Restructurarea Unei Banci

Rezoluția constă în Restructurarea unei banci ori a unei instituții financiare de o autoritate de rezoluție, prin utilizarea instrumentelor specifice rezoluției. Scopul acesteia este: asigurarea continuității unor funcții ale entității; asigurarea stabilității financiare; revitalizarea instituției, restul instituției urmând acțiunile legale de insolvență. Rezoluția bancară constă în restructurarea unei instituții de credit asistată de stat, în vederea asigurării continuității funcțiilor în economie.

III.2.1. Repere temporale esențiale pentru Mecanismul Unic de Rezoluție

În iulie 2013 apare propunerea legislativă a Comisiei Europene, iar în decembrie 2013 se încheie un acord general la nivelul Consiliului UE. În februarie 2014 s-a desfășurat votul parțial în sesiunea plenară a Parlamentului European. În martie 2014 a avut loc o înțelegere finală între Parlamentul European și Consiliul Uniunii Europene. Totodată, votul final a avut loc în 14 aprilie 2014 în ședința plenară a Parlamentului European.

La 1 ianuarie 2015 s-au implementat prevederile privind pregătirea planificării rezoluției, colectarea datelor și cooperarea cu autoritățile naționale.

La 1 ianuarie 2016 vor intra în vigoare reglementările privind planificarea rezoluției, intervenția precoce, acțiunile și mijloacele de rezoluție inclusiv bail‐in, sub rezerva realizării condițiilor referitoare la transferul contribuțiilor la Fondul unic de rezoluție.

Elementele mecanismului au constrângeri referitoare la existența unor resurse financiare suficiente pentru asigurarea credibilității sistemului, cuprinzând: crearea unui fond alimentat ex ante prin contribuții ale sectorului bancar; prezența unui mecanism de urgență care să asigure accesul la fonduri publice; apelul la disponibilitățile Mecanismului European de Stabilitate nu poate fi exclus în cazuri extreme, existând o asimetrie potențială de tratament între statele membre ale zonei euro și statele dinafară care se alătură Uniunii Bancare.

III.2.2. Necesitatea reglementării măsurilor de redresare și rezoluție

În perioada crizei financiare actuale, un set de bănci europene au fost sprijinite din fonduri publice (bail-out), fiind utilizate 592 mliarde € în perioada octombrie 2008 și decembrie 2012 (4.6% din PIB-ul UE pentru 2012) prin măsuri de susținere a capitalizării, iar referitor la măsurile de garantare ori alte forme de sprijinire a lichidității, maximul realizat în 2009 a fost de 906 miliarde € (7.8% din PIB-ul UE pentru 2012).

Folosirea acestor fonduri publice în acest scop nu mai este sustenabilă pentru viitor.

Din gestionarea crizei actuale s-a demonstrat o lipsă de instrumente potrivite pentru menținerea stabilitatății financiarăe în condițiile ieșirii din piață a unor instituții de credit neviabile, iar țările membre nu au avut altă soluție decât asigurarea suportului de capital din bani publici ai instituțiilor problemă, în completarea emiterii de garanții, achiziției de active și introducerii de lichiditate la costuri mici. Astfel a apărut nevoia unui mecanism unic de rezoluție.

Acesta constă în restructurarea asistată de stat a unei entități de credit pentru asigurarea continuității funcțiilor sale importante în economie, restructurarea administrativă a activității, putându-se finaliza prin: lichidare ordonată a entitățiii, după transferarea componentelor critice, sau continuarea activității, ulterior recapitalizării interne (bail-in).

Pentru a fi clar că sectorul privat participă la acțiunile de salvare, Uniunea Europeană a propus un cadru comun de prevederi și competențe pentru a oferi ajutor statelor membre în intervenția asupra gestionării băncilor aflate în dificultate. Desele salvări ale băncilor au susținut ideea potrivit căreia s-a creat o nedreptate, contribuind la creșterea datoriei publice și la împovărarea contribuabililor.

