională certificată de diplome. Succesiunea este însă inversată atunci când avem în vedere că opțiunea profesională este cea care determină decizia de frecventare a unei instituții școlare, ultima apărând în ipostaza de condiție de realizare a celei dintâi. Dincolo de palierele teoretice, nu se poate vorbi de universalizarea unei succesiuni anume, întrucât există multiple variații generate de factori individuali și sociali care gestionează resursele societale privind cariera într-o anumită profesie. Acești factori se referă la: dezvoltarea vocațională a individului, dinamica soe. Acești factori se referă la: dezvoltarea vocațională a individului, dinamica socială și, implicit, cea economică a profesiilor și organizarea filierelor de școlarizare. Orientarea școlară profesională își instituie o cale unitară și lineară a desfășurării atunci când există convergență între cele trei instanțe. Adeseori apar însă decalaje între ele, conducând la incompatibilități între dotarea individuală, determinată biologic, psihologic sau societal, pe de o parte, și filiera școlară de profesionalizare, tipul de profesie practicată sau cererile sociale de calificări, pe de altă parte. Evitarea acestor incompatibilități presupune identificarea și analiza modului de acțiune a factorilor implicați, pentru ca pe această bază să se fundamenteze activitatea de orientarea școlară profesională.

Cadrele didactice și elevii din România și țările Est Europene au făcut dovada pregătirii deosebite, în general în discipline fundamentale precum cele din spectrul real și cel uman. S-ar putea afirma că reformarea școlarizării și a pregătirii profesionale nu constituie o prioritate deosebită, întrucât, relevă BARR Nicholas, într-o cercetare realizată de Banca Mondială în colaborare cu Școala de Științe Economice și Politice din Londra, întrucât multe alte probleme solicită atenția oamenilor din spațiul politicului care gestionează fondurile, și, în consecință, restructurarea în acest domeniu poate fi temporizată. [BARR, 1995:305]

Dezvoltarea vocațională este parte componentă a dezvoltării psihice individuale și se constituie ca produs al interacțiunii dintre individ și mediul de muncă. Aceasta are un caracter progresiv și se află în relație cu stadiile de viață, tinzând să atingă stadiul de maturizare în anii adolescenței, dar nu își încetează evoluția după aceasta, apărând noi stadii cum ar fi cel al explorării (20-30 ani), al realizării (30-50 ani), al stabilizării (50-65 ani) și apoi al evaluării (după vârsta de 65 de ani) [B. L. Neugarten, 1976]

Interacțiunea dintre sine și mediu este analizată prin invocarea conceptelor de sarcini ale dezvoltării, roluri sociale și comportamente de întâmpinare [D. H. Blocher, R. S. Rapoza, 1981] Sarcinile dezvoltării și comportamentele de întâmpinare acționează ca solicitări față de sine în fiecare ciclu de viață, determinând individul să acționeze astfel încât să răspundă cerințelor mediului social și să fie pregătit pentru trecerea într-un stadiu nou superior de dezvoltare. Cercetarea a pus în evidență planificarea superficială a orientarea școlară profesională a adolescenților atât în opțiunea pentru o profesie, cât și în cea pentru o filieră de învățământ secundar și superior. Se apreciază, pe baza unor date experimentale, că sarcina cognitivă de a face o alegere vocațională realistă și individualizată depășește nivelul de dezvoltare cognitivă a adolescenților. [J. L Bodden și L E. James (1976]. Opțiunea vocațională este puternic influențată, dar nu implic dată, de așteptările familiei și de informațiile obținute în interacțiunile cu alții semnificativi (covârstnici, prieteni, rude, cunoștințe întâmplătoare). În general, procesul de dezvoltare vocațională în școala secundară și în facultate nu este dependent de condițiile anterioare ci de experiența trăită în perioadele respective.

Ca atare, „orientarea școlară profesională se confruntă în această perioadă cu stări de indecizie și cu absența unor planuri stabile și temeinic cristalizate. Aceste stări sânt de apreciat ca normale și cu efecte benefice, pentru că produc asimilarea de valori, interese și scopuri de lungă durată care elimină ambiguitatea planurilor sau indecizia și accelerează dezvoltarea vocațională. Totodată, aceasta presupune că orientarea școlară profesională trebuie să ofere:

sprijin în dezvoltarea conștiinței de sine și autoevaluării;

informații diverse despre avantajele unei opțiuni;

oportunitățile de stabilire a unor relații semnificative cu alte persoane angajate în domeniu și cu diverse situații de muncă și de roluri sociale.”[L VLĂSCEANU& C ZAMFIR, 1998:515-417]

„Pentru a forma o forță de muncă inteligentă și cu o oarecare capacitate inovativă, sistemul de învățământ și pregătirea profesională trebuie să stimuleze inovația, punerea în discuție a adevărurilor general acceptate și dezvoltarea atributelor cognitiv la înalt nivel, mai degrabă decât supunerea, conformarea și memorizarea. Pentru acesta este nevoie de instituții flexibile și receptive. Accentul din programele analitice trebuie trecut de la învățarea faptelor și a îndemânărilor într-un loc de muncă esențialmente static cu mobilitate minimă între ocupații către învățarea cursanților cum să gândească și să-și utilizeze cunoștințele într-o piață dinamică a forței de muncă. Aceasta semnifică o modificare fundamentală de la sistemul de învățământ menit să servească nevoile statului către unul bazat pe necesitățile de emancipare a individului.” [BARR, 2005:314]

Orientarea școlară profesională este centrată pe dezvoltarea vocațională, dar nu în mod separat de mediul social, relațional, de muncă și învățare care contribuie la dezvoltarea personală integrală. O atenție specială ar trebui acordată informațiilor despre lumea muncii și a profesiilor și mai ales despre continuitatea dezvoltării vocaționale în condițiile de schimbare a profesiilor și a conținutului muncii, care solicită noi decizii în alte cicluri de viață. Statisticile din țările dezvoltate industrial pun în evidență faptul că în cursul vieții o persoană este probabil să-și schimbe profesia de circa trei ori iar ocupația de cel puțin șapte ori (J. Shipton, E. H. Steltenpohl, 1981). Alegerea profesiei și ocupației și pregătirea care contribuie la dezvoltarea vocațională solicită ca atât orientarea școlară profesională, cât și planificarea devenirii personale să se desfășoare în permanență de-a, lungul întregii vieți. De aici și organizarea unor rețele de orientarea școlară profesională și selecție profesională care sânt afiliate unităților productive și instituțiilor școlare.

Planificarea dezvoltării vocaționale este un proces individual, modelat de mediul școlar, social și de muncă, care include perioada de anticipare și pe cea de implementare (V. Harren, 1976). Acestor perioade le corespund stadii progresive de dezvoltare, respectiv: explorarea alternativelor școlare și profesionale, cristalizarea unor grupuri de alternative asociate cu judecăți de valoare, alegerea și specificarea potențialului de acțiune (pentru perioada de anticipare) și angajarea, precizarea și efectuarea alegerii (pentru implementare). Alți autori adoptă o perspectivă decizională în care se identifică „tipuri de strategii" sau modalități specifice prin care este organizată informația despre sine și despre opțiunile vocaționale (D. A. Jepsen, 1974) și se deosebesc persoanele active de cele pasive, care doar se conformează deschiderilor de pe piața forței de muncă sau a profesiilor.

În ultimul timp, s-a optat pentru un model etapizat de planificare a orientarea școlară profesională și a dezvoltării vocaționale individuale (S. Walworth. J. Goodman, 1975, 1981). Etapele considerate sînt următoarele:

definirea sarcinii sau conștientizarea situației de decizie sub acțiunea unor factori extrinseci (presiunea familiei, cerințe instituționale, vârsta) sau intrinseci (cristalizarea unor aspirații cognitive și profesionale, nevoia de independență etc.);

culegerea de informații despre sine (aptitudini și abilități, interese, valori, preferințe pentru stiluri de viață) și despre lumea exterioară cu referire specială la oportunitățile ș. și p. Pentru primul tip de informații au fost elaborate teste, chestionare, liste de control și alte instrumente de diagnosticare psihologică. Pentru al doilea tip, cunoașterea prezentului social și a tendințelor evolutive trebuie centrată pe lumea muncii și a profesiilor în relație cu organizarea filierelor școlare, folosindu-se profesiogra-mea, experiența directă și studiul independent etc.;

stabilirea unei ierarhii a propriilor valori în funcție de informația disponibilă;

formularea deciziei, respectiv opțiunea și acțiunea pentru o filieră ș. și p. presupun alegerea unei alternative și acțiunea de realizare a ei pe baza ierarhiei valorice stabilite și a probabilității subiective a rezultatelor și riscurilor ce îi sînt asociate.

Eficiența orientarea școlară profesională este maximă în perioadele de tranziție, care corespund acelor stadii de viață când trebuie făcute opțiuni privitoare la propria devenire. Ele apar fie ca urmare a evoluției personale, fie datorită schimbărilor din mediul școlar, profesional sau social. Lipsa unui sistem instituțional de orientarea școlară profesională are efecte negative în planul dezvoltării armonioase a unei persoane și în valorificarea socială optimă a talentelor. Selecția profesională este o funcție îndeplinită în unitățile productive de un departament specializat în condiții de existență a mai multor candidați pentru aceeași poziție. Scopul este acela de a alege persoana care dispune de calificările și posibilitățile de adaptare cele mai adecvate locului de muncă. Pentru aceasta au fost elaborate baterii de teste și alte probe psiho-sociale de analiză și predicție a compatibilității dintre profilul personal și cerințele profesionale ale postului de muncă.

