Restructurarea Proprietatii In Romania Premisa a Dezvoltarii Si Consolidarii Economiei de Piata

Lista abrevierilor

Lista tabelelor

Lista figurilor

INTRODUCERE

La baza dezvoltării unei societății stă progresul înregistrat în materie de proprietate. Sănătatea unui sistem economic este vitală pentru bunul mers al unei societăți de aceea este important ca la premisele construirii statului de drept să avem definite riguros drepturile de proprietate.

Definirea și apărarea drepturilor de proprietate constituie o parte tot mai importantă din regulile care guvernează majoritatea interacțiunilor economice, hotărând ce mișcări economice trebuie făcute prin crearea elementelor stimulative, prin responsabilizarea subiecților economici față de rezultatele obținute și față de parteneri, dar și pentru igienizarea vieții economice generale în vederea formulării și realizării corecte a cererii și ofertei pe baza concurenței.

Proprietatea, în sens economic, reprezintă totalitatea relațiilor dintre oameni în legătură cu însușirea bunurilor, aceasta pune în lumină componența, alcătuirea economiei din punct de vedere al proprietății și se referă la relația dintre populație, membrii societății și bogăția acesteia, relații guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.

Slăbirea drepturilor de proprietate asupra averii întregii națiuni prin îndepărtarea statului de la obligațiile sale de apărător al acestor drepturi conduce la derapaje în economia națională, încurajează corupția și chiar falimentul unor ramuri industriale.

Vorbind despre proprietate și drepturile de proprietate este firesc să ne gândim la interesele economice ce stau în spatele lor. Interesele economice fiind de fapt motivații ale oamenilor ce se manifestă la suprafața societății.

Acest subiect poate da naștere unui interes pentru dezvoltarea performanțelor agenților economici, fie dezinteres față de întreaga desfășurare a activității economice.

Anul 1989 a reprezentat momentul de cotitură pentru o serie de țări din blocul est – european, printre ele numărându-se și România.

Odată cu schimbările survenite în decembrie 1989, se produce trecerea de la comunism la democrație, respectiv instaurarea unui nou Guvern, schimbare ce a presupus transformări majore în economia românească.

Trecerea de la o economie centralizată la una bazată pe inițiativa privată a reprezentat una dintre principalele reforme economice după 1989, ce a avut ca scop formarea sectorului privat. Transformarea structurii de proprietate reprezintă rezultatul acțiunii populare din decembrie 1989, pentru pluralism politic, formarea sectorului privat, dar și o piață concurențială.

În cei douăzecișicinci de ani de la debutul perioadei de tranziție s-au scris mii de pagini cu privire la ce a însemnat tranziția în țara noastră, s-au făcut comparații cu procesul de tranziție din alte țări ex-socialiste, s-au creionat strategii, proiecte și etape pentru a avea un proces de privatizare de succes, cu toate acestea încă au mai rămas multe probleme nerezolvate și numeroase necunoscute.

Prezenta lucrare își propune să cerceteze și să evalueze impactul restructurării proprietății din România ca urmare a tranzitiei de la o piata centralizata la una concurentiala, precum și efectele propagate în economia românescă.

Cât de mult a contribuit doctrina economică, dar și cea juridică la restructurarea proprietății, formarea, dezvoltarea și consolidarea economiei de piață vom demonstra cu ajutorul unei analize aprofundate asupra tuturor companiilor privatizate începând cu anul 1992.

Având în vedere că literatura de specialitate atât la nivel mondial, cât și la nivel național este săracă, dar și faptul că doctrina de specialitate nu relevă un punct de vedere unitar, studiile care să releve gradul real de reușită al procesului de privatizare al economiei românești fiind de un real interes, ne propunem să cercetăm acest indicator și să îl introducem în circuitul economic mondial.

Procesul de privatizare poate fi caracterizat luând ca bază două seturi de date, referitoare la contribuția sectorului privat la formarea PIB și la procentul din proprietatea de stat privată inițială, transferată în proprietate privată individuală și asociativă.

Pe baza rezultatelor obținute vom fundamenta o propunere de finalizare rapidă a procesului de privatizare din România.

Lucrarea este structurată în cinci capitole, fiecare dintre acestea urmărind obiectivele propuse ale cercetării. Din punct de vedere al structurii, lucrarea are o formă de piramidă inversă, respectiv cercetarea proceselor economice abordează nivelul macroeconomic, urmând apoi nivelul mezo și microeconomic.

Capitolul 1 are ca principal obiectiv studiul cunoașterii în domeniul proprietății, abordând proprietatea ca fundament al activității economice, pornind de la teoria lui Aristotel și încheind cu deosebirile mari între doctrina economică și cea juridică privind conceptul de proprietate privată.

Lucrarea prezintă etapele evoluției acestor concepte și decupează cu prioritate perioada de tranziție de la o economie centralizată la o economie de piață. Conform conceptelor, fără drepturi de proprietate bine definite, fără o politică economică stabilă și coerentă, nu se poate crea fundamentul stabil al dezvoltării unei economii de piață.

Forma de proprietate este un concept important prin prisma celor două rezultate ale acesteia, și anume: fenomenul cunoscut sub denumirea de tezaurizare și modul de adoptare și aplicare a deciziilor. Indiferent de forma de proprietate, activitatea economică implică două faze distincte, respectiv procesul de realizare al veniturilor prin care se urmărește eficiența – activitate practică în scopul obținerii de venituri maxime la costuri minime, cea de-a doua fază se referă la modul de dirijare a acestor venituri – activitate complexă cu implicarea mai multor factori de natură psiho – socială.

S-a dovedit că problema formei de proprietate, de altfel strâns legată de procesul de privatizare, este o necesitate care trebuie înțeleasă în dinamica sa. Astfel, privatizarea este procesul prin care se schimbă forma de proprietate ale unor bunuri și activități deja existente pe piață (realizate deja) în esență a bunurilor aflate în proprietatea privată a statului.

Nu numai conținutul economic poate decide forma de proprietate, ci și activitatea politică, un rol important având ideologia, cât și puterea de influență a grupurilor de putere care joacă un rol major în societate.

Capitolul 2 cuprinde o analiză aprofundată asupra procesului de privatizare din România, pornind de la considerații generale asupra tranziției și continuând cu o detaliere a cadrului legislativ ce a reglementat activitatea de privatizare.

Pentru a se putea efectua transferul proprietății private de stat în proprietatea individuală și asociativă era nevoie de crearea unui nou cadru legislativ care să permită acest lucru, de încurajarea investitorilor, de crearea unei strategii economice și unor facilități fiscale astfel încât odată cu transferul companiilor de stat în domeniul privat să nu se piardă locurile de muncă, cu alte cuvinte să se limiteze rata șomajului.

Rezultatele acestei analize vor arăta impactul în economia de piață ca urmare a instabilității legislative și a deselor schimbări structurale în ceea ce privește instituția responsabilă cu această activitate, pe care o vom denumi instituția decidentă a procesului de privatizare.

Această instituție a avut mai multe denumiri: F.P.S., A.P.A.P.S., A.V.A.S., A.A.A.S., etc, însă în cuprinsul lucrării pentru simplificare o vom denumi A.V.A.S..

Cele mai multe discuții cu privire la procesul de privatizare par să se abată de la subiectul inițial prin aceea că ori sunt prea încâlcite, ori se folosesc de o definiție prea îngustă a privatizării.

Dintr-o perspectivă foarte generală privatizarea presupune transferul din domeniul privat al statutui către alți titulari, al dreptului de proprietate asupra activelor și de asemenea, asupra profiturilor viitoare realizate din exploatarea unei întreprinderi.

O altă problemă, care ar putea primi o soluție sau o explicație în urma cercetării, este legată de perioada mare necesară procesului, după 25 de ani acesta nefiind încheiat. Desigur, pot fi invocate motivații asociate unor cauze obiective sau subiective, legate de lipsa de oportunitate, criza economică sau neîncrederea investitorilor, însă cel mai probabil fenomenul “căpușării” societăților cu capital de stat nu a fost studiat.

Din cele 11.066 de societăți cu capital de stat pe care Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) – sub diferitele ei forme de organizare F.P.S., A.P.A.P.S., A.V.A.S. – le-a privatizat de-a lungul timpului, doar o parte din ele mai funcționează astăzi. Deși rolul procesului de privatizare, cel puțin la nivel conceptual, este acela de a aduce plus de valoare în economia românescă, în realitate, datorită eșecului procesului de privatizare, acest lucru nu s-a întâmplat.

Tot în cadrul acestui capitol vom analiza rata de succes a procesului de privatizare utilizând diferiți indicatori, pentru a determina dacă evoluția diferită a societăților privatizate în perioada postprivatizare este o consecință directă a modului în care managementul privat a reușit să facă față competiției cu o structură diferită față de contextul economic socialist.

În mod normal, statul ar fi trebuit să își aleagă partenerii dintre cei care vin să participe la privatizarea societăților oferite în aceste sens, în mod liber, concurențial, și desigur, cu respectarea condițiilor impuse de lege.

Așa cum vom demonstra cu ajutorul acestei analize, nu întotdeauna acest principiu a fost respectat.

Privatizarea societăților de stat nu trebuie privită ca un scop în sine, ea trebuie privită ca un mijloc de creștere economică, proces realizat în folosul indivizilor, societății și statului.

Capitolul 3 tratează un aspect unic în economia de piață și anume: postprivatizarea între eficiența economică și socială.

Analiza clauzelor contractuale va scoate la suprafață complexitatea procesului de privatizare în care cauzele și efectele se interconectează în contextul economic și politic românesc, dar și european sau chiar geopolitic.

Un aspect interesant al monitorizării procesului de postprivatizare îl reprezintă impactul social, statul renunțând în multe cazuri la o parte din preț din valoarea companiei pentru a menține locurile de muncă, dar și impactul ponderii investițiilor străine directe atrase ca urmare a procesului de privatizare.

Deși clauze precum cele ce țin de protecția socială, de investiții în retehnologizare sau infuzia de capital se regăsesc în mai toate privatizările companiilor mamut de genul SIDEX, DACIA sau ALRO doar unele dintre ele au trecut de bariera timpului și s-au dovedit a fi privatizări de succes aducând un plus de valoare adăugată.

Care a fost efectul acestei protecții sociale asupra forței de muncă este, de asemenea, un subiect demn de studiat!

Nu este lipsit de interes nici cercetarea modului în care privatizarea a contribuit sau nu la consolidarea capitalului românesc, la însănătoșirea mediului de afaceri sau la dezvoltarea unor localități sau zone.

Evoluția diferită pe care unele privatizări au avut-o în comparație cu altele așa cum vom demonstra, este dată, în opinia mea și de felul în care investitorii au înțeles să abordeze afacerile pe care le-au făcut cu statul român.

Din perspectiva analizelor post-privatizare, pot fi considerate privatizări de succes, acele privatizări în care au fost asumate și confirmate un volum mare de investiții. Angajamentele făcute de cumpărători prin diversele programe de dezvoltare și tehnologizare au avut ca scop relansarea economică a societății privatizate și a principalilor indicatori economico-financiari.

Capitolul 4 cuprinde o adâncire a procesului de privatizare printr-o analiză comparativă a două societăți privatizate, având același cod CAEN, dar în final cu rezultate total diferite.

Având în vedere impactul industriei auto la nivel național, dar și regional asupra economiei românești, în cadrul acestui capitol ne-am propus să analizăm procesul de privatizare al societății Dacia Mioveni SA și al SC ARO SA.

Cu ajutorul acestei analize ne dorim să găsim răspunsul la întrebarea: care sunt pașii care conduc către o privatizare de succes și care sunt cauzele care conduc la o privatizare ratată?

Ce ar fi trebuit să facă Statul Român pentru a crește rata de succes a privatizărilor?

În lipsa unor condiții general valabile, cum ar fi : un capital suficient disponil în vederea cumpărării companiei și retehnologizării, este recomandat ca privatizarea să se realizeze lent, pe etape care să vizeze anumite sectoare de activitate.

Capitolul 5 conține o propunere de finalizare a procesului de privatizare (mai ales) având în vedere că privatizarea a suscitat mediul economic și cel politic încă de la începutul procesului.

Veniturile obținute din procesul de privatizare au fost adevărate bule de oxigen pentru economia românescă, acestea devenind o sursă importantă la bugetul de stat. Astăzi constatăm existența a sute de pachete minoritare ce încă așteaptă identificarea unei metode de valorificare, ceea ce înseamnă că procesul de privatizare nu este încheiat.

Scopul acestei inițiative este de a valorifica pachetele minoritare de acțiuni deținute în continuare de stat în companii unde statul a vândut pachetul de control către un investitor privat, rezultatul fiind o privatizare indirectă.

Prin utilizarea unei analize amănunțite a legislației în domeniu, vom propune crearea unei societăți noi, o societate listată pe piața reglementată de capital (Bursa de Valori București), care să administreze și să valorifice aceste pachete minoritare de acțiuni într-un mod transparent și competitiv. Astfel, o serie de instituții publice vor fi degrevate de acest balst, fenomen ce va aduce plus valoare economiei românești.

Capitolul I. Proprietatea – fundament al activității economice

“Proprietatea reprezintă formă reală a libertății.” – G. K. Chesterton

1.1 Proprietatea – scurtă perspectivă istorică pe teritoriul național

La început, omul nu a putut trăi, apoi progresa, decât apropriindu-și bunurile din preajmă, apropiere ce s-a manifestat ca o simplă posesie, ca stăpânire de fapt (Stoica, V., 2004, pg. 214). Apărută, cel mai probabil, odată cu însăși apariția omului pe Pământ, proprietatea a stat și stă la baza dezvoltării societății omenești, reprezentând una din problemele fundamentale ale existenței individuale și ale societății umane. (Bîrsan, C., 2007, pg.27)

Originea proprietății poate fi plasată metafizic în dobândirea conștienței de sine a omului, redată în Vechiul Testament, sau, în abordarea paradigmei naturaliste, în aparația primelor comunități umane. Vechiul Testament relatează cum primii oameni, după căderea în păcat, au avut ca reacție conștiența de sine și, imediat, nevoia dobândirii unor bunuri: „atunci li s-au deschis ochii la amândoi și au cunoscut că erau goi, și au cusut frunze de smochin și și-au făcut acoperăminte.” (Vechiul Testament, Geneză, 3:7)

Din perspectivă naturalistă, se consideră că proprietatea – comună la început – a apărut odată cu primele forme ale organizării umane, atunci când pentru asigurarea supraviețuirii erau împărțite fructele culese sau animalele vânate. Omul primitiv nu ajunge la ideea de proprietate individuală, cel mai probabil din motivul că, în raport cu mediul înconjurător, el nu este conștient de individualitatea sa în calitate de persoană distinctă de grupul consangvin în care trăiește. (Lafargue, P., 1890, pg. 320)

În antichitate, pe teritoriul actual al României, Geto-dacii trăiau organizați în triburi, între acestea existând legături care, nu de puține ori, au dus la realizarea unor uniuni cu specific militar. În fruntea acestora regăsim o căpetenie, un șef militar care, de obicei, împărțea puterea politică cu un lider religios (perioada democrației militare). Cutumele geto-dace („cutuma mos majorum”) conțineau reglementări atât pentru relațiile sociale interne dintre membrii comunității, cât și externe. (Boboș, G., 1999, pg.182)

Statul dac s-a format și consolidat sub domnia regelui Burebista (82-44 î.e.n.), preponderent sub presiunea generată de expansiunea Imperiului Roman. Până la Burebista, regalitatea a avut preponderent funcții de natură militară și religioasă, însă acesta și următorii conducători preiau și funcții de ordin administrativ, legislativ și de justiție. (Boboș, G., 1999, pg.186)

Ulterior cuceririi Daciei de către Imperiul Roman (106-271), sistemul juridic incipient din acest teritoriu prezenta o pronunțată dualitate, respectiv, cutuma ca drept autohton pentru teritoriile libere ale fostului stat geto-dac și dreptul roman pentru suprafețele care erau provincii romane. Principiul „pax romana”, aplicat de Imperiu în teritoriile cucerite a permis dreptului autohton geto-dac, format pe baza cutumei, să coexiste cu dreptul roman, aplicabil cetățenilor romani rezidenți și peregrinilor.

Vechile cutume și elemente din dreptul roman au continuat să se aplice și în perioada feudală, fiind cunoscute sub denumirea de „Jus Valachorum” (dreptul vlahilor). Vechile norme cutumiare erau corespondente unei proprietăți comune asupra bunurilor – pământului agricol, pășunilor, pădurilor, apelor, turmelor etc.. În această perioadă a apărut și denumirea populară de „obiceiul pământului” sau „legea țării” (lex tarrae), ce reprezenta, mai degrabă, o formă de „drept agrar”. Acesta a împărțit locuitorii satelor, târgurilor și cetăților feudale în „pământeni” (indigeni, persoanele cu origine locală) și „venetici” (cei veniți de pe alte meleaguri). Legea țării acordă toate drepturile pământenilor și unele îngăduințe condiționate veneticilor. Drepturile pământenilor erau incluse în tradiția orală sub denumirea generică de legi („legea așezării”, „legea familiei”, „legea pădurii”, „legea apei” etc)., iar drepturile veneticilor se numeau slobozenii (Munteanu, C., Rujan, I.C., 2005, pg. 115).

Terenul arabil al obștii se dădea spre folosință membrilor acesteia, anual, prin tragere la sorți, păstrându-se dreptul de supraveghere și control al modului în care era utilizat. Înstrăinarea bunurilor obștii nu era permisă. Cu timpul pe lângă bunurile obștii au apărut și bunuri în stăpânire familială, acestea fiind delimitate prin înscrierea unor însemne familiale sau prin îngrădire. Față de terenurile familiale, obștea avea drept de protimis la cumpărare și drept de răscumpărare. (Munteanu, C., Rujan, I.C., 2005, pg. 117)

Odată depășită epoca timpurie a Evului Mediu, în Țările Române proprietățile feudale se dobândeau prin moștenire legală și danie domnească în Țara Românească și Moldova, danie regală și princiară în Transilvania, acte juridice încheiate între vii, fie de vânzare-cumpărare, fie donații sau schimburi. O altă metodă de obținere a proprietății era lăzuirea. A existat o periodică înaintare a ogoarelor asupra pădurilor, începută în feudalismul timpuriu și continuată, în ritmuri diferite, până în epoca modernă. Cu posibilitățile tehnice ale epocii – se doborau copacii cu securea, se scoteau rădăcinile cu sapa și apoi se ardea terenul respectiv – desțelenirea cerea eforturi fizice foarte mari și de lungă durată, motiv pentru care orice teren astfel obținut aparținea celui care efectuase defrișarea, indiferent de condiția sa socială. (Giurescu, D., 1973, pg.62)

Tipurile de proprietate se raportau la poziția socială a deținătorului și astfel coexistau: proprietatea domnească, care cuprindea domeniul personal al domnului sau al regelui/principelui în Transilvania; proprietatea boierească în Țara Românească și Moldova și proprietatea nobiliară în Transilvania; proprietatea ecleziastică sau bisericească, aceasta fiind o proprietate stăpânită de biserică, aparținea episcopiilor, parohiilor sau mânăstirilor; proprietatea țărănească liberă, numită în Țara Românească „moștenească” și în Moldova „răzeșească”.

Pământurile date boierilor (denumire acordată, inițial și până în sec al XVIII-lea, oricărui deținător de pământ) spre a fi lucrate aveau ca accesoriu plata unei părți din recoltă – „de câte ori domnia întărește unui boier stăpânirea unui sat și îi acordă diferite scutiri, cultura grânelor este implicit exprimată prin dijma ce se percepea, numită găletărit” (Giurescu, D., 1973, pg.49). Terenurile cu viță de vie erau stăpânite de toate categoriile sociale, „de la voevod și până la rumân”, de asemenea, cu implicații în dijme și dări. Vinăriciul – zeciuiala în vin – era dat și de stăpânii de pământ (proprietatea familială) în folosul domniei și de rumâni atât pentru domn, cât și pentru boierul de care „ascultau”. Această dijmă – denumită vama din vii sau din vin – era strânsă de dregători anume desemnați. (Giurescu, D., 1973, pg.57)

Dijma în grâne adunată pe aproape toată întinderea Țării Românești, dregători anume pentru strângerea ei – găletarii –, darea specială fără de care rumânii nu obțineau de la stăpânii lor strămutarea dintr-un sat în altul – găleata de ieșire (după unele aprecieri, peste 1,2 tone de grâu) –, marfă în negoțul intern și extern măsurată cu o unitate aparte de capacitate (găleata), mijloc de plată, uneori, pentru cumpărarea de ocini, sunt tot atâtea manifestări ale acestei îndeletniciri agricole de bază – producția cerealieră – pe planul relațiilor sociale. Asemenea manifestări se urmăresc și în celelalte sectoare agrare, meșteșugărești sau miniere: ele sunt definitorii pentru analiza activităților de producție ale societății feudale românești, activități care, în majoritatea lor, s-au exercitat fără întrerupere din antichitate până în secolele XIV și XV. (Giurescu, D., 1973, pg.78)

Dreptul de proprietate, fie că era individual, fie că era în codevălmășie, aparținea atât boierilor, moșnenilor și răzeșilor, cât și restului populației formată din șerbi (țăran dependent de pământul feudal și considerat accesoriu acestuia), până la Constantin Mavrocordat (Domn al Țării Românești (de 6 ori) și, intercalat, al Moldovei (de 4 ori), a realizat o serie de reforme în domeniile fiscal, agrar, administrativ și juridic. În 1749 a desființat legarea de glie a țăranilor), ulterior, în lipsa proprietății asupra pământului, aceștia s-au transformat în clăcași (țăran obligat să facă clacă (să lucreze un număr de zile) pe moșia de care aparținea – urmare a reformelor lui Constantin Mavocordat, în Muntenia 12 zile de lucru pe an, iar în Moldova 24. În Transilvania, claca era de câteva zile pe săptămână). Această perioadă era marcată de procedura privind proprietatea imobiliară numită „hotărnicia moșiilor.” (Ungureanu, O., Munteanu, C., 2008, pg. 124)

Proprietatea era apărată de domnitori, pedepsele fiind uneori foarte aspre. Pentru a proteja braniștea (loc unde nu se putea intra decât cu autorizație) mănăstirii Curtea de Argeș, domnitorul Vlad Vintilă a poruncit, într-un act din anul 1533, că „cine va îndrăzni, fără știrea egumenului să taie lemne în pădure sau să vâneze peștele, acelui om i se va tăia mâna”, iar Radu cel Mare (1495-1508) „când întărește Coziei bălțile” stipulează și că „nimeni, fără încuviințarea mănăstirii să nu fie volnic să pescuiască sau să zăgăzuiască pe aceste bălți, nici orășean, nici boier, nici alți oameni, nici satul vreunui boier” pedeapsa fiind legarea unei pietre de gât și aruncarea în apă. (Giurescu, D., 1973, pg. 77)

În procesul de codificare a regulilor și cutumelor de natură legală, manifestat spre sfârșitul Evului Mediu, în perioada regimului turco-fanariot, „obiceiul pământului” a constituit principalul izvor de drept pentru codurile elaborate: Codul lui Andronache Donici (1814) și Codul lui Calimach (1817) în Moldova, Pravilniceasca condică a lui A.I. Ipsilanti (1780) și Codul lui Caragea (1818) în Țara Românească. (Motica, R., Mihai, G., 1997, pg. 133)

În anii 1831-1832, în timpul ocupației rusești, au fost emise de către guvernatorii ruși cele două Regulamente Organice (regulamentul organic a fost adoptat în cele două provincii românești în versiuni similare (diferențele erau legate doar de buget și restricțiile privind forțele militare), la 13 iulie 1831 în Țara Românească și13 ianuarie 1832 în Moldova), care au înzestrat Principatele Române cu o serie de instituții susceptibile de a favoriza dezvoltarea capitalismului, a pregătit unirea lor într-un stat modern și centralizat. Ele au fost considerate ca o expresie a luptei dintre vechi și nou făcând trecerea de la feudalism la capitalism. Acestea menționau „drepturile sfinte ale proprietății”, folosind termenii de boier „proprietar” și țăran „muncitor”. Totodată, limitau dreptul absolut de proprietate al moșierului asupra pământului său. Proprietarul, în cazul unei moșii de întindere modestă, dispunea de 1/3 din moșie, 2/3 trebuiau date cu drept de folosință țăranilor muncitori. Astfel, moșierul păstra nuda proprietate fără a avea drept însă să degreveze proprietatea de dreptul real grevat prin lege.

Regulamentele Organice au, totuși, o factură aristocratică. Deși se creează, după ideile timpului, în fiecare țară un Parlament, acesta are un vădit caracter aristocratic. Nici burghezimea, nici țărănimea nu aveau reprezentanți în Obșteasca Obișnuita Adunare, cum se numea acest Parlament unicameral (Negulescu P., 1945, pg.26).

N. Bălcescu afirma despre Regulamentul Organic: „Regulamentul cu toate relele sale, aduse însă oarecare principiuri folositoare și se făcu instrument de progres. El recunoscu în drept principiul libertății comerciale, despărțirea puterilor judecătorești, administrative și legiuitoare și introduse regimul parlamentar” (L abolition des monopoles et l amelioration e l etat du paysan en Moldavie, republ. în V. Slăvescu, Vieața și opera econmistului Alexandru D. Moruzi, Academia Română, Studii și Cercetări, L, pg. 109, apud Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, București, 1995, pg. 252)

Reformele proprietății au continuat prin reforma agrară din 1864, a domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Țăranii clăcași au fost împroprietăriți, cele 2/3 din moșie date cu drept de folosință țăranilor muncitori prin Regulamentul Organic intrând în proprietatea acestora, fără despăgubire.

Codul civil intrat în vigoare în 1865, elaborat în 1864 după modelul napoleonian de la 1804, tratează ca instituție centrală proprietatea. (Bîrsan, C., 2008, pg. 29)

Codul restrânge rolul obiceiului pământului, dar face, totuși, unele trimiteri la acesta. Proprietatea este definită ca fiind „dreptul ce are cineva de a se bucura și dispune de un lucru în mod exclusiv și absolut, însă în limitele determinate de lege.” (art.480)

Prima constituție românească a fost elaborată sub suzeranitate otomană, în anul 1866, în timpul domniei lui Carol de Hohenzollern Sigmaringe (domn între anii 1866-1881; rege între anii 1881 – 1914) și a avut ca model textul actului fundamental din Belgia, considerat, la acea dată, cel mai democratic la nivel european. Prevederile sale conțineau referiri exprese la proprietate: „Nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor” (art.17); „Proprietatea de orice natură, precum și toate creanțele asupra Statului, sunt sacre și neviolabile. Nimeni nu poate fi espropriat de cât pentru causă de utilitate publică legalmentate, constatată, și după o dreaptă și prealabilă despăgubire. … Libera și neîmpedicata întrebuințare a râurilor navigabile și flotabile, a șoselelor și altor căi de comunicare este de domeniul public.”(art.19); „Proprietatea dată țeranilor prin legea rurală și despăgubirea garantată proprietarilor prin acea lege nu vor putea fi nici odată atinse”(art.20). (Articolele sunt reproduse din Constituția de la 1864)

Constituția din 1923, prima Constiuție a României Mari, face, din punct de vedere al proprietății, trecerea de la societatea eminamente agrară la cea capitalistă. Prevederile sale conțin referiri la „ceranțele contra statului” (art.17) sau la „factorii producțiunii” (art.21), a căror proprietate era garantată sau ocrotită. Totodată, sunt protejate interesele naționale de atură imobiliară, prin interzicerea deținerii de „imobile rurale” de către străini (art.18).

Cele trei constituții din perioada comunistă (apărute în anii 1948, 1952 și 1965) au diminuat semnificativ proprietatea privată. Constituția din 1952, enunța limitativ, în art. 12, bunurile care mai puteau exista în proprietatea privată „Dreptul de proprietate personală a cetățenilor Republicii Populare Române asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei auxiliare pe lângă casă, asupra obiectelor casnice și de uz personal, cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege”. Texul a rămas valabil până la Constituția din 1991.

Prin legea nr. 187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare, interesul direct al autorităților s-a concentrat asupra gospodăriilor cu mai puțin de 5 ha. Agricultorii fără pământ au fost împroprietăriți în dauna marilor proprietari, cei din urmă fiind expropriați până la limita de 50 ha. Fărâmițarea proprietăților a dus imediat la îngreunarea aplicării mecanizării, contribuind la scăderea drastică a producției agricole. În paralel cu reforma agrară, propaganda a încercat să creeze tensiuni sociale între țăranii săraci și cei înstăriți, ultimii fiind stigmatizați sub denumirea de „chiaburi”. Ulterior, prin Decretul nr. 83 din 2 martie 1949, pentru completarea unor dispozițiuni din legea nr. 187 din 1945, exploatările agricole moșierești, fermele model cu întregul lor inventar treceau în proprietatea statului, acestea urmând să stea la baza viitoarelor Gospodării Agricole de Stat (G.A.S). În anul 1962, Colectivizarea a fost declarată ca fiind realizată.

Legea nr. 119 din 11 iunie 1948, pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi (Legea Naționalizării), este actul normativ prin care întreaga proprietate din industrie a trecut din proprietate privată în proprietatea publică a statului, care a consfințit trecerea României de la economia de tip capitalist la economia de tip centralizat. Prima categorie de bunuri naționalizate consta în toate resursele solului și subsolului, care nu se găseau în proprietatea Statului la data intrării în vigoare a Constituției din 1948. Apoi erau vizate întreprinderile individuale, toate tipurile de societăți, asociațiile particulare industriale, bancare, de asigurări, miniere, de transporturi și telecomunicații, etc. Deși erau prevăzute despăgubiri pentru bunurile naționalizate, acestea erau la dispoziția comisarilor politici, motiv pentru care, în practică, legea s-a constituit mai degrabă într-una de confiscare. Au fost etatizate 1.060 de întreprinderi, detaliate pe parcursul a 28 de anexe, separate pe domenii de activitate.

În noiembrie 1948, confiscările s-au extins asupra cinematografelor și caselor de sănătate, iar până în 1950 asupra farmaciilor, întreprinderilor chimice și, în cele din urmă, asupra tuturor unităților economice și social-culturale, precum și a unei mari părți din fodul locativ proprietate privată.

Consecutivă schimbării regimului politic din anul 1989, Constituția din anul 1991 revenea la dipozițiile constituțiilor anterioare perioadei comuniste, proprietatea privată reintrându-și în drepturi: „Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate” (art.41, alin.(1)); „Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular” (art.41, alin.(2)); „Proprietatea este publică sau privată” (art.135, alin.(1)); „Proprietatea privată este, în condițiile legii, înviolabilă (art.135, alin.(6)) (Constituția României din anul 1991).

Constituția din anul 2003 stipulează, suplimentar față de cea din anul 1991, că „proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege indiferent de titular. De asemenea, arată că „cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate de aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute de legea organică, precum și prin moștenire legală” (art. 44, alin. (2)) (Constituția României din anul 2003).

Noul Cod Civil ( legea nr. 287 din 17 iulie 2009, privind Codul Civil), în art. 555, alin. (1), definește proprietatea privată ca fiind „dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege”.

Prin prevederile constituționale și cele suplimentare din Codul Civil, România este înscrisă în acest moment pe lista țărilor care recunosc și respectă proprietatea fiecărui individ, concomitent și în măsură egală cu dreptul statului de a avea proprietăți.

1.2 Proprietatea din perspectiva economică

„Privite ca un mijloc de atingere a libertății politice, raporturile economice joacă un rol important în ceea ce privește dispersarea puterii. Tipul de organizare economică generează în mod direct libertatea economică, respectiv capitalismul concurențial, promovează de asemenea libertatea politică, întrucât separă puterea economică de puterea politică și permite astfel ca una să o echilibreze pe cealaltă”- Milton Friedman

Încă din secolele V și VI î.Hr. descoperim, din scrierile lui Aristotel și ale lui Platon, primele elemente esențiale de analiză economică. Deși amândoi s-au afirmat în ample dezbateri având ca teme frământările vieții politice și economice ale vremurilor de atunci, conceptele lor filozofice sunt total diferite. Pentru Aristotel, proprietatea privată reprezenta un instrument și un stimul economic, o garanție a libertății individuale, prosperitate și bunăstare socială.

,,Spre deosebire de Platon, maestrul său, pentru care edificarea unei cetăți drepte și armonioase răspunde nevoii de a asigura mântuirea sufletelor, Aristotel este adeptul realizării fericirii în viața pământească […].

Platon se declarase partizanul bunurilor posedate în comun și interzicerii oricărui schimb de mărfuri, ca și folosirii banilor. În a sa Cetate ideală, totul le aparținea tuturor. Aristotel respingea ideea posesiunii în comun a bunurilor, dificil de realizat și care ar genera conflicte frecvente între cetățenii lipsiți de motivație pentru orice efort. Aristotel apăra proprietatea privată în numele eficienței. El abordează problema economiei de piață și pe cea a dreptății.”(Valier J., 2009, pg.13)

De-a lungul istoriei, conceptul de proprietate a suferit transformări diverse și radicale, marii filozofi și economiști ai lumii alocând timp și pagini întregi conceptului de proprietate, începând cu Aristotel și continuând cu Adam Smith, Jean Baptiste Say, Karl Marx, J.M. Keynes, etc.

Dintre aceștia, o ideologie aparte o regăsim în teoriile formulate de către Marx și Engels iar, mai apoi, și alți filosofi potrivit cărora, dreptul de proprietate privată este generator de exploatare a omului de către om.

,,Istoricul Ch. McIlwain scria că, în lumea medievală, esența teoriei proprietății este o ierarhie de drepturi și puteri, toate existând și putând fi exercitate asupra acelorași obiecte și persoane, iar relația fundamentală dintre putere și celelalte în această ierarhie este superioriatea celui de sus față de cel de jos și nu o supremație totală a unuia față de rest.” (Ciurlau F., 2012, pg.56)

Într-o lucrare a lui V. Holesovskz, găsim faptul că proprietatea se manifestă ca un ,,set” de drepturi, adică diferite aspecte ale însușirii lucrurilor de către propietar întărite prin lege – dispoziție, posesiune, folosire. (Holesovskz V., 1977, pg.40)

Ch. Lindblom spunea că ,,proprietatea este sistemul puterii, creată de guvern, la fel ca și ceea ce noi numim guvern, el însuși un sistem politic.” (Lindblom Ch., 1977, pg.7)

Instituția fundamentală în dezvoltarea oricărei economii este proprietatea, fiind motivația cea mai puternică a acțiunilor umane.

Existența umană este strâns legată de proprietate, între proprietate și interesele economice ale oamenilor existând o relație biunivocă.

Problema proprietății reprezintă una dintre cele mai importante probleme ale teoriei și practicii economice, putem spune, nu numai economice, dar și juridice, morale, etc. Proprietatea se manifestă în societate, în principal, sub forma intereselor economice, iar acestea la rândul lor, impulsionează membrii societății în direcția dezvoltării proprietății.

Curentul de gândire potrivit căruia proprietatea reprezintă în primul rând un raport economic s-a cristalizat începând de la finele secolului XIX și începutul secolului XX.

Acest caracter predomină, manifestarea ca raport economic derivă din faptul că apare în sfera economică și nu numai, formându-se aici, reflectându-se și în celelalte laturi ale existenței societății.

Abordarea economică a proprietății pornește de la premisa că economia de piață este în esență o economie privată ce reprezintă manifestarea deplină a drepturilor de proprietate.

Acest lucru demonstrează că înainte de a fi un fenomen juridic, proprietatea a fost și este un fapt economic. Cu alte cuvinte, diversele aspecte neeconomice ale proprietății sunt fenomene derivate din realitatea ei economică, și deci determinate de aceasta din urmă.

Teoriile cu privire la proprietate indiferent de forma concretă sub care există și funcționează au contribuit în mod direct la formarea economiei de piață, în cadrul căreia, proprietatea reprezintă baza întregului sistem economic.

Despre proprietate și fundamentele ei economice de-a lungul timpului, au fost formulate diferite teorii. Astfel, potrivit lui: Richard T. Elly ,,esența proprietății este mai mult decât atât, esența proprietății constă în relațiile dintre oameni care apar din raportările lor cu lucrurile.” (1987, pg.1029)

Unii economiști sunt de părere că prin proprietate, din punct de vedere economic, se înțelege ,,tot ceea ce se raportează la bogății și prin bogății se înțelege tot ceea ce satisface o nevoie. Proprietatea repartizează anumiți indivizi să participe ei însăși la producția bogățiilor. Ea asigură repartiția și tot ea permite consumarea acestora.” (Challage, F., 1958, cursul de istorie al proprietății)

Charles Gide susține că – ,,proprietatea nu apare decât prin dobândirea ei. Cum se dobândește însă proprietatea? Prin muncă – răspunde el – căci numai prin muncă are loc actul de creație și numai ea poate conferi unui om acest drept formidabil, dreptul de proprietate. Pe această bază, el conchide că așa înțeleg și justifică economiștii dreptul de proprietate. Juriștii însă nu gândesc la fel, ei nu pun munca între diferitele mijloace de dobândire a proprietății: în trecut, pentru că munca era servilă, muncitorul sau sclavul fiind proprietatea stăpânului; astăzi, pentru că munca este salariată și nu dă muncitorului dreptul de proprietate asupra produselor muncii sale. Nici chiar producătorul autonom nu are dreptul de proprietate asupra produselor muncii sale în virtutea muncii, ci doar pentru că este proprietarul mijloacelor de producție”. (1925, Curs de economie politică)

Așadar, din punctul de vedere al juriștilor, motivele dobândirii proprietății sunt altele decât munca. Ele sunt: cumpărarea, donația, moștenirea testamentară.

În aceste cazuri însă, asa cum observă autorul, este ,,vorba de transmiterea proprietății, nu de crearea ei.” (Gide Charles, 1925, Curs de economie politică)

În rezumat, concepția lui Charles Gide despre esența proprietății poate fi sintetizată în următoarele concluzii:

• proprietatea, indiferent de formele sale istorice, este în mod primordial un fapt economic;

• numai munca este cea care creează proprietatea și tot ea legitimează dreptul de dobândire a acestei proprietăți;

• dreptul juridic al proprietății derivă din cel economic, fiind o reflectare a acestuia pe planul voinței publice, legiferate.

În esență, proprietatea exprimă unitatea dintre obiectul proprietății care este format din bunuri, acestea prezentându-se sub forma unor entități identificabile și măsurabile economic și subiecții proprietății, aceștia din urmă, identificându-se fie printre persoanele fizice (indivizi, familii), fie printre persoanele juridice (organizații, companii), fie statul (prin administrațiile publice de exemplu) care dețin anumite bunuri în proprietatea lor exclusivă și care își exercită direct și nemijlocit drepturile asupra acestora.

Progresul economic al unei țări, bunăstarea individuală a populației se fundamentează pe drepturi de proprietate bine definite, garantate de stat, în paralel cu o motivație solidă a consumatorilor, prin sancționarea celor care îi deservesc (producători, comercianți, oameni de afaceri).

Filozofii, economiștii, juriștii, sociologii, cu toții au studiat proprietatea, fiecare însă din unghiul lor de vedere; cu siguranță cei ce s-au aplecat mai mult asupra studiului privind sensul noțiunii, esența și modul de manifestare și perceptivă a ei au fost juriștii și economiștii.

,,Filosoful speculativ se poate ocupa de căutarea fundamentelor adevărate (reale) ale dreptului de proprietate; juristconsultul poate stabili reguli, pe baza cărora se transmit lucrurile aflate în posesiune; știința politică poate arăta care sunt cele mai sigure garanții ale acestui drept; în ceea ce privește, economia politică nu consideră proprietatea decât unul dintre cele mai puternice stimulente de a multiplica avuțiile… Nu putem spune că proprietatea există decât acolo unde ea există nu ca un simplu drept, ci ca un fapt” (Say J. B.).

Așa cum voi arăta în cele ce urmează, există deosebiri mari între doctrina economică și cea juridică privind conceptul de proprietate.

Aceste deosebiri vor constitui premisa unei analize economice coerente în ceea ce privește importanța definirii corecte a proprietății.

Din perspectivă economică, proprietatea înseamnă însușirea bunurilor de către om, practic, o formă socială de dobândire, însușire și/sau apropiere a bunurilor.

O analiză mai atentă relevă – în opinia mea – faptul că proprietatea nu pune în prim plan dobândirea materială a bunurilor, respectiv raportul om-bun ci, în special relațiile, raporturile care apar între oameni în legătură cu dobândirea, apropierea bunurilor.

Cu alte cuvinte, proprietatea pune în evidență totalitatea relațiilor dintre oameni în legătură cu bunurile, relații reglementate prin legi, norme statornicite pe plan social.

Poziționarea omului față de bunuri, de faptul că își apropie mai multe sau mai puține din ele, reflectă dimensiunea proprietății însușite, și nu esența proprietății. Recunoașterea proprietății presupune raporturi sociale, în cadrul acestora proprietatea are sens.

De-a lungul timpului, proprietatea a dat naștere unor puternice controverse, teorii, concepții, idei politice, economice, filozofice, religioase, juridice, grupate în două mari orientări – prima formată din cei ce militau pentru comunitatea de bunuri sau proprietatea colectivă și a doua formată din susținătorii dreptului de proprietate privat. (Pop L.,1996, pg. 29.)

Analiza economică a clasicilor (Smith, Ricardo, Say, etc.) relevă divergențe majore în ceea ce privește valoarea mărfurilor, a naturii și a repartiției veniturilor, a creșterii economice și a crizelor.

Smith începe prin a demonstra că bogăția crește datorită puterii productive a muncii omenești, care este legată de progresul înregistrat în diviziunea muncii. Smith și Ricardo definesc și dezvoltă o teorie a valorii mărfurilor, teorie prin care se stabilesc distincții între valoarea de folosință a mărfurilor, utilitatea lor și valoarea de schimb, adică raportul de schimb care se stabilește între două mărfuri.

Spre deosebire de Smith și Ricardo, Say respinge teoria valorii-muncă și afirmă că valoarea bunurilor este determinată de utilitatea lor. Pentru el, stabilirea prețului depinde doar de jocul cererii și al ofertei în sfera schimbului, pe piață.

Respingerea teoriei valorii-muncă și adoptarea teoriei valorii-utilitate aduce din perspectiva lui Say, nu un singur factor de producție ci trei, și anume: munca, capitatul și pământul.

Spre deosebire de gânditorii clasici, pentru neoclasici, nu există clase sau grupuri sociale. Societatea este formată numai din indivizi – drept urmare, fenomenele economice și sociale nu pot fi analizate decât plecând de la comportamentul acestor indivizi, liberi și egali, care se hotărăsc să muncească sau nu, să consume sau nu, să producă sau nu și asta numai pentru a-și maximiza perpetuu satisfacția, ținând seama de resursele de care dispun.

Ryan Alan afirma că orice lucru de valoare, tangibil sau intangibil, are un proprietar; prețul care ii permite acestuia să controleze lucrul respectiv corespunde, teoretic, motivațiilor sale economice; proprietarul trebuie să aibă toate drepturile pe care cineva le poate avea asupra lucrurilor care formează obiectul proprietății sale.

Pentru o imagine completă, în sens economic în ceea ce privește proprietatea, trebuie să avem în vedere următoarele elemente: relațiile de proprietate trebuie văzute ca relații sociale efective; manifestarea concretă a personalității umane în actul social; cauzele reale ale statornicirii ei.

De-a lungul evoluției societății umane, în diferite etape, găsim diverse forme ale proprietății: proprietatea obștească (colectivă) și proprietatea privată.

Indiferent de formele sub care a existat și există proprietatea privată, ea asigură libertatea economică a individului, astfel, oamenii, proprietarii de bunuri se pot manifesta ca agenți economici, consumându-și cum consideră că le este mai favorabil lor, bunurile de care dispun. Ei pot menține, restrânge sau dezvolta activitățile lor economice, pot participa neîngrădit la acte de vânzare-cumpărare, la tot felul de asocieri etc. și toate acestea pornind de la interesele lor personale. Desigur, această libertate trebuie privită în contextul acțiunilor legilor economice obiective și a existenței unor reglementări juridice adecvate. Deci, în societate se crează un cadru propice de manifestare a proprietății private și mecanisme obiective de reglementare a raporturilor economice dintre indivizi, prin intermediul cărora se asigură promovarea nu numai a interesului individual ci, și a interesului public.

Cert este că interesele economice ale indivizilor sunt strâns legate cu mii de fire de proprietatea privată, indiferent de forma concretă de manifestare a ei. Toți agenții economici urmăresc un anumit câștig, care să fie al lor, gândesc toate acțiunile lor trecute, prezente sau viitoare prin prisma acestui câștig, prin prisma menținerii și dezvoltării proprietății private.

Din punct de vedere istoric proprietatea a apărut odată cu omul și va exista pe toată perioada de existență a acestuia.

Viața socială fără producerea bunurilor necesare existenței nu este posibilă, fiind evident faptul că orice producție are la bază însușirea rezultatelor acesteia de către oameni, deci proprietatea este o premiză a producției și oricărei activități economice, putem spune a oricărei activități umane. Putem afirma că proprietatea reprezintă forma socială, istoricește determinată, de însușire a bunurilor materiale și spirituale de către membrii societății și reflectă relațiile economice dintre oameni în cadrul procesului de producție, arătând în mâinile cui se află procesul de producție și în interesul cui sunt folosite.

Juridic vorbind, proprietatea se transformă, metamorfozând în drept de proprietate, categorie care a apărut odată cu dezvoltarea societății, și anume în același timp cu apariția statului și dreptului. Rezultă că dreptul de proprietate apare odată cu apariția claselor sociale, a statului și a dreptului.

Astfel, proprietatea a căpătat valențe juridice, semnificând că apropierea, dobândirea, însușirea bunurilor a devenit un drept de apropiere întărit și sancționat prin puterea de constrângere a statului.

,,Orice drept de proprietate are o bază economică. Intuită încă de Aristotel, această bază găsește – peste timp – la J. Locke un prim interpret care reține atenția prin adâncimea concepției sale. El consideră că resursele naturale, neatinse încă de munca omului, nu au valoare. Ele capătă valoare imediat ce li se adaugă munca pentru aproprierea lor. Dreptul la acces la resurse și luarea lor în proprietate îl dă, așadar munca omului.“(Belli N, 1996, pg.17)

Punctele de vedere exprimate mai sus conduc către ideea că, conținutul proprietății poate fi interpretat diferit, în funcție de unghiul de analiză.

Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă totalitatea relațiilor sociale efective dintre oameni în legătură cu bunurile.

Din punct de vedere juridic, ideea principală ce se desprinde, conduce către considerentul că proprietatea este o relație de posesiune a unui bun de către o persoană fizică sau juridică, titularul dispunând asupra lui ca subiect activ, în raport cu celelalte persoane, ca subiecți pasivi și nedeterminați.

Fără a intra în conflict, ci completându-se reciproc, cele două sensuri ale proprietății, atât economic, cât și juridic, pun în evidență complexitatea conceptului de proprietate, necesitatea înțelegerii concrete a ei și, în special, a rolului pe care îl are în societate și în special în viața economică.

În final, dacă privim dintr-un unghi filozofic putem afirma că omul se implică în relațiile de proprietate și astfel se realizează ca ființă totală care nu poate fi desprinsă de dreptul de proprietate.

Proprietate – Drepturi de proprietate

Potrivit lui G. Berthu și lui H. Lepage ,,nu a existat și nu poate exista societate umană fără prezența unor reguli de proprietate și deci de drepturi de proprietate, explicite sau implicite, de organizare a raporturilor oamenilor între ei în vederea folosirii bunurilor și lucrurilor. În această optică, ceea ce diferențiază societățile, ceea ce le opune nu este prezența sau absența drepturilor de proprietate, ci modul în care aceste drepturi consfințite juridic se îmbină și se conjugă între ele. Mai mult, aceasta depinde de modul în care ele se distribuie, se atribuie, se transmit”( Dobrota, N., anul 1997, pg. 62).

În România contemporană, pe măsura dezvoltării economiei de piață, proprietatea privată devine forma principală a dreptului de proprietate.

Drepturile de proprietate constituie un concept distinct de cel al proprietății ca atare, am putea afirma că au un rol decisiv în stimularea dezvoltării unei economii. Distincția dintre accepțiunea economică a proprietății și cea juridică așa cum am arătat în subcapitolul precedent, pune în lumină elementele definitorii ale dreptului de proprietate.

Acest caracter primordial al existenței dreptului de proprietate în viața economică se datorează faptului că aici a fost format acest drept, dar el se reflectă, în mod necesar, și în celelalte laturi ale existenței societății.

Din punct de vedere constituțional, drepturile de proprietate reprezintă potrivit CONSTITUȚIEI ROMÂNIEI, art. 44 “(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.”

Conform Dicționarului explicativ al limbii române, proprietatea ,,reprezintă deplina stăpânire a unui bun; bun material stăpânit, mai ales pământ (agricol) sau imobil, în baza unui drept recunoscut.” (DEX – pg.886); din punct de vedere juridic însă, dreptul de proprietate este ,,acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale.” (Boroi, G., Anghelescu, C.A., Nazat, B., 2013, pg. 13)

Concret, juridic vorbind, ,,Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresie aproprierii unui lucru, permițând titularului său să exercite posesia, să folosească și să dispună de acel lucru, în putere proprie și în interes propriu, în cadrul și cu respectarea dispozițiilor legale.” (Boroi, G., Anghelescu ,C., Nazat, B., 2013, pg. 13)

Autorii Dicționarului de economie politică (Dicționar de economie politică, 1974, pg.624) înțeleg prin proprietate în sens general ,,o relație socială istoricește determinată, care ia naștere în legătură cu însușirea și stăpânirea de către oameni a bunurilor materiale, în primul rând, a mijloacelor de producție”.

Așadar între proprietate și dreptul de proprietate există un raport social între oameni cu privire la bunuri.

Ryan Alan (1987, pg.1029) în lucrarea sa, Property. The New Palgrave. A Dictionary of Economics, afirma că ,,drepturile de proprietate sunt tot atât de fundamentale ca și raritatea și raționalitatea alocării resurselor.”

Această definiție reflectă dilema cu care se confrunta omenirea astăzi, cu privire la creșterea exponențială – cerută de creșterea populației și a nivelului său de trai, de lichidare a decalajelor economice dintre țări etc. – a resurselor natural limitate, tot mai rare și tot mai scumpe.

,,Drepturile de proprietate pot fi și sunt efectiv abordate din diverse unghiuri de vedere: economic, sociologic, fiziologic, juridic, politic, constitutional, etc.

Între acestea însă, aspectul economic se distinge prin importanța sa primordială. Sunt două împrejurări care alimentează această aserțiune. Prima, cu caracter permanent, reflectă adevărul, ca orice drept de proprietate, înainte de a fi exprimat juridic, politic, etc., trebuie să existe economic. A doua, rezultă logic din prima, reflectă alt adevăr, și anume că drepturile de proprietate se constituie într-un veritabil nucleu, în jurul căruia pivotează nu numai istoricele procese de privatizare – adevărate coloane vertebrale ale reformelor în țările ex-socialiste – dar și numeroasele discuții naționale și internaționale care însoțesc aceste reforme.” (Belli N., 1996, pg.10)

În lucrarea sa The Constitution and the Economy, Michael Conant (1991, pg.68) subliniază: ,,în definirea drepturilor de proprietate, conceptul de stăpânire este crucial pentru că înmănunchiază în conținutul său numeroase alte drepturi care îmbrățisează, de fapt, întreaga viață economică.”

Trebuie însă să facem o distincție între proprietate și drepturile de proprietate ca atare. ,,Deosebirea provine din faptul că în viața de toate zilele, proprietatea se manifestă printr-o dublă formă de exprimare: economică și juridică. Ultima exprimând pe planul dreptului pe cea anterioară, este aspectul instituțional de care oamenii se izbesc zilnic, este ceea ce se vede.