Al doilea pilon al uniunii s-ar realiza printr-o autoritate europeană de rezoluție, care să aleagă dacă o instituție bancară cu dificultăți ar trebui salvată sau ar trebui să intre în faliment. Asupra acestui mecanism s-a ajuns la un compromis, realizat între Consiliu și Parlamentul European, în luna martie 2014. În cadrul acestuia, Banca Centrală Europeană a făcut atenționări băncilor care sunt vizate pentru rezoluție.

Comitetul European va elabora instrucțiuni generale pentru instituțiile din statele membre participante. Astfel, Comitetul Unic de Rezoluție are un rol central la nivel european în fiecare etapă a rezoluției. Deci, Comitetul European va deveni responsabil de faza de planificare și rezoluție a instituțiilor supervizate direct, dar și a băncilor transfrontaliere din statele membre participante. Comitetul unic de rezoluție descrie modul de abordare a rezoluției, făcând recomandări Comisiei în ceea ce privește aplicarea procedurii de rezoluție, și supervizează modul în care autoritățile naționale aplică planul de rezoluție, creând totodată modul de implicare a Fondului Unic de Rezoluție (FUR).

Pentru deciziile care privesc apariția rezoluției, Comisia are un rol esențial, verificând dacă deciziile Comitetului sunt acceptabile ori nu. Dacă Comisia nu are răspuns într-o anumit ă perioadă de timp, acțiunile Comitetului vor intra în vigoare imediat. În cazul în care Comisia nu este de acord cu deciziile Comitetului, considerând că trebuie aduse modificări ori că deciziile trebuie însoțite de obiecții, decizia va fi în responsabilitatea Consiliului.

Comisia decide când se declanșează rezoluția, la recomandarea Comitetului ori din initiative sa, stabilind cadrul de folosire a instrumentelor de rezoluție. Autoritățile naționale de rezoluție au anumite responsabilități privind punerea planului de rezoluție în aplicare. Acestea vor fi responsabile pentru faza de planificare și cea de rezoluție a celorlalte bănci. Dacă rezoluția acestor bănci implică folosirea resurselor Fondului Unic de Rezoluție, responsabilitatea fazei de rezoluție va reveni în sarcina Comitetului.

Directiva referitoare la redresarea și rezoluția bancară prevede consolidarea stabilității financiare și diminuarea costurilor de rezoluție prin respectarea unor reguli comune UE; prevede deplasarea costului salvării băncilor din sfera contribuabililor în cea a acționarilor și creditorilor.

După desfășurarea negocierilor, atribuția statelor a fost diminuată, iar procedura simplificată, în așa fel încât, în cazul unor probleme urgente ale băncilor, destinul lor să fie decis în weekend, tocmai când piețele financiare sunt închise.

III.2.3. Obiectivele Mecanismului Unic de Rezoluție

Obiectivele acestui mecanism se referă la: ieșirea ordonată băncilor cu probleme din piață și evitarea folosirii unor resurse publice, aceste obiective contribuind la întreruperea spiralei existente între riscul suveran și costurile de finanțare aferente instituțiilor de credit.

Domeniul de aplicare precum și sfera de cuprindere a Mecanismului Unic de Rezoluție se referă la sfera de aplicare a Mecanismului Unic de Supraveghere, implicând distribuția responsabilităților, la fel și MUS: între Comitetul Unic de Rezoluție și Autoritățile Naționale de Rezoluție (sfera de cuprindere a MUR este prezentată în anexa 6). Asemenea MUS, Comitetul poartă răspunderea finală pentru toate instituțiile. Înainte de adoptarea monedei unice, intrarea sub aplicabilitatea Mecanismului Unic de Supraveghere este opțională. Din momentul adoptării euro, intrarea sub aria de aplicare a Mecanismului unic de supraveghere este automată. Toate statele membre MUS intră automat în aria de aplicabilitate a MUR, fiind prezentat în anexa 5.

”În cazul în care o bancă falimentează în Europa, aceasta nu prevede un pericol doar pentru acționarii ei, dar și pentru clienții care constituie depozite în banca aceea. Totodată, există un pericol și pentru guvern și pentru bugetele naționale care au contribuit pentru contribuabilii, ai căror bani sunt utilizați în vederea diminuării greșelilor altora” așa au stabilit decidenții europeni factorii care a dus la apariția nevoii unei uniuni bancare în Europa. Însă, pentru întâia dată a fost necesară deciderea altor aspecte: condițiile în care o bancă a falimentat, dar și cine va plăti; împărțirea pierderilor produse.

O economie funcțională presupune ieșirea de pe piață în cazul unui eșec; costul rezoluției ar trebui suportat de acționari ori de creditori; implicarea fondurilor publice ar trebui să apară doar în ultimă instant, fiind însoțită de măsuri care ar asigura neutralitatea fiscală pe termen mediu; pentru evitarea unui conflict între obiective, administrarea mecanismului nu trebuie să revină BCE, ci unei autorități unice de rezoluție.

Soluționarea cazului unei instituții aflate în dificultate. În etapa pregătitoare, apare planificarea redresării organizată de instituție și planificarea rezoluției organizată de autoritate. În cazul în care instituția înregistrează un declin pentru indicatorii prudențiali se efectuează o solicitare către instituție, de către autoritate, în vederea implementării planului de redresar, existând posibilitatea numirii de către autoritate a unui administrator la conducerea instituției, temporar. În cazul în care instituția se confruntă cu dificultăți grave, există posibilitatea numirii unui administrator special la conducerea instituției, dar și aplicarea instrumentelor de rezoluție: vânzarea activității, banca-punte, separarea activelor-good-bank/bad bank, recapitalizarea internă (bail-in), respectiv suportarea pierderilor de acționari/creditori. Instrumentele de rezoluție sunt prezentate în graficul III.1.

Grafic III.1. Instrumente de rezoluție

Sursa: http://bnr.ro/Studii,-analize,-puncte-de-vedere-4009.aspx, Florin Georgescu, “Reforma supravegherii bancare pentru asigurarea stabilității financiare și a creșterii economice durabile”, București, 18 iulie 2013

Recapitalizarea internă (bail-in) este o nouă paradigmă referitoare la rezoluție. Până nu demult, bail-out reprezenta costul restructurării bancare de la bugetul de stat, la care se adăugau împrumuturile FMI, UE, BM; aceasta reprezintă un răspuns pentru problema “too big to fail”; se evită apelul la banii publici. Odată stabilită lichidarea băncii, sunt necesari banii care să susțină acțiunea.

Rezoluția este finanțată prin Mecanismul European de Stabilitate și Fondul de Restructurare Bancară al UE. La baza acestora se află un Cadru comun de reglementare, Legislația UE (directiva BRR), precum și Standardele și orientările privind ajutorul de stat. Mecanismul European de Stabilitate (MES) reprezintă un mecanism permanent de soluționare a crizelor pentru statele membr; acest mecanism a apărut în octombrie 2012, urmând a prelua Facilitatea Europeană pentru Stabilitate Financiară; acesta emite obligațiuni pentru finanțarea unor împrumuturi, dar și alte forme de asistență financiară a statelelor membre; acționarii sunt reprezentați de statele membre ale zonei euro.

Mecanismul european de stabilitate (MES) va avea astfel o capacitate de împrumut de 500 miliarde EUR, iar pentru țările membre care nu fac parte dintr-un program precizat, MES va da posibilitatea oferirii de împrumuturi în vederea recapitalizării instituțiilor financiare. Acordarea acestei asistențe financiare este asigurată în cazul unei decizii pozitive a Consiliului guvernatorilor MES, respectiv miniștrii finanțelor din țările membre ale zonei euro. Condițiile care influențează asistența financiară trebuie descrise clar într-un memorandum de înțelegere; aici putem aminti condiții specifice unor instituții, dar și condiții orizontale. Astfel, recapitalizările se pot realiza și printr-un împrumut urmat de un program amplu de ajustare macroeconomică. Tratatul privind MES nu prevede momentan împrumuturi directe acordate de MES instituțiilor financiare.

III.2.4. Fondul Unic de Rezoluție (FUR)

Comisia a propus constituirea unor fonduri la nivel național care să interacționeze între ele și să se împrumute în cadrul grupului lor, în diferite condiții și, dacă este necesar, pentru a forma un sistem european al fondurilor de rezoluție.