Orientarea profesională constă în îndrumarea persoanei către o profesiune sau către un grup de profesiuni în conformitate cu înclinațiile sale. Îndrumare și pregătirea tânărului pentru alegerea activității profesionale contribuie la realizarea echilibrului dintre cererea și oferta de potențial uman, ceea ce pe plan personal, însemnă siguranța drumului ales de individ. Realizarea concretă în școală a activității de orientare profesională are loc prin acțiuni organizate și desfășurate de către cadrele didactice. Reușita acțiunilor practice este condiționată de cunoașterea și respectarea principiilor acestui proces, care sunt:

Pregătirea psihologică a elevilor în vederea alegerii profesiunii.

Valorificarea conținutului învățământului, a mijloacelor și metodelor de predare.

Autodezvoltarea și autoorientarea individului.

Realizarea acordului dintre particularitățile individului și cerințele profesiunilor.

Colaborarea școlii cu toți factorii interesați.

Adecvarea pregătirii și autopregătirii cu cerințele progresului tehnic și economic.

Atunci când abordăm problemele integrării profesionale și sociale ale tinerei generații, ne-ar fi imposibil să nu ne punem o serie de întrebări:

Care este categoria de tineri ale căror probleme și preocupări le studiem, deci care este subiectul de integrare?

Care este motivația integrării?

Care este grupul social sau profesional în care tânărul s-a integrat sau urmează să se integreze?

Care vor fi rezultatele acestei integrări?

Integrarea depinde si de idealul individului, de imagine pe care acesta și-o formează despre grupul sau organizația în care urmează să se integreze, așa cum zicea Karl Marx : “… demnitate poate oferi numai acea profesiune în care nu ne manifestăm ca niște unelte oarbe, ci ne permitem o creație independentă în sfera noastră, numai acea profesiune care nu ne obligă sa săvârșim fapte condamnabile, profesiunea pe care omul cel mai desăvârșit și-o poate alege, fiind mândru de alegerea sa. Profesiunea care corespunde în cel mai înalt grad acestor cerințe nu e întotdeauna cea mai înaltă, dar este întotdeauna cea mai potrivită.”

Conceptul de integrare socială are în subordine procese ca: integrarea în familie, în întreprindere, în școală, în mediul urban sau rural, într-o organizație, deci într-un grup social dat.

În orice abordare a procesului de integrare socială a tineretului trebuie să avem în vedere toate sferele viații sociale: pregătirea școlară, viața profesională, etc…[Drăguț, 1973:15-16]

Formarea profesională: dimensiuni conceptuale

Formarea profesională a salariaților este reglementată atât prin Codul Muncii, cât și prin Ordonanta Guvernului nr.129/2000.

Astfel, angajatorul are obligația de a asigura participarea la programe de pregătire profesională:

– cel puțin o data la 2 ani, dacă au cel puțin 21 de salariați;

– cel puțin o data la 3 ani, dacă au sub 21 de salariați.

Angajatorii persoane juridice care au nu mai mult de 20 de salariați elaborează anual și aplica planuri de formare profesională, cu consultarea sindicatului sau după caz, a reprezentanților salariaților.

Codul muncii reglementează generic formele în care se poate realiza formarea profesională a salariaților, prin cursuri organizate fie de furnizorii de formare profesională, fie de angajatori în vadrul unităților proprii, lăsând celor doua părți posibilitatea să convină și alte forme de pregătire.

Formarea profesională are ca principale obiective:

– adaptarea salariatului la cerințele postului sau ale locului de muncă;

– obținerea unei calificări profesionale;

– actualizarea și dobândirea unor cunoștințe avansate, a unor metode și procedee moderne;

– perfecționarea pregătirii și dezvoltarea carierei profesionale;

– reconversia profesională prin schimbarea calificării, determinată de restructurări economice, de modificări ale capacității de munca.

Astfel avem de a face cu o formare profesionala inițială care asigura pregătirea necesară pentru dobândirea competențelor profesionale minime necesare pentru obținerea unui loc de munca, și cu o formare profesională continuă care este ulterioara formarii inițiale și asigură dezvoltarea competențelor profesionale deja dobândite sau dobândirea de noi competențe.

Formarea se poate realiza prin:

– participarea la cursuri organizate de către angajator sau de către furnizorii de servicii de formare profesională;

– stagii de adaptare profesională fie la cerințele postului, fie ale locului de muncă;

– stagii de practică și specializare;

– ucenicie organizată la locul de muncă;

– alte forme de pregătire care pot fi convenite între angajator și salariat.

Participarea la cursuri sau stagii de formare profesională poate fi inițiată de angajator sau de salariat.

Când inițiativa aparține angajatorului, toate cheltuielile ocazionate de participare sunt suportate de acesta, salariatul beneficiind de drepturi salariale, în cazul scoaterii parțiale din activitate, sau de o indemnizație când scoaterea este integrală. Deși în această ultimă situație contractul individual de munca se suspendă, salariatul beneficiază de vechime la acel loc de muncă, perioada ce este considerată stagiu de cotizare în sistemul asigurărilor sociale de stat.

În cazul în care participarea la curs sau stagiu de formare profesională este mai mare de 60 de zile și presupune scoaterea din activitate pe o perioada mai mare de 25% din durata zilnică a timpului normal de lucru, sau scoaterea integrala din activitate, cele doua parți, angajatorul și salariatul încheie un act adițional la contractul individual de muncă. Acest act adițional prevede imposibilitatea salariatului de a avea inițiativă încetării contractului individual de munca pe o perioada de cel puțin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesionala. Nerespectarea de către salariat a acestei obligații, determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor, proporțional cu perioada nelucrata din cea stabilită prin actul adițional. Obigația cade în sarcina salariaților și în cazul în care salariatul a fost concediat pentru motive ce țin de persoana lor.

Atunci când inițiativa participării la o forma de pregătire profesională cu scoaterea din activitate aparține salariatului, rămâne la latitudinea angajatorului să decidă cu privire la condițiile de participare și modalitatea de suportare a costurilor.

Întrucât angajatorul are obligația de a asigura participarea la programe de pregătire profesională, codul muncii prevede și situația în care nu este îndeplinită aceasta obligație, situație în care salariatul are dreptul la un concediu pentru formare profesională, plătit de angajator, de până la 10 zile lucrătoare sau de pana la 80 de ore.

Formarea profesională organizată de angajator se realizează prin intermediul unor contracte speciale:

– contractul de calificare profesională, contract prin care salariatul se obliga sa urmeze cursurile de formare organizate de angajator pentru dobândirea unei calificări profesionale. Pot încheia un astfel de contract salariații cu vârstă minima de 16 ani, care nu au o calificare sau au o calificare care nu le permite menținerea locului de munca la acel angajator, iar contractul se poate încheia pe o perioada cuprinsa intre 6 luni si 2 ani.

– contractul de adaptare profesionala care se încheie în scopul adaptării salariaților la o noua funcție, la un nou loc de munca și pe o perioada determinată, dar nu mai mare de un an de zile.

Putem observa atât obligativitatea angajatorului de a organiza programe de pregătire profesională periodice, cât și obligația salariatului de a munci în subordinea angajatorului o perioadă după absolvirea unor astfel de programe. Dar toate acestea nu sunt decât in avantajul atât al angajatorului, cât și a salariatului. În timp ce primul se asigură că salariații își perfecționează pregătirea, salariații sunt cei care, pe cheltuiala angajatorului, pot dobândi noi cunoștințe sau obține noi calificări.”[www.muncă.ro]

Definirea conceptului de profesionalizare și resursele sale

În opinia lui Oscar HOFFMAN (1990), „profesiile reprezintă stări sociale, adică grupuri umane (ontologic constituite, și nu ca grupări statice) cu o structură, funcționalitate, relații umane, interese, tradiții, modalități de viață, acțiuni…”[HOFFAMN, 1990:30]

În altă ordine de idei, considerăm oportun a ne supune dezideratului că raportul dintre profesii se află in similaritate cu formele de manifestare socială a grupurilor umane, existând, în acest context, o serie de exegeze comune care sunt aparent identice:

să judece, să evalueze, să țină seama de întregul sistem de valori care guvernează și, deopotrivă, legitimează resursele de moralitate în grup;

plasa de relații sociale, ierarhii și alte forme de gestionare a sentimentului de apartenență, asumare și supunere

Schimbările profesionale, în contextul actual, pun în centrul atenției omul în fața schimbărilor tot mai alerte, neprevăzute și, de multe ori, nedorite. Mobilitatea profesională nu mai este predominant individuală, ci de grup, structurală, au ample implicații asupra morfologiei sociale.

