Resurse de Apa din Subteran din Zona Interfluviului Bahlui Siret
[NUME_REDACTAT], L., (1987) – Considerații asupra raportului între cantitățile semestriale de precipitații în România, [NUME_REDACTAT] Geografic „[NUME_REDACTAT]”, nr.7, 1986, Iași.
Apostol, L., (1990) – Anomalii ale temperaturii aerului pe teritoriul Moldovei, [NUME_REDACTAT] Geografic „[NUME_REDACTAT]”, nr.9, 1988, Iași.pag.101-109.
Băcăuanu, V., (1962) – Contribuții la studiul geomorfologic al regiunii Cotnari, Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza” (serie nouă), secț.II, tom VIII, , fasc.1, Iași.pag. 175-184.
Brînduș, C., Stoian, C-tin., Draganescu, C-tin., (1987), – Studiile geologice și geomorfologice în sprijinul optimizării proiectării lucrărilor hidrotehnice, [NUME_REDACTAT] Geografic „[NUME_REDACTAT]”, nr.7, 1986, Iași.
Bojoi, I., (1975) – Cercetarea proceselor morfodinamice actuale și locul ei în cunoașterea evoluției ecosistemelor lacustre antropice, Lucr. [NUME_REDACTAT] deGeomorfologie Aplicată și [NUME_REDACTAT], Iași.
Bucur, N., Barbu, N., (1954) – Complexul de condiții fizico-geografice din [NUME_REDACTAT] Mare-Hârlău, Probleme de Geografie, vol.I, 1954, Edit. Academiei R.P.Romania.
Bucur, N., Barbu, N., (1957) – Complexul de condiții naturale din coasta de tranziție Mogoșești-Strunga, anuarul lucr. șt., Ins.Agr. „I.Ionescu de la Bard”, Edit. Agrosilvică de Stat, Iași.
Chifu T., Mânzu C., Zamfirescu O. (2006) – Flora și vegetația Moldovei volumul I și II. [NUME_REDACTAT] Al. I. [NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT]. F. (1980) – Captările de ape subterane din România, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Gh. (1982) – Apele subterane și captarea lor, [NUME_REDACTAT] București.
[NUME_REDACTAT] Ștefan (căsătorita Stan), (2009) – Studiul hidrogeochimic al apelor subterane din zona centrală a [NUME_REDACTAT] (teză de dctorat)
Condorachi, D., (2000) – MNT-instrument de analiză morfometrică a reliefului, Anal. Șt. Univ. „Al.I.Cuza”, supl. Lucr. Sim. S.I.G., nr.6, Iași.
Donisă I., Erhan, Elena (1974) – Curs de climatologie, Edit. Univ. „Al.I.Cuza”, Iași.
Dragomir S., (1998) – Geochimia apelor subterane de pe teritoriul [NUME_REDACTAT], teză de doctorat, [NUME_REDACTAT] Elena (1979) – Clima și micorclimatele din zona orașului Iași și din împrejurimi, Edit. Junimea. Iași.
Erhan, Elena (1983) – Fenomenul de secetă în [NUME_REDACTAT], Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza”, secț.II, b, tom XXIX, Iași.pag.67-72.
Erhan, Elena (1986) – Fenomenul de grindină în [NUME_REDACTAT], Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza”, secț.II, b, tom XXXII, Iași.pag.77-81.
Erhan, Elena, (1988) – Clima județului Aiși, „Locuri balneo-climaterice. Nămoluri și ape minerale din [NUME_REDACTAT] și Vaslui”, Iași.pag.74-87.
Gâștescu, P., Rusu C., (1980) – Evalaurea resurselor de apă din râuri și amenajarea bazinelor hidrografice în România, Terra, anul XII (XXXII), nr.2, București.
Gheorghe, Al. (1973) – Prelucrarea și sinteza datelor hidrogeologice, Edit. Tehnică, București.
Gheorghiu, Gh.Gr., (1915) – Contribuțiuni la [NUME_REDACTAT], Temperatura iernii la Iași, An. Acad. Rom., Seria II, tom . XXXVII, București.
Ionesi, L., [NUME_REDACTAT] (1985) – [NUME_REDACTAT]-Chersonian în [NUME_REDACTAT], Univ.Iași, [NUME_REDACTAT] – 150 de ani de la înființarea Muzeului de [NUME_REDACTAT].
Jeanrenaud, P., (1963) – Contribuții la studiul stratelor de apă dulce din sarmațianul platformei Moldovenești, Anal. st.Univ.Iași, secț.II-b, tom IX, Iași.pag.39-58.
Jeanrenaud, P., (1971) – Harta geologică a Moldovei centrale dintre Siret și Prut. An.st.Univ.Iași, T.XVI, secț.II.b.[NUME_REDACTAT] C., Băcăuanu, V., (1962) – Contribuții la studiul geomorfologic al regiunii Cotnari, Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza”, secț.II (științe naturale), tom VIII, Iași.
Mititelu, D., și colab (1994) – Flora și vegetația județului Iași, Edit. Univ. „Al.I.Cuza”, Iași.
Morariu, T., Pișotă, I., Buta, I., (1964) – Hidrologie generală, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
Mutihac, V., Ionesi, L., (1974) – [NUME_REDACTAT], Ed.Tehnică, București.
[NUME_REDACTAT] Vieru, (2008) – Studiul calității apelor în municipiile reședință de județ ale Moldovei (teză de doctorat).
Pascu, M., (1983) – Apele subterane din România, [NUME_REDACTAT], București.
[NUME_REDACTAT]., Popescu N., Ielenicz M., (1974) – [NUME_REDACTAT], Edit. Științifică, București.
[NUME_REDACTAT]. (2001) – Procesele geomorfologice actuale din sectorul [NUME_REDACTAT], Anal. Univ. „Ștefan cel Mare”, secț geogr., anul X, Suceava. pag.49-62.
Romanescu, Gh., (2002) – Efectele proceselor geomorfologice actuale asupra învelișului de sol din sectorul coastei de tranziție a Iașului. SEMICENTENAR ISPIF, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], București, pag.37-44.
Romanescu, Gh., (2003) – Inundațiile-între natural și accidental, Edit. [NUME_REDACTAT] de Știință, Cluj-Napoca. pag.130-138.
Romanescu, Gh., (2003) – Hidrologie generală, Edit. [NUME_REDACTAT], Iași.
Romanescu, Gh., (2003) – Dicționar de hidrologie, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
Romanescu, Gh., (2004) – Caracterele hidrologice ale Coastei de tranziție a Iașului, Lucr. sem. „[NUME_REDACTAT]”, nr.23-24, 2002-2003, Iași. pag.127-136.
Sorocovschi, V., (1977) – Probleme metodologice privind studiul resurselor de apă, Stud. Univ. „Babeș-Bolyai”, seria geol-geogr., fasc.2, Cluj-Napoca.
Topor, N., (1964) – Ani ploioși și secetoși în România, București.
Tufescu, V., (1937) – [NUME_REDACTAT]-Hârlău, Bul.Soc.de geografie, tom
Zamfirescu F. (1995) – Dinamica apelor subterane, [NUME_REDACTAT] București.
[NUME_REDACTAT]
I. Așezarea geografică și istoricul cercetătilor
I.1. Așezare geografică și limitele zonei
I.2. Istoricul cercetărilor în zona studiata
II. Factori naturali și antropici care influențează formarea resurselor de apă.
II.1. Condițiile geologice
II.1.1. Influența substratului geologic asupra resurselor de apă
II.2. Caracteristici morfologice și morfometrice ale reliefului
II.2.1. Aspecte de ordin morfologic
II.2.2. Caracteristici de ordin morfometric
II.3. Condiții climatice și influiența lor asupra resurselor de apă
II.3.1. Temperatura aerului
II.3.2. Precipitațiile atmosferice
II.3.3. Secetele meteorologice
II.4. Vegetația și rolul acesteia în desfășurarea proceselor hidrologice
II.5. Solurile și importanța lor hidrologică
II.5.1. Principalele tipuri de soluri zonale și intrazonale
II.5.2. Eroziunea solurilor și impactul hidrologic al acesteia
II.6. Factorul antropic
III. Resurse de apă
III.1. Apele subterane
III.1.1. Condiții hidrogeologice
III.1.2. Tipuri de substrate acvifere
III.1.2.1 Substrate acvifere de adâncime
III.1.2.2. Substrate acvifere de suprafață
III.1.3. Regimul și dinamica apelor subterane
III.1.4. Resurse exploatabile de apă freatică și de adâncime
IV. Calitatea și protecția resurselor de apă
IV.1. Utilizarea resurselor de apă
IV.1.1. Apa potabilă.
IV.1.2. Apa industrială.
IV.1.3. Apa subterană folosită pentru agricultură.
IV.1.4. Desecări
IV.1.5. Irigații
IV.2. Calitatea apelor
[NUME_REDACTAT]
Lucrare de licență
Resurse de apă din subteran din zona interfluviul Bahlui – [NUME_REDACTAT]
Introducere
I. Așezarea geografică și istoricul cercetătilor
I.1. Așezare geografică și limitele zonei
I.2. Istoricul cercetărilor în zona studiata
II. Factori naturali și antropici care influențează formarea resurselor de apă.
II.1. Condițiile geologice
II.1.1. Influența substratului geologic asupra resurselor de apă
II.2. Caracteristici morfologice și morfometrice ale reliefului
II.2.1. Aspecte de ordin morfologic
II.2.2. Caracteristici de ordin morfometric
II.3. Condiții climatice și influiența lor asupra resurselor de apă
II.3.1. Temperatura aerului
II.3.2. Precipitațiile atmosferice
II.3.3. Secetele meteorologice
II.4. Vegetația și rolul acesteia în desfășurarea proceselor hidrologice
II.5. Solurile și importanța lor hidrologică
II.5.1. Principalele tipuri de soluri zonale și intrazonale
II.5.2. Eroziunea solurilor și impactul hidrologic al acesteia
II.6. Factorul antropic
III. Resurse de apă
III.1. Apele subterane
III.1.1. Condiții hidrogeologice
III.1.2. Tipuri de substrate acvifere
III.1.2.1 Substrate acvifere de adâncime
III.1.2.2. Substrate acvifere de suprafață
III.1.3. Regimul și dinamica apelor subterane
III.1.4. Resurse exploatabile de apă freatică și de adâncime
IV. Calitatea și protecția resurselor de apă
IV.1. Utilizarea resurselor de apă
IV.1.1. Apa potabilă.
IV.1.2. Apa industrială.
IV.1.3. Apa subterană folosită pentru agricultură.
IV.1.4. Desecări
IV.1.5. Irigații
IV.2. Calitatea apelor
[NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT] este o resursă naturală care trebuie protejată și păstrată ca atare. Între aceasta și calitatea vieții există o strânsă dependență dată de asigurarea unui sistem de alimentare cu apa, dar și de evacuarea apelor uzate în condiții sanitare și igienice corespunzătoare.
Apele subterane constituie cel mai mare rezervor de apa dulce din lume, reprezentand mai mult de 97% din toate rezervele de ape dulci disponibile pe glob (excluzând ghețarii și calotele glaciare). Restul de 3% este alcătuit în principal din apele de suprafață.
Apele subterane joacă un rol esențial în ciclul hidrologic și sunt vitale pentru menținerea zonelor umede și a curgerii în râuri, acționând ca un rezervor tampon în perioadele secetoase.
Această lucrare își propune abordarea apelor subterane, freatice și de adâncime, din zona interfluviului Bahlui- Siret, regiune caracterizată prin perioade lungi de secetă și deficit de umiditate.
Regimul natural al apelor subterane a suferit, în timp, o serie de modificări cantitative și calitative. Aceste modificări sunt datorate atât folosirii lor ca sursă de alimentare cu apă potabilă și industrială pentru populație, executării unor lucrări hidrotehnice și hidroameliorative, cât și factorilor poluatori (naturali și antropogeni).
Din punct de vedere al distribuției spațiale a forajelor de monitorizare a calității apei subterane se evidențiază concentrarea acestora în zonele joase, de câmpie (unde potențialul acvifer este mai mare dar și vulnerabilitatea la poluare a acviferelor este mai mare) și o distanțare din ce în ce mai mare în zonele înalte.
I. Așezarea geografică și istoricul cercetătilor
I.1. Așezare geografică și limitele zonei
În cadrul României, regiunea cercetată este situată în partea de nord-est și se suprapune peste un areal cu o poziție centrală în cadrul [NUME_REDACTAT] (fig. 1), având ca limită nordică meridianul de 26º 50' și paralela de 47º 38', la est limita este dată de către limita vestica a bazinului hidrografic Bahlui, extremitatea sudică este dată de paralela de 46º 50' și meridianul de 27º, iar la vest limita este data către lunca râul Siret. (dupa Posea).
fig. 1 Localizarea interfluviului Bahlui-Siret în cadrul [NUME_REDACTAT] Bahlui este un râu din [NUME_REDACTAT]. Izvorăște din județul Botoșani, având direcția de curgere înspre județul Iași. Bahluiul se varsă în Jijia în dreptul localității Chiperești. [NUME_REDACTAT] se incadrează între [NUME_REDACTAT], [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT].
De la izvoarea până la vărsare, Bahluiul are o lungime de 119 km și un bazin hidrografic de aproximativ 2000 km². De asemenea, acesta are un debit mediu anual de 2,8m³/s.
Afluenții principali ai râului Bahlui sunt Gurguiata, Durusca, Ciric, Bahluieț, Nicolina, Voinești, precum și [NUME_REDACTAT].
