Restructurarea Sistemului Bancar In Context National Si European

Introducere

Băncile sunt instituții specializate care colectează capitalurile disponibile din economie cu scopul de a le pune la dispoziția persoanelor fizice sau juridice sub forma creditelor și de a obține în urma gestionării acestora a unor benefii bănești, sub forma dobânzilor. Modul în care sistemul bancar din intreaga lume se adaptează la schimbările impuse de economiile mereu in tranzit, incluzând modul în care acesta interacționează cu clienții,cu economia în ansamblu, a fost principalul motiv pentru care am ales să elaborez această lucrare.

Schimbările semnificative din sectorul bancar, a dus la necesitatea unor schimbări la nivelul reglementărilor bancare, rezultând astfel o creștere a gradului de complexitate în ceea ce privește produsele și serviciile oferite de bănci.

În cadrul lucrarii ”Restructurarea sistemului bancar din România în context național și european” mi-am propus să realizez o analiză detaliată a evoluției sistemului bancar din România, analiză în cadrul căreia se regăsesc principalele etape ale transformării, adaptării și restructurării sistemului bancar românesc odată cu integrarea în Uniunea Europeană și apariția crizei financiare.

Documentația necesară elaborării acestei lucrări a fost efectuată în perioada în care sistemul bancar din România, și nu numai, se află în plină restructurare ca urmare a evenimentelor generate de aderarea la UE și apariția crizei financiare urmărind următoarele obiective: evaluarea rolului Băncii Naționale a României în evoluția sistemului bancar românesc; constatări ale nivelului de concordață în ceea ce privește baza legislativă a sistemului bancar din România în condițiile actuale ale economiei de piață; estimarea perspectivelor și aprecierea tendințelor dezvoltării sistemului bancar odată prin prisma reglementărilor de la nivel național și european;

Obiectivele enumerate mai sus au fost îndeplinite prin intermediul a trei capitole și partea finală de concluzii după cum urmează: Capitolul 1.Sistemul bancar-reforme și structură care face referire la evoluția sistemului bancar de la primele dovezi ale existenței unui sistem bancar, la principalele reforme și rolulu Băncii Naționale a României în evoluția acestui sistem. În Capitolul 2.Integrarea europeanâ și activitatea băncii centrale am evidențiat transformările și adaptările suferite de sistemul bancar din România odată cu aderarea la Uniunea Europeană, În ceea ce privește Capitolul 3.Calitatea integrării României în evoluția economiei românești am avut în vedere transformările suferite de sistemul bancar atât în context national cât și în context European, evidențiind implicațiile Bancii Naționale a României în acest context. În ultima parte a lucrării am înceract să sintetitez principalele Concluzii, deprinderi esențiale care au rezultat în urma analizei sistemului bancar.

CAPITOLUL 1. SISTEMUL BANCAR- REFORME ȘI STRUCTURĂ

Sistemul Bancar din Romania

O bancă națională se înalță acolo unde se întâlnesc economicul, politicul și socialul, cultura și mentalitatea colectivă, interesul general și cel particular, demnitatea națională și deschiderea internațională. Ea trebuie să aspire crizele și neîncrederea și să respire soluții și încredere, căci dacă "timpul face bani în bănci, și băncile fac profit", tot el construiește identitatea, inclusiv aceea instituțională. La cinci sferturi de veac de la înființare, istoria BNR se confundă cu destinul național.

1.1 Istoricul sistemului bancar

Primele dovezi ale existenței unei activități bancare în România au fost găsite între anii 1785-1856, reprezentate de cele 55 de fragmente de piatră, descoperite într-o zonă minieră. Aceste mine aurifere datau din perioada Daciei Troiene și cuprind detalii privind existnța unui contract despre înființarea unei instituții bancare. Prevederile principale ale contractului se refereau la faptul că băncile acordau împrumuturi în numerar și percepeau o dobândă contra sumei date.

Primele încercări de înființare a unei instituții bancare au fost în epoca modernă, la începutul secolului al XIX- lea. Problema înființării unei bănci naționale a fost ridicată de către Ion C. Brătianu încă din 1861, prin intermediul discursului său rostit în Cameră, în data de 10 ianuarie conform căruia : „atâta timp cât nu vom avea o bancă națională nu vor dispărea crizele financiare din țară”.

Discursul ținut de Ion C. Bratianu nu a rămas fară ecou astfel că în februarie 1981, Manolachi Costachi Epureanu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de finanțe, a publicat în Monitorul Oficial un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulație, cu un capital de 12 milioane de lei vechi din care 3 milioane de lei să fie subscris de stat iar restul de 9 milioane de lei de către particulari. Acest proiect nu a ajuns să mai fie votat, deoarece, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat între timp.

Principala bancă de emisiune de pe teritoriul Principatelor Unite a fost Casa de Depuneri și Consemnațiuni, înființată în anul 1864 și care a avut un rol important până la crearea Bancii Naționale a României din 1880. În etapa următoare au apărut tot felul de incercări și proiecte, mai ales cu influență străină, în vederea înființării unei bănci de circulație și scont. Apariția altor instituții financiare, precum și a creditului funciar au dus la intensificarea discuțiilor și a pregătirilor pentru crearea unei bănci de emisiune.

Înființarea unei bănci de emisiune ramanea , în continuare , o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar și valutar , a greutăților politice din anii 1876-1877. Conform spuselor lui Ion C. Brătianu: “pentru ca o țară să dispună de resurse bănești în vremuri de nevoie ar trebui să dispună de un așezământ financiar puternic și serios”.

În data de 27februarie 1880, în Camera a fost depus proiectul unei bănci naționale și care avea ca scop susținerea economiei naționale mai mult decât orice altă instituție.

În 17 aprilie, acest proiect a devenit legea prin intermediul careia s-a fundamentat baza Băncii Naționale a României, care urma să își înceapă activitatea în data de 1 mai 1880.

Astfel că Banca Națională a României este o instituție de interes public creată ca efect al legii Organice , promulgată în 11/23 aprilie și publicată în Monitorul Oficial la 17/29 aprilie 1880. Legea din data 17 aprilie 1880 „Lege pentru înființarea unei bănci de scompt și circulațiune” prevedea:” înființarea Băncii Naționale a României, cu drept exclusiv de a emite bilete de bancă la purtător. Durata băncii va fi de 20 de ani, cu începere de la 1 Iulie 1880”.

S-a hotărât ca sediul principal al acestei bănci să fie la București cu datoria de a înființa agenții și sucursale în orașele principale ale țării. Inițial capitalul băncii a fost stabilit la suma de 30 de milioane de lei, din care 10 milioane de lei să fie depuși de către stat iar suma rămasă de catre acționari privați. În această periodă operațiunile BNR erau axate pe: “scontarea sau cumpărarea de polițe, bilete la ordin sau alte efecte; scontarea bonurilor de tezaur până la 20% din nivelul capitalului vărsat; tranzacții cu metale prețioase(aur, argint); primirea sumelor în cont curent sau în deposit, a titlurilor sau a metalelor prețioase”.

Pentru a se asigura că o să poată deține controlul sigur, corect și eficient asupra politicii institutului de emisiune statul a participat la constituirea capitalului BNR.

Dacă stăm să facem o analiză a acestei legi putem deduce cu ușurință că aceste măsuri ale statului nu erau necesare deoarece acesta avea suficiente metode de control. Conform legii: “statutele băncei se vor face de guvern, dupe principiile legei de față și vor fi supuse sancțiunei domnesci. Ele nu vor putea fi modificate decât după propunerea adunărei generale și încuviințarea guvernului”.

Banca Națională a participat efectiv la depășirea crizelor economice existente în acea perioadă prin capacitatea sa efectivă de a se adapta la cerințele pieței, prin asigurarea unui ritm general de dezvoltare a economiei țării, îngrijindu-se efectiv de existența și garantarea existenței disponibilităților de fonduri în atât în lei cât și în moneda străină.

Din punct de vedere organizatoric Banca Națională a României a fost concepută după modelul Băncii Naționale a Belgiei și este cea mai importantă bancă înființată în acea perioadă în România. Principalul scop al înființării Băncii Naționale a fost acela de a credita activiatea economică și comercială a țării precum și a scontării sau a operațiunilor cu alte instrumente financiare.

În anul 1901, la 1 ianuarie, Banca Națională devine instituție cu caracter privat, statul ieșind din asociație.

Spre sfârșitul secolului al XIX- lea centralizarea capilalului bancar în România a început să își facă simțită prezența. Această perioadă a marcat de asemenea dispariția unor case sau asociații bancare, unele fiind desființate, altele fiind absorbite sau și-au schimbat statutul juridic.

Activitatea bancară în România a fost intensificată odată cu primul Război Mondial datorită neutralității. Nivelul comerțului cu toate țările implicate crescând considerabil, ducând la dezvoltarea sistemului și a operțiunilor bancare. Această ascensine a sistemului bancar a persistat până în anul 1947. După acest an, sistemul bancar a fost restrâns datorită faptului că România a trecut la o economie de comandă influențată fiind și de faptul că a intrat în zona de influență sovietică.

Până în anul 1989 sistemul bancar oferea o gamă destul de restrânsă de produse și servicii bancare. În anii următori băncile s-au axat însă pe satisfacerea cerințelor economiei României, economie care se afla într-o continuă schimbare, crescânde mai ales în domeniul bancar.

Până în anul 1990, sistemul bancar din România oferea un număr limitat de servicii și produse bancare, era un sistem relativ rigid în care Banca Națională a României, pe de o parte, combina funcțiile unei bănci centrale cu unele dintre funcțiile unei bănci comerciale în domeniul industriei, comerțului și prestărilor de servicii, iar pe de altă parte, avea rolul de a implementa planul central și de a controla administrativ alocarea fondurilor în economie. Alături de Banca Națională a României, sistemul mai cuprindea patru bănci specializate în vederea finanțării anumitor sectoare economice:

investiții – Banca de Investiții,

comerț exterior – Banca Română de Comerț Exterior,

agricultură – Banca Agricolă,

economiile și creditarea populației – Casa de economii și Consemnațiuni: C.E.C.

Încă din 1990 România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului de agenți economici privați; astfel a început procesul de organizare a unui sistem bancar modern, de tip occidental, proces la care a contribuit într-o proporție substanțială Banca Națională a României. Acest proces, a vizat, în principiu două direcții esențiale:

modificări și adaptări ale reglementărilor legislative, în concordanță cu bunele practici și cu standardele europene în domeniu;

construcții instituționale noi, prin care sistemul monobancar specific economiei cu planificare centralizată a fost întocmit cu un sistem organizat pe două niveluri în care BNR și-a asumat responsabilitatea de a conduce politica monetară și de a exercita toate celelalte funcțiile specifice unei bănci centrale; iar băncile specializate au fost transformate în bănci comerciale.

Pe tot parcursul evoluției sale istorice BNR a fost continuu banca de emisiune a țării, chiar dacă funcțiile ei economice, regimul proprietății și dimensiunile instituționale s-au modificat mult și, uneori, radical.

1.2 Principalele reforme ale sistemului bancar

Prima etapa a reformei bancare este cuprinsă între anii 1991-1996

În ceea ce privește restructurarea sistemului bancar acesta s-a aflat într-o continuă evoluție și dezvoltare, axându-se în principal pe două direcții și anume cea instituțională și cea funcțională. Anul 1990 a reprezentat un moment de cotitură în evoluția și dezvoltarea sistemului bancar românesc deoarece atunci s-a implementat sistemul bancar pe două niveluri, sistemul ”monobancă” fiind dizolvat. Acest sistem avea în prim plan definitivarea prezenței bănciii naționale ca și bancă centrală precum și transformare fostele bănci de stat (Banca Agricolă, Banca Română de Comerț exterior, Banca de Investiții) pe baza unei hotărâri a Guvernului în bănci comerciale cu capital de stat și autohton privat, concepându-se noi reguli de organizare și funcționare a acestor bănci.

Trecerea de la economia centralizată la cea de piață a implicat și reorganizarea băncilor în societăți pe acțiuni și autonomia activității acestora, privatizarea și apariția de noi instituții bancare cu capital autohton sau strain.

În anul 1991 au fost adoptate de către Parlamentul României două legi și anume Legea privind activitatea bancară (Legea nr. 33/1991) și Legea privind Statutul Băncii Naționale a României (Legea nr. 34/1991) cu rolul de a crea un sistem bancar modern . Aceste reglementări au avut ca și scop încurajarea băncilor cu capital privat și a permis o intrare liberă pe piața bancară românească a instituțiilor financiare străine. Conform acestor legi băncile comerciale au putut să ofere o gamă cât mai variată de produse pe întreg teritoriul României cu condiția respectării normelor prudențiale impuse de BNR în calitatea sa de autoritate de supraveghere bancară.

Conform legii 33/1991 activitatea bancară în România se desfăsoară prin intermediul Băncii Naționale a României (cu rol de bancă centrală) și prin intermediul societăților bancare (constituite ca societăți comerciale). De asemenea, prin intrermediul acestei legi s-au pus bazele dezvoltării sistemului bancar în Romania, numărul bancilor existente în țara noastră crescând de la 12 bănci existente în anul 1990 la 40 de bănci în anul 1996.

Conform legii menționate mai sus BNR are o personalitate juridică si îndeplinește următoarele atribuții:

este organul unic de emisiune al statului, stabilește reglementările în domeniile: monetar, de credit, valutar și de plăți. Banca Națională a României refinanțează societățile bancare și asigură lichidități sistemului bancar.

asigură supravegherea activității tuturor societăților bancare.

va promova, reglementa și supraveghea activitățile de intermediere bancară.

Atribuțiile Băncii Naționale a României sînt prevăzute în statutul de organizare și funcționare aprobat prin lege.

Societățile bancare sunt persoane juridice al căror obiect principal de activitate îl constituie atragerea de fonduri de la persoane juridice și fizice, sub formă de depozite sau instrumente nenegociabile, plătibile la vedere sau la termen, precum și acordarea de credite.

Structura organizatorică, conducerea și administrarea societăților bancare se stabilesc prin statutele proprii.

În ceea ce privește reducerea costurilor tranzacțiilor financiare precum și al dezvoltării sistemului financiar, unul din scopurile băncii centrale regăsite și în legile din 1991 a constituit-o îmbunatățirea sistemului de plăți și compensare. În luna aprilie 1995, sub previzionările de bun augur ale Băncii Naționale a României, a fost stabilit un nou sistem de compensare multilaterală pentru transferuri cu valoare mică, pe suport hârtie, ducând la reducerea duratei plaților interbancare și a fluxului plăților în tranzit. Pe lângă aceasta, Banca Națională a încurajat și a sprijinit băncile comerciale să introducă noi instrumente de plată, tranzacțiile cu numerar fiind treptat înlocuite cu instrumente moderne de plata.

Societatea bancară este angajată numai prin semnăturile a cel puțin doi conducători avînd funcțiile stabilite prin statutele proprii. BNR a primit funcțiile tradiționale ale unei bănci centrale, iar operațiunile comerciale desfășurate precedent au fost transmise unei bănci comerciale nou înființate (Banca Comercială Română). Această restructurare a sistemului bancar s-a extins pe o perioadă de opt ani, experiență concretizată prin adoptarea unei noi legi bancare- Legea nr. 58/23 martie 1988, precum si un nou statul al băncii centrale- Legea nr. 101/1 iunie 1988.

În desfășurarea activității lor societățile bancare trebuie să se supună reglementărilor BNR-ului în ceea ce privește aplicarea politicii monetare, de credit, valutare, de plăți, de asigurare a prudenței bancare și de supraveghere a societăților bancare. Atribuțiunile legii menționate mai sus au fost în vigoare până în anul 1998 când această lege a fost abrogată și înlocuită de Legea 58/1998.

Lipsa unei scheme care să garanteze depozitele a dus la creșterea gradului de incertitudine din sistemul bancar. La început statul garanta 100% doar depozitele deschise la CEC, însă printr-o ordonanță a guvernului din august 1995 s-a decis înfiintarea Fondului pentru garantarea depozitelor. Fondul este constituit ca o entitate juridica de sine stătătoare. Obiectivul său este garantarea depozitelor persoanelor fizice în cazul în care banca este lichidată. Garanțiile acordate de fond se limitau la zece milioane lei pe persoana și pe fiecare bancă, indiferent de moneda în care este constituit depozitul. Garanția include însă și dobânda datorată din momentul în care nu mai este permis accesul la depozite și se plătește în lei.