Pentru a le distinge între ele, unii cercetători atribuie formei economice, calitatea de fenomen real, faptic, iar formei juridice – calitatea de cămașă învelitoare a primei. […].

Cele două forme exprimă domenii diferite:

prima, raporturi economice;

a doua, raporturi de voință între oameni, respectiv ,,contractul social” reglementat de legi și alte acte normative, ceea ce nu justifică aserțiunea că numai unele, cele economice ar fi reale.

Cele două forme sunt reglementate, nu de antinomia: real – nereal, ci de legitățile cuplului categorial: conținut – formă“(Belli N., 1996, pg.7).

,,În sectorul privat, mecanismele de realizare a cererii și ofertei de bunuri sunt legate de instituții specifice: drepturile de proprietate, transferul prin schimb a acestor drepturi, contractul între părți, folosirea unor instrumente specifice cum sunt prețurile, banii, etc. […].

Definirea și apărarea drepturilor de proprietate au o importanță aparte nu numai pentru crearea elementelor stimulative prin responsabilizarea subiecților economici față de rezultatele obținute și față de parteneri, dar și pentru igienizarea vieții economice generale în vederea formulării și realizării corecte a cererii și ofertei pe baza concurenței.” (Iancu A., 2000, pg.200)

În lucrarea sa privind criza economică de transformare, economistul german Schmieding, în paragraful inițial ,,Liberalizarea precede privatizarea”, vorbește despre rolul instituției dreptului de proprietate în asigurarea funcționării sistemului economic, și mai ales, de adevărata dimensiune a inconsistenței instituționale creată de ambiguitatea în care cade dreptul de proprietate în condițiile descentralizării deciziilor.

Tot conform lui Schmieding ,,separarea drepturilor de proprietate de jure (stăpânii unei proprietăți care este încă nominal) față de cele de facto (managerii, reprezentanții salariaților) – care constituie una dintre principalele caracteristici ale perioadei de tranziție – creează două feluri de incertitudini ale drepturilor de proprietate:

drepturile de proprietate sunt prost definite legal și prost protejate în practică;

viitoarea distribuție a drepturilor de proprietate de jure, care va fi mai bine definită, este deocamdată necunoscută, cu alte cuvinte, cei din interior nu știu dacă prezentele lor drepturi de proprietate de facto le vor oferi privilegiul de a beneficia de o viitoare definiție și distribuție a drepturilor de proprietate de jure.” ( Iancu A., 2000, pg.193)

O cerință de bază a oricărui sistem economic viabil – precizează Grossman – ,,este aceea de a dispune de capacitatea necesară de a înlătura perturbațiile și dezechilibrele. Față de fenomenele negative menționate, sistemul economic trebuie să dispună de forțe interne de a reacționa în două direcții principale:

ajustarea sau reglarea fluxului resurselor între mai multe feluri de activități (realocarea resurselor și redistribuirea veniturilor și avuției între unitățile economice și agenți), în cadrul instituțiilor existente;

adaptarea instituțiilor la noile condiții care să facă posibilă funcționarea mecanismului economic și să creeze condițiile necesare pentru creșterea performanțelor sale;

Întrucât procesele din cadrul oricărei economii se caracterizează prin debalansări, tensiuni și contradicții, problema esențială este aceea de a avea un sistem care să fie capabil să facă primii pași necesari de a-și asigura integritatea structurii sale prin menținerea perturbațiilor la un nivel acceptabil. În jurul acestor acțiuni trebuie avut în vedere faptul că funcționarea economiei implică procese cu puternice accente schimbătoare.

În aceste împrejurări, sistemul se adaptează la noile condiții, se reorganizează. Dacă schimbările instituțiilor, oricât de profunde ar fi, se fac înăuntrul acelorași principii economice și de organizare socială, ele se înscriu în limitele unor reforme. Dacă schimbările însă sunt mai profunde, dacă ele transced principiile existente de organizare a economiei și societății, adaptările sunt denumite transformări și capătă amploarea unei revoluții a bazelor sistemului economic.’’ (Grossman G., 1974, pg.15-17)

O temă întotdeauna actuală, indiferent de vremuri, proprietatea și transferul de proprietate, va fi permanent dezbătută având în vedere importanța acesteia și impactul social rezultat ca urmare a aplicării politicilor economice de aceea consideram ca, astăzi, se impune mai mult ca oricând, o analiză riguroasă asupra rezultatelor politicilor de privatizare aplicate în România, iar pentru a efectua această analiză este imperios necesar să cunoaștem evoluția proprietății în țara noastră având în vedere că în jurul proprietății, a dreptului de proprietate gravitează întreaga viață a statului – cea economică, politică și socială.

Secolul XX, cunoscut ca secolul vitezei, a reprezentat perioada în care omenirea a avut o dezvoltare spectaculoasă, au avut loc cele mai mari realizări ale științei și tehnicii, mijloacele de transport s-au dezvoltat la un nivel nemaîntâlnit iar în plan economic într-o parte a lumii se regăsește un fenomen radical: trecerea de la o economie planificată, bazată pe centralizare, la o economie de piață unde cuvântul determinant îl are piața cu legile și mecanismele ei.

Tranziția de la sistemul socialist centralizat având ca suport proprietatea colectivă obștească, la un sistem economic de piață, capitalist se face pe baza principiilor concurenței, a descentralizării deciziilor, având ca suport proprietatea privată.

Experiența României, ca și a celorlalte țări din spațiul ex-socialist european, arată că, în cadrul tranziției, drepturile de proprietate s-au confruntat cu o serie de ambiguități, precum și cu o lipsă de apărare a acestora. Aurel Iancu spunea în cartea sa ,,Politică și economie” (2000, pg. 200) astfel ,,costurile de tranzacție pot ajunge la sume atât de mari, iar gradul de risc pentru afaceri devine atât de ridicat încât schimburile pe piață se restrâng la minim, iar capitalul străin evită să vină într-un asemenea mediu economic. (…).

În legătură cu drepturile de proprietate, aceste țări se pot caracteriza prin următoarele trăsături:

insuficienta definire sau clarificare legală a drepturilor de proprietate;

lipsa sau insuficienta protecție a drepturilor de proprietate de către autoritățile publice împotriva abuzurilor, furturilor, înșelăciunilor, nerespectării clauzelor contractuale;

inexistența unui control riguros exercitat de către proprietar în cadrul unităților economice ale sectorului public, ceea ce oferă prilejul multora dintre cei implicați oficial în gestionarea acestor unități să adopte comportamente sau acțiuni dăunătoare cum ar fi:

lipsa de responsabilitate în îmbunătățirea rezultatelor economice ale unităților;

solidarizarea cu revendicările salariaților în obținerea unor avantaje salariale nejustificate;

participarea pe diferite căi la decapitalizarea unităților economice prin transferul valorilor unităților de stat în sectorul privat”. (Iancu A, 2000, pg.200)

În 1991, se crează bazele cadrului legislativ ce avea să reglementeze stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din patrimoniul fostelor C.A.P.-uri, legea nr. 18/1991, privind fondul funciar (republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 5 ianuarie 1998) coroborată cu prevederile H.G. nr. 1172/2001, modificată prin H.G. nr. 720/2002.

În legea menționată anterior, la art. 8 este precizat că stabilirea dreptului de proprietate privată asupra acestor terenuri se poate face prin reconstituirea sau constituirea acestui drept.

Din categoria persoanelor îndreptățite la reconstituirea dreptului de proprietate fac parte acelea care anterior cooperativizării erau titularii unui drept de proprietate privat asupra terenurilor ce au fost aduse sau preluate în orice mod în patrimoniul C.A.P.- urilor și care au pierdut acest drept ca urmare a cooperativizării.

Constituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor aflate în patrimoniul C.A.P.-urilor se putea face doar de persoanele, care deși nu au fost titularii unui drept de proprietate asupra terenurilor, prin efectul legii nr.18/1991 intrau în categoria persoanelor îndreptățite la stabilirea dreptului de proprietate. Stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor ce faceau obiectul legii nr.18/1991 se putea face pe calea prevăzută de H.G. nr. 1172/2001 cu modificările ulterioare sau prin ordinul prefectului.

Pașii care trebuieau urmați pentru stabilirea dreptului de proprietate erau următorii:

După definitivarea tabelelor cu propunerile de stabilire a dreptului de proprietate, acestea se aprobau prin proces-verbal de către comisiile locale și urmau a fi se afișate la sediul Consiliului local, pentru publicitate conform art. 26 alin. 1 din H.G. nr. 1172/2001. Persoanele nemulțumite de propunerile de stabilire a dreptului de proprietate făcute de Comisia locală puteau face contestație la Comisia județeană de aplicare a Legii fondului funciar în termen de 5 zile de la afișarea acestora, contestații ce urmau a fi înregistrate și înaintate în termen de 3 zile secretarului Comisiei județene, conform art. 26 alin. 2 din H.G. nr. 1172/2001.

După expirarea termenelor de contestație comisiile locale urma a fi înaintata toată documentația comisiilor județene, care după ce era analizata, soluționa contestațiile și valida sau nu propunerile comisiilor locale, pe care le transmitea în termen de 3 zile spre afișare la sediul Consiliului local.

Următoarea etapă era stabilită de art. 27 din Legea nr. 18/1991 si consta în efectuarea de către membrii Comisiei locale de măsurători în teren pentru identificarea terenurilor, parcelarea și marcarea acestora și întocmirea de schițe.

Ulterior acestei etape, conform art. 33 alin. 3 din H.G. nr.1172/2001, se procedea la punerea în posesie prin întocmirea unui proces – verbal, care împreună cu schița terenului se înmânează proprietarului. Documentațiile ce cuprind anexele validate, planurile parcelare, procesele-verbale de punere în posesie, schițele terenurilor, se înaintau comisiei județene, care, procedea la emiterea titlului de proprietate. După semnarea titlurilor de proprietate de către prefect, secretarul general al prefecturii și de directorul Oficiului de cadastru, geodezie și cartografie, acestea urma a fi transmise comisiilor locale pentru comunicarea sub semnătură cu proprietarii, după ce în prealabile erau înregistrate în Registrul agricol, conform art. 34 alin. 2 din H.G. nr.1172/2001.

În realitate, acest proces, s-a derulat cu deficiențe și cu mare întârziere, graficele de reconstituire a dreptului de proprietate, arătând că abia în ultimii 7 ani, ritmul s-a mărit. Nerealizarea unor faze a fost motivată prin prevederile legale insuficient de clare, prin depunerea cu întârziere a unor documente, prin contestarea pe cale administrativă sau în instanță a unor decizii sau chiar prin inexistența unui număr suficient de topografi și alți specialiști necesari pentru identificarea terenurilor și întocmirea documentației.

Tergiversarea punerii în posesie sau a eliberării titlului de proprietate a avut consecințe și în privința înstrăinării terenurilor respective găsindu-se uneori metode de eludare a prevederilor legale care interzic această operațiune înaintea finalizării procedurii prevăzute de legea nr. 18/1991.

În consecință conform principiului lex specialis generalibus derogant, regimul juridic al circulației terenurilor ce au făcut parte din patrimoniul fostelor C.A.P.-uri nu poate fi reglementat de prevederile Codului civil, care constituie dreptul comun.

Astfel, după confuziile cauzate de legea nr.18/1991, în anul 2001 se aprobă legea nr. 10/2001, având ca scop principal, și aparent extrem de important, găsirea modalităților adecvate și echitabile de dezdăunare a foștilor proprietari sau a succesorilor lor pentru prejudiciile cauzate de preluarea de către stat a imobilelor acestora în baza unor acte sau fapte juridice calificate de lege ca abuzive.

În concordanță cu legea nr.10/2001, imobilele preluate în mod abuziv de stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza legii nr. 139/1940 asupra rechizițiilor nerestituite, se restituie, în natură, în condițiile prezentei legi.

În cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent. Măsurile reparatorii prin echivalent vor consta în compensare cu alte bunuri sau servicii oferite în echivalent de către entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile prevederilor speciale privind regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv.

Măsurile reparatorii prin echivalent constând în compensare cu alte bunuri sau servicii se acordă prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării. Măsurile reparatorii în echivalent constând în despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv se propun a fi acordate prin decizia sau, după caz, dispoziția motivată a entității investite potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării.

Am putea afirma că primul pas în crearea unui cadru legislativ lacunar ce a condus la mii de procese civile și la o evidență neclară în ceea ce privește drepturile de proprietate au fost : legea nr. 18/1991, legea nr.10/2001, dar și legislația în materie de privatizări, așa cum vom arăta în capitolele următoare.

Conform lui Belli N., (1996, pg.8), drepturile de proprietate în ansamblul mecanismului creșterii economice, se sprijină pe următorii stâlpi de rezistență:

accesul la resursele naturale și umane;

investițiile tehnologice;

preferințele oamenilor;

d. instituțiile dezvoltării

,,Există cel puțin trei împrejurări majore care circumscriu conținutul drepturilor de proprietate.

În primul rând este, vorba de faptul că aceste drepturi conferă omului permisiunea socială de a accede la resursele necesare existenței sale. El însă realizează acest acces, de regulă, nu ca un parazit, ci ca un creator de bunuri și servicii din resursele însușite. Drepturile de proprietate privesc așadar înainte de toate producția materială.

În al doilea rând, aceleași drepturi sunt o premisă indispensabilă și a schimbului de mărfuri. Actul de vânzare-cumpărare, repetat zilnic de milioane de ori, nu poate avea loc, dacă cei angajați în acest proces nu sunt proprietari (sau împuterniciți de aceștia) ai mărfurilor schimbate. Prin intermediul schimburilor însă, drepturile de proprietate privesc nu numai producția, ci și distribuția bunurilor materiale și serviciilor.

În al treilea rând, drepturile de proprietate permit însușirea de bunuri, ca rezultat nu numai al producției și distribuției, ci și al procesului de redistribuire, sub forma impozitelor pe profit sau pe patrimoniu, succesiunilor, donațiilor, etc.” (Belli N., 1996, pg.8)

În concluzie, proprietatea privată reprezintă fundamentul dezvoltării unei economii sănătoase. Progresul economic, bunăstarea și prosperitatea presupun drepturi de proprietate bine definite care sa garanteze și să recunoască dreptul de proprietate privată.

Vorbind despre proprietate și drepturile de proprietate este firesc să ne gândim la interesele economice ce stau în spatele lor. Interesele economice fiind de fapt motivații ale oamenilor ce se manifestă la suprafața societății.

Un interes este întotdeauna determinat de satisfacerea unor nevoi umane.

Așa cum nevoile au cunoscut o continuă evoluție, același lucru s-a întâmplat și cu interesele economice. Ele au evoluat permanent, de la faza primară impusă de contactul nemijlocit al omului cu natura, la forme tot mai complexe și evoluate, cum sunt cele din zilele noastre, ce vor fi și ele depășite în viitor.

Interesul economic provoacă actul de conștientizare al omului în legătură cu nevoile sale și deci, și cu acțiunea lui pentru satisfacerea lor. Dobândirea de către oameni a conștiinței intereselor lor face din interesele economice un motiv, nu un scop și un impuls al acțiunii, activității în vederea realizării respectivelor interese. Desigur, acest lucru este adevărat în condițiile în care omul are libertatea de acțiune sau mai bine zis libertatea economică concretizată în manifestarea inițiativei lui de acțiune.

Dacă proprietatea – așa cum am arătat – se manifestă sub forma intereselor economice, trebuie să subliniem, că tot ea stă și la baza conștientizării acestora de către om și, mai mult, la baza acțiunii acestuia în vederea satisfacerii intereselor lui.

Libera inițiativă ca mod de manifestare a libertății economice se manifestă numai în anumite condiții și anume atunci când proprietatea existentă în societate permite acest lucru. Ea crează premisele ca agenții economici să participe așa cum vor la tranzacțiile economice, asigurându-se condițiile funcționării normale a economiei, pornind de la interesele și posibilitățile fiecăruia. Agentul economic devine astfel sensibil la semnalele pieței și își îndreaptă eforturile doar spre ceea ce este cu adevărat necesar și eficient, orientându-și resursele de care dispune pentru acoperirea nevoilor sociale reale. Pornind de aici, putem afirma că proprietatea nu s-a manifestat identic, ea depinzând de evoluția societății umane.

Diversitatea participanților la activitatea economică determină și o diversitate a intereselor economice.

Ele se manifestă ca interese: personale, colective, departamentale, publice, naționale, globale și/sau, interesele de grup social (pensionari, studenți, profesori, fermieri).

Legătura dintre proprietate și interese economice este biunivocă, proprietatea ca bază a acțiunilor umane, generează și susține apariția, manifestarea și realizarea (satisfacerea) intereselor economice, acestea odată satisfăcute, întăresc și consolidează proprietatea atât din punct de vedere economic, cât și jurdic. Nu întâmplător există clasificarea intereselor economice după forma de proprietate (interese private și interese publice) reprezintă o reflectare a interdependenței dintre proprietate și interese economice.

În ansamblul lor, interesele reprezintă o integritate complexă și contradictorie – satisfacerea unor interese deseori este în contradicție cu altele. De pildă, interesele gospodăriilor casnice (familiilor) se concentrează asupra majorării bugetelor individuale a proprietății și satisfacerii mai ample a nevoilor în limita veniturilor acumulate. Totodată, interesele întreprinderilor comerciale sunt îndreptate spre majorarea volumului de producție, consolidarea poziției pe piață, maximizarea profitului.

De asemenea, realizarea intereselor de îmbogățire personală, prin tăinuirea veniturilor și eschivarea de la plata impozitelor, prin practicarea comerțului de contrabandă etc., acțiuni ce fraudează interesele naționale, o altă fațadă a raportului interese – proprietate.

Din aceste considerente, este de dorit ca fiecare societate să ajungă la un compromis, care ar reprezenta echilibrul dintre interesele personale a diferitelor grupuri și pături sociale și reflectarea lui adecvată în politica social-economică a statului, din care nu lipsește politica privind proprietatea.

"Menținerea unității de interese economice este posibilă numai prin asigurarea cadrului democratic de exercitare a tuturor categoriilor de interese, îndeosebi a celor personale" (Dobrotă N., Sandu C., 1997, pg.7).

Un aspect deloc de neglijat în ceea ce privește raporturile dintre proprietate și interesele economice, îl reprezintă responsabilitatea socială a celor care exercită drepturi private de proprietate. Cu cât proprietatea este mai mare cu atât responsabilitatea este mai mare.

Ghe. Zaman arată într-un studiu (1991, pg.35), că în cazul S.U.A., în 1988, corporațiile reprezentau doar 20% din totalul firmelor care operau în economie, produceau 90% din totalul veniturilor, în timp ce firmele mici și mijlocii dețineau 70% și, respectiv, 6% din indicatorii respectivi. Faptul că marile companii utilizau sute de mii de muncitori și cantități enorme din resursele naționale, le-a conferit, implicit, și mari responsabilități sociale. Asumându-se aceste responsabilități, drepturile de proprietate privată ale business-ului individual – mare sau mic – trebuie să se supună moralei și judecăților sociale.

Din ansamblul teoriilor oferite de diferiți cercetători care au analizat proprietatea din punct de vedere economic a rezultat că proprietatea privată constituie un instrument și un stimul economic, o garanție a libertății individuale și familiale, un izvor de bogăție, prosperitate și bunăstare socială.

Slăbirea drepturilor de proprietate asupra averii întregii națiuni prin îndepărtarea statului de la obligațiile sale de apărător al acestor drepturi conduce la derapaje în economia națională, încurajează corupția și chiar falimentul unor ramuri industriale.

Structura proprietății

Structura de proprietate definește relația dintre individ și rezultatele muncii acestuia, aceasta pune în lumină componența, alcătuirea economiei din punct de vedere al proprietății și se referă la relația dintre populație, membrii societății și bogăția acesteia.

Istoria ne-a arătat că, de-a lungul timpului proprietatea nu s-a manifestat identic, ea a cunoscut mai multe forme timpurii, lucru firesc deoarece evoluția economică a societății se regăsește și în evoluția proprietății. Putem desprinde existența unor forme de proprietate precum: proprietate obștească (colectivă) și proprietate privată.

Proprietatea obștească a fost atotcuprinzătoare în societățile primitive în care ,,nivelul tehnicii și al tehnologiei era scăzut, munca în comun fiind singura cale de supraviețuire a omului. Toți membrii colectivității umane stăpâneau în comun bunurile materiale și condițiile de producție, colectivitatea fiind aceea care apărea în postura de titular al propietății”. (Cretoiu Ghe., Cornescu V., Bucur I., Economie, 2008, pg.56)

Fiecare membru al societății era împreună cu ceilalți membrii, proprietar colectiv, coproprietar al avutului obștesc.

Odată cu dezvoltarea tehnicii și tehnologiei și creșterea productivității s-au creat condițiile apariției, și ulterior, dezvoltării proprietății private. ,,Ea reflectă raporturile firești dintre membrii societății privind poziția lor față de anumite părți ale avuției sociale, însușirea și apropierea acestor părți în scopul satisfacerii unor nevoi personale.

Proprietatea privată ca sens, ca noțiune, din acest punct de vedere este unică. Ea totuși se regăsește sub diverse forme în societate, forme care cunosc și în prezent, și vor cunoaște și în perspectivă o evoluție, o dezvoltare firescă, generată de dinamismul continuu al vieții economice.” (Crețoiu, Che., Cornescu, V., Bucur, I., 2007, pg.56)

Proprietatea privată a cunoscut permanent un proces de evoluție, îmbrăcând forme deținute corespunzător epocilor istorice cunoscute de omenire. În sclavagism apare sub forma proprietății sclavagiste, în feudalism și capitalism sub formele deținute din aceste societăți. Dezvoltarea proprietății private a dus la restrângerea proprietății obstești (colective). Aceasta a renăscut în epoca comunismului, ca proprietate socialistă și cooperatistă, de fapt – după părerea mea – un tip de proprietate înstrăinată.

Prin desființarea proprietății private, unicul agent economic a devenit statul, care decidea singur ce este bine și ce nu este bine, care sunt legile ce trebuie să ,,guverneze” viața economică, cum trebuie să arate și să funcționeze mecanismul economic.

Avuția națională în perioada comunistă a fost încredințată unităților economice, unități administrative cu capital integral de stat care dețineau părțile încredințate în calitate de posesori, acest avut era încredințat pentru conservare, reproducție și valorificare; posesiunea avea caracter social în concordanță cu apartenența socială a obiectului proprietății.

Distrugerea proprietății private a generat disfuncționalități și erori grave în deciziile economice, la nivelul tuturor palierelor economice.

În România, după decembrie 1989 odată cu adoptarea unei noi Constituții, dreptul de proprietate a fost supus și el unei restructurări radicale, în conformitate cu reglementările actuale, proprietatea este structurată în: proprietate individuală (privată); proprietate de stat; proprietate mixtă (capital de stat și privat) astfel: ,,proprietatea privată reflectă cunoașterea de către societate a dreptului indivizilor de a intra în posesia și evident, de a folosi și dispune de bunuri de natură diversă, pentru satisfacerea unor interese proprii, personale. Ea reflectă raporturile firești dintre membrii societății privind poziția lor față de anumite părți ale avuției sociale, însușirea și apropierea acestor părți în scopul satisfacerii unor nevoi personale. […] Ea poate să apară sub forma proprietății private a fiecărui individ din societate; sub forma proprietății asociate ca proprietate a mai multor indivizi care s-au asociat, fiecare păstrând controlul asupra unei cote părți adusă la asociere sau renunțând la acest control; sub forma proprietății mixte, ca proprietate colectivă a unor indivizi asociați, pe de o parte și a statului, pe de altă parte, care reprezintă interesele publice și participă cu o cotă la realizarea și exploatarea unor obiective economice; sub forma proprietății publice gestionate de către stat, în calitate de agent economic și purtător al intereselor naționale. (Crețoiu, Ghe., Cornescu,V., Bucur, I., Economie, 2008, pg. 57).

Sistemul drepturilor de proprietate din România, cuprinde cel puțin patru mari categorii de subdiviziuni:

dreptul de posesiune;

dreptul de folosință;

dreptul de uzufruct;

dreptul de dispoziție.

Toate acestea, întrunite conferă dreptului de proprietate caracterul unui drept integral, deplin.

Dintre toate cele patru categorii enumerate, în țara noastră, dreptul de posesiune ocupă un loc aparte. Importanța acestuia derivă din două motivații extrem de puternice, și anume:

restituirea drepturilor de proprietate privată, confiscate abuziv de regimul totalitar;

crearea de noi drepturi prin privatizare, fie a patrimoniului de stat privatizabil, fie doar a managementului.

Din punct de vedere al avuției naționale și al creșterii economice, dreptul de folosință constituie cel mai important drept de proprietate. Posibilitatea individualizării dreptului de folosință din ansamblul drepturilor de proprietate conduce către multiple semnificații economice, cea mai relevantă dintre ele constând în posibilitatea agenților economici de a accede la folosirea resurselor cu cheltuieli mai reduse.

Așadar putem identifica două tipuri de proprietate: proprietate publică și proprietate privată. Le numim tipuri și nu forme, întrucât între ele există deosebiri nu de formă, ci de esență, fiind reglementate de regimuri juridice diferite.

,,Articolul 552 C. civ., preia prevederile art.136 alin. (1) din Constituție care prevede că ,,proprietatea este publică sau privată”, în timp ce art. 136, alin. (2) din Constituție dispune că ,,proprietatea publică aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale”.

Așadar, există două forme (feluri) ale dreptului de proprietate, și anume:

dreptul de proprietate publică;

dreptul de proprietate privată; “(Boroiu G.,Anghelescu C.A., Nazat B., 2013, pg.14).

Proprietatea publică se află preponderent sub incidența dreptului administrativ, iar cea privată, în regimul dreptului civil, putând avea, la rândul lor, diverse subdiviziuni.

Conform legislației românești în vigoare, drepturile de proprietate ale titularilor se constituie pe tipuri și forme de proprietate astfel, așa cum se reliefează și în tabelul 1.1.

O discuție deosebit de importantă, care se impune este cu privire la conceptele de ,,proprietate publică” și „proprietate privată”.

Unii autori au susținut că la baza împărțirii proprietății în proprietate publică și privată ar sta criteriul titularului dreptului (Filipescu, I., 1994, pg. 80), potrivit căruia dreptul proprietății publice ar aparține statului iar dreptul proprietății private ar aparține particularilor. După alți autori criteriul împărțirii proprietății în publică și privată este dat de regimul juridic diferit al bunurilor care fac obiectul uneia sau alteia dintre formele dreptului de proprietate instituit legal. (Prisecaru A., Dreptul nr.11/1998)

Conform Codului Civil, dar și a legislației funciare (legea nr.18/1991), constatăm că se pot naște confuzii în ceea ce privește termenul de proprietate privată, și ca urmare, se impun câteva constatări utile:

proprietatea publică este echivalentul proprietății de stat;

proprietatea privată poate fi publică (de stat) și privată (particulară);

domeniul public poate fi de interes național, caz în care, titularul proprietății este statul, sau altă entitate de interes local, deci titularul proprietății este organul puterii locale, la nivel de comună, oraș sau județ;

domeniul public are un conținut ce poate fi privit în sens larg și în sens restrâns;

dubla calitate a statului și a unităților administrativ-teritoriale, de persoane juridice de drept public și de persoane juridice civile, le coferă și dreptul de a fi proprietar ale bunurilor domeniului public național, de interes județean sau local după caz, precum și ale bunurilor din domeniul privat;

bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și unităților administrativ-teritoriale nu sunt limitate, caracterul limitat fiind specific domeniului public;

toate bunurile mobile sau imobile aflate în circuitul civil, pot forma obiectul dreptului proprietății private;

proprietatea privată poate fi și el de interes național sau local, caz în care titularii dreptului de proprietate sunt la fel ca și în cazul proprietății publice.

Având în vedere că o economie de piață și o societate civilă nu se pot constitui și dezvolta decât în condițiile în care au ca fundament proprietatea privată, legiuitorul constituant a consacrat prin mai multe articole caracterul proeminent al formei de proprietate privată. Potrivit acestui principiu, în cadrul sistemului proprietății, proprietatea privată este regula, iar proprietatea publică este excepția.

Cu ajutorul figurii 1.1 vom reprezenta tipurile și formele de drepturilor de proprietate.

Figura 1.1 Drepturi de proprietate constituite pe tipuri și forme de proprietate

Sursa: prelucrare personală

Diversitatea formelor de proprietate prezentate în figura 1.1 ne arată că în prezent coexistă mai multe forme de proprietate: proprietate asociativă (societară și cooperatistă), proprietate privată a statului.

,,Pluralismul formelor de proprietate generează competiția dintre ele pentru menținere și afirmare tot mai puternică, ceea ce se realizează mai ales prin: reducerea cheltuielilor, ridicarea calității, promovarea progresului tehnic și mărirea volumului producției, de pe urma cărora în cele din urmă este avantajat consumatorul. Tocmai în acest sens se spune că pluralismul formelor de proprietate constituie o necesitate pentru orice economie modernă.” (pg.17, Manualul de economie politică)

Pentru a nu se interpreta greșit termenul de proprietate privată, în condițiile în care statul deține domeniul privat (deci, există proprietate privată a statului), vom utiliza în cele ce urmează termenul de proprietate particulară pentru ceea ce reprezintă sensul real al proprietății private vis-à-vis de titularii ei.

,,Proprietatea privată (particulară), ocupă locul central în sistemul proprietății din țările cu economie de piață. În cazul proprietății particulare se disting mai multe forme de însușire, posesiune și de folosire a bunurilor. Indiferent cum i se spune (particulară, individuală sau privată), ceea ce definește proprietatea privată într-o economie de piață nu este prezența proprietății individuale, ci dominația a trei principii juridice esențiale:

orice drept de proprietate nu poate fi decât un atribut al persoanelor, definit prin drepturi individuale și personale;

orice drept privind posesiunea, utilizarea sau transferul unei resurse nu poate face obiectul mai multor proprietăți simultane și concurente;

în fine, orice drept legal recunoscut unui individ constituie un ,,bun privat”, care poate fi liber cedat sau transferat în profitul altor persoane.

Mai întâi, există forma individuală de proprietate particulară, în cazul în care cel ce stăpânește factorii de producție îi și folosește direct (proprietatea individuală a meșteșugului, a țăranului, a negustorului, a prestatorului de diverse servicii). Se manifestă, de asemenea, forma privat-individuală de proprietate particulară, atunci când un anume proprietar deține factorii de producție, pe care îi utilizează cu lucrători salariați non-proprietari.

Forma principală actuală de proprietate privată (particulară) întâlnită în economie este cea privat-asociativă, organizată sub forma unor societăți de capitaluri, în care proprietarii fie că utilizează salariați non-proprietari, fie că ei însăși sunt participanți la procesul de producție și sub forma cooperației.

Proprietatea de stat, a domeniului public, prezentă în proporții diferite, în toate țările lumii, se caracterizează prin aceea că bunurile, îndeosebi cele investiționale, se află în proprietatea organizațiilor statale, private ca subiect de proprietate. Folosirea și gestionarea obiectului acestei proprietăți revine în sarcina diferitelor administrații publice, centrale sau locale.

Proprietatea mixtă constă din combinarea în forme și proporții diferite a celor două tipuri mari de proprietate arătate mai sus, de stat și particulară, prin formele sale de parteneriat public – privat.

În toate formele de proprietate există, în condițiile economiei de piață, o permanentă compatibilitate. Aceasta în sensul că ele sunt subordonate, în egală măsură, principiului economic universal al raționalității și eficienței. În același timp, proprietatea individuală –provenită din muncă – lichidează premisele proprietății înstrăinate, indiferent de formele și condițiile istorice ale înstrăinării. ( Dobrota, N., 1997, pg.64)

În altă ordine de idei, diferitele aspecte neeconomice ale proprietății sunt fenomene derivate din caracterul economic, și deci determinate de realitatea economică.

Figura 1.2 Structura proprietății

Sursa: Soroceanu, O., Filip, N., pg.110

Aceste două nivele, economic și juridic, se comportă ca un întreg, de aceea trebuie să se completeze.

Prin intermediul nucleului (conținutul economic) redăm:

sursele și mecanismul creșterii avuției;

principiile de distribuire a bunurilor materiale și veniturilor;

cauzele diferențierii în procesul de distribuție a averii în rândul populației.

În timp ce, prin intermediul caracteristicilor juridice reflectăm:

mișcarea, "circulația" patrimoniului;

distribuirea și redistribuirea drepturilor pe patrimoniu (de exemplu, întocmirea juridică a actelor de cumpărare – vânzare a apartamentului, automobilului). (Soroceanu O., Filip N., 2005, pg.109)

Codul civil reglementează atât formele de proprietate, cât și modul de dobândire a propietății. Potrivit acestuia (Codul Civil, art.555), toate bunurile de uz sau interes privat aparținând persoanelor fizice, persoanelor juridice de drept privat sau de drept public, inclusiv bunurile care alcătuiesc domeniul privat al statului și al unităților teritoriale, formează proprietatea privată. Bunurile statului (Codul Civil, art.554) și ale unităților administrativ teritoriale care, prin natura lor sau prin declarația legii, sunt de uz sau interes public formează obiectul propietății publice, însă numai dacă au fost legal dobândite de către acestea.

Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu, în limitele stabilite de lege.

Proprietatea privată (individuală sau asociativă) se definește ca singura formă legitimă de dobândire a avuției, constituită prin apropiere originară, producție și schimb. La polul opus, proprietatea de stat (compusă atât din domeniul public de stat, cât și din domeniul privat de stat), așa-numitul sector public, se constituie prin expropierea coercitivă, prin impozitare și fiscalitate. Aceasta din urmă, constituită pe seama și în defavoarea proprietății private, dobândește un caracter parazitar, fapt ce inhibă crearea de avuție.

Putem spune că forma de proprietate privată are ca avantaj primar faptul că aceasta contribuie la dezvoltarea inițiativei personale, dar și a abilităților antreprenoriale. De asemenea, aceasta este fundamentul libertății economice și al creșterii bunăstării, deoarece asigură dezvoltarea producției în conformitate cu necesitățile sociale.

În ceea ce privește dezavantajele acestei forme regăsim riscurile întemeierii unei afaceri, dar și presiunea ridicată asupra proprietarului.

Atunci când vorbim de forma de proprietate publică a statului ne referim la sectoarele care țin de infrastructură, precum sectorul energetic, transport feroviar, comunicații, “presupun condiții sociale normale și necesită investiții capitale de proporții; în cazul întreprinderilor militar-strategice; în sectorul social; în cadrul prestării serviciilor sociale; în realizarea cercetărilor științifice fundamentale. Totodată, răspândirea ei de proporții diminuează interesul și inițiativa lucrătorilor, duce la scăderea eficienței producției, provoacă o indiferență socială și astfel devine reală posibilitatea unora de a trăi pe contul altora.” (Soroceanu, O., Filip, N., 2005, pg.109)

În cele ce urmează vom acorda o atenție sporită proprietății private a statului (domeniul privat) și evoluției acesteia în contextul schimbărilor economice survenite în România la finele anului 1989, an ce a însemnat schimbarea regimului politic, a cadrului legislativ, dar și a sistemului de gândire economică în România.

De-a lungul timpului, regăsim în istorie diverse evenimente atât economice, cât și politice care s-au repetat, de exemplu, tranziția, o putem trata ca un element cu ciclicitate întrucât o regăsim în diferite etape ale evoluției societății omenești, fapt ce conduce la concluzia că istoria poate avea un rol determinator.

Tranziția între economia medievală și nașterea capitalismului industrial, fază în care s-a dezvoltat capitalismul comercial a presupus apariția unor noi idei economice, politice, apariția unor noi clase, crearea unor noi instituții sau a unui cadru legal nou.

Procesul complex de ,,trecere de la o economie centralizată la o economie de piață, a impus imediat după anul 1989 în România, crearea unui nou cadru legislativ care să reglementeze schimbările de sistem, componenta principală constituind-o transferul proprietății asupra activelor deținute de stat către sectorul privat, respectiv privatizarea. (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, volumul 16, pg. 4)

Potrivit lui Emil Mihueac, acest procesul de privatizare, din punct de vedere conceptual desemnează ,,o trecere în proprietatea privată, a unor bunuri și activități aflate în proprietatea publică și în administrarea statului; este un obiectiv strategic, care trebuie să genereze comportamente responsabile din partea noilor proprietari și apariția unor entități economice eficiente competitive, mai dinamice, cu o capacitate sporită de adaptabilitate la mediul concurențial intern și internațional.” (anul..pagina)

Așa cum se observă, din analiza definiției procesului de privatizare, dată de Emil Mihuleac, privatizarea înseamnă ,,o trecere în proprietatea privată…”. Se impune clarificarea termenului de ,,proprietate privată”.

În cadrul subcapitolului 1.1, am arătat faptul că proprietatea privată are un sens și înțeles larg în funcție de unghiul de analiză, dar și dublă conotație:

proprietate privată a statului,

proprietate privată asociativă sau individuală.

Din punct de vedere juridic, singurele bunuri și activități ce pot trece în proprietatea privată individuală sau asociativă sunt bunurile aflate în proprietatea privată a statului.

Așadar, o primă definiție a procesului de privatizare care să corespundă atât din punct de vedere economic, cât și juridic, ar putea fi:

,,Privatizarea desemnează trecerea în proprietatea privată individuală sau asociativă a bunurilor sau activităților aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea statului; reprezintă un obiectiv strategic, care trebuie să genereze comportamente responsabile din partea noilor proprietari și apariția unor entități economice eficiente competitive, mai dinamice, cu o capacitate sporită de adaptabilitate la mediul concurențial intern și internațional.”

Deci este greșit a preciza că privatizarea înseamnă trecerea în proprietate privată a unor bunuri aflate în proprietate publică.

Pentru a întări definiția corectă a privatizării, menționăm faptul că: deținerea acțiunilor la o companie, de către stat, reprezintă o formă a domeniului privat al statului și nu o formă a domeniului public.

Un jurist de seamă (Liviu Pop) insistă pe natura de proprietate de tip particular. El simte nevoia de a clarifica distincția dintre proprietatea privată a statului, folosită eronat în definițiile privatizării, greșit denumită proprietate publică și proprietatea de tip particular.

Transformarea proprietății private de stat se realizează în cadrul procesului de privatizare. (În doctrina de specialitate, s-a afirmat că, prin privatizare, stricto senso se înțelege „trecerea capitalului de stat și a unor bunuri privite în materialitatea lor, în special a mijloacelor de producție, din proprietatea statului, a societăților comerciale cu capital de stat sau a altor unități economice de stat în proprietatea particulară a persoanelor fizice și a persoanelor juridice de tip particular”, Liviu Pop, Dreptul nr. 10/1991).

Un mediu economic concurențial și democratic se bazează pe proprietate privată individuală sau asociativă; deținerea proprietății publice într-o pondere mare de către stat cu siguranță nu ajută economiei țării respective, spre progres.

Bineînțeles că acestă tranziție nu ar fi putut fi realizată fără includerea unor elemente fundamentale, ca de exemplu:

realizarea unui sistem politic democratic;

consolidarea Statului de drept;

realizarea unui sistem economic bazat pe îmbinarea propietății private cu cea publică;

un mecanism economic bazat pe piață și pe intervenția adecvată a Statului pentru obținerea unei eficiențe ridicate;

valorificarea potențialului creativ și de inovare existent.

Însă politicile elaborate și aplicate în România au întârziat să apară așa cum voi reliefa aceste aspecte în capitolele următoare și nu au condus la rezultatele așteptate deoarece această tranziție a fost una lentă cu implicarea și canalizarea tuturor eforturilor și a tuturor resurselor disponibile.

Rezultatul procesului de tranziție a dezvoltat noi forme de proprietate formate în baza a două căi fundamentale:

,,prin transformarea vechilor forme de proprietate moștenite de la regimul anterior;

prin crearea noilor forme de proprietate privată sau publică prin noi investiții.

În primul caz, transformările au capătat conținut prin următoarele căi: privatizarea întreprinderilor proprietate private de stat privatizabile, urmată de formarea proprietății private (individuală sau asociativă) și a unei noi categorii de propietari, deținători, mai ales de titluri de valoare (acțiuni și obligațiuni);

dezetatizarea prin dezinvestirea statului de puterile sale de conducător și decident unic în economie, dublate de descentralizarea și autonomizarea managerială a celorlalte unități, neprivatizabile, rămase statului ca nuda proprietate; unitățile din această categorie formează proprietatea publică, administrată fie direct de către persoanele publice, fie prin mijlocirea regiilor autonome;

decolectivizarea sectorului agricol și reconstituirea propietății private până la 10 ha a foștilor propietari îndreptățiți conform legii nr.18/1991;

privatizarea sectorului cooperației meșteșugărești și de consum, prin transformarea patrimoniului în acțiuni și repartizarea lor în proprietate individuală membrilor cooperatori, corespunzător vechimii în muncă și volumului activității.

În al doilea caz, noile forme de proprietate apar prin crearea de noi unități private sau publice, folosind drept surse de investiții, fie capitalul propriu – al populației sau al statului – fie capitalul atras din exterior și folosit singur sau în asociere cu cel autohton.” (Belli N., 1996, pg.28)

Schimbarea sistemului în decembrie 1989, a condus la o serie de analize și propuneri pentru depășirea stării de tranziție.

În continuarea analizei procesului de reformă ne vom opri asupra importanței privatizării pe scară largă în ansamblul măsurilor adoptate în vederea trecerii la economia de piață. Condiția fundamentală a trecerii la economia de piață o reprezintă autonomia decizițională a agenților economici care, la rândul său, este indisolubil legată de problema proprietății – numită motorul economiei de piață.

Una din trăsăturile definitorii ale sistemului monopolist de stat a constituit-o depersonalizarea proprietății, cea mai pregnantă formă de manifestare a acesteia fiind îngrădirea activității economice prin reglementări administrativ-birocratice, planificare hipercentralizată, intervenția arbitrariului în funcționarea întreprinderilor. Această pierdere a identității proprietății a generat apariția puterii economice și politice a statului monopolist dinaintea Revoluției din Decembrie 1989.” (http://www.ince.ro/Tezaur%20VII.pdf, pg. 293)

Nicolae Turliu, în lucrarea sa ,,Puncte de vedere privind strategia trecerii la economia de piață” (http://www.ince.ro/Tezaur%20VII.pdf, pg. 157) aduce în prim plan o scurtă radiografie a ,,structurii de proprietate din cadrul avuției naționale acumulate la finele anului 1989, exclusiv valoarea pământului și a unor resurse naturale era de 77,4% la unitățile de stat, restul de 22,6% fiind la gospodăriile populației, unități cooperatiste și obștești.

În industrie, în majoritatea ramurilor monopolul era deținut de către stat, în agricultură unitățile agricole de stat având circa 21% din suprafața arabilă. Economia era condusă prin reglementări administrativ-birocratice, planificare hipercentralizată, bugetizare accentuată, intervenția arbitrară a aparatului de partid și de stat prin abandonarea criteriului de competență managerială în selectarea și promovarea cadrelor de conducere.”

Pentru o dezvoltare strategică și eficientă a economiei este necesar înființarea și susținerea unor forme de proprietate competitive și capabile să satisfacă efectiv necesitățile multiple ale societății.

Toate acestea conduc către ideea că privatizarea a jucat un rol central în ceea ce privește evoluția drepturilor de proprietate în România, un proces, așa cum vom demonstra în capitolele ce urmează, extrem de complicat cu repercursiuni asupra activităților economice, sociale și politice.

Concluzii

Pivotul în jurul căruia se învârt relațiile economice este reprezentat de proprietate si drepturile de proprietate.

Proprietatea reprezintă un fenomen complex cu două fețe: nucleul, reprezentat de conținutul economic intern și aspectul juridic exterior, reprezentat de mediul legislativ.

În economia de piață, prezintă interes deosebit legătura dintre tipurile și formele de proprietate și modul de implicare a agenților economici în viața societății.

Proprietatea, în sens economic, reprezintă totalitatea relațiilor dintre oameni în legătură cu însușirea bunurilor, aceasta pune în lumină componența, alcătuirea economiei din punct de vedere al proprietății și se referă la relația dintre populație, membrii societății și bogăția acesteia, relații guvernate de norme sociale specifice diferitelor perioade istorice.

Acest subiect poate da naștere unui interes pentru dezvoltarea performanțelor agenților economici, fie dezinteres față de întreaga desfășurare a activității economice.

La baza dezvoltării societății stă progresul înregistrat în materie de proprietate. Astfel, în economia contemporană, odată cu progresul tehnico-științific, dar și cu dezvoltarea considerabilă și diversificarea obiectului proprietății, structura de proprietate a evoluat.

Evoluția proprietății, afirmarea și dezvoltarea proprietății private, dar și adaptarea ei la noile condiții au condus la dezvoltarea continuă a economiei de piață, iar odată cu această dezvoltare s-a pus în valoare și pluralismul formelor de proprietate, ceea ce a permis manifestarea libertății agenților economici și, implicit, creșterea și dezvoltarea economică.

Definirea și apărarea drepturilor de proprietate constituie o parte tot mai importantă din regulile care guvernează majoritatea interacțiunilor economice, hotărând ce mișcări economice trebuie făcute prin crearea elementelor stimulative, prin responsabilizarea subiecților economici față de rezultatele obținute și față de parteneri, dar și pentru igienizarea vieții economice generale în vederea formulării și realizării corecte a cererii și ofertei pe baza concurenței.

Libera initiațivă – fundamentată pe proprietatea privată – o considerăm ca fiind o stare firescă a omului din toate timpurile, chiar dacă au existat perioade de oprimare a ei din diferite cauze, sau uneori aproape de totală anihilare. În mod normal ea s-a impus și se va impune indiferent de mersul ideilor economice și a jocurilor politice.

Proprietatea privată presupune nu numai libertatea de manifestare a omului ca agent economic, dar și posibilitatea acestei manifestări, posibilitate generată, în primul rând, de suportul economic oferit individului – proprietatea lui – și, în al doilea rând, de conștientizarea de către acesta a poziției pe care o are în societate și a rolului pe care trebuie să îl îndeplinească. Toate acestea îl împing la acțiune, îl motivează, deoarece finalitatea acțiunii lui este recunoscută și susținută de către societate.

Punctele de vedere exprimate în cadrul capitolului 1, conduc către ideea că, conținutul proprietății poate fi interpretat diferit, în funcție de unghiul de analiză.

Din punct de vedere economic, proprietatea reprezintă totalitatea relațiilor sociale efective dintre oameni în legătură cu bunurile. În final, din punct de vedere filosofic putem afirma că omul se implică în relațiile de proprietate și realizează ca ființă totală.

Din punct de vedere juridic, ideea principală ce se desprinde, conduce către considerentul că proprietatea este o relație de posesiune a unui bun de către o persoană fizică sau juridică, titularul dispunând asupra lui ca subiect activ, în raport cu celelalte persoane, ca subiecți pasivi și nedeterminați.

Fără a intra în conflict, ci completându-se reciproc, cele două sensuri ale proprietății, atât economic, cât și juridic, pun în evidență complexitatea conceptului de proprietate, necesitatea înțelegerii concrete a ei și, în special, a rolului pe care îl are în societate și, în special în viața economică.

În final, dacă privim dintr-un unghi filozofic putem afirma că omul se implică în relațiile de proprietate și astfel se realizează ca ființă totală care nu poate fi desprinsă de dreptul de proprietate.

De-a lungul timpului, conceptul de proprietate a dat naștere unor puternice controverse, grupate în două mari orientări – prima formată din cei ce militau pentru comunitatea de bunuri sau proprietatea colectivă și a doua formată din susținătorii dreptului de proprietate privat.

Se impune deci, să facem o distincție între proprietate și drepturile de proprietate ca atare. ,,Deosebirea provine din faptul că în viața de toate zilele, proprietatea se manifestă printr-o dublă formă de exprimare: economică și juridică. Ultima exprimând pe planul dreptului pe cea anterioară, este aspectul instituțional de care oamenii se izbesc zilnic, este ceea ce se vede.

Pentru a le distinge între ele, unii cercetători atribuie formei economice, calitatea de fenomen real, faptic, iar formei juridice – calitatea de cămașă învelitoare a primei. […].

Cele două forme exprimă domenii diferite:

prima, raporturi economice;

a doua, raporturi de voință între oameni, respectiv ,,contractul social” reglementat de legi și alte acte normative, ceea ce nu justifică aserțiunea că numai unele, cele economice ar fi reale.

Cele două forme sunt reglementate, nu de antinomia: real – nereal, ci de legitățile cuplului categorial: conținut – formă“ (Belli N., 1996, pg.7).

În concluzie, proprietatea privată reprezintă fundamentul dezvoltării unei economii sănătoase. Progresul economic, bunăstarea și prosperitatea presupun drepturi de proprietate bine definite care sa garanteze și să recunoască dreptul de proprietate privată.

Totodată, proprietatea privată constituie un instrument și un stimul economic, o garanție a libertății individuale și familiale, un izvor de bogăție, prosperitate și bunăstare socială.

Slăbirea drepturilor de proprietate asupra averii întregii națiuni prin îndepărtarea statului de la obligațiile sale de apărător al acestor drepturi conduce la derapaje în economia națională, încurajează corupția și chiar falimentul unor ramuri industriale.

Vorbind despre proprietate și drepturile de proprietate este firesc să ne gândim la interesele economice ce stau în spatele lor. Interesele economice fiind de fapt motivații ale oamenilor ce se manifestă la suprafața societății.

Legatură dintre proprietate și interese economice este biunivocă, proprietatea ca bază a acțiunilor umane, generează și susține apariția, manifestarea și realizarea (satisfacerea) intereselor economice, acestea odată satisfăcute, întăresc și consolidează proprietatea atât din punct de vedere economic, cât și jurdic. Nu întâmplător există clasificarea intereselor economice după forma de proprietate (interese private și interese publice) reprezintă o reflectare a interdependenței dintre proprietate și interese economice.

Clarificarea folosirii termenului de ,,proprietate privată” este necesară, mai ales pentru înțelegerea corectă a ceea ce reprezintă definirea corectă a procesului de privatizare. Astfel arătăm că proprietatea privată, are un sens și înțeles larg, și dublă conotație, și anume:

proprietate privată a statului;

proprietate privată asociativă sau individuală.

Așa cum am arătat în cadrul subcapitolului 1.3 – Structura dreptului de proprietate – se constată existența mai multor forme de proprietate, dar și confuzia ce se poate crea atunci când vorbim despre ,,proprietate privată” – proprietatea privată a statului sau proprietatea privată particulară?

Din punct de vedere juridic, singurele bunuri și activități ce pot trece în proprietatea privată individuală sau asociativă sunt bunurile aflate în proprietatea privată a statului.

Așadar, o primă definiție a procesului de privatizare care să corespundă atât din punct de vedere economic, cât și juridic, ar putea fi:

,,Privatizarea desemnează trecerea în proprietatea privată individuală sau asociativă a bunurilor sau activităților aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea statului; reprezintă un obiectiv strategic, care trebuie să genereze comportamente responsabile din partea noilor proprietari și apariția unor entități economice eficiente competitive, mai dinamice, cu o capacitate sporită de adaptabilitate la mediul concurențial intern și internațional.”

Pentru a întări această definiție, menționăm faptul că: deținerea acțiunilor la o companie, de către stat, reprezintă o formă a domeniului privat al statului.

Un mediu economic concurențial și democratic se bazează pe proprietate privată individuală sau asociativă; deținerea proprietății publice într-o pondere mare de către stat cu siguranță nu conduce economia țării respective către progres.

În continuare, vom utiliza termenul de proprietate privată referindu-ne la proprietatea privată a statului, proprietatea privată (particulară) care stă la baza inițiativei private, respectiv cea privat-asociativă, organizată sub forme societare, în care proprietarii fie că utilizează salariați non-proprietari, fie că ei înșiși sunt participanți nemijlociti la activitatile economice.