Pe cursul mijlociu al acestui râu, este amplasată o amenajare hidrotehnică importantă, și anume acumularea Tansa-Belcești. În aval de această acumulare, Bahluiul primește apele râului Gurguiata, în dreptul acumulării Plopi.
În dreptul localității [NUME_REDACTAT], are loc confluența Bahluiului cu Bahluiețul, acesta fiind colectorul principal al afluenților ce vin dinspre podișul înalt al Bârladului.
În municipiul Iași, Bahluiul confluează cu râul Nicolina.
Bazinul hidrografic al Bahluiului se desfășoară în sectorul mijlociu al bazinului Prutului, cumpana apelor dintre Siret și Prut traversând [NUME_REDACTAT].
[NUME_REDACTAT] izvorăște din [NUME_REDACTAT], de la o altitudine de 1238 m. Pe teritoriul României, Siretul are o lungime de 596 km. Dintre afluenții mari ai acestui râu amintim: Suceava, Moldova, Bistrița, Trotuș, Putna, Buzău (pe partea dreapta), Bârlad (pe partea stângă).
Siretul are cel mai mare curs de apă din România și colectează circa 17% din resursele de apă ale României.
Pe parcursul județului Iași, Siretul are o lungime de 81 km, șesul său având o lățime cuprinsă între 1,5-5km.
Scurgerea maximă se înregistrează primavara, dar viiturile se produc de obicei în lunile aprilie-mai. Vara însa, scurgerea se menține destul de ridicată față de scurgerea superficială. Volumul mediu de la vărsare al Siretului are o valoare de 190 m³/s, fiind unul dintre râurile cu cele mai mari debite ca râu intern din țară.
După cum spune și titlul prezenței licente, interfluviul Bahlui-Siret se desfășoară pe parcursul județelor Botoșani, Iași, Vaslui, având o desfășurare preponderentă în partea nordică a [NUME_REDACTAT].
I.2. Istoricul cercetărilor în zona studiata
Încă din a doua jumatate a secolului al XIX – lea, studiile geologice încep să se facă cu o mai mare atenție, cercetatorii fiind interesați în special de identificarea unor resurse mai bogate în apă, în vederea alimentării cu apa a populație care era în creștere. În această perioadă se fac cercetări de către Gr. Cobîlcescu, Monier (Paris), W. H. Lindley (Germania), etc.
La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX- lea, Paianu și Sevastos fac cercetări amănunțite asupra hidrogeologiei orașului Iași și a împrejurimilor, pentru identificarea unor noi resurse de ape subterane și în același timp și potabile pentru alimentarea orasului Iași. În acest scop sunt realizate foraje cu adâncimi mici în cadrul teraselor Bahluiului, în sesul acestuia dar și în dreptul localității Lețcani. Pe baza acestor foraje se stabilește existența unui important strat acvifer în sensul Bahluiului, separat de cursul acestuia printr-o importanta pătură aluvionară argiloasă.
La începutul secolului al XX-lea, [NUME_REDACTAT], amintește despre un studiu efectuat în anul 1894 de către [NUME_REDACTAT] în care se zice că la adâncimea de 160 m, după ce s-au străbătut numai strate de argile cu mici intercalații de lignit, s-a dat peste un strat de argilă nisipoasă cu apă ce s-a ridicat până la suprafață.
Pe baza acestor studii s-a ajuns la concluzia că orașul Iași avea, la începutul secolului al XX-lea, un debit de circa 600 m³, debit pentru alimentarea populației cu apă potabilă.
În anul 1927 se realizează un foraj în curtea fabricii "Țesatura", aflată în lunca Bahluiului, unde, dupa ce s-a trecut printr-un complex de argile și marne cu intercalații de nisipuri, s-a dat peste un acvifer captiv situat la adâncimea de 327 m și care s-a ridicat la suprafață, dar salinitatea ridicată și debitul mic al acestui acvifer a determinat renunțarea la utilizarea lui.
Deoarece orașul Iași iși rezolvase problema alimentarii cu apă potabilă în urma studiilor realizate de inginerul W. H. Lindley, proiectul cercetătorului român A. Savul care dorea aducerea apei potabile din conul aluvial al Ozanei a picat în anul 1911 datorită lipsei unui obiectiv economic.
În 1948 apare lucrarea lui N. Macarovici care avea drept scop studierea hidrogeologiei orașului Iași. Lucrarea are la baza datele publicate până la acea data de catre Cobîlcescu, Poni, Atanasiu, precum și propriile datele obtinute de către acesta din cercetările de pe teren. Ca și Gr. Cobîlcescu, N. Macarovici admite existența unei singure pături de nisipuri și pietrișuri începând de la altitudinea de 190m și continuându-se până sub albia Bahluiului. În opinia sa, autorul admite exista trei pânze de apă, prima fiind situată în nisipurile și pietrișurile de Ciric, iar a doua regăsindu-se cantonată la baza depozitelor leosoide din zona Galata, iar a treia pânza fiind pânza de Repedea.
Dupa 1950 s-au realizat o serie de studii tehnice de amanunt pe baza forajelor, iar pentru orașul Iași s-au realizat câteva hărți hidrogeologice la scara 1:10000 sau 1:5000 de catre cercetătorii aparținând [NUME_REDACTAT] a [NUME_REDACTAT], Institutul de cercetari geologice, [NUME_REDACTAT]-secția de hidrologie, Catedrelor de Geografie și Geologie de la Universitatea "Al. I. Cuza", Facultatea de Construcții de la [NUME_REDACTAT] Iași, etc.
Referințe la condițiile hidrogeologice cât și la unitațile structurale din [NUME_REDACTAT] se regăsesc și în lucrările lui I.Ujvari și colab., (1959), C.Tomescu, M.Rădulescu (1962), R.Cădere (1964), R.Cădere, M.Podaru (1969), I.Ujvari, P.Marosi (1969), M.Niculescu, (1965), [NUME_REDACTAT]-Tăbăcaru (1972), D.Băluță,(1979), M.R.Pascu (1983), A Cineti (1992).
II. Factori naturali și antropici care influențează formarea resurselor de apă.
II.1. Condițiile geologice
Constituția geologică a interfluviului Bahlui-Siret corespunde parțial atât cu unitatea de orogen, cât și a celei de platformă. În plan regional zona studiată se suprapune în special peste [NUME_REDACTAT] până la falia Fălciu-Plopana.
fig.2 Geologia interfluviului Bahlui-Siret (prelucrată după [NUME_REDACTAT] a României 1:200.000, publicătă de Institutul de [NUME_REDACTAT])
Fundamentul este reprezentat în special de etapa geosinclinalului, unde s-au manifestat intense procese geodinamice (orogeneză, magmatism, metamorfism), finalizate prin diferite sisteme orogenetice distincte. Desupra acestor sisteme se individualizează o etapă de stabilitate, în care s-au acumulat depozite litologice și care nu au fost deranjate de mișcarile tectonice din acea perioadă. În cadrul Platformei s-a separat un fundament cutat, consolidat și acoperit de o cuvertură de sedimente cvasi-orizontală. Acesta impreună cu cuvertura se afundă, având o înclinare ușoară spre sud-vest și vest, către avanfosa carpatică.
Scufundarea fundamentului se produce probabil de-a lungul faliei Siretului, dat fiind numărul mare de focare seismice locale, unele foarte active.
Cea mai mare parte a fundamentului zonei studiate este alcătuit în principal din depozite Bassarabiene. Denumirea de Bassarabian a fost dată de către Simionescu (1903), aceste depozite fiind constituite în cea mai mare parte din specii de Nubecularii, o faună caracteristică de moluște, cu numeroase intercalații de calcare oolitice ce au fost studiate mai întâi în Basarabia (Brânzilă, 1999).
Cercetarea depozitelor miocene (Badenian – Meoțian) din partea centrală a [NUME_REDACTAT] dintre Prut și Siret, făcută de către Atanasiu și Macarovici (1950), duce la împărțirea acestor depozite în trei mari unități: inferior, mediu și superior, aceștia considerând că depozitele argiloase de la Ungheni sunt sincrone cu cele din [NUME_REDACTAT] – Hârlău (Brânzilă, 1999).
Alte depozite care au o întindere mare peste zona studiată sunt cele din perioada Volhiniană. Acestea se întâlnesc în partea de nord a interfluviului.
[NUME_REDACTAT] reprezintă un subetaj al Sarmațianului. [NUME_REDACTAT], în lucrarea sa din 1999, admite că această perioadă a depozitelor Volhiniene începe în momentul dispariției ultimilor taxoni stenohalini și a celor marcatori pentru Buglovian.
Aceste depozite din [NUME_REDACTAT] indică existența a două mari zone: una estică, între Siret și Prut în care predomină depozitele argiloase, iar a doua este situată în vestul Platformei și predomină depozitele de nisipuri și gresii.
Relieful actual al regiunii este de tip structural. Dacă avem în vedere poziția stratelor geologice și constituția acestora sub aspect fizico-chimic, aspectele structurale și litologice ale genezei sunt conforme. Pe seama denudării generale s-au creat forme de relief de acumulare.
Aspectele geomorfologice ale județului Iași respectă caracteristicile de ansamblu ale [NUME_REDACTAT], cu alcătuire fizică relativ simplă. Este alcătuit deci din roci sedimentare precum gresii, calcare, marne, argile, nisipuri și pietrișuri.
Din unele studii întreprinse între râurile Siret și Prut, s-a observat o anumită regionare în trei părți și anume:[NUME_REDACTAT] ce se întinde la nord de Bahlui, regiune caracterizată preponderent de dealuri ce nu depășesc 250 m; [NUME_REDACTAT] a Moldovei meridionale ce se întinde la sud de [NUME_REDACTAT] până la contactul cu [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] Moldovenesc ce se desfașoară între cele doua amintite mai sus.
Însă vorbind despre interfluviul Bahlui-Siret, dintre aceste trei regiuni, doar depresiunea Prutului și [NUME_REDACTAT] Moldovenesc se suprapun cu acesta. În cea din urmă, se întâlnesc formele specifice de podiș, fețele plane sunt foarte reduse, iar văile sunt neobișnuit de largi.
II.1.1. Influența substratului geologic asupra resurselor de apă
Materialele ce alcătuiesc scoarța terestră , au proprietatea la diverse grade de temperatură , în funcție de natura litologică, de înmagazinare și favorizare a scurgerii apei subterane și apoi de restituire (Romanescu, 2008).
Condițiile geologice excercită o influență multilaterală asupra resurselor de apă. În primul rând poate să influențeze (negativ sau pozitiv) dimensiunea suprafeței subterane de alimentare a rețelei hidrografice de suprafață. În acest sens amintim de prezența arealului de subsidență și structura monoclinală a depozitelor, care explică sustragerea apelor de suprafață într-o circulație subterană, prin capetele stratelor secționate de [NUME_REDACTAT] (Vartolomei, 2008).
Având în vedere proprietățile rocilor ajungem la concluzia că, în zonele înalte ale intervluviului, apele subterane se pot acumula în fisurile calcarelor sau a gresiilor, deasupra interclațiilor argiloase din depozitele de nisipuri. Datorită faptului ca strate au structuri monocline vom întâlni atâtea strate acvifere câte strate impermeabile apar la prin intermediul coastelor. În arealul studiat, stratele acvifere subterane se pot găsi în intercalații nisipoase din interiorul complexelor argilo-marnoase, fapt care duce la formarea unui gust sălciu a apei, cât și în depozitele de nisipuri de la baza teraselor și a luncilor dând apei un gust ușor dulceag.
Apele subterane se pot forma și la baza depozitelor deluvio – coluviale când acestea se află deasupra stratelor impermeabile. În cazul acesta apele se găsesc la adâncimi care variază în funcție de calitatea și grosimea stratelor respective.
II.2. Caracteristici morfologice și morfometrice ale reliefului
II.2.1. Aspecte de ordin morfologic
Unitățile majore din arealul studiat sunt dispuse în trepte și pot fi separate în doua sectoare: sectorul dealurilor și sectorul colinelor. De la nord la sud, în sectorul dealurilor, putem enumera [NUME_REDACTAT] – Hârlau sau [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]-Strunga. În sectorul colinelor întalnim doar o singura forma de relief și anume [NUME_REDACTAT].
Fig. 3 Principalele unități de relief care intră în alcătuirea
interfluviului Bahlui – Siret (Posea, 1983)
Printr – o simplă analiză a hărții unităților majore de relief putem observa că unitatea de relief [NUME_REDACTAT] – Hârlau ocupă cea mai mare suprafață și anume 25112.40 ha, urmată de unitatea [NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT] – Strunga.
II.2.2. Caracteristici de ordin morfometric
Relieful reprezintă zona de demarcație dintre apa subterană și cea de suprafață devenind astfel limita superioară pentru apele subterane și cea inferioară pentru apele de suprafață.
[NUME_REDACTAT] este reprezentat de un ansamblu de interfluvii cu aspect de poduri, deluri și coline, separate de văi largi, sculptate în cuvertura sedimentară monoclinală. Suprafața generală a reliefului, ca și fiecare interfluviu în parte, coboară domol sper S – SE, în aceeași direcție cu orientarea văilor importante. Structura monoclinală a favorizat apariția asimetriei formelor ppozitive a văilor subsecvente.
Fig.4 Harta hipsometrică a interfluviului Bahlui-Siret (prelucrare dupa SRTM România publicat pe site-ul geo-spatial.org)
Altitudinea medie înregistrată în podiș se situează în jurul valorii de 250 m, pentru subunitățile principale este de 350 m în [NUME_REDACTAT], 250 m [NUME_REDACTAT], 150 m în [NUME_REDACTAT] și 140 m în [NUME_REDACTAT].
Altitudinea maximă în cazul nostru o întâlnim în sectorul de dealuri, și anume [NUME_REDACTAT] Hârlau unde altitudinea este de 588 de metri, iar cea mai joasa altitudine este de 93 de metri pe care o întâlnimin în cadrul colinelor Bîrei.
II.3. Condiții climatice și influiența lor asupra resurselor de apă
Zona studiată se încadrează în cadrul [NUME_REDACTAT] Moldovenesc. În acest areal întâlnim o climă temperat-continentală, care este caracterizată prin ierni uscate și reci, iar verile sunt călduroase și secetoase, acestea fiind rezultatul interacțiunii factorilor geografici și cei dinamici ai atmosferei.
Clima are o influiență deosebit de mare asupra resurselor de apă. Spunem asta deoarece majoritatea proceselor hidrologice nu pot avea loc fără schimburile de masă și energie ce se desfășoară între atmosferă și hidrosferă.
În zonele mai joase climatul capătă un caracter de stepă, caracterizat prin temperaturi cuprinse între 10 – 20º C valabile pentru circa șapte luni, iar două – trei luni cu temperaturi de peste 20º C. Această situație duce la scăderea debitelor chiar și în zonele cu altitudini mai mari care ar putea asigura o diluție mai bună deversărilor de apă reziduală. Totodată temperaturile de peste 20º C ar putea reduce oxigenul dizolvat în apă, fapt care ar duce la diminuarea potențialului de oxidare a proceselor microbiotice din apă.
II.3.1. Temperatura aerului
Temperatura, putem spune că este implicată în mod direct în mărimea evaporației, în apariția sau dispariția înghețului lacurilor, a râurilor, dar chiar și a apelor freatice. Totodată autoevaporarea este influiențată negativ de către temperaturile prea ridicate sau prea joase ale aerului.
Variația temperaturii, ciclul ingheț – dezgheț dar și radiația solară, atacă și sfărâmă rocile mai dure, generând astfel particule care sunt antrenate de către apa aflată în cădere.
Din analiza graficului de mai jos putem observa faptul că temperatura de la cele două stații meteorologice, Strunga și Ruginoasa, prezintă o valoare de-a lungul anului asemănatoare. Singurele diferențe ce se remarcă sunt acelea referitoare la temperaturile înregistrate în luna august (fiind mai mari la stația Ruginoasa), dar și în lunile de iarnă când la Strunga se înregistreză temperaturi cuprinse între 0 și -3°C, în timp ce la Ruginoasa temperaturile în lunile decembrie-ianuarie se înregistrează valori între 0 și -5°C. Astfel că, în urma acestui grafic se remarcă similaritudinea temperaturilor între cele două stații.
Fig.5 Temperatura medie la stațiile Strunga – Ruginoasa
II.3.2. Precipitațiile atmosferice
Precipitațiile atmosferice pot fi împărțite in doua categorii: precipitații lichide (sub formă de ploaie) și precipitații solide (sub formă de zăpadă).
Importanța acestora este una deosebit de mare deoarece ele asigură alimentarea bazinelor și în mod evident a acviferelor cu apă, pot dimensiona scurgerea și să determine nivelele precum și debitele. Apele provenite din inundații sunt noroioase și adesea pot transporta multe substanțe poluante care prin infiltrarea în sol pot ajunge în statele acvifere. În cazul apelor provenite din topirea zăpezilor, acestea pot fi la fel, sunt noroioase și au un conținut bacterian ridicat.
Tot aici mai putem preciza că precipitațiile pot influiența și negativ calitatea apelor, atât cele subterane cât și pe cele de suprafață. Prin eroziune particulele de apă pot antrena în mișcarea lor subtanțele organice (humus), suspensii și săruri.
Un rol important în circulația apei îl are evaporația, care se manifestă chiar și în timpul ploii. După oprirea ploii, apa consumată de către vegetație, cea de pe suprafața solului, dar și cea din sol începe să se evapore. Apa din zona saturată urcă prin capilare spre suprafață și începe să se evapore. Acest fenomen este influiențat în principal de condițiile atmosferice (temperatură, vânt, radiație solară).
Comparând precipitațiile tot la nivelul acestor două stații în perioada 1977-1998, se remarcă faptul că între anii 1977-1981 sunt ani în care precipitațiile la cele două stații au avut valori cuprinse între 600-800mm/an. Între 1982-1994 se observă scăderea cantității de precipitații (400-600mm/an), cu maxim la cele două stații în anii 1984,1985, 1988 și anul 1991, an în care la nivel național s-au înregistrat precipații însemnate, mai ales pe latura estică a [NUME_REDACTAT]. Tot din analiza graficului, se constată că perioada 1995-1998 reprezintă o altă perioadă în care precipitațiile au înregistrat cantități anuale de precipitații cu valori între 600-800mm/an.
Fig.6 Precipitații medii la stațiile [NUME_REDACTAT] analizarea graficului de mai sus se poate observa pe baza datelor de la statiile Strunga si Ruginoasa ca, perioada in care s-au inregistrat cele mai insemnate cantitati de precipitatii la ambele statii este data de anul 1991, an in care se depasesc 900 mm. La capatul opus, anul cu cele mai reduse precipitatii medii este dat de 1994 cu o cantitate de numai 390 mm pentru Strunga si aproximativ 350 mm pentru Ruginoasa. Pentru analiza de mai sus, trebuie avut in vedere faptul ca, la nivelul [NUME_REDACTAT], precipitatiile medii se incadreaza la nivelul valorii de 600 mm.
Din datele de mai sus se poate observa ca anul 1991 a fost unul ploios ce a dus la atingerea acestui nivel de precipitatii, la care se adauga si alte fenomene produse in acel an (distrugerea barajului de la Belci din 1991 provocat si cauza precipitatiilor din acel an), fata de anul 1994, an ce a fost suficient de secetos.
II.3.3. Secetele meteorologice
Termenii de seceta și indici de uscăciune sunt foarte des confundati. Un index de uscăciune/secetă este un număr ce caracterizează comportamentul general al secetei și care este înregistrat într-o anumită regiune.
Seceta este o abatere temporară și diferă de ariditate, deoarece aceasta din urmă este limitată de regiunile unde precipitațiile sunt scăzute și este o caracteristică permanentă a climatului.
Seceta este un hazard al naturii. Deși are zeci de definiții, acesta provine de la un deficit de precipitații pe o perioadă lungă de timp, de obicei un sezon sau mai mult.
Studiul perioadelor cu seceta /uscaciune poate fi analizat în raport cu diferite criterii: în functie de tipologia, mediile în care se formeaza, avându-se în vedere parametrii climatici, pedologici.
Cele mai folosite metode de caracterizare a fenomenelor de seceta sunt fie cele matematice (indici), ca de ex : criteriul Hellmann, criteriul Topor, indicile de ariditate de Martonne , factorul de ploaie Lang, fie cele grafice (climograme).
De asemenea, despre secetele meteorologice mai putem spune ca sunt caracterizate de anumite praguri. Se mai apeleaza la serii de timp lunar si anuale cu ajutorul carora se stabilesc pragurile de depasire in procente. Pe langa acestea, se mai adauga si graficul de durata lunara a secetei.
Utilizând criteriul Hellmann se constată că în arealul studiat, la stațiile de referință Botoșani, Iași, Roman, Bacău, fenomenul de secetă este caracteristic întregului an. Valoarea cea mai ridicată a frecvenței secetei este caracteristică anotimpurilor de primăvară și toamnă, când sunt înregistrate între 18% și 20% în partea de [NUME_REDACTAT] (stațiile Botoșani și Iași) și între 15% și 20% în partea central [NUME_REDACTAT] (Roman, Bacău).
Fig. 7 Frecvența (%) medie lunară a perioadelor secetoase (1961 – 1980) după cristeriul Hellmann (prelucrat după [NUME_REDACTAT], 1983).
II.4. Vegetația și rolul acesteia în desfășurarea proceselor hidrologice.
Vegetația este conditionată de poziția geografică a zonei, de relief, climă, om, precum și de alți factori. Se poate întâlni astfel vegetație zonală, dar și vegetație azonală.
Evident este și faptul că rolul vegetației asupra caracteristicilor hidrochimice se manifestă diferențiat , în funcție de condițiile biogeografice locale.
În arealul studiat, intâlnim vegetație zonală, cu zone de silvostepă și silvostepă, ce reprezintă o alternanță de petice și de pajiști puternic influențate antropic.
Zona de pădure este reprezentată de etajul stejarului cu specii de frasin, gorun, tei, carpen, măr pădureț. De asemenea condițiile hidro-climatice și de vegetație implică o creștere a mineralizării apelor de suprafață și subterane datorită accentuării variațiilor hidro-climatice.
Pădurile de foioase manifestă anumite midificări asupra componentelor bilanțului hidrologic, prin creșterea capacității de reținere a apei provenite din precipitații, scăderea scurgerii subterane și de suprafață, creșterea evapotrans-pirației de la nivelul plantelor, atenuează concentrația compușilor chimici principali și introducerea acestora în circuitul hidrologic.
Totodată, chimismul apei subterane este dat de o serie întreagă de asociații vegetale, iar abundența aceastor asociații vegerale în unitățile lacustre duc la apariția fenomenului de eutrofizare a apei, care aduce importante modificări la nivel chimic asupra apei.
Vegetația intrazonală este reprezentată la nivel larg de zonele de luncă sau zăvoaie, zone de vegetație mediteraneană, dar și cea de mlaștini și turbării.
În această zona este foarte raspandită vegetația de luncă cu specii mezofile și higrofile, cu o alternanță de zăvoaie. Vegetația lemnoasă este dată de plop, salcie, arin și răchitișuri.
Fig. 8 Vegetația naturală și cultivată din cadrul interfluviului Bahlui – Siret
II.5. Solurile și importanța lor hidrologică
Soluleste formațiunea naturală cea mai recentă de la suprafața uscatului, reprezentată printr-o succesiune de straturi naturale care s-au format și se formează prin alterarea rocilor și a resturilor organice, prin acțiunea de conlucrare a factorilor fizici, chimici și biologici, de la contactul litosferei cu atmosfera, sub influența hotărâtoare a climei.
Condițiile pedologice dar și acțiunile omului generează în arealul studiat, și anume interfluviul Bahlui – Siret, o mare diversitate de tipuri și clase de soluri. Acestea se afla în diferite stadii de evoluție fiind caracterizate printr-o repartiție diferențiată a claselor și tipurilor de soluri în toate sectoarele altitudinale fiind incluse atât soluri zonale cât și soluri azonale.
II.5.1. Principalele tipuri de soluri zonale și intrazonale
Solurile zonale prezintă zonalități și etajări de la altitudini mari la altitudini mici. Astfel putem împărți zona studiată în două mari zone: zona cernsolurilor și zona luvisolurilor.
Zona cernisolurilor are o dezvoltare mai mare în centrul și sudul arealului studiat unde altitudinile sunt cuprinse între 100 și 250 m. Specifice acestei zone sunt cernoziomurile și faeziomurile care sunt păstrate bine pe terenurile slab înclinate, însă pe areale mai puternic înclinate aceste soluri sunt degradate. Aceastea sunt foarte productive și fertile datorită cantității mari de humus pe care o au în compoziția lor.
Alt tip specific zonei de studiu sunt solurile cenușii (după S.R.C.S., 1980). Acestea se gasesc la o altitudine mai mare (circa 200 – 250 m) și se dezvoltă în special în fâșiile dintre domeniul forestier și cel de silvostepă. Acest tip de sol are o fertilitate mai scăzută.
De asemenea, în cadrul zonei studiate, mai putem găsi și faeoziomuri (Ruginoasa, Strunga) care, la fel ca și cernoziomurile, au un grad ridicat de fertilitate.
Zona luvisolurilor se desfășoară în general în jurul altitudinii de 300 – 600 m. În alcatuirea acestei clase intră solurile brune argiloiluviale (preluvisoluri), soluri brune luvice (luvosoluri), dar și luvisoluri albice (luvosoluri).
Solurile brune luvice sau luvosolurile, în zona strudiată, se întâlnesc în special pe dealurile înalte și acoperite cu paduri de fag, sau fag împreună cu conifere. Aceastea sunt soluri acide, iar fertilitatea lor este redusă ceea ce face ca solurile brune luvice sî nu poată fi folosite în agricultură.
Preluvosolurile sau solurile brune argiloiluviale au o răspândire largă în la altitudini cuprinse între 300 – 450 m, se formează sub pădurile de stejar și gorun. Acestea spre deosebire de cele brune luvice sun mult mai fertile și sunt folosite foarte mult în culturile agricole.
Cât despre solurile intrazonale putem spune că ocupă areale reduse, acestea fiint determinate de condițiile locale: intensitatea eroziunii, gragul de umiditate, relief, etc.
Tipice pentru această grupă sunt aluvisolurile care au o răspândire mare în lunci și au o fertilitate bună, gleisolurile întâlnite în special în lunca Siretului, salsodisoluri și erodosoluri care se întâlnesc în deosebi pe versanții afesctați intens de alunecări de teren, șiroire a apei din precipitații.
Fig. 9. Zonarea solurilor din interfluviului Bahlui – Siret, prelucrare dupa [NUME_REDACTAT] 1:200.000, legenda este adaptată după Secu 2007
II.5.2. Eroziunea solurilor și impactul hidrologic al acesteia
Cea mai mare parte a uscatului terestru este supus unei modelări hidrice datorată acțiunii apelor meteorice. Căderea liberă a apei din precipitații cu intensitate mare, precum și scurgerea rapidă din punctele mai înalte spre punctele mai coborate ale reliefului, determină concentrarea energiei cinetice până la limita de rezistență a coeziunii dintre particule și agregatele care intra în structura învelisului de sol.