Fondul de garantare al depozitelor a fost denumit inițial Fondul, și a fost înființat în anul 1996 intrând în vigoare prin Ordonanța Guvernului nr. 39 sub denumirea ” Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar”. Acest fond a fost constituit la cererea Asociației Române a Băncilor, ca și personalitate juridică cu drept public.

Organizarea și funcționarea Fondului ține de responsabilitatea Consiliului de administrație, schimbările putând fi instituite însă doar cu aprobarea Consiliului de administrație al Băncii Naționale a României.

Acest fond a fost înființat cu scopul de a garanta depozitele și efectuarea de plăți compensatorii către deponenții garantați. Printre atribuțiile Fondului se numără și accea de administrator special, interimar sau lichidator al instituțiilor de credit.

A doua etapă a reformei sistemului bancar a fost cuprinsă între anii 1997-2000

Această etapă a avut în vedere următoarele puncte esențiale: îmbunătățirea cadrului legislativ-bancar prin aprobarea unor legi noi, creerea unui nou cadru legislativ în ceeea ce privește funcționarea cooperativelor de credit, obținerea stabilității prețurilor precum și modernizarea instrumentelor de intervenție pe piață precum și introducerea operațiunilor de piață deschisă.

În anul 1997 s-a avut în vedere atingerea și menținerea performanței ce fusese obținută prin asumarea obiectivelor Sistemului Național de Plăți, extins din 1996 cu un sistem de informare bancară. Principalele instrumente de plată cunoscute în economiile de piață avansate au devenit accesibile și utilizatorilor din România. Viteza cu care se făceau acum decontarile a fost supusă standardelor europene și – în practică – a ajuns chiar comparabilă cu acestea. Valoarea decontarilor finale pe parcursul unui an, prin acest sistem a fost echivalentul cu de 4-5 ori mărimii PIB-ului țării, la fel ca în unele economii vest-europene.

Banca Nationala a României, precum si bancile comerciale au făcut investiții importante în infrastructura bancară (construirea de sedii, dezvoltarea sistemului informational etc.).

În prima parte a anului 1998 legislația a fost modificată în proporții uriașe prin adoptarea de către forul legislativ a trei noi legi bancare: Legea bancară nr. 58/1998, Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naționale a României și Legea falimentului bancar (Legea nr. 83/1998). 

Conform Legii nr. 101/1998 statutul BNR s-a inspirat în mare parte din statutele istorice ale BNR, dar în cea mai mare parte fondul principal corespunde relităților din lumea contemporană. În general s-a urmărit preluarea caracteristicilor specifice băncilor europene, tinând cont de acestea ca o precondiție de aderare a României la Uniunea Europeană.

Potrivit statutului, Banca Națională a României are un grad mare de independență față de executiv, ea răspunzând în fața organului legislativ al țării. Astfel conform unui articol din legea nr. 101/1998, BNR trebuie să prezinte anual Parlamentului României un raport care cuprinde: principalele evoluții economice, monetare și valutare; politica monetară în anul precedent și orientările pentru anul următor; reglementarea și supravegherea prudențială bancară; activitățile Băncii Naționale ale României; bilanțul anual și contul de profit și pierderi.

În ceea ce privește capitalul, legea menționată mai sus prevede ca BNR să aibă un capital propriu de o sută de miliarde de lei care să aparțină în întregime statului, acest tip de regim se consideră ca fiind adecvat noilor reglementări ale BNR, fiind inspirate din experiențele băncilor centrale occidentale cu o autentică autonomie în ceea ce privește atonomia funcțională și decizională.

În România, BNR avea în posesie, până în august 1999, o rețea de 41 de sucursale în toate reședințele actualelor județe, din necesități de distribuție a numerarului în teritoriu și de operare a sistemului de plăți. Cât despre relațiile cu cei din exterior Banca Națională a continuat de unde a rămas legăturile cu Fondul Monetar Internațional.

Principalele prevederi din statutul BNR

Tabel nr. 1.1

Sursa: BNR.

Obiective, instrumente și coordonare cu alte instituții ale statului.

Conform legii nr. 101/1998 principalul obiectiv al BNR este acela de a asigura stabilitatea monedei naționale, pentru a-și putea aduce contribuția la obținerea stabilității prețului. În calitatea sa de bancă centrală, Banca Națională a României are rolul: emisiune de monedă, centru al politicii monetare și valutare, administrator al rezervelor naționale ale statului precum și de supraveghere și reglementare a sistemului de plăți.

Banca Națională a României a avut un rol major în crearea pieței valutare interbancare, odată cu crearea acestei piețe moneda poate fi convertită și în alte valute pentru a se putea fi posibilă plata tranzacțiilor curente. În acest context, până în anul 1994, operațiunile de vânzare/cumpărare de valută se făceau prin intermediul ședințelor de licitație organizate de BNR. În luna august 1994, BNR a renunțat însă la organizarea acestor licitații, lăsând o mai mare libertate tranzacțiilor valutare ale băncilor comerciale precum și a formării cursului de schimb. După o perioadă în care funcționarea pieței valutare a fost restricționată, în luna martie 1997 BNR o liberalizeză integral precum și mecanismul de formare a cursului de schimb, acestea formându-se pe baza raportului dintre cerere și ofertă. Ultima etapă în liberalizarea cursului de schimb a fost acceptarea obligațiilor ce decurg din Articolul VIII a Senatului FMI în ceea ce privește ”liberalizarea tranzacțiilor de cont curent și convertibilitatea monedei naționale pentru pentru operațini curente.”

Banca Națională a României a conștientizat că trebuie sa mențină o legătură directă cu socieatate pentru a putea explica de ce este nevoie să ia anumite măsuri, obligatorii însă din anumite puncte de vedere, aceasta precedând la următoarele acțiuni pentru a afla reacția populației:

informarea operative, de câte ori a fost nevoie, a Parlamentului;

informarea mass-media, prin intermediul conferintelor de presă, publicații zilnice sau periodice, etc.;

publicarea, cu regularitate, a buletinelor lunare și trimestriale ale BNR, a raportului anul precum și a altor materiale care vizează publicul larg și, începând din anul 2000, creerea paginii web proprii.

Cadrul legislativ al funcționării cooperativelor de credit a fost completat prin apariția OUG 97/2000, modificată și aprobată prin legea 200/2002 care reglementează cadrul general de desfășurare a transferurilor de fonduri și a decontării pe bază brută a acestora prin sistemul de transfer de fonduri organizat în cadrul unei rețele cooperatiste de credit.

Conform acestei legi fiecare cooperativă de credit dobândește personalitate juridică de la data înmatriculării ei la registrul comerțului în baza actului constitutiv și de constituire emise de casa centrală la care cooperative de credit urmează să se afilieze.

Persoanele desemnate în calitate de conducători al cooperativei de credit trebuie să fie aprobați de casa centrală înainte de începerea exercitării funcției, cu excepția primilor conducători ai unei cooperative de credit care se constituie și se autorizează simultan cu casa centrală. Aceste case centrale se constituie pe baza actului constitutiv, cu un număr de cel puțin 50 de cooperative de credit fondatoare și cu un nivel minim al capitalului agregat al rețelei, stabilit prin reglementări ale Băncii Naționale a României.

Încadrarea cooperativelor de credit afiliate și a întregii rețele în indicatorii de performanță financiară și de prudență bancară, stabiliți de Banca Națională a României sau prin reglementările proprii se face prin analiză economico-financiară, precum și constituirea situației financiare consolidate a rețelei.

Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar, denumit în continuare Fondul, garantează restituirea sub formă de compensații a depozitelor constituite pe numele persoanelor fizice la cooperativele de credit și la casele centrale ale cooperativelor de credit care acceptă astfel de depozite, potrivit condițiilor și limitelor stabilite în Ordonanța Guvernului nr. 39/1996 privind înființarea și funcționarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul bancar, cu modificările și completările ulterioare.

La 6 luni de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență se abrogă: titlul III – Cooperativa de credit – bancă populară; titlul IV – Casa teritorială a cooperativelor de credit; titlul VI – Casa cooperativelor de credit – CREDITCOOP, precum și celelalte dispoziții referitoare la organizațiile cooperației de credit din Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit.

La data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Legea nr. 109/1996 privind organizarea și funcționarea cooperației de consum și a cooperației de credit, publicată în Monitorul Oficial al României, din 30 iunie 1999.

Această lege a fost adoptată de Camera Deputaților și de Senat în ședința comună din 20 martie 2002, cu respectarea prevederilor din Constituția României.

În această etapă, banca centrală a acționat pentru îmbunătățirea legislației bancare, prin alinierea acesteia la standardele europene. Totodată, a fost inițiat un proces de lasanare și consolidare a sistemului bancar existent.

A treia etapă este cuprinsă între anii 2001-2007

Această etapă s-a concretizat în finalizarea alinierii cadrului legislativ în domeniul instituțiilor de credit la prevederile directivelor UE și la principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficientă.

Efectul lui Basel II asupra strategiei bancare este văzut în continuarea lui Basel I, fixând un preț minim uniform pentru creditul bancar, determinat prin fondurile proprii necesare. Basel I a creat o umbrelă de prețuri care a dus la dezinteresarea pentru credite, deoarece toate întreprinderile erau ponderate cu același nivel de risc, fie că erau riscante sau nu, unele au renunțat la creditarea bancară și au intrat direct pe piața financiară, prin emitere de obligațiuni, etc. Băncile au transferat asiguratorilor și fondurile de arbitraj o parte din riscurile lor. Cu Basel II, prețul creditului bancar se va apropia de referințele pieței. Acesta, plus valoarea defavorabilă a activităților bancare de piață de către Bursă, poate conduce la o revenire a finanțării către bilanțul băncilor. Basel II va crea de asemenea oportunități noi pentru bănci în arbitrajul portofoliului lor de riscuri și le va determina să își întărescă echipele interne de evaluare a riscurilor.

În anii 2001-2002 s-a urmărit modificarea și completarea Legii nr.101/1998, Legii

nr. 58/ 1998 și a Legii nr. 83/ 1998 cu următoarele reglementări:

exigență sporită în autorizarea conducătorilor și a acționarilor semnificativi ai unei bănci;

conferirea BNR de puteri sporite privind urmărirea transferurilor de drept de proprietate asupra băncilor;

capacitatea BNR de a identifica grupurile care acționează în comun față de o bancă;

protecție legală sporită pentru persoanele implicate în activitatea de BNR colaborarea cu alte autorități de supraveghere din țară și din străinătate;

aplicarea prevederilor Legii nr. 83/1998privind falimentul și în cazul cooperatistelor de credit;

învestirea FGDSB cu puterea de a acționa ca un lichidator pentru băncile și bănci proprietate asupra băncilor bancă trăinătate organizațiilor cooperatiste de credit pentru rețelele cooperatiste de credit intrate în faliment;

adoptarea principiilor reglementării, autorizării și supravegherii prudențiale pentru cooperativele de credit:

•Reglementări referitoare la autorizare, capitalul minim, împrumuturile acordate persoanelor aflate în relații special, clasificarea creditelor;

îmbunătățirea normelor privind accesul băncilor pe piața bancară (capital minim, cerințe de autorizare, fonduri proprii, solvabilitate, lichiditate, clasificare și provizionarea creditelor, pozițiile valutare);

norme prudențialeși reglementări contabile privind instrumentele derivate;

norme privind standardele de cunoaștere a clientelei.

Tot în direcția îmbunătățirii sistemului bancar s-a stabilit cadrul legislativ adaptat la noile schimbări din economie astfel că legea privind Statutul Băncii Naționale a României (Legea nr. 101/1998) a devenit Legea nr. 312/2004. Reglementările legale privind supravegherea prudențială a băncilor a fost ameliorată căpătând noi influențe prin implementarea noilor legi.

În anii care au urmat, emiterea oradonanțelor de urgență precum și introducrea directivelor europene, au dus la îmbunătățirea cadrului legislativ în ceea ce privește activitatea bancară, rezultând, un grad înalt de compatibilitate cu reglementările de la nivel european cât și cu cele de la nivel international.

Simultan, schimbările din sistemul bancar au determinat unele transformări în ceea ce privește natura proprietății, ducând la creșterea numărului de societăți bancare private, implicit a capitalului privat și a celui străin în sistemul bancar românesc.

Evoluția sistemului bancar privat și diversificat, precum și atragerea fondurilor străine sunt acțiuni esențiale pentru promovarea principiilor economiei de piață.

Tabelul nr.1.2 Structura sistemului bancar românesc după natura acționariatului

Sursa: Rapoartele anuale BNR, 1996 – 2006

Un alt aspect al procesului de restructurare bancară are în vedere consolidarea încrederii deponenților în sistemul bancar, urmărind îmbunătățirea guvernanței corporatiste, folosirea unor noi metode, performante, eficiente pentru urmărirea evoluției și gestionarea riscurilor și aprecierea riguroasă a costului creditelor, astfel încât băncile să-și câștige clientela prin calitatea serviciilor oferite, într-un mediu concurențial.

O altă parte a procesului de restructurare presupune crearea unui sistem contabil pe măsura segmentului bancar, astfel încât să se reflecte exact și realist situația financiară a instituției bancare, pentru a se putea identifica corect profitul și pierderile, iar pe de altă parte pentru a se instituii rezerve și provizioane corespunzătoare cu nevoile impuse de desfășurarea normală a activității.

Procesul transformării sistemului bancar românesc cere, pe lângă o serie de modificări și un număr de centre și institute de pregătire profesională a angajaților din acest sector. Aceste centre au ca și scop pregătirea continuă a personalului din domeniul financiar-bancar,urmărind perfecționarea acestuia, axându-se pe managementul riscului și analiza creditului.

În lucrarea “Băncile și operațiunile bancare”, scrisă de Lucian Ionescu, se menționează următoarele obiective pentru ca sistemul bancar românesc să fie în concordanță cu sistemele bancare de la nivel european:

armonizarea internă;

armonizarea cu practicile bancare vest-europene;

tehnologia bancară;

perfecționarea profesională;

dezvoltarea infrastructurii financiare;

privatizarea și restructurarea economică;

politici monetare îndreptate spre macrostabilizare;

convertibilitatea monedei naționale.

În același timp, în literatura de specialitate, se menționează că schimbări trebuie să se producă și în operațiunile și relațiile ce caracterizează activitatea bancară. În acest sens, în lucrarea economiștilor români, “Băncile în economia românească”, se apreciază următoarele schimbări:

modificarea unor condiții de creditare, care să asigure utilizarea eficientă a creditelor;

îmbunătățirea sistemului de decontări, pentru a evita blocarea în lanț a conturilor agenților economici și pentru accelerarea vitezei de rotație a masei monetare;

sporirea ofertei de bunuri și servicii la nivelul cererii potențiale, prin intermediul creditului;

reducerea mijloacelor bănești acumulate pe căi ilegale;

transformarea economiilor populației, aflate în stare latentă, în capitaluri productive;

completarea nevoilor de plată pentru investiții, în cazul în care nivelul fondului de dezvoltare nu o asigură;

întărirea rolului și funcțiilor pe care le îndeplinește controlul bancar.

Conform legislației în vigoare, Legea nr. 312/2004 care face referire la Statutul Băncii Naționale a României este în vigoare încă din 2004, această fiind modificată doar în mici proporții. Iar în ceea ce privește Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 99 din decembrie 2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului a fost adoptată Legea nr.227/2007 având ca și completări extinderea competențelor BNR, aceasteia revenindu-i rolul de a colecta și procesa toate datele și informațiile relevante, inclusiv cele de natură personală. În acestă lege mai regăsim și modificări în cee ace privește firmele de investiții, introducându-se noi instrumente financiare printer care regăsim: valori mobiliare, instrumente ale pieței monetare, titluri de participare la organismele de plasament colectiv, contracte financiare pentru diferențe, etc.

În ceea ce privește legislația bancară putem observa că mare majoritate a modificărilor și completărilor s-a făcut prin intermediul Ordonanțelor de Urgență ale Guvernului. Singurele legi care au apărut și care au vizat instituțiile de credit au fost: Legea nr. 270/2009 elaborată în vederea aprobării ordonanței de urgență a Guvernului nr. 25/2009 și Legea nr. 231/2010 elaborată pentru aprobarea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 26/2010 (vizând modificarea și completarea OUG 99/2006).