Așadar, proprietatea privată reprezintă fundamentul dezvoltării unei economii sănătoase. Progresul economic, bunăstarea și prosperitatea presupun drepturi de proprietate bine definite care sa garanteze și să recunoască dreptul de proprietate privată.

Odată cu adoptarea unei noi Constituții după decembrie 1989, dreptul de proprietate din România, a fost supus și el unei restructurări radicale, în conformitate cu reglementările actuale.

Pluralismul acestor forme de proprietate creează premisele stimulării initiațivei, oferă posibilități neîngrădite de acțiune și opțiune tuturor agenților economici, prin instrumentele și mecanismele pieței, dar și confuzie așa cum am mai spus, ceea ce denotă un cadru legislativ lacunar (în materia drepturilor de proprietate).

Înțelegerea și analizarea stării actuale a economiei României ca urmare a derulării procesului de privatizare, devine posibilă numai în baza unor multiple și variate analize comparative.

Revoluția din anul 1989, marchează debutul schimbărilor majore, atât în ceea ce privește domeniul economic, politic, cât și social.

Trecerea de la un sistem economic bazat pe monopolul absolut al proprietății ,,socialiste” de stat la un sistem economic bazat pe libera inițiativă, a presupus printre altele și redefinirea drepturilor de proprietate, esențiale pentru atragerea investițiilor străine directe dar nu numai, pe principiul că, niciun agent economic nu va economisi nici un leu din venit pentru a investi în capital, dacă nu i se va recunoaște și garanta dreptul de proprietate privată. Întâlnim așadar aici unul din resorturile interne cele mai atractive, poate chiar hotărâtoare, ale mecanismului creșterii economice, mai mult putem afirma că drepturile de proprietate reprezintă temelia generală a sistemului economic de piață.

Despre importanța și evoluția drepturilor de proprietate vom vorbi și în capitolele următoare întrucât așa cum vom arăta, acestea au avut un impact direct asupra evoluției procesului de privatizare din România, a rezultatelor economice și sociale.

Capitolul II. Privatizarea – pilon al economiei de piață

“ În multe cazuri, reducerile masive de personal s-au dovedit a fi lucrul împotriva căruia chirurgii vorbesc de secole – amputarea înainte de diagnostic. Rezultatul este întotdeauna o victimă.” – Peter Drucker

Considerații generale cu privire la tranziție

,,În urmă cu două secole, Adam Smith (1776) sesiza o tendință extrem de relevantă, cu privire la proprietatea publică, în sprijinul căreia aduce următoarele argumente:

În oricare din monarhiile importante din Europa, vânzarea terenurilor coroanei generau un venit foarte mare, terenuri care dacă ar fi fost utilizate pentru plata datoriei publice ar fi generat din ipoteci un venit mult mai mare decât acela pe care coroana și le-ar fi putut permite vreodată… Când terenurile coroanei au fost trecute în proprietate privată, ele au devenit în decurs de câțiva ani, mult mai îngrijite și mai bine cultivate.” (N. Danilă, Privatizarea băncilor, pg.9)

Tendința enunțată de Adam Smith este valabilă și astăzi, o regăsim în multe dintre economiile dezvoltate, dar și în economiile țărilor în curs de dezvoltare.

Moore de exemplu, susținea că în funcție de înțelegerea momentului în care s-a realizat industrializarea și democratizarea unei națiuni, se pot spune multe lucruri despre politica economică. (Barrington Moore, 1966, p…).

Norbert Beckmann-Dierkes afirma că ,,stabilitatea economică, politică și socială reprezintă condiția inițială pentru creșterea economică și pentru dezvoltarea unei națiuni”(Dobrescu Emilian, 2013, pg…).

Anul 1989 a reprezentat momentul T zero pentru multe țări din Europa în ceea ce privește forma de guvernare democratică și politică economică corespunzătoare.

Germania de Est, fosta Cehoslovacia, România, Bulgaria sunt doar câteva dintre țările care au schimbat radical forma de guvernare și chiar reprezentare, în anul 1989. Acest proces de schimbare a fost unul radical ce a impus adaptarea populației la noi reguli, alegerea de noi conducători, gestionarea democrației, a proprietății, dar și a prosperității și poate mai presus de toate a mentalității populației.

Ahmed Secou Toure spunea ,,pentru a putea transforma realitățile țărilor trebuie transformat omul. Dacă sunt relativ mai ușor de transformat structurile materiale și organice ale unei țări, de înlocuit cărările prin străzi asfaltate, dacă este mai ușor de construit aeroporturi moderne, școli, dispensare, este infinit mai dificil de transformat mentalitatea omului. Modificarea concepțiilor și atitudinilor oamenilor este un proces cu mult mai complex și de mai lungă durată”. (anul..pagina..)

John Nellis, unul dintre artizanii politicilor adoptate de Banca Mondială în ajutorul acordat țărilor postcomuniste în procesul de privatizare, aflat la o conferință a Băncii Mondiale la Washington în calitate de consultant independent, într-un interviu acordat ziarului ,,România Liberă” (17 iulie 2007):

,,Din experiența dvs. cu procesul de privatizare prin care a trecut România, care au fost greșelile majore?

Au fost făcute două greșeli. Prima, de partea guvernanților români la începutul tranziției, care au căutat o formă de a introduce privatizarea fără pierderi politice. A doua greșeală a fost făcută de cei care i-au ajutat – experții Băncii Mondiale, consilierii și economiștii externi, Guvernele statelor UE și SUA –, care au crezut că pot introduce proprietatea privată foarte rapid, fără să se preocupe foarte mult de crearea altor instituții care să asigure buna funcționare a proprietății private. Așa că, pe de o parte, Guvernul a vrut o privatizare nedureroasă, iar finanțatorii și experții străini o formă foarte rapidă de privatizare. Din acest motiv au apărut în România tot felul de scheme dubioase de îmbogățire – cum au fost acele fonduri de investiții private ce au dat faliment foarte repede. În plus, finanțatorii externi condiționau acordarea de împrumuturi nerambursabile de un anumit număr de privatizări. A fost un entuziasm excesiv pentru privatizări, fără a se lua în considerare că piețele nu pot funcționa corect pentru că nu există la bază instituții solide. Când privatizezi într-un sistem legal încă legat de regimul comunist, în care nu au existat coduri comerciale, fără tradiția aplicării contractelor comerciale, fără a stabili reguli clare despre ceea ce este permis și ce nu în economia de piață, multe persoane obțin beneficii nu neapărat ilegale, pentru că legile permiteau, dar cu siguranță injuste.”

Restructurarea economiei a reprezentat cu siguranță chintesența procesului de tranziție, proces ce a presupus printre altele măsuri de reformare a proprietății, a sistemului bancar, a sistemului fiscal, crearea sistemului de protecție socială, dar și o reformă structurală industrială, etc.

Reforma proprietății a însemnat schimbarea structurii proprietății, mai precis transferul de proprietate de la stat (domeniul privat) la particular, ceea ce a condus la apariția unei noi clase, antreprenorii.

Cu siguranță, rolul central în ceea ce privește reforma țărilor din fostul bloc al Europei Centrale și de Est, care și-au început procesul de privatizare îl ocupă privatizarea proprietății. Cu siguranță o analiză temeinică a proceselor de privatizare va scoate în evidență slăbiciunile strategiilor țărilor aflate în tranziție.

Începând cu anul 1990 evoluția economică arăta că și în țările mai puțin dezvoltate, sistemele economice orientate spre o piață liberă bazată pe concurență au devenit mai performante decât cele bazate pe planificarea centralizată – ceea ce în principiu conduce la atragerea investițiilor și implicit la o rată mai mare de creștere a economiei.

Privit în ansamblu, procesul de privatizare a debutat și evoluat distinct în fiecare țară, fiind influențat cu predilecție de factorii politici, economici, sociali, culturali, etc.

Importanța factorilor sociali, culturali și istorici alături de cei economici și politici este de netăgăduit.

Putem afirma astăzi, după trecerea a mai bine de 25 de ani de când România a adoptat un sistem bazat pe reguli democratice, că educația și cultura sunt esențiale în progresul unei țări și că o țară în care istoria este ignorată este o țară fără viitor, trebuie să învățăm din realizările noastre ca și din propriile greșeli pe care să nu le repetăm.

Schimbările adoptate după decembrie 1989 în România au presuspus transformări radicale pe toate palierele, transformări pe care cea mai mare doar o parte dintre români le-au acceptat, restul rămânând cu nostalgii sau cu regrete, mai ales în ceea ce privește locurile de munca și locuințele, etc.

Procesul transformator declanșat la sfârșitului anului 1989 în România a adus pe lângă multe alte schimbări, în prim plan problema proprietății. Proprietatea colectivă, mai ales sub forma proprietății de stat, a fost considerată nelegitimă și astfel ia naștere și se dezvoltă prioritar ca strategie privatizarea proprietății de stat. Încă de la debut, procesul de privatizare a generat o gamă largă de dezbateri cu concluzii dintre cele mai originale. Soluțiile propuse s-au dovedit de o mare diversitate, doctrina de proprietate cunoscând din acest punct de vedere o evoluție deosebit de interesantă așa cum am arătat și în cadrul capitolului 1.

Cultura și gândirea democratică a câtorva minți luminate au adus în atentia populației, încrezătoare la acea dată (1990), noi viziuni cu privire la viitorul României, ce au fost primite cu încredere și entuziasm de unii, cu surprindere, suspiciune și neîncredere de altii. Timpul a demonstrat veridicitatea afirmațiilor. Silviu Brucan într-o discuție despre viitorul României, despre democrație și despre nevoia schimbării mentalităților populației afirma în anul 1990: ,,Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani”.

Astăzi, deși au trecut mai bine de 25 de ani de la ,,renașterea” României, cred că încă mai avem multe de făcut pentru a avea un sistem democratic bazat pe valori, putem afirma că ne vor mai trebui poate încă 25 de ani pentru a învăța să ne respectăm mințile luminate, adevărata democrație, să ne protejăm și să dezvoltăm avuția națională, să ne protejăm viitorul. Pe de o parte, deși românii au înțeles relativ repede esența democrației în ceea ce privește posibilitatea schimbării prin vot a politicienilor, se pare că nu au înțeles întrutotul beneficiile proprietății private și ale economiei de piață, iar pe de altă parte, statul nu a înțeles că trebuie să renunțe la atitudinea paternalistă nu numai declarativ, dar și faptic.

România, în momentul căderii comunismului, prezenta toate avantajele pentru a se adapta noilor condiții. În primul rând, cel mai important element, a fost acela că nu mai avea datorii externe, ceea ce o situa într-o poziție avantajoasă față de celelalte țări comparabile din punct de vedere al dezvoltării. În al doilea rând, avea un avantaj considerabil, și anume: era creditor net pentru țări precum URSS, Irak, Libia, etc., având de încasat peste 3 miliarde de dolari, pentru investițiile făcute între anii 1980-1989.

Axul central al oricărei țări sau al oricărei companii se bazează pe sistemul economic, de aceea este vital, pentru bunul mers al unei țări, să se înțeleagă și să se aplice politicile economice în interesul țări și nu, în interesul unor clase politice. Evoluția postdecembristă a societății românești, a economiei, confirmă că deși au trecut mai bine de două decenii de la răsturnarea sistemului totalitar încă nu am descoperit întrutotul adevăratele valențe ale economiei de piață.

Trecerea de la un sistem birocratic centralizat la unul așezat pe coordonatele economiei de piață nu se poate realiza, așa cum deja știm, fără un program de reformă bine gândit în care privatizarea trebuie să aibă un rol esențial.

,,Cadrul legislativ, strategia de țară și politicile economice sunt poate cele mai importante componente în direcționarea și dezvoltarea economică a unei țări și bineînțeles în orientarea și desfășurarea procesului de privatizare. Evident, trebuie să ținem seama și de specificul economiilor naționale, de gradul de industrializare, de nivelul de dezvoltare economică, de înțelegerea de către populație a proceselor democratice, etc.

Privatizarea implică și rezolvarea unor probleme de ordin conceptual ca de exemplu, rolul statului și al sectorului economic privat în economia națională, pateneriatul public – privat, managementul performant, etc.” (Chiriac, C., Cornescu, V., Bulgaria, 2014, pg. 501)

Mugur Isărescu, în cartea sa ,,Reflecții economice” face referire la ,,experiența istorică cu privire la necesitatea intervenției statului în economie în scopul prevenirii și atenuării dezechilibrelor economice, al apropierii extremelor în ciclurile de dezvoltare și al asigurării unei dezvoltări stabile și de durată.

Politica economică reprezintă forma sub care se realizează această intervenție și se compune din:

definirea obiectivelor urmărite într-o anumită perioadă;

instrumentele și mecanismele utilizate de stat pentru a interveni;

cadrul instituțional în care se acționează.

Întrucât în lumea contemporană asistăm la o diversitate de obiective, precum și de intrumente, mecanisme și instituții implicate, în mod frecvent se utilizează pluralul de politici economice.

Poate părea surprinzător, dar teoria economică nu statuează foarte clar superioritatea economiei de piață față de economia planificată centralizată. Teoriile economice bazate pe principiul „mâinii invizibile”, principiu lansat de Adam Smith, susțin faptul potrivit căruia funcționarea competitivă a piețelor poate asigura o alocare eficientă a resurselor. […]

O realitate istorică palpabilă ce trebuie avută în vedere la analizarea celor două sisteme economice, a reprezentat-o importanța piețelor descentralizate, bazate pe proprietate privată, în stimularea și dezvoltarea inovațiilor tehnologice și a progresului tehnic (ca urmare a flexibilității crescute cu care acestea se pot adapta la schimbări ale mediului economic și la incertitudini). Conform unor analiști, bătălia istorică finală din care economia de piață a ieșit și este victorioasă s-a dat în domeniul tehnologic, domeniu propulsat de o piață liberă, concurențială.

Experiența ultimelor decenii, atât a țărilor occidentale dezvoltate, cât și a celor care au optat pentru democrație și economie de piață, a individualizat următoarele cinci obiective generale ale politicii economice:

stabilirea prețurilor (controlul inflației);

ocuparea forței de muncă (controlul șomajului);

creșterea economică;

echilibrul extern (stabilirea balanței de plăți);

controlul deficitului bugetar (suportabilitatea datoriei publice). (Isărescu. M. C., 2001, pg.150)

Edificarea în România a unei economii cu piață concurențială funcțională, eficientă și competitivă a presupus un proces social nou, desfășurat pe baza unor strategii cu mai multe straturi.

Principalul argument al susținerii privatizării, de-a lungul vremii, în contextul în care prioritar până în anul 2007 s-a dorit protejarea locurilor de muncă și o economie sănătoasă, rămâne în continuare, restructurarea proprietății prin transferarea unei părți din proprietatea de stat în cea privată, pentru crearea mai rapidă a formelor de proprietate care constituie baza democrației economice și a competitivității, capabile să conducă în final la realizarea unei eficiențe superioare la nivel microeconomic.

Proprietatea și transferul de proprietate în România reprezintă încă o temă de mare actualitate și de larg interes cu implicații economice și sociale serioase. Deși există unele voci care afirmă faptul că, transferul de proprietate mai poate suscita interes doar din punct de vedere istoric sau al întocmirii unei liste de deficiențe, evenimentele prezente în ultima perioadă, contrazic aceste afirmații și întăresc argumentele care conduc tot mai mult către necesitatea de a avea o analiză clară a proprietății în România. Sunt încă mari semne de întrebare cu privire la îndeplinirea obiectivelor politicii macroeconomice, a tranziției ceea impune necesitatea de a avea o strategie națională coerentă cu privire la companiile strategice și o prioritizare a rezolvării deficiențelor cauzate de slabele rezultate obținute din procesul de privatizare.

Trecerea proprietății private de stat (din domeniul privat al statului) în proprietate privată (asociativă și/sau individuală) în România a născut numeroase confuzii în ceea ce privește drepturile de proprietate, a dat naștere la mii de litigii naționale sau internaționale, sistemul legislativ lacunar și interpretativ a aprofundat această ,,criză”, a îndepărtat investitorii străini și a încurajat transformarea marilor companii de stat în bunuri imobiliare, s-au pierdut mii de locuri de muncă și mii de patente de cercetare. Este necesară clarificarea anumitor aspecte esențiale precum: situația tuturor titlurilor de proprietate emise după anul 1989, mersul și efectele procesului de privatizare (chiar și numai prin prisma ratei de succes), dar și a celui de retrocedare a proprietăților în baza legilor nr. 10/2001 și nr. 112/1995, evidența corectă a tuturor drepturilor de proprietate și clarificarea tuturor aspectelor ce țin de natura cadastrală!

Cu siguranță, atunci când discutăm despre proprietate nu putem avea în vedere doar aspectele procesului de privatizare, însă tema fiind atât de complexă și aspectele ce derivă atât de controversate încât vom încerca să avem în centrul atenției efectele procesului de privatizare, respectiv ce s-a dorit și unde s-a ajuns, pe scurt rezultatele procesului de privatizare.

Există oare o rețetă a succesului în ceea ce privește procesul de privatizare? Și dacă da, care este aceea și de ce România nu a găsit-o?

Câți ani vor mai trebui să se scurgă ca procesul de privatizare să fie finalizat în România? Sunt doar câteva întrebări la care trebuiesc date răspunsuri.

Distrugerea Zidului Berlinului a adus pe lângă o serie de schimbări majore în Europa și debutul procesului de privatizare în unele țări precum Germania (unită), Polonia, Bulgaria, România etc., proces de privatizare ce a evoluat diferit, fiecare țară adoptând propria strategie bazată pe interesele naționale (cel puțin la nivel afirmativ și conceptual, practica însă a demonstrat că în unele țări strategiile făcute cu entuziasm au fost relativ repede uitate în sertare), a adus în prim plan concepte precum dezvoltarea durabilă, economie de piață concurențială, etc.

Pentru a contracara potențiale disfuncționalități economice ca urmare a restrângerii proprietății de stat, unele țări din Europa Centrală și de Est, au întreprins eforturi de stabilizare în cadrul unor programe de ajustare care să asigure echilibru macroeconomic, la baza cărora a stat într-o măsură importantă procesele de restructurare a proprietății.

Analizat însă în ansamblul său, vom observa că procesul de privatizare are impact asupra tuturor segmentelor din economie, educație, cercetare, mediu, etc., ale unei țări, deciziile luate afectând iremediabil economia respectivă. Marea majoritate a companiilor moștenite ca proprietate de stat s-au confruntat cu arierate mari la bugetul de stat, management neperformant, tehnologii învechite, eficiență scăzută, personal supradimensionat, etc. Pe lângă toate aceste aspecte negative ce conduc de cele mai multe ori la îngreunarea procesului de privatizare, în aceste țări, începerea și derularea acestuia sunt însoțite de o serie de efecte pozitive, respectiv este încurajată libera concurență, se creează noi locuri de muncă, sunt atrase investiții, se mobilizează și eliberează resurse financiare în economie, etc.

Deși ,,problemele privatizării și a reformei s-au asemănat în marea majoritate a țărilor mai puțin dezvoltate economic și aflate în tranziție la economia concurențială, prioritățile și modalitățile de implementare au fost diferite în fiecare țară, în funcție de nivelul de dezvoltare, de situația economică și culturală, de pregătirea populației în această direcție etc. S-a constatat că fiecare țară și-a ales propria strategie de privatizare în funcție de necesitățile economice, politice, sociale, culturale, uneori chiar educaționale, neexistând o metodă sigură de succes.

Astăzi, după mai bine de douăzeci de ani, constatăm că în țări dezvoltate precum Germania (avem în vedere Germania unită), procesul de privatizare este aproape încheiat și efectele sunt vizibile, iar în alte țări din Europa Centrală și de Est, precum România, procesul este încă departe de a fi finalizat.

În principiu, privatizarea ar trebui să fie un proces cu rațiuni comunicate în mod clar publicului și grupurilor de interese specifice, într-un mod care ar trebui să conducă la încredere într-un proces echitabil și transparent, în practică însă nu se întâmplă întotdeauna acest lucru.” (Chiriac, C., Cornescu, V., Bulgaria, 2014, pg. 502)

Potrivit lui N. Turliu, trecerea la economia de piață presupune crearea și dezvoltarea pieței financiare, asigurarea stabilității monetare, contracararea presiunii inflaționiste, liberalizarea comerțului exterior și a investițiilor străine, convertibilitatea leului, descentralizarea procesului de luare a deciziilor. Este necesară schimbarea radicală a planificării macroeconomice care pierde vechiul caracter imperativ, planificarea având un rol orientativ, indicativ. În prima etapă a trecerii la economia de piață, trebuie elaborat cadrul juridic prin pachetele de legi necesare în cea de-a doua etapă, aplicarea legislației pentru ca în final să se ajungă la economia de piață.

Toate acestea presupun cu necesitate restructurarea proprietății, punerea în valoare a pluralismului populației, pluralism specific economiei de piață.

Pentru România, perioada de tranziție poate avea o durată de peste cinci ani datorită faptului că nu există legislația respectivă, țara nu deține fonduri mari valutare de ordinul a sute de miliarde de dolari, nu se asigură decât condiționat ajutor financiar de către Fondul Monetar Internațional (FMI), de asemenea intrarea în CEE. Rezumativ, economia de piață înseamnă aplicarea Legii cererii și ofertei, autonomia agenților economici, rentabilitate, liberalizare, concurență, competitivitate, calitate etc., ponderea proprietății private trebuind să depășească 65-70 % din total. (INCE, 1991, pg. 156)

Scurt istoric al cadrului legislativ din România în domeniul privatizării

Trecerea de la o economie centralizată la o economie de piață, a impus imediat după anul 1989 crearea unui nou cadru legislativ care să reglementeze schimbările de sistem, să conducă la edificarea statului de drept, democratic, în care individului îi sunt asigurate drepturile și libertățile fundamentale.

Astfel, începând cu anul 1990 se fac primii pași cu privire la reconstrucția unei noi economii, a unui nou cadru legislativ, apar noțiuni și termeni noi, precum: privatizare, restructurare, reorganizare, noi clase precum, antreprenorii, dar și noi instituții ca de ex. Agenția Națională de Privatizare (ANP).

O serie de acte normative precum Decretul – lege nr. 54/1900 privind libera inițiativă, Decretul – lege nr. 96/1990 prin care se legifera dreptul guvernului de a încheia contracte de societăți mixte cu întreprinzătorii străini, ajută la formarea sectorului privat bazat pe libera inițiativă.

Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale reprezintă primul pas important în construcția economică a României prin prisma diminuării rolului statului în economie.

Cu ajutorul legii nr.15/1990 o parte importantă a unităților economice de stat – în special cele din industria energetică, exploatarea minelor și a gazelor naturale, transporturi feroviare, armament, etc. – au fost transformate în regii autonome, proprietare a bunurilor din patrimoniul său.

La numai câteva luni de la Revoluție, la cererea guvernului, este elaborată de către specialiști ,,Schița privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România”, lucrare ce aduce în prim plan (cel puțin din punct de vedere conceptual), privatizarea.

Începând cu anul 1991, se creează premisele derulării procesului de privatizare prin crearea cadrului legal. Fie că vorbim de legea nr. 58/1991, legea nr. 81/1992, legea nr. 77/1994 sau de legea nr.137/2002, etc., așa cum vom arăta în cadrul subcapitolului 2.2.1, putem afirma că desele modificări ale cadrului legislativ în materie de privatizări, au condus la încetinirea și ineficiența derulării procesului de privatizare.

Anii 1990 și 1991 se pot caracteriza ca fiind anii în care s-au construit bazele legislative pentru derularea programelor de privatizare, proiecte ambițioase dacă ar fi să analizăm prin prisma obiectivelor asumate, dintre care amintim: privatizarea în proporție masivă a întreprinderilor de stat în termen de 7 ani.

De fapt, ce reprezintă privatizarea?

Privatizarea a fost catalogată de numeroși cercetători ca fiind un proces economico-social complex cu numeroase necunoscute, al cărui ritm și formă nu au un caracter prestabilit vizând transformarea proprietății de stat (domeniul privat) în proprietate particulară.

Deși se pot formula numeroase definiții, putem afirma că privatizarea în România, reprezintă transferul de proprietate și de control al acesteia de la sectorul public către cel privat. Avem în vedere termenul generic ,,public”, pentru că procesul de privatizare vizează transferul bunurilor din domeniul privat al statului către sectorul privat (particular) din societate.

Pornind de la această definiție, putem afirma că privatizarea presupune ,,transformarea întreprinderilor publice în subiecte juridice de drept privat, transmiterea drepturilor de proprietate asupra întreprinderilor către persoane particulare interesate și transferarea integrală a riscului către proprietari, obligând astfel la un management eficient.”(Ciurlau, F., 2012, pg.63)

Trecerea de la proprietatea de stat (domeniul privat al statului) la cea privată (particulară), semnifică și formarea sectorului privat, un experiment nou care presupune depășirea șocului psihologic, adică trecerea de la întreprinderea mare, cu care ne-am obișnuit aproape o jumătate de secol, la cea mică și mijlocie.

Această schimbare implică o serie de fenomene: un management adecvat, instruire și perfecționare intensă, o schimbare a politicii economice, modificări în legislație și în viața organizațiilor, înființarea unor organisme de piață, sporirea încrederii consumatorului în sectorul privat, creșterea acumulării de capital, a numărului de întreprinderi private.

În România, trecerea de la proprietatea de stat la cea privată nu s-a făcut într-un mod unitar, constant.

Implementarea programului de privatizare în perioada 1992-1996 s-a realizat cu o serie de accidente pe parcurs, așa cum vom arăta în cele ce urmează. Ritmul aplicării programului de privatizare fiind mult mai redus decât cel preconizat datorită dificultăților obiective întâlnite pe parcurs: schimbarea cadrului legislativ în mod repetat, rezistența socială, interesele consolidate, regimul neclar al structurii proprietății, etc.

Anul 1997 aduce în prim plan noi schimbări legislative în materie de privatizare, un nou program de privatizare și noi obiective, dintre care amintim: diminuarea rolului statului în economie, dezvoltarea unui mediu concurențial, dezvoltarea pieței secundare de capital, ajustarea cadrului legislativ și atragerea investitorilor străini, stimularea producției pe baze competitive, etc.

Anul 1998, reprezintă anul de debut pentru valorificarea activelor bancare, implicit crearea cadrului legislativ aferent și înființarea unei autorități al cărui obiect de activitate să fie preluarea creanțelor neperformante.

Datorită deselor modificări legislative în materie de privatizări, așa cum vom arăta în cele ce urmează, putem afirma că perioada cuprinsă între 1999 și 2000 se caracterizează printr-o mare instabilitate legislativă.

În anul 2000, Fondul Proprietății de Stat este restructurat și reorganizat, devenind Autoritatea pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (A.P.A.P.S.), în baza O.U.G. nr. 296/2000, aprobată prin legea nr. 225/2001.

O nouă reorganizare a activității de valorificare a activelor statului are loc în anul 2004 și astfel prin O.U.G. nr. 23/2004 are loc comasarea prin absorbție a Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare (A.V.A.B.) cu A.P.A.P.S. și astfel ia naștere o nouă instituție responsabilă cu privatizarea, și anume: Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.), instituție ce va prelua și continua activitatea și atribuțiile celor două predecesoare.

Anul 2007 aduce în prim plan modificări majore în domeniul legislativ în materie de privatizare, atât ca urmare a faptului că România devine membru al Uniunii Europene cu drepturi depline, dar și a proiectelor de îmbunătățire a cadrului legislativ și instituțional. Dintre principalele modificări amintim:

alinierea la dispozițiile Uniunii Europene în materie de ajutoare de stat;

uniformizarea practicii judiciare în cauzele în care A.V.A.S. era parte;

simplificarea unor proceduri și revizuirea procedurilor interne;

reglementarea obligațiilor legale în ceea ce privea prevenirea și combaterea spălării banilor;

finalizarea obiectivelor programului PAL 2 cu Banca Mondială și aplicarea prevederilor din tratatul de aderare la Uniunea Europeană, etc.

La finele anului 2013 au loc noi schimbări legislative, atât în ceea ce privește restructurarea AVAS-ului, dar și în ceea ce privește raporturile de coordonare și subordonare a instituției.

Deși putem afirma că începând cu anul 1990, cadrul legislativ în materie de privatizare a suferit modificări în fiecare an cel puțin odată, principalele acte normative care au fost și sunt în continuare la baza activității de valorificare și administrare a activelor statului sunt:

legea 31/1990 privind societățile comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare;

OUG nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare;

OUG nr. 25/2002 privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare și a HG nr. 489/2003;

legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare;

HG nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 88/1997 și a legii nr. 137/2002, cu modificările și completările ulterioare;

legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare;

HG nr. 1103/2004 privind transferul unor operatori economici din sectorul minier de la Ministerul Economiei și Finantelor la AVAS;

OUG nr. 101/2006 privind reorganizarea AVAS prin comasarea prin absorbție cu OPSPI;

2.2.1 Crearea cadrului legislativ. Evoluție, principii, analiză

,,Legislația privatizării reflectă exact evoluția guvernării postdecembriste. Legea societăților comerciale (legea nr. 31/1990) este expresia elocventă a evoluției gândirii sociale românești, trecând prin interesele clasei politice, în drumul evoluției sale spre o pătură capitalistă. Ideile nucleului conducător au evoluat până la acel nivel la care, astăzi, conduc economia națională spre o economie funcțională de piață.“ (Fusea S., Ciuncan D., 2008, pg.11-12)

Trecerea la economia de piață a presupus printre altele și crearea unui nou cadru legislativ bazat pe noi principii și realități.

Un punct de vedere interesant îl are N.N. Constantinescu: ,,tranziția statelor fost socialiste la economia de piață concurențială trebuie să fie o schimbare proiectată, un proces social complet nou, desfășurat pe baza unei strategii cu mai multe straturi, dintre care primul vizează direcția globală a schimbărilor. Este inevitabilă, deci, îmbinarea managementului prin proiecte a marilor transformări reale radicale cu anticipările care motivează acțiunile agenților economici în condiții de incertitudine. În mod conștient sunt create premisele pentru introducerea și funcționarea mecanismelor de reglare și autoreglare macroeconomică spontană”. (Ciurlău, F., 2012, pg.25)

În acest subcapitol ne propunem să analizăm unele aspecte juridice cu impact direct în ceea ce privește derularea procesului de privatizare din România, dar și unele aspecte teoretice și practice ale instituției de bază (AVAS), ale transformării și adaptării acesteia la noile condiții legislative pentru a face posibilă desfășurarea normală a procesului de privatizare.

,,Pentru realizarea cadrului legislativ pentru privatizare, România a beneficiat de finanțare asigurată prin împrumutul TACI (împrumut pentru asigurarea tehnică și importuri critice); cadrul legal a fost creat sub auspiciile Băncii Mondiale, iar firma de consultanță McKensey a realizat un studiu privind modalitatea de înființare a Fondului Propietății de Stat.

În baza acordului de împrumut semnat cu Banca Mondială la data de 3 iulie 1991, România a primit asistență tehnică pentru dezvoltarea sectorului privat, încurajarea investitorilor, dar și pentru crearea unor facilități fiscale prin realizarea studiului ’’Realizarea unei strategii și a legislației și reglementărilor aferente, cu privire la stabilirea cadrului de privatizare a întreprinderilor de stat.” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 5)

Primul pas spre construcția unei economii de piață a constat în crearea cadrului legislativ și crearea relativ rapidă a instituțiilor politice pe baze democratice.

Modificarea statutului legal al întreprinderilor de stat, prin ceea ce s-a numit corporatizare a survenit ca efect al aplicării legii nr. 15/1990, prin care acestea s-au transformat în:

societăți comerciale cu capital de stat, reglementate de legea nr. 31/1990;

regii autonome, respectiv entități autonome create (după model francez) în domenii strategice (apărare, energie, minerit, transporturi), reglementate prin legea nr.15/1990.

Un aspect deosebit de important, menționat în legea nr. 15/1990 îl constituie transmiterea drepturilor de proprietate asupra terenurilor incluse în patrimoniul fiecărei societăți comerciale. Operațiunea diferă de cele prevăzute de dreptul comun, regimul aplicabil al transmiterii drepturilor de proprietate decurgând din prevederile HG nr. 834/1991, care precizează procedura privind stabilirea și evaluarea unor terenuri deținute de societățile comerciale cu capital majoritar de stat. Așadar, în baza HG nr.834/1991, societățile erau obligate să parcurgă procedura prevăzută pentru a obține dovada că activul, exact delimitat, face parte din patrimoniul său, în final obținându-se un ,,certificat de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor” (art. 5 din HG nr.834/1991).

Crearea Agenției Naționale de Privatizare(A.N.P.), cu cele cinci Fonduri ale Propietății Private (F.P.P.) deținătoare a 30% din acțiunile societăților comerciale aflate în programul de privatizare și Fondul Propietății de Stat (F.P.S.), acționar principal în numele statului, deținând 70% din acțiunile societăților respective. Ca atare, s-a produs o modificare a structurii acționariatului, F.P.S. și F.P.P. devenind acționarii fostelor societăți comerciale din sectorul de stat, în timp ce gestiunea societăților respective era asigurată de manageri.

Principalele atribuții ale Agenției Naționale de Privatizare erau:

programul de privatizare pilot;

vânzarea de active;

programul de distribuire gratuită a certificatelor de proprietate;

vânzarea de acțiuni.

Scopul creării F.P.S.-ului (înființat în baza Legii nr. 58/1991), a fost acela ca această instituție să exercite toate drepturile și de aici să aibă toate obligațiile, în calitate de acționar la societățile comerciale din portofoliu, în scopul luării de măsuri pentru reducerea participării statului la capitalul social al societăților comerciale, până la privatizarea completă a acestora, fondurile obținute din valorificarea activelor având o destinație precisă: stingerea datoriei publice interne.

Pentru aceasta F.P.S.-ul a primit următoarele atribuții mai importante:

să elaboreze și să execute anual un plan de privatizare, astfel încât să fie vândute anual 10% din totalul acțiunilor, lichidând deci pachetul deținut de stat până la sfârșitul perioadei de șapte ani;

să exercite toate drepturile ce decurgeau din calitatea de acționar a statului, având capacitatea de a împuternici reprezentanții săi în adunările generale ale acționarilor;

să restructureze societățile comerciale prin fuziune, divizare, absorbție, vânzare de active și conversie în acțiuni a datoriilor față de creditorii comerciali, precum și prin închidere operațională, totală sau parțială;

să solicite acordări de înlesniri la plata obligațiilor bugetare și negocierea propunerilor în acest sens care vor fi supuse aprobării potrivit legislației;

să lichideze societățile comerciale neprofitabile.” (Chiriac C., Cornescu V., DESPERA4L91, 2014)

Premisele lansării programului de privatizare au fost asigurate prin crearea unui cadru juridic și instituțional special, bazat pe legea nr. 58/1991 care stabilea cadrul juridic corespunzător transferului proprietății de stat în proprietatea privată a persoanelor fizice și juridice care viza trecerea din sectorul de stat în cel privat a peste jumătate din activele existente în economie, într-o perioadă de șapte ani și care cuprindea două modalități complementare și anume:

o rată de 30% din capitalul social al societăților comerciale cu capital integral de stat se transmite cu titlu gratuit cetățenilor români majori, cu domiciliul în România, ca o recunoaștere a contribuției acestora la crearea unei avuții naționale.

Prima metodă și anume, privatizarea cu titlu gratuit, adică transferul acțiunilor de la FPP-uri către masa populație (cetățeni eligibili), în cadrul a ceea ce a fost numit Programul de Privatizare de Masă, program ce avea la bază o schemă de proveniență occidentală adaptată cu particularități și din alte țări. Prin acest mecanism se încerca trecerea rapidă a propietății asupra activelor economiei de la stat către sectorul privat, la scară de masă și în condiții de egalitate de șanse;

O altă cotă și anume 70% din același capital, se vinde către persoanele fizice sau juridice, române sau străine.

A doua metodă de privatizare se realizează imediat, direct și are drept scop vânzarea, conform unei anumite proceduri și având în vedere unele priorități și facilități a capitalului rămas în proprietatea statului, după distribuirea gratuită a certificatelor de proprietate.

Astăzi putem arăta faptul că, legea nr. 58/1991 a suscitat numeroase discuții contradictorii de-a lungul timpului, în special cu privire la noutatea procedeului, neîncrederea cu privire la acțiunea în sine, lipsa unor beneficii vizibile, dar și derularea greoaie a procesului.

În 1992 intervin schimbări, noi adaptări ale legislației speciale în materie de privatizări, astfel încât, prin aceste prevederi, se consacra funcționarea autonomă a Fondurilor Proprietății Private față de executiv.

Astfel, prin art. 114 din Constituția României, legea nr. 81/22 iulie 1992, se abilitează Guvernul să emită Ordonanța pentru organizarea F.P.P..

Într-o primă etapă se aprobă Ordonanța Guvernului nr.10/1992 prin care se prevăd norme primare cu privire la statutul cadru și 6 anexe. Conform acestor norme, F.P.P. este unic responsabil pentru privatizarea societăților comerciale mijlocii, la care acesta are calitatea de acționar, cu excepția cazurilor în care activitatea acestor societăți comerciale este direct legată de activitatea marilor societăți comerciale, în acest caz fiind nevoie de consultarea consiliilor de administrație ale F.P.S. și F.P.P. înaintea oricărei decizii de privatizare.

În anul 1994 apar noi reglementări cu privire la înființarea și organizarea Fondului Proprietății Private, asocierea salariaților, prin legea nr. 77 din 1 august 1994 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 209 din 11 august 1994. Articolul 1 prevede că, pentru dobândirea de acțiuni ale societăților care se privatizează potrivit legii nr.58/1991, salariații și membrii conducerii acestor societăți comerciale se pot constitui în asociații, în condițiile legii.

Cât de eficientă a fost această prevedere legală?

Care au fost rezultatele economice? Sunt doar câteva întrebări la care încă nu s-au găsit răspunsurile!

Robert Pool spunea că una dintre cele mai mari temeri rezultate ca urmare a aplicării procesului de privatizare o reprezintă teama de pierdere a locului de muncă și de șomaj.

,,Un motiv pentru care privatizarea conduce frecvent la costuri mai mici este acela că sectorul public tinde să aibă un supranumerar de angajați. De cele mai multe ori conducerea agenției sau departamentului respectiv consideră că sarcina sa constă mai ales în ocuparea schemei de personal decât în realizarea serviciilor respective în modul cel mai eficient. În mod direct această viziune conduce la politici de personal protecționiste cum ar fi restricțiile asupra angajărilor temporare și diviziunea arbitrară a muncii pe departamente, cât și angajarea de mai mult personal decât este necesar pentru efectuarea lucrărilor respective.

Această politică se bazează pe o noțiune greșită asupra rolului muncii în societate. Nu este în interesul economiei unei țări risipa de resuse. […] Grija de a asigura locuri de muncă nu trebuie să se substituie aceleia pentru eficiență, ca obiectiv principal al oricărei conduceri.”(Pool R., 1992, pg. 40)

Presiunea liderilor de sindicat pentru păstrarea locurilor de muncă, în cadrul companiilor românești privatizate au condus la apariția unor noi reglementări în materie și astfel apare legea nr. 77/1994, care prevedea dobândirea unor facilități fiscale pentru asociațiile salariale printre care enumerăm:

societatea comercială care se va privatiza prin transmiterea de acțiuni asociației constituite conform legii nr. 77/1994, va beneficia, pe toată durata achitării ratelor sau rambursării creditelor, în condițiile prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, de reducere cu 50% a impozitului pe profit, aferent acțiunilor dobândite;

dividendele aferente acțiunilor deținute în condițiile legii nr. 77/1994 sunt neimpozabile pe durata arătată la alin.(1);

facilitățile fiscale prevăzute se aplică la o singură cumpărare de acțiuni;

veniturile financiare realizate prin facilitățile fiscale menționate se transferă asociației și se utilizează exclusiv pentru plata ratelor, dobânzilor și achitarea creditelor contractate de asociație pentru cumpărarea de acțiuni.

Cadrul legislativ precar în materie, lentoarea procesului de privatizare, dar și volumul mare al datoriilor înregistrate de companiile de stat impun noi măsuri, astfel ia naștere legea nr. 55/1995 pentru accelerarea privatizării.

,,Accelerarea privatizării s-a realizat prin transferul efectiv și cu titlu gratuit, către cetățenii români îndreptățiți, al acțiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat, denumite în continuare societăți comerciale, cât și prin vânzarea acțiunilor emise de aceste societăți.

Pentru accelerarea procesului de privatizare, legea nr. 55/1995 a dispus ca Guvernul, Fondul Proprietății de Stat și Fondurile Proprietății Private să ia toate măsurile necesare în vederea aplicării programului de privatizare.” (Fusea, S., Ciuncan, D., 2008, pg. 45)

Pe scurt, cetățenii români cu domiciliul în România, care, până la data de 31 decembrie 1990 inclusiv, au împlinit vârsta de 18 ani, au fost îndreptățiți să primească certificate de proprietate conform legii 58/1991, cu o valoare unică de 25.000 lei (ROL).

Astfel art. 1 alin. 1 prevedea că “Accelerarea privatizării se realizează prin transferul efectiv cu titlu gratuit, către cetătenii îndreptățiți, al acțiunilor aferente cotei de 30% din capitalul social al societăților comerciale cu capital de stat, cât și prin vânzarea acțiunilor”.

Prin art. 2 alin. (3) din legea nr. 55/1995, s-a stabilit că la nivelul unei societăți comerciale se poate efectua transfer cu titlu gratuit până la limita de 60% din capitalul social al acesteia.

Lista societăților comerciale supuse privatizării conform prevederilor legii nr. 55/1995 s-a aprobat prin H.G. nr. 626/1995 modificată și completată prin H.G. nr. 732/1995 și H.G. nr. 170/1997 (vezi anexa 1).

La societățile comerciale prevăzute a fi privatizate conform legii nr. 55/1995 s-a stabilit că se poate efectua transfer cu titlu gratuit până la limita de 60% din capitalul social al acestora, din care 30% din cota F.P.P. și 30% din cota F.P.S. Aceste procente defalcate pe instituții (30% din cota F.P.P. și 30% din cota F.P.S.) nu sunt menționate în mod explicit în legea nr.55/1995 dar rezultă implicit din faptul că potrivit prevederilor art. 7 din legea nr. 55/1995 acțiunile aferente cotei de 40% din capitalul social al societăților comerciale prevăzute la art. 1 alin. (3) vor fi oferite de F.P.S. spre vânzare prin oricare din metodele prevăzute de lege.

Prin Ordonanța Guvernului nr. 13/1995 se extinde regimul de supraveghere financiară asupra unei serii de 153 de întreprinderi cu capital majoritar de stat supuse unor noi programe de restructurare. Aceste întreprinderi au fost izolate financiar, dar în același timp au beneficiat de reeșalonarea datoriilor față de bănci, stat, furnizori de energie și au avut acces la asistență financiară acordată de F.P.S. și bugetul central și au fost ajutate să-și plătească personalul și furnizorii din fondul de redresare, fără a li se impune parametri fermi de restructurare.

Legea nr. 133/1996 transformă F.P.P.-urile în societăți de investiții financiare, organizate ca societăți comerciale pe acțiuni, conform legii nr. 31/1990 și având ca obiect de activitate:

administrarea și gestionarea acțiunilor la societățile comerciale pentru care s-au emis acțiuni proprii, corespunzător certificatelor de proprietate și cupoanelor normative de privatizare, subscrise de cetățeni în conformitate cu prevederile art. 4, alin. 6 din legea nr. 55/1995;

gestionarea portofoliului de acțiuni și efectuarea de investiții financiare în vederea maximizării valorii propriilor acțiuni, în conformitate cu reglementările legale în vigoare.

Vânzarea de acțiuni ale societăților comerciale se realizează prin una din următoarele proceduri:

oferte de vânzare de acțiuni către public;

vânzări de acțiuni pe bază de licitație deschisă sau licitație cu participanți preselecționați;

vânzare de acțiuni prin negociere directă;

orice combinație de mai sus;

Prin H.G. nr. 12/1997 s-au aprobat Normele metodologice privind regularizarea cotelor de capital social deținute de F.P.S. și de societățile de investiții financiare.

Potrivit art. 3 din Normele metodologice la societățile comerciale cuprinse în programul de privatizare conform prevederilor legii nr. 55/1995 la care cota procentuală destinată transferului cu titlu gratuit a depășit 30% din capitalul social, societățile de investiții financiare sunt mandatate să semneze în numele F.P.S. actele de cesiune pentru acțiunile alocate ca urmare a schimbului titlurilor de privatizare contra acțiuni, către titularii certificatelor de acționar, în limita procentului maxim destinat transferului cu titlu gratuit prevăzut pentru fiecare societate comercială din lista aprobată prin H.G. nr. 626/1995 cu modificările și completările ulterioare.

Prin art. 7 al Normelor metodologice menționate s-a stabilit că în scopul regularizării cotelor de capital social, fiecare societate de investiții financiare întocmește și transmite către F.P.S. următoarele documente:

lista societăților comerciale pentru care, conform mandatului prevăzut la art. 3 din normele metodologice, societatea de investiții financiare a cesionat acțiuni din cota inițial gestionată de F.P.S.;

lista societăților comerciale la care societatea de investiții financiare optează pentru a deveni acționar;

lista societăților comerciale la care societatea de investiții financiare cesionează cote de capital social F.P.S..

Art. 8 din Normele metodologice menționate, prevede:

În scopul finalizării procesului de regularizare se vor aplica următoarele reguli:

F.P.S. și fiecare societate de investiții financiare întocmesc acte de regularizare parțială, potrivit modelului din anexa 3 la normele metodologice;

regularizarea se va efectua ținând seama de ordinea de prioritate prevăzută în anexa nr. 3 la prezentele norme metodologice;

după cuprinderea tuturor societăților comerciale și a cotelor de capital social, care fac obiectul regularizării, în acte de regularizare parțială F.P.S. și fiecare societate de investiții financiare întocmesc un act final de regularizare prin care se constată stingerea oricăror obligații reciproce cu privire la regularizare în condițiile legii.

La art. 9 din Normele metodologice se menționează: în cazul în care părțile nu convin asupra unuia sau mai multor elemente cuprinse într-una din listele prevăzute la art. 7, cu privire la o societate comercială, respectiva societate comercială nu va face obiectul unui act de regularizare parțială.

H.G. nr. 12/1997 a prevăzut la art. 10 din Normele metodologice că toate operațiunile legate de regularizarea cotelor de capital social se vor desfășura sub coordonarea și îndrumarea A.N.P. iar actele finale vor fi avizate de aceasta.

Printr-un alt act normativ în materie, O.U.G. nr. 54/1998 pentru finalizarea procesului de privatizare cu titlu gratuit aprobată și modificată de legea nr. 164/1999 s-a fixat termenul până la care trebuia finalizat procesul de regularizare a cotelor de capital social deținute la societățile comerciale de către Fondul Proprietății de Stat și de fiecare din cele cinci societăți de investiții financiare, respectiv 30.09.1999.

Astfel, în acest act normativ s-a prevăzut că F.P.S. poate să preia acțunile pe care societățile de investiții financiare le dețin la societățile comerciale aflate în restructurare – lichidare.

Acest act normativ a avut ca scop clarificarea situației procesului de regularizare la societățile comerciale la care erau acționari F.P.S. și societățile de investiții financiare, situații apărute ca urmare a procesului de privatizare cu titlu gratuit, efectuat în temeiul legii nr. 55/1995.

,,Implementarea programului de privatizare în perioada 1992-1996 s-a realizat cu o serie de accidente pe parcurs (întârzieri, amendamente, reveniri, etc), dar urmându-se în linii mari direcțiile trasate în 1991.

Ritmul aplicării a fost mult mai redus decât cel preconizat datorită dificultăților obiective ale privatizării (caracter inedit, anvergură, rezistența socială, interese consolidate, etc.).

Am putea spune că încă de la geneză și până astăzi, legislația privatizării a suferit o serie de modificări menite să adapteze legislația specifică în domeniu conform cerințelor pieței, dar și evoluției activităților economice, precum și accelerării procesului de privatizare.

Mediul legislativ pentru administrarea activelor statului a fost conceput inițial plecând de la premisa existenței unui singur administrator al interesului statului roman (F.P.S.). Ulterior administrarea intereselor statului a fost dispersată către mai multe instituții, cu interese specifice anumitor domenii de activitate, dar lucrând izolat. Astfel, mediul legislativ a fost îngreunat întrucât pentru aceeași activitate au fost adăugate particularități specifice fiecărei instituții publice implicate creând un cadru legislativ greoi și imposibil de aplicat unitar. În contradicție cu dimensiunea sa prezentă, cadrul legislativ nu dispune de prevederi adaptate la noile condiții de valorificare.

În 1997 apar o serie de acte normative în vederea relansării programului de privatizare, pentru dezvoltarea mediului concurențial, dar și pentru diminuarea rolului statului în economie (O.U.G. nr. 30/1997, privind reorganizarea regiilor autonome, legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăților bancare, O.U.G. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale)” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, IDESPERAS4L91)

Modificarea cadrului legal în 1997 aduce îmbunătățiri ale legislației, în sensul renunțării la prețul minim de vânzare, utilizarea condițiilor standard pentru stabilirea cerințelor minim acceptabile de protecție a salariaților, diversificarea metodelor de privatizare prin adăugarea unora noi (planuri de deținere a acțiunilor de către salariați – ESOP – Employee Stock Ownership Plans; cumpărarea acțiunilor de către conducerea firmelor – MBO – Management Buy Out, conversia datoriilor în acțiuni sau părți sociale).

Tot în anul 1997, prin O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale (aprobată prin legea nr. 44/1998 și modificată ulterior prin legea nr.99 din 26 Mai 1999 – privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice) F.P.S. se reorganizează ca instiuție de interes public, organizată ca fond închis de investiții atipic, aflat în subordinea Ministerului Privatizării, cu atribuția principală de a vinde acțiunile deținute de stat sau autoritățile publice locale, urmând ca activitatea sa, să fie stabilită în baza unui program avizat de Ministerul Privatizării și aprobat de Guvern. (Astăzi O.U.G. nr. 88/1997 fiind abrogată).

,,Ordonanța de urgență nr. 30/16 iunie 1997, privind reorganizarea regiilor autonome, a dispus ca regiile autonome organizate în temeiul legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale, cu modificările și completările ulterioare, indiferent de autoritatea în coordonarea căreia își desfășoară activitatea, să se reorganizeze în conformitate cu prevederile acesteia. […] Societățile comerciale pe acțiuni rezultate în urma reorganizării regiilor autonome având ca obiect activități de interes public național vor fi denumite companii naționale sau societăți naționale, după caz, și vor fi supuse procesului de privatizare, statul va putea păstra un pachet de acțiuni sau va putea opta pentru păstrarea acțiunii nominative de control.” (Fusea, S., Ciuncan, D., 2008, pg. 49-50)

Ca și concluzie predominantă pentru anul 1997, sintetizând toate reglementările în domeniul privatizărilor, putem afirma că procesul de privatizare urma să fie accelerat la toate categoriile de întreprinderi de stat în același timp. Cu toate acestea, au fost privatizate societăți cu prioritate din următoarele sectoare:

întreprinderile mici (în special comerț);

agricultura;

sectoarele energointensive;

toate întreprinderile care au fost subscrise în timpul programului de privatizare în masă;

În anul 1998, intervine o nouă modificare în ceea ce privește reglementarea F.P.S.-ului și astfel prin O.U.G. nr. 56/1998 (ordonanța ce viza restructurarea Guvernului), F.P.S. trece din subordinea Guvernului în coordonarea primului-ministru; se aprobă Regulamentul de organizare și funcționare a F.P.S., prin care se stipulează că:

în realizarea obiectului de activitate, F.P.S. are atribuții în elaborarea programului anual de privatizare, precum și în realizarea programului de privatizare efectivă a societăților comerciale la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar și în vânzarea de active.