„Profesionalizarea adiționează, în arealul acestor exigențe, o acceptată proiecție antropologică și ontologică: reconstrucția mediului industrial pe temelia valorilor umanismului modern. O instrucție anticipativă, prin proiectarea pregătirii profesionale pe baza perspectivelor de evoluție a profesiunilor în diversificare, identifică depășirea viziunii respective despre profesiune, asimilată cu instrumentalizarea. Profesiunea devine o formă specifică de legitimare a exprimării individului privit ca personalitate a muncii, în speță, personalitate a muncii industriale” [BUZĂRNESCU, 1999:101] „Personalizarea trebuie concepută, deci, nu ca o achiziție definitivă de cunoștințe, ci ca un proces complex de organizare, și conducere a tuturor experiențelor de asimilare creatoare a informațiilor și a comportamentelor legitimate normativ de exigențele raportării calificate la spațiul social. Ea presupune, deci, însușirea temeinică a unei specialități, stăpânirea la nivel mediu a specialităților adiacente, dar în raza unui orizont de cultură compatibil cu sistemul de cunoaștere al sistemului social în care se formează permanent, personalitatea [profesională] fiind o construcție permanentă. Un avizat cercetător, în registrul comparativ, al acestei probleme consideră ca: Pregătirea unitară a specialiștilor din sfera tehnologiei impune părăsirea vechii mentalități de separare a tehnicii [logistică](definită ca referindu-se la utilaj, mașini, aparate, etc) de tehnologie (redusă la procese, instrucțiuni, norme, etc) ceea ce conduce la o anumită izolare între așa-zișii tehnicieni.”[BUZĂRNESCU, 1999:113]

Estimări personale privind dinamica forței de muncă și redimensionarea sa prin integrarea euro-antrantică

În sfera impactului economiei globale și a cererii de forță de muncă flexibilă, unii sociologi și economiști au afirmat că, în viitor, din ce în ce mai multe persoane vor deveni „muncitori de portofoliu”. Ei vor poseda un „portofoliu de calificări”- un număr de calificări diferite- pe care le vor folosi pentru a schimba mai multe slujbe pe parcursul vieții lor de angajați. Doar un procent relativ mic de muncitori vor avea „cariere” continue în sensul curent.

Unii consideră această deplasare către muncitorul de portofoliu într-o lumină favorabilă: muncitorii nu vor mai sta înțepeniți în aceeași slujbă ani în șir și vor avea posibilitatea de a-și planifica viețile de lucrători într-o manieră creatoare (Hany, 1994). Alții susțin că „flexibilitatea” înseamnă, practic, că organizațiile pot angaja și concedia mai multe sau mai puține persoane, după bunul lor plac, subminând orice sens de securitate pe care l-ar putea avea lucrătorii lor. Patronii vor avea doar o angajare pe termen scurt, față de forțele lor de muncă și vor avea posibilitatea de care reduce la minim plătirea unor ajutoare suplimentare sau care pensiilor.

Un studiu recent efectuat la Silicon Valley, California, susține că succesul economic al zonei se bazează deja pe calificările de portofoliu ale forței sale de muncă. Rata falimentelor firmelor în Silicon Valley care foarte ridicată: aproximativ 300 de noi companii sunt înființate anual, dar un număr echivalent dau faliment. Forța de muncă, în care un procent ridicat îl reprezintă lucrătorii experți și tehnici, s-care adaptat acestei situații. Autorii susțin că rezultatul este acela că talentele este calificările migrează rapid de la o firmă la alta, devenind în acest fel mai adaptabile. Specialiștii tehnici devin manageri, patronii devin persoane cu capital propriu etc.( Bahrami și Evans, 1995).

O atare situație reprezintă în momentul de față excepția, nu regula. În conformitate cu cele mai recente statistici referitoare la angajați, lucrătorii cu normă întreagă din Marea Britanie și S.U.A. – care au piețele de muncă cele mai lipsite de reglementări dintre țările industriale – păstrează fiecare slujbă același interval de timp ca și în urmă cu 10 ani (The economist, 21 mai 1995 ). Motivele care ar fi se referă la managerii care realizează că un nivel ridicat al circulației lucrătorilor este costisitor și cu efecte demoralizante, și că preferă să-și recalifice propriii angajați în loc să aducă unii noi, chiar dacă acest lucru înseamnă care plăti peste prețul pieții. În cartea lor Built to Last (1994), James Collins și Jerri Porras au analizat 18 companii americane care au depășit continuu media pieței de acțiuni, începând cu anul 1926. Ei au descoperit că aceste companii, fără care a angaja și a concedia la întâmplare, avuseseră o atitudine extrem de protectoare față de personalul lor. Pe parcursul perioadei studiate, doar două din aceste companii au angajat din exterior u director executiv, în comparativ cu 13 dintre cele mai puțin prospere corporații incluse în cercetare.

Aceste descoperiri nu dezaprobă ideile celor care vorbesc despre apariția muncitorului de portofoliu. Reducerea organizațională reprezintă o realitate, prin existența pe piața muncii elevi multor mii de lucrători care își vor fi spus că au o slujbă de o viață, deci foarte sigură. Pentru a găsi iar de lucru, este imposibil ca să fie obligați să-și dezvolte și să-și diversifice calificările. Mulți, îndeosebi oameni mai în vârstă, s-ar putea să nu aibă posibilitatea de a găsi slujbe comparabile cu cele pe care le-au avut înainte, sau chiar de a găsi pur și simplu alte slujbe.

Studii sociologice în domeniul reconversiei profesionale, realizate în interesul studenților:

Primul studiu la care vom face referire în acest subcapitol este un studiu sociologic realizat de Universitatea Politehnică din municipiul București. Prezentul program, „RESTRUCTURAREA INVATAMANTULUI DE MATEMATICA PENTRU INGINERI IN VEDEREA DEZVOLTARII CAPACITATII MANAGERIALE SI ASIGURAREA FLEXIBILITATII IN RECONVERSIA PROFESIONALA” , finanțată de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare, a fost acceptat ca program major pe doi ani, după încheierea și efectuarea auditului proiectului de inițiere ( PIP).

Pentru primul an de finanțare ca proiect major, a fost alocată suma de 35.000 USD, din care s-a primit în luna martie 2001 prima tranșă în valoare de 8.495 USD, pentru care s-a depus raportul financiar după trei luni. A două tranșă s-a alocat în septembrie 2001, în valoare de 27.012 USD. În al doilea an de finanțare s-a primit prima tranșă de finanțare în valoare de 15.430 USD, urmând sa se primească garanția de 10% din valoarea proiectului. Astfel, s-au asigurat fondurile necesare deplasării în străinătate a opt cadre didactice din Universitatea POLITEHNICA București (UPB), Universitatea Ploiești (UP) și Universitatea Tehnică de Construcții din București (UTCB) în scopul perfecționării și schimbului de experiență în probleme de predare a matematicii în corelare cu disciplinele de management la universități de profil tehnic de prestigiu din Franța, Anglia, Germania și Suedia. Restul deplasărilor s-au realizat în luna noiembrie 2001 și în anul 2002.

Dintre principalele activități realizate de cercetători sunt enumerate :

– Schimb de experiențã cu Univ. Bournemouth – Anglia, privind predarea disciplinelor de matematicã și management – prof. D. Larionescu, prof. dr. Cornel Radu, conf. dr. Radu Stanciu – UPB;

– Documentare la KTH – Stockolm în domeniile matematicã și management pentru ingineri și orientare profesionalã a absolvenților – prof. dr. Radu Corneliu – UPB;

– Schimb de experiențã la ENST și ENPC – Paris – conf. dr. Romicã Trandafir – UTCB;

– Participare la întâlnirea anualã a “Decision Sciences Institute”, San Francisco, conf. dr. Romicã Trandafir – UTCB;

– Schimb de experiență la Kyushu Intitute of Tehnology din Japonia de către prof. Gheorghe Barbu – rectorul Universității din Pitești;

– Documentare la Ecole National des Ponts et Chaussees și Institut Universitaire de Tehnologie de Creteil din cadrul Universității Paris XII, Franța – efectuat de profesorii Gavriil Păltineanu și Crișan Ionescu – catedra de Matematică din UTCB;

– Schimb de experiență cu universitățile La Rochelle și Ecole Normale Superieure, Franța – efectuat de directorul de proiect, prof. Dan Larionescu.

Rapoartele de activitate corespunzătoare sunt atașate.

Pe întreaga periodă s-au realizat și activități privind restructurarea cursurilor de Matematici în corelație cu disciplinele de specialitate și economico-manageriale, ținând seama și de experiența câștigată în aceste deplasări în străinătate.

În domeniul disciplinelor economico-manageriale:

– S-a introdus și derulat cu succes cursul “Dezvoltarea afacerilor de producție” – prof. Radu Cornel și conf. Radu Stanciu, la Facultatea IMST din UPB, studii aprofundate, specializarea inginerie economică;

– S-a stabilit cadrul de derulare, s-au elaborat planurile de învățământ și programe analitice și s-au nominalizat titularii disciplinelor pentru programul de master (de tip completarea pregătirii inginerilor/ reorientare profesională). “Managementul proiectelor și programelor strategice” care va fi inclus în reațeaua europeană “Management des grands projects et programmes”, coordonată de Ecole National des Mines de Saint – Etienne.

– Masteratul este acreditat în anul universitar 2001 – 2002 de către Conference des Grands Ecoles și va fi finanțat de Ministerul Educației și Cercetării și Ambasada Franței la București.

-S-au actualizat programele analitice la disciplinele “Managementul producției” – prof. Radu Cornel și “Gestiunii resurselor umane” – conf. Radu Stanciu, predate la specializarea “Inginerie economică în industria chimică și de materiale”, facultatea de Chimie Industrială, din Universitatea POLITEHNICA București.

– D-na asistent Dana Momete s-a înscris la doctorat la ASE , cu tema “Mutații structurale în managementul resurselor energetice sub impactul globalizării” – conducător prof. Ioan Bari și urmează acolo un master în domeniul “Managementul tranzacțiilor internaționale”.

În paralel s-a desfășurat o activitate intensă de elaborare a cursurilor de matematică și management prevăzute în programul inițial, iar editarea acestora s-a realizat în tranșa a doua de finanțare.

Totodată s-a desfășurat în UPB un ciclu de cursuri de perfecționare a cadrelor didactice de la Catedrele de Matematici din UPB privind utilizarea programelor și software-lor de către Dr. Dan Marinescu de la Institutul de Matematică al Academiei Române în perioada februarie – mai 2001, activitate care a fost finanțată, tot din tranșa a doua.