În concluzie, amplul proces de restructurare a sistemului bancar românesc impune o lungă perioadă de timp, în care au loc fuziuni, achiziții, dar și scoaterea unor bănci neviabile din sistem, evidențiind creșterea numărului de societăți bancare private, a utilizării capitalului privat, dar și a celui străin. În același timp restructurarea cere instituirea de centre de pregătire pentru personalul din domeniul bancar, dar și implementarea unor sisteme informatice și contabile care să fie în concordanță cu necesitățile societății și cu dezvoltarea economică.

1.3 Rolul Băncii Naționale în evoluția sistemului bancar din România în perioada de tranziție

Tanziția la economia de piață s-a dovedit a fi un proces extrem de complex, cu o durată mai mare decât a fost estimată inițial și a ridicat numeroase probleme, nu numai în domeniul economic, fiind caracterizat prin căutări și convulsii repetate.

Banca centrală funcționează precum o instituție independentă cu rol în stabilirea politicii monetare și de credit a unei economii. Obiectivul său findamental este reprezentat însă de asigurarea și menținerea stabilității prețurilor (conform statutului). Banca Națională a României susține politica economică generală a statului, fără a se abate de la obiectivul său findamental.

Printre cele mai importante funcții ale BNR se numără următoarele:

stabilirea și implementarea politicii monetare și de credit;

emisiune monetară;

administrarea rezervelor valutare;

supraveghrera instituțiilor bancare și financiare;

bancă a băncilor;

împrumutător de ultimă instanță;

funcționarea ca ahent al statului și, în această calitate, păstrarea evidenței contului Trezoreriei statului.

Având în vedere aderarea României la Uniunea Europeană, precum și necsitatea transpunerii legislației naționale bancare la acquiss-ul comunitar, Banca Națională a României are o legătură permanentă cu Sistemul European de Bănci Centrale (SEBC) precum și cu Banca Centrală Europeană (BCE) care funcționează începând cu 1 ianuarie 1999.

SEBC funcționeză precum o bancă centrală asemeni celor din statele federale fiind constituită prin transferarea suveranității monetare de la nivelul național la nivelul supranațional. Principalul obiectiv al SEBC este acela de a menține stabilitatea prețurilor, umărind sprijinirea politicilor generale economice ale comunității contribuind chiar la realizarea acestora.

Sarcinile de bază ale SBEC sunt definite de următoarele elemente:

stabilirea și conducerea unei politici monetare corelate a grupului de state membre ale Uniunii Europene în conformitate cu gradul de integrare regională diferit al acestora fie ca o politică monetară unică, fie armonizată pentru a pregăti o unificare în viitor;

conducerea operațiilor cu valute (altele decât euro), precum și păstrarea și administrarea rezervei valutare oficiale a statelor membre;

promovarea funcționării fluente a sistemelor de plăti;

contribuția la conducerea fluentă a politicilor duse de autoritățile competente în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit în domeniul stabilității sistemelor financiare.

În paralel cu scopul principal rezultat în funcție de natura politicii monetare, SBCE, precum orice altă bancă centrală, deține un număr de funcții specifice unui portofoliu clasic, precum:

emisiune de bacnote și monede denominate în euro;

funcționarea stabilă și eficientă a sistemelor de plăți;

administrarea rezervelor valutare oficiale ale statelor membre și alte operațiuni valutare;

contribuția la supravegherea bancară prudențială și reprezentarea externă.

Tranziția economiei României către o economie de piață, precum și nevoia de aderare a României la Uniunea Europeană au avut urmări puternice în privința organizării, funcțiilor și a rolului Băncii Naționale a României ca bancă centrală.

De menționat este faptul că Banca Națională a Românie este singura instituție autorizată să emită bacnote și monede pe teritoriul țării noastre.

În baza legii ”privind Statutul Băncii Naționale a României” este menționat că pentru aducerea la îndeplinire a principalului său obiectiv, acela de menținere a stabilității monedei naționale pentru a contribui în acest fel la menținerea stabilității prețurilor, Banca Națională a României elaborează, aplică și răspunde de politica monetară, valutară, de credit și de plăți, precum și de autorizarea și supravegherea prudențială bancară în cadrul politicii generale a statului urmărind funcționarea normală a sistemului bancar și participarea acestuia la promovarea unui sistem financiar specific economiei de piață.

În vederea realizării politicii monetare, Banca Națională a României folosește proceduri și instrumente caracteristice operațiunilor de piață monetară ( scontarea, luarea în gaj sau vindecarea creanțelor, atragerea depozitelor de la alte bănci), de creditare și de control al lichidității, chiar și prin rezervele minime obligatorii constituite prin regulamente proprii. Banca Națională a României are capacitatea de a acorda credite în condiții de rambursare, garantare și dobândă, însă nu creditează pe descoperit de cont.

Conform politicii sale monetare, valutare, de credit și plăți, BNR acordă bancilor comerciale credite însă termenele acestora nu pot depășii 90 de zile, garantate cu:

titluri de stat rezultate din emisiuni publice cu termenul de plată în maximum un an de la data formării garanției prin remiterea lor în portofoliul Băncii Naționale a României;

cambii și bilete la ordin fie trase, fie subscrise pentru plata unor prestații comerciale, industriale sau agricole de către persoane juridice eligibile;

depozite înființate la BNR sau la alte personalități juridice acceptate de aceasta, formate din orice active pe care Banca Națională a României le poate vinde, cumpăra sau tranzacționa.

Condițiile de creditare, nivelul minim al ratei dobânzii la creditele care vor fi acordate precum și criteriile care trebuie îndeplinite de bănci sunt stabilite și făcute publice de către Banca Națională a României.

Printre rolurile BNR se numără și acela de a elabora și aplica politica cursului de schimb, precum și stabilitea și urmărirea aplicării regimului valutar pe întreg teritoriul țării noastre.

Administrând regimul valutar, Banca Națională răspunde de următoarele opeațiuni:

emite reglementări cu privire la operațiunile cu active externe și aur, urmărind protejarea monedei naționale;

elaborează balanța de plăți precum și alte lucrări urmărind poziția investițională a țării;

stabilește cursurile de schimb pentru operațiuni proprii pe piața valutară, calculează și publică cursurile medii pentru evidența statistică;

autorizează și retrage autorizația, supravegând persoanele juridice care au obținut autorizația de efectuare a tranzacțiilor valutare;

stabilește plafoane și alte limite în vederea deținerii de active externe și operațiuni cu aur și active externe atât pentru persoane juridice cât și pentru persoane fizice;

păstrează și administrează rezervele internaționale ale statului.

Banca Națională a României stabilește și menține rezervele internaționale. Aceste rezerve sunt compuse din următoarele elemente:

aurul deținut în tezaur în țară sau în străinătate;

activele externe existente sub formă de bacnote sau monede, disponibile în conturi la bănci sau alte instituții financiare în afara țării, exprimate în acele monede și deținute în acele țări stabilite de BNR;

orice alte active de rezervă cunoscute pe plan internațional, chiar și dreptul de a efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internațional în cadrul tranșei de rezervă, precum și deținerile de drepturi speciale de tragere;

cambii, cecuri, bilete la ordin, precum și obligațiuni sau alte valori mobiliare, negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente, clasificate în primele categorii de către agențiile de apreciere a riscurilor;

bonuri de tezaur, obligațiuni sau alte titluri de stat emise sau garantate de guverne străine sau de instituții financiare interguvernamentale, negociabile sau nu, exprimate și plătibile în valută în locuri acceptabile pentru BNR.

Singura instituție autorizată să emită însemne monetare sub forma bacnotelor sau monedelor, putând fi utilizate ca mijloace legale de plată pe teritoriul Romaniei este Banca Națională a României. Acestă instituție este singura care are dreptul să stabilească valoarea nominală, dimensiunile, greutatea, desenul și alte caracteristici tehnice ale bacnotelor și monedelor metalice.

Banca Națională a României efectuează pe baza legislației sale în vigoare următoarele operațiuni:

să cumpere, să vândă și să facă alte tranzacții cu lingouri;

să cumpere, să vândă și să facă alte tranzacții cu valute;

să cumpere, să vândă și să facă alte tranzacții cu bonuri de tezaur, obligațiuni și alte titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizații financiare interguvernamentale;

să cumpere, să vândă și să facă alte tranzacții cu valori mobiliare emise sau garantate de bănci centrale, de instituții financiare internaționale, de societăți bancare și nebancare;

să deschidă și să mențină conturi la bănci centrale și autorități monetare, societăți bancare și la instituții financiare internaționale;

să deschidă și să țină conturi, precum și să efectueze operațiuni de corespondent pentru instituții financiare internaționale, bănci centrale și autorități monetare, societăți financiare și bancare, organizații financiare interguvernamentale din străinătate, precum și pentru guverne străine și agențiile lor.

In prima parte a subcapitolului am evidențiat starea sistemului bancar din România sub impactul diverselor evenimente istorice, economice și sociale care au contribuit la formarea și evoluția acestuia, și în contextul tranziției la o economie de piață, pornind de la rolul Băncii Naționale a României în evoluția sistemului bancar și continuând cu evoluția activității bancare în contextul globalizării.

Conceptualizarea globalizării este destul de dificil de realizat și necesită demersuri complexe datorită caracterului său abstract, care nu se referă la ceva concret, ușor de identificat, cuantificabil prin unități de măsură consacrate. Nu există nici un indicator sau un indice statistic, obținut prin calcule, fie ele și sofisticate, care să reflecte globalizarea, în adevărata sa esență. De aceea, există mai multe puncte de vedere cu privire la globalizare, părerile fiind împărțite, situație care a dat naștere la trei școli sau curente de gândire, și anume: hiperglobaliștii, scepticii și transformativiștii, fiecare dintre ele încercând să prezinte o perspectivă diferită asupra globalizării cu scopul de a putea înțelege mai bine acest proces. Internaționalizarea bancară a fost marcată în ultimele decenii de patru factori majori care au influențat activitățile de internaționalizare a băncilor :

schimbarea rolului internațional al băncilor: eliminarea intermediarilor financiari, creșterea rolului piețelor de capital;

transformarea industriei bancare mondiale: ridicarea restricțiilor, crizele financiare și schimbarea noilor paradigme monetare;

apariția structurilor economice în Uniunea Europeană;

evoluția produselor și a serviciilor financiare.

Restructurarea sistemului bancar alături de reglementarea, autorizarea și supravegherea activității bancare sunt două din principalele aspecte vizate de remodelarea sistemului bancar românesc.

Rezultă ca și concluzie faptul că, o piață unică nu este completă până nu are un sistem unic de plăți, astfel încât cu un singur cont bancar și un singur set de instrumente de plată să se poată derula operațiuni de plată în toată zona euro, la fel de simplu și sigur cum se operează astăzi, pe plan național.

Capitolul 2. INTEGRAREA EUROPEANĂ ȘI ACTIVITATEA BĂNCII CENTRALE

2.1 Condiții de aderare la Uniunea Europeană- Tratatul de la Maastricht

Tratatul de la Maastricht a fost semnat în anul 1992 de cele 12 țări membre ale Comunității Economice Europene. Acest tratat avea în vedere crearea unei noi structuri și stabilirea unui mod concret ce trebuie urmat pentru a se putea pune în aplicare obiectivul urmărit și anume Uniunea Monetară Europeană.

Prin Tratatul de Maastricht s-a concretizat conceptul de integrare monetară, care impunea necesitatea redactării unui proiect de crearea a uniuni monetare în spațiul comunitar.

Uniunea monetară are în vedere adoptarea unei monede unice, rezultând necesitatea organizării unei bănci centrale în interiorul comunității, armonizarea politicilor monetare ale țărilor membre și garantarea unui stabilități reale a prețurilor, precum și stimularea agenților economici spre pietele din interiorul comunității.

Prin intermediul Tratatului de la Maastricht au fost stabilite și criteriile de convergență economică, acestea vizând atât țările membre ale Comunității Europene cât și țările care urmau să adere la aceste structuri. Criteriile de convergență sunt obligatorii pentru statele care candidează la aderare, impunând incadrarea în anumiți parametri macroeconomici care au în vedere executarea unor măsuri de natură financiară și monetară.

Criteriile de convergență regăsite în Tratatul de la Maastricht sunt reprezentate de următoarea sinteză:

stabilitatea prețurilor;

finanțele publice ( controlarea deficitului bugetar);

stabilitatea cursului de schimb;

convergența ratelor de schimb valutar.

Pentru îndeplinirea acestor criterii de convergență este nevoie de o serie de reforme în domeniul financiar- bancar, structurate pe mai multe domenii:

conformarea legislației banacre

Transformările legislative, care au vizat sistemul bancar, încă din anul 1990 au avut în vedere structurarea sistemului banacar românesc pe două niveluri. În decursul a câtorva ani, sistemul bancar a evoluat, fortificându-se și corelând legislația românescă cu cea europeană.

În anul 1998, după ce a apărut Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară și Legea nr. 101/1998 privind Statutul BNR, Banca Națională a României s-a supus cerințelor europene în ceea ce privește gradul de independență față de administrație statului privind îndeplinirea funcțiilor sale.

Adaptarea politicii monetare a Băncii Naționale a României

Direcțiile principale pe care trebuie să le urmeze Banca Națională a României pentru a pune în aplicare criteriile de convergență prevăzute în Tratatul de la Maastricht vizează:

Rata inflației să fie cu cel mult 1,5 puncte procentuale peste media primelor trei state din Uniune cu cea mai mică inflație (aproximativ 3-4% pe an);

Marja fluctuațiilor de schimb față de euro trebuie să fie în concordanță cu marjele stabilite prim SME, adică în limita a +/- 15%, în ultimii 2 ani premergători examinării;

Deficitul bugetar trebuie să nu depășească 3% din PIB;

Ratele dobânzilor pe termen lung nu trebuie să varieze cu mai mult de 2% față de media ratei dobânzii din primele trei state membre, care înregistrează cele mai bune performanțe în domeniul stabilității prețurilor.

Având în vedere acceste condiții, fixarea unei strategii de politică monetară care să vizeze conceperea unui calendar de acțiuni pe mai multe etape distincte în legătură cu fixarea indicatorilor monetari, se tranformă într-o sarcină complexă pentru banca centrală. Aceasteia îi revine rolul de a-și adapta politicile de natură macroeconomică din domeniul fiscal și din cel monetar pentru a se putea realiza acest obiectiv.

Banca Națională a României este obligată să își îndrepte acțiunile de politică monetară spre cinci direcții:

O primă direcție are în vedere titlurile de stat, BNR a trebuit să renunțe la finanțarea primită de la bugetul de stat și să treacă la achiziționarea de bonuri de tezaur în condiții de monopol. Având în vedere acestea BNR va trebui să diversifice oferta de titluri de stat prin emisiunea notelor de trezorerie ( cu scadențe între 2 și 5 ani) precum și a obligațiunilor de trezorerie (cu scadențe mai mari de 5 ani). De asemenea este necesară transformarea acestor titluri de stat în instrumente negociabile, pentru a putea fi tranzacționate cu ușurință de către entități economice.

O a doua direcție pe care trebuie să o aibă în vedere Banca Națională a României vizează influența pe care o are față de economie prin faptul că ea creditează în mod direct economia, prin politica pe care o are referitor la dobânzile de refinanțare, controlând astfel inflația.

În ceea ce privește sistemul rezervelor minime obligatorii direcția în care se îndreaptă BNR urmărește reducerea masei creditului, a plasamentelor generatoare de exces de lichidități din economie, limitând resursele de care pot dispune băncile la un moment dat pentru a se putea efectua plasamente. Reducerea masei creditului din economie se ponderează cu inflația, rolul acesteia fiind unul antiinflaționost.

O a patra direcție în care BNR trebuie să acționeze este cea din domeniul valutar, reducând deprecierea monedei naționale. Pentru acestea, banca centrală utilizează următoarele părghii:

stabilizarea pieței valutare interbancare;

pentru sprijinirea cursului monedei naționale și a operațiunilor comerciale și de capital cu țările membre ale comunitații, Banca Națională trebuie să mărească rezerva cu euro;

determinarea cursurilor de schimb pornind de la principiile de piață, care vor duce la creșterea rolului de moderator pe piața valutară al BNR.