Anul 1998 reprezintă și anul de debut pentru valorificarea activelor bancare. Motivația principală a creării cadrului legislativ în domeniul recuperării creanțelor, subzidă în caracterul special al recuperării crențelor preluate la datoria publică internă. Astfel, se creează Agenția de Valorificare a Activelor Bancare (A.V.A.B.) prin O.U.G. nr. 51/1998.

O.U.G. nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, aprobată cu modificări și completări prin legea nr. 409/2001 reprezintă legea unică în domeniul valorificării activelor statului, o lege care întărește considerabil autoritatea statului în domeniul recuperării creanțelor.

Crearea cadrului legislativ necesar și înființarea unei autorități al cărei obiect de activitate să fie preluarea creanțelor neperformante a făcut parte din condiționalitățile Programului de Ajustare Structurală a Sectorului privat (P.S.A.L.) impus de Banca Mondială și a Programului de Dezvoltare Instituțională a Sectorului privat (P.I.B.L.).

O.U.G. nr. 51/1998 a suferit din 1998 și până în prezent o serie de modificări și completări, A.V.A.B. și-a schimbat de câteva ori denumirea și și-a extins domeniul de activitate iar mai apoi, prin O.U.G. nr. 23 din 15 aprilie 2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a A.V.A.B se realizează comasarea prin absorbție cu A.P.A.P.S. și astfel ia naștere Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (A.V.A.S).

,,Înființarea Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare (A.V.A.B.), prin Ordonanța de Urgență nr. 21/1998, care a stabilit cadrul juridic pentru valorificarea unor active ale băncilor la care statul era acționar în vederea pregătirii acestora pentru începerea procesului de privatizare, a avut ca scop creșterea gradului de solvabilitate și a credibilității interne și externe, a reglementării problemelor de natură financiară ale instituțiilor financiar bancare din România, dar și accelerarea procedurilor de recuperare a creanțelor cesionate.” (Chiriac, C., Cornescu, V., Procedia economics and finance, 16/2014)

Până la înființarea A.V.A.B., sectorul bancar românesc era dominat de 5 mari bănci cu capital majoritar de stat care însumau aproape trei sferturi din totalul activelor bancare. Aceste bănci au fost în mod îngrijorător afectate de volumul creditelor neperformante, în anul 1998 ponderea creditelor nepreformante ajungând la aproximativ 70% din totalul creditelor.

Odată cu înființarea A.V.A.B., mare parte din arieratele economiei românești printre care și creditele neperformante au fost preluate de către aceasta.

La nivelul anului 1998, ponderea creditului în valută și a creditului acordat sectorului privat în creditul neguvernamental a înregistrat creșteri constante așa cum se poate observa și din analiza figurii 2.1. de mai jos.

Figura 2.1 Ponderea creditului în valută și a creditului acordat sectorului privat în creditul neguvernamental în 1998

Date culese: www.bnr.ro

Prelucrare proprie

,,În cazul creditelor restante se constată păstrarea mișcării ascendente din ultimii ani. Volumul acestora a crescut de la 9021 mld. lei la data de 31.12.1997, la 19.031 mld. lei la data de 31.12.1998, adică de la o proporție de 25,1% din totalul creditului neguvernamental, la 32,2%. De menționat că, în pofida unor condiții mai avantajoase în ceea ce privește creditarea în valută, partea covârșitoare a creditelor restante (peste 85%) este reprezentată tocmai de această categorie de credite. Un element care prezintă importanță și merită subliniat este repartiția neuniformă a creditelor restante pe bănci. Într-o proporție covârșitoare aceste credite sunt concentrate la un număr redus de bănci cu probleme din sistemul bancar. Dacă excludem influența acestora, volumul creditelor restante scade la aproximativ 2.693 mld. lei, ceea ce reprezintă 8,4% din totalul creditelor acordate de bănci, sub nivelul (de 10%) considerat de mediile bancare internaționale ca fiind acceptabil.’’ (Banca Națională a României, Rapoarte anuale 1996-2000, pg.286)

Printre creditele neperformante preluate de A.V.A.B. de la diferite instituții financiar bancare, amintim: Bancorex, BCR și Banca Agricolă.

Anii 1999 și 2000 pot fi caracterizați ca și anii ce au adus cea mai mare instabilitate în privința cadrului legislativ în materie de privatizări.

Adoptarea legii nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, prin care s-au adus modificări și completări Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu toate deficiențele ei, a constituit o îmbunătățire a legislației în materie dorindu-se soluționarea problemelor de esență ale reformei precum: ,,privatizarea, restructurarea, macrostabilizarea economică prin stoparea declinului economic, perfecționarea cadrului instituțional și, nu în ultimul rând, combaterea sărăciei” ( Rodica Borza, Dreptul nr. 11/1999)

H.G. nr. 1041/2000 pentru aprobarea strategiei naționale de privatizare în anul 2000 enumera peste 20 de acte normative ce reglementa activitatea în domeniu la acel moment. Desele schimbări ale legislației ce reglementa activitatea de privatizare doar în ceea ce privește atribuțiile instituției au condus la diminuarea rezultatelor scontate, precum și la crearea unei instabilități, astfel o serie de societăți comerciale au fost transferate din portofoliul A.P.A.P.S. în baza unor acte normative care au reglementat transferul acțiunilor deținute de Statul Român din portofoliul și gestiunea A.P.A.P.S. în portofoliul altor ministere sau în administrarea acestora.

Actele normative în discuție pot fi clasificate după următoarele criterii:

după durata pentru care se face transferul acțiunilor respective, astfel:

durată limitată, după care acțiunile societăților revin în portofoliu A.P.A.P.S.;

durată nelimitată sau neprecizată în actul normativ;

după caracterul actului normativ:

punctual pentru una sau mai multe societăți comerciale nominalizate;

pentru o categorie de societăți comerciale dintr-un anumit domeniu de activitate;

după modalitatea prin care se face transferul acțiunilor:

direct prin prevederile actului normativ respectiv;

printr-un protocol sau proces verbal de predare – primire;

Spre exemplu, în anul 1999 au fost transferate către Ministerul Finanțelor acțiunile deținute de F.P.S. la:

S.C. HIDROJET S.A. (H.G. nr. 938/1999),

S.C. FIBREX S.A. (H.G. nr. 940/1999),

S.C. PETROS S.A. (H.G. nr. 941/1999),

S.C. CHIMCOMPLEX S.A. (H.G. nr. 942/1999)

S.C. TAXI COBALCESCU S.A. (H.G. nr. 943/1999).

Societățile menționate au fost transferate pentru o perioadă limitată (120 de zile) în vederea vânzării acțiunilor deținute de Statul Român la aceste societăți comerciale. Din aceste societăți comerciale numai S.C. CHIMCOMPLEX S.A. a revenit în portofoliul A.P.A.P.S. restul ajungând în portofoliile altor ministere.

În anul 1999 se aduc o serie de modificări importante în ceea ce privește activele deținute de companiile de stat. Prin legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (modificată prin legea nr.161 din 19 aprilie 2003, prin O.U.G. nr. 296/2000 și prin O.U.G. nr.89/2000), se aduc dispoziții speciale privind închiderea operațională și vânzarea activelor nerentabile, fuziunea, divizarea, dizolvarea și lichidarea societăților comerciale supuse privatizării și, respectiv soluționarea litigiilor.

Tot în 1999 prin O.U.G. nr. 198/1999 s-a stabilit că privatizarea societăților comerciale care dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă se va face în numele statului de către Ministerul Agriculturii și Alimentației și astfel printr-un Protocol semnat între Ministerul Agriculturii și Alimentației și F.P.S. s-au stabilit atribuțiile principale ale instituțiilor implicate, precum și transferul acțiunilor pe care le deținea F.P.S. în numele statului la Ministerul Agriculturii și Alimentației.

O problematică sensibilă ce nu și-a găsit rezolvarea nici astăzi o reprezintă clarificarea regimului juridic al terenurilor.

În temeiul art. 3 alin.1 din O.U.G. nr. 198/1999, al Normelor metodologice de aplicare aprobate prin H.G. nr.97/2000 și al Protocolului semnat între F.P.S. și M.A.A. s-a încheiat un Proces verbal de predare – primire al portofoliului de acțiuni pentru societățile comerciale care dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub luciu de apă și două Adendumuri prin care au fost transferate către M.A.A. pachetele de acțiuni deținute de F.P.S. la un număr de 728 societăți comerciale.

În cursul anului 2000 au fost de asemenea transferate o serie de societăți comerciale din portofoliul A.P.A.P.S..

Astfel au fost transferate către Ministerul Finanțelor acțiunile gestionate de F.P.S. la societățile comerciale precum:

S.C. GES S.A. Boldești Scăieni (H.G. nr. 867/2000),

S.C. COMTOM S.A. Tomești (H.G. nr. 868/2000),

S.C.VENTILATORUL S.A. București (H.G. nr. 869/2000),

S.C. TEHNOTON S.A. Iași (H.G. nr. 870/2000),

S.C. UMARO S.A. Roman (H.G. nr. 871/2000),

S.C. UPET S.A. Târgoviște (H.G. 872/2000),

S.C. UNIMET CUG S.A. Cluj Napoca (H.G. nr. 873/2000),

S.C. ARIS S.A. Arad (H.G. nr. 874/2000),

S.C. CILINDRUL S.A. Călan (H.G. nr. 875/2000),

S.C. INDUSTRIALIZAREA LAPTELUI S.A .Mureș (H.G. nr. 876/2000),

S.C. IAIFO S.A. Zalău (H.G. nr. 877/2000),

S.C. UPSON S.A. Ocna Mureș (H.G. nr. 878/2000),

S.C. GRANTMETAL S.A. București (H.G. nr. 879/2000),

S.C. MUCART S.A. Cluj Napoca (H.G. nr. 880/2000).

În data de 04.04.2001, prin H.G. nr. 347/2001 au revenit în portofoliul A.P.A.P.S. următoarele societăți comerciale:

S.C. GES S.A.,

S.C. COMTOM S.A.,

S.C. ARIS S.A.,

S.C. CILINDRUL S.A.,

S.C. IAIFO S.A.,

S.C. GRANTMETAL S.A.,

S.C. MUCART S.A., prin abrogarea Hotărârilor de Guvern prin care respectivele societăți comerciale au fost transferate către Ministerul Finanțelor.

,,În anul 2000, F.P.S. a trecut printr-un proces de restructurare, prin renunțarea la filialele din teritoriu și prin redimensionarea activității, iar denumirea se trasformă în A.P.A.P.S. în baza O.U.G. nr. 296/2000 aprobată prin legea nr. 225/2001.

Activitatea de privatizare desfășurată de A.P.A.P.S. a fost supravegheată prin acorduri Internationale încheiate de Guvernul României cu organisme Internationale (de ex. Banca Mondială).

În această perioadă eforturile au fost direcționate spre privatizarea societăților mari și foarte mari care prin rezultatele economice obținute, prejudiciau în mod semnificativ, economia națională, majoritatea dintre aceste societăți fiind incluse în PSAL I și PSAL II.” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 5)

Tot în anul 2001 prin O.U.G. nr.7/2001 completată și aprobată de legea nr. 276/2001, s-a stabilit că pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare la societățile comerciale din turism la care statul este acționar majoritar sau deține poziție de control se transferă de la A.P.A.P.S. la Ministerul Turismului și astfel au fost preluate de către Ministerul Turismului un număr de 57 de societăți comerciale (prevăzute în cele două Anexe la Ordonanță), fără ca în prealabil să fie încheiat un Protocol sau un Proces verbal de predare – primire între A.P.A.P.S. și Ministerul Turismului.

La art. 4 se menționează că prevederile O.U.G. nr.7/2001 sunt aplicabile și societăților comerciale din turism la care statul va deveni acționar după intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 7/2001.

Prin O.U.G. nr.15/2001 a fost stabilită predarea către Ministerul Industriei și Resurselor a pachetului de acțiuni deținut de A.P.A.P.S. la S.C. OIL TERMINAL S.A. Constanța.

În data de 04.04.2001 a fost emisă H.G. nr. 375 prin care s-a stabilit că societățile comerciale din cadrul sectorului producției de apărare (menționate în Anexă – în număr de șase) aflate în portofoliul A.P.A.P.S. trec sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor. Dintre ele, amintim:

S.C. AVIOANE S.A. Craiova,

S.C. ELPROF S.A. București,

S.C. IAR S.A. Brașov,

S.C. IOR S.A. București,

S.C. ROMAERO S.A. București

S.C. ROMPIRO S.A. Orăștie.

Ulterior, prin H.G. nr. 656/14.06.2001 s-a hotărât transferul, pe bază de protocol, a acțiunilor acestor societăți comerciale din portofoliul A.P.A.P.S. în cel al Ministerului Industriei și Resurselor.

La art. 21 alin.(2) din legea nr. 326/28.06.2001 a serviciilor publice de gospodărire comunală se prevede: “Acțiunile societăților comerciale de gospodărire comunală deținute de A.P.A.P.S. vor fi transferate în proprietatea privată a unităților administrativ-teritoriale în termen de 30 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi”.

De menționat că în Anexa nr. 3 din instrucțiunile privind criteriile de clasificare și modul de încadrare a societăților comerciale în mici, mijlocii sau mari aprobate de Colegiul de Conducere al A.P.A.P.S., este prevăzută o propunere de transfer a unui număr de 67 societăți cu profil de cercetare – dezvoltare către Ministerul Educației și Cercetării.

În conformitate cu prevederile art. 21, pct. 3, lit. a, din O.G. nr. 61/31.01.2000, pentru modificarea și completarea O.G. nr. 39/1999 privind finalizarea procesului de restructurare a Băncii Române de Comerț Exterior – BANCOREX S.A .și fuziunea prin absorbire a acestei bănci cu Banca Comercială Română SA, F.P.S. a preluat cu plată, activele de natura titlurilor de participare, în lei și în valută, din patrimoniul băncii absorbite, BANCOREX S.A., cuprinse în anexa la Ordonanță, cu sumele corespunzătoare, diminuându-se astfel obligațiile de plată ale F.P.S. față de bugetul de stat.

Societățile comerciale la care F.P.S. a preluat participațiile BANCOREX și care sunt incluse și pe listele prezentate de societățile de investiții financiare, au fost următoarele:

S.C. AGRIBAC S.A. Bacău,

S.C. SANEX S.A. Cluj Napoca,

S.C. MERCUR TRADING S.A.,

S.C. REX S.A. Mamaia,

S.C. ROMCARTEXIM S.A. București,

S.C. WTCB S.A. București.

Aceste societăți comerciale au fost constituite în baza legii nr. 31/1990 și au prevăzute în actele constitutive restricții privind tranzacționarea acțiunilor/părților sociale. În consecință, acțiunile/părțile sociale deținute de A.P.A.P.S. la aceste societăți comerciale nu pot fi cesionate către SIF, fără acordul celorlalți acționari/asociați, nici în situația în care respectiva societate de investiții financiare solicitantă este acționar/asociat al Societății.

Ca urmare a acestor efecte, dar și a problemelor din sistemul bancar cauzate de creditele neperformante (Bancorex, Banca Agricolă de exemplu), în anul 2004 intră în vigoare O.U.G. nr. 23/2004 prin care are loc comasarea prin absorbție a A.V.A.B.-ului cu A.P.A.P.S.-ul și ia ființă Autoritatea de Valorificare a Activelor Statului (A.V.A.S.), instituție ce mai târziu va prelua toate găurile negre ale economiei românești precum: FNI, creanțele Petrom, Fondul Dunărea, creanțele neperformante ale statului de tip bancar, fiscal, dar și comercial ca de exemplu Distrigaz, Electrica, precum și creanțe bugetare ca cele ale Casei Naționale de Sănătate.” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014)

Ulterior, pe parcursul desfășurării activității, în baza unor acte normative speciale, A.V.A.S a mai preluat creanțe în vederea valorificării după cum urmează:

de la Ministerul Finanțelor Publice creanțele statului provenite din executarea garanțiilor emise de stat pentru împrumuturile externe acordate agenților economici – societăți comerciale, preluare ce a avut loc în baza Ordonanței Guvernului nr. 29/2002, privind instituirea unor măsuri pentru recuperarea creanțelor statului și diminuarea datoriei publice;

creanțe bugetare de la Casa Națională de Asigurări de Sănătate, în temeiul O.U.G. nr. 95 din 14 Octombrie 2003 privind preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a unor creanțe bugetare în vederea încasării și virării lor la Fondul național unic de asigurări de sănătate;

creanțe comerciale restante ale Societății Comerciale de Distribuție a Gazelor Naturale ,,Distrigaz Nord ” – S.A. și ale Societății Comerciale de Distribuție a Gazelor Naturale ,,Distrigaz Sud ” – S.A., asupra consumatorilor de gaze naturale, precum și creanțele comerciale restante ale Societății Comerciale Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice ,,Electrica Banat” S.A. și ale Societății Comerciale Filiala de Distribuție și Furnizare a Energiei Electrice ,,Electrica Dobrogea” S.A., creanțe preluate în baza O.U.G. nr. 37 din 19 mai 2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie.

Dintre condiționalitățile Băncile Mondiale privind funcționarea cu succes a A.V.A.S, enumerăm următoarele:

personalul angajat în această activitate trebuia să aibă experiență bancară, în special în domeniul restructurării financiare, analizei economice și a riscului bancar. Permanent urmând a fi evaluată conducerea și personalul existent;

managementul instituției să fie asistat printr-un program twin management. Această condiționalitate a fost realizată pe baza unui contract finanțat de Banca Mondială, pentru o perioadă de un an, prin specialiști de renume internațional ai consorțiului format din Deloitte și Raiffeisen Bank;

asistența în externalizarea activelor bancare să fie realizată printr-un consultant de renume internațional – CA IB Securities SA membru al grupului financiar Bank Austria Creditanstalt, specializat în Investment Banking – a fost consultantul A.V.A.S., în baza unui program PHARE având o durată de 14 luni;

auditarea situațiilor financiare ale A.V.A.S., în conformitate atât cu contabilitatea românească, cât și cu Standardele Internaționale de Contabilitate;

evaluarea portofoliului de debitori ai A.V.A.S, pentru estimarea valorii recuperabile a activelor din portofoliul A.V.A.B..

Principiile sau obiectivele care au stat la baza creării A.V.A.S. au fost înființarea unei instituții specializate în valorificarea creanțelor statului care:

să maximizeze valoarea recuperată și în același timp,

să minimalizeze costurile și timpul necesar,

să opereze pe principii de transparență,

să poată beneficia de o legislație specială în vederea îndeplinirii în condiții de eficiență maximă obiectul său de activitate.

Începând cu 1 ianuarie 2007, activitatea A.V.A.S. s-a derulat sub două auspicii majore: statutul României de stat membru cu drepturi depline în cadrul Uniunii Europene și restructurarea organizatorică a instituței, conform prevederilor O.U.G. nr. 101/2006, prin care au fost trecute în portofoliul A.V.A.S., 41 de societăți comerciale (din portofoliul Ministerului Economiei) din care o parte aparțineau sectorului energetic și de apărare. (anexa I).

,,Astfel, Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (A.V.A.S.) a preluat în ianuarie 2007 prin comasarea prin absorbție cu OPSPI care la acea vreme s-a desființat, drepturile, obligațiile și atribuțiile OPSPI, ca reprezentant al statului în calitate de acționar privind administrarea, restructurarea, privatizarea și lichidarea companiilor naționale și a filialelor acestora. La sfârșitul anului 2008, ca urmare a apariției Legii nr. 308/2008 privind respingerea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 101/2006 privind reorganizarea A.V.A.S., prin comasarea prin absorbție cu OPSPI, precum și a altor acte normative incidente, Oficiul (OPSPI) și-a reluat activitatea ca instituție în subordinea Ministerului Economiei, cu atribuții în administrarea și privatizarea operatorilor economici din portofoliu.[..] În prezent, OPSPI este instituție publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei, funcționează în coordonarea Ministrului Economiei, exercită, în numele ministerului, atribuțiile acestuia de instituție publică implicată în procesul de privatizare din domeniul său de activitate și derulează activitățile legate de exercitarea calității de acționar al statului la societățile și companiile naționale.” (http://www.sursazilei.ro/guvernul-reinfiinteaza-defuncta-A.P.A.P.S.-si-urca-la-trei-numarul-institutiilor-care-se-ocupa-de-privatizare)

La sfârșitul anului 2013, are loc încă o restructurare a instituției de bază în ceea ce privește procesul de privatizare și astfel denumirea de A.V.A.S. este schimbată în A.A.A.S.(Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului), se modifică structura de conducere, dar și raporturile de coordonare și subordonare astfel încât, instituția trece în subordinea Guvernului și în coordonarea directă a Ministerului Economiei, și bineînțeles apar și noi actualizări a legislației în domeniu.

Dacă în ceea ce privește cadrul legislativ am observat desele modificări impuse fie de schimbarea clasei politice, fie adoptarea la politicile europene, la fel de ușor se poate observa și existența multitudinilor de instituții ,,specializate” în materie de privatizări, astfel că în afară de F.P.S. (cunoscut sub diferite denumiri) au existat și alte instituții care au demarat, derulat și încheiat acțiuni de privatizare a companiilor de stat. Așadar putem sesiza cu ușurință dublarea atribuțiilor în ceea ce privește managementul companiilor de stat, dar și divizarea lor în oficii, departamente ceea ce până la urmă a condus la creșterea birocratizării și reducerea transparenței în ceea ce privește managementul acestora.

Un exemplu relativ recent constă în înființarea „Departamentului pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului (D.P.A.P.S.), instituție publică cu personalitate juridică în subordinea Ministerului Economiei, având ca prerogative activitatea de privatizare și gestionarea rolului pe care statul îl are în calitate de acționar la companiile publice. Același rol, cu unele diferențe ce țin de legătura cu UE sau de administrarea activelor statului, îl au și A.A.A.S. (fost A.V.A.S.) și O.P.S.P.I..

Decizia Executivului vine la zece ani de la desființarea A.P.A.P.S., autoritate similară închisă pe vremea guvernării Năstase. În ședința de Guvern din 23 aprilie a (2014 n.a.) fost aprobată Ordonanța de Urgență privind înființarea Departamentului pentru Privatizarea și Administrarea Participațiilor Statului, pentru stabilirea unor măsuri pentru eficientizarea activității de privatizare pentru dezvoltarea activității economice în condiții de profitabilitate, a operatorilor economici cu capital de stat, pentru exercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor ce decurg din calitatea de acționar a statului la operatorii economici,  precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative”, se arată într-un comunicat al Ministerului Economiei. (http://www.sursazilei.ro/guvernul-reinfiinteaza-defuncta-A.P.A.P.S.-si-urca-la-trei-numarul-institutiilor-care-se-ocupa-de-privatizare/)

Putem afirma cu tărie că nici până la ora actuală nu se detașează o metodă universală care să garanteze succesul unui proces de privatizare, atât în plan național, cât și internațional, putem arăta însă că desele schimbări ale cadrului legislativ în materie de privatizări, plimbarea societăților comerciale de la un minister la altul (prin schimbarea de acționariat), dublarea prerogativelor și a atribuțiilor diferitelor instituții, au determinat o serioasă perturbare a procesului de privatizare și au dat naștere la numeroase speculații cu privire la transparența și corectitudinea procesului de privatizare în România.

Un exemplu elocvent îl constituie trecerea F.P.S. din subordinea Parlamentului în subordinea Guvernului, trecere ce a destabilizat activitatea instituției și a generat numeroasev ,,mișcări” în opțiunile legate de prioritizarea companiilor ce urmau a fi privatizate iar altul, la fel de elocvent, reiese din simpla parcurgere a strategiei anuale de privatizare și analizarea datelor la care au fost aprobate de către Guvern. Astfel, strategia de privatizare aferentă anului 1998, a fost publicată în iulie 1998, iar cea a anului 2000, în noiembrie 2000. Bineînțeles, că toate aceste tergiversări a determinat pe de o parte imaginea de formalism, iar pe de altă parte de nepăsare în ceea ce privește politica macroeconomică.

Analizele macroeconomice arată eficiența proprietății private versus ineficiența proprietății de stat, de aceea este important ca un proces de privatizare să nu fie privit ca un scop în sine, ci ca un mijloc de a obține rezultate performante, clasa politică trebuie să înțeleagă și să accepte schimbările de fond în folosul comunității și nu în folosul lor personal. Din păcate, în România, rezultatele procesului de privatizare, arată că, clasa politică nu a înțeles acest principiu esențial și au redus acest important proces de eficientizare a economiei românești doar la o simplă schimbare și aceasta încetinită.

Dacă o privatizare a avut succes, măsurabil în evoluția ulterioară a societății comerciale în cauză, este clar vorba despre seriozitatea, scopul și, de ce nu, despre talentul în afaceri al investitorului, despre dorința acestuia de a performa, dar și de rezistența acestuia la desele schimbări legislative atât în ceea ce privește legislația specială în materie de privatizări, cât și cea fiscală.

Ce ar fi trebuit să facă statul român pentru a crește rata de succes a privatizărilor în acord cu interesele naționale? Investitorii prezenți pe diverse piețe sau dispuși să plaseze capitaluri, sunt încurajați/susținuți în dezvoltarea propriilor afaceri? Sunt de asemenea, întrebari la care clasa politică ar trebui să răspundă. Analiștii, istoricii vor putea doar detalia niște evenimente, enunța niste ipoteze, căuta unele răspunsuri, însă numai guvernanții ar trebui să ajungă la un răspuns concret. Poate că dacă privatizările din România s-ar fi făcut într-un mediu concurențial și transparent fără a îngrădi în nici un fel investitorii, poate că dacă protecția socială nu ar fi fost atât de dorită de clasa politică, în detrimentul eficienței pe termen lung, poate că astăzi am fi avut o rată de succes mult mai ridicată, o pondere a industriei mai mare în PIB, nu ar fi dispărut anumite ramuri industriale și, mai presus de toate, am fi avut un grad de ocupare al populației mai ridicat.

,,O radiografie a întregului proces de privatizare scoate la lumina atât elemente de succes, cât și nenumăratele eșecuri, desigur toate acestea trebuind decalate din multitudinea situațiilor existente în economia românescă.

Una din problemele care pot fi discutate și care ar putea primi o explicație este cea legată de perioada mare necesară finalizării procesului de privatizare. Desigur, pot fi invocate motivații asociate unor cauze obiective sau subiective, legate de lipsa de oportunitate, criza economică sau neîncrederea investitorilor, însă cel mai probabil, fenomenul ’’căpușării’’ societăților cu capital de stat a avut un rol de seamă, impactul lui încă este resimțit. La aceasta adaugăm situația specifică a României, care dezvoltă anumite particularități, datorate atât unui grad redus de colectare a taxelor, unui grad insuficient de absorție a fondurilor europene, unui volum mare de arierate concentrate în societățile cu capital de stat, cât și inexitenței unei abordări de pe principii de eficiență economică a programelor de restructurare și management a activelor deținute de statul roman.” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 6)

Analiza procesului de privatizare în România

2.3.1 Obiectivele procesului de privatizare

,,Progresul unei țări depinde în mare parte și de politicile economice adoptate. O politică economică bună este mai importantă decât orice formă de asistență acordată pentru încurajarea dezvoltării economice și sociale.

Procesul de privatizare reprezintă un proces foarte complex ce ar trebui analizat din mai multe unghiuri. Deși este considerat de către mulți specialiști ca fiind cel mai inovator mecanism al politicii economice, el a născut numeroase argumente pro și contra. Mai toate țările ce au ales să aplice procesul de privatizare au avut în vedere eficientizarea economiei, și-au creat propriile instrumente și metode adaptate nevoilor economice, însă până la ora actuală nu s-a conturat o metodă care să asigure succesul garantat și nici o legislație unitară.

Popularitatea de care s-a bucurat procesul de privatizare a avut la bază diferite origini, reflectând în mare parte diferitele speranțe pe care și le pun în ea cei ce o întreprind. Cei mai mulți susținători ai procesului de privatizare au mizat pe creșterea eficienței, a producției și reducerea costurilor unitare.” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 8)

În ultimii ani, mai ales după anul 1989, interesul general al țărilor aflate în proces de tranziție pentru privatizare a crescut continuu.

,,Un lucru este cert și convingerea unanimă este că privatizarea reprezintă vârful de lance al transformării economice pentru țările care au făcut pasul trecerii de la economia centralizată la economia de piață. Deși nu trebuie ingnorat prețul obținut de către stat din vânzarea companiilor, trebuie observat că restructurarea și privatizarea acestora ar trebui să conducă la o gestionare responsabilă a patrimoniului lor pentru a asigura rentabilitatea lor, dar și la o creștere a locurilor de muncă.

În cele ce urmează vom încerca să reliefăm impactul privatizărilor asupra unor economii naționale ca România, de exemplu, care a ales ca marea majoritate a privatizărilor să se deruleze prin instituții subordonate guvernului fără a avea o perioadă de finalizare bine definită, fără o strategie foarte clară și punând accent mai mult pe protecția socială a angajaților.

Alegând această traiectorie și dispunând de un cadru legislativ insuficient pus la punct, valorificarea pachetelor de acțiuni ale întreprinderilor deținute de stat, s-a făcut de cele mai multe ori condiționând investitorul cu privire la păstrarea locurilor de muncă ale salariaților și la retehnologizare, lăsând pe ultimul loc, evaluarea justă a companiilor.“ (Chiriac, C., Cornescu, V., Bulgaria, 2014)

Barletta afirma în 1987 că ,,Privatizarea a devenit totodată un domeniu predilect al acțiunii politice, ca urmare a formei pe care a luat-o, în contrast evident cu eforturile anterioare ale guvernelor de a dezatetiza întreprinderile publice”. (Barletta, N. A., 1987, pg. 17)

Așadar care a fost rolul clasei politice în ceea ce privește procesul de privatizare?

Pentru a putea răspunde la acestă întrebare, ar trebui să ne întoarcem în trecut, așa cum am făcut deseori și să lăsăm istoria să vorbescă. Încă din antichitate, descoperim că politica contează, că politicul dictează legi, că în funcție de apartenența unui curent politic sau altul și de anumite interese, se aplică anumite politici economice, se renunță la altele, se încurajează sau descurajează agenții economici.

,,Dacă deciziile de politică economică sunt luate pe baze discreționare, publicul atașează politicilor (Guvernului) o credibilitate scăzută. Cu credibilitate scăzută, politicile economice nu pot avea succes. Credibilitatea maximă este atașată de public politicilor atunci când deciziile sunt luate pe bază de reguli. Este semnificativ faptul că, în țările care înregistrează succese economice, politicile economice discreționare să fie înlocuite cu reguli. Această schimbare în modul de concepere a politicilor pleacă de la acceptarea faptului că numărul instrumentelor de politică economică de care dispun autoritățile este mai mic decât numărul obiectivelor urmărite.“ (Isărescu, M. C., 2001, pg. 81)

Cert este că fără o stabilitate politică, fără o politică coerentă, politicile economice nu sunt întotdeauna fundamentate corect iar efectul aplicării lor în economia reală nu este cel așteptat, spus mai direct, economia are de suferit.

Politica privatizărilor și a restructurării companiilor de stat în România s-a dovedit a fi o problemă deosebită, cu impact major în toate domeniile, economic, social, politic, educațional.

Deși la nivel teoretic în cadrul fiecărui program de guvernare găsim un capitol special dedicat relansării economiei românești și obiectivele ce trebuiesc urmărite pentru a atinge rezultatele promise, în practică aceste obiective nu se regăsesc.

Putem discuta însă de două perioade distincte în ceea ce privește atât cadrul legislative, cât și metodele aplicate, după cum urmează:

Prima perioadă (1990-2007) poate fi caracterizată de incoerență în ceea ce privește cadrul legislativ, amprenta privind protecția socială și stabilirea priorităților economiei românești prin prisma dezvoltării sectorului privat, precum și stimularea concurenței. ,,Exemplul relevant în acest sens sunt plățile compensatorii acordate lucrătorilor disponibilizați la începutul anului 1997 sau toate măsurile ce au țintit, în ultimul deceniu, la diminuarea arieratelor către buget. Niciuna dintre aceste opțiuni nu s-a dovedit a fi fericită. Dimpotrivă, ele au mărit hazardul moral din economie și au încurajat, de multe ori, un comportament irațional al agenților economici.” (Isărescu, M.C., 2001, pg. 82)

A doua perioadă, a debutat în anul 2007, odată cu acceptarea României ca membru cu drepturi depline al Uniunii Europene și implicit acest fapt a impus alinierea la standardele și politicile europene. Ca urmare a acestui fapt, se modifică cadrul legislativ și instituțional în ceea ce privește:

alinierea la dispozițiile Uniunii Europene în materia ajutoarelor de stat;

uniformizarea practicii judiciare în cauzele în care, fostul F.P.S. era parte, permițând astfel abordarea unei practici unitare în procesele ce aveau ca obiect activitatea de valorificare a activelor statului, procedura de insolvență, administrare, privatizare și postprivatizare;

simplificarea unor proceduri;

reglementarea cadrului legal în ceea ce privește prevenirea și combaterea spălării banilor;

implementarea principiilor liberei circulații a capitalurilor, prin reducerea numărului de constrângeri existente în contractele de privatizare;

aplicarea prevederilor din Tratatul de aderare la Uniunea Europeană.

Deși la nivel mondial nu exista o politică unitară a obiectivelor procesului de privatizare, ele depinzând de specificul și nevoile fiecărei țări, se desprind totuși trăsături comune, dintre care amintim :

diminuarea implicării guvernului (politicului) în luarea deciziilor la nivelul întreprinderilor;

diminuarea participațiilor statului;

apariția antreprenorilor;

îmbunătățirea eficienței companiilor de stat prin creșterea competiției;

reducerea arieratelor înregistrate de către companiile de stat la bugetul de stat;

reducerea necesarului de împumut pentru sectorul public;

eliminarea activităților sau activelor conexe;

returnarea proprietății către cei care au fost deposedați prin naționalizare;

atragerea investitorilor străini prin politici economice predictibile și stabile;

creșterea veniturilor bugetare și folosirea economiilor aflate la populație (prin stabilizare);

diversificarea structurii proprietății asupra activelor economice;

crearea locurilor de muncă;

creșterea transparenței și competitivității procesului de privatizare utilizând instrumentele bursiere.

Pentru a putea atinge aceste obiective este nevoie însă de întreprinderi puternice.

,,În condițiile globalizării inevitabile, firmele românești trebuie să-și amelioreze capacitatea de a face față creșterii permanente a concurenței internaționale. Unii politicieni și chiar economiști români tind să acorde un rol esențial în această privință politicilor industriale. În viziunea lor, politicile industriale ar trebui să joace un rol important în ajutarea întreprinderilor românești în competiția internațională. Adesea, ajutor înseamnă, în această viziune, protecționism.

Cred că ar trebui să adoptăm și o altă optică a politicilor industriale. În loc să protejeze firmele românești împotriva concurenței străine, măsurile de politică industrială ar trebui să aibă ca obiectiv resuscitarea forțelor pieței și protejarea concurenței corecte. Costurile pe termen lung ale protecției vor fi întotdeauna mai mari decât costurile liberalizării concurenței. Fără firme puternice, competitive, piețele românești de bunuri vor fi invadate de bunuri

străine, cu sau fără protectionism.” (Isărescu, M.C., 2001, pg. 84)

2.3.2 Metode și proceduri de valorificare a participațiilor statului

Cronologic procesul de privatizare din România poate fi împărțit în 2 perioade de bază.

Prima perioadă fiind cuprinsă între anii 1990 până în anul 2007, perioadă în care vânzarea întreprinderilor de stat a fost condiționată de asumarea unor clauze, motivând strădania statului de a acorda o protecție socială cât mai mare angajaților, perioada în care s-a realizat transferul celor mai multe companii de stat către mediul privat.

A doua perioadă, începând cu anul 2007 până în prezent, perioadă în care transferul companiilor de stat către mediul privat s-a efectuat fără a condiționa cumpărătorii de asumarea unor clauze, perioadă caracterizata de competivitate și transparență, în scopul stimulării mediului concurențial.

Conform art. 4 din legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, diminuarea participației statului la societățile comerciale s-a realizat prin utilizarea următoarelor metode:

Tabelul 2.1 Metode și tehnici de privatizare

Sursa: legea nr. 137/2002, prelucrare proprie

Din parcurgerea cadrului special legislativ rezultă că la baza creării acestor metodologii au stat notele de fundamentare conform cărora s-a dorit:

asigurarea operativității, a caracterului competitiv și a transparenței acțiunilor de privatizare în condițiile unei oferte masive raportate la o cerere concentrată și selectivă (așa s-a introdus negocierea directă și s-au definit procedeele în cazul licitațiilor);

găsirea de soluții pentru privatizarea societăților care aveau acumulate datorii mari;

acordarea de facilități pentru managementul și salariații societăților privatizate (achizițiile interne, vânzarea de acțiuni/active cu plata în rate), etc.

O altă particularitate a procesului de privatizare din România a constitutit-o privatizarea companiilor incluse în programele de privatizare PSAL I, PSAL II și anume, metodele de privatizare folosite au fost negocierea pe bază de oferte finale îmbunătățite și irevocabile, licitația cu oferta în plic și licitația cu strigare (competitivă sau olandeză).

A) Achizițiile externe

Pentru societățile mici, la care statul era în general acționar minoritar, metodele de privatizare folosite au fost cele specifice tranzacțiilor pe piața de capital (răspuns la oferta publică, vânzare la ordin, licitație electronică), precum și negocierea pe bază de oferte finale, îmbunătățite și irevocabile, licitația cu ofertă în plic, licitația cu strigare (competitivă sau olandeză).

O importanță deosebită în ceea ce privește viabilitatea procesului de privatizare o deține și metoda selectată de a se derula procesul de privatizare. Deși nu au fost făcute publice date cu privire la succesul metodei prin negociere cu un investitor strategic considerăm relevant să detaliem etapele procesului de privatizare încheiat pe baza negocierii.

Dacă în cazul licitațiilor putem spune că procesul de privatizare a asigurat condițiile necesare, limita de transparență și competitivitate atât în ceea ce privește desemnarea câștigătorului, dar și în ceea ce privește maximizarea veniturilor obținute, nu putem afirma același lucru despre privatizările care au avut la baza încheierii contractului de vânzare – cumpărare metoda negocierii.

Pentru o mai bună înțelegere a derulării procesului de privatizare, organizat pe baza negocierii, vom reliefa etapele premergătoare încheierii contractului de privatizare.

NEGOCIEREA CU OFERTE NEANGAJANTE

Pregătirea societății pentru privatizare

Analiza scrisorilor de intenție;

Solicitarea documentelor de privatizare de la conducerea societății;

Întocmirea și avizarea ,,Notei de privatizare’’:

Prezentarea situației economico – financiare a societății;

Metoda de privatizare;

Condițiile ofertei de privatizare care includ:

Cuantumul garanției de participare;

Condițiile de acces ale potențialilor investitori la informații referitoare la societate (audit);

Valoarea dosarului de prezentare;

Valoarea taxei de auditare;

Prețul de ofertă;

Aprobarea de către conducerea instituției a ,,Notei de privatizare“;

Întocmirea și avizarea ,,Dosarului de prezentare” (care conține în principal):

Secțiunea A – Privatizarea societății comerciale;

Secțiunea B – Oferta de vânzare;

Secțiunea C – Documentele de participare ale potențialilor investitori;

Elaborarea și publicarea anunțului de vânzare în presa internă și internațională (după caz) și informarea investitorilor potențiali care au depus scrisori de intenție;

Depunerea ofertelor neangajante;

Negocierea pe bază de oferte neangajante;

Modificarea conținutului contractului de privatizare pe baza elementelor cuprinse în ofertele neangajante;

Depunerea ofertelor finale;

Selectarea investitorului în urma aplicării grilei de punctaj;

Negocierea contractului de privatizare cu ofertantul selectat;

Întocmirea și avizarea notei de finalizare;

Aprobarea notei de finalizare de către conducerea instituției;

Semnarea contractului de privatizare.

NEGOCIEREA PE BAZĂ DE OFERTE TEHNICE

Pregătirea societății pentru privatizare

Analiza scrisorilor de intenție;

Solicitarea documentelor de privatizare de la conducerea societății;

Întocmirea și avizarea ,,Notei de privatizare’’

Prezentarea situației economico – financiare a societății;

Metoda de privatizare;

Condițiile ofertei de privatizare care includ:

Cuantumul garanției de participare;

Condițiile de acces ale potențialilor investitori la informații referitoare la societate (audit);

Valoarea dosarului de prezentare;

Valoarea taxei de auditare;

Prețul de ofertă;

Aprobarea de către conducerea instituției a ,,Notei de privatizare“;

Întocmirea și avizarea ,,Dosarului de prezentare” (care conține în principal):

Secțiunea A – Privatizarea societății comerciale;

Secțiunea B – Oferta de vânzare;

Secțiunea C – Documentele de participare ale potențialilor investitori;

Elaborarea și publicarea anunțului de vânzare în presa internă și internațională (după caz) și informarea investitorilor potențiali care au depus scrisori de intenție;

Depunerea ofertelor;

Deschiderea ofertelor în prezența tuturor ofertanților;

Negocierea ofertelor tehnice;

Aplicarea grilei de punctaj ofertelor tehnice;

Deschiderea ofertelor financiare pentru ofertanții care au realizat cel puțin punctajul minim;

Aplicarea grilei de punctaj ofertelor financiare și selectarea ofertantului cu punctaj maxim;

Negocierea contractului de privatizare cu ofertantul selectat;

Întocmirea și avizarea ,,Notei de finalizare a negocierii pe bază de ofertă tehnică“;

Aprobarea ,,Notei de finalizare a negocierii pe bază de ofertă tehnică“;

Semnarea contractului de privatizare.

NEGOCIEREA CU OFERTE ÎMBUNĂTĂȚITE ȘI IREVOCABILE

Pregătirea societății pentru privatizare

Analiza scrisorilor de intenție;

Solicitarea documentelor de privatizare de la conducerea societății;

Întocmirea și avizarea ,,Notei de privatizare’’

Prezentarea situației economico – financiare a societății;

Metoda de privatizare;

Condițiile ofertei de privatizare care includ:

Cuantumul garanției de participare;

Condițiile de acces ale potențialilor investitori la informații referitoare la societate (audit);

Valoarea dosarului de prezentare;

Valoarea taxei de auditare;

Prețul de ofertă

Aprobarea de către conducerea instituției a ,,Notei de privatizare“;

Întocmirea și avizarea ,,Dosarului de prezentare” (care conține în principal):

Secțiunea A – Privatizarea societății comerciale;

Secțiunea B – Oferta de vânzare;

Secțiunea C – Documentele de participare ale potențialilor investitori;

Elaborarea și publicarea anunțului de vânzare în presa internă și internațională (după caz) și informarea investitorilor potențiali care au depus scrisori de intenție;

Depunerea ofertelor;

Deschiderea ofertelor în prezența tuturor ofertanților;

Negocierea ofertelor financiare și tehnice depuse de către potențialii investitori;

Selectarea investitorului în urma aplicării grilei de punctaj;

Negocierea contractului de privatizare cu ofertantul selectat;

Întocmirea și avizarea ,,Notei de finalizare a negocierii pe bază de ofertă îmbunătățită și irevocabilă”;

Aprobarea ,,Notei de finalizare a negocierii pe bază de ofertă îmbunătățită și irevocabilă“;

Semnarea contractului de privatizare.

NEGOCIEREA CU OFERTE ÎN PLIC SIGILAT

Pregătirea societății pentru privatizare:

Analiza scrisorilor de intenție;

Solicitarea documentelor de privatizare de la conducerea societății;

Întocmirea și avizarea ,,Notei de privatizare’’;

Prezentarea situației economico – financiare a societății;

Metoda de privatizare;

Condițiile ofertei de privatizare care includ:

Cuantumul garanției de participare;

Condițiile de acces ale potențialilor investitori la informații referitoare la societate (audit);

Valoarea dosarului de prezentare;

Valoarea taxei de auditare;

Prețul de ofertă;

Aprobarea de către conducerea instituției a ,,Notei de privatizare“;

Întocmirea și avizarea ,,Dosarului de prezentare” (care conține în principal):

Secțiunea A – Privatizarea societății comerciale;

Secțiunea B – Oferta de vânzare;

Secțiunea C – Documentele de participare ale potențialilor investitori;

Elaborarea și publicarea anunțului de vânzare în presa internă și internațională (după caz) și informarea investitorilor potențiali care au depus scrisori de intenție;

Depunerea ofertelor neangajante;

Deschiderea ofertelor în prezența tuturor ofertanților;

Aplicarea grilei de punctaj și selectarea adjudecătarului;

Negocierea contractului de privatizare cu ofertantul adjudecatar;

Semnarea contractului de privatizare.

,,Deși legea permitea aplicarea unor metode de privatizare diverse – oferta publică, licitație, negocieri directe și orice combinație a acestora –, modul de aplicare al acestora nu a fost vreodată explicat. În afară de maximizarea valorii certificatelor de proprietate (în folosul cetățenilor proprietari), FPP-urile au primit și obligația de a conlucra cu F.P.S. pentru a privatiza și portofoliul acestuia din urmă.

Privind retrospectiv, este evident ca un astfel de plan de privatizare era sortit eșecului. Deși concentrarea autorității la nivel de F.P.S. ar fi putut constitui un pas important spre privatizarea societăților, evitându-se în acest fel divizarea răspunderii între conducerea societăților și ministerele în subordinea cărora se aflau acestea, noile instituții nu au avut nici capacitatea, nici motivația de a privatiza un număr mare de societăți, pornind de la analiza individualizată a acestora. Acest lucru este subliniat și de faptul că primul transfer de proprietate a avut loc abia la sfârșitul anului 1992, la 16 luni după promulgarea legii (Fondului Proprietății de Stat 1996, Appendix 1).

B) Achiziții interne

Pentru dobândirea dreptului de proprietate asupra acțiunilor emise de o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice locale este acționar, salariații, membrii consiliului de administrație sau pensionarii cu ultimul loc de muncă la respectiva societate comercială pot constitui asociații; în cadrul unei societăți comerciale se puteau constitui una sau mai multe asociații.

O asociație poate dobândi acțiuni emise de o societate comercială prin utilizarea următoarelor modalități de plată:

a) plata în rate cu avans achitat din surse proprii; avansul este minim de 20% din prețul de ofertă; plățile se eșalonează pe un termen de 3-5 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, cu o dobânda de 10%;

b) plata în rate cu avans minim de 20% din prețul de ofertă achitat din sume obținute prin credit contractat cu o bancă, la dobânda pieței; plățile se eșalonează pe un termen de 3-5 ani de la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, la care se aplică o dobândă de 10%;

c) plata integrală.

Singura metodă care s-a bucurat de un oarecare succes a fost MEBO (Management Employee Buyout), realizat prin negocieri directe între F.P.S. și salariații societăților comerciale.

Așadar, metoda MBO consta în aceea că numai personalul de conducere sau întregul personal puteau cumpăra întreprinderea ce urma a fi privatizată.

Privatizarea prin MEBO a reprezentat un salt înainte față de situația anterioară, când statul deținea 70% din portofoliul societăților (prin F.P.S.), iar FPP-urile nu puteau influența deciziile conducerii societăților, chiar dacă ar fi dorit să o facă. Cel puțin, metoda MEBO a avut meritul de a transfera majoritatea acțiunilor în proprietate privată (conform rezultatelor unei cercetări efectuate de CEU Labor Project, în general, în procent de 100%), ceea ce a influențat pozitiv evoluția structurii de proprietate și a contribuit la depolitizarea deciziei în societățile respective. Metoda MEBO are însă câteva caracteristici care au dus la reducerea și, în unele cazuri, chiar la dispariția acestor avantaje. Majoritatea contractelor MEBO conțineau restricții referitoare la modificarea numărului de salariați, a activității principale a societății și a prețului acțiunilor, în caz de vânzare. Din cauza acestor restricții, procesul de restructurare al societăților comerciale a devenit destul de dificil, uneori chiar imposibil.” (www.dntb.ro)

Orice metodă de privatizare prezintă avantaje și dezavantaje.

Dintre principalele avantaje, ca urmare a aplicării metodei MBO în cadrul procesului de privatizare, amintim:

asigurarea locurilor de muncă și menținerea în viață a întreprinderii;

asumarea responsabilității de către management/personal;

eliminarea neîncrederii din rândul personalului față de echipa managerială.

Pericolul cel mai mare, ca urmare a alegerii metodei MBO, consta în faptul că exista posibilitatea ca profilul profesional al unui director de întreprindere din sistemul economiei de comandă să nu corespundă cerințelor managementului economiei concurențiale și astfel transferul dreptului de proprietate către vechii conducători să împiedice formarea de capital uman corespunzător și astfel să conducă la eșecul privatizării.

De asemenea, lipsa mijloacelor bănești pentru a putea cumpăra propria întreprindere a condus de multe ori la creșterea gradului de îndatorare și ulterior la lipsa retehnologizării întreprinderii ceea ce în final a condus la eficiență și competitivitate scăzută.

Privită în ansamblu, privatizarea prin cupoane a reprezentat metoda cu cel mai mic risc social. Concepută ca o metodă rapidă de transfer al dreptului de proprietate privat al statului, cu costuri de tranzacție scăzute și cu o acceptare politică mai mare, prin prisma faptului că întreaga populație (peste 18 ani) participa la procesul de privatizare, metoda prezintă o serie de aspecte negative, dintre care amintim:

nu vor exista încasări la bugetul de stat;

întreprinderile nu vor primi mijloacele bănești necesare restructurării;

dispersare relativ mare a drepturilor de proprietate;

control ineficient al întreprinderii ca urmare a numărului mare de acționari, etc.

Teoretic, selecția unei strategii corespunzătoare pentru privatizarea unei întreprinderi constă într-o analiză aprofundată a acesteia și a mediului său relevant. Paralela între situația întreprinderii și dezvoltarea mediului ar permite evaluarea șanselor și a riscurilor existenței în continuarea a întreprinderii și a strategiei de privatizare adecvate. Analiza trebuie să constituie baza pentru elaborarea strategiei.

În principiu, există patru alternative privind privatizarea:

privatizarea totală sau parțială a întreprinderii,

pestructurarea întreprinderii aflate în regia statului,

vânzarea întreprinderii aflate în regia statului,

lichidarea întreprinderii;

Din datele analizate rezultă că privatizarea totală sau parțială a reprezentat prima opțiune a statului în România. Modificarea structurii de proprietate a contribuit la îmbunătățirea situației problematice a multor întreprinderi de stat.

A doua opțiune a statului, poate și datorită dificultăților întâmpinate, a fost restructurarea întreprinderilor de stat.

Practica, în ceea ce privește politica de privatizare, nu a trasat o politică unitară în ceea ce privește restructurarea companiilor de stat, în privința declanșării momentului. Mulți specialiști susțin că restructurarea întreprinderilor de stat ar trebui făcută înainte de declanșarea procesului de privatizare, alții dimpotrivă după privatizare. (Jurgen Klenl, anul, pg. 159)

Astfel, într-una din primele lucrări românești care abordează acest concept, restructurarea economică este definită ca ,,un proces cuprinzător și de durată de modificare a structurilor fundamentale ale vieții economice, de schimbare a relațiilor dintre ele, în concordanță cu exigențele tehnico-științifice și prin mecanisme care să dezvolte inițiativa agenților economici, în condițiile utilizării pârghiilor economice (preț, profit, dobândă, salariu, etc.), în vederea creșterii eficienței economice și a stimulării progresului social.“ (Dobrota, N., 1997, pg. 159)

Premisa pentru restructurare trebuie să fie un concept de întreprindere credibil care să demonstreze că, în viitor, aceasta se poate afirma independent de piață cu programul său de produse. Conceptul trebuie să cuprindă aspecte privind rentabilitatea economică, aspecte financiare, sociale și juridico-organizatorice.