S-a stabilit înființarea unui fond de cincizeci și cinci de miliarde de euro pentru băncile care se află în dificultate, timpul în care va fi constituită această sumă fiind de opt ani, după ce s-a stabilit inițial o perioadă de zece ani. Dorința Parlamentului European era ca fondul să fie operațional după trei ani.

La început, se va înființa un fond de acest gen în fiecare stat membru, utilizat pentru sprijinirea băncilor care desfășoară activitate pe piața internă a acestora. Ulterior, după doi ani, fondurile se vor cumula în proporție de 60%, iar după alți trei ani, acestea vor fi cumulate în proporție de 70%.

Patruzeci de procente din 55 de miliarde exprimate în euro vor trebui alocați pe parcursul primului an, iar 20 de procente vor fi alocate în cel de-al doilea an, întrucât în următorii șase ani se va ajunge la suma finală. În condiția în care nevoia de finanțare va depăși capacitatea unui astfel de fond, acesta ar putea fi împrumutat pe piețele financiare.

Finanțarea acestei rezoluții este prezentată în anexa 7. Autoritățile Naționale de Rezoluție specifică contribuțiile băncilor autorizate pe teritoriul național, 10% din nivelul țintă pentru Fondul de rezoluție național. Comitetul Unic de Rezoluție specifică contribuțiile băncilor autorizate pe teritoriul statelor membre participante, iar 12,5% din nivelul țintă pentru Fondul Unic de Rezoluție.

Mecanismul de lichidare a fost pus în aplicare la 1 ianuarie 2015, și va funcționa din 2016. Țărilor membre li se vor oferi opțiuni pentru realizarea fuziunii dintre SGD și mecanismele de finanțare a măsurilor de rezoluție, în locul creării unor fonduri de rezoluție diferite. Fondul unic de rezoluție va fi creat prin Regulamentul MUR. Acesta va cuprinde compartimente, corespunzătoare pentru fiecare stat membru participant. Regulamentul trebuie să precizeze mai multe elemente care să pună împreună funcționarea FUR cu principiile și integritatea pieței interne și care să asigure coerență între nivelul interguvernamental și cel al Uniunii.

III.3. Schema Europeană de Garantare a Depozitelor

III.3.1. Repere temporale privind Schema Unică de Garantare a Depozitelor

Comisia a înaintat propunerea aceasta la 12 iulie 2010. Așadar, PE a acceptat poziția sa pe parcursul primei lecturi din ședința plenară ce a avut loc la 16 februarie 2012.

În luna decembrie a anului 2013, era prevăzut compromisul final cu PE, atât referitor la DRRB, dar și la DSGD, aceasta permițând finalizarea negocierilor privind cele două aspecte. În 17 decembrie 2013, colegiuitorii au stabilit un acord lectura a doua. În 9 ianuarie a anului 2014, Comisia pentru afaceri economice și monetare a PE a pus în practică rezultatul obținut ca urmare a negocierilor din trilog.

În luna ianuarie a anului trecut, președintele comisiei a transmis o scrisoare Președinției, subliniind ideea conform căreia, în cazul în care Consiliul va transmite Parlamentului poziția sa, președintele va solicita plenului să accepte poziția Consiliului fără a formula amendamente.

În luna februarie 2014, Consiliul obține un acord politic privind textul revizuit. Având în vedere acest acord, Consiliul a adoptat propria sa poziție în decursul primei lecturi din martie 2014, conform procedurii legislative prevăzută în articolul 294 aflat în Tratatul privind funcționarea UE.

III.3.2. Obiectivele Schemei Unice de Garantare a Depozitelor

Obiectivele urmărite în cadrul schemei: armonizarea la nivelul UE a tipurilor și nivelului depozitelor garantate; diminuarea termenului de plată a compensațiilor; armonizarea datelor furnizate deponenților; instituirea unor reguli de supraveghere a schemelor de garantare a depozitelor.

Propunerea DSGD a fost susținută de Comisie, având ca obiectiv redobândirea încrederii deponenților și contribuind la menținerea stabilității financiare, cu ajutorul promovării convergenței SGD din Uniune. așadar este reformulată legislația actuală, oferind îmbunătățiri privind protejarea economiilor deponenților.

Astfel că, principalele elemente sunt constituite din: armonizarea nivelului de acoperire precum și modalitățile de plată; micșorarea termenului de rambursare către deponenți la 7 zile (de la 20 de zile) lucrătoare până în anul 2024; dezvoltarea mecanismelor de finanțare ex ante, nivelul țintă fiind minim pentru fondurile ex ante stabilite la 0,8 procente din depozitele acoperite. Mecanismele vor fi instituite în timp de zece ani; se va perfecționa accesul deponenților la informațiile privind protecția depozitelor lor precum și al SGD.

Schemele de garantare a depozitelor sunt, deocamdată, naționale.

Pentru ca uniunea bancară să poată fi completă, este nevoie de crearea unei scheme de garanții la nivelul zonei euro: aceasta este o solicitare cheie a Parlamentului European, nefiind încă, îndeplinită.

Referitor la propunerea privind SGD din 2010, Comisia a propus posibilitatea împrumutului reciproc în cazul în care una dintre scheme se află în criză de fonduri. 

În prezent, Comisia efectuează analize privind diferitele opțiuni de continuare a acestui demers.

În plus, Comisia este de părere că schema de garantare a depozitelor și fondul de rezoluție fac parte din același cadru, întrucât, dacă rezoluția unei bănci ar fi eficace, s-ar putea evita folosirea fondurilor schemei de garantare a depozitelor.

Raportul de Larosière (2009) nu susține cumularea resurselor schemelor de garantare a depozitelor din statele membre, precizând că armonizarea seturilor de reguli aferente acestora ar putea să fie suficientă.

Reforma legislației bancare are ca obiectiv desfacerea legăturii dintre tulburările bancare și datoria statului, prin înființarea unui sistem mai eficient de supraveghere a marilor bănci de către BCE, în așa fel încât problemele să fie decsoperite și abordate mai rapid, cu scopul evitării utilizării banilor contribuabililor.

"Actualizarea schemei de garantare a depozitelor va determina statele membre să creeze propriile lor scheme finanțate de bănci în vederea rambursării depozitelor garantate (maximum 100.000 euro), atunci când o bancă aflată în situație de criză nu o poate face ea însăși. Astfel, se asigură faptul că nu contribuabilii vor suporta costurile de garantare a unor astfel de depozite", se menționează în comunicatul Parlamentului European.

Țările din Uniunea Europeană au, în momentul de față, scheme de garantare a depozitelor bancare, pentru diferite categorii de deponenți, în limita a 100.000 euro.

Fondul de Garantare a Depozitelor în Sistemul Bancar (FGDB) menționa, în luna mai a anului trecut, că are unul dintre cele mai mari procente din UE de acoperire a depozitelor bancare garantate, deși preciza că raportul dintre totalul resurselor și depozitele garantate este de cca 2,2%.

Acest lucru demonstrează că banii din fondurile de garantare sunt suficienți pentru despăgubirea deponenților în situația în care o bancă de talie mică are probleme, nicidecum dacă o bancă sistemică sau întregul sistem bancar al unei țări intră în dificultate.

Diferența existentă între resursele fondurilor și suma de plată ar fi fost asigurată, până în present, din contribuții ale statelor.

Deciziile Parlamentului European prevăd ca și statele care nu vor deveni membre la uniunea bancară vor fi obligate să creeze, pe parcursul a zece ani, un fond comun de rezoluție, cu o valoare ce ar urma să atingă 55 miliarde euro.

III.3.3. Implicarea Schemelor de Garantare a Depozitelor în restructurarea instituțiilor de credit problemă

În scopul asigurării continuității accesului deponenților la fonduri, schemele de garantare a depozitelor vor furniza o sumă egală cu pierderile pe care le-ar suporta dacă instituțiile cu probleme ar intra în insolvență.

Celelalte nevoi de finanțare vor fi asigurate din fondurile de restructurare.

Din alt punct de vedere, schemele de garantare a depozitelor ar putea finanța, de regulă, măsurile de restructurare, existând posibilitatea unui fond comun de garantare a depozitelor și de restructurare bancară.

În situațiile în care autoritatea de restructurare este diferită de schema de garantare a depozitelor, apare problema existenței unor prevederi clare referitoare la transparența și responsabilitățile folosirii fondurilor necesare pentru aplicarea măsurilor de restructurare.

Aranjamentele de finanțare ar putea fi folosite de autoritatea de restructurare pentru a servi la: garantarea activelor sau pasivelor instituției supuse restructurării subsidiarelor sale, ale unei bănci-punte sau ale unui mod de gestionare a activelor; oferirea de împrumuturi instituției supuse restructurării subsidiarelor sale, o bancă-punte sau un mod de gestionare a activelor; achiziția unor active ale instituției supuse restructurării; participarea la banca-punte; orice altă combinație a acțiunilor menționate la punctele anterioare.

Dacă fondurile schemelor de garantare a depozitelor vor fi folosite pentru finanțarea măsurilor de restructurare, atunci contribuțiile instituțiilor de credit participante vor fi determinate pro rata, având în vedere pasivele acestora, cu excepția fondurilor proprii și a depozitelor garantate.

În România se aplică un mod asemănător de calcul pentru cotizațiile pe care instituțiile de credit participante la FGDB le plătesc la fondul de restructurare bancară gestionat de FGDB.

Astfel, cotizația anuală a unei instituții de credit la fondul de restructurare bancară se determină prin aplicarea unei cote procentuale asupra valorii în lei a elementelor bilanțiere de pasiv, altele decât capitalurile proprii, din care se deduce soldul depozitelor garantate.

În orice caz care va necesita implicarea schemei de garantare a depozitelor, un obiectiv esențial îl reprezintă menținerea unui nivel de resurse adecvat, care să poată acoperi eventualele plăți de compensații în situația în care depozitele la o instituție de credit devin indisponibile.

Un nou acord politic a fost încheiat între Parlamentul European și statele membre ale Uniunii Europene în ceea ce privesc noile norme referitoare la sistemele de garantare a depozitelor (SGD), făcându-se astfel un pas mare spre finalizarea cadrului unic de reglementare privind gestionarea situațiilor de criză, pentru instituțiile de credit din UE.

Conform acestui acord, pierderile unei bănci în caz de faliment vor fi suportate în primă fază de acționarii băncii, apoi de deținătorii unor obligațiuni și, în ultimă instanță, din depozitele negarantate ale deponenților – sume de peste 100.000 EUR.

Directiva SGD consolidează sistemul existent de garantare a depozitelor naționale și, suplimentar, aduce soluții pentru a răspunde la punctele slabe pe care criza le-a relevat.

Astfel, toate statele membre și Parlamentul European au convenit asupra reformelor necesare constituirii unor fonduri de rezervă de până la 0,8% din depozitele existente în sistemul bancar.

 III.3.4. Finanțarea Schemelor Unice de Garantare a Depozitelor

Fondurile de rezoluție ex ante armonizate FR și sistemele de garantare a depozitelor SGD finanțate de societățile din sector vor crește șansele de succes ale măsurilor de rezoluție și vor oferi măsuri de salvgardare mai ferme pentru contribuabili.

Pe baza exemplelor de calcul, dimensiunea țintă optimă a SGD și FR ar fi de minimum 1 % din depozitele garantate deținute de băncile din UE.

Fondurile ex ante ar putea fi acumulate în SGD-uri, dar în această situație, SGD-urile ar trebui să poată finanța rezoluția. Dacă un stat membru nu permite SGD-urilor să finanțeze rezoluția, va fi necesar un fond separat.

Modificările aduse de Consiliu reflectă nevoia de a găsi un echilibru la nivelul reglementărilor referitoare la sistemele de garantare a depozitelor, în vederea unei protejări mai bune a deponenților atunci când depozitele devin indisponibile.

Ar fi indicat ca statele membre să poată decide că depozitele aparținând autorităților locale care au un buget anual de până la limita de 500.000 EUR să poată să fie acoperite.