Având în vedere cele menționate mai sus, putem spune că Banca Națională a României are capacitatea de a influența tendințele din economie, prin garantarea unei structuri echilibrate a masei monetare. BNR se implică și în controlul inflației și al stabilității monedei naționale, fluxurile financiare putând fi restabilite constituind astefel un element determinant în ceea ce privește realizarea stabilității economice.

Continuând cu cele menționate mai sus putem spune că, banca centrală va trebui să elaboreze tehnici de modernizare a sistemelor interbancare de decontare și transfer, prin informatizarea generală și continuă a sistemului bancar,susținând introducerea și folosirea la scară largă a instrumentelor de plată, înlocuind operațiunile cu numerar din economie(cecul, cambia, biletul la ordin, cardurile de debit și de credit).

Perfecționarea sistemului de plăți

Mediul economic, influențat de creșterea volumului relațiilor economice și comerciale, existente atât în plan intern, cât și pe plan extern(cu străinătatea), a devenit obligatorie creerea unui nou sistem de decontări, unul care are la baza pe principii moderne, care să mențină o viteză de circulație a banilor, să reducă fenomenele de blocaj operațional al documentelor de transfer și, în special, să fie compatibil cu sistemul comunitar de transferuri financiare.

În anul 1990, Banca Națională a României a creat un sistem de decontări interbancare, prin intermediul căruia se încerca fluxul normal al banilor în economie. Repunerea în circuit a cambiei și biletului la ordin ca instrumente de plată fără existența numerarului, a dus la reînființarea sistemului de compensări interbancare prin intermediul Casei de Compensație.

Modificări structurale ale sistemului bancar

Odată cu aderarea României la structurile Uniunii Europene, fondurile comunitare de decizie ar putea să oblige băncile din țară cu privire la viitoarea structură a sistemului bancar românesc, urmând ca odată ce fac parte din Sistemul European să cuprindă:

bănci mari, capabile să efectueze operațiuni în țară, în interiorul comunității, cât și în afara acesteia;

bănci de mărime medie, acestea se numesc bănci naționale și pot fi specializate sau universale, capabile să efectueze operațiuni în România, și mai puțin pe piața europeană;

bănci zonale mici, reprezentate de bancile care activează numai pe anumite piețe restrănse din țară, având în general caracter de bănci universale;

Transformări operaționale în interiorul băncilor

Pentru a garanta modernizarea sistemului bancar din România precum și funcționarea băncilor românești în cadrul Sistemuli Bancar European, este nevoie de o serie de modificări operaționale, care să ducă la facilitarea introducerii de noi produse și servicii bancare moderne, utilizate deja de multe dintre țările din Uniunea Europeană.

Simultan, se impune trecere de la conceptul de reazlizare a profitului banacr pe seama acumulărilor cantitative, la cele realizate pe seama urmăririi eficienței operațiunilor, a depozitelor banacre precum și a acumulării de active rentabile.

Modificări în structura capitalului

Conform tratatului de la Maastricht pentru îndeplinirea criteriilor Banca Națională a României trebuie să își organizeze capitalul într-o anumită formă structurală alcătuită din două elemente: în structura primului element trebuie să regăsim capitalul social, rezerve legale și statutare iar în structura celui de-al doilea trebuie să regăsim restul categoriilor de rezerve, printre acestea numărându-se și provizioanele pentru deprecierea depozitelor și provizioanele care se constituie în caz de pierderi de credite.

Șansa pe care a avut-o România în ceea ce privește restructurarea sistemului bancar se regăsește în opțiunea de a se integra în Uniunea Europeană, tinând seama de faptul că procesul de restructurare conține aceleași caracteristici ca și procesul de ajustare a economiei românește la condițiile și criteriile de aderare impuse de Tratatul de la Maastricht. Finalitatea restructurării poate fi apreciată ca fiind nivelul optim de dezvoltare, cel al țărilor vest-europene.

2.2 Introducerea monedei euro în sistemul financiar-bancară

Pentru cetățenii din Uniunea Europeană, dar și pentru cei din afara acesteia, datta de 1 ianuarie 1999 va rămâne o zi memorabilă; A fost ziua în care euro a devenit moneda oficială a unsprezece state membre, înlocuind la acceași paritate pe predecesoarea ei ECU. Astfel că odată cu integrarea României între structurile Uniunii Europene, moneda euro și-a făcut simțită prezența în sistemul financiar-bancar românesc.

Moneda unică euro a ușurat funcționarea pieței unice, ducând la eliminarea variației cursului de schimb prin redarea unei modalități comune de punere în evidență a activităților comerciale. Încurajarea comerțului precum și a investițiilor care se fac în străinătate, duce la creșterea competitivității pe plan extern.

Întorcându-ne cu privirea spre sistemul financiar-bancar, putem deduce că introducerea acestei monede a determinat o serie de transformări, evidențiate sub următoarele aspecte:

Odată cu existența monedei unice euro, transparența prețurilor din țările membre al Uniunii Europene va înregistra creșteri;

Urmărind acest factor descoperim că duce la o concureță strânsă în ceea ce privește vânzările și serviciile. Entitățile existente vor încerca să mențină diferențe cât mai mici între ele și țările membre din Uniune, chiar dacă piețele sunt fragmentate sub aspect fiscal. Cele mai mari prețuri își vor face apariția în zona garnițelor, mai ales pentru bunurile cu valori mari sau pentru cele ușor de transportat. Simultan, transparența va duce la compararea cu ușurință a prețurilor și, astfel, în ceea ce privește vânzările sau achizițiile, deciziile vor putea fi luate mult mai ușor.

Introducerea monedei unice în departamentul financiar și trezorerie va produce modificări deoarece acest lucru va duce la eliminarea costurilor ce rezultă din tranzacțiile valutare și din riscul valutar propriu-zis. Reducerea riscului valutar duce la ușurarea muncii personalului care se ocupă cu calculele ce rezultă din conversia celor două monede.

Transformările piețelor financiare după introducerea monedei ”euro”

Firmele care activeză pe piața de capital și efectueză tranzacții, trebuie să țină cont de impactul euro asupra pieței financiare, pentru că această piață este una mult mai puternică decât cele de pe plan național, piața euro poate face ca piețele naționale să fie absorbite.

Veniturile care rezultă din obligațiuni pot fi influențate, ca urmare a reducerii riscului valutar. De asemenea, trebuie să se acorde o importanță deosebită și altor componente cum ar fi: lichiditatea pieței, diferențele fiscale precum și riscul de credit. Prin crearea unei piețe mai cuprinzătoare și mai lichide ar trebui să rezulte o alocare mai eficientă a capitalului și obținerea unor bonificații mai mari în plan financiar.

Comparând piața monetară cu cea a obligațiunilor, deducem că natura produselor care se tranzacționează la bursă nu sunt afectate în aceeași măsură. Transformările care urmează să se producă la acest nivel va viza în mod special utilizarea monedei unice, euro, în special în tranzacții, de către firmele cotate la bursă, iar cu privire la acționari, aceștia trebuie consultați în ceea ce privește plata dividentelor precum și a monedei în care trebuie să se realizeze aceasta.

Influența monedei euro asupra sistemelor și a tehnologiei informatice;

Adoptarea monedei euro a reprezentat o mare provocare în ceea ce privește tehnologia, impunându-se o modificare sau o modernizare a sistemelor informatice. Toate programele, bazele de date, fișierele și documentele care conțineau informații economico-financiare au fost modificate. În vederea implementării acestor programe informatice sau contabile care să folosească la calcule moneda euro, se impune întreprinderilor mici cât și celor mari o serie de cheltuieli suplimentare.

Pentru identificarea, modificarea sau cunatificarea datelor se impune dezvoltarea unor instrumente eficiente. Este de apreciat faptul că, cheltuielile făcute cu noile sisteme se vor amortiza pe măsura folosirii sistematice și amănunțite a instrumentelor specifice.

Tot în acest context poate fi cuprinsă și standardizarea contabilității. Toate aceste măsuri se impun pentru a putea fi posibile schimburile și tranzacțiile internaționale sub același regim valutar.

Odată cu implementarea monedei unice, euro, se prefigurează că riscurile survenite în urma schimburilor internaționale se vor reduce aducând credibilitate și siguranță participanților la schimburi.

Începând cu anul 1999, marea majoritate a băncilor au oferit clienților oportunitatea de a-și converti economiile în Euro. Cei care dețineau un cont în euro puteau plăti sau puteau să de-a o dispoziție pentru ca plata să fie făcută în moneda națională, fară perceperea unui comision pentru acest lucru.

În vederea realizării plăților în euro într-un regim normal, s-au tipărit carnete de cecuri noi, care pe lângă inscripționarea ”euro”, aveau prevăzută și o banda magnetică care avea rolul de a reflecta certitudinea efectuării plății.

Între anii 1999 si 2001, li s-a oferit agenților economici posibilitatea alegerii modului de a efectua plăți, fie în monedă națională fie în euro. Din anul 2002 însă s-a impus ca toate plățile și încasările să fie efectuate în euro.

Piața unică bancară cu elementele sale specifice

În vederea obținerii unei piețe unice bancare primul pas a fost făcut încă din anul 1977, prin adoptarea Primei Directive de Coordonare Bancară. Prin intermediul acestei directive a fost definit conceptul de ”instituție de credit” și s-au precizat termenii care trebuie parcurși pentru acordarea autorizației în domeniul bancar. Această directivă a avut în vedere aplicarea reglementărilor din țara gazda, chiar și pentru sucursalele băncilor din alte țări, membre ale Uniunii Europene.

A doua directivă de Coordonare Bancară s-a adoptat între anii 1988-1989 și a fost aplicată abia în 1993, odată cu piața unică europeană, mergând pe ideea că în acea perioadă nu exista posibilitatea standardizării diverselor practici și legislații bancare din țarile membre ale Uniunii Europene. Pe de altă parte, acestă directivă viza recunoașterea reciprocă, de către țările membre ale Uniunii, a sistemului fiecărei țări membre, în ceea ce privește autorizarea și supravegherea bancară. Această etapă, a făcut să fie necesară creșterea cooperării dintre organele de supraveghere și reglementare din țările membre, fapt care a dus la mutarea preocupărilor de la țara gazdă de origine, pentru activitățile oricărei bănci din Uniunea Europeană. Mecanismul cel mai important al activității bancare, este Licența Unică Bancară. Odată cu obținerea acestei licențe putem spune că o bancă are autorizarea, să își desfășoare activitatea în orice țară din Uniune, acționând precum un ”pașaport”. Odată obținută, Licența Bancară oferă băncilor oportunitatea de a-și extinde activitățile în orice țară din cadru Uniunii Europene.

Această Directivă de Coordonare Bancară, are în compoziția ei 23 de articole, reglementările principale vizând aspectele esențiale ale activității bancare din țările membre ale Uniunii.

Principalele activitati bancare prevăzute în această directivă europeană sunt următoarele:

constituire de depozite;

acordare de credite;

transferuri rapide de bani;

activitatea de leasing;

managementul portofoliului;

tinerea în custodie;

tranzacționarea titlurilor de valoare;

aferirea de consultanță financiară;

cecuri de călătorie.

Activitățile enumerate mai sus sunt reglementate de banca centrală din țara de origine a fiecărei bănci.

Factorul care a dus la restaurarea industriei bancare într-o piață unică a fost integrarea transnațională a piețelor financiare, influențat de Uniunea Econimică și Monetară, adoptarea monedei ”euro” precum și constituirea unei politici monetare comune de Către Banca Centrală Europeană.

Acest proces a fost favorizat și de dizolvarea barierelor de intrare a băncilor străine pe piețele interne, fapt care a dus și la expunerea băncilor față de alți competitori atât pe piețele interne, naționale sau externe.

Internaționalizarea sistemului bancar a întâmpinat aspect diferite de la țară la țară și nu s-a putut determina o uniformizare a sistemului, cu toate că originile sale sunt în procesul de internaționalizare a entităților mari, loc în care creșterea este asociată cu competitivitatea. În această direcție trebuie să remarcăm că structura piețelor bancare diferă în continuare între statele member ale Uniunii Europene.

Formarea unei piețe unice duce la creșterea concurenței pe plan European. În contextul în care, băncile fac tot posibilul să se conformeze standardelor impuse de Uniunea Europeană încercând să atragă cât mai mulți clienți, acestea și-au orientat produsele și serviciile spre modernizare. Această situație având ca și urmare faptul că clienții cu care vor colabora nu vor fi doar din interiorul țării, ci și din exterior.

Cursurile de schimb în care se vor efectua traanzacțiile vor fi aceleași în toată regiunea, acest fapt ajutând la reducerea neconcordanțelor care ar putea apărea dacă s-ar opera cu un curs de schimb instabil. Una din caracteristicile unei pieței unice este desfășurarea de activități de o manieră asemănatoare.

Prin creerea SEPA s-a dorit reducerea comisioanele la plăți, precum și adaptarea sistemului national de plăți la sistemul folosit în cadrul zonei euro. SEPA reprezintă o comunitate în care toți membrii, de la consumatori, firme și alți participanți la activitatea economică, vor putea să inițializeze tranzacții sau să primească plăți în euro, indifferent dacă se află sau nu în afara granițelor statului, având aceleași condiții, drepturi și obligații.

Obiectivul SEPA este de a facilita integrarea europeană, prin crearea unei piețe competitive și inovatoare, cu referire la plățile de mică valoare. În această zonă clienții pot efectua plăți în euro, fără numerar, spre orice beneficiar indiferent de unde este situat în zona euro, prin folosirea unui singur cont bancar precum și a unui singur set de instrumente de plată.

Componentele care asigură dezvoltarea continuă a serviciilor oferite consumatorilor la standarde tehnice comune conform cu un cadrul legal și comun sunt moneda unică euro și toate instrumentele de plată în euro, precum transferul de credit, debitarea directă și plăți sau prin card.

Sectorul bancar va beneficia pe termen mediu sau lung de reduceri a costurilor survenite în urma plățillor din zona euro precum și de noi surse capabile să le genereze viitoare venituri.

SEPA urmărește să reducă numărul de conturi ale clientului în vederea obținerii unui volum de plăți mai redus precum și reducerea comisioanelor de administrare. Obiectivul băncilor va fi acela de a-și adapta sistemele interne astfel încât acestea să fie compatibile cu standardele impuse SEPA pentru ca în cele din urmă să își extindă activitatea intrând în competiție cu bancile din zona euro.

2.3 Legislația națională adaptată la Uniunea Europeană

Modificările suferite de sistemul bancar din România, încă de la începutul anului 1990, au avut în vedere creerea și consolidarea sistemului organizat pe cele două niveluri: pe primul nivel regăsim Banca Națională a României, cu rol de bancă centrală, iar pe al doilea nivel, regăsim băncile comerciale precum și alte instituții de depozit.

Cadrul legislativ al activității bancare din România a avut parte de transformări importante, de cele mai multe ori fiind depășit de dinamica evoluțiilor în practica bancară. Accelerarea informatizării a constituit un impact important în acest sens, cunoscând un ritm exploziv în anii 1990.

Corelarea legislației românești din sectorul financiar-bancar cu cea europeană a devenit obligatorie odată cu evoluția și consolidarea sistemului bancar. Din sfera bancară, cele mai importante acte legislative au vizat aspectele generale cu privire la această activitate, referindu-se în special la cadrl general bancar, activitatea de creditare, de decontări sau garantarea depozitelor din bănci.

În domeniul bancar, modificările legislative întreprinse în vederea adoptării acquis-ului comunitar, vizează următoarele aspecte:

independența băncii centrale;

adaptarea reglementărilor băncii centrale în procesul de modernizare a sistemului de plăți;

cerințe de prudențialitate în activitatea de creditare a băncilor comerciale;

standardizarea codificării conturilor bancare;

liberalizarea treptată a transferurilor valutare;

adaptarea reglementărilor la cerințele de combatere a spălării banilor.etc.

Cadrul bancar general a fost reglementat în principal prin intermediul Legii nr. 58/1998 cu privire la activitatea bancară, modificată și completată ulterior prin Legea nr.312 din data de 28 iunie 2004, cu privire la Statutul Băncii Naționale a României.