Indiferent de momentul ales de a restructura o întreprindere de stat, restructurarea a stârnit multe controverse mai ales în ceea ce privește subvențiile neeconomice de menținere, influențele și intervențiile din considerente politice.

Din analiza cadrului legislativ, se poate face afirmația că susținerea legislativă și instuțională, în materie de restructurare, a venit extrem de târziu, abia în anul 1993.

În perioada 1993-1995 se fac primii pași în elaborarea strategiilor de restructurare, îndeosebi pentru sectoare importante precum: siderurgia, industria aeronautică, extracția petrolului, mine, tractoare și mașini agricole, material rulant, energie electrică și termică, transport, amenajarea teritoriului și lucrări publice.

,,Cartea albă a privatizărilor” din octombrie 2000 arată că în perioada 1992-1996 s-au alocat peste 2000 de miliarde ROL pentru restructurarea întreprinderilor fără ca să se vadă efectele acestor investiții.

Restructurarea întreprinderilor, problema din industrie și a fermelor de stat neprofitabile din agricultură, deși s-au aflat în atenția autorităților, a lăsat mult de dorit.

Măsurile întreprinse nu au produs rezultate suficiente pentru a influența, în bine, starea generală a economiei, doar o parte dintre acestea aducând randament (acțiunile ce au vizat monopolurile statului, și aici menționăm: regiile autonome cu profil industrial, de telecomunicații și transporturi).

Restructurarea în sectorul miner și cel de prelucrare a petrolului, măsurile impuse de realitatea economică au condus în cele mai multe cazuri, la înlocuirea cheltuielilor generate de o funcționare neprofitabilă cu cele provocate de trecerea în conservare a unor capacități.

Restructurarea nu a vizat doar industria și agricultura, ci și sistemul bancar.

Pentru societățile de stat care nu au putut fi restructurate, singura soluție găsită de autorități a fost declanșarea lichidării acestora.

Prezentarea metodelor și tehnicilor de valorificare a activelor statului ocupă un rol central atât din punct de vedere juridic, cât și economic în ceea ce privește înțelegerea evoluției și rezultatelor obținute ca urmare a derulării procesului de privatizare.

Din punct de vedere juridic un real interes îl reprezintă conținutul și caracterul ofertei de vânzare prin care se realizează transferul activelor deținute de către AVAS către economia privată. În funcție de acestea, se poate realiza o analiză de legalitate constând în negocierea unor clauze contractuale cu adjudecatarii (desemnați în urma licitației, fie prin aplicarea unei grile de punctaj pentru departajarea ofertelor scrise) prin care se poate modifica condițiile inițiale cunoscute de toți potențialii ofertanți.

În cadrul metodelor enunțate, privatizarea prin metoda negocierii prezintă cel mai mare risc în eșuarea atingerii obiectivelor prin prisma implicației politicului, alegerea metodei fiind, în principal, atributul instituției publice implicate în proces.

Așa cum vom arăta și în cele ce urmează, această metodă a fost folosită excesiv în perioada ,,Marea Privatizare” iar începând cu anul 2001, pentru unele întreprinderi declarate de interes strategic, au fost adoptate hotărâri ale Guvernului prin care s-au dispus privatizări având la bază metoda negocierii directe, în defavoarea unor proceduri cu grad mai ridicat de transparență. Practicarea negocierii directe a fost preferată în detrimentul altor proceduri ca urmare a faptului că desemnarea câștigătorului rezultă în baza unei grile de selecție aprobată de conducerea instituției implicate prin determinarea ponderilor elementelor componente ale ofertelor tehnice și financiare. Menționez că pentru fiecare societate privatizată elementele grilei de punctaj se stabileau distinct pentru fiecare întreprindere în parte, în funcție de specificul fiecăreia.

Cu siguranță, prezumția unei privatizări reușite implică obligatoriu realizarea unor obiective precum:

realizarea unei publicități care să conducă la atragerea interesului unui număr cât mai mare de investitori;

manifestarea de voință trebuie să fie serioasă, neviciată, cu intenția de a se angaja din punct de vedere juridic;

oferta să fie fermă; fermitatea ofertei ar trebui cântărită prin analiza intenției de a se realiza un angajament juridic;

oferta să fie neechivocă;

impunerea unor condiții drastice în ceea ce privește bonitatea investitorului;

în alegerea metodei de privatizare să se aibă în vedere principiul competitivității și condițiile de transparență, etc.

2.3.3. Evoluția procesului de privatizare

Căderea comunismului și schimbarea regimului a scos la suprafață adevăratele probleme cu care se confruntă România. Este adevărat faptul că în 1990 România avea de încasat sume substanțiale de la alte țări, însă tot atât de adevărat era faptul că România era o țară puternic industrializată la suprafață însă, cu mari probleme în interior.

Conform datelor prezentate (www.apubb.ro), în septembrie 1981, România atingea vârful datoriei externe de 10,17 mld. dolari, însă, după 7 ani, în anul 1989, datoria externă a României s-a stins. Această minune nu a durat mult, astfel în anul 1995 aceasta a crescut din nou la 6,8 mld. dolari, iar în anul 2000 a atins un nivel de 11,2 mld. dolari. Așadar, doar în 10 ani, datoria externă a României a evoluat de la 1,1 mld. dolari (anul 1990) la 11,2 mld. dolari (anul 2000) iar mai apoi în anul 2010 să ajungă la 120 mld. dolari.

În 1990, România poseda o industrie care producea aproape orice. Începând de la avioane de vânătoare, platforme petroliere maritime, tancuri, locomotive, buldozere, tractoare, camioane și până la mașini de spălat, frigidere, combine de mare putere, aparatură microelectronică și optică etc. Avea rafinării, combinate chimice și siderurgice uriașe, întreprinderi de mecanică fină, de chimie de sinteză, de construcții de mașini, hidrocentrale, chiar și o centrală nucleară.

Am putea spune că eram foarte înzestrați, foarte bogați, însă sub aspectul acesta frumos poleit la suprafață se ascudeau de fapt multe industrii cu tehnologii depășite, energofage cu personal supradimensionat și cu minime cerințe de protecție în ceea ce privește mediul înconjurător. Existau însă și vârfuri de lance, ale industriei românești și aici trebuie să menționăm industria aeronautică care era dotată cu mașini-unelte de ultimă oră (ICA Ghimbav), industria optică etc., vârfuri de lance care ar fi trebuit susținute și dezvoltate pentru a asigura premisa dezvoltării economiei românești ca leader pe piața de segment.

,,Experiența românească privind privatizarea relevă starea relativ neclară a regimului de proprietate în țara noastră, determinată, între altele, de definirea imprecisă a drepturilor de proprietate, neîntrunirea, în toate cazurile, a condițiilor necesare pentru exercitarea deplină și efectivă a acestora, menținerea unor participații importante ale statului în multe întreprinderi, existența unui acționariat numeros, precum și a multitudinii de probleme ridicate de retrocedările conform legii nr. 10/2001.

Rezultatele procesului de privatizare a lăsat urme adânci în toate domeniile; în domeniul economic afectând în mod direct creșterea economică atât pe plan local, cât și național, prin influențarea stabilității și echilibrului macroeconomic fapt influențat în mărimea șomajului, în arieratele la bugetul de stat, etc. De asemenea, a afectat în mod direct tot ce ține de domeniul mediului, marea majoritate a companiilor de stat având uriașe probleme de mediu, unele nerezolvate nici până în ziua de astăzi, a influențat sensibil mediul social, structurile sociale, dinamica lor, etc.

Eșecul transferării într-o manieră corectă și eficientă a proprietății de stat spre sectorul privat s-a resimțit peste tot, dar mai ales în zonele puternic industrializate.

Un efect al privatizării alături de cel al dezindustrializării economiei naționale a fost creșterea ratei șomajului, precum și migrația populației active, fenomene întâlnite mai ales în cazul privatizărilor la care clauzele contractuale, precum și cele ce țin de protecția socială existau (fără însă a avea penalități semnificative). Desigur, în multe cazuri nu au fost respectate și alte clauze importante, precum obligațiile de investiții, de retehnologizare, infuzia de capital, etc. sau ceea ce s-a făcut a fost cu totul nesemnificativ.

În România, strategia și politicile de dezvoltare la nivelul industriei în perioada 1990 -1995 s-a caracterizat prin amânarea ajustărilor structurale datorită riscului dezvoltării cu prioritate a anumitor ramuri, prin lipsa unui mediu economic normal, pe costurile sociale mari și pe riscul exploziilor sociale generale, prin neclaritatea obiectivelor și eficiența scăzută a instrumentelor de coordonare a politicii de stabilizare macroeconomică cu politica de restructurare a industriei. La nivel macroeconomic, reforma a fost amânată mereu, fiind preferată starea de așteptare și măsurile pe termen scurt și întindere mică.

O serie de factori externi au influențat activitatea de privatizare dintre care amintim:

gradul redus de atractivitate al societăților comerciale aflate în portofoliu, datorat în principal capacităților de producție supradimensionate, tehnologiilor învechite, pierderilor și datoriilor mari, lipsei piețelor de desfacere;

interesul scăzut al investitorilor față de oferta de vânzare, datorită insuficienței facilităților acordate, cadrului legislativ ambiguu, aplicării cu întârziere a prevederilor legale referitoare la posibilitatea acordării de înlesniri la plata obligațiilor bugetare, corupției, etc;

mediul economic încă insuficient de prietenos datorită blocajului financiar și nivelului ridicat al fiscalității din unele perioade;

disponibilitatea redusă a capitalului românesc; insuficienta dezvoltare a pieței de capital și deficitul relativ de cerere pe piața de capital;

existența a numeroase litigii privind dreptul de propietate privată asupra unor clădiri sau terenuri ale societăților comerciale cu capital de stat;

apariția unor disfuncționalități între sindicate și investitori privați;

intereselor și presiunea politică.

Înainte de anii 1990, așa cum am arătat, România era o țară cu o industrie destul de diversificată. Problemele majore erau cele vizând tehnologiile învechite utilizate, costurile mari, supradimensionarea unor ramuri și întreprinderi, etc.

Multe ramuri industriale românești în noile condiții de piață s-au dovedit falimentare, de exemplu industria electronică, care a devenit necompetitivă pe plan internațional (de ex. S.C. I.P.R.S. Băneasa S.A. București, S.C. ICE FELIX S.A., S.C. IPA S.A. ș.a.m.d.), industria de mecanică fină, optică, etc. În mod firesc ele ar fi trebuit restructurate. Din păcate privatizarea nu a urmărit acest lucru ci, mai degrabă desființarea lor și valorificarea terenurilor și a altor active.

În contextul tranziției la economia de piață, ar fi trebuit încă din anii 1990, să se identifice ramurile industriale strategice, (de exemplu: industria energetică, chimia de sinteză, industria auto, industria producătoare de echipament de foraj petrolier, etc.) și ar fi trebuit acționat pentru dezvoltarea pe verticală, prin oferirea de facilități fiscale, atragerea de investiții, etc. ceea ce ar fi condus la retehnologizarea și eficiența producției, la o competitivitate sporită a produselor noastre pe piața internă și internațională.

Există voci care spun că privatizarea este o problemă ideologică și tot mai mulți sunt cei care o contestă, alții dimpotrivă susțin că atâta timp cât vom trăi într-o lume globală, investițiile trebuie să circule liber și că există și alte metode de repatriere a capitalului românesc.

Până când nu vom avea clar, o analiză a ratei de succes a privatizărilor, întrebările și suspiciunile vor continua să existe. Care a fost metoda de privatizare cea mai bună? Cum s-au folosit banii obținuți din privatizări? Ce procent din influența politicului a condus către o privatizare nereușită? Sunt doar câteva întrebări la care trebuie să găsim răspunsul sau să avem curajul și răspunderea.’’ (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 8)

Este esențial pentru mediul economic, dar și pentru guvernanți să înțeleagă impactul finalizării procesului de privatizare asupra economicului și pârghiile de dezvoltare viitoare.

Prezenta teză își propune să contribuie la completarea literaturii de specialitate, mai ales având în vedere portofoliul sărac de date existente; la ora actuală nu sunt date certe cu privire la rata de succes a privatizărilor, de ex., prin oferirea unor analize detaliate cu privire la evoluția/involuția ratei șomajului, înainte și după privatizare, la nivel de județe, de la data încheierii contractului de privatizare și până în prezent. Vom încerca să analizăm dacă vânzarea pachetelor de acțiuni la companiile de stat, cu includerea unor clauze de investiții și clauze sociale în contractele de privatizare, a adus beneficii economiei românești sau nu.

Procesul de privatizare nu s-a manifestat numai la nivel național, cuprinzând întreprinderile, pământul sau alte bunuri, ci și la nivel local. Cel mai mare transfer de proprietate s-a realizat prin vânzarea locuințelor din fondul locativ de stat în anii ’90, de exemplu.

Deși modificările structurale au intervenit la sfârșitul anului 1989, procesul de privatizare a devenit vizibil abia în anul 1992, cu ajutorul programului de privatizare în masă, cunoscut sub denumirea de ,,cuponiada”, ce a avut loc în două etape, una în anul 1992 și a doua în anul 1995. Cu ajutorul acestui program, fiecare român în vârstă de peste 18 ani a primit cupoane (certificate de proprietate), ce ulterior au putut fi convertite în acțiuni la societăți pe care statul le-a privatizat. Metoda aleasă s-a dovedit a fi foarte complicată și ineficientă din prisma scopului propus.

În opinia Băncii Naționale a României, cu privire la desfășurarea programului de privatizare în masă, conform ,,Rapoartelor anuale 1996-2000”, evoluțiile în cadrul procesului de privatizare au fost moderate. ,,Programul de privatizare în masă, prin transferul gratuit de proprietate, a fost, practic finalizat în anul 1996. Acțiunile de privatizare au cuprins numai întreprinderi mici și mijlocii, fără impact major asupra structurii de proprietate în economie. În anul 1996, industria a rămas dominată de sectorul de stat, care a deținut circa 76% din totalul fondurilor fixe. Din acest procent, 40% revine regiilor autonome. Privatizarea bazată prin metoda MEBO a fost, de asemenea, un slab generator de gestiune orientate către creșterea viabilității pe termen lung a firmelor. Evoluția lentă a privatizării este confirmată și de stoparea efectivă a aplicării legilor deja existente care reglementau acest domeniu sau de blocarea unor inițiative legislative.” (Rapoarte anuale ale BNR, 1996 – 2000, pg. 13)

Așa cum vom arăta și în cele ce urmează, ritmul evoluției procesului de privatizare în România a înregistrat fluctuații foarte mari.

Anii 1990 și 1991, putem spune că au fost anii în care s-a conturat cadrul legislativ, s-au stabilit strategiile pentru crearea economiei de piață și implicit pentru diminuarea rolului statului în economie.

Perioada 1992 – 1996, reprezintă perioada în care statul român a ales ca alternativ la vânzarea directă, privatizarea prin cupoane. Alegerea acestei metode, am putea spune că a fost determinată în mare parte de masa socială, metoda unanim acceptată cu un efect mai puternic pentru populație decât pentru stat.

Începând cu anul 1996, ritmul procesului de privatizare se accelerează, se diversifică metodele aplicate, dar și interesele.

Așa cum vom arăta în cele ce urmează, România a decis să deruleze un proces de privatizare de lungă durată cu o protecție socială ridicată în detrimentul unei reforme rapide ce ar fi adus sume însemnate la bugetul de stat și ar fi putut constitui premisa unei construcții economice viabile.

Pentru o mai bună reliefare a evoluției procesului de privatizare în ceea ce privește volumul de contracte de privatizare încheiate de către instituția principală responsabilă (actualmente A.A.A.S), indiferent de metodele de privatizare alese, vom prezenta evoluția acestora pe ani (tabelul 2.2)

Tabelul 2.2 Evoluția contractelor de privatizare încheiate în perioada

1992 – Februarie 2014

Sursa: Asociația Națională a Antreprenorilor (solicitare nr. 15/25.03.2015)

Prelucrarea autorului

Așa cum reiese și din tabelul 2.2 se poate observa cu ușurință că anul 1996 marchează debutul unei perioade prolifice din punctul de vedere al ritmului de privatizare.

În ultima perioadă a anului 1995 (Guvern condus de Nicolae Văcăroiu) se lansează Programul de Privatizare în Masă (P.P.M.) iar efectele acestuia încep să se vadă în 1996, când comparativ cu anul 1995 se dublează numărul contractelor de privatizare încheiate.

Conform datelor publicate de către Banca Națională a României în Rapoartele Anuale 1996-2000, la pagina 49 se menționează:

În cursul anului 1996 au fost privatizate 1360 de întreprinderi, cu un număr de peste 780 mii de salariați. În acest fel, transferul de proprietate a fost finalizat pentru un număr de 2.863 dintr-un total de 6.300 societăți comerciale cuprinse în portofoliul privatizării. Recordul privatizării l-a deținut și în acest an categoria întreprinderilor mici (cu capital social sub 2,5 miliarde lei și cu până la 500 de salariați), utilizând, mai ales, metoda MEBO, peste 57% din totalul acestor întreprinderi au fost privatizate până la sfârșitului anului 1996.

Un aspect deosebit de important în analizarea performanțelor procesului de privatizare îl deține ponderea capitalului privatizat în fiecare an. Cu siguranță dacă analizăm din punct de vedere numeric privatizările din anul 1996 și anul 2007 și apoi comparăm din perspectiva capitalului privatizat vom observa diferențe majore.

În acest sens vom prezenta grafic în figura 2.2 evoluția capitalului social privatizat începând cu anul 1992 și până în anul 2014 (Anexa nr. II):

Figura 2.2 Reprezentarea ponderii capitalului social privatizat în total capital social privatizat, distribuție pe ani

Sursa: Prelucrarea autorului

Astăzi, la douăzeci de ani de la debutul programului, putem afirma că rezultatele acestui program sunt încă necunoscute, multe din întrebările puse de-a lungul vremii au rămas fără răspuns, poate și datorită lipsei de informații sau complexității programului, am putea afirma că este cel mai netransparent program de privatizare derulat în România atât din punctul de vedere al fundamentării, asumării unui cuantum prestabilit al privatizării, cât și în ceea ce privește rezultatele lui.

Perioada 1996-2000, este recunoscută în România, ca fiind perioada “Marii Privatizări”, denumirea fiind dată de numărul mare de companii privatizate în acea perioadă.

Așa cum reiese și din datele prezentate mai sus că până în anul 1995, procesul de privatizare a înregistrat mari fluctuații, folosindu-se cu precădere metoda MEBO, un proces lipsit de transparență, un proces lent, ineficient.

Deși în perioada 1996-2000, volumul contractelor de privatizare încheiate a crescut considerabil față de anii precedenți, acest fapt datorându-se și ca urmare a modificării strategiei guvernamentale de privatizare, strategie ce a avut ca obiectiv primordial: diminuarea rolului statului în economie și dezvoltarea unui mediu concurențial, rezultatele au întârziat să apară.

În anul 1997 reformele structurale inițiate și asumate în cadrul Programului economic al Guvernului au vizat în special reforma structurală a sectorului agricol, dar și industria.

Implementarea reformelor au demarat cu dificulate lovindu-se de o multitudine de reglementări ce vizau același domeniu, dar și de existența unor dispoziții contradictorii.

Rezultatul reformelor aplicate în anul 1997 s-au concretizat în privatizarea a 1.300 de companii din care 21 de ferme zootehnice ineficiente, lichidarea administrativă sau juridică a altor 26, în procente privatizarea a peste 61% din totalul unităților din sectorul prestărilor de servicii mecanizate pentru agricultură.

,,Aproximativ 82% din totalul întreprinderilor privatizate în anul 1997 s-au realizat prin negocieri directe, prin licitație publică și pe piața de capital privatizându-se numai 0,7%, respectiv 0,6 %.” (Rapoarte anuale 1996-2000 ale BNR, pg. 154)

Amprenta anului 1997 nu este dată de eficacitatea procesului de privatizare cât mai degrabă de închiderea unor unități economice generatoare de pierderi și a volumului mare de disponibilizări.

În baza Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 9/1997, numărul personalului disponibilizat la sfârșitul anului 1997 a fost de 98,3 mii persoane, iar volumul sumelor compensatorii a atins un nivel de 775,9 miliarde RON.

Anul 1998 se înscrie în trendul crescător, din punct de vedere numeric al întreprinderilor privatizate, cu toate ca în prima jumătate a anului a avut loc o stagnare.

Cele mai importante societăți privatizate în anul 1998 au fost Banca Română pentru Dezvoltare și Romtelecom.

Deși începând cu anul 1996, ritmul de privatizare a crescut continuu, semnele în economie au întârziat să apară. În anul 1988, ponderea sectorului privat a furnizat numai 58,3% din PIB (www.bnro.ro), în creștere cu doar 0,2 puncte procentuale față de 1997.

Anul 1998, aduce și o răsturnare de situație din punct de vedere al participării la formarea produsului intern brut, pe primul loc situându-se serviciile, detronând astfel industria.

La sfârșitul anului 2000 în portofoliul F.P.S. (format din societăți neprivatizate, precum și din participațiile statului la unități privatizate) se aflau 8.476 societăți comerciale cu un capital social de 83 milarde lei, procentul de privatizare fiind de 64,3%; dintre acestea, pentru 1.444 societăți comerciale, statul deținea poziția de acționar majoritar.

Conform declarațiilor din presă de la acea vreme, deși perioada 1996-2000 a fost cea mai prolifică în ceea ce privește volumul contractelor încheiate, 2001-2002 se evidențiază prin reducerea ponderii statului în economie, reusindu-se vânzarea a aproape 60% din valoarea capitalului social deținut de A.P.A.P.S..

Printre societățile privatizate în această perioadă amintim: Sidex Galați, Rafo Onești, Hidromecanica Brașov, Rotec Buzău, Șantierul Naval Constanța, Uzinele Sodice Govora, Terom Iași, Romvag Caracal, Promex Brăila, Aris Arad, Cos Târgoviște, Alro și Alrom Slatina, etc.

Începând cu anul 2001 și până în anul 2008, ritmul procesului de privatizare a scăzut masiv, reîntorcându-se la nivelul anului 1993 și chiar mai slab, iar din anul 2009 și până în prezent numărul privatizărilor pentru fiecare an în parte nedepășind 16 contracte de privatizare.

În linii mari, Statul prin A.A.A.S. a privatizat, începând cu anul 1992 și până la finele anului 2014, peste 7.700 de companii, pentru care a încheiat 11.193 contracte de vânzare-cumpărare.

Deși vorbim de privatizarea a mai mult de 7.700 de companii, trebuie menționat faptul că în anul 2000, A.P.A.P.S. mai avea în portofoliu 1.080 de companii.

Pentru a calcula ritmul de privatizare din 2000 și până în prezent este nevoie să facem doar o simplă scădere: 1.080-616=464 companii, privatizate în 13 ani.

Este clar că nu mai putem vorbi de performanță, de o rată a succesului și că închiderea procesului de privatizare în România s-a lungit prea mult.

Ca o concluzie generală, rezultat al acestei analize, este acela că instituția responsabilă în materia privatizărilor nu își mai are rostul în actualul context economic, activitatea acesteia fiind practic inexistentă în ultimii 5 ani.

Cu siguranță putem afirma că astăzi, A.A.A.S. reprezintă instituția ce administrează eșecurile provocate de economia românescă timp de 25 de ani.

Rând pe rând aceste eșecuri pot fi numite: F.N.I., Bancorex, Dacia Felix, Banca Agricolă, etc., toate acestea fiind generatoare de găuri negre.

,,Conform Centrului Român de Politici Economice din 1999 (www.wikipedia.org) arată că în perioada 1993 – 1996, 28% din privatizările din România au fost făcute prin metoda MEBO (837 din totalul de 2.905).

De asemenea se arată că în perioada 1994 – 1997, profitabilitatea societăților astfel privatizate a scăzut de la 7,3% la 2,2%, în timp ce gradul de îndatorare a crescut de la 29,3% la 48,5%.

Privit în urmă și analizând chiar și numai prin prisma evoluției ratei șomajului, prima concluzie pe care o putem trage cu usurință, este că privatizarea în România a fost una mai mult haotică, fără a avea o strategie riguroasă.

La nivel macroeconomic, reforma economică a fost amânată mereu, preferându-se starea de așteptare și măsurile pe termen scurt și întindere mică, rezultatul fiind sub așteptări.

Strategia de dezvoltare la nivelul macrostructurii industriei de până în 1995 s-a bazat pe amânarea ajustărilor structurale și încetinirea privatizărilor datorită lipsei unui mediu concurențial normal, a riscului dezvoltării cu prioritate a anumitor ramuri, costurilor sociale mari și riscului exploziilor sociale generale, neclarității obiectivelor și eficienței scăzute a instrumentelor de coordonare a politicii de stabilizare macroeconomică cu politica de restructurare a industriei.

Un exemplu elocvent al stagnării privatizării îl reprezintă ștergerea datoriilor (H.G. nr. 773/2002 art. 2, Legea 137/2002 art. 18, O.U.G. nr. 26/2004, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 442/2004), fie de la bugetul asigurărilor sociale, de sănătate sau la alți furnizori, a marilor companii de stat supradimensionate din punct de vedere al personalului, cu tehnologii învechite și înglodate în datorii.“ (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 10)

Perioada de debut a procesului de privatizare în România, începând cu anul 1992 și continuând apoi până în anul 2000, conține încă multe necunoscute. Deși, procesul de privatizare ar trebui să fie unul cu raționamente cunoscute, transparent, competitiv, în realitate acest lucru nu s-a întâmplat.

Una dintre cele mai mari întrebări care înca nu a primit un răspuns elocvent este: care a fost fundamentul alegerii unei metode în detrimentul alteia?

Ajutoarele de stat acordate companiilor de stat au reușit să rentabilizeze companiile și să conducă către o privatizare de succes?

Vom arăta în cele ce urmează cu ajutorul analizelor efectuate că marea majoritate a companiilor care au primit ajutoare de stat, nu au reușit să își rentabilizeze activitate, multe dintre ele ajungând inevitabil în faliment.

În perioada 1993-2002 au fost acordate ajutoare în valoare de aproximativ 1362 milioane dolari. Aceste ajutoare au fost în numerar, sau împrumuturi ori garanții la împrumuturi, ștergerea penalităților pentru neplata taxelor și impozitelor, conversia datoriilor in acțiuni. În perioada 2003-2010 ajutorul de stat prevăzut pentru industria siderurgică din România are o valoare totală de 1.069,7 milioane dolari (49% ștergeri de datorii către bugetul de stat, 18% din total reprezintă scutirea de taxe acordată societății Ispat – Sidex, iar 16% din total îl reprezintă datoriile șterse către furnizorii de utilități. (http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/economie-si-finante-publice-suport-curs-.pdf)

Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra importanței desfășurării procesului de privatizare derulat de A.P.A.P.S./A.V.A.S./A.A.A.S., la nivelul fiecărui județ din România, dar și pentru a putea cuantifica efectele procesului de privatizare prin prisma principiilor de dezvoltare durabilă și dezvoltare regională, vom reliefa în reprezentarea grafică de mai jos (figura 2.3) dispunerea numerică a contractelor de privatizare încheiate în perioada 1992- 2014, pentru fiecare județ în parte.

Figura 2.3 Distribuția contractelor de privatizare încheiate de A.P.A.P.S./A.V.A.S./A.A.A.S. pe județele din România

Sursa: Asociația Națională a Antreprenorilor, datele culese de pe site-ul Ministerului Finanțelor Publice, ONRC, Anexa 1-3 a H.G. nr.732/1995, Anexa H.G. nr.626/1995

Prelucrarea autorului

Așa cum se poate observa din reprezentarea grafică există câteva județe care se detașează, din punct de vedere numeric al volumului contractelor încheiate și anume:

București,

Bihor,

Constanța,

Iași,

Timiș .

Din analiza datelor aferente anului 2004, reiese faptul că s-au privatizat 62 de societăți mari și mijlocii, 2 dintre acestea fiind incluse în PSAL I, 7 societăți incluse în PSAL II și restul de 53 incluse în programul instituției.

Valoarea capitalului social privatizat, aferent anului 2004 a fost de 232.375.606 USD iar totalul tranzacțiilor realizate de 381.221.981 USD.

Pe lângă obiectivul principal, au mai existat și alte obiective (cel puțin la nivel declarativ, pentru că acestea nu au fost atinse niciodată, în realitate), și anume: dezvoltarea pieței de capital, atragerea investitorilor străini (parțial atins, așa cum vom detalia în capitolul 3), stimularea producției pe baze competitive, etc.

Se poate spune că parțial, obiectivul principal a fost atins, cel puțin în ceea ce privește transferul proprietății private de stat către sectorul privat, iar ca și efect imediat acesta a constat în sume considerabile aduse la bugetul de stat ca urmare a procesului de privatizare, așa cum vom arăta în tabelul 2.3.:

Tabelul 2.3. Venituri realizate din privatizare în perioada 1992 – Mai 2014

Sursă: Asociația Națională a Antreprenorilor (solicitare P14/7437/2014)

Prelucrarea autorului

Peste 50% din totalul veniturilor încasate din activitatea de privatizare au fost realizate în anul 2006.

Din analiza datelor pe care le deținem, dar și din consultarea informațiilor publice, putem afirma că privatizarea Băncii Comerciale Române, a adus cele mai mari surse de venituri la bugetul de stat.

13.375.661.400 lei, este mult sau puțin pentru aproape întreaga avuție națională?

Cu siguranță se impune evaluarea programului de privatizare, prin prisma obiectivelor pe care guvernele Romaniei și le-au propus și asumarea rezultatelor.

Dacă ar fi să facem un calcul simplist, am putea estima vânzarea a mai bine de 7.700 de companii pentru suma de 3 miliarde de euro (la un curs mediu de 4,5).

Dacă vânzarea s-ar fi făcut fără condiționalități, în condiții de transparență maximă și competitivitate ne-am fi confruntat astăzi cu aceleași probleme? Cât ar fi încasat statul român ca urmare a procesului de privatizare? Care ar fi fost astăzi gradul de ocupație al forței de muncă? Cum au fost folosite încasările din privatizările efectuate și cât de mult au contribuit ele la acoperirea deficitului bugetar?

Sunt doar câteva întrebări la care ne propunem să răspundem în baza concluziilor găsite ca urmare a acestor analize.

,,Procesul de privatizare în România a demarat în forță în 1992, cu programul de privatizare în masă, cunoscut sub denumirea de ,,cuponiada”, ce a avut loc în două etape, una în anul 1992 și a doua în anul 1995. Fiecare român în vârstă de peste 18 ani a primit cupoane (certificate de proprietate), ce ulterior au putut fi convertite în acțiuni la societăți pe care statul le-a privatizat. Metoda aleasă s-a dovedit a fi foarte complicată și ineficientă.

Perioada 1996-2000, este recunoscută în România, ca fiind perioada ,,Marii Privatizări”, denumirea fiind dată de numărul mare de companii privatizate în acea perioadă, însumând ca pondere în capitalul social deținut de către statul român, mai mult de 60%. (Tabelul 2.2).” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, IDESPERAS4L91)

Așa cum reiese și din datele prezentate mai sus rezultă că până în anul 1995, procesul de privatizare a înregistrat mari fluctuații, folosindu-se cu precădere metoda MEBO, un proces lipsit de transparență, un proces lent, ineficient.

Perioada 1996 – 2000, reprezintă cea mai prolifică perioadă a privatizărilor, din punct de vedere cantitativ, dar și al schimbărilor legislative.

Tabelul 2.4 Evoluția contractelor de privatizare reziliate

Sursă: A.A.A.S., prelucrarea autorului

Un aspect deosebit de important în determinarea ratei de succes a procesului de privatizare derulat de Statul român prin F.P.S. (și continuatori săi) din România, îl reprezintă și seriozitatea investitorilor, de aceea în cele ce urmează (figura 2.4) vom reprezenta distribuția contractelor de privatizare reziliate ca urmare a neplății prețului aferent pachetului de acțiuni, pentru perioada 1992 – Mai 2014.

Distribuția contractelor de privatizare reziliate ca urmare a neplății prețului aferent pachetului de acțiuni, pentru fiecare județ din România este redată mai jos:

Figura 2.4 Distribuția contractelor de privatizare reziliate de către F.P.S. în perioada 1992 – Mai 2014

Sursă: Asociația Națională a Antreprenorilor – solicitare din 22.01.2015

Prelucrarea autorului

Pe lângă schimbările preconizate a le aduce în economia unei țări, un proces de privatizare produce și multe alte efecte negative, iar dintre acestea amintim pe cel mai de temut și anume: pierderea locului de muncă. Schimbarea structurii de acționariat, chiar și în condițiile în care cumpărătorul era obligat să mențină numărul de angajați pentru o perioadă de 5 ani, a produs numeroase discuții în ceea ce privește necesitatea privatizării unei companii în rândul liderilor de sindicat ce au încercat să impună condiții cât mai riguroase în ceea ce privește protecția socială.

O consecință a tergiversării procesului de privatizare, dar și a întârzierii efectelor scontate a constat în lipsa seriozității investitorilor.

În figura 2.5 este redată reprezentarea grafică pe județe a contractelor de privatizare încheiate versus contracte de privatizare reziliate, pentru fiecare județ în parte.

Figura 2.5 Reprezentarea grafică pe județe a contractelor de privatizare încheiate versus contracte de privatizare reziliate

Sursa: A.A.A.S., prelucrarea autorului

Așa cum se poate observa din reprezentarea grafică de mai sus, figura 2.4, există câteva județe care se detașează ,,fruntaș”, și anume:

Dolj (23,97%)

Sălaj (23,81%)

Olt ( 22,75%)

Călărași (22,22%)

Vaslui ( 19,77%)

Având în vedere acest criteriu, al seriozității investitorilor, dar și menținerea în viață a companiilor privatizate este interesant de analizat evoluția acestor companii după încheierea perioadei post – privatizare, rata de succes în aceste județe, precum și media pe țară.

,,Pentru a putea analiza care au fost rezultatele politicilor de privatizare în România, mai ales că nu dispunem de un inventar al problemelor întâlnite în cadrul proceselor de privatizare, este esențial să cunoaștem geneza, evoluția proprietății și importanța drepturilor de proprietate în jurul cărora pivoteză întreaga viață economică, socială și politică. O radiografie completă ce urmărește a evidenția rata de succes a privatizărilor, lacunele legislative precum și problemele sociale cauzate ca urmare a procesului de privatizare, este de asemenea necesară.

Restructurarea proprietății reprezintă încă o temă de mare actualitate și de larg interes cu implicații economice și sociale serioase, ca urmare a existenței unor companii în care statul este acționar majoritar.

Care a fost rata de succes sau insucces a companiilor privatizate, cum a evoluat sau involuat rata șomajului ca urmare a procesului de privatizare sau dacă falimentul companiilor privatizate a survenit ca urmare a politicilor de privatizare, sunt doar câteva întrebări la care ne propunem să răspundem prin acest studiu.” (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, IDESPERAS4L91)

Pentru o analiză relevantă în ceea ce privește determinarea ratei de succes a procesului de privatizare în Romania, s-au folosit date culese de pe site-ul Oficiului Național al Registrului Comerțului, Ministerului Finanțelor, Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului, Asociația Națională a Antreprenorilor. Toate aceste date au constituit premisa construirii unei baze de date care să conțină cele 7.726 de companii privatizate.

Primul pas a fost acela de a verifica individual companiile din baza de date pe site-ul ONRC pentru a constata starea societății comerciale, apoi pe site-ul Ministerului de Finanțe pentru a analiza activitatea economică în ultimii trei ani, dar și numărul angajaților declarat conform situațiilor financiare depuse (ultimele situații finaciare analizate fiind cele ale anului 2013).

Pasul doi l-a constituit, completarea bazei de date cu informațiile culese și sortarea acestora în funcție de județ si de numărul angajaților pentru a putea determina rata de succes a fiecărui județ în parte și apoi media ratei de succes a procesului de privatizare la nivel național.

Motivul pentru care am ales să calculăm rata de succes pentru fiecare județ (figura 2.6 și figura 2.7) în parte, atât pentru companiile cu mai mult de 10 angajați, cât și pentru cele care au sub 10 angajați, subzidă în determinarea impactului dezvoltării economice ca urmare a aplicării procesului de privatizare, dar și a evoluției ratei șomajului la nivelul fiecărui județ.

Analizând rata de succes a procesului de privatizare în funcție de evoluția ratei șomajului și de continuarea activității, în cazul companiilor privatizate este de 22,3% (calculată pentru companiile care aveau la sfârșitului anului 2014 mai mult de 10 angajați).

Figura 2.6 Rata de succes a procesului de privatizare în perioada 1992 – 2014 pentru companiile cu mai mult de 10 angajați

Sursă proprie

Așa cum se poate observa și din figura 2.5, anumite județe au înregistrat o rată de succes mai mare, altele mai mică.

Dintre județele fruntașe amintim:

Argeș = 33,51 %

Galați = 33,79 %

Prahova = 36,95 %

Brașov = 38,18 %

București = 41,48 %

La polul opus se situează:

Giurgiu = 8,97 %

Botoșani = 9,56 %

Tulcea = 9,60 %

Arad = 12,33 %

Iași = 12,40 %

Privirea de ansamblu însă, asupra ratei de succes asupra companiilor cum mai mult de 10 angajați, la nivel național, ne dezvăluie însă un procent de 22.32%.

Figura 2.7 Rata de succes a procesului de privatizare în perioada 1992 – 2014 pentru companiile cu mai puțin de 10 angajați

Sursă date A.A.A.S., prelucrare personală

În ceea ce privește companiile cu un număr mai mic de 10 angajați, situatia se schimbă radical, astfel observăm că doar județul Galați a înregistrat o rată de succes atât in cazul companiilor cu peste 10 angajați, cât și în cazul companiilor sub 10 angajați. Însă, la polul opus se situează județul Iași care prezintă valori scăzute în ambele categorii de societăți.

Printre județele fruntașe regăsim:

Ialomița = 26,24 %

Galați = 27,44 %

Harghita = 29,88 %

Ilfov = 36,13 %

Alba = 42,77 %

La polul opus se disting:

Călărași = 7,14 %

Iași = 8,91%

Olt = 8,98 %

Dolj = 9,50 %

Buzău = 9,56 %

Procesul de privatizare din România, analizat prin prisma acestui indicator, denotă o ineficiență și o incapacitate mare a sistemului economic de a genera creștere economică, locuri de muncă, plus valoare în economia românească.

Un proces de privatizare înseamnă pe lângă crearea cadrului legislativ, care să conducă la rezultate pozitive, adică privatizări de succes obligativitatea stabilirii și aprobării unei strategii a privatizărilor pe termen lung. Un proces de privatizare rapid nu înseamnă neapărat o rețetă de succes așa cum și un proces de privatizare foarte lung înseamnă diluarea așteptărilor.

Un aspect deosebit de important în cadrul procesului de privatizare din România, îl reprezintă partea socială.

Încă de la debutul procesului de privatizare s-au prevăzut și introdus clauze de protecție socială (până în anul 2007 când România a devenit membru deplin al Uniunii Europene) în toate contractele de privatizare.

De foarte multe ori, sindicatele au fost chemate la negocieri cu investitorii strategici pentru a stabili de comun acord parametrii sociali (vom detalia toate aceste condiționalități în cadrul capitolului 3).

Așa cum am mai spus scopul unui proces de privatizare este acela de a stimula economia, de a încuraja atragerea de capitaluri străine, dar și libera inițiativă.

Pentru a putea determina atât aspectele pozitive, cât și pe cele negative este important să analizăm toate aspectele care au constituit fragmente în procesul de privatizare.

Cu siguranță harta economică a României de astăzi este mult diferită față de anul 1989. Multe companii și-au închis porțile, unele ramuri industriale au dispărut sau sunt pe cale de dispariție, agricultura și cercetarea se confruntă cu mari deficiențe în ceea ce privește alocarea de fonduri și tot mai mulți specialiști au migrat către alte țări, de aceea se impune o analiză amănunțită la nivelul fiecărui județ.

Ca urmare a acestor factori, putem afirma că România se confruntă astăzi cu diminuarea ratei de ocupare a populației, consecințele începând să se resimtă pe măsură ce ies la iveală mai pregnant vulnerabilitățile societății românești.

Unele dintre acestea sunt moștenite din trecutul complicat al României, altele sunt rezultatul unor erori sau ezitări de judecată mai recente.

Mai toate însă sunt de natură sistemică și nu vor putea fi depășite decât treptat, prin eforturi susținute și consecvente bazate pe o viziune strategică coerentă.

Studiile efectuate la nivel național asupra privatizării arată că efectele acestui proces asupra angajaților au fost nesiguranța la locul de muncă care a intervenit după privatizare sau chiar pierderea locului de muncă, de asemenea schimbările de la locul de muncă, stresul instaurat în urma nesiguranței, dar și reducerile salariale.

Toate aceste temeri ale angajaților au constituit presiuni sociale asupra guvernanților români încă de la debutul procesului de privatizare, au condus la modificarea politicii de privatizare, condiționând uneori inclusiv alegerea investitorilor strategici și conducând în final la inserarea unor clauze de protecție socială în toate contractele de privatizare încheiate până în 2007. Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, toate aceste conditionalități au devenit perimate și au fost eliminate din legislația de specialitate și, implicit din contractele cadru de privatizare.

Unul din obiectivele cercetării noastre este acela de a surprinde unele efecte pe care procesul de privatizare le-a avut asupra forței de muncă din România, având în vedere că restructurarea proprietății reprezintă una dintre problemele cele mai dificile și sensibile din toate punctele de vedere, de aceea în figura 2.8 vom prezenta evoluția ratei șomajului pentru județele cu cea mai mare rată a succesului a procesului de privatizare începând cu anul 1992 și până în anul 2014.

Figura 2.8 Reprezentarea evoluției ratei șomajului pentru județele cu cea mai mare rată a succesului a procesului de privatizare

Sursa: Date culese de pe site-ul I.N.S, la nivelul lunii Mai 2014

Așa cum se poate observa din figura 2.8, rezultă că există o strânsă interdependență între rata de success a procesului de privatizare și rata șomajului. Cu cât rata de succes este mai mare cu atât rata șomajului este mai mică. Singura anomalie, am putea să spunem, se înregistrează la nivelul județului Galați, care deși are o rata de succes situată în primele trei locuri, înregistrează o rata a șomajului mai mare decât ar trebui.

Explicația constă în faptul că există câteva societăți comerciale precum Sidex SA (27.772 angajați în momentul declanșării procesului de privatizare – astăzi aproximativ 8.000), Șantierul Naval SA sau Galmopan SA etc.

Numărul de șomeri ar fi fost însă mult mai mare dacă nu s-ar fi recurs la un mare număr de pensionări anticipate, promovate periodic pentru a facilita procesele de restructurare a unor companii de stat.

Figura 2.9 Reprezentarea evoluției ratei șomajului pentru județele cu cea mai mică rată a succesului a procesului de privatizare

Sursă: Date culese de pe site-ul I.N.S, la nivelul lunii Mai 2014

În figura 2.9 se observă o creștere a ratei șomajului în perioada 1992-2001, deși această perioadă se caracterizează printr-un număr mare de contracte de privatizare încheiate.

Reformarea și restructurarea economiei românești a adus diminuări însemnate în ceea ce privește numărul populației ocupate și al salariaților începând cu anul 1992 și până în prezent, dar și schimbări de distribuție sectoriale a forței de muncă, pe fondul scăderii ratei de ocupare a resurselor de muncă de la 79,60% în 1992 la 62,60% în 2014 cum se poate observa de altfel în figura 2.10.

Figura 2.10. Reprezentarea evoluției ratei de ocupare vs. evoluția ratei șomajului în perioada 1992 – trimestrul III al anului 2014

Sursa: Institutul Național de Statistică, prelucrare personală

Această scădere a ratei de ocupare poate fi pusă, de asemenea, și pe seama creșterii numărului de pensionari, care în anul 1992 erau în număr de 3,7 milioane persoane, la sfârșitul anului 2014 înregistrându-se 5,3 milioane de persoane pensionate.

Creșterea gradului ocupării forței de muncă a devenit în ultimii 5 ani o prioritate pentru Uniunea Europeană. Problemele cu care se confruntă România nu sunt unitare. Tot mai multe țări se confruntă cu aceleași probleme pe care le avem și noi: șomaj ridicat în rândul tinerilor și al femeilor, migrația persoanelor, dar și îmbătrânirea populației. Bineînțeles că există și țări care au știut sau au înțeles să contracareze aceste efecte cu măsuri economice. Polonia este una din țările care au înțeles importanța încheierii unui proces de privatizare rapid, transparent și competitiv și a ales ca derularea acestuia să se facă prin dezvoltarea pieței de capital. Tot Polonia este câștigătoare și în ceea ce privește creșterea gradului de ocupare a forței de muncă, înțelegând importanța antreprenoriatului și dezvoltarea acestui segment cu ajutorul întreprinderilor mici și mijlocii.

În România, se fac pași mici, dar tot mai deși în ultima perioadă pentru stimularea antreprenoriatului și dezvoltarea pieței de capital, însă insuficienți pentru a acoperi efectele negative lăsate în economia românescă ca urmare a dezechilibrelor economice.

2.3.4 Situația actuală a procesului de privatizare

În ultima perioadă în spațiul public se analizează tot mai mult felul în care s-a realizat transferul de proprietate din ultimii 25 de ani și rezultatele acestui proces.

Deși multe discuții din zona economică pornesc de la transferul de proprietate, par să se abată de la subiectul inițial prin aceea că ori sunt prea încâlcite, ori se folosește o definiție îngustă a privatizării.

Dintr-o perspectivă largă, privatizarea, așa cum am arătat, poate înseamna transferul de proprietate dinspre sectorul de stat (domeniul privat) către cel particular (privat), al dreptului de proprietate asupra activelor și, de asemenea, asupra rezultatelor realizate din exploatarea unei întreprinderi.

Dintr-o altă perspectivă, de data aceasta, privatizarea trebuie privită ca fiind catalizatorul creării și dezvoltării unui mediu economic sănatos, bazat pe CONCURENȚĂ, generatorul economiei de piață concurențiale.

Din punctul meu de vedere, consider că unicul obiectiv real al procesului de privatizare este reașezarea proprietății pe coordonatele ei normale, aș spune naturale, care să determine o creștere economică bazată pe competitivitate.

Atunci când discutăm de privatizări invariabil, ne gândim la instituția implicată cel mai mult în acest proces și anume fostul F.P.S. actualmente A.A.A.S..

Deși de-a lungul timpului F.P.S.-ul a suferit numeroase modificări, atât în ceea ce privește raporturile de subordonare, dar și în ceea ce privește structura, rămâne totuși, cea mai emblematică instituție în materie de privatizări și tot odată cea mai controversată.

Rând pe rând guvernele României au schimbat conducerea instituției, impunând conducători asimilați politic (se cunosc doar câteva excepții de promovare a oamenilor din interiorul instituției), care au schimbat regulile în timpul jocului, au promovat strategii de privatizare ce nu au fost respectate sau implementate din diferite motive (cel mai des motiv fiind schimbarea interesul politic) conducând astfel traseul instituției către unul mai degrabă bazat pe criterii politice, decât pe eficiență economică.

Dacă poposim o clipă pe tărâmul politic, vom putea observa cu ușurință că au existat doctrinele politice de dreapta care au propus reducerea intervenției statului în toate aspectele vieții sociale, viziune care ar fi avut ca scop susținererea încheierii procesului de privatizare, viziune ce astăzi a rămas mai mult la stadiul de declarații politice.

Tot pe tărâmul politic, de data aceasta, în zona de stânga, alte declarații politice cu privire la calitățile proaste de administrator ale statului. Cu toate acestea, anul 2013 și 2014 aduce în prim plan economic înființarea unor noi departamente și instituții pentru administarea și gestionarea activelor statului și nu finalizarea procesului de privatizare.

Slaba dezbatere publică asupra necesității finalității procesului de privatizare în România, poate avea la bază diferite considerente începând cu dezinteresul guvernanților de a încheia acest important proces și încheind cu imposibilitatea viitoare de aservirii în continuare unele interese politice, prin numiri politice în cadrul consiliilor de administrație/management sau chiar căpușarea societăților de stat.

Mutarea diferitelor societăți cu capital majoritar de stat de-a lungul timpului, cu repetitivitate, pe la diferite ministere sau autorități nu a făcut altceva decât să amâne starea de faliment sau să adâncească nivelul datoriilor acestora la bugetul de stat, multe dintre ele ajungând inevitabil la faliment sau aproape de acesta.

Ne putem pune întrebarea de ce au existat și există astfel de probleme, într-un context în care declarativ toți își doresc o economie de piață eficientă.

Dacă unele decizii au fost luate sub presiunea socială (vezi ex., Oltchim S.A., Sanifarm 2000 S.A., etc.) atunci este clar că statul nu a acționat ca un bun administrator și cea mai viabilă soluție ar fi fost să identifice derapajele din economia românească, să găsească soluțiile și să le aplice. Dacă însă, aceste decizii au fost luate doar pentru a proteja sau a da putere unui anumit minister ( de ex. Ministerul Economiei) atunci ar trebui să ne întrebăm dacă pentru politicieni, procesul de privatizare a reprezentat un obiectiv major în vederea creării unei economii eficiente sau un mijloc de redistribuire a puterii economice și de îmbogățire?

Astăzi ,,A.A.A.S. administrează un portofoliu format din 616 societăți, dintre care 302 societăți comerciale la care statul deține pachete minoritare, 10 societăți la care statul deține pachete majoritare de acțiuni, restul fiind companii aflate în insolvență/faliment.

Valoarea capitalurilor sociale deținute de A.A.A.S. la societățile minoritare fiind de: 90,247 mld. lei” (Asociația Națională a Antreprenorilor).

A.A.A.S. mai deține și un portofoliu numeros în ceea ce privește dosarele de insolvență și anume: 8.423 dosare provenind din procese în care sunt implicate 6.406 societăți debitoare, aflate fie în insolvență (3.958), fie în lichidare voluntară și dizolvare de drept (2.448). (Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 9).

Analizând din punct de vedere numeric companiile privatizate, am putea trage concluzia că procesul de privatizare este la un pas de a fi finalizat și totuși după părerea mea suntem încă departe. Portofoliul privatizabil rămas este mic și plin de probleme, Guvernul a ratat în ultimii ani privatizările negociate și acceptate cu Fondul Monetar Internațional, rata șomajului înregistrează fluctuații tot mai mari iar politica economică și fiscală denotă o acută lipsă de predictibilitate. Se impune mai mult ca oricând găsirea unor soluții viabile cu costuri cât mai mici pentru finalizarea procesului de privatizare.

Analizând din perspectiva încasărilor la bugetul de stat putem afirma că, comparativ cu veniturile încasate ca urmare a derulării procesului de privatizare cu valoarea totală a pachetelor de acțiuni reziduale nevândute, sumele obținute până acum din privatizare în valoare de aproximativ 13 miliarde lei sunt mult inferioare pachetelor de acțiuni reziduale care ar valora 90 miliarde de lei calculate la valoarea nominală. Acest fapt reprezintă un alt motiv pentru care putem afirma cu tărie că procesul de privatizare derulat până acum, de către statul român a fost un eșec. Soluția pe care o propun ar fi valorificarea eficientă a acestor active.

Deși rata succesului la nivel național este mică (22,32%), putem afirma că avem și câțiva câștigători ai procesului de privatizare. Printre câștigători se numără industria de automobile, dar și industria energetică. Din păcate însă ,,peste 75% din capacitatea industrială a fost complet distrusă, întreprinderile industriale respective dispărând fizic de pe hartă. Agricultura, silvicultura și turismul au înregistrat o cădere catastrofală, în ciuda reconstituirii dreptului de proprietate funciară și a privatizărilor de servicii. […] Prețul economic și social este vizibil: creșterea economică se bazează pe consum și nu pe producție internă, iar România importă din nou produse finite și exportă materii prime, lemn și produse agricole, ca în perioada feudală. În ceea ce privește factorul uman, prețul abia începe să se vadă: după emigrarea masivă a profesioniștilor și orientarea tinerelor generații spre meserii lucrative.” (IPPID, 2008, pg.50)

Concluzii

În primul deceniu după Revoluția din decembrie 1989 (anii 1990-1999), tranziția economiei românești de la o economie centralizată la economia de piață a generat un ansamblu de reforme și restructurări, de la privatizare până la schimbarea fundamentală a structurilor în economie, incluzând aici ocuparea forței de muncă și a mecanismelor de funcționare a economiei, etc.

De multe ori reforma economiei, cel puțin din punctul de vedere al restructurării tehnologice, a fost mai avansată decât reforma instituțiilor statului care au gestionat procesul de privatizare dar și înaintea cadrului juridic sau al mediului politic și social. Acest dezechilibru creat între reforma economică și reforma societății a dus la scăderea gradului de ocupare a forței de muncă, într-o perioadă în care a scăzut dramatic volumul Produsului Intern Brut (PIB), a fost schimbată substanțial structura Valorii Adăugate Brute (VAB) toate acestea pe fondul unei inflații galopante și persistente, a unui șomaj ridicat (în special în perioada 1996-2000).

Deși reformele economice și instituționale au debutat încă din primii ani ai tranziției, acestea nu au anticipat decât în mică măsură problemele ce urmau să apară prin privatizarea și restructurarea economică.

Un fenomen des întâlnit atât în România, în țările în curs de dezvoltare, dar și în general în țările industrializate din Occident, îl reprezintă amânarea vânzării proprietății publice, de către politicieni și funcționari, de teama pierderii poziției și influenței acestora. Cadul legislativ, strategia de țară și politicile economice reprezintă cu siguranță cele mai importante componente în direcționarea și dezvoltarea economică a unei țări, dar și în orientarea și desfășurarea unui proces de privatizare.

Procesul de privatizare în România a fost inițiat încă din anul 1990 prin adoptarea succesivă a unor legi și acte normative menite să creeze cadrul legislativ și instituțional pentru realizarea transferului proprietații dinspre stat către privat, însă primul contract de privatizare a fost semnat abia în anul 1992.

În România crearea cadrului legislativ pentru valorificarea activelor statului a pornit de la premisa existenței unui singur administrator ca reprezentant al intereselor statului (FPS). Ulterior administrarea intereselor statului a fost dispersată către mai multe instituții, cu interese specifice dar lucrând izolat.

Așa cum se poate observa și din prezentarea bibliografică, mai bine de 100 de acte normative în domeniul valorificării activelor au fost emise până în prezent. Acest fapt arată inconstanța și ineficiența sistemului legislativ și administrativ, fapt ce a afectat direct în mod negativ privatizarea.

Aceste acte normative au avut drept scop atingerea unor obiective generoase ca un rezultat al procesului de privatizare. În practică însă, datorită metodelor și procedurilor de privatizare, obiectivele asumate nu au fost îndeplinite decât parțial astfel la capitolul nerealizări putem exemplifica:

pierderea masivă a locurilor de muncă;

lipsa veniturilor substanțiale la bugetul de stat din activitatea de privatizare;

lipsa transparenței, în cele mai multe cazuri în derularea procesului de privatizare;

slaba atragere a capitalului străin în economia românească, aici principalul factor îl reprezintă inconsecvența procesului legislativ;

slaba dezvoltare a pieței de capital datorită, în principal, folosirii foarte rare a acestei piețe în privatizare;

ca urmare a nedezvoltării pieței de capital, nu au fost atrase nici capitalurile străine specifice acestui domeniu (fonduri de investiții străine, fonduri de pensii, fonduri cu capital de risc, etc.);

returnarea proprietății către cei îndreptățiți a fost în cele mai multe cazuri un obiectiv ratat, foarte mulți cetățeni români care au deținut sau moștenit drepturi asupra unor active ce nu mai pot fi restituite în natură, au dosarele nefinalizate de către instituțiile statului; în opinia mea o influență mare în ratarea acestui obiectiv o reprezintă clasa politică în general;

în ceea ce privește crearea și dezvoltarea clasei antreprenoriale, putem afirma că acest obiectiv a fost atins parțial datorită faptului că o parte a antreprenorilor care s-au dezvoltat ca urmare a participării la procesul de privatizare sunt astăzi persoane controversate aruncând astfel o umbră și asupra corectitudinii derulării privatizărilor la care aceștia au participat.

Privatizarea în România a avut o evoluție oscilantă, anul 1993 fiind considerat anul în care procesul de privatizare a început să prindă formă. Astfel, între anii 1996 – 2000 ritmul procesului de privatizare a înregistrat cea mai mare creștere, s-au încheiat cele mai multe contracte de privatizare în număr de 8.365 dintr-un total de 11.193 (reprezentând aproximativ 75% din totalul contractelor încheiate de către AAAS iar ca pondere în capitalul social deținut de către statul român, mai mult de 60%), din care 1.502 contracte au fost reziliate.

Analizând acești 5 ani rezultă o rată de eșec de 17,96% a procesului de privatizare după criteriul contracte încheiate/contracte reziliate, dar și faptul că o pondere însemnată a contractelor de privatizare au avut la bază metoda negocierii directe (de exemplu 82% din totalul companiilor privatizate în anul 1997 s-au realizat prin negociere directă).

Începând cu anul 2001 ritmul procesului de privatizare a intrat pe o curbă descrescătoare astfel, în perioada 2001- 2014 au fost încheiate 1.208. Comparând această perioadă cu un singur an, anul 1996 când au fost încheiate 1.641 contracte observăm că în 14 ani au fost încheiate mai puține contracte decât într-un singur an din perioada denumită ,,Marea privatizare”, ceea ce ne arată un ritm slab al procesului de privatizare în ultima perioadă și o totală ineficiență a instituției care gestionează și administrează activele statului care fac parte din companiile ce ar trebui privatizate.

Pe lângă schimbările preconizate a le aduce în economia unei țări, un proces de privatizare produce efecte negative, iar dintre acestea îl amintim pe cel mai de temut și anume, pierderea locului de muncă.

Politica de privatizare din România, a fost construită până în anul 2007 având la bază două criterii principale: protecție socială și transfer de proprietate.

Începând cu anul 2007, an în care România a devenit membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, politica de privatizare s-a schimbat și singurul criteriu acceptat a fost competitivitatea.

O analiză amănunțită a efectelor acestor politici relevă faptul că deși s-au impus clauze sociale în majoritatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate până în anul 2007 efectul pierderii locurilor de muncă nu a putut fi stopat nici chiar diminuat.

Reformarea și restructurarea economiei românești a adus diminuări însemnate în ceea ce privește numărul populației ocupate și al salariaților, începând cu anul 1992 și până în prezent, dar și schimbări de distribuție sectoriale a forței de muncă, pe fondul scăderii ratei de ocupare a resurselor de muncă de la 79,60% în anul 1992 la 62,60% în anul 2014.

Din calculul efectuat în prezentul capitol pentru a determina rata de succes a procesului de privatizare aferentă perioadei 1992-2014, rezultă faptul că s-au pierdut aproximativ 2.000.000 de locuri de muncă și s-au încasat venituri la bugetul de stat în valoare de 3 miliarde de euro din activitatea de privatizare (calculat la un curs mediu de 4,5 lei/euro).

Prezentul capitol aduce în prim plan informații esențiale cu privire la rezultatele obținute ca urmare a derulării procesului de privatizare atât din punct de vedere social, cât și din punct de vedere economic prin prisma obiectivelor asumate.

Instabilitatea cadrului legislativ, diversitatea metodelor aplicate, lipsa de transparență și de competitivitate au condus către o rată de succes de 22,3%. Cu alte cuvinte din totalul de 7.726 companii privatizate pentru care s-au încheiat 11.193 contracte de vânzare-cumpărare doar 22,3% dintre ele înregistrau la sfârșitul anului 2013 (conform situațiilor financiare publicate în cursul anului 2014) mai mult de 10 angajați. Modul de calcul pentru determinarea ratei de succes al procesului de privatizare din România este reprezentat în Anexa III.

Procesul de privatizare din România, analizat prin prisma acestui indicator, denotă o ineficiență și incapacitate mare a sistemului economic de a genera creștere economică, locuri de muncă, de a atrage capitaluri străine, plus valoare în economia românească.

Așadar în linii mari, deși au fost privatizate 7.726 de companii (conform datelor furnizate de AAAS la sfârșitul anului 2014) suntem încă departe de finalitatea procesului de privatizare sau de atingerea obiectivelor lui.

Astăzi AAAS administrează un portofoliu format din 616 companii, dintre care 302 companii la care statul deține calitatea de acționar minoritar (valoarea capitalurilor sociale deținute de AAAS fiind de 90,247 mld lei), 10 companii la care statul este acționar majoritar și 304 companii aflate în insolvență/faliment. Pe lângă aceste active, statul prin AAAS mai deține și un portofoliu numeros în ceea ce privește calitatea de creditor în cadrul a 8.423 dosare de insolvență în care sunt implicate 6.406 societăți debitoare.

Comparând veniturile încasate ca urmare a derulării procesului de privatizare cu valoarea totală a pachetelor de acțiuni reziduale nevândute putem observa că suma obținută până acum din privatizare în valoare de aproximativ 13 miliarde lei este mult inferioară pachetelor de acțiuni reziduale care ar valora 90 miliarde de lei calculat la valoarea nominală. Acesta este un alt motiv pentru care putem afirma cu tărie că procesul de privatizare derulat până acum, de către statul român a fost un eșec. Soluția pe care o propun ar fi valorificarea eficientă a acestor active.

Din analiza datelor prezentate în cadrul prezentului capitol rezultă faptul că procesul de privatizare din România a fost unul complicat, controversat și ineficient și se pot trage următoarele concluzii:

lipsa pregătirii membrilor guvernului și a funcționarilor în general, implicați în acest proces, înainte de a începe programul de privatizare a reprezentat un prim pas greșit pentru reforma economiei românești;

de asemenea, o lată greșeală o reprezintă slaba informare a populației în vederea participării la privatizarea companiilor și la Programul de privatizare în Masă în special, ceea ce putea contribui la succesul acestui proces;

procesul de privatizare din România a avut mari carențe în ceea ce privește claritatea și coerența între scopul și obiectivele prioritare urmărite care urmau a fi realizate prin privatizarea în masă;

volumul ridicat al arieratelor din economie a avut un efect direct asupra capacității investiționale a agenților economici, având ca rezultat scăderea numărului potențialilor investitori în aprecierea gradului de atractivitate a societăților comerciale;

lipsa regulilor clare despre ceea ce e permis și ce nu este permis în economia de piață, a culturii comerciale și a aplicării contractelor comerciale, a condus către obținerea de beneficii nu neapărat ilegale (deoarece cadrul legal era permisiv) ci injuste;

perioada lungă de aplicare și desfășurare a procesului de privatizare a generat obiective ratate și în final ineficiența sistemului economic;

politica fiscală, a cărei caracteristică esențială era de menținere a unor rate medii de impozitare a salariilor și profiturilor relativ mari, a înregistrat rezultate descurajante pentru învestiții și economisire;

impunerea clauzelor sociale în contractele de privatizare, ceea ce nu a dus la asigurarea protecției sociale dorite, singura alternativă viabilă pentru a asigura locurile de muncă necesare, după părerea mea, fiind antreprenoriatul, încurajarea mediului privat;

vânzarea pachetelor de acțiuni, fără a avea titluri de proprietate asupra terenurilor, a condus la grave deficiențe în ceea ce privește evidența cadastrală, respectiv regimul juridic al proprietății. Orice proces de transfer de proprietate ar trebui să prevadă reguli simple și clare, termene precise de aplicare cu penalități imense în cazul în care acestea nu sunt respectate;

privatizarea companiilor pe criterii de scădere a presiuni la bugetul de stat (companii energofage sau cu volum mare de datorii la bugetul de stat) a dus la creșterea numărului de falimente, de aceea cred este necesar o cunoaștere aprofundată a întreprinderilor și de o perioadă mai mare de pregătire a procesului de privatizare, iar în cazul companiilor cu arierate foarte mari, de restructurare;

lipsa de competitivitate, în cazul companiilor privatizate cu un investitor strategic, a condus la diminuarea veniturilor obținute din activitatea de privatizare. Veniturile din activitatea de privatizare trebuiesc folosite pentru dezvoltarea mediului de afaceri și creșterea atractivității companiilor strategice, bineînțeles ca prioritar trebuie să se definească domeniile strategice;

slaba dezvoltare a pieței de capital și implicit slaba atragere a investitorilor străini a fost în mare parte rezultat al metodelor alese de privatizare, dar și a lipsei de atractivitate a companiilor (companiile cu volum foarte mare de datorii);

dificultățile întâmpinate în evaluarea societăților comerciale și controversele privind prețul de vânzare al acțiunilor au condus către o reputație deteriorată și implicit la un interes scăzut al potențialilor investitori;

criteriile de selecție ale investitorilor ar fi trebuit să fie unele foarte stricte, cu verificări riguroase în ceea ce privește concurența loială, domeniul de activitate, experiența și eficiența acestora în afaceri, pentru a realiza premisele unei privatizări sigure și eficiente. Așa cum vom arăta și în capitolul patru al prezentei teze, este vital pentru continuarea activității companiei privatizate, ca profilul investitorului să se încadreze în criteriile de selecție, precum și existența garanțiilor financiare sau economice pentru asumarea investițiilor viitoare în companie;

deși nu există o rețetă de succes a privatizărilor, experiența Poloniei demonstrează că derularea unui proces de privatizare rapid, prin piața de capital, poate reprezenta soluția optimă;

există o legătură directă între succesul procesului de privatizare și forța de muncă, adică cu cât rata de succes a procesului de privatizare este mai mare cu atât gradul de ocupare al forței de muncă este mai ridicat;

privatizarea duce la dezvoltarea mediului concurențial și la eliminarea companiilor nerentabile.

Pentru ca procesul de privatizare din România să se încheie cu succes avem nevoie de acceptarea clară și univocă a privatizării de către clasa politică, nu declarativ ci prin acțiuni concrete generate de guvernare, de asemenea este nevoie și de o schimbare rapidă a mentalității, privatizarea nu trebuie considerată un simplu transfer de proprietate, ci și o reformă socială amplă și politică economică coerentă.

Avem nevoie de o strategie coerentă în domeniul privatizării care să cuprindă acorduri clare încheiate cu organismele internaționale – Banca Mondială, Fondul Monetar Internațional, în ceea ce privește agenda privatizărilor și repartizarea sarcinilor guvernamentale în viitor. Pentru ca toate aceste fapte să se întâmple este nevoie de o strategie clară care să vizeze mai multă transparență în cadrul procesului de privatizare, astfel încât, acesta să fie accesibil tuturor entităților interesate.

În România trebuie să existe în viitor, o cooperare corectă între sectorul privat și cel public, ceea ce înseamnă eliminarea interesului personal și de grup pentru a întemeia infrastructura economiei de piață pentru companiile private, dar și pentru realizarea unui sistem viabil de protecție socială.

,,Putem afirma ca pentru succesul privatizarii este nevoie de un program bine pus la punct, rezultatele procesului de privatizare fiind in stransa interdependenta cu gradul de implicare a guvernului in mecanismele de reglare, cu regulile de drept care pot influenta si modifica comportamentul investitorilor, cu metodele alese, stabilirea momentului de start al procesului cat si momentul de incheiere. Privatizarile prin bursa, in opinia noastra, reprezinta la ora actuala, solutia optima pentru toate tarile care isi doresc dezvoltarea sectorului privat , atragerea investitorilor, fluidizarea pietelor si asigurarea unei dezvoltari sustenabile.

O privatizare reusita constituie o baza solida pentru accelerarea cresterii economice, reducerea ratei somajului, cresterea competitivitatii pe pietele interne si externe, asigurarea stabilitatii economiei si cresterea bunastarii populatiei” ( Chiriac, C., Cornescu, V., 2014, pg. 516).

Capitolul III. Postprivatizarea – eficiență economică și socială

Un stat a cărui economie nu poate susține prosperitatea populației și instituțiile menite să asigure armonizarea intereselor sociale (apărare, ordine, sănătate, învățământ, pensii ș.a.) își pierde rațiunea de a exista. O economie puternică permite inițiative politice și strategice în plan geopolitic și conduce către întărirea influenței statului respective, în contextul relațiilor internaționale.

Cadrul legislativ și politicile fiscale constituie baza dezvoltării armonioase a clasei de antreprenori.

În fond, antreprenorii și cetățenii unui stat democratic renunță la o parte din veniturile lor – prin taxe și impozite – și la o parte din libertatea lor – prin supunerea în fața legii – pentru a beneficia din partea statului de servicii cât mai bune cu putință. Acest lucru este posibil numai în condițiile unei economii puternice, care să permită colectarea de taxe și impozite la un nivel suficient.

,,Una dintre problemele fundamentale ale procesului de tranziție a constituit-o schimbarea comportamentului întreprinderilor, transformarea acestora în agenți esențiali ai economiei de piață. În acest sens, reforma întreprinderii – care presupune creșterea răspunderii la toate nivelurile, definirea și schimbarea proprietății și reforma managementului – a constituit esența procesului de transformare.“ (Fisher, Gelb,1991, pg…)

România, astăzi se află la răscruce de drumuri. Suntem departe de a avea o economie puternică precum cea a Germaniei, statul cu cea mai puternică economie din Europa, cazul Franței, sau cel al Japoniei, un stat lipsit de resurse naturale, care importă circa 90% din materia primă, dar care are una dintre cele mai puternice economii mondiale etc.

,,În România, începutul reformei economice a demonstrat că mecanismul de piață nu poate fi introdus, dacă sunt preponderente întreprinderile cu capital de stat. Ceea ce se poate comenta, că ritmul și modalitățile practice de a se înfăptui această schimbare, mai ales că privatizarea nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc esențial de însănătoșire a vieții economice, sociale și morale; ea își atinge acest scop numai dacă va contribui hotărâtor la noua calitate a combinării și utilizării factorilor de productie.” (Chiriac, C., 2014)

România se confruntă astăzi cu o reformă a întreprinderilor încă nefinalizată. Multe dintre companii de stat au fost scoase prin privatizare de sub controlul ministerelor și altor autorități de stat centrale și locale, dar tot multe dintre acestea nu s-au putut adapta noilor condiții de piață, ele neajungând la statutul de agenți economici autentici.

Instabilitatea cadrului legislativ, fiscalitatea excesivă și lipsa de transparență reprezintă principalele obstacole în dezvoltarea clasei antreprenoriale, singura soluție viabilă generatoare de locuri de muncă.

Așa cum am arătat în capitolul doi, rolul unui proces de privatizare urmărește îndeplinirea unor obiective cu prioritate precum:

o economie inteligentă, durabilă, favorabile incluziunii sociale;

nivel ridicat al ocupării forței de muncă, productivitate și coeziune economică;

îmbunătățirea mediului de afaceri;

transparență în administrația publică, achiziții publice;

ajustarea deficitului public și a deficitului de cont;

diminuarea arieratelor, restructurarea și eficientizarea întreprinderilor de stat, etc.

În îndeplinirea acestor obiective, guvernanții au adoptat și modificat de nenumărate ori cadrul legislativ.

În cadrul acestui capitol vom analiza impactul procesului de privatizare prin prisma obiectivelor economice și sociale asumate, obiective ce au devenit obligații transformate în clauze și inserate în contractele de vânzare – cumpărare încheiate de către F.P.S. și asumate în procesul de privatizare de către cumpărători.

Dintre acestea, un obiectiv aparte îl reprezintă întregirea patrimonului statului român prin asumarea de către cumpărători a obligației de obținere a titlurilor de proprietate asupra terenurilor având ca măsură directă înscrierea/reînscrierea AVAS-ului ca acționar.

Asumarea acestor obligații în cadrul procesului de privatizare, conform obligațiilor legale prevăzute în O.U.G. nr. 25/2002 a avut ca scop declarat, creșterea eficienței economiei românești și menținerea unui climat social stabil. Ca urmare a acestui scop, în marea majoritate a contractelor vom regăsi cu prioritate clauze de menținere a numărului de angajați sau clauze investiționale.

Statul, prin instituțiile publice abilitate, pentru a se asigura de realizarea obiectivelor asumate a impus un termen de îndeplinire a obligațiilor de monitorizare postprivatizare, acesta fiind în general determinat de scadența obligațiilor contractuale.

3.1 Cadrul legal ce reglementează activitatea de postprivatizare

Activitatea de postprivatizare constă în urmărirea modului în care sunt respectate de către cumpărătorii pachetelor de acțiuni la societățile privatizate, obligațiile asumate prin contractele încheiate.

În România, cadrul legislativ care reglementează activitatea de postprivatizare este dat de ORDONANȚA nr. 25/ 2002 privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, și a H.G. nr. 489/2003

După privatizarea societăților comerciale, toate contractele de vânzare –cumpărare încheiate de F.P.S. (A.P.A.P.S., A.V.A.S., etc.) rămân în urmărire postprivatizare pentru a se analiza stadiul îndeplinirii clauzelor contractuale angajate de cumpărători prin contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni, activitatea de monitorizare fiind asigurată de către o direcție generală din cadrul AVAS.

Începând cu anul 1995, urmare apariției legii nr. 137/1995 privind protecția mediului, republicată, în contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni încep să fie introduse clauze referitoare la obligațiile asumate de cumpărători în vederea respectării legislației în domeniu.

În conformitate cu prevederile O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare, se includ în dosarele de prezentare sau, după caz, în prospectele de ofertă publică, obligațiile și răspunderile de mediu stabilite prin avizul de mediu emis de autoritatea de mediu competentă.

Prevederile contractuale privind mediul, se refereau la obligațiile cumpărătorilor de a realiza în societate investiții pentru protecția mediului și de îndeplinire a obiectivelor de mediu ce revin respectivelor societăți comerciale.

Investițiile pentru protecția mediului sunt considerate realizate, conform prevederilor OG nr. 25/2002, dacă cumpărătorul prezintă un certificat emis în acest scop de cenzorii societății/firma specializată de audit, însoțit în mod obligatoriu, de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu competentă.

În conformitate cu metodologia de privatizare și a cadrului legal în care se desfășoară procesul de privatizare, la societățile comerciale cu capital majoritar de stat, care dețin terenuri a căror situație juridică în privința proprietății era în curs de soluționare, vânzarea pachetului de acțiuni s-a desfășurat în limita capitalului social existent, fără a include valoarea terenului pentru care societatea nu deține certificate de atestare a terenului.

Prevederile art. 12 din legea nr. 137/2002 și art. 142-145, art. 290 și art. 291 din Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 și legii nr.137/2002 aprobate prin H.G. nr. 577/2002, stipulează obligațiile societăților comerciale, indiferent de structura capitalului social al acestora, privind măsurile pe care trebuie să le întreprindă în vederea obținerii certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului.

Urmărirea clauzelor privind terenurile are drept scop, pe lângă stabilirea stadiului de îndeplinire a acestor obligații, înscrierea A.A.A.S. ca acționar în baza legii nr.137/2002, în cazul emiterii unor noi certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, care nu existau la data privatizării.

După cum s-a menționat în cadrul capitolului 2, activitatea de privatizare cuprinde două perioade distincte:

1992 – 2007 (s-au impus clauze contractuale de către F.P.S., în marea majoritate a contractelor de vânzare – cumpărare și ca urmare a acestui fapt toate contractele încheiate în această perioadă au intrat automat în monitorizare postprivatizare);

2007 – prezent (privatizarea s-a efectuat în condiții de competitivitate și transparență fără a fi impuse alte clauze);

De aceea monitorizarea modului în care au fost respectate de către cumpărătorii pachetelor de acțiuni a obligațiilor asumate prin contractele de privatizare se realizeaza pe două componente:

monitorizarea achitării prețului contractului,

monitorizarea clauzelor contractuale, altele decât achitarea prețului contractului.

Obiectivele activității de monitorizare postprivatizare

Monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni este procesul prin care:

se urmărește și se analizează modul de respectare de către cumpărători a obligațiilor asumate prin contractele de vânzare –cumpărare de acțiuni;

se sancționează cumpărătorii în situația neîndeplinirii obligațiilor asumate pentru neîndeplinirea cărora în contracte s-au prevăzut sancțiuni;

clauzele contractuale se modifică prin încheierea de acte adiționale la contracte în situația în care părțile convin asupra modificărilor respective și în condițiile respectării legislației în vigoare;

se confirmă îndeplinirea de către cumpărători a obligațiilor asumate prin contracte;

se încheie convenții de menținere în vigoare a contractelor în condițiile în care părțile convin în acest sens, cu respectarea prevederilor legale în vigoare;

se desființează contracte;

se încetează monitorizarea postprivatizare a contractelor pentru care s-a definitivat analiza tuturor clauzelor, cu respectarea scadențelor finale prevăzute prin contract.

Potrivit art.7 din O.U.G. nr. 25/2002, controlul postprivatizare se va exercita cu privire la:

plata prețului, integral sau în rate, în cuantumul și la scadențele prevăzute în contract;

plata dividendelor cuvenite A.P.A.P.S. în calitatea sa de acționar, în conformitate cu prevederile legale în vigoare;

respectarea clauzelor de natură socială;

efectuarea investițiilor, inclusiv a celor referitoare la mediu, în cuantumul și la termenele asumate prin contract;

respectarea prevederilor legale privind înregistrarea în capitalul social al societăților a valorii terenurilor pentru care au fost eliberate certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra terenurilor, precum și modul de distribuire a acțiunilor nou-emise pentru această valoare;

modul de realizare a angajamentelor asumate de reprezentanții legali ai societăților prin convențiile de asistență financiară încheiate, inclusiv a programelor de restructurare aprobate, potrivit legii;

Activitatea de monitorizare contracte postprivatizare consta în:

urmărirea respectării clauzei privind investițiile,

urmărirea respectării clauzei privind obiectivele de mediu,

urmărirea modului de îndeplinire a clauzelor privind dobândirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului,

urmărirea modului de respectare a obligațiilor privind vânzarea restricționată a activelor și a terenurilor societății,

urmărirea modului de respectare a angajamentului privind imobilizarea (gajarea) acțiunilor cumpărate de la F.P.S. în favoarea vânzătorului, până la încheierea obligațiilor contractuale de către cumpărători,

urmărirea modului de îndeplinire a clauzelor specifice (asigurarea protecției sociale, păstrarea obiectului principal de activitate, păstrarea numărului de salariați, păstrarea arhivei, a emblemei firmei, etc.).

Dezbaterile științifice, economice și sociale din ultima perioadă sunt focalizate tot mai mult în direcția cunoașterii și soluționării problemelor economico-sociale curente, de șomaj, gradul de ocupare a forței de muncă, crearea locurilor de muncă, echilibru bugetar, dar și distribuția veniturilor. Ținând cont de toate acestea, ne propunem să analizăm câteva aspecte însemnate legate de clauzele postprivatizare.

Un aspect esențial, din multitudinea de clauze postprivatizare, îl reține, clauza cu privire la terenurile neincluse în capitalul social la momentul privatizării.

Potrivit dispozițiilor art. 143 din HG nr. 577/2002, valoarea cu care se majorează capitalul social reprezintă valoarea preluată din anexele la certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului, reactualizată cu coeficientul de reactualizare prevăzut de legislația în vigoare. În condițiile, în care nu există o obligație legală expresă pentru transmiterea concomitentă a emiterii fișelor de evaluare a terenurilor, se crează posibilitatea ca ONRC să nu înregistreze majorarea capitalului social fără a solicita hotărârea adunării generale a acționarilor iar judecătorul delegat se află în imposibilitatea de a accepta avizarea documentației aferentă majorării de capital, la cererea instituției publice implicate. Astfel, în lipsa hotărârii AGA, dar și a fișelor de evaluare a terenului s-au creat numeroase situații neclare cu privire la stabilirea numărului de acțiuni ce îi revin de drept statului reprezentat prin instituțiile publice.

În opinia mea privatizarea companiilor de stat fără a avea terenurile incluse în capitalul social a condus la diminuarea rezultatelor, dar și la tergiversarea finalizării procesului de privatizare. Astfel, societățile comerciale privatizate au dobândit numai un drept de administrare pentru aceste terenuri în conformitate cu prevederile Codului Civil și au cules fructele exploatării acestor terenuri până la dobândirea titlurilor de proprietate.

Conform datelor prezentate pe portalul just.ro, dar și a ministerelor de resort (de ex. Ministerul Agriculturii, Ministerul Administrației și Internelor, etc.) rezultă că, începând cu anul 1992 și până astăzi, au fost emise peste 6.500 de titluri de proprietate, dar și existența a numeroase litigii în ceea ce privește majorarea capitalului social în favoarea statului ca urmare a dobândirii titlului de proprietate.

Conceptual, cadrul legal în ceea ce privește legislația în materie de privatizări ar fi trebuit să conducă la atragerea de investitori străini, la retehnologizarea întreprinderilor de stat, la protecție socială și eficiență economică, etc. Practic însă, așa cum vom arăta în cele ce urmează, aceste obiective nu au fost îndeplinite decât parțial.

Nicolae Dănilă spunea că: ,,pe parcursul procesului de privatizare, apar nu puține și spinoase probleme și nu toate sunt tratate în literatura economică. Principalele argumente în favoarea investitorilor străini sunt acelea că acționarii mari – care dețin pachetul de control – pot contribui cu tehnologie avansată, cu abilități manageriale moderne, cu prestații de calitate superioară, având acces direct, nerestricționat atât la produse, cât și la piețele financiare globale. Cu alte cuvinte, acordând controlul unei companii străine, valoarea firmei privatizate se poate îmbunătăți.” (Dănilă, N., 2000, pg. 187-188)

3.3 Administrarea procesului de postprivatizare – Rezultate obținute

Cu siguranță există o strânsă interdependență între procesul de privatizare și cel al postprivatizării.

Determinarea ratei de succes a procesului de privatizare a fost puternic influențată și de seriozitatea, comportamentul investitorilor, analiză pe care o vom detalia în acest capitol.

Administrarea procesului de monitorizare a contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiate de A.A.A.S., este asigurată de către o direcție generală din cadrul instituției.

În perioada 1992 – 2014 au intrat în monitorizare 11.184 contracte de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiate de F.P.S./A.P.A.P.S./A.V.A.S./A.A.A.S., prin care au fost privatizate 7.726 societăți comerciale.

În procesul de monitorizare postprivatizare, A.A.A.S. a reziliat 1.717 contracte (până în Februarie 2014), sancționând astfel neîndeplinirea clauzelor contractuale asumate de cumpărători.

Evoluția intrării în monitorizare a celor 11.184 (până la data de Februarie 2014) contracte de privatizare încheiate în perioada 1992 – Februarie 2014, este prezentată în tabelul 3.1.

Urmare constatării îndeplinirii tuturor clauzelor asumate, au fost închise 6.658 contracte de privatizare, la acestea, monitorizarea postprivatizare a încetat.

În prezent au rămas în monitorizarea A.A.A.S., 2.640 contracte de privatizare, încheiate pentru 2.484 de societăți privatizate.

Tabel 3.1 Contracte de privatizare încheiate în perioada 1992 – Februarie 2014

Sursa: A.A.A.S. / 25.03.2015

Din administrarea procesului de postprivatizare, A.A.A.S. a încasat în ultimii 5 ani în numele statului român, în afara prețului încasat din privatizare, 370 milioane de lei, din care aproximativ 200 mil lei penalități pentru nerealizarea la timp a angajamentelor asumate, fapt care nu a exonerat cumpărătorii de obligația de a realiza angajamentele asumate, la care se adaugă cele 170 de milioane de lei încasate de bugetul statului în urma finalizării monitorizării contractului de privatizare a SC Automobile SA Craiova cu Ford.

Veniturile înregistrate la bugetul de stat în urma activității de postprivatizare desfășurată de A.A.A.S. în perioada 1992 – 2014, rezultate din avansuri rate, preț acțiuni, dobânzi și penalități, sume din consolidare sunt în valoare de 13.374.683,8 mii RON.

Având în vedere diversitatea clauzelor impuse în contracte, dar și specificul companiilor privatizate se impune o analiza în funcție de acestea.

Urmărirea obligației investiționale și a obligațiilor de mediu

La încheierea contractelor de vânzare – cumpărare de acțiuni, urmărindu-se realizarea de investiții în societățile comerciale românești ale căror acțiuni au fost scoase la vânzare, s-au inserat clauze contractuale care prevăd expres obligativitatea cumpărătorilor de a realiza volumul de investiții angajat. Verificarea angajamentului contractual investițional se face la sfârșitul fiecărei perioade scadente prevăzută în contract.

Aceste analize sunt făcute în baza documentelor financiar contabile transmise de către cumpărător și au ca scop verificarea volumului de investiții, precum și identificarea surselor financiare utilizate în scopul realizării investițiilor din sursele cumpărătorului.

Prevederile contractuale privind mediul se referă la obligațiile cumpărătorilor de a realiza în societate, investiții pentru protecția mediului, de a îndeplini obiectivele de mediu minim acceptate, stabilite de Inspectoratul de Protecția Mediului și de a respecta legislația privind protecția mediului.

Investițiile pentru protecția mediului sunt considerate realizate, conform prevederilor OG nr. 25/2002, dacă cumpărătorul prezintă un certificat emis în acest scop de cenzorii societății/firma specializată de audit, însoțit în mod obligatoriu, de confirmarea eliberată de autoritatea de mediu competentă.

Din totalul de contracte de privatizare care prevăd clauze de investiții, un număr de 105 contracte prevăd și obligativitatea cumpărătorului privind aportul capitalului de lucru.

În perioada 1992 – 2014, au fost încheiate 1.451 contracte de privatizare, cu excepția celor reziliate ulterior, care prevăd clauze de investiții, pentru un număr de 1.422 societăți comerciale, a căror situație se prezintă în tabelul 3.2.

Tabelul 3.2 Număr contracte de investiții încheiate în perioada 1992 – 2014

Sursa: A.A.A.S./25.03.2015

Tabelul 3.3 Volumul investițional angajat/confirmat prin contractele de privatizare încheiate în perioada 1992 – 2014:

Sursa: A.A.A.S./25.03.2015, prelucrare personală

În prezent, în monitorizare postprivatizare, se află un număr 1.721 contracte care prevăd clauza privind realizarea unor obligații de mediu.

Urmărirea modului de îndeplinire a clauzelor privind dobândirea certificatului de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului

În conformitate cu metodologia de privatizare și a cadrului legal în care s-a desfășurat procesul de privatizare, la societățile comerciale, care dețineau terenuri a căror situație juridică în privința proprietății nu era soluționată la data privatizării, vânzarea pachetului de acțiuni s-a desfășurat în limita capitalului social existent fără a include valoarea terenului pentru care societatea nu deținea certificate de atestare a dreptului de proprietate asupra acestuia.

În această situație, pentru aceste societăți, contractele de privatizare au conținut clauze cu privire la terenuri care se referă la obligativitatea cumpărătorului de a acționa pentru ca societatea comercială să obțină certificatele de proprietate asupra terenurilor administrate și să majoreze capitalul social, în favoarea statului, cu valoarea acestora.

Din totalul de contracte monitorizate în prezent, 1.669 au prevăzute clauze de teren.

Rapoartele de activitate ale A.V.A.S.-ului (A.A.A.S.), relevă faptul că în scopul actualizării situației certificatelor de teren, s-a solicitat instituțiilor care emit certificate de teren, respectiv la noua ministere de resort, Agenția Națională pentru Turism și autorităților administrației publice, situația actualizată a certificatelor de teren; până în prezent, s-au primit actualizări de la 19 prefecturi, precum și de la Ministerul Industriilor și al Resurselor.

Urmărirea modului de respectare a obligațiilor privind vânzarea restricționată a unor active.

Contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni încheiate în perioada 1993 – 1995 au prevăzut, între alte obligații ale cumpărătorului, pe aceea de a nu aproba în Adunarea Generală a Acționarilor, vânzarea – până la data plății integrale a prețului acțiunilor – a bunurilor societății, în cazul nerespectării acestei obligații, cumpărătorul va plăti suma reprezentând diferența între prețul obținut din vânzarea bunului și valoarea contabilă a acestuia la data semnării contractului. Ulterior, această clauză s-a eliminat, prin încheierea unor acte adiționale la contractele respective.

D) Urmărirea modului de respectare a angajamentului privind imobilizarea (gajarea) acțiunilor cumpărate de la F.P.S. în favoarea vânzătorului, până la încheierea obligațiilor contractuale de către cumpărători.

În cadrul procesului de privatizare, F.P.S. a încheiat începând cu anul 1993, contracte la care a negociat gajarea unor pachete de acțiuni, pentru garantarea plății ratelor.

Începând cu anul 1998 s-a prevăzut în unele contracte și clauza garantării angajamentului investițional prin gajarea de acțiuni.

Modul de confirmare a constituirii gajului este diferit, în funcție de tipul societății, astfel că la societățile ale căror acțiuni sunt tranzacționate pe piață, gajul s-a înregistrat în registrul independent, iar la cele declarate închise, mențiunea referitoare la gajarea acțiunilor s-a consemnat în registrul acționarilor, la sediul societății.

E) Urmărirea modului de îndeplinire a clauzelor specifice

În toate contractele de vânzare – cumpărare de acțiuni, au fost prevăzute, în capitolul ”Obligațiile și garanțiile cumpărătorului”, prevederi prin care o perioadă determinată, obiectul principal de activitate al societății nu poate fi modificat, sunt impuse de asemenea, preluarea și respectarea contractelor colective de muncă în vigoare la data privatizării, precum și aplicarea legislației privind protecția socială.

Cumpărătorul nu poate cesiona parte din acțiunile cumpărate sau tot contractul, fără avizul prealabil al vânzătorului pe perioada executării contractului.

Pe lângă aceste obligații, contractele prevăd și alte tipuri de clauze specifice: păstrarea numărului de salariați, păstrarea arhivei, a emblemei firmei, investiții suplimentare, pact comisoriu, gaj total, realizarea a cel puțin “….%” din cifra de afaceri, din activitatea de bază, altele.

Analiza respectării clauzelor contractuale este complexă și se face în baza documentelor transmise de cumpărător/societatea privatizată sau solicitate de responsabilul de contract de la instituții ale statului (Registrul Comerțului, Primării, Agenția de Protecție a Mediului, ministere etc), documente care atestă modul în care clauzele contractuale au fost respectate de către cumpărător.

Analiza modului de îndeplinire a fiecărei clauze se face în baza documentelor prevăzute în contract referitoare la certificarea respectării ei și conform prevederilor legale în vigoare.

Uneori, procesul de analiză este influențat și de activitatea de promovare și susținere în instanță a acțiunilor privind obligarea cumpărătorilor la plata de penalități, de daune interese, desființarea pe cale judiciară a contractelor, de executare de garanții, de obligare a cumpărătorului să realizeze unele angajamente contractuale constatate ca neefectuate, de recuperare a sumelor datorate de cumpărător din procedurile de executare silită sau de insolvență.

Încetarea monitorizării postprivatizare se poate realiza numai când este definitivată analiza tuturor clauzelor din contractele respective, cu respectarea scadențelor finale prevăzute prin contract.

Cu siguranță mediul economic și social românesc a fost influențat de o serie de factori care au determinat o anumită atitudine a agenților economici. Cunoașterea acestor factori și a acțiunii lor asupra vieții economice și sociale, asupra activității agenților economici, reprezintă o premisă indispensabilă în vederea conturării concluziilor și politicilor destinate îmbunătățirii climatului de afaceri, valorificării potențialului creativ și comercial, stimulării activității agenților economici.

Deși procesul de privatizare desfășurat până în anul 2007 nu a avut ca obiectiv principal prețul încasat din privatizare, ci mai degrabă trecerea la o gestionare responsabilă a obiectivelor respective, la restructurarea și punerea lor în funcțiune pentru a asigura atât rentabilitatea lor, cât și locuri de muncă unui număr cât mai mare de salariați, acest raționament a condus în final la dispariția unor unități economice.

Îndeplinirea rolului pe care îl au unitățile economice în cadrul economiei naționale depinde de foarte mulți factori, dintre care amintim nivelul înzestrării tehnice, calitatea salariaților, gradul de interdependență de care dispune, structura elementelor suborganizaționale componente, ușurința integrării în sistemul de piață, competența și flexibilitatea conducerii, etc.

Modul în care un agent economic reușește să fie rentabil, să ofere produse și servicii necesare societății, ține de arta și știința managerilor, dar și de faptul că ceea ce produce trebuie să fie util.

O serie de agenți economici înainte de a se lua decizia de privatizare s-au confruntat cu pierderi mari, dar și cu tehnologie învechită, deci randament scăzut. Printre aceștia dăm ca exemplu:

Regia Autonomă a Huilei din România,

Regia Autonomă a Cuprului,

Societatea Națională a Cărbunelui S.A.

S.C. Arpechim Pitești S.A.

S.C. Avitim S.A.

S.C. Comsuin S.A.Călărași, etc.

O analiză asupra acestor date relevă faptul că pierderile înregistrate de către regiile autonome sunt mai mult decât duble față de cele ale societăților comerciale.

Pornind de la aceste realități, perioada 1998-2000 a însemnat elaborarea unor obiective pentru redresarea economiei, obiective dintre care menționăm:

realizarea echilibrului la nivel macroeconomic, în paralel cu accelerarea măsurilor de ajustare structurale, prin crearea unui cadru instituțional adecvat transformării structurilor de proprietate și de administrare a proprietății Statului;

alocarea unor sume de la bugetul de stat, în 1999, pentru finanțarea lucrărilor agricole, închiderea unor mine, reabilitarea unor bănci, etc.;

restructurarea unor companii de stat;

declanșarea procedurii de faliment sau reorganizare judiciară pentru alte companii de stat.

Cu toate aceste măsuri, procesul de recesiune economică (1998, 1999) a continuat, producția industrială nu a încetat să scadă, la fel și produsul intern brut în timp ce rata șomajului și inflația au continuat să crească.

O simplă privire de ansamblu asupra produsului intern brut, aferent anului 1992, relevă faptul că ponderea cea mai mare se înregistrează în industrie (31%), așa cum se poate vedea și în figura 3.1.

Figura 3.1 Contribuția ramurilor la formarea produsului intern brut în anul 1992

Sursa: Institutul Național de Statistică (www.insse.ro)

Analizând ponderea pe care sectoarele de activitate o dețin în produsul intern brut în anul 1992, observăm că pe lângă industrie și agricultura (15%) contribuie cu un procent semnificativ.

Figura 3.2 Contribuția ramurilor la formarea produsului intern brut în anul 2014

Sursa: Institutul Național de Statistică (www.insse.ro)

Analizând datele la nivelul anului 2014 comparativ cu anul 1992, observăm ca tot industria ocupă locul I, contribuind la formarea produsului intern brut cu 160403.5 lei, respectiv 24%. Spre deosebire de anul 1992 (când locul secund îl deținea agricultura), în anul 2014 locul secund este ocupat de comerț (16%).

Produsul intern brut a fost realizat pe categorii de resurse prin contribuția evoluției din următoarele ramuri:

agricultura a înregistrat o scădere de 10%;

industria a avut o scădere de 7%;

construcțiile au înregistrat o creștere de 2%;

comerțul de 6%,

valoarea adăugată brută în totalitate a înregistrat o scădere de aproximativ 1%,

impozitele nete pe produs au înregistrat o valoare dublă față de anul 1992 (12%).

La nivel de ramură de activitate, evoluția sectoarelor a înregistrat un declin considerabil în aproximativ toate sectoarele așa cum se reliefează în figura 3.3:

Figura 3.3 Comparație pondere sectoare importante în PIB înregistrat în 1992 cu ponderea sectoarelor importante în PIB înregistrat în 2014 (mii lei)

Sursa: Institutul Național de Statistică (www.insse.ro)

Analizând sectoarele importante din economia României la nivelul anului 1992 și al anului 2014, se constată declinul în agricultură, industrie, construcții și servicii. In anul 2014, comerțul, dar și impozitele pe produs au înregistrat creșteri, comerțul înregistând o creștere de 5 procente, în timp ce cota impozitelor pe produs s-a dublat. La sfârșitul anilor '80, în țara noastră, sectorul de stat era cvasi-majoritar, sectorul privat deținând, în 1992, numai 26,40% din produsul intern brut.

Figura 3.4 Ponderea sectorului privat în PIB

Sursa: Institutul Național de Statistică

În anul 2012, ponderea sectorului privat în PIB a crescut ajungând la un nivel de 75,40%, înregistrând o creștere importantă față de anul 1992. În prezent ponderea companiilor private în PIB nu se mai calculeaza, dar consideram importantă reprezentarea evoluției acestui sector până în anul 2012, având în vedere că apogeul încheierii contractelor de privatizare a fost atins în perioada 1996-2000.

Structura pe ramuri de activitate, de origine a societăților comerciale privatizate, pentru contractele intrate în monitorizare postprivatizare se prezintă astfel:

Tabelul 3.4 Structura pe ramuri de activitate

Sursa: A.A.A.S./ 25.03.2015

Pentru o vizualizare mai bună, în figura 3.5 regăsim reprezentarea structurilor pe ramuri de activitate.

Figura 3.5 Reprezentarea structurilor pe ramuri de activitate

Sursa: A.A.A.S./25.03.2015

Observăm că în sectorul industriei au fost încheiate cele mai multe contracte de privatizare, urmat de comerț și agricultură.

Figura 3.6 Indicele de producție industrială

Sursa: Institutul Național de Statistică

Indicele de producție industrială în anul 2014 reflectă o scădere cu 38,55% față de anul 1992, fiind influențat de restructurarea sectoarelor importante din economie în urma procesului de privatizare.

Unul din efectele derulării procesului de privatizare îl reprezintă atragerea investitorilor străini.

,,Krugman arată că țările concurează în ceea ce privește atragerea factorilor internaționali de producție, capital sau mână calificată de lucru. Succesul țărilor în concurența pentru factorii de producție cu mobilitate internațională este determinat de avantajele de locație. Un nivel rațional al impozitării, o ofertă corespunzătoare de infrastructuri, un cadru legislativ stabil și eficient, o mână de lucru educată și nu foarte scumpă sunt elementele care compun avantajele de locație. Dacă o țară reușește să ofere avantaje de locație, atunci ea devine atractivă pentru investitori și pentru dezvoltarea unor firme puternice, competitive pe plan internațional”. (Isărescu M. C., 2001, pg.86) 

În plin proces de globalizare, investițiile străine directe se dovedesc a fi un factor potențial semnificativ al creșterii economice.

,,Cel mai important rol al Guvernelor din țările în curs de dezvoltare în promovarea privatizării constă în crearea unui climat adecvat pentru investiții. Aceasta înseamnă garantarea proprietății și a drepturilor contractuale și menținerea unui sistem imparțial în judecarea litigiilor referitoare la proprietate. Investitorii trebuie să nu se teamă de exproprieri guvernamentale. Tranzacțiile trebuie să aibă loc sub domnia legii, cu convingerea că Guvernul însuși respectă această lege.’’ (Madsen Pirie, Peter Young, anul, pg. 196).

În funcție de proveniența capitalului deținut de firmele cumpărătoare, situația contractelor aflate în monitorizare postprivatizare se prezintă astfel:

Tabelul 3.5 Repartiția contractelor în funcție de proveniența capitalului

Sursa: A.A.A.S./25 martie 2015

Repartiția contractelor monitorizate în funcție de proveniența capitalului străin deținut de firmele cumpărătoare este prezentată în figura 3.7.

Figura 3.7 Repartiția contractelor monitorizate în funcție de proveniența capitalului străin deținut de firmele cumpărătoare

Sursa: A.A.A.S./25.03.2015

,,Cel mai important rol pe care sectorul privat îl poate juca este de a manifesta interes în privatizările potențiale și de a înainta oferte. Înainte de a începe procesul, guvernele trebuie să constate dacă există un nivel rezonabil al interesului în privatizarea unei anume unități. Companiile private, asociațiile comerciale și camerele de comerț trebuie să întreprindă analize ale sectorului public și să sugereze ce unități ar putea fi privatizate și cine este interesat să investească în ele. Sectorul privat trebuie, de asemenea, să ajute la crearea unui climat de încredere în privatizare, în care Guvernul însuși să creadă că poate privatiza fără teama de eșecuri.’’ (Madsen Pirie, Peter Young – Asistență pentru dezvoltare, pg. 198)

În urma analizei efectuate se observă că privatizarea a început practic în anul 1993, procesul începând efectiv cu privatizarea societăților mici și mijlocii în perioada 1993-1996.

Astfel privatizarea întreprinderilor mari și foarte mari a avut ca start anul 1997 și a continuat intens până în anul 2004.

Considerăm că eficiența procesului de privatizare nu trebuie evaluată doar prin prisma numărului de întreprinderi privatizate ci, și prin ponderea cifrei de afaceri a întreprinderilor cu capital majoritar privat din totalul cifrei de afaceri.

Figura 3.8 Ponderea cifrei de afaceri a companiilor cu capital majoritar privat în totalul cifrei de afaceri

Sursa: Anuare statistice INS și prelucrările autorului. Din anul 2010, INS nu a mai publicat date.

Anul de referință 1997 a fost selectat ținând cont de faptul că procesul de privatizare al companiilor mari și foarte mari a început în anul menționat.

Figura 3.9 Ponderea cifrei de afaceri a companiilor cu capital majoritar privat din industrie în totalul cifrei de afaceri a companiilor industriale cu peste 500 de angajați

Sursa: Anuare statistice INS și prelucrările autorului. Din anul 2010, INS nu a mai publicat date.

Constatăm din datele prezentate în figura 3.9 în comparație cu figura 3.8 marea întârziere a procesului de privatizare a întreprinderilor industriale cu peste 500 de angajați.

Consecința acestei întârzieri a marilor societăți din industrie a condus la pierderea unor capacități importante de producție.

Conform unui studiu efectuat asupra întreprinderilor din România s-a observat că întreprinderile ierarhizate după cifra de afaceri prezente în anul 1994 în TOP 100, în prezent mai mult de o treime sunt radiate sau au cifra de afaceri 0, iar alte 15 au o cifră de afaceri anuală mai mică de 10 milioane de dolari.

Ne îndreptăm atenția însă asupra S.C. Aro Câmpulung S.A., S.C. Tractorul Brașov S.A., S.C. Roman Brașov S.A., dar și S.C. ROCAR București S.A. care datorită încetării activității au condus la diminuarea producției de tractoare, camioane, autoturisme de teren, autobuze și troleibuze, etc.

Creșterii ponderii companiilor cu capital majoritar românesc, constituie, în opinia mea, o provocare vitală pentru dezvoltarea viitoare a sistemului de întreprinderi active din țara noastră.

Concluzii

,,Libertatea economică și spiritul întreprinzător, care se află la rădăcina inovației și progresului economic, se bazează pe și își trag seva din piețele libere; acest fapt este de necontestat și explica de ce economiile comuniste s-au prăbușit, în cele din urmă la finalul secolului trecut. În această privință, Ludwig von Mises, Friedrich von Hayek, Joseph Schumpeter și alții au avut dreptate. Dar este înșelător să argumentăm că piețele libere sunt sinonime cu piețele nereglementate, cu dispariția sectoarelor publice și a politicilor publice. Economiile și societățile moderne au nevoie de reglementări și de politici publice pentru ca bunurile publice să fie furnizate în mod adecvat, iar externalitățile negative să fie prevenite sau limitate; aceasta implică funcționarea sectoarelor publice pe fundalul alocării libere a resurselor (la prețuri de piață) și a unei competiții economice vibrante.’’ (Daianu, D., 2010, pg.27)

Sunt încă multe întrebări și necunoscute asupra felului și măsurii în care s-a realizat procesul de privatizare în România și cum a afectat acesta economia românescă. Din perspectiva analizelor post-privatizare, pot fi considerate privatizări de succes, acele privatizări în care au fost asumate și confirmate un volum mare de investiții. Angajamentele făcute de cumpărători prin diversele programe de dezvoltare și tehnologizare au avut ca scop relansarea economică a societății privatizate și a principalilor indicatori economico-financiari.

După cum am menționat și în cadrul capitolului trei, activitatea de postprivatizare poate fi împărțită în două perioade distincte:

perioada cuprinsă între anul 1992-2007, caracterizată prin asumarea condiționalităților (clauze contractuale) de către investitori;

perioada cuprinsă între anul 2007 – prezent, caracterizată de competitivitate și transparență, procesul de privatizare derulându-se fără condiționalități.

În 1990, România prezenta, aparent, toate avantajele pentru a deveni o țară modernă. Lipsa datoriilor externe, sumele ce urmau a fi încasate de la alte țări precum Irak, Libia, fosta URSS, diversitatea ramurei industriale, etc., toate acestea constituiau premisele pozitive pentru dezvoltarea sectorului privat, creștere economică și socială, etc.

Diversitatea industriei românești după anul 1989 a devenit un impediment în reconstrucția economică post decembristă, ca urmare a neretehnologizării și automat a eficienței scăzute. Soluțiile au întârziat să apară deși ,,după închiderea unităților neproductive, s-ar fi putut asigura startul spre modernizarea industriei; a existat o infrastructură care după abandonarea proiectelor megalomaniace ar fi putut constitui un punct de plecare spre mai bine. Exista un potențial turistic demn de remarcat și un export bazat pe piețe de desfacere câștigate cu greu ce trebuiau păstrate cu orice preț. Existau încă exploatări miniere și petroliere care, modernizate, ar fi asigurat parte din necesarul național de cărbune, țiței, aur, cupru sau gaze naturale.” (Institutul de proiecte pentru Inovație și Dezvoltare, 2008, pg.50)

Astăzi, după mai bine de 25 de ani, rezultatele politicii de privatizare relevă o capacitate a industriei tot mai mică, scăderi drastice în agricultură, silvicultură și turism, ritmul de modernizare și refacere a căilor de comunicații din anul 2000 a ajuns inferior celui din 1970 .

Așa cum reiese și din tabelul 3.4, dintre cele 11.193 contracte de privatizare încheiate de către AAAS, ponderea cea mai mare (2.952 contracte) o dețin cele din industrie fiind urmate de comerț.

În urma analizei, se observă că sectorul industriei a scăzut dramatic odată cu începerea procesului de privatizare. Studiile arată că în anul 2013 doar 11,4% din numărul total de întreprinderi era ocupat de sectorul industriei.

Procentul de mai sus este, însă unul extrem de mic în condițiile în care industria, ajută economia atât prin valoarea taxelor și impozitelor, cât și prin cei 35,8% pe care îi deține din totalul forței de muncă din România, pe lângă cei 36,3% cifră de afaceri, dar și o contribuție de 30% la formarea PIB în anul luat ca referință. Pe lângă toate acestea, indicele de producție industrial în anul 2014 reflectă o scădere cu 38,55% față de anul 1992 ca urmare a restructurării sectoarelor importante din economie.

În prezenta teză am menționat faptul că industria era unul din punctele forte ale României, însă în urma procesului de privatizare marea majoritatea a companiilor mari au dispărut de pe harta economică a României. Unele dintre ele au intrat în faliment ca urmare a volumului mare de arierate, altele au fost devalizate,iar altele funcționează la capacitate minimă aproape de conservare.

Dintre privatizările de succes, analizate după criteriul prețului încasat, enumerăm:

1. BCR, preluată în 2006 de Erste Bank pentru 2,2 miliarde euro;

2. Romtelecom, preluată în 1998 de Oterom pentru 375,4 milioane dolari;

3. Romcin, preluată în 1997 de Lafarge pentru 213,7 milioane dolari;

4. BRD, preluată în 1999 de Societe Generale pentru 187,6 milioane dolari;

5. Rompetrol Rafinare, preluată de The Rompetrol Group în 2000 pentru 62,8 milioane euro;

6. Automobile Craiova, preluată de Ford în 2007 pentru 57 milioane euro;

7. Automobile Dacia, preluată de Renault pentru 48,6 milioane euro;

8. Casial Hunedoara, preluată de Hendelberg Cement în 1997 pentru 52,1 milioane dolari;

9. Rulmenți Ploiești, preluată de The Timken Company în 1997 pentru 41 milioane dolari;

10. Oțelinox Tg, preluată de Samsung în 1997 pentru 40,2 milioane dolari;.

Top 10 companii privatizate după criteriul capital social:

1. Sidex Galați, capital vândut de 4.694 miliarde ROL în 2001 la Mittal Steel;

2. Rafo, capital vândut de 3.602 miliarde ROL în 2002 la Balkan Petroleum;

3. Roman Bv., capital vândut de 2.649 miliarde ROL în 2003 la Pesaka Astana/Pro Roman;

4. C.S. Reșita, capital vândut de 1.947 miliarde ROL în 2004 la Sinara Handel;

5. Chimcomplex, capital vândut de 1.581 miliarde ROL în 2003 la A2 și Contactoare ;

6. Mechel Tg., capital vândut de 844 miliarde ROL în 2002 la Mechel;

7. Mechel Câmpia Turzii, capital vândut de 822 miliarde ROL în 2003 la Mechel;

8. Siderurgica Hunedoara, capital vândut de 763 miliarde ROL în 2003 la Mittal Steel;

9. Rompetrol Rafinare, capital vândut de 631 miliarde ROL în 2000 la The Rompetrol Group;

10. Famos Suceava, capital vândut de 607 miliarde ROL în 2007 la Top Genko. (http://economie.hotnews.ro/stiri-companii-5859831-retrospectiva-privatizarilor-romania-multe-societati-fost-vandute-dupa-scazut-valoarea-urma-devalizarilor-facute-firmele-capusa-potrivit-unui-top-privatizarilor-cel-mai-mare-succes-fost-vanzarea-bcr.htm)

Dorința statului român de a eficientiza și retehnologiza companiile românești aflate într-o stare precară (arierate mari, tehnologie învechită) s-a transpus prin condiționarea investitorilor de a-și asuma clauze cu privire la volumul investițional angajat prin contractele de privatizare.

Așa cum reiese și din tabelul 3.3 acest obiectiv a fost realizat doar parțial, spre exemplificare: din totalul obligațiilor investiționale tehnologice asumate în moneda euro, în valoare de 1.188,658 milioane euro au fost realizate la nivelul lunii Martie 2015, doar 254,039 milioane euro, aproximativ 21%.

Imaginea globala a investițiilor asumate, tehnologice, cât și de mediu, pentru toate monedele (ron, usd, euro, ff, dm) indică un procent ridicat din totalul volumului de investiții confirmate, de aproximativ 70%. Conform acestui procent ridicat ar fi trebuit să avem o industrie puternică și un număr redus de companii neretehnologizate. Din păcate realitatea economică a României, relevă o economie bazată pe consum, nu pe producție.

Potrivit unui top al companiilor privatizate, analizate în baza criteriului investiții asumate, avem:

1. Automobile Craiova, preluată în 2007 de Ford care și-a asumat investiții de 677 milioane euro;

2. Rompetrol Rafinare, preluată în 2000 de The Rompetrol Group care și-a asumat investiții de 825 milioane dolari;

3. Sidex Galați, preluată în 2001 de Mittal Steel care și-a asumat investiții de 527 milioane dolari;

4. E.ON Gaz Tg. Mureș, preluată în 2004 de E.On Gas care și-a asumat investiții de 179 milioane dolari;

5. Automobile Dacia, preluată în 1999 de Renault care și-a asumat investiții de 219 milioane dolari;

6. Petrotel Lukoil, preluată în 1998 de Lukoil Europe care și-a asumat investiții de 200 milioane dolari;

7. Romcin, preluată în 1997 de Lafarge care și-a asumat investiții de 194 milioane dolari;

8. Rafo, preluată în 2002 de Balkan Petroleum care și-a asumat investiții de 80 de milioane de dolari;

9. Electroputere, preluată în 2007 de Al-Arrab care și-a asumat investiții de 60 de milioane euro;

10. Alro, preluată în 2002 de Marco Int. care și-a asumat investiții de 71 de milioane euro. (http://economie.hotnews.ro)

Unul dintre obiectivele principale urmărite în cadrul procesului de privatizare a fost eficientizarea companiilor românești. În acest sens o altă măsură colaterală a constat în acordarea unor ajutoare de stat. În perioada 1993-2002 au fost acordate companiilor de stat cu arierate mari, pentru a evita falimentul până la găsirea unui cumpărător, 1.362 milioane dolari sub forma ajutorului de stat. În acest sens, un exemplu relevant îl avem în cazul industriei siderurgice care a beneficiat în perioada 2003-2010 de 1.069,7 milioane dolari ajutor de stat din care 49% ștergeri de datorii la bugetul de stat, 18% din total reprezenta scutirea de taxe acordată societății Ispat-Sidex, iar 16% din total îl reprezenta datoriile șterse către furnizorii de utilități.

Un alt obiectiv asumat în realizarea procesului de privatizare din România îl reprezintă diminuarea rolului statului în economie.

Deși au trecut mai bine de 25 de ani de la debutul procesului de privatizare în Romania, strategiile și măsurile adoptate de guvern în ultimii ani nu mai corespund politicii inițiale, de aceea cred că se impune o eficientizare și o finalizare a procesului de privatizare prin:

Stabilirea unor criterii clare și transparente pentru a determina dacă o întreprindere de stat ar trebui să rămână în proprietatea statului;

Privatizarea întreprinderilor ce nu pot rămâne viabile pe termen mediu fără injecții puternice de capital pentru reînnoirea activelor;

Stimularea industriilor care au ca materii prime resurse naturale disponibile în România;

Stimularea industriei alimentare pentru crearea unor lanțuri complete de producție;

Sprijinirea industriei chimice;

Analizarea oportunității redeschiderii minelor de cupru, zinc, plumb;

Analiza oportunităților care le are România în domeniul energiei și irigațiilor, etc.

Lipsa investițiilor și a intervenției statului în domenii prioritare precum: sănătate, educație, cercetare, etc., a condus în ultimul timp către servicii slabe, un număr tot mai mare de asistați sociali, creându-se astfel o presiune tot mai mare asupra bugetului de stat.

Deși unul dintre obiectivele procesului de privatizare consta în atragerea investitorilor străini, acesta nu a fost realizat decât parțial.

Din totalul de 11.193 contracte încheiate doar 358 de contracte au fost încheiate cu investitori străini, ceea ce înseamnă mai puțin de 4%, în top regăsind țări precum: Germania (40 de contracte încheiate), SUA (39 de contracte încheiate) și Italia (37 de contracte încheiate).

Din păcate așa cum rezultă și din prezentarea datelor în prezenta teză, portofoliul foarte diversificat nu a fost suficient în atragerea investitorilor străini. Opțiunile investitorilor străini nu s-au orientat către România ca urmare a factorilor economici, tehnologici, sociali și de mediu, factori esențiali pentru investitorii străini. Politica de orientare a investitorilor străini, bazată pe criteriul eficienței economice a intrat în contradicție cu politica guvernanților, bazată pe criteriul eficienței justiției sociale, precum și pe cel al stabilității macroeconomice. Așadar, singurul avantaj pentru investitorul străin ar fi fost: prețul relativ scăzut, avantaj ce ar fi venit la pachet cu o serie de dezavantaje, precum: costurile de restructurare și modernizare, mentalitatea sindicatelor, retehnologizarea și schimbarea profilului de fabricație, etc.

În îndeplinirea rolului pe care îl au unitățile economice în cadrul economiei naționale succesul acestora este condiționat de o serie de factori precum: nivelul înzestrării tehnice, competența și flexibilitatea conducerii, calitatea factorului uman, însă un rol important îl deține și statul prin politicile fiscale care trebuie sa asigure un nivel rational al impozitarii, un cadrul legislativ stabil si eficient

Deși procesul de privatizare desfășurat până în anul 2007 nu a avut ca obiectiv principal prețul încasat din procesul de privatizare, ci mai degrabă trecerea la o gestionare responsabilă a companiilor deținute de stat, la restructurarea și punerea lor în funcțiune pentru a asigura rentabilitatea lor, dar și locuri de muncă, acest obiectiv nu a fost realizat decât în foarte mică măsură.

În ceea ce privește asigurarea continuității existenței locurilor de muncă și după privatizare, din calculele efectuate în prezenta teză, rezultă că s-au pierdut aproximativ 2.000.000 de locuri de muncă. O privatizare de succes, analizată prin prisma obiectivelor asumate, înseamnă o companie care aduce plus valoare economică și socială și după terminarea perioadei de postprivatizare. Din totalul companiilor privatizate peste 7.700, doar o parte dintre ele se încadrează în acești termeni; mai precis doar 22, 4% dintre companiile privatizate aduc plus valoare economiei românești.

Dacă ar fi să întocmim o listă a companiilor privatizate ce și-au mărit capacitățile industriale, dar și numărul de personal, aceasta ar fi una destul de scurtă.

Dintre companiile privatizate care au reușit să își mărească numărul locurilor de muncă amintim: Automobile Dacia  Mioveni, Radiatoare din aluminiu Bistrița Năsăud, Plimob Maramureș, Mopan Mureș, Ropharma Iași, Albalact Alba, etc.

Reprezentarea grafica a primelor 10 companii privatizate ce au reușit să își mărească capacitățile industriale, precum și locurile de muncă este redată cu ajutorul figurii 3.10.

Figura 3.10 Top 10 companii care și-au dezvoltat activitatea după privatizare

Sursa: prelucrare personala

Ca și o concluzie generală asupra eficienței economice și sociale, urmare a derulării procesului de privatizare, putem afirma că nu a existat eficiență socială decât acolo unde investitorii au dat dovadă de seriozitate, iar în ceea ce privește eficiența economică, aceasta a fost relativ scăzută întrucât s-a aflat într-o relație de interdependență, până în anul 2007, cu eficiența socială.

Rezultatele obținute în cadrul prezentei teze conduc către concluzia că prin politicile și strategiile adoptate de Guvern și prin modul general în care a fost și este concepută politica de privatizare din România, a dominat lipsa de viziune, incoerența, instabilitate atât socială, economică, cât și legislativă iar pe alocuri și incompetentă.

Capitolul IV. Analiza comparativă a procesului de privatizare (Automobile Dacia SA versus Aro SA)

Din analiza capitolelor precedente se desprind câteva idei esențiale ce conduc către o privatizare de succes.

Pasul 1. Înainte de elaborarea unui plan de privatizare trebuie creat un mediu economic propice proprietății private. Sistemul fiscal și legislația referitoare la drepturile de proprietate constituie premisa unei privatizări reușite;

Pasul 2. Informarea publicului, convingerea opiniei publice se face prin realizări și nu prin promisiuni;

Pasul 3. Specialiștii din domeniul privatizării trebuie să beneficieze de programe de instruire și formare în dimensiunile tehnice ale problemelor;

Pasul 4. Stabilirea priorităților și alegerea obiectivelor de privatizat prin prisma garanției succesului;

Pasul 5. Tehnicile și strategiile de privatizare trebuie să maximizeze sprijinul politic al electoratului;

Pasul 6. Pregătirea companiei pentru privatizare, la nevoie chiar investind în ea. Restructurarea companiei înainte de privatizare duce la accelerarea procesului de privatizare;

Pasul 7. Eliminarea tentației de a suspenda privilegiile speciale întâlnite adeseori în cadrul companiilor de stat. (suspendarea acestora poate constitui o opoziție ce poate conduce chiar la eșuarea procesului de privatizare).

Există companii privatizate care au avut un parcurs economic crescător, atât din punctul de vedere al cifrei de afaceri, cât și în ceea ce privește numărul locurilor de muncă create, însă există și opusul acestora.

Analizând rata de succes a procesului de privatizare din România, putem afirma că marea majoritate a companiilor de stat privatizate, și-au încetat activitatea din diferite motive. Unele dintre acestea au fost expuse pe larg atât în capitolul al doilea, cât și în cadrul capitolului al treilea.

Deși România a fost considerată pentru o perioadă însemnată de timp ,,Grânarul Europei”, agricutura fiind pariul guvernului Român, dar și suportul creșterii economiei din perioada 2013 și 2014, astăzi ponderea cea mai mare în cadrul formării produsului intern brut este dată de industrie, în cadrul ei desprinzându-se unele ramuri cu succes. De exemplu, în ultimii ani industria constructoare de autoturisme, a fost cea care a susținut în mare măsură economia românească, de aceea am ales pentru analiza comparativă a procesului de privatizare, două companii din această categorie.

Pe lângă faptul că aceste două companii aparțin aceleiași ramuri, ele provin și din aceeași regiune a țării, județul Argeș.

Aceasta ocupa în anul 2013 locul 8 în ceea ce privește mărimea PIB, poziție datorată în principal constructorului de autoturisme Dacia –Renault.

,,Dacia – Renault reprezintă un pilon al economiei naționale, ce generează aproximativ 3% din PIB-ul României, 10% exporturi și peste 130.000 de locuri de muncă în industria auto și producția pe orizontală.’’ (Camera de Comerț și Industrie Arges – www.cciarges.ro)

4.1. Automobile Dacia SA o privatizare de succes

,,Automobile Dacia S.A. este cel mai mare producător român de automobile, care din septembrie 1999 aparține grupului francez Renault. Obiectul de activitate al societății îl constituie producerea și comercializarea de automobile, piese auto, mașini unelte și instalații pentru industria de automobile.

Automobile Dacia SA a luat naștere în 1966 la Colibași (astăzi Mioveni), județul Argeș, având la bază un acord între autoritățile statului comunist și producătorul francez de automobile Renault, ce prevedea asamblarea unui model Renault sub marca Dacia. Construcția Uzinei de Autoturisme Mioveni a început în 1966 și s-a încheiat într-un timp record de doar un an și jumătate.” (http://ro.wikipedia.org/wiki/Automobile_Dacia_S.A.)

,,În anul 1999 se demarează procedurile de analiza și evaluare a SC Automobile Dacia Sa în vederea privatizări.

Iată ce declara Radu Sârbu, președintele Fondului Proprietății de Stat (F.P.S.), de la acea dată, cu privire la privatizarea SC Automobile Dacia SA:

,,În toamna anului 1998, când F.P.S. a lansat oferta de privatizare a uzinelor DACIA, și-au manifestat interesul Hyundai, Volkswagen și Renault. Lucrurile au fost însă tranșate de către premierul Radu Vasile, care – vizitând Franța în luna octombrie – a declarat la Paris, spre stupoarea noastră, a celor implicați în procesul de privatizare, că "RENAULT va cumpăra Automobile Dacia SA”.

    În aceste circumstanțe, rămas singur la masă cu F.P.S., Renault și-a jucat foarte bine cartea. Marja de manevră a părții române a fost foarte mică și – în ciuda strădaniei specialiștilor Fondului Proprietății de Stat și ai Ministerului de Finanțe – Renault a reușit să-și impună condițiile: un preț foarte mic și facilități fiscale mari. Ratarea privatizării însemna colapsul uzinei, cu impact devastator în industriile orizontale si pierderea a 100.000 de locuri de muncă.

Dacă, în același an, Renault plătise 6 miliarde de dolari pentru 36,8% din NISSAN, care avea și datorii uriașe (22 miliarde dolari), pentru 51% din DACIA a dat mai puțin decât o sutime: 50 milioane dolari. În plus, pentru cinci ani, a obținut facilități fiscale și vamale echivalente cu un credit fără dobândă de 150 milioane dolari pe an, care – derogând de la 5 legi în vigoare – au impus adoptarea unei ordonanțe de urgență” (www.bursa.ro).

Așadar în anul 1999 se încheie contractul nr. 4072/02.07.1999, între Fondul Proprietății de Stat și Renault SA, având ca obiect cesionarea unui pachet de acțiuni de 51,005% din capitalul social al SC Automobile Dacia SA reprezentând 349.754.551 acțiuni cu o valoare nominală de 0,100 ron. Contractul de privatizare prevede o serie de condiționalități și restricții ce revin cumpărătorului Renault SA, urmând ca acestea să fie monitorizate timp de 5 ani de către F.P.S.

Condițiile de realizare a investițiilor și acordarea de facilități au fost cuprinse în acte normative, H.G. nr.445/1999, H.G. nr.524/1999, H.G. nr.898/1999 și publicate în Monitorul Oficial

Dintre acestea amintim:

scutirea de la plata taxelor vamale și de la plata taxei pe valoarea adăugată a importului de bunuri, precum și scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată a bunurilor achiziționate de pe piața internă, care se constituie în active amortizabile, definite conform Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, cu modificările ulterioare, precum și a componentelor care conduc la crearea acestora, reprezentând aport în natură la capitalul social sau achiziționate din aportul în numerar la capitalul social al societății comerciale, de la data achitării integrale a prețului acțiunilor achiziționate de la Fondul Proprietății de Stat;

scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoarea adăugată a importului de echipamente tehnologice, mașini și utilaje, constituind active amortizabile conform Legii nr. 15/1994, cu modificările ulterioare, începând de la data achitării integrale a prețului acțiunilor achiziționate de la Fondul Proprietății de Stat. Lista cuprinzând aceste bunuri este prezentată în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 434/1999 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirea comercială și codurile din Tariful vamal de import al României, corespunzătoare bunurilor care se încadrează în prevederile art. 3 lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice;

scutirea de la plata impozitului pe profit pe o perioadă de 5 ani începând cu primul exercițiu financiar în care se obține profit, cu condiția ca acesta să se realizeze în maximum 3 ani de la data achitării integrale a prețului acțiunilor achiziționate de la Fondul Proprietății de Stat;

acordarea unui decalaj de 3 ani la plata taxei pe valoarea adăugată aferente comercializării pe piața internă a autovehiculelor din producția proprie, începând de la data achitării integrale a prețului acțiunilor achiziționate de la Fondul Proprietății de Stat,

acordarea unui decalaj de 3 ani la plata taxei pe valoarea adăugată aferente comercializării pe piața internă a autovehiculelor din producția proprie, începând de la data achitării integrale a prețului acțiunilor achiziționate de la Fondul Proprietății de Stat;

Condițiile de realizare a investiției firmei ”Renault”S.A. la S.C. Automobile Dacia S.A. au fost :

investiția totală în primul an, inclusiv prețul de achiziție al acțiunilor, este de minimum 129,6 milioane dolari S.U.A., din care:

35 milioane dolari S.U.A., reprezentând investiții garantate de firma ”Renault”S.A., efectuate prin aport în numerar la capitalul social al Societății Comerciale ”Automobile Dacia”S.A., vărsat în termen de maximum 90 de zile de la data achitării integrale a prețului pachetului de acțiuni achiziționat de la Fondul Proprietății de Stat;

33,4 milioane dolari S.U.A., reprezentând investiții garantate de firma ”Renault”S.A., efectuate prin majorări de capital în termen de 12 luni de la data achitării integrale a prețului pachetului de acțiuni achiziționat de la Fondul Proprietății de Stat;

11,2 milioane dolari S.U.A., reprezentând investiții din alte fonduri, efectuate în termen de 12 luni de la data achitării integrale a prețului pachetului de acțiuni achiziționat de la Fondul Proprietății de Stat.

investiția totală, inclusiv prețul de achiziție al acțiunilor, care va fi realizată în următorii 5 ani de la data achitării integrale a prețului pachetului de acțiuni ale Societății Comerciale ”Automobile Dacia”S.A., achiziționat de la Fondul Proprietății de Stat de către firma ”Renault”S.A., este de minimum 269,7 milioane dolari S.U.A., incluzând investiția menționată la lit. a).

Cuantumul investițiilor prevăzute a fi realizate de către firma ”Renault”S.A., defalcat pe fiecare an, a fost :

Tabelul 4.1 Investițiile realizate de Renault SA – defalcare pe ani

Sursă: Monitorul Oficial 260/07.06.1999

,,Creșterea exporturilor în 2011 într-o măsură importantă poate fi pusă pe seama producției de automobile din cadrul companiei Dacia Renault, care nu și-a stopat producția în perioada de vacanță, în condițiile în care exporturile de mașini și echipamente de transport dețin o proporție de circa 40% din exporturile totale de mașini și echipamente de transport. Uzinele Dacia Renault reprezintă una din societățile comerciale de importanță macroeconomică strategică, denumită și societate „sistemică” care exportă o proporție de 90% din producție și reprezintă în jur de 10% din valoarea totală a exporturilor românești, contribuind cu 1% la creșterea PIB în România. De altfel, creșterea economică a României, în prezent, este dependentă de contribuția câtorva mari companii private cum sunt Dacia Renault, Sidex, Petrom etc.” (http://svacex.steconomiceuoradea.ro)

Tabel 4.2 Comparație SC Automobile Dacia SA înainte de privatizare – anul 1999 cu SC Automobile Dacia SA după privatizare – anul 2013

Analizat în detaliu, contractul de privatizare semnat cu Renault SA, ridică câteva semne de întrebare:

Prețul obținut ca urmare a cesionării unui pachet de acțiuni de 51% din capitaul social al SC Automobile Dacia SA, ar fi putut fi maximizat dacă semnarea contractului ar fi fost facută fără a oferi facilități fiscale și alte condiționalități?

Care a fost valoarea totală a facilităților fiscale (taxe vamale, TVA, etc.) oferite de statul român pentru întreaga perioadă de monitorizare?

O radiografie succintă a contractului de privatizare, dar și analiza indicatorilor de export conduc către afirmația că evoluția SC Automobile Dacia SA după încheierea contractului de privatizare, a fost una pozitivă, fiind în concordanță cu obligațiile asumate, toți indicatorii economici înscrindu-se într-un trend crescător.

4.2 S.C. ARO S.A. – de la renume la eșec

A doua mare companie producătoare de mașini din județul Argeș a fost SC Aro SA. Spre deosebire de Automobile Dacia SA (ce a avut la bază un acord ce prevedea că autoturismele vor fi produse sub licența Renault), Aro SA a reprezentat un concept românesc sută la sută. (de reformulat)

,,Marian Bădiță a fost inginer de concepție la mașina 100% românească povestește: am proiectat Aro 24 din bară în bară. Ne-am inspirat după Fiatul Campagnola. Pe atunci, mașina noastră era pe locul patru în lume la capitolul autoturisme de teren, conform revistelor de specialitate ale timpului. Clasamentele se făceau ținând cont de cifrele de vânzări și de aria de extindere în lume. Aro venea după Jeep-ul american, Land Rover-ul britanic și Toyota japoneză.

În cei 49 de ani de activitate, uzina Aro Câmpulung Muscel a produs peste 380.000 de autoturisme. Aro se vindea în Africa, America de Sud (Columbia a importat cele mai multe mașini Aro), în Europa (cu precădere în Cehoslovacia și Republica Democrată Germană), în țările arabe, SUA, Canada. Practic, din trei mașini care ieșeau pe poarta fabricii, două mergeau la export.

Colaborarea cu Statele Unite ale Americii a început în anii '70. Americanilor le-a plăcut designul dur al Aro și chiar au trimis motoare Ford, pentru ca inginerii români să învețe să producă motoare mai performante.” (www.adevarul.ro)

Dupa mai multe analize, în anul 2003 se concretizează primul pas de a privatiza Aro SA; nivelul ridicat al datoriilor la bugetul de stat, dar și lipsa resurselor financiare de a investi în retehnologizarea companiei, rentabilitatea economică scăzută au fost doar câteva din principalele motivații.

Astfel, în data de 26.09.2003 se semnează contractul nr. 45 cu CROSS LANDER U.S.A. INC. (în prezent GLOBAL VEHICLES USA INC) pentru două categorii de acțiuni: cele 7.256.816 de acțiuni deținute în proprietate de Autoritate la ARO, pachet reprezentând 68,703% din capitalul social al societății și acțiunile suplimentare rezultate din conversia creanțelor furnizorilor de utilități asupra SC ARO SA. Ulterior semnării contractului de privatizare 45/26.09.2003, a urmat o serie de acte adiționale prin care se modificau diferite clauze, precum: 1/23.10.2003, 2/23.12.2003, 3/05.01.2004, 4/18.06.2004, 5/29.09.2004, 6/01.11.2004, 7/20.12.2004, 8/18.02.2005, 9/10.03.2005, 10/15.03.2005 si 11/19.05.2005.

Un aspect deosebit de important și lipsit de transparență îl constituie selectarea investitorului CROSS LANDER U.S.A. Inc.

,,La începutul discuțiilor, în primul proces verbal este consemnat faptul că oferta de cumpărare a acțiunilor statului la ARO a fost depusă de firma Cross Lander USA. Oferta americanilor era formată din documentele de precalificare, documentele de participare, oferta financiară și oferta tehnică. După ce s-a deschis plicul cu actele de precalificare, Comisia de negociere a Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului a constatat că documentele depuse erau „elaborate pentru o altă companie decât aceea care a depus oferta și anume Lacaro Auto Distributors Inc.” (Evenimentul Muscelean, 2015)

Legislația în materia privatizărilor prevedea cerințe exprese cu privire la verificarea bonității investitorului, dar și a companiei selectate, un istoric, dar și garanții suplimentare, evoluția procesului de privatizare plasează grave semne de întrebare cu privire la aceste aspecte.

Conform ziarului Evenimentul Muscelean, a fost necesară întrunirea comisiei de privatizare de 8 ori pentru a se putea clarifica numele companiei americane. „În sfârșit, în procesul verbal de negociere nr.8, încheiat la data de 27 august 2003, ora 12.00, găsim mențiunea că „domnul John Perez aduce la cunoștință Comisiei de negociere că numele ofertantului a fost modificat din Lacaro Auto Distributors Inc. Cross Lander USA în Cross Lander USA Inc., prezentând certificatul de schimbare de nume în original. Cu toate acestea, atât procesul verbal nr.9, încheiat la data de 1 septembrie 2003, cât și procesul verbal de negociere nr.10, încheiat la data de 2 septembrie 2003, menționează în calitate de ofertant firma Lacaro Auto Distributors Inc. Cross Lander USA – încă o greșeală gravă săvârșită de Comisia de negociere a A.P.A.P.S. – ceea ce presupune persistența cel puțin a unor dubii fie asupra autenticității documentului prezentat în original de ofertant, fie asupra efectelor juridice ale acestuia. Abia după data de 15 septembrie 2003, în procesele verbale de negociere întocmite de fostul A.P.A.P.S., 7 la număr, este menționat ofertantul sub denumirea Cross Lander USA, deși trebuie precizat că, de semnat, toate aceste procese verbale sunt semnate de Lacaro Auto Distributors Inc. Cross Lander USA, prin urmare, confuzia persistă până la ultimul proces verbal final, încheiat la data de 26 septembrie 2003.”( Evenimentul Muscelean)

Prețul pentru care părțile au convenit cesionarea pachetului total de acțiuni în proporție de 68,703%, din capitalul social al Aro SA a fost de 11,4 milioane USD pentru plata salariilor restante, acoperirea debitelor comerciale și bancare ale SC ARO SA și societăților complementare de pe platforma industrială, respectiv 15,8 milioane USD pentru retehnologizarea uzinei și relansarea în fabricație a unor modele competitive de automobile de teren.

Negocierea și semnarea contractului 45/2003 a însemnat și asumarea unor obligații de către cumpărător precum:

cumpărătorul, în calitate de acționar al Societății, se obliga ca pe o perioadă de 5 ani de la data transferului dreptului de proprietate asupra Acțiunilor A.P.A.P.S. (05.01.2004) să nu determine restrângerea obiectului de activitate al societății așa cum este prevăzut în Actul constitutiv al societății la data semnării contractului, decât cu acordul prealabil scris al Vânzătorului.

cumpărătorul, în calitate de acționar majoritar al Societății se obliga să determine Societatea să realizeze o cifră de afaceri din care minimum 70% să fie obținută din obiectul de activitate al Societății, așa cum este prevăzut în Actul constitutiv al societății la data semnării contractului, timp de 5 ani de la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor A.P.A.P.S

cumpărătorul se obliga să mențină pe o perioadă de 5 ani de la data transferului dreptului de proprietate, numărul de salariați ai Societății rămas în urma disponibilizării, angajați cu contract de muncă pe perioadă nedeterminată la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor A.P.A.P.S. (05.01.2004);

cumpărătorul în calitate de acționar al societății, se obliga ca pentru o perioadă de 5 ani de la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor A.P.A.P.S. (05.01.2004) să nu decidă și/ sau să facă demersuri pentru dizolvarea sau lichidarea voluntară a Societății sau declanșarea procedurii reorganizării judiciare și falimentului la cererea debitorului, potrivit dispozițiilor legale în vigoare;

cumpărătorul se obliga să asigure gratuit și pe cheltuiala sa, know – how care este proprietatea exclusivă a cumpărătorului în domeniul producției, metodelor tehnologice (în afara licențelor), datelor de marketing, accesului la piața de desfacere, metodologiilor de calificare sau de proiectare (în afara licențelor), metodologiilor din domeniul resurselor umane, sistemelor informațională, metodologiilor în domeniul economico – financiar etc., în măsura în care nu sunt interzise fără ca acesta să reprezinte investiții asumate;

cumpărătorul se angaja să-și îndeplinească obligațiile legate de lansarea în producție a unui nou model de autoturism de teren și să pună în practică toate măsurile necesare acestei producții conform Anexei 8 la contract;

cumpărătorul, în calitate de acționar al Societății se obliga să respecte prevederile legilor privind pregătirea economiei naționale și a teritoriului pentru apărare;

cumpărătorul, în calitate de acționar majoritar, se obliga să determine Societatea că pe o perioadă de 5 ani de la data transferului dreptului de proprietate asupra Acțiunilor A.P.A.P.S., să nu înstrăineze sub nici o formă, activele proprietatea Societății specificate în Anexa nr.1, care concură la realizarea activității principale;

cumpărătorul se obliga să efectueze în Societate, din oricare din sursele de finanțare premise de legea în vigoare la data semnării Contractului, pe o perioadă de un an, începând cu data transferului de proprietate asupra Acțiunilor A.P.A.P.S., o investiție pentru protecția mediului destinată realizării obligațiilor de mediu și a măsurilor cuprinse în programul pentru conformare din Avizul de mediu pentru privatizare nr.1/16.01.2003, prezentat în Anexa nr. 5, în sumă de 600.000 USD;

pentru susținerea activității curente a Societății, Cumpărătorul se obliga să realizeze în termen de un an de la data transferului dreptului de proprietate asupra Acțiunilor A.P.A.P.S. o infuzie de capital circulant în Societate în valoare de 3.000.000 USD;

cumpărătorul va efectua în societate, din sursele permise de legea în vigoare la data semnării Contractului, pe o durată de 5 ani începând cu data transferului dreptului de proprietate asupra Acțiunilor A.P.A.P.S., investiții pentru dezvoltare în valoare de 11.900.000 USD ;

cumpărătorului se obliga ca pe o perioadă de 5 ani de la data transferului dreptului de proprietate asupra acțiunilor A.P.A.P.S. (05.01.2004) să protejeze, să promoveze și să nu înstrăineze mărcile de fabrică, de comerț sau de serviciu, brevetele sau licențele aflate în patrimoniul societății și să nu modifice firma și emblema fără acordul scris al vânzătorului.

Se poate observa cu ușurință multiplele clauze impuse, care însă nu au fost respectate.

Primul semnal de alarmă ar fi trebuit să fie solicitarea repetată a investitorului de a modifica sau amâna anumite clauze contractuale. Toate aceste obligații asumate ar fi trebuit să protejeze și să conducă către o privatizare reușită.

Astfel, la numai câteva luni de la încheierea contractului de privatizare, în urma neregulilor descoperite, dar și în urma a numeroase sesizări, Parchetul General a desfășurat o anchetă (Dosarul nr. 673/2004) de unde a rezultat următoarele:

„Prin măsurile adoptate în calitate de manager general, John A. Perez, în complicitate cu numiții Preoteasa Iustinian și Voinescu Gheorghe Ioan, a încălcat clauzele Contractului de Privatizare nr.45 din 26 septembrie 2003, ratificat la 5 ianuarie 2004, încheiat între Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (A.P.A.P.S.) și firma americană Cross Lander USA Inc. Astfel:

• Cross Lander USA Inc. nu a adus aportul de capital cu care s-a obligat să participe la retehnologizarea ARO SA;

• Cumpărătorul nu face dovada deținerii sumelor necesare acoperirii cheltuielilor contractuale, situație în care procedează la vânzarea activelor pentru obținerea lichidităților necesare prevenirii unor conflicte de muncă;

• Prin vânzarea neautorizată a unor capacități de producție a fost restrâns obiectul de activitate al societății;

• SC ARO SA a fost angajată în raporturi comerciale externe imposibil de îndeplinit.” (Evenimentul Muscelean, 2015)

În data de 26.01.2005, la nici doi ani de la semnarea contractului de privatizare în plin proces de monitorizare, se declanșează procedura reorganizării judiciare și a falimentului. Ca urmare a acestui fapt, toate obligațiile asumate, ramân fără suport (statul român prin A.P.A.P.S. calculează penalități) se declanșează numeroase litigii, se constată valorificarea unor active și astfel devine imposibil de executat gajul, mii de angajați rămân fără locuri de muncă, consecințele economice pe plan local fiind deosebit de grave.

Valoarea penalităților pe care statul român ar fi trebuit să le încaseze ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale, a neîndeplinirii clauzelor postprivatizare, dacă societatea nu ar fi intrat în faliment, s-ar fi putut estima la peste 18.000.000 USD!

Un aspect deosebit de important în evoluția activității societății Aro SA după încheierea contractului de privatizare îl deține activitatea de management. Conform datelor publicate de-a lungul vremii de către cotidianul local Evenimentul Muscelean se arăta la scurt timp după semnarea contractului de privatizare, uzina a încetat să mai prezinte bonitate pentru bănci și furnizori. În aceste condiții SC Aro SA s-a confruntat cu refuzuri din partea băncilor în vederea contractării de credite, în același timp cu refuzul furnizorilor de a mai aproviziona societatea cu materii prime și materiale cu plata la termen, societatea putându-se aproviziona doar dacă plata se efectua pe loc.

Situația prezentată mai sus a fost una extrem de gravă pentru companie în condițiile în care la SC Aro SA atât până la privatizare, cât mai ales după, lichiditățile erau ca și inexistente.

Având în vedere că posibilitățile de finanțare erau reduse ARO SA a apelat la alte variante pentru a se finanța printre care, împrumuturi de la câteva firme locale (conform presei locale), urmând ca pentru stingerea acestor datorii societatea ARO să livreze autoturisme și piese de schimb. Astfel, în contul sumelor împrumutate sau al materiilor și materialelor ARO a trebuit să livreze autoturisme și piese de schimb la prețuri absolut derizorii, de trei-patru ori mai mici decât cele de pe piață.

Însă metoda compensării folosită a condus societatea Aro la acumularea de datorii de sute de miliarde de lei și în final la faliment.

Pe lista neagră a firmelor-căpușă care au contribuit la falimentarea Uzinei Aro regăsim (conform datelor publicate în Evenimentul Muscelean):

• IATSA Câmpulung – rețea de service-uri. Prin IATSA Câmpulung au fost efectuate majoritatea importurilor de motoare pentru ARO, Toyota și Andoria. Tot prin IATSA Câmpulung au fost livrate autovehiculele ARO care au făcut parte din comenzile guvernamentale: ARO pentru Parlament, pentru Ministerul de Interne, MApN, microbuze pentru elevi, comandă a MEC (Ministerul Educației și Cercetării), pentru ROMSILVA. Mai mult, rețeaua de service-uri IATSA a asigurat și service-ul garanției și postgaranției autovehiculelor ARO comecializate prin IATSA;

• SC "Aladin" SRL Galați – firma prin care conducerile ARO achiziționau tablă pentru caroseriile ARO, ocolind producătorul direct, Combinatul Siderurgic Galați. ARO are înregistrate pierderi în relația cu "Aladin" de peste 12 miliarde de lei la nivelul anilor 2000-2004;

• SC "Lazăr Company" SRL – o firmă de transport intern și internațional, prin intermediul căreia s-a achiziționat pentru ARO scule și unelte de prelucrare a lemnului în valoare de peste 12 miliarde de lei.

• "ARO France" SA – o firmă mixtă prin care ARO își exporta autoturismele pe piața franceză. ARO France a falimentat în două rânduri, lăsând de fiecare dată o gaură la ARO de câte 2 milioane de euro;

• "ARO France" Ltd. – tot o firmă mixtă care a luat locul firmei "ARO France" SA. La fel ca prima, și ARO France Ltd. a falimentat tot de două ori, lăsând un prejudiciu uzinei ARO de peste 2 milioane de euro, sume niciodată recuperate de la partea franceză.

• SC "Selena" SRL – firma prin intermediul căreia s-au livrat peste 30.000 tone de utilaje la prețul de 2.500-3.000 lei/kg la fier vechi, prețul pieței fiind de 7.000-8.000 lei/kg de fier vechi;

• SC "Pomi Com Total Grup" SRL – firma ARO s-a aprovizionat cu materii și materiale, uzina oferind în compensare autoturisme și piese de schimb de zeci de miliarde.

• SC "Pentarom" – firma care a împrumutat în mai multe rânduri Uzina ARO, primind în compensare autoturisme și piese de schimb tot de zeci de miliarde de lei;

• SC "Auto ARO Group" – prin ARO se importa motoarele "Andoria". În contrapartidă, se oferea autoturisme și piese de schimb ARO. Tot în compensare, dar pentru reclamă, ARO a oferit piese de schimb și autoturisme în valoare de miliarde de lei;

• SC "PIC" SRL Pitesti, a împrumutat ARO cu diferite sume.

• SC "Interexpres" este o altă firma care a împrumutat ARO, primind în compensare importante cantități de piese de schimb;

• "Hotel Muscel", a împrumutat uzina cu peste 1,5 miliarde de lei.

Deși au trecut 10 ani de la începerea procedurii de faliment nici până astăzi procedura nu este finalizată.

Rolul lichidatorului în acest caz s-a dovedit a fi unul foarte dificil, dar și ineficient. Pe de o parte a trebuit să suporte rigorile sociale survenite ca urmare a miilor de locuri de muncă pierdute, iar pe de altă parte valorificarea activelor a condus la dispariția celui mai mare agent economic local.

Astăzi, rolul cel mai important îi revine lichidatorului SC Aro SA care pe lângă valorificarea activelor și închiderea procedurii, trebuie să găsească persoanele ce se fac vinovate pentru închiderea activității ARO SA. Unul din motivele pentru care societatea nu a reușit să își eficientizeze activitatea economică subzidă în încheierea contractelor neoneroase de către cei care ar fi trebuit să-i vegheze prosperitatea; fără contracte de export și cu cereri tot mai puține din țară, drumul inevitabil a fost dirijat către faliment.

Tabel 4.3 Comparație SC Aro SA înainte de privatizare – anul 2003 cu SC Aro SA după privatizare – anul 2013

Sursă: prelucrare personala

Din analiza comparativă a celor mai mari companii din industria constructoare de autoturisme din județul Argeș: Automobile Dacia SA și Aro SA s-au desprins câteva elemente esențiale ce conturează tabloul procesului de privatizare, și anume:

atât în primul caz, cât și în al doilea caz, politicul a avut un rol esențial în alegerea investitorului;

ambele procese de privatizare au fost lipsite de transparență și competitivitate;

ambele societăți aveau tehnologia învechită și un volum mare al datoriilor si personal supradimensionat;

strategiile de privatizare pentru ambele societăți s-au bazat pe găsirea unui investitor strategic;

lipsa unei competiții a condus la plafonarea prețului pentru pachetul de acțiuni ceea ce a condus totodata și la creșterea gradului de risc în caz de eșec;

o primă condiție esențială pentru a avea o privatizare de succes se pare că subzidă în seriozitatea investitorului și într-o analiză temeinică a evoluției financiare a investitorului;

o a doua condiție esențială constă în notorietatea bună a investitorului;

un proces de privatizare trebuie desfășurat în termeni scurți și cu precizie, urmărindu-se cu mare atenție atingerea indicatorilor stabiliți prin strategia de privatizare.

concurența neloială constituie poate de departe cel mai important factor în succesul unei privatizări. De aceea considerăm că pe de o parte, criteriile de selecție ale investitorilor strategici bazate pe cerințele minime de 5-10 ani de experiență în același domeniu pot conduce către eliminarea unor investitori ce au șanse să continue și să dezvolte o companie. Pe de altă parte aceste criterii, pot constitui motivul pentru care acel investitor să diminueze sau chiar să închidă activitatea acelei companii.

Cu siguranță astăzi am fi avut alți indicatori economici dacă ambele procese de privatizare s-ar fi încheiat pozitiv.

Putem afirma că privatizarea Automobile Dacia SA a fost una de succes, ea contribuind direct la dezvoltarea economică atât pe orizontală, cât și pe verticală a județului Argeș, dar și la dezvoltarea ramurei industriale constructoare de mașini și nu numai.

Un aspect deosebit de important, tot ca urmare a procesului de privatizare, îl reprezintă ponderea exportului de autoturisme în economia românescă:

Funcția strategică a exporturilor, de factor de creștere economică sustenabilă trebuie coroborată, în mod complementar și compatibil, cu cea a consumului intern intermediar și final al agenților economici, populației și administrației publice.

Exporturile din industria constructoare de mașini au contribuit substanțial la creșterea PIB, și nu în ultimul rând, a calității și bunăstării populației, însă nu trebuie ignorat faptul că o bună parte sau în totalitate din profiturile realizate de firmele românești cu participare de capital străin poate fi repatriat de aceea este important să se pună un accent mai mare asupra dezvoltării companiilor românești cu capital românesc;

Firmele cu capital străin din România care dețin o poziție dominantă în majoritatea sectoarelor economice, au o contribuție la creșterea economică prin ocupare, salarii și impozite pe care le generează.

Având în vedere toate aspectele analizate, dar și concluziile menționate, credem cu tărie că ar fi trebuit depuse toate eforturile pentru a preîntâmpina falimentul companiei Aro SA, dar și pentru maximizarea procentului ratei de succes.„ (Chiriac, C., Cornescu, V., Pitești, 2014)

4.2. Privatizarea și șomajul (model econometric)

Lipsa investițiilor și a intervenției statului în domenii prioritare precum: sănătate, educație, cercetare, etc., au condus în ultimul timp către servicii slabe, un număr tot mai mare de asistați sociali, creându-se astfel o presiune tot mai mare asupra bugetului statului.

Șomajul este un concept al cărui conținut continuă să fie înțeles și interpretat în moduri diferite. Cea mai frecventă întrebuințare a termenului se referă la o anumită situație a unor oameni capabili de muncă, care însa nu își găsesc un loc de muncă. În esență șomajul este un fenomen economic, care presupune depășirea cererii de forță de muncă de către ofertă. Oamenii apți de muncă aflați în această situație sunt numiți în mod curent șomeri. (Florea, A., Note de curs, 2009)

Pentru a determina dacă între cele două variabile există legătură atât la nivelul eșantionului, cât și la nivelul populației totale vom aplica metodologia VAR.

Metodologia econometrica utilizata în acest studiu este cea a vectorului autoregresiv (VAR). Am ales aceasta abordare intrucat fenomenele macroeconomice sunt sisteme dinamice complexe cu feed-back si cauzalitate reciproca, analiza de tip VAR fiind in masura sa suprinda interdependetele dintre variabile.

Analiza de tip VAR se concretizeaza in urmatoarele tipuri de rezultate:

Analiza cauzalitatii de tip Granger

Functia impuls raspuns

Descompunerea variatiei.

Testul de cauzalitate Granger indica ce variabile pot fi utilizate pentru pentru prognoza altor variabile. Putem spune ca X cauzeaza in sens Granger pe Y daca o prognoza a lui Y realizata pe baza unui set de informatii care cuprinde istoria lui X este mai buna decât o prognoza care nu ia in considerare istoria lui X.

Testul de cauzalitate Granger aplicat pentru Numarul de contracte de privatizare si Numarul somerilor inregistrati arata ca exista o relatie de cauzalitate atat de la Numarul de contracte catre Numarul de someri cat si invers (cauzalitate reciproca) pentru un numar de lag-uri = 1 si de la Numarul de contracte de privatizare catre Numarul somerilor inregistrati pentru un numar de lag-uri = 2, ceea ce inseamna ca evolutia celor doua variabile in timp este strans legata una de alta.

Tabel 4.4

Tabel 4.5

Pentru a vedea daca exista o relatie de echilibru pe termen lung intre variabilele studiate (Numar de contracte de privatizare si Numarul somerilor inregistrati) vom estima un model VAR.

Primul pas in demersul nostru va fi sa testam stationaritatea seriilor de date utilizate si in acest sens vom utiliza testul ADF de detectare a radacinii unitate. Testul ADF estimeaza urmatoarea ecuatie:

∆y_t=a_0+γy_(t-1)+∑_(i=2)^p▒〖β_i ∆y_(t-i+1)+ϵ_t 〗

Daca coeficientul atunci ecuatia (1) este in intregime in prima diferenta si seria de date are radacina unitate.

Am aplicat testul ADF cu ajutorul Eviews pentru cele doua serii de date iar rezultatele sunt prezentate in continuare.

Numar de someri.

Tabel 4.6 Număr de șomeri

Sursa:

Numar de contracte de privatizare

Tabel 4.7 Numar de contracte de privatizare

Testul ADF indica faptul ca cele doua serii de date sunt stationare (Numarul de someri pentru un nivel de semnificatie de 10%), deci ambele serii sunt I(0). Stationaritatea celor doua serii de date valideaza rezultatele testului de cauzalitate Granger. Daca cele doua serii de date nu earu stationare, testul de cauzalitate Granger era valid doar in conditiile in care seriile exista o relatie de cointegrare intre ele.

Am construit in continuare un model VAR care este o abordare econometrica standard in domeniul modelarii seriilor de timp in principal deoarece nu face nici o prezumptie despre care dintre variabile sunt exogene, considerand toate variabilele ca fiind endogene.

Pentru a specifica modelul VAR trebuie sa decidem cate lag-uri sa includem in model. In acest scop am folosit criterii informationale (SBIC, AIC, HQ si FPE) precum si teste de specificare a modelului.

In continuare sunt prezentate rezultatele testelor de determinare a numarului de lag-uri.

Dupa cum se poate observa, toate criteriile (mai putin AIC) indica un singur lag. Forma generala a unui model VAR este:

Y_t=B+A_1 Y_(t-1)+A_2 Y_(t-2)+⋯+ A_p Y_(t-p)+ε_t

In cazul nostru p=1, deci modelul VAR va fi :

Y_t=B+A_1 Y_(t-1)+ ε_t

unde Y_t reprezinta vectorul variabilelor analizate.

Estimarea coeficientilor modelului VAR cu ajutorul EViews este redata in continuare:

Modelul VAR in cazul variabilelor analizate de noi poate fi scris astfel:

Someri(t) = 49499.32 + 0.979161Someri(t-1) -423.6779 Contracte(t-1) + eps(t)

Contracte(t) = -175.9671 + 0.000354Someri(t-1) + 0.323874Contracte(t-1) + eps(t)

Valoarile lui R2 (0.77 pentru prima ecuatie si 0.43 pentru a doua ecuatie) arata ca modelul estimat este semnificativ. Modelul VAR estimat indica o corelatie semnificativa dintre numarul de someri din perioada curenta si numarul de contract de privatizare din perioada anterioarala un nivel de semnificatie de 5% (t=2.73). De asemenea, se constata ca atat numarul de someri cat si numarul de ocntracte de privatizare au un comportament autregresiv. (t =8.00 respectiv t=2.33).

Valorile reziduurilor din cele doua ecuatii sunt reprezentate grafic mai jos. Din grafice se poate observa ca cele doua reziduuri sunt stationare. Testele Portmanteau si LM indica absenta autocorelarii in erori ceea ce confirma faptul ca modelul VAR estimat este corect.

Modelul VAR construit este un model stabil, radacinile polinomului caracteristic fiind toate in interiorul cercului unitate, dupa cum se poate observa din figura urmatoare.

Functia impuls-raspuns (functia de raspuns la soc) descrie efectul unui soc aplicat unei variabile asupra valorilor viitoare ale fiecarei variabile din sistem. Functia impuls-raspuns urmareste traiectoria acestui efect în timp. Informatiile oferite de aceasta functie se refera la semnul raspunsului (pozitiv sau negativ) si la persistenta efectelor diverselor socuri asupra sistemului.

Functia impuls-raspuns a Numarului de someri in functie de Numarul contractelor de privatizare este redata mai jos. Se poate observa ca un impuls in variabila ”Numarul contractelor de privatizare” egal cu o deviatie standard conduce pe termen scurt la scaderea numarului de someri, dar pe termen lung sistemul se re-echilibreaza.

Descompunerea variației ofera informatii referitoare la importanta relativa a fiecarui soc (impuls sau inovatie) în ierarhia efectelor asupra variabilelor din sistem. Deoarece inovatiile sunt impredictibile prin natura lor, acestea pot conduce la variatii care nu sunt anticipate (erori de prognoza) a variabilelor analizate. Descompunerea variatiei consta in calculul proportiei din total variatie care se datoreaza socurilor provenite de la fiecare variabila, fiind utila pentru evaluarea importantei relative a cauzelor ce actioneaza asupra unei variabile macroeconomice.

In cazul modelului nostru descompunerea variatiei este redata in continuare.

Aceste rezultate arata ca aproximativ 75% din variatia seriei numarului de someri este explicata de inovatiile proprii si numai 25% de inovatiile in numarul de contracte de privatizare la un orizont de 3 ani in timp ce la un orizont de 10 ani proportia devine 61% – 39%. Situatia este asemanatoare si pentru variatia numarului de contracte de privatizare: la un orizont de 3 ani 78% din variatie este explicata de inovatiile proprii iar la un orizont de 10 ani 72% este explicata de inovatiile proprii.

Concluzii

Capitolul V. Direcții de finalizare a procesului de privatizare

,,Transformările care au avut loc în România și în celelalte țări est – europene(..) au fost în strânsă legătură cu schimbările instituționale desfășurate în proporții neașteptate prin consecințele lor asupra dereglajelor vieții economice și sociale. Acest proces revoluționar însă nu a fost studiat cu suficientă profunzime pentru a se fi putut trage la timp toate concluziile necesare, iar atunci când specialiștii au analizat și formulat soluțiile necesare, decidenții politici, de cele mai multe ori nu au ținut seama de acestea. Poate cel mai concludent exemplu în acest sens este acela al ,,Schiței privind strategia înfăptuirii economiei de piață în România”, din mai 1990, la care (sub coordonarea acad. Tudorel Postolache) și-au adus contribuția peste 2.000 de specialiști. Din păcate, nici privatizarea și nici celelalte acțiuni practice prevăzute în documentul menționat nu s-au desfășurat în conformitate cu ritmul și coerența preconizate.” (Aurel Iancu, Politică și economie, pg. 191)

Cea mai importantă instituție din România, în funcție de numărul mare de companii privatizate, a fost A.V.A.S. (sub diferitele ei denumiri). De-a lungul timpului au mai existat și alte instituții care au privatizat diverse companii (Ministerul Economiei, Ministerul Transporturilor, ADS) însă nu au avut aceeași anvergură.

Astăzi instituția A.A.A.S. este perimată, nedistingându-se în segmentul de specialitate, am putea spune că mai degrabă gestionează găurile negre ale economiei românești (Bancorex, FNI, Fondul Dunărea și numeroase litigii izvorâte) secătuind resursele obținute din activitatea de postprivatizare.

Economia românească are nevoie de o revigorare, de un nou motor de atragere de capital atât de pe piața internă, cât și de pe cea externă.

Administrarea celor 600 de companii la care statul (prin A.A.A.S. sau ADS sau alte ministere) nu mai deține pachetul de control se face greoi, procesul fiind unul lipsit de transparență, statul acționând ca și un acționar captiv.

Din analiza datelor furnizate de A.V.A.S. și ADS se observă că statul nu a reușit decât într-un procent foarte mic (puțin mai mult de 1%) să valorifice în ultimii doi ani, pachetele de acțiuni, lucru datorat lipsei de informații, dar și numeroaselor probleme cauzate de aspectul juridic, și nu numai. Dacă vom continua în ritmul acesta probabil că ne vor mai trebui încă 20 de ani pentru finalizarea procesului de privatizare în Romania.

Veniturile obținute din dividendele companiilor la care statul nu mai deține pachetul de control nu mai pot justifica economic activitatea autorităților, de aceea este nevoie ca statul să renunțe la controlul acestor societăți comerciale și să lase piața să decidă.

Fondul Român de Valorificare urmează a finaliza procesul de privatizare în România putând contribui la creșterea economică a României. De asemenea, el poate sprijini unele companii care se confruntă cu dificultăți financiare și care au un potențial major de creștere.

Credem că acest FRV va reprezenta un plus pentru finalizarea privatizării în România, pentru așezarea economiei românești pe o cale firească de dezvoltare în contextul pieței concurențiale.

Este timpul să se încheie acest proces, este important ca România, în ceea ce privește privatizarea, să dea un semnal pozitiv Uniunii Europene, dar și românilor, prin măsuri de reducere a birocrației, de încurajare a pieței de capital, ușurare a poverii fiscale, încurajarea investitorilor .

Acest Fond Român de Valorificare va da semnalul că sectorul privat este tot mai puternic și mai pregătit pentru competitivitate.

Direcții de finalizare a procesului de privatizare în România

La ora actuală finalizarea procesului de privatizare se impune ca o necesitate acerbă atât din punct de vedere economic, cât și ca obligații asumate în fața organismelor internaționale. Diminuarea participației statului, reducerea arieratelor înregistrate în cadrul companiilor de stat, eliminarea activităților sau activelor conexe sunt doar câteva măsuri ce și-ar găsi rezolvarea prin această privatizare indirectă. Prin alocarea liberă a resurselor, în conformitate cu legile pieței, pe termen lung, privatizarea ar fi trebuit să creeze mai multe locuri de muncă, conducând la o economie românească deschisă, competitivă, principalul susținător al creșterii economice.

Activele statului român, astăzi sunt administrate dispersat prin diferite instituții care sunt în subordinea executivului. Astfel, diluarea și disiparea societăților comerciale cu capital de stat la diverse instituții de stat a avut ca effect încetinirea procesului de privatizare, cu efecte negative în economia românească: creșterea arieratelor la bugetul de stat, încetinirea progresului industrial, precum și scăderea competitivității produselor românești pe piețele externe.

Un prim pas pentru a degreva bugetul de stat de o povară financiară și de a eficientiza activitatea de valorificare a activelor statului constă în unificarea tuturor participațiilor statului ce nu se încadrează în categoria celor strategice sub umbrela unei singure instituții.

După mai bine de 20 de ani de la începuturile privatizării în România încă mai sunt peste 600 de pachete la care statul nu deține pachetul de control, ce încă așteaptă identificarea unei metode de valorificare.

Crearea unei societăți listată pe o piață reglementată, pentru administrarea și valorificarea acestor pachete minoritare, într-un mod transparent, competitiv și eficient, constituie soluția optimă pentru degrevarea instituțiilor publice ce dețin în administrare astfel de pachete de acțiuni creându-i-se premisele punerii cu adevărat în valoare a acestei avuții.

Obiectivul este de a crea un instrument de investiții și de sprijinire a politicii economice a statului folosind resursele reziduale (pachetele de acțiuni la care statul nu deține controlul) pentru detensionarea economică și crearea de lichidități.

Acest instrument presupune înființarea unei companii(instituții???) pe care o vom denumi generic ,,Fondul Român de Valorificare”, societate pe acțiuni, organism de plasament colectiv în valori mobiliare, sub forma unei societăți de investiții de tip închis cu personalitate juridică română în conformitate cu Legea nr. 297/2001, legea pieței de capital. Entitatea nou creată fiind definită conform art.114, alin(1), lit.b.

În prima etapă se vor întocmi protocoale cu instituțiile/ministerele ce dețin în portofoliu companii la care Statul nu mai deține pachetul de control apoi se va pregăti cadrul legal pentru stabilirea atribuțiilor și obligațiilor.

Fondul Român de Valorificare (FRV) va fi deținut la început în întregime de către stat.

În etapa următoare F.R.V. va fi listat la Bursa de Valori București prin metoda ,,ofertă publică secundară”, iar Statul va vinde treptat întregul pachet de acțiuni pe care îl va deține la acestă companie.

Drept urmare se va realiza o vânzare indirectă a pachetelor minoritare de acțiuni deținute de A.A.A.S., A.D.S. și alte ministere, ce dețin în administrare astfel de pachete. Un beneficiu secundar al înființării F.R.V. va fi degrevarea statului de procesele juridice pe care le are în derulare cu acționarii majoritari ai companiilor unde statul deține calitatea de acționar minoritar.

Prin această metodă de privatizare indirectă, statul realizează o vânzare transparentă la un preț de piață a unor acțiuni care reprezintă suma unor pachete minoritare de acțiuni care altfel sunt foarte greu de valorificat.

Prin listarea și vânzarea acțiunilor F.R.V. pe o piață reglementată statul poate elimina influența mediului politic asupra procesului de privatizare și este eliminat riscul corupției care ar putea apărea în astfel de cazuri.

F.R.V. prin profilul de activitate va fi o sursă de investiții și de lichidități într-o perioadă în care economia românească a fost greu încercată, va da un impuls de a se crea locuri de muncă, de atragere a capitalului străin în România.

F.R.V. își va finanța activitatea prin vânzarea pachetelor de acțiuni pe care le va avea în portofoliu. După obținerea de lichidități, F.R.V. va putea investi în alte titluri financiare, conform legii. De asemenea, el va putea atrage opțional, credite bancare pentru activitatea curentă, nu în scopuri investiționale.

Corecta și buna funcționare a F.R.V. necesită și respectarea unor reguli prudențiale privind politica de investiții, cele mai importante fiind următoarele:

politica de investiții trebuie în mod expres prevăzută în actul constitutiv și va respecta limitele investiționale stabilite de lege;

nu va deține mai mult de 15-20% (sau 10-15%) din activele sale în valori mobiliare și instrumente ale pieței monetare neadmise la tranzacționare cu excepția obligațiunilor de Ministerul de Finanțe și a titlurilor de stat;

poate investi în depozite bancare în conformitate cu art 101 din legea pieței de capital;

nu poate deține mai mult de 10% din activele sale emise de un singur emitent;

nu va deține mai mult de 10% din activele sale în valori mobiliare sau alte instrumente emise de entități care sunt constituite sau aparțin aceluiași grup;

va putea deține instrumente ale pieței monetare și obligațiuni corporatiste numai în instituții financiare sau corporatiste care au un rating de cel puțin ,, Investment Grade” așa cum sunt calificare acestea de către agențiile de rating internaționale.

Dintre instrumentele financiare în care F.R.V. ar putea investi sugerăm următoarele:

valori mobiliare tranzacționate pe o piață reglementată (Bursa de Valori București) sau dintr-un alt stat membru al U.E;

instrumente ale pieței monetare tranzacționate pe o piață reglementată;

valori mobiliare non emise cu condiția ca emisiunea să conțină un aranjament ferm privind admiterea la tranzacționate, la o Bursă sau pe o altă piață reglementată care funcționeză regulat și este recunoscută și deschisă publicului iar alegerea Bursei să fie aprobată de Autoritatea de Supraveghere Financiară (A.S.F.) ori să fie prevăzută în actul constitutiv al F.R.V.;

alte titluri financiare pentru care F.R.V. se califică conform legii.

Concluzii

În cunoașterea adevărului trecutului și analizei prezentului, încă de la începutul acestei cercetării am enunțat faptul că istoria are și va avea mereu un loc aparte, că ea nu trebuie ignorată ci, dimpotrivă, trebuie atent studiată.

Paul Samuelson, reprezentant de seamă al școlii neoclasice și considerat de multă lume, cel mai mare economist al ultimei jumătăți de secol, ale cărui teorii au adus o contribuție importantă la dezvoltarea economiei, dar și la orientarea politicilor economice după al doilea război mondial, întrebat de către un jurnalist în iunie 2009:,,Ce i-ați spune cuiva care vrea să devină student la științe economice?“, el a dat un răspuns neașteptat: ,,Ei bine, probabil că este o schimbare față de ceea ce aș fi răspuns când eram foarte tânăr. Să trateze cu un respect foarte sănătos studiul istoriei economice, fiindcă aceasta este materia primă din care vor ieși toate deducțiile sau testările sale.” (Conor Clarke)

Criza economică declanșată în 2007-2008 în Statele Unite ale Americii, propagată inevitabil și în România, a scos la suprafață vulnerabilitățile sistemelor economice, a provocat economiștii să găsească soluții pentru contracararea efectelor, redresare și a adus în prim plan efectele globalizării.

O analiză succintă a lui Nouriel Roubini arată că ,,oricât de prost arată lucrurile în Statele Unite, perspectivele pe termen mediu ale Zonei Euro și ale Japoniei s-ar putea să fie tot atât de proaste, dacă nu și mai și. În ambele regiuni, redresarea va fi în formă de U, din multe motive.

Mai întâi, potențial rata de creștere a Zonei Euro, ca și cea a Japoniei (în jur de 2%), este mai scăzută decât cea a Statelor Unite. În al doilea rând, aceste țări vor avea dificultăți mari în a contracara efectele crizei cu ajutorul politicii fiscale: chiar și înainte de 2007, ele înregistrau mari deficite fiscale și aveau volume mari de datorie publică, în raport cu PIB-ul național. În al treilea rând, aceste țări se confruntă cu greutăți serioase pe termen scurt, cât și pe termen lung: un ritm slab de creștere al productivității și populații îmbătrânite. Niciuna din aceste probleme nu se lasă ușor rezolvată. (Economia crizelor, pg. 469)

În România, criza economică a fost declanșatorul unor politici fiscale impovărâtoare pentru mediul de afaceri, dar și o frână în calea continuării procesului de privatizare și așa foarte greu încercat.

Așa cum am arătat în primele două capitole o condiție esențială pentru a putea discuta de un proces de privatizare de succes, o reprezintă un cadru legislativ coerent și transparent în materie de drepturi de proprietate.

Sincopele înregistrate în ceea ce privește ritmul de privatizare se datorează cu prioritate cadrului legislativ și sistemului fiscal.

Dacă ar fi existat un cadrul legislativ care să oblige la un proces de privatizare limitat în timp, care să prevadă reguli clare și simple în ceea ce privește drepturile de proprietate, probabil că rata de success a procesului de privatizare din România nu ar fi fost 22,32%, ci 50%.

Astăzi, datorită ambiguităților legislative, se înregistrează sute de litigii cu privire la drepturile de proprietate.

Întrucât marea majoritate a companiilor au fost privatizate fără a deține titluri de proprietate asupra terenurilor (acestea fiind transferate în administrare noilor cumpărători fără a se percepe chirie, existând doar obligația de a majora capitalul social în favoarea statului) astăzi ne confruntăm cu o situație neclară în ceea ce privește dreptul de proprietate.

Începând cu anul 1992 și până astăzi au fost emise, mai bine de 6.200 de titluri de proprietate.

România a beneficiat de premisele unei restructurări fructuoase. ,,A beneficiat de o bază, care după închiderea unităților neproductive, ar fi putut asigura startul spre modernizarea industriei; a existat o infrastructură care după abandonarea proiectelor megalomaniace ar fi putut constitui un punct de plecare spre mai bine. Exista un potențial turistic demn de remarcat și un export bazat pe piețe de desfacere câștigate cu greu ce trebuiau păstrate cu orice preț. Existau încă exploatări miniere și petroliere care, modernizate, ar fi asigurat parte din necesarul național de cărbune, țiței, aur, cupru sau gaze naturale.” (Reprofesionalizarea României, Institutul de proiecte pentru Inovație și Dezvoltare, pg.50)

Propuneri

În urma analizei desfășurate am observat că sectorul industriei a scăzut dramatic odată cu începerea procesului de privatizare. Studiile arată că în anul 2013 doar 11,4% din numărul total de întreprinderi este ocupat de sectorul industriei.

Procentul de mai sus este, însă unul extreme de mic în condițiile în care industria, ajută economia atât prin valoarea taxelor și impozitelor, cât și prin cei 35,8% pe care îi deține din totalul forței de muncă din România, pe lângă cei 36,3% cifră de afaceri, dar și o contribuție de 30% la formarea PIB în anul luat ca referință.

Handicapurile industriei românești deduse pot fi:

capacitatea redusă a inovării;

intensitate mare a consumului de resurse și de energie pentru a produce o unitate de PIB;

ponderea scăzută a produselor industriale high-tech, care încorporează o valoare adăugată mare.

În prezenta teză am menționat faptul că industria era unul din punctele forte ale României, însă în urma procesului de privatizare majoritatea companiilor au fost distruse, de aceea propunem o eficientizare a proceselor de privatizare prin:

Stabilirea unor criterii clare și transparente pentru a determina dacă o întreprindere de stat ar trebui să rămână în proprietatea statului.

Privatizarea întreprinderilor ce nu pot rămâne viabile pe termen mediu fără injecții puternice de capital pentru reînnoirea activelor.

Introducerea de clauze în contractul de privatizare astfel încât, în cazul falimentelor, statul să aibă drept de preemțiune la cumpărarea companiilor privatizate.

Stimularea industriilor care au ca materii prime resurse naturale disponibile în România.

Stimularea industriei alimentare pentru crearea unor lanțuri complete de producție.

Sprijinirea industriei chimice.

Analizarea oportunității redeschiderii minelor de cupru, zinc, plumb.

Analiza oportunităților care le are România în domeniul energiei și irigațiilor;

BIBLIOGRAFIE

ALAN, R., Property. The New Palgrave. A Dictionary of Economics, 1987;

ALBU, L. L., Tranziția economiei sau tranziția științei economice?, Editura Expert, București 1998;

ANGHEL, I., Investițiile străine directe în România, Editura Expert, București, 2002;

ANGHELESCU, C., ,,Dicționar de economie”, Editura Economică, București, 2001;

ATKINSON Llody, C., Economics, Richard D. Irwin Inc., Homewood, Illinois, 1982;

BARI, I., Economie mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997;

BARLETTA, N. A., 1987

BARRINGTON, M., Social Origins of Dictatorship and Democracy, Boston, 1966;

BÎRSAN, C., Drept civil. Teoria generală a obligațiilor ediția a IX-a, revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, București, 2008;

BÎRSAN, C., Drept civil.Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, 2007;

BELLI, N., Probleme economice nr.13-14-15, Academia Română, Centrul de informare și documetare economică, București, 1996;

BELLI, N., Dreptul de proprietate și mediul economic. Abordări din perspectiva tranziției în România, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 1996;

BELLI, N., Proprietatea în teoria și practica economică. Abordări conceptuale, Institutul Național de Cercetări Economice, București, 1994;

BERTHU, G., Lepage, H., La propriété c'est l'envol– vers la prospérité, Hachette, 1986;

BLAUG, M., Teoria românescă în retrosprectivă, Editura Didactică și pedagogică, București, 1992;

BOBOȘ, G., Teoria generală a dreptului (note de lectură), Editura Argonaut,1999;

BOROI, G., ANGHELESCU, A.C., NAZAT, B., Curs de drept civil. Drepturi reale principale, Ediția a 2-a revizuită și adăugită, Editura Hamangiu, 2013;

BORZA, R., Noi aspecte ale vânzării activelor societăților comerciale și regiilor autonome conform legii nr. 99/1999, Revista Dreptul nr. 11/1999, București, 1999;

BRUCAN, S., Treptele tranziției spre capitalism, Editura Nemira, București, 1999;

BUCHANAN, J.M., Liberty, Market and State. Political Economy in the 1980’s, New York University Press, 1985;

CAPATINA, O., Coordonate juridice ale privatizării, în „Revista de Drept Comercial” nr. 3/1996, București;

CAPATINA, O., Regimul privatizării societăților comerciale cu capital de stat, în „Revista de Drept Comercial", nr. 3/1991, București;

CHALLAGE, F., Cursul de istorie al proprietății, 1958;

CHARLES, G., Curs de economie politică, București, 1925;CHELARU, E., Dreptul de preemțiune reglementat de Legea nr. 54/1998, în Revista „Dreptul" nr. 8/1998, București;

CHIRIAC, C., CORNESCU, V., Indirect privatisation – A solution for completing the privatisation process in Romania, Procedia Economics and Finance [Elsevier – 16 (2014) 4-12], Sibiu, 2014;

CHIRIAC, C., CORNESCU, V., National Economy influence on process of privatization, International Multidisciplinary Scientific Conferences on Social Sciences & Arts, Conference Proceedings, Volume IV (ISSN 2367-5659, ISNB 978-619-7105-28-5), Bulgaria, September 2014;

CHIRIAC, C., CORNESCU, V., Impactul restructurării proprietății în Romania asupra ocupării forței de muncă, Elsevier Procedia Economics and Finance, Octombrie, 2014;

CHIRIAC, C., CORNESCU, V., Privatizarea și dezvoltarea economică a județului Argeș, Management Strategies Journal, indexed by DOAJ, RePec and IDEAS, Pitești, 2014;

CIUMARA, M., Economie, politică și interesul național, Editura Expert, București, 1996;

CIUTACU, C., CHIVU, L., Evaluări și analize economice ale ajutoarelor de stat. Definire. Politici. Rezultate, Editura Expert, București, 2005;

CIUTACU, F., Drepturile și structurile de proprietate. Reglementări juridice, Probleme Economice, nr. 88-89, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 2003;

CIUTACU, F., MOROIANU, E., O încercare preliminară de inventariere: dreptul de proprietate în România, Caiet de autor, Programul “Evaluarea Stării Economiei Naționale”, CIDE, București, 1999;

CLOCOTICI, D., GHEORGHIU, GHE., Considerațiuni privind restructurarea economico-financiară prin mijloace juridice a regiilor autonome și societăților comerciale, în „Revista de Drept Comercial” nr. 4/1994, București;

COMISIA NAȚIONALĂ DE PROGNOZĂ, Evoluția sectorului privat în România, 2007;

CONSTANTINESCU, N.N., Învățăminte ale tranziției economice în România, Editura Economică, București,1999;

CONANT, M., The Constitution and the Economy, 1991;

CONOR, C., ,,An interview with Paul Samuelson, Part Two’’, Atlantic Journal, 18 iunie 2009;

CONSTITUȚIA ROMÂNIEI, Editura All Beck, București, 2004;

CORNESCU, V., (coord), Introducere în economie, Editura ACTAMI, București, 1997;

CREȚOIU, GH., CORNESCU, V., BUCUR, I., Economie, Editura C.H. Beck, București, 2008;

CROITORU, L., Funcționarea economiei și măsurarea economică, Teză de doctorat, ASE, Facultatea de Cibernetică Statistică și Informatică Economică, București, 1995;

DAIANU, D., Transformarea ca proces real. De la comandă la piață, Editura IRLI, București, 1997;

DAIANU, D., Arieratele intra-întreprinderi în economia de tranziție, Economica nr.4, 1993;

DAIANU, D., Echilibrul economic și moneda, Editura Humanitas, București, 1993;

GHEORGHE, D., Natura juridică a transmiterii acțiunilor societății comerciale cu capital de stat, în temeiul Legii nr. 58/1991 și a actelor normative emise în aplicarea acesteia, în Revista “Dreptul” nr. 8/1994, București;

DANILĂ, N., Privatizarea băncilor, Editura Economică, București, 2000;

DEAK, F., Dreptul de preemțiune, în Revista “Dreptul” nr. 7/1992, București;

DICȚIONARUL EXPLICATIV AL LIMBII ROMÂNE, Editura Univers enciclopedic gold, București, 2012;

DINGA, E., Studii de economie. Contribuții de analiză logică, epistemologică și metodologică, Editura Economică, București, 2009;

DOBRESCU, M. E., Economia socială de piață; concepte și aplicații, curs predat în februarie 2013, INCE;

DOBRESCU, M. E., Tranziția în România. Abordări ecometrice, Editura Economică, București, 2002 ;

DOBROTĂ, N., Introducere în studiul economiei, Editura Economică, București, 1997;

DOBROTĂ, N., SANDU, C., A.B.C.-ul economiei de piață moderne: Dicționar; Concepte, mecanisme, aplicații practice, București, 1991;

DOLGU, GHE., Piața de capital. Crearea proprietății și dezvoltarea economiei reale, Caiet de autor, Programul “Evaluarea Stării Economiei Naționale”, CIDE, București, 2000;

DOLGU, GHE., Considerații despre fundamentele teoretice ale planului Rugină de reformă și stabilizare economică și financiară, în “Puncte de vedere”, nr. 1/1990, CIDE, București;

ELY, Richard T., Wehrwein, G.S., Land economics, Madison University of Wisconsin Press, 1922;

ERHARD L., Politischer Foderalismus uns Wirtschaftlicher Zentralismus. Aufgabenund Grenzen Zentraler Wirtschaftswerwaltungsstellen, în Der Wirtschaftsspiegel, 1947;

FILIPESCU, I., Drept instituțional comunitar european" (ed. I (1994), a II-a (1996), a III-a (1997), a IV-a (1999)), Editura ACTAMI, București, 1994;

FISHER S., GELB, A., The Process of Socialist Economic Transformation, in Journal of Perspectives, vol. 5, nr. 4, 1991;

FRIEDMAN, M., and Rose, Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995;

FRIEDMAN, M., and Rose, Free to Choose, Harcourt Brace, Jovanovich, New Yourk, 1980;

FRIEDMAN, M., and Rose, Inflation et Systemes monetaires, Calmann-Levy, 1976;

FUSEA, S., CIUNCAN, D., Privatizarea în România, Aspecte tehnice, consecințe juridice, Editura Universul Juridic, București, 2008;

GALBRAITH, J.K., Știința economică în interesul public, Editura Politică, București, 1982;

GEORGESCU, V. Al., Corelația dintre etnologia juridică și istoria dreptului, în “Metode noi și probleme de perspectivă ale cercetării juridice”, în Lucrările sesiunilor științifice ale Academiei Române 19-21 ianuarie 1969, 2-4 iulie 1970, Editura Academiei, București, 1971;

GIDE, C., Curs de economie politică, București, 1925;

GIURESCU, D., Țara Românească în secolele XIV – XV, Editura Științifică, București, 1973;

GROSSMAN, J.S., and O.D., Hart, The Costs and Benefits of Ownership: A Theory of Vertical and Lateral Integration, in Journal of Political Economy, vol.94, no.4, 1986;

HANKE, S.H., Privatizare și dezvoltare economică, Editura Expert, București, 1992;

HANKE, S.H., Currency Boards for Eastern Europe, The Heritage Lectures, 1991;

HARMATHY, A., The Methods of Privatization, in Privatization in Eastern Europe: Legal, Economic and Social Aspects, Hans Smit și Vratislav Pechota, Editura Transational Juris Publications, New York, 1994;

HOLESOVSKZ, V., Economic Systems: Analysis and Comparison (International Student Edition, McGraw-Hill Kogakusha), Tokyo, 1977;

IANCU, A., Bazele teoriei politice economice, Editura ALL& Beck și IRLI, București, 1998;

IANCU, A., Tratat de economie, Editura Expert, București, 1992;

IANCU, A., Politică și economie, Editura Economicã, București, 1992;

INSTITUTUL NAȚIONAL DE CERCETĂRI ECONOMICE ’’COSTIN C. KIRIȚESCU’’, Tezaur, Vol.VII, Centrul de Informare și Documentare Economică, București, 1991;

INSTITUTUL DE PROIECTE PENTRU INOVAȚIE ȘI DEZVOLTARE, Reprofesionalizarea României, București, 2008;

ISĂRESCU, M.C., Reflecții economice, Editura Expert, București, 2001;

KEYNES, J.M., Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzii și a banilor, Editura Științifică, București, 1970;

KIRITESCU, C., Idei contemporane în acțiune, în colecția „Biblioteca Băncii Naționale”, Editura Enciclopedică, București, 1996;

KIRITESCU, C., Călător prin secolul XX. Memoriile unui bancher fără bani, în colecția „Biblioteca Băncii Naționale”, Editura Enciclopedică, București, 1992;

LAFARGUE, P., The Evolution of Property from Savagery to Civilization, English Edition: Swan Sonnenschein & Co., London, 1890;

LINDBLOM, C.E., Democracy & Market System, Norwegian University Press, 1988;

LINDBLOM, C.E., Politics and Markets the World’s Political Economic System, Basic Books Inc. Publishers, USA, 1977;

LIPSEY, R., CHRYSTAL, K.A, Economia pozitivă, Editura Economică, București, 1999;

MADGEARU, V.N., Curs de economie politică, Institutul de Cercetări Economice, București, 1944;

MARTY, G., RAYNAUD, P., Droit civil. Les biens, ediția a II-a, Editura Sirey, Paris, 1980;

MEREUTA, C., Analiza diagnostic a societăților comerciale în economia de tranziție, Editura Tehnica, București, 1994;

MIHAI, GH., MOTICA, R., Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului, Editura ALL, București, 1997;

MOORE, C., and S., Booth, Managing Competition Meso-Corporatism, Pluralism and the Negociated Order, in ‘Scotland, Clarendon Press, Oxford, 1989;

MUNTEANU, C., Politica de reformă în România între 1990-1993 – Un caz de gradualism patologic, Economica nr.1, 1995;

MUNTEANU, C., RUJAN I.C., Evoluția istorică și fundamentele filosofice, juridice, sociologice, economice și teologice ale proprietății asupra pământului, Revista Acta, nr.5/2005;

NEGRESCU, D., Un deceniu de privatizare în România, www.cerope.ro, 2000; 

NEGRESCU, D., Mai binele este dușmanul binelui. Așteptările neîmplinite ale privatizării românești, www.cerope.ro, 2002;

NEGUCIOIU, A., Tranziția rațională, Editura Economică, București, 2008;

NEGULESCU, P., Filosofia renașterii, Editura Cugetarea – Georgescu Delafras, București, 1945;

NORTH, D.C., Transaction Costs, Institutions and Economic Performance, An International Center for Economic Growth Publication, C.S. Press, San Francisco, California, 1992;

OLSON, M., Why is Economic Performance even Worse when Communism is Abolished, University of Maryland, 1992;

PĂUNA C.B, Economia socială de piață. Teorie și practică, Rezumatul tezei de doctorat, București, Institutul Național de Cercetări Economice, 1998;

PILAT, V., Tranziția la economia de piață – o provocare pentru știința economică, Economica nr. 3, 1991;

PLATON, A., Investițiile de capital străin în industria românescă din România interbelică, Editura Fundației Științifice “Memoria Economică”, București, 1999;

POHOAȚĂ, I., Paradigme în gândire, Editura Universității ,,Alexandru Ioan Cuza’’, Iași, 1994;

POHOAȚĂ, I., Doctrine economice universale, Fundația Academică "Petre Andrei", Iași, 1993;

POOL, R., Obstacole politice în calea privatizării, Privatizare și dezvoltare economică, coordonator Steva H. Hanke, Editura Expert, București, 1992;

POP, L., Dreptul de proprietate și dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, București, 1996;

POSTOLACHE, T., Economia României – secolul XX. Noua tranziție la economia de piață: premise istorice și perspective, Editura Academiei Române, București, 1991;

POSTOLACHE, T., Restructurări în economia politică, Editura Politică, București, 1981;

PRISECARU, A., Dreptul nr.11/1998;

ROUBINI, N., MIHM, S., Economia crizelor, Editura Publică, București, 2010;

RUGINĂ, A., Principia, Economica, Editura Academiei Române, București, 1993;

RUSSU, C., Potențialul întreprinderilor mici și mijlocii de producere a valorii adăugate. Analize și perspective în domeniul industriei prelucrătoare, Editura Expert, 2010;

RUSSU, C., Politici industriale, INCE-CIDE, București, 1995;

SAMUELS, W.J., Essays on the Economic Roleof Gouvernment, vol.2: Applications, MacMillan, London, 1992;

SAMUELSON, P., NORDHAUS, W.D., Economics, 15 edition, McGraw-Hill Co, 1995;

SAMUELSON, P., NORDHAUS, W.D., Economics, 14 edition, McGraw-Hill Co, 1992; 

SANDU, D., Spațiul social al tranziției, Editura Polirom, Iași, 1999;

SANDU, D., Sociologia tranziției: valori și tipuri sociale în România, Editura Stef, Iași, 1996;

SAVA, S., ZAMAN Ghe., PERT, S., Privatization in Romania: Objectives, Alternatives, Results, Paper, 26-27 February, Sofia; 

SAY, J.B., Traite d’economie politique, Calmann-Levy, 1972 ;

SLĂVESCU, V., Vieața și opera economistului Alexandru D. Moruzi, Academia Română, Studii și Cercetări, L, pg. 109, apud Gheorghe I. Brătianu, Sfatul domnesc și Adunarea stărilor în Principatele Române, Editura Enciclopedică, București, 1995;

SMITH, A., Avuția națiunilor. Cercetare asupra naturii și cauzelor ei, Editura Academiei Române, București, 1962;

SOROCEANU O., FILIP N., Introducere în teoria economică, Curs universitar, Chișinău, 2005;

STIGLITZ, J., MALSH, C.E., Economie, Editura Economică, București, 2005;

STIGLITZ, J. (și colaboratorii), The Economic Role of the State, Basil Blackwell, in Association with Bank Insigner de Beaufort, New York, 1989;

STIGLITZ, J., Economics of Public Sector, W.W. Norton & Company, New York, 1988;

STOICA, V., Drept civil. Drepturile reale principale – vol. I, Editura Humanitas, 2004;

TELEGDY, A., Privatizarea MEBO în România. Procesul de privatizare și rezultatele împroprietăririi, www.efesonline.org, ianuarie 2002;

TURLIU, N., Puncte de vedere privind strategia trecerii la economia de piață, Institutul Național de Cercetări Economice “COSTIN C. KIRIȚESCU”, Tezaur vol.VIII, 1991;

UNGUREANU, O., MUNTEANU, C., Tratat de drept civil – Bunurile. Drepturile reale principale, Editura Hamangiu, 2008;

VALIER J., Scurtă istorie a gândirii economice de la Aristotel până astăzi, Editura Compania, București, 2009;

VOCKERS, J., YARROW, G., Privatization – an economic analysis, Cambridge MA, MIT Press, 1988;

ZĂMAN, GHE., VASILE, V., POENARU, M., SANDU, S., FRANC, V. I., MUNTEANU, A.C., Transferul Tehnologic și Investițiile – Priorități ale dezvoltării durabile, Editura Expert, București, 2006;

ZĂMAN, GHE., VASILE, V., Migrația forței de muncă și dezvoltarea durabilă a României. Abordări teoretico-metodologice. Sistem de indicatori și modele de analiză, Editura Expert, București, 2005;

ZĂMAN, GHE., VALCEANU, G., Investițiile de capital străin în economia românescă, Economica nr.2, 1998;

ZĂMAN, GHE., VALCEANU, G., Restructurarea și privatizarea în România, Probleme economice, Academia Română, INCE, 1998;

ZLĂTESCU, V.D., ZLĂTESCU, I.M., Evoluții privind dreptul de proprietate în România, în „Dreptul” nr. 10/1991, București, 1991;

Alte surse:

*** – www.aaas.gov.ro

*** – www.anofm.ro

*** – www.anaa.ro;

*** – www.averea.ro

*** – www.automobileromanesti.ro

*** – www.bnro.ro

*** – www.cerope.ro

*** – www.daciagroup.com

*** – www.ec.europa.eu

*** – www.evenimentulmuscelean.ro

*** – www.insse.ro

*** – www.mfinante.ro

*** – www.onrc.ro

*** – www.wikipedia.org

*** – www.dntb.ro

*** – www.adevarul.ro

*** – www.bursa.ro

*** – http://www.ince.ro/Tezaur%20VII.pdf

*** – www.apubb.ro

*** – www.cciarges.ro

*** – http://www.sursazilei.ro/guvernul-reinfiinteaza-defuncta-A.P.A.P.S.-si-urca-la-trei-numarul-institutiilor-care-se-ocupa-de-privatizare

*** – http://www.sursazilei.ro/guvernul-reinfiinteaza-defuncta-A.P.A.P.S.-si-urca-la-trei-numarul-institutiilor-care-se-ocupa-de-privatizare/

*** – http://www.apubb.ro/wp-content/uploads/2011/02/economie-si-finante-publice-suport-curs-.pdf

*** – http://economie.hotnews.ro/stiri-companii-5859831-retrospectiva-privatizarilor-romania-multe-societati-fost-vandute-dupa-scazut-valoarea-urma-devalizarilor-facute-firmele-capusa-potrivit-unui-top-privatizarilor-cel-mai-mare-succes-fost-vanzarea-bcr.htm

*** – http://ro.wikipedia.org/wiki/Automobile_Dacia_S.A.

*** – http://svacex.steconomiceuoradea.ro

*** – Regulamentul nr. 1/2006, privind emitenții și valorile mobiliare, cu modificările ulterioare;

*** – Regulamentul nr.15/2004, privind autorizarea și funcționarea societăților de administrare a investițiilor, a organismelor de plasament colectiv și a depozitarilor;

*** – Instrucțiunea nr. 2/2006, emisă în aplicarea prevederilor art. 185 alin(1). Lit e) din regulamentul CNVM nr. 15/2004 privind autorizarea și funcționarea societăților de administrare a investițiilor, a organismelor de plasament colectiv și a depozitarilor.

*** – Dicționar de economie politică, Editura Politică, București, 1974;

*** – Codul Civil, actualizat prin legea nr. 287/2009, republicat în Monitorul Oficial nr. 505/2011, aplicabil din octombrie 2011;

*** – BNR – Rapoarte anuale 1996-2000;

*** – Vechiul Testament, Geneză;

*** – Legea nr. 18/1991, privind fondul funciar (republicată în Monitorul Oficial nr. 1 din 5 ianuarie 1998) coroborată cu prevederile H.G. nr. 1172/2001, modificată prin H.G. nr. 720/2002;

*** – Legea nr. 10/2001, privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989;

*** – Legea nr. 139/1940 asupra rechizițiilor nerestituite, abrogată și înlocuită de legea nr. 10/1974;

*** – Legea nr. 187 din 23 martie 1945, pentru înfăptuirea reformei agrare;

*** – Legea nr. 112/1995 privind reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, trecute în proprietatea statului; Legea caselor naționalizate;

*** – Legea 31/1990 privind societăților comerciale cu modificările și completările ulterioare, actualizată 2015;

*** – Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale;

*** – Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale și vânzarea de active din patrimonial acestora, abrogată și înlocuită de Ordonanța de Urgență nr. 88/1997;

*** – Legea nr. 81/1992 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe și autorizarea contractării și garantării unor credite externe, înlocuită de legea nr. 58/1993;

*** – OG nr.10/1992 pentru aprobarea Statutului-cadru al Fondului Proprietății Private;

*** – Legea nr. 77/1994 privid participarea salariaților, membrilor consiliului de administrație și/sau managerilor la cumpărarea de acțiuni emise de societățile comerciale care se privatizează, abrogată și înlocuită de Ordonanța de Urgență nr. 88/1997;

*** – Legea nr. 55/1995 privind accelerarea procesului de privatizare, abrogată și înlocuită de Ordonanța de Urgență nr. 88/1997;

*** – OUG nr. 13/1995 privind unele măsuri de accelerare a procesului de restructurare a regiilor autonome și a societăților comerciale cu capital majoritar de stat, de întărire a disciplinei financiare și de îmbunătățire a decontărilor în economie;

*** – Legea nr. 133/1996 privind transformarea Fondurilor Proprietății Private în societăți de investiții financiare;

*** – HG nr. 12/1997 privind

*** – HG nr. 626/1995 privind aprobarea listei societăților care se privatizează;

*** – OUG nr. 54/1998 privind finalizarea procesului de privatizare cu titlu gratuit;

*** – Legea nr. 164/1999 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 54/1998 pentru finalizarea procesului de privatizare cu titlu gratuit;

*** – O.U.G. nr. 30/1997, privind reorganizarea regiilor autonome;

*** – Legea nr. 83/1997 pentru privatizarea societăților bancare;

*** – O.U.G. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale;

*** – O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale (aprobată prin Legea nr. 44/1998 și modificată ulterior prin Legea nr.99 din 26 Mai 1999 – privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice) – Abrogată;

*** – OUG. nr. 56/1998 privind unele măsuri pentru restructurarea Guvernului;

*** – OUG nr. 51/1998 privind valorificarea unor active ale statului, republicată, aprobată cu modificări și completări prin legea nr. 409/2001;

*** – OUG nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a A.V.A.B prin comasarea prin absorție cu Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului;

*** – OUG nr. 21/1998 privind modificarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/1997 pentru întocmirea bilanțului contabil și regularizarea unor credite și dobânzi clasificate în categoria “pierdere” la Banca Agricolă S.A.;

*** – H.G. nr. 938/1999 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Hidrojet” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 940/1999 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Fibrex” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 941/1999 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Petros” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 942/1999 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Chimcomplex” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 943/1999 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Taxi Cobălcescu” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (modificată prin legea nr.161 din 19 aprilie 2003, prin O.U.G. nr. 296/2000 și prin O.U.G. nr.89/2000);

*** – O.U.G. nr. 198/1999 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri agricole sau terenuri aflate permanent sub apă, abrogată și înlocuită cu legea nr. 268/2001;

*** – H.G. nr. 867/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Ges” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 868/2000 privind privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Comtom” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 869/2000 privind privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Ventilatorul” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 870/2000 privind privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Tehnoton” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 871/2000 privind privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Umaro” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. 872/2000 privind privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Upet” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 873/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Unimet Cug” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 874/2000 privind privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Aris” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 875/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Cilindrul” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 876/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Industrializarea laptelui” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 877/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Iaifo” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 878/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Upson – Ocna Mureș” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 879/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Grantmetal” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 880/2000 privind transferul acțiunilor deținute de stat la Societatea Comercială “Mucart” S.A. din administrarea Fondului Proprietății de Stat în administrarea Ministerului Finanțelor;

*** – H.G. nr. 347/2001 privind transferul acțiunilor deținute de stat la unele societăți comerciale din administrarea Ministerului Finanțelor Publice în administrarea Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului;

*** – O.U.G. nr. 296/2000 aprobată prin legea nr. 225/2001, privind înființarea Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului;

*** – O.U.G. nr.7/2001 completată și aprobată de legea nr. 276/2001, privind unele măsuri pentru accelerarea și finalizarea procesului de privatizare a societăților comerciale din turism;

*** – O.U.G. nr.15/2001 privind reglementarea situației juridice a rezervoarelor, conductelor de transport al țițeiului și al produselor petroliere, a stațiilor de pompare și a celorlalte instalații și echipamente aferente;

*** – H.G. nr. 375/2001 privind trecerea unor societăți comerciale din cadrul sectorului producției de apărare, aflate în portofoliul Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului, sub autoritatea Ministerului Industriei și Resurselor;

*** – H.G. nr. 656/14.06.2001

*** – Legea nr. 326/28.06.2001 privind serviciilor publice de gospodărie comunală;

*** – O.G. nr. 61/31.01.2000, pentru modificarea și completarea O.G. nr.39/1999 privind finalizarea procesului de restructurare a Băncii Române de Comerț Exterior;

*** – O.U.G. nr. 23/2004 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare a Autorității pentru Valorificarea Activelor Bancare prin comasarea prin absorbție cu Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului;

*** – OUG nr. 29/2002 privind instituirea unor măsuri pentru diminuarea datoriei publice;

*** – O.U.G. nr. 95 din 14 Octombrie 2003 privind preluarea de către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Bancare a unor creanțe bugetare în vederea încasării și virării lor la Fondul național unic de asigurări de sănătate;

*** – O.U.G. nr. 37/2004 privind măsuri de diminuare a arieratelor din economie;

*** – O.U.G. nr. 101/2006 privind privind reorganizarea AVAS prin comasarea prin absorbție cu OPSPI;

*** – Legea nr. 137/2002, privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării;

*** – Legea 77/1994 privind asociațiile salariaților și membrilor conducerii societăților comerciale care se privatizează;

*** – OUG nr. 9/1997 cu privire la unele măsuri de protecție pentru persoanele ale căror contracte individuale de muncă vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective;

*** – H.G. nr. 773/2002 privind organizarea și funcționarea Comisiei interministeriale privind asistența socială;

*** – Legea 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării;

*** – O.U.G. nr. 26/2004 privind unele măsuri pentru finalizarea privatizării societăților comerciale aflate în portofoliul Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului și consolidarea unor privatizări, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 442/2004;

*** – H.G. nr. 732/1995 privind modificarea anexei la Hotărârea Guvernului nr. 626/1995, Anexa 1-3;

*** – H.G. nr. 626/1995 privind aprobarea listei societăților comerciale care se privatizează potrivit Legii nr. 55/1995 pentru accelerarea procesului de privatizare;

*** – O.U.G. nr. 25/2002 privind privind unele măsuri pentru monitorizarea postprivatizare a contractelor de vânzare-cumpărare de acțiuni deținute de stat la societățile comerciale, cu modificările și completările ulterioare, și a H.G. nr. 489/2003;

*** – Legea nr. 137/1995 privind protecția mediului, republicată;

*** – O.U.G. nr. 88/1997 privind privatizarea societăților comerciale, cu modificările și completările ulterioare;

*** – Legea nr. 137/2002 privind privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, cu modificările și completările ulterioare;

*** – Normele Metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997 și legii nr.137/2002 aprobate prin H.G. nr. 577/2002;

*** – H.G. nr.445/1999 privind acordarea de facilități și condițiile de realizare a investiției la Societatea Comercială "Automobile Dacia" – S.A.;

*** – H.G. nr.524/1999 privind mandatul acordat Fondului Proprietății de Stat pentru negocierea și încheierea contractului de vânzare-cumpărare cu firma "Renault" – S.A., având ca obiect 51,005% din acțiunile Societății Comerciale "Automobile Dacia" – S.A. ca societate comercială de interes strategic și pentru modificarea Hotărârii Guvernului nr.445/1999 privind acordarea de facilități și condițiile de realizare a investiției la Societatea Comercială "Automobile Dacia" – S.A.;

*** – H.G. nr.898/1999 pentru modificarea anexei nr.1 la Hotărârea Guvernului nr. 445/1999 privind acordarea de facilități și condițiile de realizare a investiției la Societatea Comercială "Automobile Dacia" – S.A.;

*** – Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, cu modificările ulterioare;

*** – HG nr. 434/1999 pentru aprobarea Listei cuprinzând denumirea comercială și codurile din Tariful vamal de import al României, corespunzătoare bunurilor care se încadrează în prevederile art. 3 lit. b) din Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 67/1999 privind unele măsuri pentru dezvoltarea activității economice;

*** – Decretul – lege nr. 54/1900 privind organizarea și desfășurarea unor activități economice pe baza liberei inițiative;

*** – Decretul – lege nr. 96/1990 privind unele măsuri pentru atragerea investiției de capital străin în România;

*** – Legea nr.15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale;

*** – HG nr. 577/2002 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a OUG nr. 88/1997 și a legii nr.137/2002, cu modificările și completările ulterioare;

*** – Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare;

*** – HG nr. 1103/2004 privind transferul unor operatori economici din sectorul minier de la Ministerul Economiei și Finanțelor la AVAS;

*** – H.G. nr.1041/2000 pentru aprobarea strategiei naționale de privatizare;

*** – Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice și persoanele juridice, publicat în Buletinul Oficial nr. 8 din 30 ianuarie 1954;

*** – Decretul 167/1958 privitor la prescripția extinctivă (republicat), republicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 15 iulie 1960;

*** – Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 139 din 2 iunie 1994;

*** – Legea nr. 7/1996 a cadastrului și a publicității imobiliare, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 61 din 26 martie 1996, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 653 din 22 iulie 2005;

*** – Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului de stat, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 96 din 13 mai 1996;

*** – Legea nr. 16/1996 legea Arhivelor Naționale, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 71 din 9 aprilie 1996;

*** – Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 448 din 24 noiembrie 1998;

*** – Ordonanța Guvernului nr. 128 din 29 august 1998 pentru reglementarea modului și condițiilor de valorificare a bunurilor confiscate sau intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, republicată, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 863 din 26 septembrie 2005;

*** – Ordinul nr. 44/1998 pentru aprobarea Normelor privind protecția mediului ca urmare a impactului drum-mediu înconjurător, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 138 bis din 6 aprilie 1998;

*** – Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și a celor forestiere potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 8 din 12 ianuarie 2000, cu modificările și completările aduse prin Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății și justiției, precum și unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 653 din 22 iulie 2005;

*** – Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 94 din 29 iunie 2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 308 din 4 iulie 2000;

*** – Ordonanța Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociații și fundații, modificată prin Legea nr. 247/2005, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 656 din 25 iulie 2005;

*** – Decretul nr. 83 pentru completarea unor dispozițiuni din legea Nr. 187 din 1945;

*** – Legea nr. 119 din 11 iunie 1948 pentru naționalizarea întreprinderilor industriale, bancare, de asigurări, miniere și de transporturi;

ANEXE

Anexa nr. I

Companii trecute în portofoliul AVAS la 1 ianuarie 2007

Anexa nr.II

Ponderea capitalului social privatizat în total capital social privatizat, distribuție pe ani

Anexa nr. III

Lista societăților comerciale din județul Argeș supuse privatizării

În cadrul anexei 1 am atașat lista societăților comerciale din județul Argeș supuse privatizării. Astfel, tabelul conține elemente precum data contractului de privatizare, numele companiei supuse privatizării, capitalul sociale al societății la data contractului, valoarea capitalului social privatizat, dar și numărul de salariați pe care compania îi avea la data încheierii contractului.

Informațiile din anexa nr.1 ne-a ajutat să determinăm rata de succes a procesului de privatizare în perioada 1992 – 2014 pentru companiile din județul Argeș.

Procedura de calcul în urma căruia am stabilit ce societăți au fost profitabile a fost următoare:

Primul pas realizat în vederea atingerii obiectivului nostru a fost să sortăm companiile supuse procesului de privatizare pe județe;

Pasul doi a constat în accesarea site-ului Ministerului Finanțelor;

Următorul pas a fost realizat prin verificarea efectivă a fiecărei societăți în parte pe fiecare județ în parte, verificând rând pe rând fiecare companie urmărind în principal numărul total de angajați la sfârșitul anului 2013;

Astfel, în pasul numărul patru am realizat o totalizare și o sortare, obținând astfel numărul total de companii care au fost dizolvate/lichidate sau care la sfârșitul anului 2013 aveau zero angajați, dar și o totalizare a numărului de companii care funcționau în perioada analizată;

Ultimul pas a constat scrierea unei formule prin intermediul căreia am obținut rata de succes a procesului de privatizare în județul analizat.

Formula în baza căreia am făcut calculația este:

Pentru o înțelegere mai bună a metodei folosite alăturat regăsim calculul ratei de succes a județului Argeș:

Rata de success a județului Argeș = 54,26%

Pentru o analiză mai amplă am realizat o împărțire a societăților funcționale în două categorii, prima fiind cea a societăților cu mai mult de 10 angajați (figura 2.5) iar cea de-a doua cu mai puțin de 10 angajați (figura 2.6), după cum urmează:

Societăți cu mai mult de 10 angajați = 63 societăți – rata de succes 33,51%

Societăți cu mai puțin de 10 angajați = 39 societăți – rata de succes 20,75%

Anexa nr. IV

Evoluția ratei șomajului

Anexa nr. V

Evoluția contractelor intrate în procesul de privatizare

Anexa nr. VI

Evoluția sectorului privat în PIB

Anexa nr. VII

Analiza SWOT a industriei automobilistice românești

Anexa nr.VIII

Analiza SWOT a Automobile Dacia SA