Cu cât aportul de precipitații pe unitatea de sol și în unitatea de timp este mai mare, cu atât efectul eroziv al apei este mai puternic. Efectul eroziv al apei poate ramâne la nivelul superficial al solului, poate pătrunde pe o anumita grosime a profilului de sol sau poate afecta intregul profil de sol, transmițându-se și asupra rocii subiacente. Dacă, prin efectul eroziv, apa ramâne în limitele stratului de sol avem de-a face cu eroziunea solului prin apă meteorică, iar daca aceasta depașește baza profilului de sol, avem de-a face cu modelarea prin eroziune a reliefului. În acest ultim caz, morfogeneza prin actiunea apei meteorice începe cu eroziunea solului.
Erodarea solului prin actiunea picaturilor de ploaie (pluviodenudare) depinde de caracteristicile ploilor torențiale precum și de proprietățile orizontului superior de sol dar și de forma acestuia. Astfel pe formele pozitive acțiunea picăturilor de apă este mai mare decât în cazul formelor plane sau negative. Efectul pluviodenudatiei este acela de netezire si remaniere locala a asperitatilor solului.
In zona studiata cele mai muneroase ploi torentiale cad mai ales in lunile de vara, cu precadere in luna iunie.
Dupa calculele Institutului de cercetari pedologice si agrochimice Bucuresti, agresivitatea pluviala pentru judetele Iasi, Botosani si Bacau este de aproximativ 1.01 unitati.
Mecanismul eroziunii solului prin actiunea picaturilor de ploaie este compus din șocul pe care il exercita picaturile de ploaie in momentul caderii pe suprafata solului, "explozia" agregatelor de sol, dispersia liantului dintre particulele de sol. Primele picaturi de ploaie care cad pe solul uscat se sparg si acopera agregatele de sol cu o pelicula de apa. Ulterior picaturile care rup pelicula de apa antreneaza si particulele de sol pe care pelicula de apa era asezata.
Alunecarea și prăbușirea sunt fenomene des întâlnite în această zonă, fiind produse mai ales datorită unor alți factori precum prezența pânzelor de apă și a izvoarelor, a înclinării pantelor, dar și prelucrarea solului într-o manieră necorespunzătoare.
II.6. Factorul antropic
Pentru analiza și invetarierea zonelor unde factorul antropic a intrevenit prin modificarea mai mult sau mai puțin a mediului am utilizat metoda CORINE [NUME_REDACTAT] (CLC) modificat și completat în anul 2000 (preluat de pe site-ul http://earth.unibuc.ro/download/datele-corine-landcover-reproiectate-in-stereo70).
Fig.10 Utilizarea terenului în cadrul interfluviului Bahlui – Siret folosind modelul CORINE [NUME_REDACTAT] (2000)
Printr-o simplă analiză a modului de utilizare a terenului, în zona interfluviului Bahlui – Siret putem observa suprafețe artificiale (spațiile urbane și unitățile industriale) suprafețele agricole (terenuri arabile,culturi permenente, vii, livezi, pășuni) și păduri de foioase și mixte.
Tipul de vegetație, prin caracteristicile și diversitatea lor, modul de utilizare a terenurilor din arealul studiat cât și factorul antropic, sunt câțiva dintre factorii care influiențează formarea resurselor de apă.
Fig.11 Utilizarea terenului (%) în cadrul interfluviului Bahlui – [NUME_REDACTAT] analiza graficului ajungem la concluzia că raportul între peisajele naturale și peisajele antropizate din zona studiată este aproximativ egal. Cât despre suprafețele artificiale și cele agricole putem spune că acestea ocupă aproape în totalitate zonele joase ale interfluviului ([NUME_REDACTAT] și [NUME_REDACTAT]), iar zonele natuale (pădurile de foiaoase și cele mixte) ocupă zonele cu altitudini mai mari de 350 m.
Suprafața mare de terenuri arabile (agrigole) este afectată foarte mult de către eroziune, datorită nerespectării masurilor de prevenire a acesteia, utilizarea necorespunzătoare a fertilizanților dar și a pesticidelor, folosirea în exces a utilajelor agricole și de managenentul defectuos al instalațiilor de irigare.
Pășunatul excesiv este, de asemenea, un factor negativ care duce la degradarea terenului și, totodată, duce la poluarea apelor subterane.
III. Resurse de apă
Doar pentru că resursele de apă subterană dețin o pondere redusă nu putem nega faptul că acestea nu constituie o sursă importantă de alimentare a populației și a activităților economice cu apă.
Despre regimul natural al apelor subterane putem afirma ca acesta a suferit o serie de modificări cantitative și calitative. Aceste modificări sunt datorate atât folosirii lor ca sursă de alimentare cu apă pentru populație, executării unor lucrări hidrotehnice și hidroameliorative cât și factorilor poluatori.
Resursele de apa subterană, sunt constituite dîn depozitele de apă existente în straturi acvifere freatice precum și straturi de mare adâncime.
III.1. Apele subterane
Originea și modul de formare a apelor subterane a fost explicat pe baza mai multor teorii, una dintre ele fiind cea a originii apei subterane.
Precipitațiile atmosferice infiltrate în pământ, împreună cu apele provenite din condensarea vaporilor din subsol, constituie apele subterane. Cantitatea de apă infiltrată depinde de: coeficientul de permeabilitate, gradul de afânare a terenului, intensitatea precipitațiilor sub formă de ploaie, înclinarea terenului, temperatura aerului și solului, vegetația, etc.
Despre apa subterană se poate spune că circulă prin porii fini necapilari ai subsolului și prezintă o deplasare gravitațională, cu viteze cuprinse între 4-5m/zi. Aceasta prezintă proprietați fizico-chimice-bacteriologice ce sunt constante.
Cursul de apă subterană, reprezintă acea apă care circulă gravitațional prin porii de mari dimensiuni din subsol.Vitezele de deplasare depășesc 4-5 m/zi. Deosebirea cursurilor de apă subterană față de apele subterane este aceea că proprietățile fizico-chimice-bacteriologice variază în cazul cursurilor de apă.
Apele freatice sunt apele subterane care formează primul orizont de acvifer de sub nivelul terenului. Depozitele cuaternale în care se regăsesc permit infiltrarea apei pe toata suprafața lor, primind denumirea de strate acvifere libere.
Apele de adâncime sunt apele subterane cantonate în roci permeabile situate în cel puțin un strat impermeabil. Acestea sunt captive, în care presiunea dintr-un anumit punct depinde de înclinarea stratului, presiunea fiind minima în cazul stratelor orizontale. Nivelul la care apa stratelor sub presiune se poate ridica se numește nivel piezometric.
În funcție de adâncimea zăcământului de apă se pot distinge trei zone de ape subterane: ape subterane de adâncime, ape subterane de subsuprafață, dar și ape subterane libere (Romanescu, 2008).
Apele subterane de adâncime se caracterizează prin faptul că ele cuprind stratele acvifere aflate sub presiune, acumulate în depozitele sedimentare nesecționate de văile râurilor. În sectorul vestic al [NUME_REDACTAT], la Strunga, apar izvoare de ape minerale din stratele captive aflate la peste 160m adâncime (Romanescu, 2004).
Apele libere sunt cuprinse în depozitele secționate de versanți. Intercalațiile impermeabile (numărul și suprafața acestora), depind de suprafața întregului depozit. Acestea prezintă debite reduse, fluctuații ale nivelului hidrostatic, precum și mari diferențe de adîncime.
Apa se gasește în roci sub diferite forme, în funcție de caracteristicile rocilor, de starea lor sau de mărimea porilor.
Apă legată, care determină umiditatea naturală a rocilor, poate fi legată chimic și fizic. Apa legată chimic intră în compoziția chimică a rocii și este stâns legată de rețeaua cristalină a mineralelor. Apa legată chimic este apa care înconjoară particulele minerale ca urmare a forțelor moleculare și electrochimice. Din această categorie fac parte apa higroscopică și apa peliculară care la rândul ei este stabil legată sau labil legată.
O altă formă de apă este cea liberă sau nelegată. Aceasta se deplasează liber printre particulele de roci ca urmare a forțelor gravitaționale. Ea se poate găsi sub forma de vapori, in strare lichidă sau solidă.
[NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT]-Hârlău, pânzele de apă subterană apar la diferite nivele în izvoare de coastă cu apă dulce, mai puțin sălcie, dar toate conținând carbonați și sulfați calco-alcalini (Bucur, 1960).
Izvoarele ce apar la suprafață sunt alimentate din pânze subterane ce pot avea un debit constant si puternic, sau de un debit temporar și slab. Cele din urmă sunt răspândite neregulat pe toată suprafața zonei mai sus menționate.
III.1.1. Condiții hidrogeologice
Încadrarea interfluviului Bahlui-Siret din punct de vedere geomorfologic în [NUME_REDACTAT] determină existența unor condiții specifice din punct de vedere geologic și morfostructural care influențează apariția și răspândirea apelor subterane.
Pentru a evidenția cât mai bine rolul condițiilor geologice în formarea resurselor de apă, trebuie să precizăm că din punct de vedere al geologiei în [NUME_REDACTAT], odată cu instalarea regimului de platformă stabilă s-au declanșat și procesele de acumulare a sedimentelor.
Având în vedere constituția litologică a [NUME_REDACTAT], formațiunile geologice ce sunt susceptibile de a conține ape subterane sunt:
-Tortonianul – în faciesul recital,
-Volhinianul –pe conglomerate, gresii, calcare oolitice,
-Basarabian – pe calcarele de Repedea,
-Kersonian – in complexul superior
-Dacian – pe nisipuri și argile la o adâncime de cel puțin 100m,
-Cuaternar – în faciesurile lacustre, depozitele aluvionare, precum și loess – ul și depozitele loessoidale.
Datele de foraj indică faptul că atât fundamentul, cât și cuvertura sedimentară coboară spre sud și vest, în lungul unor fracturi, astfel încât formațiunile care apar la zi prezintă o ușoară înclinare 4-6m/km pe direcția NV-SE. Înclinarea generală a stratelor sedimetare spre sud-est a generat un cadru structurala parțial omegen de monoclin larg dezvoltat.
Dacă ar trebui să analizăm caracteristicile petrografice, chimice și mineralogice ale rocilor acvifere și acviclude din cadrul intrefluviului studiat, ar trebui să urmărim principalele tipuri de roci cu rol de colectare și de înmagazinare a apei subterane. Dintre aceste roci cele mai reprezentative sunt nisipurile Bârnova și Șcheia,gresia oolitică de Crivești, calcarele oolitice de Hârlău și Hărmănești, depozitele aluvionare din lungul teraselor si luncilor rețelei hidrografice.
Nisipurile de Bârnova și Șcheia au o granulometrie medie cuprinsă între 0,10 și 0,16 mm cu grosimi de 12 – 25 m, se încadrează în grupa nisipurilor siltitice și mai rar a celor argiloase (Dragomir,1998).
Calcarele oolitice de Hârlău – Hărmănești reprezintă principalele depozite carbonatate care alcătuiesc hidrostructura [NUME_REDACTAT]-Hârlău. Acestea sunt alcătuite din punct de vedere petrografic dintr-o succesiune de plăci cu grosimi de la câtiva centimetri la 4-5 m, separate de intercalații cu grosimi milimetrice de nisipuri oolitice (Ștefan, 1997). Tot în cadrul acestei hidrostructuri sunt incluse și nisipurile de Bahlui-Sirețel și cele de Sticlăria-Sângeap cu granulometrie medie cuprinsă între 0,25 și 0,50mm.
Gresia oolitică de Crivești reprezintă principalul depozit de ape subterane din hidrostructura Bereslogi-Blăgești-Ruginoasa-Crivești-Băiceni. Din punct de vedere litologic aceste depozite au o alternanță de gresii pseudo-oolitice (în proporție de 67%), gresii calcaroase (20%), gresii litice (7%) și nisipuri, dispuse vertical prin plăci sau bancuri de 5-70cm (Dragomir, 1979).
În depozitele de terasă, acumulările sunt dispuse la diferite altitudini în lungul versanților principalelor cursuri de apă. Din punct de vedere petrografic și granulometric Dragomir în anul 1998 propune următoarele tipuri de granulometrie:
Tab.1 Granulometria depozitelor de terasă din cadrul bazinului hidrografic Bahlui (după Dragomir, 1998)
În cazul depozitelor de luncă reprezentate de acumulări aluvionale ale principalelor lunci aferente interfluviului Bahlui-Siret. Acestea sunt formate din roci epiclastice cu grosimi variabile și acoperite de siltite și aleurite (Dragomir, 1998).
Tab.2 Granulometria depozitelor de luncă din cadrul bazinului hidrografic Bahlui (dupa Dragomir, 1998)
Argilele sarmațiene de vârstă bassarabiană constituie de obicei patul impermeabil al apelor infiltrate prin depozitele din partea superioară. Analizele chimico – mineralogice efectuate asupra acestor depozite constituite aproape în principal din pelite cu intercalații merno – calcaroase, indică un mediu de sedimentare marin pe cale de îndulcire și de apă puțin adâncă. În cadrul zonei studiate depozitele argiloase au un pH bazic cu valori cuprinse între 8 și 8,5, și o concentrație de săruri solubile de 0,8 – 1,2 % unde cationii de Ca2+ și Na+ și anionii SO42- și Cl- sunt preponderenți. Aceste analize au evidențiat un deficit de de K+ scos în evidență și de analiza complexului de schimb cationic la care se remarcă predominarea ionului de Ca2+ și participarea constantă a ionului de Na+. Capacitatea totală de schimb cationic este cuprinsă între 9,35 și 20-30 me/100 mg sol, și confirmă predominarea mineralelor argiloase dioctaedrice de tip 2:1, în special a celor ilitice în fracțiunea granulometrică mai mică de 2 microni (Dragomir, 1998).