În ceea ce privește privatizarea societăților comerciale bancare, la care statul este reprezentat ca fiind acționar majoritar, menționăm o altă prevedere, și anume Legea nr.83 din data de 21 mai 1997. Această prevedere viza procedeele de privatizare, dreptul proprietarului de a rezerva un anumit număr de acțiuni sau de a păstra acțiuni nominative de control și beneficiile pe care acestea le conferă statului. Prin lege se limitează dreptul de proprietate al unui acționar la 20% din capitalul social total al unei societăți bancare, excepție fiind instituțiile financiar-bancare cu reputație internațională, care pot dobândi un procent mai mare.Pentru dobândirea unui procent mai mare de 5% din capitalul social trebuie acordul expres al BNR.

Conform legii nr. 83/1997 privatizarea și pătrunderea pe piață a marilor bănci internaționale au avut o importanță deosebită în cadrul acestui proces de reformă bancară, acestea reprezentând două elemente importante din cadrul acestuia.

Legea nr. 58/1998 cu privire la activitatea bancară, împreună cu modificările și completările ulterioare reprezintă cadrul definitoriu de organizare și funcționare a băncilor precum și a instituțiilor emitente de monedă electronică, dar și a sucursalelor instituțiilor de credit stăine existente în țara noastră.

Principalele prevederi ale Legii nr. 58/1998 sunt armonizate cu acquis-ul comunitar relevant și se referă la:

specificarea sensului noțiunii de instituție de credit;

lărgirea sferei de activități care erau permise băncilor, autorizarea de către BNR a băncilor, a sucursalelor autohtone precum și a instituțiilor de credit străine precum și a instituțiilor care emit monedă electronică, altele în afară de băncile propriu-zise;

capacitatea băncilor de a fuziona și de a se diviza este supravegheată de BNR fiind împuternicite de aceasta în emitere de reglementări specifice situațiilor de acet gen;

aspecte referitoare la modul de organizare și conducre a băncilor, cu precizarea că cerințele care trebuie îndeplinite de anumite persoane, desemnate ca fiind în calitatea de conducător sau administrator al unei bănci;

supravegherea, reglementarea și autorizarea de către Banca Națională a României a tuturor sistemelor de plăți existente în țară, incluzând chiar și administratorii acestor sisteme,precum și supravegherea și administrarea băncilor și instituțiilor capabile să emită monedă, altele decât băncile etc.

Simultan trebuie urmărit și adaptat cadrul legislativ din domeniul bancar românesc la evoluțiile și tendințele de pe piața bancară internațională.

Referitor la eforturile făcute de România pentru a putea fi integrată în Uniunea Europeană, mai multe capitole din legea bancară menționată mai sus (legea nr.58/1998) au vizat reglementarea raporturilor cu statele membre ale Uniunii Europene privită din perspectivele regimului care se aplică instituțiilor de credit din statele respective și care desfășoară activitate în România, inclusiv a colaborării cu atoritățile compentente din statele membre ale uniunii, plus obligațiile de notificare survenite în urma acestora.

Legea privind Statutul Băncii Naționale a României nr. 312/2004 prevede ca bănca centrală să își obțină independența deplină, factorul politic fiind eliminat deoarece a avut foarte multe efecte negative asupra sistemului bancar din România precum și a economiei în ansamblul său. Această lege subliniază faptul că „Banca Națională a României este o instituție publică independentă”, obiectivul fundamental fiind „asigurarea și menținerea stabilității prețurilor”.

Ultimile modificări aduse Legilor nr.58/1998, 101/1998 și 83/1998 au reflectat ultimile solicitări ale Uniunii Europene în vederea stabilității și consolidării sistemului bancar românesc.

Modificarea legii bancare nr.58/1998 ce s-a realizat in următoarele etape:

spre sfârșitul anului 2003- a avut loc emiterea Legii nr.485/2003 cu privire la modificarea și completarea Legii cu nr. 58/1998; Amendamentele care s-au propus au avut rolul de a asigura armonizarea legislației bancare cu privire la Directiva 2000/12CE, a Directivei 200/28/CE, din cadrul Directivei 200/46/CE precum și cele din Directiva 2001/24/CE ( care face referire la situațiile de lichidarea a unei bănci pornite din inițiativa acționarilor sau dispuse de către BNR).

Odată cu introducerea acestei legi, barierele din sistemul bancar au fost înlăturate:

sferei de cuprindere a termenului ”instituție de credit”a fost modificată;

modificarea sferei de cuprindere precum și definirea termenului de instituție financiară;

necesitatea de a obține o aprobare de la BNR în ceea ce privește acționarii semnificativi;

modificarea cotelor de participare ale acționarilor semnificativi;

cerințe legate de cetățenia conducătorilor băncilor;

necesitatea sucursalelor băncilor străine de a fi autorizate precum și condiția de a deține un capital minim în dotare;

punerea în aplicarea a prevederilor din legea care face referire la activitatea bancară, în mod special la constituirea rezervei generale pentru riscul de credit, puse în aplicare de sucursalele băncilor străine de pe terioriul României;

creșterea restricțiilor aplicate băncilor în ceea ce privește implicarea directă în activitatea de leasing financiar;

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr 485/2003 s-a umărit eliminarea barierei care făcea referire la: ”existența unor restricții aplicate băncilor în ceea ce privește implicarea directă în unele dintre activitățile prevăzute de legislația privind valorile mobiliare și bursele de valori”. S-a și reușit eliminarea acestei bariere odată cu intrarea în vigoare a Legii nr.2897/28.06.2004 cu privire la piața de capital.

În anul 2004 a fost adoptată Legea nr.443/2004 cu privire la modificarea și completarea Legii cu nr. 58/1998, referitoare la statutul instituțiilor de credit din Uniunea Europeană față de cele din afara comunității, introducându-se obligatorie deținerea unui nivel minim al capitalului inițial, acest lucru reflectând intr-un mod cât mai fidel structura Directivei 2000/12/CE din cuprinsul Legii nr.58/1998.

Pentru punerea în aplicare a acestei legi s-au următoarele măsuri:

stabilirea unei clasificări a instituțiilor de credit din interiorul comunității Europene care să poată fi comparate cu cele din exteriorul Uniunii;

odată cu aderarea, devine obligatorie eliminarea cerințelor pentru conducătorii sucursalelor sau a filialelor instituțiilor de credit din Uniunuea Europeană în ceea ce privește cunoașterea limbii române precum și cerințelor în legătură cu studiile lor;

devine obligatorie intruducrea unui nivel minim al capitalului inițial în contextul legislației;

se impune renunțarea la evaluarea cererii de autorizare a unei instituții de credit în legătură cu condițiile existente pe piață;

sublinierea Directivei 2000/12/CE din cuprinsul Legii nr.58/1998 în ceea ce privește activitatea bancară, cu modificările și completările ulterioare, redate într-o formă cât mai asemănătoare;

Alte progrese majore ce au facilitat implementarea acquis-ului comunitar, sunt marcate de reglementările cu incidență asupra stabilității sistemului bancar, emise de B.N.R:

Normele nr.11/2003 care fac referire la supravegherea relizată fie pe bază individuală fie pe bază consolidată a fondurilor proprii. Aceste norme au vizat modificări în ceea ce privește nivelul minim al capitalului inițial precum și al fondurilor proprii deținuite de către banci, case de economii din domeniul locativ și al instituțiilor emitente de monedă electronică, incluzând metodologia de calcul și raportare a acestora;

Normele nr.12/2003 fac referire la supravegherea solvabilității și a expunerilor mari a instituțiilor de credit. Aceste norme conțin reguli care vizează supravegherea pe bază consolidată a solvabilității expunerilor mari ale tuturor instituțiilor de credit din România, și care vizează recunoasterea acordurilor de compensare bilaterală a creanțelor cu datoriile reciproce care rezultă din operațiuni cu instrumente care se bazează pe cursul de schimb și rata dobânzilor obținute din operațiuni similare cu aur;

în ceea ce privește investițiile permise instituțiilor care emit monedă electronică, avem normele nr. 14/2003, emise prin intermediul activelor cu o calitate superioară atât în ceea ce privește gradul de lichiditate cât și în ceea ce privește categoria de risc în cadrul căruia se încadrează, arătând în același timp, tipul activelor eligibile;

O altă categorie de norme care trebuie să o menționez sunt Normele nr.17/2003 care fac referire la organizarea și controlul intern al activității desfășurate de instituțiile de credit din România;

Normele nr.5/2004 cu privire la adecvarea capitalului și al instituțiilor de credit au reușit să transfigureze în întregime prevederiele aferenye domeniului bancar conținute de Directiv nr. 93/6/CE cu privire la adecvarea capitalului societăților de investiții precum și a instituțiilor de credit, exact cum a fost modificată prin intermediul Directivei nr. 98/31/CE și a Directivei nr. 98/33/CE.

Încă din ianuarie 2005, a devenit necesară determinarea fondurilor proprii consolidate. Directivele care fac referire la cerințele de capital sunt următoarele: una din data de 14 iunie 2006 numită și Directiva 2006/48/CE cu privire la accesul la activitatea și desfășurarea activității de către instituțiile de credit și Directiva 2006/48/CE, care face referire la adecvarea capitalului de investiții precum și a instituțiilor de credit.

Pentru ca aderarerea la Uniunea Europeană să fie posibilă a fost necesară emiterea Ordonanței de Urgență a Guvernului cu nr. 98/06.12.2006 care făcea referire la supravegherea suplimentară a instituțiilor de credit, a societăților care se ocupă cu investiții financiare precum și a societăților care se ocupă cu administrarea investițiilor dintr-un conclomerat financiar.

În ceea ce privește cerințele minime de acces precum și regimul de funcționare al instituțiilor de credit din afara țării noastre incluzându-se și forma de supraveghere a acestora s-a realizat prin intermediul dispozițiilor rezultate din Directivele 2006/48/CE și 2006/49/CE, din cadrul Legii nr.99/2006. Punerea în practică a aspectelor de natură tehnică din cadrul directivelor a fost realizată prin intermediul reglementărilor prudențiale emise de BNR, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare și Comisia de Supraveghere a Asigurărilor. O altă reglementare instituită de BNR a fost introducerea normei nr.10/2006 și a Regulamentului nr.1/2007 conform cărora s-a modificat legislația referitoare la creditul ipotecar aplicabil instituțiilor de credit, astfel încât acesta să permită băncilor de credit ipotecar să fie incluse în sfera de cuprindere.

Referitor la instituțiile financiare nebancare, acestea au intrat în sfera de supraveghere prudențială a băncii centrale odată cu aprobarea Ordonanței de Guvern nr.28/2006 aprobată cu modificări prin intermediul Legii nr.266/2006.

De menționat este faptul că politica promovată de BNR a avut ca obiectiv în anul 2006 consolidarea sistemului bancar, prin atragerea de investitori puternici care să exercite un control eficient.

În ceea ce privește legislația instituțiile de credit, putem observa în anul 2007 două evoluții importante: aprobarea OUG nr.99/2006 cu referire la instituțiile de credit și adecvarea capitalului conform Legii nr.227/2007, respectiv OUG nr.98/2006 care face referire la supraveghrea suplimentară a instituțiilor de credit, a sociatăților de asigurare/reasigurare, a sociatăților de servicii de investiții financiare precum și a societăților de administrare a investițiilor dintr-un conglomerat financiar instituit prin Legea nr.152/2007.

În decursul anului 2007 a fost instituit proiectul Legii cu referire la instituțiile financiare nebancare. Cadrul legal fiind completat în privința IFN prin următoarele acte normative:

Regulamentul BNR nr.4/2007 pentru modificarea și completarea Regulamentului BNR NR.5/2002 privind clasificarea creditelor și plasamentelor, precum și constituirea, regularizarea si utilizarea provizioanelor specifice de risc de credit, prin care se extinde tratamentul aplicabil instituțiilor de credit și asupra IFN;

Norma BNR nr.2/2007 pentru modificarea și completarea Normei BNR nr.2/2006 privind capitalul minim al instituțiilor financiare nebancare;

Norma BNR nr.4/2007 pentru modificarea și completarea Normei BNR nr. 6/2006 privind criteriile pentru înscrierea în Registrul special a instituțiillor financiare nebancare.

În vederea reglementării activității valutare spre o adaptare a acesteia la legislația europeană, a fost emisă Norma BNR nr.13/2007 care viza reglementarea accesului rezidenților sau nerezidenților la efectuarea de operațiuni de schimb valutar cu valute necotate. Spre sfârșitul acestui an a fost abrogată și Norma BNR nr.6/2005 care avea în vedere importul și exportul fizic de instrumente de plată sub forma numerarului.

În anul 2008 spre deosebire de 2007 reglementările BNR au vizat în principal următoarele aspecte:

modificare prevederilor prudențiale în scopul temperării creditului (Regulamentul BNR nr.4/2008, Regulamentul nr.11/2008 etc.);

alicarea corespunzătoare a cadrului Basel II (Regulamentul BNR nr.3/2008, Regulamentul BNR nr.5/200/);

completarea cadrului de acces la activitatea bancară (Regulamentul BNR nr.1/2008, Regulamentul BNR nr. 2/2008).

Referitor la reglementarea activității desfăsurate de IFN, în afară de Regulamentele BNR nr.4/2008 și nr.11/2008, specialiștii BNR s-au axat pe procesul elaborăriii și promovării în Parlament a Legii nr.93/2009 cu referire la instituțiile financiare nebancare.

Cadrul legal din domeniul garantării depozitelor din sistemul bancar a reprezentat pentru BNR baza demarării unui proiect de act normativ,transpus prin intermediul Directivei 2009/14/CE în legislația națională.

Conform rezultatelor financiare obținute de BNR la sfârșitul anului 2010, am dedus că în acest an obiectivul urmărit de banca cebtrală a fost de obținere a stabilității prețurilor, și nu neaparat o maximizare a profitului conform performanțelor de ordin comercial, specificate de acquis-ul comunitar.

În ceea ce privește modificarea legislației bancare în anii 2010-2011, Banca Națională a României a modificat și completat legile care vizează organizarea și funcționarea Băncii Naționale precum și a Centralei Riscurilor de Credit menționate în Legea nr.312/2004 și al Legii nr. 93/2009 (modificată și completată ulterior prin OUG nr.113/2009 cu referire la serviciile de plată, aprobată prim Legea nr.197/2010 modificată ci recompletată ulterior prin intermediul Legii nr.127/2011 care se afla în vigoare din 1 februarie 2012.

Dacă urmrim activitatea Bancii Naționale a României în anul 2012, acesta a avut ca și principal obiectiv respectarea prevederilor care survin în urma legii care face referire la Statutul Băncii Naționale, urmărind și obtinerea stabilității prețurilor pe termen lung.

Modificări ale legislației în ceea ce priveste Regulamentele BNR, au suferit modificări cel cu nr.17/2012 care făcea referire la unele condițiile de creditare, fiind completat și modificat prin Regulamentul nr.2/2015. Acest nou regulament prevedea următoarele modificări:

operațiunile realizate exclusiv în scopul restructurării creditelor potrivit actelor normative ce prevăd acordarea de către stat a unor facilități fiscale ori a altor avantaje debitorilor persoane fizice;

operațiunile realizate exclusiv în scopul conversiei creditelor persoanelor fizice, acordate în valută sau indexate la cursul unei valute în credite, în monedă națională sau moneda în care sunt denominate precum sau indexate sursele debitorului pentru rambursarea creditului.

CAPITOLUL 3. CALITATEA INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

3.1 Contextul european: cerințe bancare

Uniunea Europeană este un conglomerat economic și prin statutul său existent, aspiră spre obținerea omogenității socioeconomice precum și a unei diversități spirituale. România a dorit să facă și ea parte din acest conglomerat, astfel că a făcut toate demersurile pentru a fi primită cu întregul ei capital cultural și material dar și cu incapacitățile pe care le are încă ( de ordin moral, juridic, economic și politic).

România este membră a Uniunii Europeane cu drepturi depline de la data de 1 ianuarie 2007, acesta fiind rezultatul unei lungi perioade în care țara noastră a făcut o serie de sacrificii și eforturi pentru a-și putea realiza acest obiectiv, începând chiar din deceniul trecut, punandu-se accentul pe el mai ales din anul 2000. Astfel că putem spune că prin încheierea unui ciclu de șapte ani (2000-2007), România a reușit să își ducă la îndeplinire obiectivul, începând o nouă etapă, probabil tot de șapte ani (2007-2014), care ar trebui să se încheie cu adoptarea de către România a monedei euro. Eforturile făcute de orice stat membru pentru a pătrunde în zona euro au avut în vedere modificări și adaptări ale cadrul normativ. Nu este de ajuns să armonizăm doar legislația, conform preluării acquis-ului european, astfel că trebuie să avem în vedere restructurarea cadrului normativ instituțional pentru pregătirea transferului puterii în domeniul monetar.