În domeniul ridicării calității procesului de învățământ la standarde internaționale s-a avut în vedere implementarea unor tehnici noi de predare – învățare prin:

realizarea de pagini WEB personale cu includerea cursurilor de Bazele informaticii, Analizã numericã, Cercetãri operaționale;

folosirea pachetelor de programe specializate în rezolvarea problemelor de Analizã numericã și Cercetãri operaționale: MATHCAD, MATLAB, MANAGEMENT SCIENTIST, EXCEL – SOLVER;

activarea cursului opțional de Cercetãri operaționale pentru studenții anului IV Construcții Civile;

utilizarea tehnologiei multimedia din dotarea universitãții pentru prezentarea unor capitole speciale predate de membrii echipei din UTCB.

În ceea ce privește activitatea de elaborare, editarare și tipărire de materiale didactice la cursurile de matematici pentru ingineri s-au editat la editura PRINTECH următoarele lucrări:

– “Matematici speciale”, autori: Dan Larionescu, Romeo Bercea

– “Matematici avansate. Probleme”, autori: Ioana Luca, Gheorghe Oprișan

– “Analiză numerică”, autori: Gavriil Păltineanu, Romică Trandafir, Pavel Matei

– “Tratat de calcul diferențial și calcul integral pentru învățământul politehnic”,

vol. III, autori: Constantin Meghea, Irina Meghea.

“Elemente de management industrial”, autori Cornel Radu, Radu Stanciu, Ed. BREN, București, 2001;

Din fondurile primite în anul al doilea de finanțare s-au elaborate și s-au predate pentru editare trei cursuri de matematici pentru ingineri:

“Analiză matematică” (Calcul diferențial), autor: Gavriil Păltineanu;

“Algebră liniară. Geometrie analitică și diferențială”, autor Pavel Matei;

  “Calcul numeric pentru ingineri” autor: Dan Larionescu;

În anul 2001 a fost înființat în cadrul catedrei de Chimie – Fizică ce participă la realizarea acestui program un Centru pentru Implementarea Sistemului de Management al Calității.

În cadrul vizitei la Universitatea Bournemouth (12-22 noiembrie 2001) s-a făcut documentare și s-au luat materiale documentare de la “Carcers Service” referitor la plasarea studenților (viitori ingineri) în practica industrială și a absolvenților (ingineri) în locuri de muncă pe specificul pregătirii (prof. Dan Larionescu, prof. Corneliu Radu).

O parte din finanțarea acordată a fost utilizată pentru amenajarea celor două unități de Management înființate în cadrul programului.

Ca o concluzie, putem enunța că cercetarea întreprinsă de cei de la Universitatea Politehnică din București s-a bazat pe un schimb de experiență între cadrele didactice din țară și internaționale și editarea unor manuale. Ca o critică adusă demersului celor de la București, putem preciza că :

nu s-a realizat o prospectare a pieți cu prvire la cererea de forță de muncă în domeniul de specializare asigurat prin legitimare instituțională de respectiva instituție.

nu s-a realizat o prospectare a așteptărilor și exigențelor venite din partea studenților de la specializările Universității Politehnica din București cu privire la eficiența și eficacitatea procesului de pregătire și reconversie profesională.

Astfel, deși în proiectul de finanțare au precizat că ideea proiectului este investigarea aspectelor de morfologie sociale specifice grupului academic format de studenții și corpul profesoral de la Universitatea Politehnică din București, acești s-au limitat la o investiție în logistică universității și dezvoltarea și perfecționarea profesională a cadrelor didactice fără a se ține cont de exigențele și imperativele contextului socio-antropologic aș structurii organizaționale în care aceasta satisface nevoile de instrucție a studenților.

Un alt studiu pe care îl supunem atenției dumneavoastră face referire la reconversia studenților în plan internațional în contextul în care statul român investește în formarea lor profesională timp de 4 ani la nivel academic și 12 ani la nivel de studii medii, deci după 16 ani de investiție nu ridică nici o pretenție privind recuperarea acestor creanțe. Acest studiu, realizat de Fundației pentru o Societate Deschisă arată că, 15.000 de minți sclipitoare părăsesc anual România. Peste 15 mii de tineri români cu pregătire superioară pleacă anual să lucreze în străinătate. Studiul Fundației pentru o Societate Deschisă arată că, în ultimii trei ani, 25% dintre absolvenții de liceu sau facultate visează să plece. „Problema nu este că tinerii pleacă din țară – inteligența trebuie să circule – ci că nu li se oferă motive să se întoarcă", spune Nicolae Idu, directorul Institutului European din România (IER). În țările vecine din est există o strategie bine formulată de a trimite tineri să studieze și să lucreze în străinătate, în ideea că aduc un important capital intelectual și de experiență când revin în țară. Din păcate, spun reprezentanții IER, România nu are o astfel de strategie. „La întoarcere, ei nu găsesc nici satisfacție financiară, nici profesională. Au probleme cu reintegrarea", a mai afirmat Idu în cadrul unei dezbateri pe tema „exodului" inteligenței. Tineri care pleacă din țară cu burse guvernamentale semnează contracte și se angajează că se vor întoarce să lucreze în domeniul în care studiază. Dar, când revin, nu găsesc locuri de muncă. În cel mai bun caz, dacă se întorc, tinerii sunt folosiți mult sub capacitatea și sub nivelul lor de pregătire. Spre exemplu, miile de euro-consilieri „importați" la nivel de ministere – inclusiv tineri cu stagii de pregătire în școli de administrație publică din Europa – sunt puși să facă munca de rutină a celui mai mărunt funcționar public.
Doar un sfert dintre tineri doresc să trăiască în România după efectuarea studiilor în străinătate sau după ce muncesc o perioadă în altă țară, potrivit unui sondaj realizat de Delegația Comisiei Europene. Astfel, 27 la sută dintre cei care au răspuns la sondaj au ales România ca țară în care doresc să se stabilească definitiv în timp ce 12 la sută au optat pentru SUA, 11 la sută pentru Marea Britanie, 10 la sută pentru Canada, 8 la sută pentru Franța. Pentru Italia și-au exprimat opțiunile 7 la sută, iar pentru Germania 6 la sută.

În ceea ce privește țara pe care o consideră cea mai potrivită pentru a lucra temporar, România apare pe ultimul loc în răspunsurile tinerilor.

Prima poziție este ocupată de SUA, cu 26 la sută, urmată de Marea Britanie, cu 21 la sută, Germania – 15 la sută, Italia – 13 la sută, Canada și Franța – 8 la sută. România a fost menționată de 5 la sută dintre tineri.

Fără a intra în detalii, mai facem referire la integrarea profesională, care constituie un subiect larg ce a atras atenția multor oameni de specialitate. Astfel in 1979, într-un raport al Centrului de Politică Umană din Syracusa, S.U.A. se afirma că „din punct de vedere moral, integrarea apare astăzi drept corectă și esențială, fundamentală pentru însăși noțiunea constituțională de libertate, având in vedere că șansele de reușită a programelor comunitare, integraținoste s-au dovedit peste tot superioare celor instituționale” .De asemenea, orice anchetă despre populația umană se ocupă direct sau indirect de deosebirile de mediu, comportament si atitudine dintre diferitele straturi sociale. Unul dintre aspectele majore, anume mobilitatea între diferitele straturi sociale a fost cercetată de cercetătorii de la Facultatea de economie din Londra cu sprijinul Fundației Nuffield. Primul simpozion despre această problemă denumit “Mobilitatea socială în Britania” și care a fost editat de Glass, prezintă date despre originea socială și performanțele educative si profesionale ale unui eșantion național de circa 10000 adulți. Cercetările auxiliare au cuprins studierea prestigiului social al profesiunilor, relația între instrucție și mobilitate socială, creșterea de copii și clasa socială, mobilitatea socială și căsătoriile, angajări într-un număr de profesiuni și structura organizațiilor voluntare.

Conform datelor unei cercetări efectuate în martie 1998 ( “Consolidarea democrației”, coordonator I. Mărginean), 40% din subiecții eșantionului național de 1.136 persoane s-au considerat a aparține clasei muncitoare, 28% s-au considerat țărani, în timp ce tot atâția se identificau cu clasa mijlocie și numai 0,4% se considerau a aparține clasei de sus (diferența până la 100% reprezintă non-răspunsuri). Sociologul rus, P.Sorokin, a inițiat o adevărată școală de studiere a mobilității sociale “ca o deplasare a persoanelor în spațiul social”. Anterior lui Sorokin, Max Weber a analizat deja statusul social al unei persoane prin situația economică, politică și de prestigiu. Cercetările ulterioare din domeniu s-au orientat sper abordarea mobilității ocupaționale ( W.Warner, J.Abligenn, „Mobilitatea ocupațională din domeniul afacerilor și din industria americană”, 1955; S.Lipset. R.Bendix, „Mobilitatea socială în societatea americană”,1967; P.Blau, O.Duncan, „Structura ocupațională americană”, 1967; ) a inegalității și stratificării sociale ( M.Barber, „Stratificarea socială”, 1957; M.Tumin, „Stratificarea socială. Formele și funcțiile inegalității”, 1971); dar si spre analiza mobilității sociale ca atare (K.Svalastoga, ”Prestigiu, clasă și mobilitate”, 1959, etc…).

Cel mai detaliat studiu de mobilitate socială întreprins vreodată într-o țară este al lui Peter Blau și Otis Duncan, 1967. Blau și Duncan au colectat informații de pe un eșantion național alcătuit din 20.000 de bărbați. Au ajuns la concluzia că în S.U.A. există multă mobilitate verticală, dar în cea mai mare parte se desfășoară între poziții ocupaționale destul de apropiate. Mobilitatea de „distanță mare” este mai mare. Cu toate că mișcarea descendentă are loc, atât în cadrul carierei indivizilor și intergenerațional, este cu mult mai puțin comună decât mobilitate ascendentă. Motivul este că slujbele de tip gulere albe și cele de experți s-au dezvoltat cu mult mai repede decât cele de tip gulere albastre, o schimbare care a creat deschideri pentru fiii lucrătorilor de tip gulere albastre pentru a se îndrepta către slujbe de tip gulere albe.

Cel mai faimos studiu internațional despre mobilitatea socială a fost efectuat de către Seymour Martin Lipset și Reinhard Bendix, 1959. Ei au analizat date provenite de la 9 societăți industrializate – Marea Britanie, Franșa, Germania, Suedia, Elveșia, Japonia, Danemarca, Italia, S.U.A. – concentrându-și atenția asupra mobilității bărbaților aflați în slujbe de tip gulere albastre la cele de tip gulere albe. Au concluzionat că toate țările industrializate au parte de schimbări asemănătoare în privința expansiunii slujbelor de tip gulere albastre. Acest fapt a condus la un salt „în sus” a mobilității.

În lucrarea „The Constant flux”, Robert Erikson și John Goldthorpe au studiat mobilitatea în Europa de V și E, în S.U.A., Australia și Japonia. Ei au descoperit că nu există o tendință de creștere a ratelor mobilității. Ratele de mobilitate totală „se mișcă înspre ceea ce ar părea a fi o manieră lipsită în mod esențial de direcție” (pag.367).

Au existat foarte puține studii referitoare la mobilitatea descendentă în Marea Britanie. Pe parcursul anilor 1980 și la începutul anilor 1990 pentru prima dată după cel de-al II război mondial, a existat o tendință generală de scădere a câștigurilor reale medii a persoanelor care dețin slujbe de tip gulere albe de nivel mediu în S.U.A..Astfel, chiar dacă atari slujbe continuă să se extindă în raport cu altele, e posibil ca ele să nu poată sprijini aspirațiile unui stil de viață la fel ca în trecut.

Un studiu mai vechi a fost realizat de David Glass (1954). A analizat mobilitatea intergenerațională pentru o perioadă destul de lungă până în anii 1950. Mobilitate ascendentă era mult mai comună decât cea descendentă și era în cea mai mare parte concentrată la nivelurile medii ale structurii de clasă. Oamenii aflați chiar în partea de jos aveau tendința de a se menține acolo: aproape 50% dintre fiii lucrătorilor cu slujbe de experți și manageri aveau ei înșiși ocupații similare.

Un alt studiu a fost realizat de către John Goldthorpe și colegii de la Oxford, investigând măsura în care schemele de mobilitate socială se modificaseră de pe vremea lucrării lui Glass și au concluzionat că nivelul de ansamblu al mobilității oamenilor a fost de fapt, mai ridicat decât în perioada anterioară, fiind remarcate mișcări ample. Însă principalul motiv al acestui lucru nu a fost acela că sistemul ocupațional devenise egalitar ci că originea schimbărilor reprezenta creșterea accelerată a numărului de slujbe de tip gulere albe la nivelul superior în comparație cu cele de tip gulere albastre

Piața forței de muncă din România în perioada de tranziție: România anilor 1995

Conform lui Ștefan Buzărnescu, România este confruntată cu o criză a ocupării forței de muncă, fapt care, în condițiile declinului economic și, mai târziu, ale unei creșteri economice nesănătoase, s-a instalat pe termen lung. Prin impactul său economic și social de durată, adesea puțin evoluat, este în permanență o zonă de acumulare a unor stări conflictuale purtătoare de amenințări pentru coeziunea socială.

Principalele forme de manifestare a acestei crize sunt:

Scăderea populației ocupate în 1995 față de 1990 cu aproape 1350 mii persoane. Ritmul scăderii s-a situat de regulă sub cel al dinamicii descendente a producției. În 1995 populația civilă totală ocupată reprezenta 87.6% din nivelul anului 1990. cele mai puternice reduceri se constată în industria prelucrătoare, construcții, transporturi, hoteluri și restaurante. Au avut loc însă creșteri spectaculoase în activitatea financiar-bancară, în administrația publică, în producția și distribuția de energie electrică, termică, gaz, apă precum și în comerț;

Precarizarea ocupării, accentuarea proceselor de sub-ocupare a forței de muncă. În condițiile în care în România regimul muncii cu timp parțial nu este încă reglementat potrivit datelor anchetei AMIGO, după 1994, an de an, în jur de 14% din populația ocupată lucrează cu timp parțial. Dar potrivit informațiilor statistice, pentru o bună parte a populației civile ocupate, aceasta reprezintă o alternativă în lipsa uneia mai convenabile.

Academicianul Cătălin Zamfir subliniază următoarele efecte în spațiul social românesc:

Sporirea numărului persoanelor care desfășoară o activitate secundară – în contextul concret al tranziției din România este mai degrabă o măsură indirectă a fragilizării ocupării. Și aceasta deoarece este legată mai ales de insuficiența venitului din activitatea de bază pentru satisfacerea nevoilor familiei și-sau individului. În trimestrul III 1996 s-a estimat că 861 mii persoane (7.5% din populația ocupată) au desfășurat o activitate secundară;

Apariția și cronicizarea unei categorii de forță de muncă exclusă de pe piața muncii, respectiv a persoanelor descurajate, care practic nu mai pot fi considerate ca surse de muncă potențială. Chiar dacă, potrivit datelor de anchetă, numărul persoanelor descurajate nu depășea, în trimestrul III 1996, 200 mii persoane (sub 2% din populație);

Pe sectoare, trei tendințe rețin atenția:

sporirea în ritm alert a populației ocupate în agricultură, asociată cu un fenomen accentuat de îmbătrânire și feminizare. O astfel de deplasare structurală, în condițiile fărâmițării suprafețelor agricole, a practicării pe scară largă a unei agriculturi de subzistență, a unei eficiențe a muncii incomparabil mai redusă decât în ramurile neagricole se constituie într-o sursă de adâncire a inegalităților și inechității, de alimentare a sărăciei.

reducerea populației ocupate în industrie și construcții, cu efecte directe asupra calității factorului uman, motivația muncii, eficienței sociale și economice;

 evoluția extrem de modestă ca proporții și ritm, inegală pe ramuri a populației ocupate în servicii;

Pentru o imagine cât mai edificatoare asupra ritmului și proporțiilor mobilității ocupaționale antrenate de industrializarea românească, prezentăm următorul tabel:

Având în vedere dezvoltarea sectorială, raportarea populației ocupate pe sectoare a înregistrat următoarea dinamică, exprimată în procente:

Populația civilă ocupată pe activități ale economiei naționale în perioada 1990-2000 (la sfârșitul anului):

Se observă că redistribuirea maximă pe sectoare, a populației active a antrenat o mobilitate socio-profesională de proporții deosebit de mari. Rezultatele cercetărilor de teren au arătat că o astfel de mobilitate, la asemenea proporții, este eficientă numai când se realizează pe fundalul unei schimbări corespunzătoare de mentalitate; desincronizarea dintre calitatea mentalului colectiv și mutațiile structurale la nivelul sectoarelor conduce spre o entropie organizatorică cu efecte greu previzibile pe plan social.

Este vorba ca trecerea dintr-un sector în altul să se facă numai în condițiile în care indivizii respectivi și-au însușit modelele de comportament corespunzătoare solicitărilor integrative ale sectorului respectiv.

Întru-cât după 1989 mobilitatea și fluctuația specifică destructurării sistemului social românesc a generat o accentuare a „crizei ocupării” forței de muncă, academicianul Cătălin Zamfir specifică situația prin corelația dintre criza ocupării și inegalitatea economico-socială în următorii termeni: „tranziția la economia de piață a marcat puternic ocuparea, ca volum, structură, eficiență, comportament, instituții și politici ale pieței muncii”.

Dereglarea vechiului model de ocupare este însoțită de o nouă reglementare capabilă în timp să creeze condiții de funcționare în regim concurențial a pieței muncii și să corecteze pe cât posibil unele din numeroasele imperfecțiuni ale acestei piețe, dar și de apariția unor noi dezechilibre și surse de alimentare a inegalității, inechității și excluderii sociale.

Dacă înainte de 1989, unul dintre motivele principale ale mobilității teritoriale (mobilitatea teritorială cuprinde toate formele de mișcare asociate migrației, din rural în urban, din rural în rural, din urban în rural, din urban în urban, intern sau extern) a fost cel politic, după 1989 cel mai important motiv este cel economic-financiar.[BUZĂRNESCU, 2003:2006-213]

Cap.II: Metodologia cercetării

Abstractul metodologic ce îl supunem atenției dumneavoastră în lucrare de față se descrie ca o abordare cantitativă a elementelor componente la nivel de morfologie socială care au incidență cu activitatea academică de formare și reconversie profesională a absolvenților centrului universitar din Timișoara. Fără a avea pretenția realizării unor demersuri investigative complexe, utilitatea acestei cercetări este dată de consistența utilitară dată de nevoile societale în acest context.

Principalul context de la care plecăm este acela că în cursul studiilor liceale absolvenții de studii medii au primit o calificare minimală într-un anumit domeniu de competență, studiile universitare având menirea de a reconfigura capacitățile lucrative ale tinerilor în două direcții:

antagonice, în contextul în care decidentul decide modificarea radicală a specializării primare: de exemplu, la liceu a studiat un profil real în timp ce la nivel de studii universitare urmează un demers specific arealului uman, deci o reconversie profesională;

complementaritare, în contextul în care tânărul dorește să urmeze aceeași filieră de specializare, la nivel academic, similară celei din învățământul liceal.

Corpus metodologic de culegere și prelucrare a datelor (metode, tehnici, procedee, instrument de lucru)

Metoda: ancheta sociologică

Ca strategie de investigare a câmpului social am utiliazt ancheta sociologică. Ancheta sociologică constituie o metodă de cercetare ce incorporează tehnici, procedee și instrumente interogative de culegere a informațiilor, specifice interviului și chestionarului sociologic. Aceasta are un caracter neexperimental, cu un grad relativ scăzut de control al cercetătorului asupra variabilelor analizate. Obiectul de cercetare al acesteia este dat de realitatea socială și tot ceea ce încorprorează acesta sub raport științific: evenimente, fenomene și procese caracteristice, precum și atitudinea oamenilor față de acestea, semnificațiile pe care ei li le atribuie, sfera lor de aspirații,  interese, preocupări și comportamente din domeniile economic, demografic, cultural, politic, opțiunile preelectorale, activitățile de timp liber, opinia publică, propaganda etc. Ca o formă de spcificitate, țibnând cont de capacitatea unui concept de a se identifica pe sine însuși prin gen proxim și diferență specifică este aceea că oamenii sunt aceia care furnizează informațiile. Procesul de realizare al anchetei sociologice presupune un demers metodologic riguros, tocmai pentru a suplini lipsa de control (manipulare) asupra variabilelor. Organizare și gestionarea riguroasă a regulilor de desfășurare acestui demers de investigare a câmpului social, ancheta sociologică, sunt reclamate și de faptul că, spre deosebire de alte metode de cercetare, de această dată sunt antrenate și cadre ajutătoare (operatorii de anchetă), pentru a se face față efortului de culegere de la populație a unui mare volum de informații. Specificul său, originalitatea sa este dată de capacitatea acesteia, a anchetei sociologice, de a investiga câmpul social în multidimensionalitatea sa, cu precădere opiniile, atitudinile, satisfacțiile, aspirațiile, convingerile, cunoștințele, interesele, etc. – de ordin individual și/sau colectiv (de grup). Trebuie avut în vedere și faptul că în desfășurarea unei anchete sociologice pot să apară erori generate, fie pe de o parte, de unele datorate modului defectuos de lucru fie alte dimensiuni de rigoare și articularitate științifică generată de lipsa de cooperare din partea subiecților, erori ce trebuie prevenite printr-un control sistematic  asupra  calității  activităților.   Principala limita a anchetei sociologice este dată de însăși natura domeniului studiat, a relațiilor dintre opiniile, atitudinile, convingerile și comportamentele umane, care nu urmează nici pe departe un model liniar de determinare, acestea fiind aflate sub domeniul dimensiunilor alterității prin informare și cotrainformare. .  

Tehnica: sondajul de opinie

Termen inportat din limba franceză, sondage d'opinion, în concordanță cu literatura de specialitate, sondajul de opinie este definit ca o „metodă de cunoaștere a opiniei publice pe baza chestionarului și a eșantionării."(www.dictsociologie.netfirms.com)

Se poate spune că, până în momentul ascensiunii și triumfului liberalismului în Europa, opinia era strâns legată de eroare și a spune că ceva a fost “doar o opinie” era un fel de a spune că noțiunea nu prea merita luarea ei în considerare. Opinia era sinonimă cu nesiguranța, o noțiune bazată pe preferința personală mai degrabă decât pe fapt, fiind considerată calea spre eroare.

Dacă opinia unui individ, în mod firesc, putea să pară nefondată și nu prezenta încredere, riscând să fie afectată de ignoranța și prejudecățile acestuia, opinia publică prinde să capete “o aurolă a înțelepciunii colectivității”. Aceasta nu înseamnă că încă din vechi timpuri nu s-au făcut încercări – mai mult sau mai puțin sistematice, mai mult sau mai puțin reușite – de “sondare” a opiniilor populației. În istorie sau în povestirile istorice există numeroase exemple de conducători care au încercat să ia “pulsul” populației.

Apariția sondajelor științifice de opinie publică poate fi situată la sfârșitul perioadei care separă cele două războaie mondiale. Ea a fost determinată de trei circumstanțe aproape simultane și reciproc independente.

Metoda reprezentativă, adică generalizarea pe baza unor exemple mai mult sau mai puțin mumeroase, a rezultatelor astfel obținute. Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, norvegianul Kiaer a arătat că observarea unui număr redus de eșantioane convenabil alese poate înlocui în mod legitim și avantajos numărători foarte laborioase și costotisitoare, iar uneori chiar imposibil de realizat. Recomandând această metodă, Institutul Internațional de Statistică (1903) a condiționat ca în expunerea rezultatelor să se spcifice în ce condiții s-a făcut alegerea unitaților observate.

Apariția marketingului, al cărui obiectiv constă în orientarea activităților firmelor și instituților în funcție de cerințele pieței. Marile întreprinderi industriale și comerciale și chiar instituțiile au înțeles că, în loc de a impune clientelei produsele pe care hotărâseră să i le ofere, este de preferat un studiu prealabil asupra ce dorește și ce poate cumpăra această clientelă. Tocmai această nouă orientare spre satisfacerea pieței a fost cea care a impus necesitatea unui sistem informațional capabil să sesizeze cu rapiditate schimbările ce intervin în mediul de piață. În fond, această rapiditate cu care producătorul reușește să se adapteze solicitărilor pieței constituie șansa lui de succes. Realizarea practică a conceptului de marketing se face prin cercetarea de marketing, aceasta inițiind sau actualizând sistemul informațional (în contextul căruia se desfășoară activitatea), în așa fel încât deciziile ce vor fi luate să fie conforme cu cerințele pieței. Activitatea de studiere a pieței se bazează pe sondajele de opinie asupra obișnuințelor, preferințelor, părerilor în anumite situații de consum. Singura deosebire importantă dintre studiile de piață și sondajele de opinie nu este de ordin metodologic, ci se referă la finalitatea urmărită. În mod concret, aceasta se referă la modul de mediatizare a rezultatelor. Dacă studiile de piață urmăresc în principal un efect comercial și nu informarea publicului – păstrând de cele mai multe ori, secrete rezultatele obținute, sondajele de opinie, mai ales sondajele electorale, au ca principal obiectiv cunoaștera “pulsului” populației, a orientărilor și motivaților, aducând la cunoștința publicului larg informațiile astfel obținute.

Măsurarea atitudinilor. Toate tehnicile de evaluare a atitudinilor pornesc de la ideea că aceasta este o variabilă latentă, psihologii sociali punând la punct aceste tehnici pe baza unor întrebări privitoare la opinie, adresate unor ansambluri de indivizi. Aceste tehnici, perfecționate, stau la originea sondajelor de opinie care au ajuns să constituie un instrument de cercetare științifică, utilizabil în cele mai variate domenii.

Instrumentul: Chestionarul sociologic

Într-o definire oferită de literatura de specialitate, Seprtimiu Checea, în Chestinarul în investigația sociologice, 1975, consideră că chestionarul sociologic reprezintă instrumentul de investigare ce cuprinde un set de întrebări expuse întră ordine logică (deci constă înntr-un ansamblu de întrebări scrise și, în unele cazuri, imagini grafice, ordonate logic și psihologic) care, prin administrarea de către operatorii de anchetă sau prin auto-administrare, determină din partea celor anchetați răspunsuri ce urmează a fi înregistrate în scris. În cercetările sociologice chestionarul este utilizat atât pentru culegerea datelor obiective, elemnte de demografie și morfologie demografică a socialului (vârstă, sex, nivel de școlaritate, venituri etc.), cât și a celor subiective (opinii, atitudini, aspirații, trebuințe etc.). Întrebările scrise și, eventual, imaginile grafice (desene, fotografii, schițe) au funcție de indicatori.

Clasificarea chestionarelor poate fi făcută după mai multe criterii:

conținutul întrebărilor, forma întrebărilor, modul de administrare a chestionarelor: chstionar de factuale (de tip administrativ) și chestionarul de opinie (vizând nu numai opiniile, dar și aspirațiile, trebuințele și valorile, atitudinile și interesele ș.a.m.d.). Structura c. depinde de conținutul lor, de problema cercetată. George Gallup, care a fondat în 1935 primul institut de cercetare a opiniei publice (American Institute of Public Opinion), a stabilit următoarea schemă pentru elaborarea chestionarului de opinie: se începe cu câteva întrebări filtru pentru a afla dacă persoanele anchetate cunosc problema pusă în discuție; urmează una sau mai multe întrebări deschise privind atitudinea față de respectiva problemă; apoi, un set de întrebări închise referitoare tot la atitudinea celor anchetați. În finalul chestionarului sunt formulate mai multe întrebări deschise vizând motivarea opiniilor exprimate. Chestionarul se încheie cu un set de întrebări închise care au ca scop măsurarea intensității opiniilor exprimate. În ceea ce privește numărul temelor abordate, se face distincția între chestionare speciale, cu o singură temă și chestionare „omnibuz", cu mai multe teme.

după forma întrebărilor, chestionarele pot fi clasificate în chestionar cu întrebări închise, cu întrebări deschise, și chestionarul cu mixte (cu întrebări închise și deschise). Chestionarul cu întrebări închise sau precodificate nu permit decât alegerea dintre două sau mai multe răspunsuri prestabilite, indicându-se, în acest context, răspunsul care corespunde cel mai mult situației sau opiniei celui intervievat, întrebările închise (dihotomice, tri-hotomice, cu alegere multiplă sau în evantai) implică un proces de recunoaștere, astfel că ele sunt mai puțin adecvate când se urmărește evaluarea cunoștințelor. Chestionarul cu întrebări deschise sunt recomandabile în studierea problemelor complexe, oferind în afara conținutului răspunsurilor informații bogate despre personalitatea celor anchetați (coerența logică, nivelul de cultură, particularități temperamentale etc.). Acest tip de chestionare impune adesea apelul la tehnica analizei conținutului pentru prelucrarea răspunsurilor.

în funcție de modul de aplicare, chestionarele pot fi tipologizate în chestionare autoadministrate și c. administrate de către operatorii de anchetă. Autoadministrarea elimină posibilitățile de distorsionare a informațiilor datorită prezenței operatorilor de anchetă, dar introduce o anumită incertitudine în legătură cu persoana celui care efectiv răspunde la întrebările din chestionar. Chestionarele trimise prin intermediul serviciului poștal, ca și cele publicate în reviste și ziare au multiple avantaje: număr mare de persoane care pot răspunde concomitent, diminuarea efectului de interviu, eliminarea influenței operatorilor de anchetă, sporirea gradului de concentrare în formularea răspunsurilor, asigurarea anonimatului. În același timp, chestionarele autoadministrate ridică serioase probleme privind reprezentativitatea investigației.

Cap. III: Resurse identitare ale reconversiei profesionale în mediul universitar. Studiu de caz: Centrul Universitar Timișoara.

Scopul și obiectivele cercetării:

În concordanță cu tema propusă și în consonanță cu titlul enunțat, scopul principal al acestei anchete este acela de a identifica principalele resurse identitare ale reconversiei profesionale în mediul universitar, cu referire clară la studenții Centrului Universitar din Timișoara, ca actori sociali, indivizi ce constituie o resursă umană foarte importantă a morfologiei spațiului social la care facem referire.Obiectivele principale pe care ni le asumăm prin prezenta cercetare sunt date de o serie de variabile care pot influența, în mod covârșitor sau nu, modul de gestionare a resurselor de identitate a unei cariere aparținătoare unui individ, actor social pus în ipostaza de student.

O1: Primul obiectiv pe care îl enunțăm în acest registrele anchetei sociologice de față face referire la grupul primar și cel secundat în care actorul social este membru, pe de o parte, sau, pe de altă parte, grupuri de referință la care actorul social, tânărul student în cazul nostru, încearcă a accede influențează decizia acestuia de a aborda o anumită meserie. Deci, un prim obiectiv pe care ni-l asumăm este generat de demersul de identificare a modului în care grupul de apartenență/ grupul de referință, primat/secundar, influențează decizia tânărului cu privire la alegerea unei profesii.

O2: Un al doilea obiectiv la care vom recurge în demersul nostru investigativ face referire la identificarea modului în care experiențele individului generează alegerea/reorientarea profesională a însuși actorului social. Astfel, în acest context, un alt obiectiv asumat este identificarea modului în care profesia părinților, în principal, a familiei (extinse) în general influențează deciziile tânărului privind opțiunile de dezvoltare a carierei profesionale într-o direcție sau alta.

O3: Un al treilea obiective pe care îl propunem acestui registru face referire la identificarea modului în care pasiunea/hobbyul actorului social influențează decizia de a alege o anumită calificare. În aceste cadre, vă propunem a identifica un posibil raport de similaritate, dar fără al măsura, între pasiunile individului și decizia lui privind opțiunea pentru a anumită calificare.

O4: Un ultim obiectiv care îl propunem, dar cu o relevanță foarte mare în contabilitatea acestui demers de anchetă sociologică, în contextul în care literatura de specialitate a remarcând deja o corelație liniară pozitivă între dinamica forței de muncă și opțiune individuale privind dezvoltarea unei cariere, este reprezentat de demersul de a identifica estimările actorilor sociali cu privire la capacitatea lor de adaptare la dinamica forței de muncă prin reconversie profesională.

Ipotezele și variabilele supuse anchetei noastre:

Ipoteza reprezintă o formă de cunoaștere a gândirii științifice care dă posibilitatea trecerii de la cunoașterea comună la cunoașterea legilor de producere a acestor fapte. Așa cum preciza Theodore Caplow (1970, 119), „o ipoteză este enunțul unei relații cauzale într-o formă care permite verificarea empirică”.

Fred N. Kerlinger (1964, 18) definea ipoteza astfel: „O ipoteză este un enunț conjectural ( =neîntemeiat, DEX, 1998) despre relația dintre două sau mai multe variabile”. Rezultă de aici că legătura dintre variabile nu este sigură, ci probabilă. Johan Galtug (1967, 310) dă următoarea definiție: „O ipoteză este o propoziție despre felul în care un set de unități S este distribuit într-un spațiu de variabile X1, X2, X3, … ,Xn”. În structura ipotezei se regăsesc: o unitate (grup, societate, instituție, persoană etc.), variabilă (coeziune, democrație, ierarhie, inteligență etc.) și un set de valori al variabilelor (puternică, autentică, înaltă, excepțională ș.a.m.d.). Doar dacă este testabil, un enunț poate avea calitatea de ipoteză. Prin testare, prin confruntarea cu realitatea, ipotezele pot fi verificate (Chelcea, 2001:7475).

Miftode (2003:254) consideră că: „Ipotezele pot fi enunțate apriori sau pe baza unei preanchete și documentări. Nu este recomandat să formulăm ipoteze bazate numai pe intuiție, afară de cazul când aceasta operează ea însăși asupra unui material empiric destul de bogat și destul de „proaspăt”.

Mărginean (2000:65) susține că: „ipotezele generale nu sunt direct testabile enpiric. Pentru testarea empirică sunt derivate ipoteze mai puțin generale, până se ajunge la ipotezele de lucru testabile empiric. Primele mai sunt denumite ipoteze teoretice, iar ultimele ipoteze empirice, deși orice ipoteză este elaborată într-o formă teoretică.”

Cu cât relațiile din interiorul grupului familial sunt percepute de individ a fi mai strânse, cu atât influența membrilor familiei asupra acestuia privind decizia de a alege o anumită orientare profesională este mai mare.

Cu cât relațiile din interiorul grupului de prieteni sunt percepute de individ a fi mai strânse, cu atât influența prietenilor privind decizia de a alege o anumită orientare profesională este mai mare.

Cu cât un individ își dorește mai mult să acceadă la un grup de referință, cu atât crește posibilitatea ca el să alegă o calificare mai apropiată de calificările membrilor acelui grup.

Dacă individului are activități de voluntariat într-un anumit domeniu de activitate, atunci el va alege o calificare profesională identică sau similară calificării specifice activității pe care a derulat-o în acel context.

Dacă individul are acces la informații/ are experiențe specifice activității pe care o desfășoară părinții, atunci el va căuta să obțină o calificare profesională specifică.

Dacă este încurajat de mediul social să-și urmeze pasiuni/hobbyuri, atunci actorul social va fi tentat a urma o carieră în domeniul științific de apartenență al hobbyului respectiv.

Cu cât dinamica pieții de muncă este mai mare, cu atât individului îi este mai puțin facil a identificat un domeniu de activitate în care să activeze.

Definirea și operaționalizarea conceptelor

Se știe că în orice știință empirică un loc central îl ocupă operaționalizarea conceptelor utilizate, înțelegând prin aceasta, ansamblul operațiilor prin care, însușirile definitorii pot fi identificate, evaluate sau chiar măsurate în universul empiric. În sociologie și deci și în cadrul anchetelor apar cu mare frecvență noțiuni de tip atributiv, de exemplu student, muncitor, examen, etc.

Definirea conceptelor utilizate:

Conform literaturii de specialitate acestea trebuie doar definite. În legătură cu noțiunile de tip atributiv, apar și cele de tip variabil cum ar fi: încredere în biserică, nivel de trai, satisfacție în muncă, etc.

În tema prezentă ne vom folosi de concepte de tip variabil, fundamentale pentru cercetare în cauză:

Formare profesională: Profesionalizarea activităților umane, în toată societatea românească, în cazul nostru, prin calificarea forței de muncă și sedentarizarea anumitor activități a existență nici nu a fosr estimată acum 20 de ani, a dus la crearea unui set de profesiunii, cu precădere în domeniul serviciilor,care au schimbat cu mult configurația nomenclatorului profesiilor din țara noastră. Acest fapt a fost general, în opinia specialiștilor, ca urmare a sporirii complexității muncii în condițiile revoluției științifico-tehnice, asistând la solicitări tot mai mari în domeniul pregătirii forței de muncă, trecerea de la situația în care predominau formele de calificare realizate de către unitățile productive (ucenicie, practică la locul de muncă), la situația în care predomină sau devin exclusive formele de calificare în cadrul sistemului de învățământ, cu o creștere a numărului anilor de studiu. În ultimele decenii a sporit proporția muncitorilor pregătiți prin forme de calificare în cadrul învățământului liceal și profesional și academic.

Realitatea socială anchetată la nivel științific, prin diverse procese de anchete, analize și calcule la nivelul științific, demonstrează contribuția deosebită a calificării profesionale, a învățământului la creșterea productivității muncii (se înregistrează o creștere de câteva procente a productivității muncii pentru fiecare an de pregătire).

Literatura de specialitate, cu precădere în domeniul sociologiei, atestă o simergie a altor științe preocupate de acest domeniu: economie, ergonomie, psihologie, pedagogie. Astfel că, în ceea ce o privește, sociologia este interesată de studiul caracteristicilor sociale ale pieței forței de muncă și a ocupațiilor, analiza influențelor activității de muncă în raport cu alte sfere de preocupări ale oamenilor, asupra personalității și conștiinței lor. Sociologia muncii are ca imperative de competențe cercetate aspecte referitoare la constituirea aspirațiilor, idealurilor și intereselor profesionale; orientarea, recrutarea și selecția profesională; cerințele, conținutul și eficiența pregătirii; dinamica ocupațiilor și profesiilor; caracteristicile mobilității profesionale; implicațiile sociale ale schimbărilor din conținutul muncii și al profesiilor.

Reconversie profesională: În peisajul dinamic al schimbărilor sociale in ce în ce mai frecvent întâlnit în viața cotidiană, amplu dezbătute în Sociologia Vieții Cotidiene, propusă de Școala de la Chicago, reconversia profesională constituie o temă predilectă a sociologilor care dezbat problematica pieții muncii și cea a forței de muncă. Imperativele de adaptare ale individului la realitatea socială, și cea aflată la confluența cu piața muncii, se cristalizează în deziderate orientate în concordanță cu cerințele pentru etapa viitoare: re/calificarea realizată în tinerețe nu încheie procesul formării profesionale. Cea de a doua componentă a acestui proces o constituie perfecționarea, destinată să faciliteze individului adaptarea la schimbările din domeniul său de activitate. Se estimează la 15 ani intervalul de schimbare a conținutului unei profesii. Perfecționarea profesională se realizează prin studiul individual, reciclare, policalificare și recalificare.

Piața forței de muncă: Piața forței de muncă reprezintă una din principalele componente ale economiei de piață alături de piața bunurilor și piața capitalului, aceasta făcând referire la forța de muncă propriu-zisă. Forța de muncă se referă, în conformitate u opinia publică cotidiană, la capacitatea unui om, actor social prin excelență, de a munci, de a derula o activitate care să asigure un venit. Într-o abordare economică, acesta, piața forței de muncă reprezintă una din componentele forțelor de producție (alături de mijloacele de producție) sau resursele umane ale procesului de producție (care mai angrenează resurse materiale). „O formă de recompensare a forței de muncă a individului pentru activitatea depusă, îi corespunde salariul, ca element în structura cheltuielilor (costurilor) de producție sau preț al forței de muncă. În practica statisticii economice, forța de muncă desemnează numărul populației apte de muncă, peste o anumită vârstă (legal reglementată), care muncește sau caută de lucru; în acest sens, oferta de forță de muncă este disponibilul total de lucrători sau, în formă transformată și mai generală, de ore-om (de muncă) într-o economie, iar cererea de forță de muncă însumează locurile efective (ocupate) și potențiale (neocupate) din economia respectivă.[…]” (POPESCU, 1998:147) În acest sens, piața reprezintă este cadrul de interacțiune a cumpărătorilor cu vânzătorii, cu o încărcătură socială definitorie în stabilirea prețurile și cantitățile oricărei mărfi, căci aceste manifestări au caracter social prin interacțiunea umană direct/indirectă mijlocită/nemijlocită. „Într-o redare mai larg economică, este mecanismul (sistemul) de confruntare a cererii cu oferta prin mijlocirea prețurilor și tarifelor, și de stabilire pe această cale a proporțiilor dintr-o economie. Unele piețe comportă o strictă localizare fizică (în spațiu), altele își derulează relațiile prin mijloace de comunicații la distanță (telefon) sau prelucrare pe calculator (prima variantă a generat și accepțiunea cotidiană a termenului piață, de celelalte se leagă noțiunea de bursă) aceasta după obiectul tranzacțiilor: bunuri (stocuri) și servicii de consum, mărfuri cu destinație productivă, capital, hîrtii de valoare sau, ca în cazul ce ne interesează aici, forță de muncă.” (POPESCU, 1998:147)

Față de cele patru sfere ale economiei sau faze ale reproducției sociale delimitate de teoria clasică – producție, repartiție, schimb, consum – piață este, și piața forței de muncă în acest context, într-o interpretare mai restrictivă, asociată cu schimbul Acea piață pe care se negociază și se stabilesc salariile și condițiile de angajare în muncă constituie, în context fenomenologic, constituie piața forței de muncă sau piața muncii. Ea operează cu categorii precum: resurse de muncă, calificare, reconversie profesională, populație activă, populație ocupată, șomeri, grad de ocupare.

Carieră: Oportunitatea dezbaterii acestui subiect, în acest context, este dat de faptul că înseși cariera este principalul obiect cu care noi operăm. Cariera este o formă de manifestare socială, este un dat al spațiului social în sensul în care orice individ care îndeplinește a activitate profesională dezvoltă o carieră. Putem afirma că și cariera este un fapt social, încărcătura socială pe care o deține această formă de manifestare socială este dat de generalitatea sa. Abordările despre carieră în domeniul sociologie reprezintă un teritoriu prin de stil și rafinament, aceste pledând în favoarea carierei Literatura de specialitate cuprinde foarte multe referiri la managemenul personal, strategii și diverse forme și comportamente sociale prin care actorul social poate accede la succesul profesional. În contrast cu acestea, carierismul nu este promovat, el devenind un avatar cu o încărcătură semantică negativă. Dicționarul de Sociologie coordonat de Cătălin Zamfir și Lazăr Vlăscean definește carierimul în consens cu un „comportament în care exercitarea unei funcții publice (politice, sociale, sindicale) nu este decât un pretext pentru urmărirea unor scopuri, a unor ambiții personale. Reușita cu orice preț este principalul obiectiv al persoane carieriste. Acest tip de comportament este determinat de trăsăturile de personalitate și de contextele organizaționale. Multiplicarea comportamentelor carieriste reprezintă un indicator al patologiei organizaționale (selectarea și promovarea funcționarilor pe criterii neraționale, neexercitarea controlului social asupra funcționării organizațiilor, ambiguitatea scopurilor organizațiilor). Carierismul a fost analizat mai ales în contextul sistemului politic stalinist, dar el este întâlnit în toate sistemele politice." (www.dictsociologie.netfirms.com/C/CTermeni/Carierism.htm) 

Strategia de operaționalizare a conceptelor:

Realizarea instrumentului de lucru

Eșantionarea reprezentativă a respondenților:

Pentru studiul „Resurse identitare ale reconversiei profesionale în mediul universitar. Studiu de caz: Centrul Universitar Timișoara” am folosit un eșantion stratificat, deoarece credem că în demersul de față această formă de eșantionare își dovedește fiabilitate și relevanța științifică. Acest gen de eșantion presupune ca înainte de efectuarea selecției, populația este împărțită întru-un număr de straturi și apoi este ales câte un subeșantion din cadrul fiecărui strat. Astfel, dacă o anumită caracteristică – de exemplu, opinia în legătură cu o anumită problematică de interes din spațiul social analizat – este corelată cu un factor de stratificare – de exemplu, mediul de proveniență sau nivelul de școlarizare al subiecților – atunci, eșantionul stratificat după acești factori va reproduce mai corect decât cel simplu aleator caracteristica cercetării.

Dintre două eșantioane de volum egal, cel realizat prin stratificare are o reprezentativitate mai mare decât eșantionul simplu aleator, deci o eroare mai mică și oferă facilități în organizarea sondajului. (NOVAK, 1993:86-87)

Populația de eșantionare a studiului „Resurse identitare ale reconversiei profesionale în mediul universitar. Studiu de caz: Centrul Universitar Timișoara” a reprezentat-o studenții Universității de Vest din Timișoara, alături de cei de la Universitatea „Politehnică”, Universitatea de Științe Agronomice și Medicină Veterinară, și, nu în ultimul rând, Universitatea de Farmacie și Medicină, deci principalele universități, de stat, din centrul Universitar Timișoara. Din UVT au fost intervievați… de studenți, în vreme ce de la Politehnică… de studenți, la Universitatea de Agronomie și Medicină Veterinară…. și la Universitatea de Farmacie și Medicină…, deci s-a încercat o împărțire cât mai proporțională, după cum urmează:

Resurse tipografiate:

BARR, Nicholas, 1995, Piețele forței de muncă și politica socială în Europa Centrală și de Est, OXFORD UNIVERSITY PRESS, Londra (Volumele I, II).- gata cu ea

BUZĂRNESCU, Ștefan, 1999, Sociologia civilizației tehnologice, POLIROM, Iași.

BUZĂRNESCU, Ștefan, 2003, Sociologia conducerii, Editura de Vest, Timișoara.

CHELCEA, Septimiu, 2001, Metodologia cercetării socilogice, metode cantitative și calitative, Ed. Economică, București.

DRĂGUȚ, Aurel, 1973, Integrarea profesională a tineretului Ed. Politică ,București.

HOFFMAN, Oscar, DRAGOMIRESCU, Doina, RASEEV, Simona, ȚENOVICI, Dinu, 1990, Profesiile în fața viitorului, Editura Academiei Române, București.

MĂRGINEAN, Ioan, 2000, Proiectarea cercetării socilogice, Ed. Polirom, Iași.

MIFTODE, Vasile, 2003, Tratat de metodologie sociologică, ediția princeps, Ed. Lumen, Iași.

NOVAK, Andrei, 1993, Sondajul de opinie, ed. Oscar PRINT, București.

TOFLER, 2001, Al treilea val, Editura „ANTET și LUCMAN”, București.

Teodorescu Vladimir, Ne pleacă tinerii, Cotidianul, 18 mai 2005.

Shift, puterea în mișcare

Resurse digitale:

www.muncă.ro