Din punct de vedere al proceselor pedogenetice, în cadrul zonei studiate acestea se desfășoară la suprafața depozitelor superficiale eluviale, deluviale, coluviale, și rezultate prin asocierea acestora, care au grosimi de până la 4-5 m. La nivelul platourilor și obârșiilor de văi aceste depozite au grosimi mai reduse, de 1-2m. Datorită manifestării eroziunii slabe și moderate, grosimea depozitelor eluviale prezente pe reversurile de cuestă poate, de asemenea, să fie mai redusă (2-3m). Pe versanții cu pante mai mari de 12-15%, apar frecvent la zi depozitele sarmațiene cu intercalații de marne, argile și nisipuri (Băcăuanu,1968).
Textura este determinată direct de o serie de indici fizici și hidrofizici ai depozitelor (porozitatea totală și de aerație, densitatea aparentă, gradul de tasare, coeficientul de ofilire, capacitatea de apă în câmp, conductivitatea hidraulică). Factorul geomorfologic condiționează și el evoluția proceselor pedogenetice prin două aspecte complementare: unul static, concretizat prin altitudine (mai puțin semnificativ în cazul bazinului Bahlui), pantă și expoziție, iar celălalt dinamic, concretizat prin natura și intensitatea proceselor geomorfologice actuale ce se desfășoară în cadrul acestui bazin (Băcăuanu,1968).
Eroziunea pe unitățile de platou este slabă și se manifestă sub formă areolară ceea ce duce la o grosime mai redusă a depozitelor superficiale. Conținutul de argilă crește ușor pe măsură ce ne apropiem de baza profilului de sol, fapt ce indică o aropiere a stratului argilo – marnos. În cazul văilor obsecvente se manifestă cel mai bine influiența morfologiei reliefului, panta mai accentuată determinând o eroziune mai intensă, ceea ce duce la reducerea grosimii depozitelor superficiale, deci sporește influiența substratului geologic asupra texturii depozitelor respective (Dragomir, 1998).
Tab.3 Indici fizici și hidrofizici ai depozitelor din cadrul interfluviului Bahlui-Siret (după M.Apetrei et. al., 1988)
III.1.2. Tipuri de substrate acvifere
Apa provenită din infiltrație duce rocile permeabile, situate deasupra stratelor impermeabile, la saturație acest fapr determinând formarea stratelor acvifere, (Sorocovschi, 2008).
Prin strat acvifer înțeleg acea parte din stratul permeabil care conține apă sau în care circulă un curent de apă. Un strat acvifer are trei zone: zona de alimentare, zona de dezvoltare și zona de descărcare.
În funcție de granulometrie stratele acvifere pot fi omogene (permeabile prin porozitate) sau eterogene (permeabile prin fisurație), (Sorocovschi, 2008).
În cadrul interfluviului Bahlui – Siret, în funcție de caracteristicile litologice ale depozitelor acumulate, întâlnim urmatoarele tipuri de substrate acvifere: state acvifere de adâncime și de suprafață.
III.1.2.1 Substrate acvifere de adâncime
În cadrul interfluviului Bahlui – Siret întâlnim, în cazul hidrostructurilor de adâncime, atât strate acvifere captive cu presiune, cât șistrate acvifere captive fără presiune.
În cazul hidrostructurilor de adâncime captive cu presiune putem spune că sunt situate sub nivelul talvegurilor râurilor. Acestea sunt cantonate în depozite permeabile de vârstă sarmațiană, badeniană, cretacică și proteroziocă și au fost interceptate în foraje executate în localitățile Hârlău, Ruginoasa, Cotnari.
Forajele amintite mai sus au fost executate în perioada 1976 – 1991 și au o adâncime medie cuprinsă între 210 – 250 m. Aceastea străbat depozite aparținând sarmațianului (depozite volhiniene și bassarabiene), alcătuite din argile, argile cu intercalații de nisipuri.În funcție de vârsta depozitelor geologice și succesiunea acestora pe verticală, în cadrul interfluviului Bahlui – Siret se pot deosebi o serie întreaga de hidrostructuri de adâncime, aflate sub presiune cantonate în formațiuni presiluriene, siluriene, cretacice și cuaternare.
Forajul de la Ruginosa a fost înființat în anul 1975, dar intră în folosință abia în anul 1983, și a fost declarată ca fiind stație hidrogeologică de ordinul al II – lea. Acest foraj avea ca obiectiv studierea posibilităților de cantonare a apelor subterane în orizontul oolitului de Crivești sau în depozitele cuaternare depuse peste depozitele de vârstă bassarabiană.
La execuția forajului au fost interceptate depozite cuaternare și sarmațiene alcătuite din prafuri, argile, nisipuri, pietrișuri și marne care se succed de la suprafața în urmatoarea ordine: un sol vegetal cu o grosime de 0,40 m, apoi un strat de prafuri argiloase urmat de un praf nisipos ușor argilos cu concrețiuni calcaroase, având la bază o argilă prăfoasă gălbuie cu urme de nisipfin și mediu la partea inferioară. Acest conplex cu o grosime totală de 21,50 m are un caracter leosoid atestat de prezența concrețiunilor calcaroase din componența sa. La baza complexului descris anterior s–a întâlnit un orizont de nisipuri, pietrișuri și bolovăniș cu o grosime totală de 3,30 m, depus peste un strat de marne sarmațiene.
Amplasamentul forajului se înscrie în cadrul unei platforme relativ plate, cu o altitudine de 300 m, făcând parte din ceea ce este cunoscut în literatura de specialitate sub denumirea de [NUME_REDACTAT].
Peste acest relief se suprapune pîrâul Barcu, afluent de stânga al Siretului cu afluenții săi, a căror orientare generală de curgere este pe direcția NE – SV.
Fig. 12 Forajul F1 [NUME_REDACTAT] format din pietriș, bolovăniș și nisipuri constituie stratul acvifer. Acesta prezintă variații ale nivelului pe verticală, astfel încât la partea superioară s-a interceptat un strat de pietriș cu bolovăniș și nisip legat în praf ce face trecerea de la argila prafoasă la nisipul de diferite dimensiuni.
Fig.13 Nivelul piezometric al forajului F1 Ruginoasa în perioada 1983-1991
Forajulul depozitele de vârstă sarmațiană doar 2,20 m, după care a fost finalizat astfel nu au mai fost interceptate depozitele oolitice de Crivești, în schimb au fost întâlnite depozitele cuaternare de terasă ce au fost descrise anterior. Forajul a fost finalizat la adâncimea de 27 m, astfel captându-se partea mijlocie și inferioară a stratului acvifer.
III.1.3. Regimul și dinamica apelor subterane
Despre apele subterane menționăm faptul că acestea sunt tot timpul în mișcare, viteza de curgere putând avea variații de la câțiva centimetrii la metrii pe an. Circulația apei gravifice prin porii și fisurile rocilor poate fi verticală, laterală sau mixtă (verticală și laterală).
Circulația verticală este dominantă în zona de aerație și se realizează cu viteze diferite, în funcție de caracteristicile granulometrice ale depozitelor. Aceasta contribuie la alimentarea stratelor acvifere.
Circulația laterală se produce în zona de saturație completă a stratelor freatice. Din legile fizice se cunoaște că orice lichid tinde să ajungă la un echilibru hidrostatic, adică la poziția în care toate punctele suprafeței sale să fie la aceiași înălțime a nivelului hidrostatic sau piezometric.
Din punct de vedere al structurii fizice, miscarea apei subterane se Mai desfasoara atat in regim turbulet cat si in regim liniar, lucru arătat de Reynolds încă din anul 1883.
Curgerea laminara este caracterizata printr-o traiectorie paralela descrisa de miscarea particulelor de apa, dar mai putem preciza si faptul ca aceasta se produce rar si pe domenii restranse. Atunci cand un factor care influienteaza sau determina miscarea laminara este modificat, in aceasta pot aparea miscari sinusoidale care conduc la aparitia regimului turbulent.
În cazul mișcării turbulente apar unele deplasări și transversale plasate pe direcția generală de mișcare. Curgerea în regimul turbulent este specifică în special apelor subterane, aceasta apărând și în mediile omogene când viteza de curgere este foarte mare.
Trecerea de la un regim de mișcare la altul este dată în special de viteza medie a curgerii, diametrul acesteia si vâscozitate. Dintre acești trei factori, importanța cea mai mare și duce la trecerea de la mișcarea laminară la cea turbulentă este viteza.
Dacă vorbim din punctul de vedere al regimului de scurgere, atunci se indentifică doua tipuri: regim permanent și regim tranzitoriu.
Atunci când nivelul apei pompate dintr-un puț ce trece printr-un strat acvifer este posibil ca nivelul apei sa crescă sau să rămână acelați,și avem de-a face cu un regim permanent, sau să scadă când regimul este transitoriu.
III.1.4. Resurse exploatabile de apă freatică și de adâncime
Rezerva de exploatare reprezintă cantitatea de apă liberă ce poate fi cedată stratului acvifer fără a strica echilibrul hidrodinamic al acestuia. De aceea, rezervele de exploatare se determină din datele pompărilor experimentale, ce au ca scop stabilirea parametrilor optimi de exploatare (Pascu, Stelea – 1968).
În raport cu apele de suprafață, apele subterane prezintă numeroase avantaje:
– au o extindere mult mai mare în suprafață, comparativ cu râurile, ceea ce indică o repartiție geografică mai bună;
– fiind protejate de poluare prin stratele acoperitoare, apele subterane prezintă o calitate mai bună; proprietățile lor fizico-chimice sunt sensibil constante, de unde și efectuarea unor economii notabile asupra costului tratării apei;
– acviferul constituie un adevărat rezervor natural, întocmai unui baraj de suprafață, numai că de data aceasta este acoperit.
În cadrul [NUME_REDACTAT] întâlnim mai multe unități hidrostructurale: hidrostructuri situate deasupra nivelului de bază, acvifere situate sub nivelul de bază, acvifere freatice antecuaternare și acvifere aluvionare. Tot aici mai putem enumera câteva tipuri de structuri hidrogeologice: hidrostructuri de descărcare de tip acvifer sau „fisuri în rețea” situate în depozite volhinian-basarabiene, hidrostructuri de descărcare „tip interfluviu”, al căror orizont se află la baza depozitelor volhiniene, hidrostructuri aluvionare ale conurilor de dejecție, hidrostructuri aluvionare de terasă, hidrostructuri de profunzime, sub nivelul de bază, reprezentate prin depozite dacian-pleistocene, de tip acvifer multistrat.
Tot în urma forajelor executate în această zonă, debitele cele mai mari din lunca Siretului, apar între Pașcani și Bacău, avănd calitatea cea mai bună la Pașcani, aval de Bacău acestea devenind nepotabile.
În anul 1898, s-a realizat captarea apei între localitățile Stolniceni și Mogoșești, avănd un debit de 230l/s/7600m, debitul măsurat fiind de 150l/s.
Mai putem aminti faptul că orașe precum Botoșani-folosește ape captate din lunca Siretului, Roman- alimentare din lunca Siretului cu debite ale captărilor de 400 l/s.
IV. Calitatea și protecția resurselor de apă
În cadrul activității de cercetare a calității apelor subterane freatice se efectuează investigații asupra marilor bazine hidrografice, pe unități morfologice, iar în cadrul acestora, pe acvifere. Aceste studii sut făcute prin intermediul stațiilor hidrogeologice, care pot cuprinde unul sau mai multe foraje sau puncte de observație.
Pentru monitorizarea și cercetarea acviferelor freatice au fost create mai multe categorii de stații hidrogeologice:
– de ordinul I, amplasate în văile fluviatile ale principalelor cursuri de apă și în apropierea lacurilor;
– de ordinul II, sunt amplasate în zonele de interfluviu de câmpie și urmăresc regimul apelor subterane în legătură cu factorii climatici;
– amplasate în zonele de captare ale principalelor acvifere ce urmăresc efectul exploatării asupra regimului apelor subterane;
– amplasate în jurul unor unități industriale importante.
În vederea protejării calității resurselor de apă, în cadrul [NUME_REDACTAT] a fost creată [NUME_REDACTAT] Apă. În cadrul acestei legi a fost introdus un nou concept, și anume, conceptul privind starea apelor. La baza acestuia stă uniformizarea reglementărilor din domeniu în vederea intercomparării stării de calitate a apelor în cadrul [NUME_REDACTAT].
Starea apelor de suprafață este determinată atât de starea ecologică a apelor care exprimă calitatea structurii și funcțiilor ecosistemelor acvatice cât și de starea chimică a apelor care se referă la calitatea apei din punct de vedere chimic.
Starea apelor subterane este expresia generală a stării unui corp de apă subterană, determinată de parametrii care caracterizează starea cantitativă și respectiv starea chimică.
Starea cantitativă reprezintă expresia gradului în care un corp de apă subterană este afectat de prelevările de apă directe sau indirecte. Această stare poate fi caracterizată de regimul nivelului apei subretane.
Starea chimică buna a apelor subterane este starea chimică a unui corp de apă subterană pentru care parametrii de calitate nu depășesc valorile stabilite. Acești parametri care sunt luați în considerare pentru caracterizarea stării chimice a apelor subterane sunt conductivitatea și concentrațiile de poluanți.
[NUME_REDACTAT] în domeniul apelor prevede un sistem de clasificare a calității apelor de suprafață dar și de adâncime în 5 categorii de calitate, respectiv foarte bună, bună, moderată, satisfăcătoare, nesatisfăcătoare.
În categoria calității foarte bune a apei valorile elementelor biologice sar și a celor fizico-chimice și hidromorfologice pot fi asociate zonelor nealterate de referință sau cu alterări antropice nesemnificative.
A doua categorie, cea a calității bune a apei valorile elementelor biologice prezintă abateri minore față de starea naturală. Calitatea moderată este caracterizată prin valori ale elementelor biologice care se abat moderat de la valorile de referință asociate apelor (atât de suprafață cât și subterane).Calitatea satisfăcătoare a apelor prezintă abateri majore de la valorile calității elementelor biologice alese ca referință.
În ultima categorie de calitate valorile elementelor biolofice, fizico-chimice și hidromorfologice prezintă abateri foarte mari de la valorile alese ca referință.
IV.1. Utilizarea resurselor de apă
IV.1.1. Apa potabilă.
"Apa subterană sau superficială care îndeplinește anumite condiții organoleptice, fizice, radioactive, bacteriologice si biologice, putând fi folosită în alimentație, se numește apă potabilă"(M. Pascu1968).
În lucrarea sa, M. Pascu, împarte proprietățile organoleptice în gust și miros.
Mirosul este dat în special de substanțele minerale, de exemplu hidrogenul sulfurat din pirite, sau de catre subtanțele organice în curs de descompunere, dar și de organismele vii (alge, protozoare, etc.).
Determinarea mirosului se face în condiții speciale. Temperatura trebuie să fie cuprinsă între 15 – 20º C și 60º C, iar apa este turnată într-un bol de sticlă de aproximativ 200 ml.
Autorul realizeaza și un tabel în care este exprimată, în grade, calitatea apei.
Tab. 4 Mirosul apei (după M. Pascu, 1968)
O altă proprietate organoleptică a apei este gustul. Acesta se precizează imediat după determinarea mirosului, pentru a nu exista pericolul contaminării bacteriologice. Pentru determinarea gustului se ia o cantitate de 15 ml de apă în gură și se ține câteva secunde. Felul gustului se apreciază astfel: dulce, sărat, amar, sărat-amărui, acru, acidulat. Și pentru această proprietate M. Pascu alcătuiește un tabel în care este exprimat în grade gustul.
Tab. 5 Gustul apei (după M. Pascu, 1968)
Caracteristicile fizice ale apei se referă în mare parte la turbiditate, temperatură, culoare și conductibilitate electrică.
Culoarea apei este dată atât de către substanțele aflate în suspensie cât și de cele dizolvate. Aceasta se determină vizual cu ajutorul unei scări colorimetrice și se exprimă prin grade de culoare. Un astfel de grad reprezintă culoarea produsă de un miligram de soluție la un litru de apă. Pentru apa potabilă sunt permise 15 grade de culoare.
Turbiditatea apei este dată de către prezența substanțelor în suspensie. Determinarea aceasteia se bazează pe efectul Tyndall, conform căruia efectul luminos al unui fascicul de lumină este în funcție de conținutul de particule în suspensie intr-un lichid.turbiditatea maxim admisă este de 5 grade , un astfel de grad fiind reprezentată de turbiditatea produsă de un miligram de substanță într-un litru de apă distilată (după Stelea, 1968).
Fig. 15 Reziduu fix la stațiile hidrogeologice Cotnari și [NUME_REDACTAT] apei potabile se determină direct de la sursă prin introducerea unui termometru direct în apă, sau prin recoltarea a un litru de apă într – un vas, adus la temperatura apei. În cazul nostru apele subterane au o temperatură medie cuprinsă între 7º C și 10º C.
Cât despre caracteristicile chimice ale apei potabile, acestea trebuie să se incadreze în anumite limite. Pentru substantele organice, nitriți și nitrați valorile normale se stabilesc de către organele sanitare pentru fiecare regiune sau sursă de prelevare. Prin valori normale trebuie să înțelegem media diferitelor determinări efectuate peparcursul unui an. Depașirea acestora cu mai mult de 25% reprezintă o contaminare a apelor subterane potabile.
Duritatea apei este o proprietate fizico – chimică ce depinde de cantitatea de saruri de calciu, magneziu, aluminiu și fier dezolvate în apă. Aceasta se măsoară cel mai frecvent în grade germane. Un grad german de duritate indică 10 mg de oxid de calciu (CaO) într-un litru de apă.
Fig. 16 Duritatea totala înregistrată la stațiile Cotnari și Hârlău
O altă proprietate care nu trebuie neglijată este pH-ul, care este un indicator al acidității apei. Apa potabilă trebuie sa fie neutră, adică trebuie sa se incadreze între limitele de 6,8-8,5. Dacă pH-ul scade sub valoarea de 2,5 unități apa devine acidă si poate afecta anumite parți ale corpului care intră în contact cu acea apă. Totodată dacă valoarea acestui indicator trece de valoarea de 11 unități apa devine alcalină și poate irita ochii, pielea, mucoasa.
Fig. 17 Variația pH-ului la stațiile Cotnari și Hârlău
IV.1.2. Apa industrială.
Apa industrală reprezintă acea apă folosită în procesele tehnologice ale intreprinderilor. Aceasta se poate folosi pentru încălzirea locuințelor, pentru racirea diferitelor conponente ale fabriclor, se poate folosi și în procesul de fabricare a unor materiale.
Alimentarea cu apă a unităților industriale trebuie să aibă în vedere necesitățile cantitative și calitative ale consumatorilor, regimul hidrologic al zonei, raportul infiltrație – consum, posibilitățile de tratare, rentabilitatea (Pascu, 1968).
Disponibilul de apă, temperatura necesară și volumul dintr-un circuit sunt unii dintre factorii care determină alimentarea cu apă a unităților să se facă în circuit deschis (apa este folosită pentru a trece o singură dată prin procesul tehnologic iar apoi este eliberată), sau în circuit închis (apa este folosită, recondiționată calotativ și termic și este introdusă în circuit).
Calitatea apei folosită în domeniul industrial depinde de tipul și parametrii procesului tehnologic, după cum urmează:
Apa utilizată pentru încalzirea populației trebuie să respecte anumite condiții. Suspensiile de diverse proveniențe diminuează randamentul termic al apei. De asemenea suspensiile pot îngreuna transportul apei către utilizatori datorită depinerii acestora pe conducte.
Duritatea (temporară și permanentă), are ca efect depunerea de piatră pe pereții conductelor și a recipientelor de încălzire a apei. Depunerile de piatra pot afecta instalațiile de încălzire fie prin diminuarea coeficientului de transfer al căldurii, fie prin cedarea acestora.
Alte substanțe care pot duce la provocara de daune asupra instalațiilor sunt acizii humici, grasimile, uleiurile, substanțele zaharoase, etc.
Apa de fabricație este îmbunătățită în industrie pentru utilizarea acesteia ca materie primă, soluții, pentru transport, spălări, la prese, ca mediu hidraulic, etc. În general apa de fabricație este tratată în funcție de utilizarea ei.
Apa de răcire este tratată pentru folosirea ei în procesul de răcire a anumitor utilaje, instalații, la răcirea motoarelor cu ardere internă, a furnalelor, a aerului din instalațiile de ventilare, în scopul menținerii unei temperaturi optime.
Răcirea se face fie prin contact direct, fie prin amestec. În primul caz, apa nu este impurificată și printr-o răcire ulterioară aceasta poate fi reintrodusă în sistem.
Principalele condiții care trebuie îndeplinite de către apa folosită pentru racire trebuie să se încadreze în urmatoarele:
-duritarea temporară trebuie să fie cuprinsă între 8 – 10°;
-conținutul de Fe3O4 să fie sub 0,1 mg/l, deoarece prin precipitare se creeaza pericolul înfundării conductelor;
-să nu conțină hidrogen sulfurat, care poate provoca înfundarea conductelor prin formarea unor bacterii de sulf
-temperatura de ieșire se limitează 60 – 70° C, pentru a evita depunerile de piatră pe instalațiile de răcire.
Tratarea apei industriale se face în funcție de compoziția acesteia și de cerințele consumatorului. Astfel putem realiza o schemă generală a tratării apei brute pentru utilizarea sa în scopuri industriale.
În primă fază trebuie îndepărtate toate suspensiile, prin coagulare(pentru sulfat de aluminiu, sulfat feros), prin filtrare, decantare și degresare. După ce această etapă a fost terminată urmează dedurizarea pentru care se utilizează fie metoda precipitării sărurilor ce dau depuneri, fie metoda schimbului de ioni (cu cationi de hidrogen sau sodiu).
Urmează metoda reducerii conținutului total de săruri prin schimb de ioni. O ultimă metodă de tratare a apei brute pentru utilizarea sa în unitățile industriale este degazarea, prin care se elimină oxigenul, bioxidul de carbon și alte gaze. Aceasta metodă se realizează termic, cu apă supraîncălzită, chimic cu ajutorul unor substanțe care reacționează cu gazele care se doresc a fi eliminate (sulfit de sodiu, hidrazină, etc.), cu absorbanți (hidroxid de calciu), sau prin filtrare cu ajutorul așchiilor de oțel (Stelea, 1968).
Analiza apelor subterane se face în deosebi pentru a păstra o continuitate a caracteristicilor ce i se impun apei în diversele ei utilizări industriale, pentru tot parcursul tehnologic.
IV.1.3. Apa subterană folosită pentru agricultură.
Ca și în celelalte domenii ale vieții și activității omenești, apa are în agricultură un rol de prin ordin. Prezența apei în sol este necesară ca însăși solul pentru existența vegetației. În afară de aceasta, apa este un factor ce are o importanță capitală chiar și pentru formarea solului. Recunoscând această importanță, numeroși cercetători s-au ocupat de problema relației dintre apă și sol sub cele mai variate aspecte, dar toate conducând la același scop final: menținearea unei umidități optime pentru dezvoltarea culturilor, indiferent de regimul de precipitații.
Pentru menținerea umidității optime se incearcă executarea de lucrări și operații care se numesc lucrări hidroameliorative. Scopul acestor lucrări este:
Îndepărtarea excesului de umiditate din sol, prin scoaterea acestuia de sub inundații sau prin scăderea apelor subtarane, făcându-l apt pentru agricultură; ansamblul acestor lucrări se numește desecare.
Introducerea în teren a unei anumite cantități de apă cu proprietăți corespunzătoare necesităților culturii; ansamblul acestor lucrări se numește irigare.
Folosirea irigațiilor este determinată de bilanțul de apă din sol, reprezentat prin coeficientul bilanțului de apă, care poate fi mai mare sau mai mic decât valoarea 1.
Atunci când coeficientul bilanțului de apă este mai mare decât 1, considerăm că zona are un surplus de apă, care se manifestă printr-o densitate a rețelei hidrografice, prin ridicarea nivelului apelor subterane aproape de suprafața topografică și prin apariția de izvoare. În cazul acesta lucrarile hidroameliorative care au prioritate sunt cele de desecare.
Când coeficientul este mai mic decât , zona are umiditate insufiecientă, densitatea rețelei hidrografice este mică, iar nivelul apelor subterane este la mare adâncime. În acest caz necesare sunt lucrările de irigare.
În cazul în care umiditatea este instabilă, coeficientul de umididtate variază în jurul valorii de 1.
Variația bilanțului de apă este în principal dată de variația apelor de suprafață și cele freatice. În cazul apelor freatice bilanțul este descris de relația:
unde Wi reprezintă infiltrația provenită din precipitații ,
Eo – evapotranspirația
G – aportul de ape freatice din zonele învecinate spre zona ce intereseză
A – condensarea în sol
O – scurgerea apelor freatice dintr-o anumită zona spre zonele vecine (Pascu, 1983).
Când cantitatea de apă din sol este mai mare decât capacitatea maximă de umezeală, surplusul de apă se scurge spre apele freatice; în cazul în care este un deficit de apă, rezervele de apă scad, iar nivelul apelor subterane scade și el.
Între variația nivelului apelor freatice și variația conținutului de apă din stratul de sol activ există următoarele relații: influiența apelor freatice se manifestă doar atunci când nivelul apei freatice este mai mic decât suma grosimii stratului de sol și a înălțimii maxime de ridicare capilară a apei în sol. Un surplus de apă în sol va determina o ridicare a nivelului apei subterane, dar numai în cazul unor proprietăți specifice ale solului: structura granulometrară și potențialul de umiditate corespunzător.
Deoarece nivelul apelor subterane condiționează regimul de apă din sol, este necesar ca acesta să se afle la adâncimi corespunzătoare bunei dezvoltări a plantelor în stratul de sol activ. Când rezerva și bilanțul apei sunt negative față de stratul de sol activ, este necesar să se împiedice evaporarea, completarea deficitului de apă se face prin irigare. Când bilanțul și rezerva de apă sunt pozitive, limitele de umiditate sunt depășite, fiind necesară o intensificare a consumului de apă, care se face cu ajutorul desecării.
La executarea de irigații sau desecări, trebuie să se țină seama că prin modificarea condițiilor naturale se poate produce o sărăturare a solului, care este determinată, fie de adâncimea necorespunzătoare a nivelului apelor subterane, fie de calitatea apelor folosite în irigație.
IV.1.4. [NUME_REDACTAT] sunt lucrări hidroameliorative ce se execută în scopul înlăturării excesului de apă din sol. Prin desecare se urmărește asigurarea unui regim hidric corespunzător cuprins între umiditatea minimă și cea maximă.
Problemele desecărilor sunt foarte variabile, în funcție de factorii naturali. În categoria lucrarilor de desecare intră și lucrările de coborâre a nivelului apei subterane pentru executarea construcțiilor.
Terenurile care necesită lucrări de desecare prezintă anumite caracteristici, după care pot fi identificate:
– culoarea plantelor este mai deschisă
– după precipitații mai abundente sunt acoperite cu apă
– deasupra lor se produce ceața, din cauza evaporației intense
– zăpada se topețe mai târziu, iar vegetația se dezvoltă mai greu.
Excesul de umiditate din sol este determinată de condițiile geomorfologice, hidrologice, hidrogeologice, de slaba permeabilitate a solului și de folosirea nerațională a solului.
În cazul în care se constată că factorul principal este nivelul ridicat al apelor subterane, este necesar să se ia măsuri pentru drenarea apelor subterane, pentru limitarea alimentării acestora și pentru combaterea cauzelor subinundării.
O atenție deosebită trebuie acordată luncilor de lângă terase, care pot primi atât apă dinspre râu cât și dinspre terase, dând naștere la mlaștini de izvoare.
Cea mai adecvată metodă pentru îndepărtarea excesului de apă din sol se alege în funcție de cauza care provoacă acest exces. Lucrările de desecare trebuie și ele să îndeplinească anumite condiții. Unele dintre aceste condiții trebuie să se asigure că evacuarea apelor de suprafață este facută într-un sistem organizat,astfel încât acestea să nu stagneze mai mult decât este necesar. O altă condiție este aceea că trebuie să se mențină un nivel al apelor subterane în limitele cerute de dezvoltarea plantelor și evitarea sărăturărilor.
Tot aici mai putem preciza și că aceste lucrări trebuie să evite pătrunderea apelor de suprafață din alte zone în în cuprinsul suprafeței ce ne interesează, să împiedice subinundarea, să permită drenarea apelor și să permită mecanizarea lucrărilor agricole.
Condiția principală pentru asigurarea eficienței lucrărilor de desecări este realizarea unui nivel corespunzător apelor subterane, pentru a permite circulația ușoară a aerului și alimentarea cu apă a plantelor. Adâncimea minimă la care trebuie coborât nivelul apelor freatice pentru a asigura o umiditate satisfăcătoare a solului sau cel puțin o umiditate mai mică decât minimul admisibil, atât în perioada de vegetație cât și în perioada în care terenul nu este acoperit cu plante, se numește normă de desecare. Aceasta variază în funcție de tipul solului, dar și în funcție de tipul plantelor cultivate pe terenul respectiv.
La cercetarea condițiilor de realizare a unui sistem de desecare trebuie să se aibă în vedere că suprafața ce interesează nu poate fi considerată izolat, ea suferind influiența suprafețelor vecine.
O atenție deosebită trebuie acordată studiilor geologice tehnice și hidrogeologice, care trebuie să clarifice și să precizeze datele care prezintă interes deosebit în executarea lucrărilor de desecări:
– afuxul de apă din zonele învecinate și condițiilor de drenaj ale acestuia;
– evoluția nivelului apelor subterane sub influiența desecărilor;
– posibilitatea de folosire a apelor freatice;
– metode de executare a lucrărilor.
Desecarea solurilor mlaștinoase duce la creșterea capacității protante ale acestora, făcând posibilă mecanizarea muncilor agricole.
Deși problemele cele mai complicate în desecări le pun apele de suprafață, este necesar să se stabilească și aportul apelor freatice, de care trebuie ținut cont când se fac calculele pentru dimensionarea rețelei de colectare – evacuare.
La efectuarea lucrărilor de drenaj trebuie să se țină seama de eventualele denivelări ale stratului impremeabil, în acest caz așezarea drenurilor trebuie să se facă în mod corespunzător.
În cazul statelor acvifere groase, se folosește drenarea prin pompare din puțuri verticale, iar în cazul în care când sub startul impermeabil există un orizont permeabil gros, desecarea se face cu ajutorul puțurilor absorbante. În acest caz, trebuie carcetate și determinate condițiile de drenare a orizontului permeabil.
IV.1.5. [NUME_REDACTAT] sunt lucrări hidroameliorative efectuate în scopul de a se asigura aprovizionarea constantă cu apă a solului, cu o cantitate suplimentară față de cea existentă în mod natural, pentru menținerea unei umidități optime pentru dezvoltarea culturilor.
Pe baza cercetărilor hidrogeologice se determină condițiile hidrodinamice și hidrochimice pentru a face o prognoză privind influiența irigațiilor asupra condițiilor hidrodinamice ale apelor freatice și evoluția sărăturării solului.
În funcție de scopul urmărit se deosebesc mai multe tipuri de irigații:
– de umezire – prin care se completează deficitul de umezeală (de la coeficientul de ofilire la capacitatea de câmp);
– de spălare – se urmărește desalinizarea solului sărăturat sau în curs de sărăturare;
– termoreglatoare – are în vedere modificarea temperaturii solului sau a aerului;
– de fertilizare – se are în vedere introducerea în sol a substanțelor nutritive.
Pentru calculul hidraulic al canalelor de irigație trebuie conoscută adâncimea nivelului apelor subterane. Când apele subterane se găsesc la adâncime mare și apa de infiltrație din canalul de irigație nu întâlnește nici un obstacol, atunci infiltrația se produce nelimitat; dacă nivelul apei se află la cote superioare față de canalul de irigație, nivelul apei din canal se va ridica.
Captarea apelor subterane pentru irigații se face prin metode obișnuite de captare, cum ar fi: captarea de izvoare, săparea de puțuri și foraje, executarea de drenuri.
Dintre sistemele de irigație, cel care determină cel mai puțin ridicarea nivelului apei subterane este irigația prin aspersiune, deoarece prin acest sistem se poate administra exact cantitatea de apă de care are nevoie solul.
În cazul în care este necesară ameliorarea sărăturării solului se recomandă executarea unei rețele de drenuri pentru coborârea nivelului apei subterane și executarea de irigații pentru spălarea sărurilor solubile.
Folosirea apelor pentru irigații poate avea atât avantaja cât și dezavantaje. Apele subterane se folosesc pentru irigații în cazul în care apele de suprafață nu sunt corespunzătoare sau atunci când ele sunt în cantități insuficiente.
Dintre avantaje putem menționa posibilitatea irigării suprafețelor mici direct la locul de irigare, fără a se executa lucrări de aducțiune costisitoare. Nu necesită lucrări pe suprafețe mari, rețeaua de suprafață fiind în general scurtă. Tot în categoria avantajelor mai putem preciza și faptul că folosirea apelor freatice pentu irigații nu provoacă înnămolirirea canalelor, deoarece nu conțin suspensii; conduc la scăderea nivelului apei subterane și costul instalațiilor este foarte scăzută.
Un dezavantaj în folosirea apelor subterane pentru irigații este acela că apele freatice nu se găsesc tot timpul la aceeași adâncime, sau au debite foarte mici. Pe lângă acest dezavantaj mai putem menționa că apele freatice pot avea o mineralizare ridicată și nu pot fi folosite; dacă nu este arteziană necesită mijloace mecanice de ridicare a acesteia la suprafață. Mai putem menționa că necesită folosirea de îngrățăminte, are temperatura scăzută și necesită construirea de bazine pentru încălzirea apei.
IV.2. Calitatea apelor
Din punct de vedere al distribuției spatiale a forajelor de monitorizare a calității apei subterane se evidențiază concentrarea acestora în zonele joase, de câmpie (unde potentialul acvifer este mai mare dar și vulnerabilitatea la poluare a acviferelor este mai mare) și o distanțare din ce în ce mai mare în zonele înalte.
În natura apelor subterane au intervenit o serie de modificări cantitative, calitative, ca urmare a executării unor lucrări hidroameliorative și hidrotehnice, inclusiv captări, precum și datorită poluării , cu deosebire în cazul apelor freatice.
Apele subterane sunt ascunse observațiilor directe, ceea ce face ca poluarea să fie sesizată târziu, de obicei când deja aceasta a afectat o captare, precum și la faptul ca au viteze mici de deplasare, ceea ce determină ca refacerea calităților naturale ale apei , după dispariția sursei de poluare, să dureze un timp îndelungat, uneori zeci de ani.
Orice activitate economică care poate afecta starea apelor se efectuează în baza autorizației emise de organele de protecției a mediului, gospodăririi apelor și organelor administrării locale și în urma expertizării ecologice a proiectelor.
S-a menționat, de asemenea, că una din condițiile importante ale documentației privind evaluarea impactului asupra mediului înconjurător o constituie impactul activității preconizate asupra stării apelor subterane.
Apele subterane sunt “resurse ascunse” care sunt cantitativ mult mai importante decât apele de suprafață și pentru care prevenirea poluării, monitoring-ul și reabilitarea sunt mult mai dificile decât pentru apele de suprafață, datorită inaccesibilității lor. Acest caracter ascuns face dificilă atât localizarea și caracterizarea adecvată a poluării cât și înțelegerea impacturilor poluării, având adesea ca rezultat o lipsă de conștientizare și/sau evidență a extinderii riscurilor și presiunilor.
Aproximativ 70% din resursele apelor subterane din Moldova se conțin în cadrul formațiunii Baden-Sarmat, formațiune cu grosimea de aproximativ 30-50 metri și adâncimea medie a sondelor în jur de 50 metri în partea de nord a Moldovei, 100-200 metri în partea centrală a republicii și 200-260 metri în sudul Moldovei. Principalii contaminanți depistați în formațiunea [NUME_REDACTAT] sunt NO3, SO4, Flor, TDS (substanțe solide totale dizolvate) și duritatea apei. Celelalte 30% din resursele de apă freatice sunt distribuite în alte zone acvifere.
Apele subterane prezintă parametri relativ constanți. Ele se caracterizează prin mineralizare ridicată, conținut bogat de dioxid de carbon și concentrație scăzută a oxigenului.
Din punct de vedere calitativ, apele freatice sunt considerare curate și se înscriu în normele de potabilitate sau pentru utilizări industriale puțin pretențioase.
Apele subterane pot conține și elemente a căror concentrație depășește normele admise pentru utilizarea în scop potabil sau industrial. Acestea depind de compoziția terenului și se referă de obicei la conținutul de fier, mangan, calciu, magneziu, hidrogen sulfurat, fluoruri, carbonat, bicarbonat, amoniu, azotit, azotat etc. În acest caz se impune abordarea unor sisteme de tratare, mai ales dacă apa este destinată consumului uman.
În cazul resurselor de apă subterană, poluarea se produce prin infiltrarea substanțelor impurificatoare solide și lichide datorită apelor meteorice, care spală deșeurile de pe sol în mod organizat sau dezorganizat și a apelor de canalizare care pătrund în sol prin neetanșeitățile rețelei de conducte.
Sursele de impurificare în cazul apelor subterane pot fi:
– impurificări produse ca urmare a unor lucrări miniere sau foraje de ape saline, gaze sau hidrocarburi;
– impurificări produse de infiltrații de la suprafața solului a tuturor categoriilor de ape care produc și impurificarea dispersată a surselor de suprafață;
– impurificarea produsă în secțiunea de captare datorită nerespectării zonei de protecție sanitară sau a condițiilor de execuție.
Calitatea apelor subterane este determinată de structura geologică a stratului străbătut și de factorii hidrodinamici. Gradul de poluare a apelor subterane depinde de asemenea de caracteristicile mediului poros din zona de pătrundere spre pânza de apă subterană.
Eforturile de a proteja resursele de apă subterană trebuie să aibă loc la toate nivelurile de guvernare. O atenție specială la tipurile și densitatea de utilizare a terenurilor permise ar trebui să se aplice, în domeniile care oferă prea puțină protecție naturală a apelor subterane. Acest lucru ar trebui să se aplice, de asemenea, în cazul în care nivelul de protecție este necunoscut.
Calitatea apelor subterane în zonele urbane este puternic influențată de factorii antropici.
Colectarea, sistematizarea și interpretarea datelor ce definesc calitatea apelor necesită un efort concentrat atât la nivelul companiilor de exploatare a apei și foraj, cât și la nivelul regiilor de apă.
Cunoașterea în detaliu a caracteristicilor calitative ale unui acvifer poate conduce la o gestiune adecvată și durabilă a resurselor de apă.
Fig. 18 [NUME_REDACTAT]-[NUME_REDACTAT] hidrostructurilor au suferit în timp procese de contaminare a apei cu azotați. Cauzele contaminîrii acviferului freatic cu azotați sunt multiple și au un caracter cumulativ. Cele două surse majore, cu pondere importantă în contaminarea cu azotați sunt: spălarea permanentă a solului impregnat cu oxizi de azot de către precipitațiile atmosferice și apa de la irigații și apa de suprafață (râuri, lacuri) în care s-au evacuat ape uzate încărcate cu azotați.
Poluarea freaticului este cel mai adesea un fenomen aproape ireversibil și are consecințe grave asupra folosirii rezervei subterane la alimentarea cu apă potabilă. Depoluarea surselor de apă din pânza freatică este extrem de anevoioasă, dacă nu chiar imposibilă.
Impurificarea sau poluarea apelor de orice natură este una din cele mai mari probleme în ziua de astăzi, iar orice modificare a uneia dintre proprietățile apei de suprafață sau subterane reprezintă un tip de poluare. În acest sens, cauzele poluării pot avea natură directă și/sa indirectă.
Despre calitatea apelor minerale putem spune că aceasta reprezintă o problemă prioritară pe plan mondial, iar singura sursă de ape nepoluate o reprezintă rezervorul de ape subterane, menținerea acestei rezerve reprezintă o condiție vitală pentru omenire. Apa subterană este o sursă bună de apă potabilă datorită proprietăților solului, de purificare.
Poluarea apei subterane poate fi de tip continuu sau accidental și se poate datora unor poluanți industriali, agricoli, sanitari.
Principalele cauze de poluare ale acviferelor sunt:
1. Extragerea excesivă din puțuri (mai mult decât poate asiguraacviferul)
2. Introducerea poluanților în apele freatice prin intermediul apelor de suprafață: a) din fosele caselor sau din tratarea apelor uzate, menajere; b) din efluenții industriali (apa uzată, neepurată suficient); c) din gunoiul solid amestecat cu apa; d) folosirea excesivă, în agricultură, a pesticidelor și a îngrășămintelor; e) din scurgeri accidentale.
3. Salinitate excesivă. Aceasta se produce datorită precipitațiilor reduse care nu
pot realimenta pânza freatică. 4. Poluare datorată sistemelor de canalizare deficitare. 5. Poluare datorată stațiilor de epurare exploatate necorespunzător.
Pentru o utilizare controlată a resurselor de apă subterană, protecția apelor se referă la ansamblul de măsuri pentru păstrarea calității apelor si organizarea unei exploatări raționale, pentru crearea unei situații de echilibru între exploatare-refacerea zăcământului.
Măsurile de conservare ale apelor subterane se iau și se aplică încă din faza de execuție a forajelor și de captare a sursei. Toate forajele ce se execută se fac numai după ce s-a primit avizul forurilor competente.
Condițiile de exploatare a apelor subterane trebuie stabilite în funcție de normele și legile în vigoare, ce privesc ocrotirea apelor subterane, pentru a se evita epuizarea și contaminarea zăcământului.
De asemenea, pentru instalțiile de captare a apelor subterane, se întocmesc anumite documentații ce cuprind: profilul geologic, tipul utilajului de captare, informații despre stratul acvifer, precum și rezultatele obținute în urma pompărilor.
Trebuie stabilit și regimul de exploatare a zăcământului, ce ține cont de anumiți factori. Dintre aceștia menționăm: distanța de la exploatare până la consumator, adâncimea acviferelor, debitele minime ale puțurilor ce se află în exploatare, distanța dintre două puțuri de exploatare, precum și durata sau numărul de ani în care va funcționa captarea.
O atenție deosebită o pun și autoritățile compentente în domeniu, ce pot indica măsurile necesare de păstrare a calității apelor în curs de exploatare, cercetarea instalațiilor ce servesc în procesul de captare, precum și fixarea unor termini obligatorii pentru respectarea măsurilor pentru conservarea apelor subterane.
Obiectivele pentru apele subterane ale Directivei – cadru a Apelor acoperă un anumit număr de etape pentru atingerea stării (cantitative si chimice) bune până în 2015. Ele cer statelor membre: 1.Să definească și să caracterizeze corpurile de ape subterane, 2.Să înfințeze registre cu ariile protejate, 3.Să stabilească rețele de monitoring al apelor subterane.
Pentru conservare, în timpul execuției lucrărilor de captare se poate stabili un perimetru de protecție, ce se realizează în urma unui studiu al zonei respective
Împotriva poluării apelor subterane se pot lua mai multe măsuri: protecția, prevenirea, dar și decontaminarea. Am amintit mai sus, că în cazul protecției se delimitează un perimetru de siguranță al izvorului sau a zonei de exploatare/captare. Pentru prevenire, se pot elimina rând pe rând, totți factorii potențiali cu risc de impurificare și efectuarea controalelor periodice asupra calității apei. Iar în cazul decontaminării, prin diverse procedee, se elimină prin tratare factorii poluanți, restabilirea echilibrului în acea zonă , dar și calitățile apei subterane.
Pe lângă cele amintite mai sus, se mai poate vorbi și despre stabilirea unor perimetre de protecție sanitară.
[NUME_REDACTAT] lucrarea de față, „ Resurse de apă din subteran din zona interfluviul Bahlui – Siret”, după cum îi spune și numele, principalul motiv se remarcă a fi inventarierea și studierea apelor subterane din acest interfluviu.
Când se vorbește despre apa subterană putem discuta despre stratele acvifere, despre regimul apelor subterane, despre modul ân care acestea se folosesc, dar se menționează și anumite procese prin care se ajunge la poluarea apelor subterane.
Din analiza datelor obținute prin foraje, se observă faptul că ân [NUME_REDACTAT], formațiunile care apar la zi prezintă o ânclinare de 4-6 km NV-SE.
Prin întocmirea hărții hidroizofreatelor din acest interfluviu, se observă că apele freatice pot aparea la o adâncime de 10-15 metri. Această apă poate fi utilizată prin apariția la zi a izvoarelor sau prin săparea de fântâni.
Mai putem menționa șo faptul că apele subterane sunt mereu în mișcare și pot prezenta viteze de la cîțiva cm la câțiva metri pe secundă.
Se mai poate adăuga faptul că apele subterane prezintă numeroase avantaje, dintre care menționăm extindere mult mai mare în suprafață, prezintă de asemenea o calitate mai bună, iar acviferul în care se găsesc reprezintă un adevarat rezervor natural.
De asemenea, în urma cercetărilor au fost create mai multe categorii de stații hidrogeologice:
– de ordinul I, amplasate în văile fluviatile ale principalelor cursuri de apă și în apropierea lacurilor;
– de ordinul II, sunt amplasate în zonele de interfluviu de câmpie și urmăresc regimul apelor subterane în legătură cu factorii climatici;
– amplasate în zonele de captare ale principalelor acvifere ce urmăresc efectul exploatării asupra regimului apelor subterane;
– amplasate în jurul unor unități industriale importante.
Apele subterane pot utilizate ca ape potabile, ape industraile, dar pot fi utilizate și pentru irigații.
Reîncărcarea acviferelor se realizează prin infiltrarea apelor de suprafață și meteorice. În balanța prelevări/reîncărcare nu se semnalează probleme deosebite, prelevările fiind inferioare ratei naturale de realimentare.
Pentru activitatea de protecție a calității apelor, pentru toate categoriile de apă de suprafață și subterane, se va determina cuantumul contribuțiilor specifice având în vedere realizarea programelor de monitoring stabilite în concordanță cu cerințele [NUME_REDACTAT] Apa, dar și cu celelalte Directive din domeniul calității apelor.
[NUME_REDACTAT], L., (1987) – Considerații asupra raportului între cantitățile semestriale de precipitații în România, [NUME_REDACTAT] Geografic „[NUME_REDACTAT]”, nr.7, 1986, Iași.
Apostol, L., (1990) – Anomalii ale temperaturii aerului pe teritoriul Moldovei, [NUME_REDACTAT] Geografic „[NUME_REDACTAT]”, nr.9, 1988, Iași.pag.101-109.
Băcăuanu, V., (1962) – Contribuții la studiul geomorfologic al regiunii Cotnari, Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza” (serie nouă), secț.II, tom VIII, , fasc.1, Iași.pag. 175-184.
Brînduș, C., Stoian, C-tin., Draganescu, C-tin., (1987), – Studiile geologice și geomorfologice în sprijinul optimizării proiectării lucrărilor hidrotehnice, [NUME_REDACTAT] Geografic „[NUME_REDACTAT]”, nr.7, 1986, Iași.
Bojoi, I., (1975) – Cercetarea proceselor morfodinamice actuale și locul ei în cunoașterea evoluției ecosistemelor lacustre antropice, Lucr. [NUME_REDACTAT] deGeomorfologie Aplicată și [NUME_REDACTAT], Iași.
Bucur, N., Barbu, N., (1954) – Complexul de condiții fizico-geografice din [NUME_REDACTAT] Mare-Hârlău, Probleme de Geografie, vol.I, 1954, Edit. Academiei R.P.Romania.
Bucur, N., Barbu, N., (1957) – Complexul de condiții naturale din coasta de tranziție Mogoșești-Strunga, anuarul lucr. șt., Ins.Agr. „I.Ionescu de la Bard”, Edit. Agrosilvică de Stat, Iași.
Chifu T., Mânzu C., Zamfirescu O. (2006) – Flora și vegetația Moldovei volumul I și II. [NUME_REDACTAT] Al. I. [NUME_REDACTAT]
[NUME_REDACTAT]. F. (1980) – Captările de ape subterane din România, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT] Gh. (1982) – Apele subterane și captarea lor, [NUME_REDACTAT] București.
[NUME_REDACTAT] Ștefan (căsătorita Stan), (2009) – Studiul hidrogeochimic al apelor subterane din zona centrală a [NUME_REDACTAT] (teză de dctorat)
Condorachi, D., (2000) – MNT-instrument de analiză morfometrică a reliefului, Anal. Șt. Univ. „Al.I.Cuza”, supl. Lucr. Sim. S.I.G., nr.6, Iași.
Donisă I., Erhan, Elena (1974) – Curs de climatologie, Edit. Univ. „Al.I.Cuza”, Iași.
Dragomir S., (1998) – Geochimia apelor subterane de pe teritoriul [NUME_REDACTAT], teză de doctorat, [NUME_REDACTAT] Elena (1979) – Clima și micorclimatele din zona orașului Iași și din împrejurimi, Edit. Junimea. Iași.
Erhan, Elena (1983) – Fenomenul de secetă în [NUME_REDACTAT], Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza”, secț.II, b, tom XXIX, Iași.pag.67-72.
Erhan, Elena (1986) – Fenomenul de grindină în [NUME_REDACTAT], Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza”, secț.II, b, tom XXXII, Iași.pag.77-81.
Erhan, Elena, (1988) – Clima județului Aiși, „Locuri balneo-climaterice. Nămoluri și ape minerale din [NUME_REDACTAT] și Vaslui”, Iași.pag.74-87.
Gâștescu, P., Rusu C., (1980) – Evalaurea resurselor de apă din râuri și amenajarea bazinelor hidrografice în România, Terra, anul XII (XXXII), nr.2, București.
Gheorghe, Al. (1973) – Prelucrarea și sinteza datelor hidrogeologice, Edit. Tehnică, București.
Gheorghiu, Gh.Gr., (1915) – Contribuțiuni la [NUME_REDACTAT], Temperatura iernii la Iași, An. Acad. Rom., Seria II, tom . XXXVII, București.
Ionesi, L., [NUME_REDACTAT] (1985) – [NUME_REDACTAT]-Chersonian în [NUME_REDACTAT], Univ.Iași, [NUME_REDACTAT] – 150 de ani de la înființarea Muzeului de [NUME_REDACTAT].
Jeanrenaud, P., (1963) – Contribuții la studiul stratelor de apă dulce din sarmațianul platformei Moldovenești, Anal. st.Univ.Iași, secț.II-b, tom IX, Iași.pag.39-58.
Jeanrenaud, P., (1971) – Harta geologică a Moldovei centrale dintre Siret și Prut. An.st.Univ.Iași, T.XVI, secț.II.b.[NUME_REDACTAT] C., Băcăuanu, V., (1962) – Contribuții la studiul geomorfologic al regiunii Cotnari, Anal.șt. Univ. „Al.I.Cuza”, secț.II (științe naturale), tom VIII, Iași.
Mititelu, D., și colab (1994) – Flora și vegetația județului Iași, Edit. Univ. „Al.I.Cuza”, Iași.
Morariu, T., Pișotă, I., Buta, I., (1964) – Hidrologie generală, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
Mutihac, V., Ionesi, L., (1974) – [NUME_REDACTAT], Ed.Tehnică, București.
[NUME_REDACTAT] Vieru, (2008) – Studiul calității apelor în municipiile reședință de județ ale Moldovei (teză de doctorat).
Pascu, M., (1983) – Apele subterane din România, [NUME_REDACTAT], București.
[NUME_REDACTAT]., Popescu N., Ielenicz M., (1974) – [NUME_REDACTAT], Edit. Științifică, București.
[NUME_REDACTAT]. (2001) – Procesele geomorfologice actuale din sectorul [NUME_REDACTAT], Anal. Univ. „Ștefan cel Mare”, secț geogr., anul X, Suceava. pag.49-62.
Romanescu, Gh., (2002) – Efectele proceselor geomorfologice actuale asupra învelișului de sol din sectorul coastei de tranziție a Iașului. SEMICENTENAR ISPIF, [NUME_REDACTAT] [NUME_REDACTAT], București, pag.37-44.
Romanescu, Gh., (2003) – Inundațiile-între natural și accidental, Edit. [NUME_REDACTAT] de Știință, Cluj-Napoca. pag.130-138.
Romanescu, Gh., (2003) – Hidrologie generală, Edit. [NUME_REDACTAT], Iași.
Romanescu, Gh., (2003) – Dicționar de hidrologie, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
Romanescu, Gh., (2004) – Caracterele hidrologice ale Coastei de tranziție a Iașului, Lucr. sem. „[NUME_REDACTAT]”, nr.23-24, 2002-2003, Iași. pag.127-136.
Sorocovschi, V., (1977) – Probleme metodologice privind studiul resurselor de apă, Stud. Univ. „Babeș-Bolyai”, seria geol-geogr., fasc.2, Cluj-Napoca.
Topor, N., (1964) – Ani ploioși și secetoși în România, București.
Tufescu, V., (1937) – [NUME_REDACTAT]-Hârlău, Bul.Soc.de geografie, tom
Zamfirescu F. (1995) – Dinamica apelor subterane, [NUME_REDACTAT] București.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Resurse de Apa din Subteran din Zona Interfluviului Bahlui Siret (ID: 1996)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.