Dacă luam în considerare noul statut deținut de România, Banca Națională și-a impus, împreună cu alte autorități române, să facă în așa fel încât să vină în sustinerea economiei prin ajustarea și integrarea politicilor naționale în cadrul european.

Datorită existenței pe piețele financiare internaționale a unui surplus de lichiditate care căută randamente cât mai ridicate, în prima jumătate a anului 2007, calitatea de stat membru precum și liberalizarea contului de capital au influențat în mod pozitiv intrările de capital străin. Acest tip de finanțare a favorizat într-un mod pozitiv o apreciere a monedei naționale, având ca și efect reducerea inflației, dar a avut efecte negative asupra evoluției contului curent al banței de plăți, determinând o intervenție din partea BNR, prin intermediul politicii sale monetare. Putem spune că BNR a participat prin intermediul domeniilor sale de compentență la crearea Programului de convergență pentru anul 2007. Potrivit acestui proiect România ar fi trebuit să adopte moneda euro până la sfîrșitul anului 2014.

În cealaltă jumătate a anului 2007, investitorii străini și-au reorientat investițiile deoarece piața bancară a fost afectată de criza creditelor ipotecare cu risc ridicat din SUA, acest lucru determinând o retragere masivă de fonduri. În afară de acest incident, pe această piață s-a manifestat și o creștere a prețurilor alimentelor, prin urmare și a prețului petrolului.

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, sistemul bancar s-a confruntat cu o creștere a competitivității, acest lucru conducând la transformări structurale masive. Pe lângă cele 42 de instituții bancare existente în regimul instituțiilor de credit în anul 2007, un număr de 143 de instituții străine si-au anunțat intenția de a-și oferi serviciile bancare în România. Simultan, procedurii de notificare și de înscriere în registre au fost supuse 4563 de instituții financiare nebancare, dintre acestea 218 fiind înscrise în Registrul general.

Modificările înregistrate în anul 2007 în sistemul bancar din România au fost:

Banca Millennium, care face parte din grupul portughez cu același nume a primit autorizața începerii activității;

Trei sucursale din străinătate au fost deschise: Fortis Bank (Belgia), La Craixa (Spania) și Finicredito (Portugalia);

Banca UniCredit România a fuzinat prin absorție cu Banca HVB Țiriac, constituindu-se UniCredit Țiriac Bank;

Banca Blom Bank Egypt și-a încetat activitatea și a fost transferată către Blom Bank France Paris cu sucursala România;

Redenumirea în cazul: banca Finansbank România în Credit Europe Bank, a băncii Mindbank în ATE Bank România, iar banca Romexterra Bank și-a schimbat numele în MKB Romexterra Bank;

Banca Transilvania și-a deschis o sucursală în Cipru;

Spre sfârșitul anului 2007, în România existau 42 de instituții de credit care își desfășurau activitatea ( dintre care 41 de bănci și rețeaua cooperatistă CREDITCOOP). Sistemul bancar deține în structura sa, după forma de proprietate a capitalului, două bănci a căror principal acționar era statul ( CEC și Eximbank), 3 din băncile existente dețineau un capital majoritar privat românesc, iar restul de 36 erau bănci cu capital majoritar străin (aici fiind incluse și sucursalele băncilor străine).

Băncile cu capital majoritar de stat dețin un procent de numai 5,4% iar băncile cu capital majoritar străin dețin un procent de 94,6% din activele sistemului bancar românesc. Simultan, ponderea activelor băncilor cu capital străin, plus sucursalele băncilor străine, ajungeau la un procent de 87,9 %.

Datorită acestor modificări, putem observa faptul că în prezent sistemul bancar din România s-a apropiat în mare măsură de o privatizare integrală.

Anul 2007 a fost caracterizat printr-o creștere a concurenței pe piața bancară din interiorul țării, efortul depus de noii operatori pentru a putea dobândii o diversificare a produselor banacre, extinderea rețelei bancare prin unități specializate pe segmentul de retail și corporate banking, noi modalități de a stimula clienții, creșterea cotei de piață aferentă băncilor de mari dimensiuni, în condițiile în care numărul acestora a crescut până la sfârșitul anului 2007 de la 4 la 6.

În situația în care din dorința de a atrage cât mai mulți clienți, băncile au început să pună accentul din ce în ce mai mult pe zonele rurale, neexplorate încă, prin deschiderea de unități bancare în aceste zone (CEC, BRD) fiind presate de concurența intensă dintre ele.

În primele 9 luni ale acestui an în România s-au deschis 842 de unități bancare teritoriale noi, ajungandu-se la un total de 6323 de unități, iar numărul celor care lucrează în acest domeniu a depășit pragul de 70.000 de salariați, ajungând la un numar exact de 71.505, crescând cu aproximativ 6.000 de oameni față de cei care activau în domeniu la începutul anului.

În anul 2008, activele au crescut cu aproximativ 30 % față de aceeași perioadă a anului 2007 , ajungând la 79,6 miliarde de euro. Activele bancare reprezentau 59% din PIB, în comparație cu 54% cât reprezentau în 2007, remarcându-se faptul că au evoluat mai rapid decât PIB-ul României.

Tot în decursul acestui an, BCR-Banca Pentru Locuințe și sucursala băncii DEPFA Bank Plc Dublin au primit autorizație de deschidere.

Structura sistemului banacr din anul 2008 față de structura acestui sistem în anul 2009 o regăim prezentată în tabelul de mai jos, de unde putem deduce și faptul că numărul total de instituții din anul 2009 este mai mic decât cel din 2008.

Tabelul nr .3.1 Componența sistemului bancar pe forme de proprietate

Sursa: Raport anual al BNR, 2009

Având în vedere modificările de structură care au avut loc, putem spune că ponderea activelor deținute de băncile cu capital privat sau majoritar privat în totalul activelor existente în sistemul bancar românesc era, la sfârșitul anului 2009 de 92,7%, perioadă în care băncile cu capital integral de stat dețineau o pondere de numai 7,3%.

În tabelul următor este prezentat modul în care a fost distribuit capitalul social al instituțiilor financiare nebancare după țara din care provine pentru cele 54 de entități înscrise în Registrul special la 31 decembrie 2010.

Tabelul nr.3.2. Ponderile capitalului social în funcție de țara de origine

Sursa: Raport anul al BNR, 2010.

Din acest tabel observăm că, majoritatea țărilor de proveniență sunt state membre ale Uniunii Europene, excepție fac Statele Unite ale Americii și Efveția (acestea dețin o pondere cumulată sub 2% din totalul capitalului instituțiilor financiare nebancare).

În topul clasamentului le regăsim pe Olanda, Italia, Suedia, Franța,Austria care dețin cumulate peste 76 % din totalul capitalului strain investit în IFN existente pe teritoriul țării noastre.

Dacă facem o comparație cu situația existentă în anul 2009, putem observa o creștere a capitalului atohton, acesta ajungând la 42% la sfârșitul anului 2010 față de 28 % cât dețineam în 2009. Aceste creșteri au fost determinate de faptul că aportul acționarilor români a fost semnificativ superior aporturilor acționarilor din afara țării determinându-se majorări de capital social. Printre aceste evoluții se enumeră și evuluția capitalului suedez care a crescut de la 4,16% la aproximativ 8% până la sfârșitul anului 2010, iar printre cele care au suferit diminuări în acest an se enumeră capitalul din Belgia și Luxembur care s-a diminuat de la 17% existent în anul 2009 la aproximativ 3% în anul 2010.

Capitalul social de proveniență străină în ansablul său, având în vedere raportul de schimb leu/euro a fost de 1,62 de miliarde de lei la sfârșitul anului 2010 reprezentând aproximativ 378 de milioane de euro, reducându-se cu 29,5 milioane de euro față de anul anterior.

Pentru a asigura continuarea reformelor începute în cadrul programului de asistență fi nanciară încheiat cu Uniunea Europeană (2009-2011), autoritățile române au solicitat, la începutul anului 2011, acordarea unui sprijin fi nanciar de tip preventiv în cadrul facilității de asistență fi nanciară pe termen mediu a Uniunii Europene. Ca urmare, la 12 mai 2011 a fost adoptată decizia Consiliului UE prin care se acordă României asistență fi nanciară de tip preventiv în valoare de 1,4 miliarde euro pentru perioada 2011-2013.

În anul 2013 piața financiar-bancară internațională a fost zguduită de două evenimente importante, în prima parte a acestui an a fost vorba despre criza bancară cipriotă și în partea a doua a anului de anunțul federal făcut în legătură cu reducerea treptată a injectărilor de lichiditate din economie datorită nevoii de a achiziționa obligațiuni. România a fost afectată însă doar partial de aceste perturbații, criza cipriotă fiind bine gestinată în România de instituțiile de credit cu capital cipriote. În ceea ce privește însă anunțul Fed în ceea ce privește reducerea volumului investițional, investitorii au demonstrate în acest context că România este bine percepută de investitorii din afară în comparație cu alte economii emergente. Un rol substanțial în acest sens l-a jucat și realizarea acordurilor de tip preventiv încheiate între Uniunea Europeană, Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială pentru perioada 2011-2013 plus reînoirea acestora pentru o perioadă de doi ani.

În România, consolidarea economică a continuat în anul 2014, în pofida turbulențelor provenind din mediul internațional. Pe fondul unei combinații echilibrate de politici economice, criteriile de convergență nominală stipulate în Tratatul de la Maastricht au fost îndeplinite în totalitate, pentru prima oară în perioada postaderare. Totodată, a continuat procesul de convergență reală, dinamica PIB depășind semnificativ ritmul mediu de creștere din Uniunea Europeană.

Cele mai recente evaluări ale Comisiei Europene, ne arată faptul că deficitul structural (exprimat ca și pondere a PIB-ului față de prețurile curente) s-a micșorat de la 1.5 % cât era în 2013 la 1% în anul 2014, scădere realizată ca urmare a faptului că România se afla cu un an înainte de atingerea termenului în vederea operaționalizării prevederilor Pactului de stabilitate și dezvoltare economică, coordonarea și predominante în cadrul Uniunii Economice și Monetare.

În ceea ce privește poziția României pe plan extern, acesta și-a susținut evoluția sustenabilă din ultimii ani, corecția aplicată contului curent ajungând până la aproximaiv 0,4% din PIB.

După șase luni consecutive de îndeplinire a criteriului referitor la stabilitatea prețurilor, în decembrie 2014 – deși rata anuală a IPC s-a situat sub limita inferioară a intervalului țintit de BNR – rata medie anuală a indicelui armonizat al prețurilor de consum (IAPC) s-a plasat la 1,4 la sută, cu 1,8 puncte procentuale sub valoarea din decembrie 2013, dar cu 0,1 puncte procentuale peste nivelul de referință aferent criteriului (Tabel ). Situația a fost generată de caracterul inerțial imprimat ratei medii a inflației de modul de calcul, care determină reflectarea cu o anumită întârziere a dezinflației vizibile la nivelul ratelor anuale. Este însă important de menționat că valoarea de referință a criteriului s-a plasat la un nivel extrem de redus față de valorile istorice, în contextual scăderii substanțiale a prețurilor la energie în ultima parte a anului 2014, care a contribuit la înregistrarea unor rate negative ale inflației IAPC (indicia prețului de consum actualizat) într-un număr tot mai mare de state membre ale UE.

Tabel 3.1 Criteriile de convergență nominal

Sursa: Eurostat, calcule realizate de BNR.

Pe baza tabelului putem să deducem faptul că criteriul referitor la stabilitatea prețurilor a fost îndeplinit și în primele luni ale anului 2015, iar pe fondul traiectoriei indicatorului presupunem că România se va încadra în valoarea de referință și în restul anului.

Îndeplinirea sustenabilă a criteriilor de la Maastricht este condiționată de atingerea unui nivel ridicat de convergență reală, care le oferă susținere prin diminuarea expunerii economiei la șocuri asimetrice, precum și prin limitarea diferențelor în transmisia celor simetrice. Cel mai sintetic indicator al gradului de convergență reală este nivelul PIB pe locuitor. În România, PIB pe locuitor exprimat conform standardului puterii de cumpărare s-a plasat în 2014 la circa 52 la sută din cel al zonei euro. Acest decalaj s-a îngustat considerabil – cu peste 20 de puncte procentuale – în cursul ultimilor 10 ani, însă adoptarea cu succes a monedei unice presupune continuarea progreselor în acest plan, astfel încât România să atingă în prealabil un nivel cel puțin comparabil cu cele la care a avut loc intrarea altor state în zona euro (58 la sută în cazul Estoniei, 60 la sută pentru Letonia, 65 la sută pentru Slovacia).

3.2 Analiza sistemului bancar românesc prin prisma reglementărilor eropene

Principalii furnizori de pe piețele naționale din zona euro au fost băncile, furnizând servicii financiare. Odată cu desfințarea barierelor existente între piețele naționale și locale, băncile din Uniunea Europeană și-au dat seama că această nouă realitate aduce cu ea și o serie de presiuni. Instituțiile din domeniul financiar au reacționat în moduri diferite la aceste schimbări ale mediului în care activau, marea majoritate au încercat să își reconsidere poziția pe piața nou- creată prin implementarea unor noi activități sau prin dezvoltarea sau extinderea celor existente în plan geografic.

În momentul de față printre caracteristicile cele mai importante ale instituțiilor bancare regăsim internaționalizarea. Dezvoltarea sistemelor bancare din Europa Centrală și de Est a pus bazele extinderii activității băncilor străine și în aceste zone.

Cauzele pentru care băncile străine au inceput să investească în această zonă sunt datorate menținerii clientelei existente din țara de origine, dar și avantajele rezultate în urma posibilităților de creștere a sistemelor bancare menționate mai sus.

În afară de avantajele care rezultă în urma restructurării sistemului bancar european și întărirea legăturilor existente între băncile aflate pe teritorii diferite, apar și o serie de probleme în ceea ce privește riscurile bancare precum și vulnerabilitatea care caracterizează sistemul banacar internațional.

În acest proces de globalizare a fost inclusă și România, a cărui sistemul bancar a suportat ample restructurări, acest lucru având ca și scop atragerea investitorilor străini.

După perioada de tranziție, perioadă în care sistemele bancare din Europa Centrală și de Est au suferit restructurări, privatizări și fuzionări, în momentul de față acestea aflându-se într-o nouă etapă caracterizată printr-o armonizare cu sistemele bancare a țărilor mai dezvoltate din Europa.Chiar dacă au existat aceste restrcturări, sistemele bancare din România și nu numai, mai au mult până să ajungă la fel de dezvoltate precum cele din Europa Occidentală. Studiile făcute înainte de aderarea la Uniunea Europeană au scos în evidență faptul că ponderea pe care o deține capitalul străin în sistemele bancare aspirante la Uniune diferă de ponderea pe care o deține acest capital în structurile bancare a țărilor care sunt membre deja. Conform statisticilor, țările care doresc să devină membre a Uniunii Europene au o pondere a capitalului străin în totalul capitalului bancar de aproximativ 65%, procentaj cu tente de creștere dacă luăm în considerare finalizarea acestor procese de privatizare a băncilor. Existau țări în care sistemele banacre erau deținute în cea mai mare proporție de capitalul strin. În schimb, în cazul țărilor care erau deja membre ale Uniunii, capitalul străin abia dacă atinge procentul de 20% din capitalul instituțiilor bancare.

Factorii care au dus la reducerea ponderii capitalului străin în sistemele bancare din țările care fac deja parte din Uniune se numără și ritmul cu care piața se integrează în trecut, existența diferentelor culturale între bănci, cât și dorința venită din partea autorităților cât și a băncilor de a controla piața. De aici a venit și nevoia de restructurare a sistemului a țărilor care au aderat, mărind gradul de eterogenitate și crescând ponderea capitalului provenit din afara țării.

Adevăratele motive pentru care investitorii străini se grabeau să investească în țările nou aderate erau că: costurile mult mai mici față de producătorii locali, acestia avea avantajul deținerii anumitor produse care erau unice pe piața respectivă. Pe langă toate acestea, se adaugă și faptul că băncile străine și-au urmat clienții care la randul lor au investit în țările din zona Europei Centrale și de Est.

Dacă privim lucrurile din perspectiva legislației, putem spune că având în vedere că majoritatea țărilor din Europa Centrală și de Est și-au început reformele bancare dupa 1990, întelegem de ce băncile străine au putut să ofere produse și servicii care se diferențiau de cele deținute de băncile locale.

Modul în care au fost privite băncile străine de la țără la țară este diferit, însă marea majoritate susțin că prin implicarea în sistemul bancar și aportul pe care în aduc prin intermediul know-how-ului, băncile străine au avut un rol substanțial în ceea ce privește restrcturarea și modernizarea sistemului bancar din toate țările din Europa Centrală și de Est, rezultând o creștere substanțială a concurenței și a eficienței acestor sisteme bancare. Chiar dacă odată cu implicarea investitorilor străini în sistemul nostru bancar au rezultat câteva avantaje care nu le putem contesta, țările din această zonă aveau câteva îndoieli în ceea ce privește aceste influențe deoarece nu doreau să fie concretizate în pierderea controlulului față de sistemul bancar național, sau destabilizarea acestuia prin modului în care băncile străine sunt strâns legate de sediile centrale din țara din care acestea provin, acest lucru ducând la o supraveghere bancară mai dificilă, băncile locale pierzând avantaje în fața băncilor străine deoarece experiența și-a spus cuvântul.

Având în vedere tendințele care se manifestă la nivel european, în ceea ce privește sistemul bancar de România putem spune că restructurările care au avut loc și-au pus aprenta și asupra piețelor noastre naționale. Astfel că dacă pe plan internațional tendința marilor bănci a fost de se organiza și dezvolta astfel încât să devină și mai mari, băncile din sistemul bancar românesc au intrat într-un proces de concentrare prin intermediul achizițiilor și a fuziunii, un exemplu în acest caz fiind fuziunea dintre HVB Bank România și Ion Țiriac Bank. Simultan, putem observa că băncile au inceput să se specializeze, lucru evidențiat în domeniul finanțării IMM-urilor de către ProCredit Bank, în domeniul băncilor pentru locuințe de Raiffeisen Bank și HVB Bank iar domeniul creditelor pentru autoturisme de Porsche Bank.

Ca urmare a acestor modificări, la sfârșitul anului 2006 sistemul bancar era constituit dintr-un număr de 38 de instituții de credit (comparativ cu 39 existente în 2005), din care: 2 cu capital de stat, 3 cu capital privat autohton, 26 cu capital majoritar străin și 7 sucursale ale unor bănci străine .

Pe de altă parte, faptul că băncile cu capital străin și-au pus amprenta asupra pieței bancare naționale a dus la o accelerare a procesului de dezvoltare și adpoptare a unor noi tehnici de tehnologie avansată. Referitor la ponderea capitalului străin în sistemul bancar românesc, în anul 2006 arata în felul următor:

Tabel 3.1 Participațiile capitalului străin, la capitalul sistemului bancar românesc

Sursa: Raport anul BNR, 2006.

Dacă privim în trecut, deducem că etapa cecurilor și a instrumentelor de plată facute pe hârtie au fost depășite relativ repede în comparație cu alte țări la care acest proces s-a întins pe parcursul a câtiva ani, România făcând parte din țările cu instrumente de plată procesate electronic. Acest lucru a evoluat într-un mod neașteptat, numărul utilizatorilor și ansamblul operațiunilor derulate prin intermediul mijloacelor electronice de plată crescând considerabil, România câstigând din ce în ce mai mult teren în ceea ce privește internet banking, în funcție de tendințele de dezvoltare manifestate la nivel european, chiar și global referitor la serviciile de e-banking si e-finance.

Ca și dovadă a rolului tot mai important a dezvoltării tehnologiei informaționale în domeniul bancar, amintim de dezvoltarea Sistemului Electronic de Plăți, care începând cu anul 2006 a permis reducerea timpilor în care se făcea decontarea plăților, reducerea comisioanelor, păstrând o legătură cu sistemul european Target, ridicând gradul de siguranță al sistemului.

În ceea ce privește intermedierea bancară, aceasta a fost la sfârșitul anului 2004 de aproximativ 18 % ( față de procentul de aproximativ 9% în 2000), în 2006 acest procent se situase deja la peste 20 de procente.

Statisticile ne arată că, țările care după aderarea la Uniunea Europeană, au adoptat ”euro” ca monedă unică, au ajuns la un procent de 50% în ceea ce privește nivelul de intermediere banacră internațională. La aproximativ același nivel ar putea ajunge și România, după adoptarea monedei ”euro”, iar printre rolurile cele mai importante le vor avea concurența de pe piața bancară, precum și politicilor marilor actori cu privire la dezvoltarea rețelelor de pe teritoriul țării, punându-se accentul pe calitatea serviciilor și nu pe numărul băncilor existente.

În contextul internaționalizării activității bancare, și implicit, ca urmare a creșterii concurenței, este necesară acceptarea unei soluții pentru consolidarea capitalului băncilor mici, ale căror active nu depășesc 1% din activele sistemului bancar românesc.

Pe parcursul anului 2007, dat fiind noul statut al României de țară membră a UE, competiția din sistemul bancar s-a accentuat sensibil, conducând la transformări structurale. În afara celor 42 de instituții de credit înscrise în Registrul instituțiilor de credit în anul 2007, un număr de 143 instituții străine au notificat intenția de a oferi servicii bancare pe teritoriul României. Totodată, au fost supuse procedurii de notificare și înscrise în registre 4 563 instituții financiare nebancare (IFN), dintre care 221 au fost înscrise în Registrul general. Dintre acestea, 3 instituții financiare nebancare au fost radiate până la sfârșitul anului 2007.

În ceea ce privește situația financiară în anul 2008, putem afirma că odată cu obținerea prcentului de doar 13,6% din PIB a datoriei publice, România se încadrează sub plafonul de 60% din PIB, stabilit în Tratatul de la Maastricht. Tot pe parcursul acestui an a fost autorizată deschiderea BCR-banca pentur locuințe și a unei sucursale a DEPFA Bank PLC. din Dublin.

Pentru a evidenția alcătuirea sistemului bancar existent în anul 2009 comparativ cu anul 2008 am întocmit următorul tabel:

Tabel 3.2 Componența sistemului bancar pe forme de proprietate

Sursa: Raport BNR, anul 2009.

Ținând cont de modificările de structură menționate mai sus, numărul de active deținute de băncile cu capital privat sau majoritar privat din totalul activelor sistemului bancar românesc era spre sfârșitul anului 2009 aproximativ 92,7% ( ponderea activelor băncilor cu capital străin, inclusiv sucursalele băncilor străine în anul 2008 a fost de 85,3%), perioadă în care băncile cu capital integral sau majoritar de stat dețineau un procent de numai 7.3%.

Pe durata desfășurării anului 2010 a avut loc numai o modificare în structura sistemului bancar din România, si anume începerea activității băncii Garanti Bank S.A.- cu personalitate juridică română; și preluarea de către aceasta a întregii activități a băncii GarantiBank International N.V.- sucursala existenă în România. Comparativ însă cu anul 2009 numărul sucursalelor străine s-a diminuat cu o unitate, la sfârșitul anului ajungând la 9 entități străine, numărul băncilor străine crescând de la 32 la 33 de bănci.

Anul 2011 nu a adus modificări semnifiative în structura sistemului bancar românesc. Astfel, pe parcursul acestui an au avut loc preluarea activității Sucursalei Anglo-Romanian Bank de către BCR și transferul acțiunilor deținute de stat la Banca de Export-Import a României – Eximbank din administrarea AVAS în cea a Ministerului Finanțelor Publice, potrivit prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/2011. O serie de schimbări în structura acționariatului s-au produs la Volksbank România SA, care are un nou acționar majoritar – VBI Beteiligungs GmbH, și la Marfi n Bank România, în cazul căreia acționarul majoritar a devenit Marfi n Popular Bank Public Co Ltd. Cyprus după fuziunea sa cu Marfi n Egnatia Bank of Greece. De asemenea, au intervenit modifi cări ale denumirii unor instituții de credit, cum este cazul sucursalei din București a băncii Caja de Ahorros y Pensiones de Barcelona (La Caixa) care a devenit Caixa Bank și al Libra Bank al cărei nume s-a schimbat în Libra Internet Bank.

În consecință, comparativ cu anul 2010, numărul sucursalelor băncilor străine s-a diminuat cu o unitate, ajungând la 8 entități la 31 decembrie 2011, în timp ce numărul băncilor autohtone a rămas același, respectiv 33 de entități.

Pe parcursul anului 2012 s-au produs o serie de modifi cări în structura sistemului bancar românesc. Astfel, față de sfârșitul anului 2011, numărul instituțiilor de credit a scăzut de la 41 la 401 de entități, ca urmare a fuziunii prin absorbție dintre Intesa Sanpaolo România și C.R. Firenze România (banca absorbită), fi nalizată la 1 octombrie 2012. O schimbare s-a produs în structura acționariatului instituției de credit Banca Românească S.A. – membră a Grupului National Bank of Greece, ca urmare a achiziționării de către acționarul majoritar National Bank of Greece a acțiunilor deținute de către BERD. O serie de alte modifi cări înregistrate pe piața bancară din Grecia au avut ulterior impact asupra structurii acționariatului băncilor cu capital originar din această țară. Este cazul ATE Bank România, care a fost achiziționată de Piraeus Bank Grecia, ca urmare a preluării de către aceasta a operațiunilor Agricultural Bank of Greece. Totodată, au intervenit schimbări ale denumirii unor instituții de credit, și anume MKB Romexterra Bank S.A. și Emporiki Bank România S.A., care au devenit Nextebank S.A., respectiv Crédit Agricole Bank România S.A.. În consecință, la sfârșitul anului 2012, în sistemul bancar românesc activau 32 de bănci, persoane juridice române (inclusiv o organizație cooperatistă de credit) și 8 sucursale ale băncilor străine.

Sursa: Raport BNR 2012.

Referitor la anul 2013, în structura sistemului bancar românesc s-au produs o serie de schimbări semnifi cative, după cum urmează:

− Libra Internet Bank a trecut din grupul băncilor cu capital majoritar românesc în categoria instituțiilor de credit cu capital privat majoritar străin, ca urmare a consolidării poziției de acționar majoritar a Fondului American Broadhurst Investments, prin majorări succesive de capital social;

− Raiffeisen Bank a semnat un acord de preluare a portofoliului de retail al Citibank România, după decizia acesteia de a se retrage din zona operațiunilor cu persoane fi zice;

− Marfi n Bank România a preluat de la sucursala din România a Bank of Cyprus Public Company Limited active incluzând credite și colateralul aferent, cash și alte active lichide, precum și depozite ale clienților;

− The Royal Bank of Scotland plc și RBS Bank România au fuzionat prin absorbție, operațiunea fiind fi nalizată la începutul lunii septembrie 2013. Ca urmare a fuziunii, RBS Bank România (banca absorbită) și-a schimbat regimul juridic, trecând de la statutul de fi lială la cel de sucursală a The Royal Bank of Scotland plc, noua entitate devenind operațională imediat;

− ATE Bank România s-a divizat, o parte semnifi cativă a activelor și pasivelor sale fi ind transferată către Piraeus Bank România, în timp ce partea rămasă a fost preluată de către un investitor privat autohton – acționarul majoritar al Băncii Române de Credite și Investiții;

− grupul polonez Getin Holding a preluat integral banca locală Romanian International Bank;

− TBI Bank EAD Sofi a și-a început activitatea pe piața românească, prin deschiderea unei sucursale locale;

− Finicredito – Sucursala România și-a schimbat numele în Montepio Credito – Sucursala România;

− Caixabank – Sucursala București și-a încetat activitatea în România.

La sfârșitul anului 2013, sistemul bancar românesc cuprindea 40 de instituții de credit (același număr ca și anul precedent), din care 31 de bănci, persoane juridice române (inclusiv o organizație cooperatistă de credit) și 9 sucursale ale băncilor străine.

Modificările intervenite la nivelul acționariatului instituțiilor de credit pe parcursul anului 2014 nu au determinat schimbări majore în structura sistemului bancar românesc pe forme de proprietate. Dintre acestea, este de remarcat schimbarea încadrării Băncii Transilvania, în prima parte a anului, din categoria instituțiilor de credit cu capital majoritar străin în cea a instituțiilor de credit cu capital majoritar autohton, pentru ca la finele anului aceasta să redevină, însă, instituție cu acționariat majoritar străin în urma achiziției de acțiuni de către Corporația Financiară Internațională. De asemenea, s-a putut remarca începutul concretizării unei noi tendințe de consolidare a sistemului bancar, respectiv realizarea unor fuziuni între entități bancare și instituții financiare nebancare, cum este cazul celei dintre Raiffeisen Bank și Raiffeisen Capital Investment (finalizată în luna mai 2014), respectiv dintre Garanti Bank și Domenia Credit IFN (noiembrie 2014).

Alte evenimente notabile pentru piața bancară locală, desi nefinalizate în anul 2014, au fost reprezentate de cumpărarea Băncii Millennium de către OTP Bank Romania și a Volksbank de către Banca Transilvania. În sistemul bancar românesc activează un număr de 40 instituții de credit, din care 31 sunt persoane juridice române (inclusiv o organizație cooperatistă de credit) și 9 sunt sucursale ale unor bănci străine (Tabel 3.4)

Tabel 3.4 Componența sistemului bancar pe forme de proprietate

Sursa: Raport BNR 2014.

În ceea ce privește capitalul social al instituțiilor de credit din România,acestea au următoarea structură: 25 de instituții de credit cu capital majoritar străin, 4 insituții de crdit cu capital majoritar privat autohton ( Banca Comercială Carpatica, Banca Comercială Feroviară, Banca Română de Credite și Investiții, CREDITCOOP) și două instituții de credit cu capital integral sau majoritar de stat ( CEC Bank și EXIMBANK).

In concluzie, consolidarea sistemului bancar va continua, pe măsură ce procesul aderării la Uniunea Europeană va avansa, integrarea europeană punând băncile mari într-o poziție mai dificilă, deoarece acestea vor trebui să facă față competiției cu marile grupuri financiare europene.

Când este vorba despre sistemul bancar românesc, restructurarea acestuia trebuie să aibă în vedere previziunile referitoare la evoluția economiei pe ansamblu, precum și nivelurile posibil de atins pentru anumite perioade. Sistemul bancar românesc, mult avansat în opinia noastră pe calea reformei, are rolul de asigurare a circulației sănătoase a banilor în economie, de implementare în practică a reglementărilor și măsurilor de politică monetară și de realizare a condițiilor necesare

reluării procesului de creștere economică a țării.

Aflată, datorită conjuncturii actuale și în circumstanțele modificărilor de substanță ce se desfășoară în economia continentală și mondială, în centrul politicilor de restructurare și de dezvoltare economică, funcționarea eficientă, pe baze moderne, a sistemului bancar din

România reprezintă una din condițiile fundamentale ale strategiei de aderare a țării noastre la

standardele Uniunii Europene.

3.3 Note atributive ale Băncii Naționale a României în evoluția economiei românești

Înainte de anul 2000, la restricțiile economice, financiare, monetare și valutare rezultate în urma unui ritm lent al reformelor și constrângerilor rezultate din cauza datoriei externe care atingea un procent de aproximativ 30% pe termen lung observăm faptul că necesarul de finanțare externă era cu mult peste sursele de finanțare disponibile, rezultând incapacitatea Băncii Naționale a României de a face modficările necesare restructurării bancare.

Banca Națională a României are un rol intrinsec în menținerea stabilității financiare, date fiind responsabilitățile ce rezultă din dubla sa ipostază de autoritate monetară și prudențială. Atribuții subsumate obiectivelor de stabilitate financiară sunt exercitate atât prin reglementarea și supravegherea prudențială a instituțiilor aflate sub autoritatea sa, cât și prin formularea și transmiterea eficientă a măsurilor de politică monetară și supravegherea funcționării în condiții optime a sistemelor de plăți și decontări de importanță sistemică. Totodată, este necesară identificarea riscurilor și vulnerabilităților întregului sistem financiar, în ansamblul său și pe componentele sale, deoarece monitorizarea stabilității financiare este preventivă. Apariția și dezvoltarea unor disfuncționalități, precum evaluarea incorectă a riscurilor și ineficiența alocării capitalului, pot afecta stabilitatea sistemului financiar și stabilitatea economică.

Cooperarea în domeniul stabilității financiare

Cooperarea dintre Banca Națională a României și celelalte autorități de reglementare și supraveghere a diferitelor sectoare ale sistemului financiar românesc s-au intensificat treptat, pe măsură ce sistemul financiar românesc, în ansamblul său, a devenit mult mai dinamic și complex, determinând întrepătrunderi la nivel instituțional. Astfel a devenit necesară conlucrarea dintre autoritățile responsabile cu autorizarea, reglementarea, supravegherea și controlul piețelor componente ale sistemului financiar, pentru a asigura transparența și integritatea sistemului financiar și a piețelor sale componente, respectarea cadrului legal aplicabil, precum și lărgirea cadrului național de stabilitate financiară.

Potrivit statutului său, BNR are ca și obiectiv fundamental asigurarea și menținerea stabilității prețurilor, principala atribuție a autorității monetare constituind-o conceperea și implementarea politicii monetare.

În ceea ce privește îndeplinirea obiectivului său principal, BNR a încercat să exercite o administrare cât mai eficientă a resurselor publice aflate la dispoziția ei, astfel încât pe termen lung măsurile implementate să ducă la reducerea ratei inflației (de la 14.1 % cât era la sfârșitul anului 2003, la procentul de 6,57% cât era în anul 2007). Având în vedere situația economiei din acel moment, a condus la înregistrarea de către Bănca Națioanală a României a poziției de debitor net al sistemului bancar, poziție generată de situația lichidității sistemului bancar. Manifestarea acestui indicator reflectă faptul că în sistemul bancar există un surplus de lichiditate reflectat la nivel structural, fapt care a dus la necesitatea băncii centrale de a interveni prin absorția acestei lichidități, în scopul evitării presiunilor inflaționiste.

În concluzie, în anul 2007, acționând în interes public, în vederea combaterii inflației și consolidării poziției valutare a statului, Banca Națională a României a înregistrat profitm pe fondul realizării unor cheltuieli semnificative cu dobânzile plătite în cadrul operațiunilor de politică monetară, reprezentând, în esență, costul edzinflației- condiție fundamentală pentru adoptarea monedei euro.

După integrarea României în Uniunea Europeană, Banca Națională a României a avut ca și principal obiectiv coordonarea și integrarea politicilor naționale în context european. În vederea realizării acestui obiectiv, BNR a avut întâșniri periodice cu autoritățile de supraveghere din străinătate, având ca și scop întărirea cooperării internaționale prin intermediul consultărilor. Printre evenimentele care au marcat anul 2008, trebuie să amintim de modul în care BNR a implementat cele 25 de principii de la Basel în vederea realizării unei supravegheri eficiente.

De asemenea, BNR a acordat o atenție deosebită dezvoltării unor proceduri și instrumente care să ajute la gestiunea crizelor financiare în conformitate cu responsabilitățile sale legale oferite de statutul său de banca centrală.

Eforturile constante ale BNR pe linia diminuării inflației la valori compatibile cu definiția stabilității prețurilor acceptată la nivel european și a menținerii stabilității financiare au contribuit la maturizarea mediului economic intern, creând premisele pentru revenirea băncii centrale pe poziția de creditor al sistemului bancar. În acest context, rezultatele financiare ale BNR s-au îmbunătățit substanțial pe parcursul anului 2008, profitul atins la finele anului (3 338,3 milioane lei) depășindu-l de peste șapte ori pe cel consemnat în anul precedent.

În contextul specific al anului 2009, obiectivul general al băncii centrale l-a constituit consolidarea procesului dezinflației în ritmul necesar atingerii țintelor anuale de inflație și asigurarea coborârii ratei inflației pe termen mediu spre niveluri compatibile cu definiția de stabilitate a prețurilor.

În anul 2010, acțiunile întreprinse de Banca Națională a României s-au concretizat în rezultate pozitive din perspectiva îndeplinirii principalelor sale atribuții statutare: asigurarea unei lichidităiți adecvate pe piața monetară, consolidarea nivelului rezervelor internaționale (cu infuență favorabilă asupra percepției de risc a investitorilor și asupra volatilității cursului de schimb), precum și întărirea stabilității financiare prin continuarea eforturilor demarate în această direcție în anul 2009. Totodată, banca centrală a acționat în sensul asigurării unor condiții monetare în sens larg adecvate din punct de vedere al minimizării efectelor de runda a doua ale majorării la 1 iulie 2010 a cotei standard a TVA (prin ancorarea anticipațiilor inflaționiste) și al atingerii țintei de inflație pe termen mediu.

În anul 2013, îndeplinirea obiectivului fundamental al Băncii Naționale a României privind reducerea ratei anuale a infl ației (de la 4,95 la sută în decembrie 2012 până la 1,55 la sută în decembrie 2013) s-a realizat în condițiile reducerii cheltuielilor proprii ale acesteia. Graficul nr.3.6 . relevă scăderea în 2013 cu 23,3 %, în termeni reali, a cheltuielilor operaționale totale ale Băncii Naționale a României (cheltuielile totale exclusiv cheltuielile cu diferențe nefavorabile din reevaluare) comparativ cu anul anterior.

Tabel 3.6 Grafic privind evolutia cheltuielilor operaționale totale ale BNR – VALORI AJUSTATE CU INFLAȚIA

Sursa: INS, BNR.

Rferitor la poziția pe care o are banca centrală în calitate de creditor al sistemului bancar precum și din perspectiva operațiunilor de politică monetară, absorția excesului de lichiditate din economie s-a realizat pe baza facilității de depozit. De menționat este și faptul că în cadrul operațiunilor de politică monetară, costul rezultat în urma îndeplinirii obiectivului fundamental stabilit prin lege privind obținerea stabilității prețurilor- fapt realizat și în anul 2013 prin intermediul procesului de dezinflație.

În anul 2014 România a îndeplinit toate cele patru criterii de convergență nominal, spre sfârșitul anului fiind îndeplinite trei dintre acestea: sustenabilitatea poziției fiscal realizat prin intermediul deficitului bugetar și al datoriei publice, stabilitatea cursului de schimb și cinvergența ratelor dobânzilor pe termen lung (tabel 3.7). Iar referitor la criterial despre stabilitatea prețurilor, în luna decembrie a anului 2014 a fost stabilit un ecart marginal pozitiv între indicatorul specific României și cel de referință.

Tabel 3.7 Criteriile de la Maastricht- criteriile de convergență nominală

Sursa: Eurostat, calcule realizate de BNR.

În ceea ce privește temperarea inflației din ultimii ani, acesta s-a datorat manifestării repetate a unor șocuri de ofertă în general favorabile dar și a unei evoluții a inflației preponderant descendentă rezultată în urma unei persistențe a deficitului de cerere agregată precum și a reducerii anticipațiilor agenților economici privind inflația. În tabelul de mai jos este prezentată evoluția ratei inflației din ultimii ani.

Grafic 3.5 Rata inflației a ajuns la un minim istoric de 1%.

Sursa: Institutul Național de Statistică.

În paralel cu reducerea în ultimii ani a dezechilibrelor interne și externe prin intermediul unor politici macroeconomice sustenabile3, ameliorarea semnificativă a percepției riscurilor asociate economiei românești a condus la eliminarea ecartului ratei dobânzii pe termen lung față de nivelul de referință la sfârșitul anului 2013.

În 2014, pe fondul tendinței pozitive privind evoluția ansamblului de indicatori macroeconomici (consolidarea activității economice, concomitent cu ameliorarea echilibrului extern și menținerea ratei inflației la valori relativ scăzute), rata medie anuală a dobânzii pe termen lung a coborât sub nivelul valorii de referință, poziționare anticipată a se menține în cursul anului 2015.

În ceea ce privește Programul de convergență 2015-2018, Guvernul României își păstrează angajamentul de adoptare a monedei euro la data de 1 ianuarie 2019, asumat în ediția precedentă a acestui document. Îndeplinirea acestui obiectiv foarte ambițios presupune însă coagularea unui consens de substanță la nivel politic, precum și al întregii societăți, cu privire la eforturile pe care le implică și la principalele coordinate ale procesului, elaborarea unei foi de parcurs cu obiective intermediare clar definite fiind extrem de importantă pentru coerența și credibilitatea demersului. Pentru ca economia națională să facă față cu succes exigențelor apartenenței la zona euro, se impun realizarea reformelor structurale necesare din perspectiva asigurării unei competitivități ridicate a economiei și atingerea în prealabil a unui grad suficient de convergență economică durabilă, deopotrivă reală și nominală.

CONCLUZII

Sistemul bancar din Europa a traversat o perioadă de tranziție, fiind în mare parte restructurat, privatizat și modernizat. În prezent, acesta se află într-o nouă etapă caracterizată de încercarea țărilor mai slab dezvoltate de a se integra cu sistemele bancare ale țărilor dezvoltate. Țările care au aderat mai târziu la Uniunea Europeană, printre care se află și România, sunt țări care se bazează în cea mai mare parte pe sistemul bancar, spre deosebire de celelalte țări mai dezvoltate. O deosebire esențială între sistemele bancare ale acestor țări o reprezintă ponderea capitalului străin în ansamblul capitalului bancar.

Odată cu dispariția barierelor dintre piețele naționale și locale, instituțiile financiare au reacționat în diferite moduri la aceste evoluții ale mediului, încercând să își reconsidere poziția pe noua piață, prin implementarea unor activități noi sau extinderea lor pe plan geografic. De aici deducem că una dintre cele mai importante caracteristici ale activității bancare din această perioadă o reprezintă internaționalizarea.

Restructurarea sistemului bancar din România a creat condiții propice pentru ca băncile străine să își extindă activitatea și în această zonă a Uniunii Europene, efectuând diverse investiții. Ținând cont de dorințele marilor bănci europene de a deveni și mai mari,rezultă ca România a făcut parte din această încercare de concentrare, prin achizitii sau fuziuni ( HVB Bank România cu banac ”Ion Țiriac”), sau diverse tendințe de specializare a băncilor(de exemplu: Raiffeisen Bank-banca pentru locuințe).

În dezvoltarea si restructurarea serviciilor bancare un rol important l-a jucat și dezvolatrea tehnologiei informaționale care permite reducerea timpilor de efectuare a plăților sau tranzacțiilor, diminuarea costurilor impuse de comisioanele bancare, interconectivitate cu sistemul European Target, precum și creșterea siguranței sistemului.

O altă parte a sistemului bancar românesc are în vedere segmentarea activității desfășurate de societățile financiare în ceea ce privește natura sau proveniența capitalului. În ultimii ani numărul conglomeratelor financiare a crescut semnificativ și în România, aceasta îmbrăcând forma grupurilor formate din instituțiile bancare, cuprinzând în general filialele bancare, societățile de valori mobiliare, chiar și societăți de leasing.

În opinia mea implicarea capitalului băncilor străine în sistemul noastru bancar va reprezenta una dintre cele mai importante tendinte care va influența activitatea băncilor comerciale. În prezent, România este una din țările cu o dominație mare a băncilor străine în capitalul sistemului bancar.

Una dintre cele mai importante direcții prioritare ale Băncii Naționale a României a vizat armonizarea legislației sistemului bancar din România cu cadrul legal, instituțional și de supraveghere impuse de Uniunea Europeană, direcții realizate prin libera circulație a mărfurilor, a serviciilor, a capitalului precum și a forței de muncă.

Pentru a se putea aplica cu success reglementările europene, banca centrală trebuie să țină cont de condițiile prealabile impuse de Comiteteul de la Basel și anume: politici macroeconomice sanătoase și care să dureze în timp,o infrastructură dezvoltată, proceduri pe măsură pentru rezolvarea eficaace și rapidă a problemelor din sistemul bancar.

Un lucru cunoscut de toată lumea a fost faptul că piața bancară românească are un mare potențial de dezvoltare, rezultat și din gradul de intermediere financiară care încă este destul de redus precum și nivelul de îndatorare al populației, fapt care contribuie la transformarea pieței bancare românești într-un punct atractiv pentru băncile străine.

După parerea mea, integrarea europeană a făcut ca managementul băncilor mari din România să își reorienteze activitatea, aceastea ajungând să concureze cu grupurile financiare europene. Concurența din ce în ce mai mare precum și intrarea pe piață a unor bănci străine au dus la necesitatea băncilor mici să își găseascî noi surse de finanțare pentru susținerea și dezvoltarea investițiilor majore precum dezvoltarea sistemelor IT sau extinderea rețelei. Având în vedere vremurile pe care le trăim, în opinia mea conceptual băncii de la distanță (internet banking, mobile bankin) va reprezenta una din marile tendințe ale sistemului bancar, opinie susținută și de evoluția țărilor care au aderat la Uniunea Europeanâ în urmă cu câtiva ani.

Atunci când vorbim despre restructurarea sistemului bancar românesc trebuie să ținem cont și de prognozele referitoare la evoluția economiei în ansamblu precum și targeturile care trebuie îndeplinite pentru anumite perioade de timp.

După parerea mea, sistemul bancar din România, avansat destul de mult pe calea reformei, are ca și obiectiv asigurarea circulației sănătoase a banilor în economia țării, de actualizare a reglementărilor și a masurilor referitoare la politica monetară precum și realizării procesului economiei țării.

BIBLIOGRAFIE

1.Bosno c., Dardac N., „Integrarea monetar-bancară europeană”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001.

2.Căpraru Bogdan, International banking. Teorie si practice, Editura, C.H. Beck, 2009

Georgescu Florin, Bilanțul evoluției sistemului bancar la un an de la aderarea la Uniunea Europeană, Forumul Bancar Român, București, 2007.

3.Isărescu Mugur Constantin, Reflecții Economice, Editura Expert, București 2006.

4.Ionescu L.C., Bǎncile și operațiunile bancare, Editura Economicǎ, București, 1996.

5.Iordan Mărioara, Iordache Floarea, Chilian Mihaela, „Sistemul bancar românesc în perioada 1990-2003: restructurare în contextul integrării europene”, Institutul dePrognoză Economică, București, 2005

6.Moroșan Gheorghe, Impactul adoptării euro asupra activității bancare din România, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2009.

7.Nistor Cornelia, Tranziția în România- Modelarea echilibrului economic, Editura Militară, București, 2004.

8.Paul Aurelian, Berea Alexandru, Modernizarea sistemului bancar, Editura Expert, București, 2003.

9.Pintea, Alexandru, Ruscanu, Gheorghi, Băncile în economia românească, Editura Economică, București, 1995.

10.Popa, I.L., Dima, B, Analiza Sistemului Bancar Comercial, Editura Mirton Timișoara, 2004

11.Săvoiu Vasile, , În trecere prin Banca Naționalǎ a României, R. A. “Imprimeria B. N. R.”, 1995

11.Socol Aura, Socol Gabriela, Macroeconomia integrării europene.Cazul României, Editura Economică, București, 2009.

12.Spulbăr Cristi, „Mutații în evoluția sistemelor bancare aflate în tranziție”, Analele Universității din Craiova, Seria Științe Economice, nr. 34, vol. 3, 2006.

13.Stoica Ovidiu, Căpraru Bogdan, Filipescu David, Efecte ale integrării europene asupra sistemului bancar românesc, Editura Universității „Al.I.Cuza”,Iași, 2005

14.Trenca Ioan I., Benyovszki Anamaria, Riscul portofoliului de credite, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj Napoca, 2011.

*** Consolidation and diversification in the euro area banking sector”, Banca Centrală Europeană, Buletin lunar, mai 2015.

***Julian Franks și Oren Sussman, Financial Distress and Bank Restructuring of Small to Medium Size UK Companies, Review of finance-Oxford Journals, martie 2015.

*** Smith, R., Walter, I. – Global Banking. New York: Oxford University Press, 1997

*** Spulbăr, Cristi, „Mutații în strategia bancară impuse de globalizare”, Revista Finanțe Bănci Asigurări, nr. 3/2005.

*** Spulbăr, Cristi, „Mutații în strategia bancară impuse de globalizare”, Revista Finanțe Bănci Asigurări, nr. 3/2006.

*** Spiridon, M., Bichi, C. și Drăgulin, I., „Sistemul bancar; dinamica reformei, slăbiciuni și provocări”, CEROPE, 2007, vvww.cerope.ro/workingp.aspx.

http://www.bnr.ro/Banca-Nationala-a-Romaniei-1.aspx

http://www.fgdb.ro,

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro