RESTAURAREA MORFOLOGIEI ÎN ZONA FRONTALĂ A ARCADELOR MAXILARE [303892]

UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE MEDICINĂ DENTARĂ

PROGRAM DE STUDII: MEDICINĂ DENTARĂ

RESTAURAREA MORFOLOGIEI ÎN ZONA FRONTALĂ A ARCADELOR MAXILARE

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Șef lucrări univ. Dr. Țîrcă Tiberiu

ÎNDRUMATOR:

Șef lucrări univ. Dr. [anonimizat]: [anonimizat]

2018

Cuprins

INTRODUCERE …………………………………………………………………………… PAG 3

PARTEA GENERALĂ

CAP I. MORFOLOGIA DINȚILOR FRONTALI………………………………………………………..PAG 5

I.1.Caractere morfologice și clinice comune dinților frontali………………………………PAG 5

I.2. Caractere morfologice comune dinților frontali superiori……………………………..PAG 5

I.3. Caractere morfologice comune frontalilor inferiori……………………………………..PAG 6

I.4. Caractere morfologice individuale ale dinților frontali superiori……………………PAG 7

I. 5. Caractere morfologice individuale ale dinților frontali inferiori……………………PAG 13

CAPITOLUL II. [anonimizat]…………………………….PAG 16

II.1 Funcția fizionomică………………………………………………………………………………..PAG 17

II.2 Funcția masticatorie……………………………………………………………………………….PAG 20

II.3 Funcția fonetică……………………………………………………………………………………..PAG 21

CAPITOLUL III. PROPRIETĂȚI OPTICE ALE ȚESUTURILOR DURE DENTARE…..PAG 23

III.1 Principiile culorii………………………………………………………………………………….PAG 23

III.2 Relația dintre culori………………………………………………………………………………PAG 25

III.3 Factori care influențează aspectul dinților………………………………………………..PAG 29

III.4 Analiza vizuala cu ajutorul cheii de culori……………………………………………….PAG 31

CAPITOLUL IV. RESTAURAREA ESTETICĂ A DINȚILOR FRONTALI

IV.1. Restaurări directe…………………………………………………………………………………PAG 33

IV.2.Restaurări indirecte……………………………………………………………………………….PAG 36

PARTEA SPECIALĂ

MATERIALE ȘI METODĂ…………………………………………………………………………………….PAG 40

CAZ CLINIC NR 1……………………………………………………………………………………..PAG 41

CAZ CLINIC NR 2……………………………………………………………………………………..PAG 52

CAZ CLINIC NR 3……………………………………………………………………………………..PAG 61

CONCLUZII…………………………………………………………………………………………………………..PAG 66

BIBLIOGRAFIE……………………………………………………………………………………………………..PAG 67

INTRODUCERE

Dinții frontali sunt în număr de 12 și sunt situați în regiunea anterioară a [anonimizat], de o parte și de alta a [anonimizat].

Atât la nivelul arcadei maxilare cât și a celei mandibulare avem 2 incisivi centrali, 2 incisivi laterali și 2 canini dispuși simetric. (câte 6 dinți frontali pe fiecare arcadă dentară).

Zona frontală maxilară și cea mandibulară au un rol foarte important în estetica dento-somato-facială și participă la realizarea funcțiilor: fizionomică, masticatorie și fonetică.

Totodată dinții frontali sunt implicați în stabilizarea mandibulei și în cinematica mandibulară. Din punct de vedere ocluzologic, aici se realizează o serie de ghidaje cum ar fi:

– ghidajul anterior realizat la nivelul incisivilor;

– ghidajul canin;

– ghidajul antero-lateral realizat pe canin și unul sau mai mulți incisivi.

Dinții frontali ies în evidență atunci când o persoană zâmbește și sunt expuși în proporții diferite, de la individ la individ. Forma acestora diferă în funcție de sex, vârsta și de anatomia facială. Astfel la femei au forme mai rotunjite și la bărbați mai pronunțate prin linii și unghiuri bine exprimate.

Culoarea dinților din zona frontală diferă în funcție de vârstă, la tineri culoarea este mai deschisă, strălucitoare prin transluciditatea smalțului care are o grosime normală, pe când la persoanele mai în vârstă culoarea este mai închisă cu o tentă de galben-gri datorată abrazivei smalțului prin care transpare dentina și a colorațiilor extrinseci.

Restaurarea dinților frontali este dificilă și presupune cunoașterea caracterelor morfologice particulare ale acestor dinți precum și proprietățile optice ale structurilor dure dentare: smalț, dentină pentru realizarea unor reconstrucții fizionomice adaptate morfologic la arcadele dentare.

În această lucrare de licență intitulată ”Restaurarea morfologiei în zona frontală a arcadelor maxilare”, am ales să studiez morfologia dinților frontali, rolul acestora în realizarea funcțiilor aparatului dento-maxilar, proprietățile optice ale structurilor dure dentare precum și mijloacele de reconstrucție directă sau indirectă în vederea restaurării fizionomiei frontale.

CAPITOLUL I

MORFOLOGIA DINȚILOR FRONTALI

I.1. Caractere morfologice și clinice comune dinților frontali

I.1.1 Caractere morfologice coronare:

– Dinții frontali prezintă coroane cu 4 fețe laterale și o muchie incizală;

– Dinții frontali au coroanele aplatizate vestibulo-oral în 1/2 incizală;

– Fețele meziale și distale (proximale) au formă triunghiulară cu vârful orientat spre incizal;

– Fețelor vestibulare au un relief plan-convex iar fețele palatinale au relieful concav-convex;

– Coroanele dinților frontali au 2 lobi: – vestibular (alcătuit din 3 lobuli care sunt separați de 2

șanțuri) și palatinal.

I.1.2 Particularități clinico-terapeutice ale dinților frontali:

– Grupul frontal este primul care erupe, excepție făcând molarul de 6 ani;

– Sunt situați pe poziții anterioare ale arcadei dentare;

– Dinții grupului frontal sunt dispuși pe un arc de cerc a cărui deschidere este variabilă;

– Implantarea lor este mai redusă în comparație cu dinții laterali;

– Poziționarea lor în partea anterioară a arcadei îi implică în realizarea celor 2 funcții: fonație și – fizionomie. Reprezintă elemente deosebit de importante pentru anumite profesii: conducători de instituții, actori, profesori, avocați;

– Au un rol foarte important în cinematica mandibulară prin ghidajul pe care îl realizează;

– Datorită poziției anterioare pe care o ocupă sunt ușor de igienizat, dar sunt deseori expuși la -traumatisme prin accidente de joacă, la copii și accidente de muncă la adulți;

– Tratamentele stomatologice sunt facile datorită poziției lor anterioare, accesibile;

– Restaurarea protetică se realizează cu dificultate datorită culorii (diferită în funcție de zonă), datorită formei, a curburii arcadei și a relațiilor de ocluzie. [18]

I.2. Caractere morfologice comune dinților frontali superiori

I.2.1 Caractere morfologice coronare:

– Sunt cei mai voluminoși dinți din grupul frontal;

– Prezintă aplatizare intensă vestibulo-palatinală în treimea incizală și aspect globulos în treimea cervicală. Datorită aplatizării se fracturează ușor;

– Fețele vestibulare și orale sunt aproximativ egale ca înălțime și lățime;

– Fețele vestibulare au relieful plan convex iar cele palatinale concav-convex;

– Prezintă cingulum, foramen cecum și creste marginale bine reprezentate;

– Crestele marginale au rol în consolidarea structurii de rezistență a coroanelor;

– Realizează stopuri ocluzale la nivelul zonelor supracingulare pentru marginile incizale ale frontalilor inferiori.

I.2.2 Particularități clinico-terapeutice ale frontalilor superiori:

– Erupția succede frontalilor inferiori;

– Abraziunea este localizată pe fața palatinală în psalidodonție și pe marginea incizală în labiodonție;

– Sunt afectați de procese carioase în mod frecvent;

– Realizează funcțiile de: fizionomie, masticație și fonație;

– Datorită vestibulo-poziției sunt supuși frecvent la traumatisme;

– Restaurarea este facilă datorită poziției lor pe arcadă dar se realizează cu dificultate din cauza nuanțelor, formei și a vizibilității.

I.3. Caractere morfologice comune frontalilor inferiori

I.3.1 Caractere morfologice coronare

– Sunt dinții cu cel mai mic volum de pe arcadă;

-Prezintă aplatizare vestibulo-oral in 1/3 incizală și mezio-distal în ½ cervicală;

– Crestele de smalț și cingulum sunt slab reprezentate;

– Fețele vestibulare și cele orale au înălțimea mai mare decât lățimea;

– Unghiurile incizale au o valoare de aproximativ 90⁰;

– Marginile proximale ale fețelor vestibulare sunt paralele în 2/3 incizale și usor convergente în 1/3 de colet;

– Linia de colet are forma curbă la nivelul fețelor vestibulare și orale.

I.3.2 Particularități clinico-terapeutice ale frontalilor inferiori

– Dinții frontali inferiori erup înaintea celor superiori;

– Abraziunea se realizează incizo-vestibular în ocluzia psalidodontă și la nivelul marginii incizale în ocluzia labiodontă;

– Prezintă legiuni carioase mai rar decât frontalii superiori datorită învecinării cu glandele salivare sublinguale;

– Tartrul se depune cu precădere la nivel cervical;

– Restaurarea protetică se realizează cu dificultate datorită dimensiunilor mici ale acestora. [18]

I.4. Caractere morfologice individuale ale dinților frontali superiori

4.1 Incisivii centrali superiori (1.1 , 2.1)

Sunt așezați în zona frontală a arcadei maxilare, de o parte și de alta a liniei mediene. Erup la 7 ani si 6 luni, fiind primii dinți din grupul frontalilor maxilari.

Lungimea totală a incisivului central maxilar este de 22,5 mm dintre care aproximativ 10 mm reprezintă lungimea coroanei. Calcificarea acestuia începe în luna a treia-a patra după naștere și se termină la aproximativ 7 până la 10 ani.

Incisivul central superior este dintele cel mai voluminos din grupul incisiv. Coroana sa are formă de lopată ce prezintă o muchie incizală și patru fețe laterale: vestibulara, palatinala, meziala și distala.

Fața vestibulară are forma de patrulater, o înălțime de 10 mm, iar diametrul cervico-incizal este mai mare decât diametrul mezio-distal. În plan transversal, diametrul maxim se află incizal și este de 9 mm, iar diametrul minim este la nivelul coletului, de 6,4 mm.

Relieful feței vestibulare este convex atât în plan sagital (cervico-incizal) cât și în plan transversal (mezio-distal). În plan transversal convexitatea maximă se situează în treimea mezială iar în plan sagital este în treimea de colet (cervicala).

Fiind încadrată într-un patrulater fața vestibulară prezintă 4 margini:

-Marginea incizală este rectilinie sau puțin oblică în sens mezio-distal și formează împreună cu marginile proximale 2 unghiuri: unghiul mezio-incizal mai bine evidențiat și unghiul disto-incizal mai rotunjit;

-Marginea cervicală este reprezentată ca un arc de cerc cu concavitatea orientată incizal și convexitatea apicală;

-Marginea distală are o lungime mai mică, este mai convexa decât marginea mezială și are o convergență mai pronunțată spre colet;

-Marginea mezială este mai lungă decât cea distală, ușor convexă și convergența spre zona de colet.

Fața palatinală are tot formă de patrulater dar cu dimensiuni mai mici comparativ cu fața vestibulară și se înscrie în conturul acesteia. Prezintă tot patru margini: incizală, cervicală, mezială și distală. Relieful feței palatinale este plan-concav în două treimi incizale și convex în treimea cervicală datorită prezenței cingulumului. Cingulumul este o proeminență a smalțului ce se găsește în treimea cervicală a feței palatinale a incisivului central superior, la baza căruia poate exista o fosetă numită foramen cecum. Acesta reprezintă locul unde se formează de regulă caria și totodată la acest nivel se realizează trepanarea pentru tratamentele de canal endodontice, fiind situată în axul de implantare a dintelui în alveolă.

Fața mezială are formă de triunghi cu baza la colet și vârful la nivel incizal și prezintă 3 laturi: marginea vestibulară, marginea palatinală și marginea incizală.

Marginea vestibulară și cea palatinală sunt convexe în treimea de colet și convexă, respectiv concavă în cele doua treimi incizale. Marginea cervicală are forma literei ,,V” cu vârful orientat spre incizal. Convexitatea maximă a feței meziale a incisivului central superior se află în treimea incizală unde realizează punctul de contact cu omologul său.

Fața distală are un contur ce se aseamănă mult cu cel al feței meziale dar de dimensiuni mai reduse și cu un relief mai convex. Convexitatea maximă a feței distale se situează în treimea incizală unde realizează punctul de contact cu dintele vecin (incisivul lateral maxilar).

Marginea cervicală este în formă de ,,V” , dar are vârful mai rotunjit decât fața mezială.

Funcțiile incisivilor frontali superiori

Principalele funcții pe care le îndeplinesc incisivii frontali superiori sunt: funcția fizionomică, funcția masticatorie și funcția fonetică. Forma și poziția acestora pe arcada maxilară ajută la evidențierea personalității omului.

Legătura dintre forma dinților frontali și forma feței a fost evidențiată încă din 1911 de către Williams, care a demonstrat existența unei armonii dento-faciale. Williams arată că forma incisivilor centrali corespunde cu forma feței. Astfel la persoanele cu fața pătrată dinții frontali sunt pătrați, la cei cu fața ovală sunt ovali, iar la cei cu fața triunghiulară sunt triunghiulari.[3]

Aceștia sunt primii dinți pe care îi vedem la o persoană în timpul vorbitului sau a surâsului și au ponderea cea mai mare în restaurările estetice care vizează zona frontală maxilară. În timpul surâsului, buza superioară a unei persoane se ridică în contact cu dinții frontali până la un anumit nivel al acestora putând să depășească chiar linia de colet și să fie expusă o porțiune mai mare sau mai mică din mucoasa gingivală care tapetează procesele alveolare ale acestor dinți.

Linia surâsului este un reper important de care se ține seama în restaurările protetice din zona frontală. Atunci când în timpul surâsului pacientul își expune atât coroanele dinților frontali cât și o parte din gingia adiacentă, linia coletelor dinților artificiali trebuie să corespundă cu linia surâsului.

Culoarea dinților este variabilă de la persoană la persoană și rezultă din suprapunerea culorii smalțului peste culoarea dentinei. Dentina are o culoare mai închisă decât cea a smalțului și prezintă totodată o opacitate crescută cu diferite nuanțe de galben. Smalțul are o culoare albă sau o combinație de tonuri: alb, galben, albastru, roz, gri. Dinții omologi prezintă în mod natural o culoare identică, diferită de culoarea dinților vecini. Incisivul lateral este cel mai deschis la culoare, incisivii centrali sunt puțin mai închiși, iar caninii au culoarea cea mai închisă din tot grupul frontal. Culoarea dinților este în general mai deschisă la persoanele tinere față de persoanele mai în vârstă la care predomină nuanțele de galben și gri datorită pigmentațiilor generate de alimentație, bacterii, obiceiuri vicioase precum fumatul și consumul excesiv de cafea.

În fizionomia pacienților rolul primordial îl au dinții frontali urmați de premolari, dintâi care sunt vizibili atât în timpul vorbirii cât mai ales în timpul surâsului.

Gerber subliniază similitudinea care există între forma nasului și cea a incisivului central. Unui nas lat de la bază până la extremitatea sa îi va corespunde un dinte lat și pătrat. Unui nas îngust la nivelul bazei sale îi va corespunde un incisiv central cu un colet mai îngust decât regiunea liberă. În plan sagital, profilul are de asemenea o incidență asupra profilului incisivului central. Unei frunți bombate, unor obraji rotunzi le corespund dinți cu contur convex, fețelor plate și unor obraji scobiți le corespund dinți lați.[3]

Formele feminine ale incisivilor frontali se pot înscrie într-o sferă, cu unghiurile și marginile rotunjite, emanând delicatețe și blândețe.

La sexul masculin formele acestor dinți se încadrează într-un cub, având unghiurile și marginile bine exprimate, emanând vigoarea, forța.

Incisivii centrali superiori sunt responsabili pentru realizarea primei faze a masticației și anume faza de apucare și secționare a alimentelor.

Pierderea dinților incisivi determină modificări în pronunția consoanelor F, T, V ,D și Z. În edentațiile de incisivi superiori și inferiori neprotezate este întotdeauna alterată pronunția fonemei S. Această alterare se produce și în cazul în care proteza nu este modelată corespunzător și nu reproduce zona fonetică existentă înaintea instalării edentației.

4.2 Incisivii laterali superiori (1.2 , 2.2)

– Erup la 8 ani;

– Procesul de calcificare începe în decursul primului an de la naștere și durează până la 10 ani și jumătate;

– Este cel mai mic dinte din grupul frontal maxilar;

– Are o lungime totală de 21-22 mm, din care coroana reprezintă 7-8 mm;

– Volumul coronar și cel radicular sunt mai reduse decât în cazul incisivilor centrali superiori;

– Coroana incisivului lateral superior poate fi înscrisă într-un dreptunghi având diametrul cervico-incizal mai mare decât cel mezio-distal;

– Marginea incizală este oblică și descendentă dinspre mezial spre distal și nu atinge planul de ocluzie, fiind situată la 1-2 mm deasupra acestuia;

– Unghiul mezio-incizal este ascuțit cu o valoare sub 90⁰ pe când unghiul disto-incizal este obtuz, cu o valoare de peste 90⁰;

– Morfologia feței palatinale este mai accentuată;

– Fața palatinala poate prezenta supracingular foramen caecum, inconstant dar cu o probabilitate mai mare decât în cazul incisivului central superior;

– În mod frecvent coroana incisivului lateral superior poate prezenta o serie de forme morfologice: aspect cuneiform (cilindro-conic) , aspect globulos asemănător unei sfere, aspect nanic atunci când are dimensiuni reduse în ambele sensuri de dezvoltare;

– Rădăcina este mai subțire, aplatizată mezio-distal, cu un vârf subțiat în zona apicală și angulat spre distal;

– Incisivul lateral superior are o poziție mai înclinată vestibulo-palatinal fața de incisivul central, de aproximativ 10-12⁰ spre palatinal. [3]

4.3 Caninii superiori (1.3 , 2.3)

– Ocupă poziția a treia pe arcadă și sunt cei mai voluminoși dinți ai grupului frontal;

– Au o dimensiune totală de 26-27 mm dintre care coroana dentară reprezintă 9-10 mm;

– Calcificarea începe în primul an de la naștere și se termină în jurul vârstei de 13 ani;

– Erupe la vârsta de 11-12 ani;

– Determină frecvente accidente de erupție atunci când erup pe arcadă în urma premolarilor superiori;

– Prin intermediul examenului radiologic se poate pune diagnosticul de anodonție sau incluzie în funcție de prezență sau absență mugurelui dentar.

– Au rădăcina foarte lungă și voluminoasă cu o formă pe secțiune de triunghi isoscel cu unghiuri rotunjite și un singur canal radicular;

– Apexul rădăcinii este înclinat spre distal.

– Coroana caninului maxilar are o formă piramidală ce se aseamănă cu un vârf de lance. Prezintă 4 fețe laterale și o margine incizală unghiulară:

Fața vestibulară:

– Are un aspect pentagonal și un diamentru cervico-incizal mai mare decât cel mezio-distal;

Prezintă 4 margini:

– Marginea incizală are forma unei litere “V” formată din 2 segmente: segmentul mezial mai scurt, iar cel distal mai lung, ceea ce face ca vârful marginii incizale sa fie situat mai spre mezial;

– Marginea mezială are o lungime mai mare și este mai plană față de cea distală;

– Marginea distală este mai scurtă și are o convexitate mai mare față de cea mezială;

– Marginea cervicală este asemănătoare unui arc de cerc cu concavitatea orientată spre incizal.

– Are un relief convex mezio-distal și cervico-incizal, cu convexitatea maximă în treimea de colet spre mezial;

– Din vârful “V”-ului incizal coboară o linie spre cervical care împarte fața vestibulară a caninului în 2 planuri:distal-mai mare și mezial-mai mic, denumită “creasta esențială de smalț” cu rol de a susține forța și rezistența cuspidului caninului;

– În treimea incizală a feței vestibulare se pot observa 2 șanțuri interlobulare care separă aceasta fața în 3 lobuli, dintre care cel mai mare este lobulul central care cuprinde vârful caninului. [3,18]

Fața palatinală:

– Are același aspect ca și fața vestibulară, fiind mai mică decât aceasta și se înscrie în conturul ei;

Prezintă 4 margini :

– Marginea mezială are o lungime mai mare și este mai plană în comparație cu cea distală;

– Marginea distală are o lungime mai redusa și este mai convexă decât cea mezială, ambele converg spre colet;

– Marginea incizală și cea de colet sunt asemănătoare cu cele descrise anterior la fața vestibulară.

– În treimea de colet se remarcă un cingulum proeminent și foarte convex unit de cuspidul caninului printr-o creastă de smalț care separă fața palatinală în 2 versante: mezial și distal;

– Tot de la nivelul cingulumului pornesc 2 creste marginale care ajung la unghiurile incizo-mezial și respectiv incizo-distal. [18,3]

Fețele proximale- mezială și distală:

Au o formă triunghiulară cu vârful orientat incizal și bază spre colet. Prezintă 3 margini: vestibulară, palatinală și cervicală. Fața mezială este mai înaltă decât cea distală. Relieful este convex vestibulo-oral și cervico-incizal cu o convexitate maximă în treimea incizal unde se realizează punctul de contact. [3]

Marginea incizală:

-este locul unde se unesc cele 2 fețe vestibulare, respectiv palatinală;

-are formă de creastă care se poate modifică în suprafața incizală atunci când are loc fenomenul de abrazie dentară la nivelul acesteia. [18]

I. 5. Caractere morfologice individuale ale dinților frontali inferiori

5.1 Incisivii centrali inferiori (3.1 , 4.1) :

– Erup la vârstă de 6-7 ani, fiind primii dinți care erup din grupul frontal inferior;

– Au cel mai redus volum dintre toți dinții;

– Calcifierea se produce începând cu primul an de la naștere și se sfârșește la vârsta de 9-10 ani;

– Au o lungime totală de 20-21 mm din care coroana reprezintă 7-8 mm;

– Coroana acestora are un aspect de daltă, aplatizată vestibulo-oral;

– Prezintă o rădăcină de 11-12 mm aplatizată mezio-distal și o camera pulpară de dimensiuni reduse;

– Au o implantare aproape verticală, cu o ușoară înclinație de 1-2⁰ în plan sagital și apexul înclinat spre distal.

Coroana incisivilor centrali inferiori are 4 fețe și anume: vestibulară, linguală, mezială și distală.

Fața vestibulară:

– Are formă dreptunghiulară datorată diferenței dintre înălțimea de aproximativ 9 mm și lățimea de 5,6 mm;

– Raportul dintre înălțime și lățime este de aproximativ 2;

– Prezintă 4 margini: incizală, mezială, distală și de colet;

– Marginile mezială și distală sunt paralele în 2/3 incizale și converg în treimea de colet;

– Marginea incizală este o linie dreaptă, orizontală ce formează cu marginile proximale unghiuri drepte;

– Marginea de colet este o linie curbă concavă spre marginea incizală;

– Prezintă 2 șanțuri verticale care delimitează cei 3 lobi de creștere de dimensiuni egale. [3,18]

Fața linguală:

– Conturul acesteia se aseamănă cu cel al feței vestibulare, având dimensiuni mai reduse și putându-se înscrie în acesta;

– Are diametrul mezio-distal mai redus în comparație cu fața vestibulară;

– Relieful feței linguale a incisivilor centrali inferiori este comparabil cu cel al incisivilor maxilari, cu deosebirea că au concavitatea mai ștearsă în cele două treimi incizale și convexitatea mai puțin pronunțată în treimea cervicală;

– Crestele marginale și cingulumul au o morfologie ștearsă.

Fețele proximale –mezială și distală

– Au formă triunghiulară cu baza orientată spre cervical și vârful spre incizal;

– Înălțimea acestora este de 8-9 mm, iar lățimea de 5-6 mm;

– Marginea vestibulară este convexa în treimea cervicală și plană în cele două treimi incizale;

– Marginea linguala este convexa în treimea cervicală și plan-concavă în cele două treimi incizale;

– Marginea de colet are forma de “V” cu vârful situat spre incizal;

– Convexitatea maximă a fețelor mezială și distală se află în treimea incizală la nivelul punctelor de contact. [18]

I.5.2 Incisivii laterali inferiori (3.2 , 4.2) :

– Ocupă locul al doilea pe arcada inferioară după incisivii centrali;

– Au dimensiuni mai mici decât incisivii centrali mandibulari;

– Dimensiunea totală a acestora este de 22mm din care coroana reprezintă 9-10 mm;

– Calcificarea se produce de la vârsta de 3-4 luni până la 10 ani;

– Erup pe arcadă la 7-8 ani;

– Au o morfologie coronara asemănătoare cu cea a incisivilor centrali cu deosebirea că prezintă o coroană mai lungă, fața distală este de dimensiuni mai reduse decât cea mezială și marginea incizală este puțin oblică în sens mezio-distal.

I.5.3 Caninii inferiori (3.3 , 4.3) :

– Sunt cei mai voluminoși dinți de la nivelul grupului frontal mandibular;

– Dimensiunea totală a acestora este de 25 mm din care coroana reprezintă 9-10 mm;

– Calcificarea lor începe de la 6 luni și durează până la 14 ani;

– Morfologia coronara este asemănătoare cu cea a caninilor superiori, cu câteva deosebiri;

– Fața vestibulară are o formă pentagonală cu marginile proximale convergente spre cervical;

– Marginea incizală este compusă din 2 segmente care formează un unghi mai pronunțat decât în cazul caninului superior;

– Fața linguală are dimensiuni mai reduse decât cea vestibulară, cu un contur asemănător. Pe fața linguală se observă un cingulum șters fără o delimitare netă, 2 creste marginale care pornesc de la cingulum și o creastă mijlocie care pornește de la nivelul unghiului incizal spre cingulum;

– Fețele proximale au aceeași formă triunghiulară ca și în cazul celorlalți dinți frontali dar mai alungită decât caninii superiori datorită diametrului vestibulo-oral mai redus;

– Rădăcina are o lungime de aproximativ 15 mm, aplatizată mezio-distal;

– La nivelul fețelor proximale ale rădăcinii se observă 2 șanțuri mai accentuate în treimea mijlocie;

– Apexul rădăcinii este situat spre distal;

– În mod obișnuit caninul inferior are o singură rădăcina pe care se găsește un singur canal radicular. În mod excepțional putem întâlni o rădăcină bifidă cu un canal radicular bifurcat sau chiar 2 rădăcini cu 2 canale radiculare distincte. [3,18]

CAPITOLUL II.

FUNCȚIILE APARATULUI DENTO-MAXILAR

În contextul în care literatura de specialitate expune o multitudine de termeni și denumiri pentru structurile care alcătuiesc aparatul dento-maxilar a fost dificilă găsirea unei noțiuni care să le înglobeze pe toate.

La început, în literatura de specialitate a fost folosit termenul de “aparat masticator” în scopul evidențierii funcției masticatorii, dar aceasta nu este unica funcție pe care o îndeplinește și nici cea mai caracterizantă.

O altă funcție extrem de importantă și specifică omului este fonația, adică vorbirea, fiind și cea mai evoluată. Prin această funcție de comunicare omul folosește aparatul dento-maxilar aproximativ 12 ore pe zi. Pe lângă cele 2 funcții de masticație și fonație, o foarte mare importanță o are și înfățișarea omului. Prin intermediul funcției fizionomice oamenii comunică între ei, își exprimă sentimentele și stările psihice, lucru care se desfășoară în mod continuu.

Datorită acestor considerente s-a impus înlocuirea termenului de “aparat masticator” cu cel de aparat dento-maxilar, acesta din urmă fiind mai cuprinzător și având o semnificație morfo-functională.

În literatura de specialitate recentă a fost folosit tot mai frecvent termenul de sistem stomatognat. Utilizarea acestui termen se face în ideea structuralist – integraționistă care stă la baza acestei concepții, ce ia în considerare corelațiile morfologice și funcționale ale sistemului stomatognat cu restul organismului din care devine parte integrată sub influența metabolismului general și a sistemului nervos central.

Noțiunea de sistem a fost folosită de către McCollum și Stallard pentru a evidenția unitatea morfo-funcțională a bio-structurilor. Recent mai mulți autori precum Dawson, Bauer, Gutowschi, Janchelson folosesc în publicațiile lor de specialitate, termenul de sistem stomatognat.

În aceste condiții sistemul stomatognat se poate defini ca un ansamblu de țesuturi și organe cu structura variată armonizate morfologic și funcțional în vederea îndeplinirii acelorași funcții sub controlul sistemului nervos central.[18]

Dinții din zona frontală au atât rol în incizia alimentelor cât mai ales în realizarea funcției fizionomice și fonetice. Edentațiile din zona frontală au un impact considerabil în estetica somato-facială a fiecărui individ iar restaurarea lor trebuie să țină cont de principiile esteticii dentare.

Principalele funcții ale aparatului dento-maxilar care influențează în mod direct activitatea medicului dentist sunt:

-funcția fizionomică;

-funcția masticatorie;

-funcția fonetică.

II.1 Funcția fizionomică

Omul este ființa care trăiește într-o societate, intră în contact în permanență cu semenii săi și își dovedește calitățile fizice, psihice și morale față de aceștia. Una dintre trăsăturile fizice care este foarte evidentă în contactul cu alte persoane este dantura.

Criteriul de apreciere pentru ceea ce este frumos sau neplăcut îl reprezintă frumusețea și armonia gurii omului.

Noțiunea de frumos este relativă și influențată de mediul în care omul trăiește și de educația primită în timpul vieții.

Fața omului este unică, de la individ la individ și depinde de evoluția societății, condițiile economice, condițiile geografice, civilizație, muncă, adaptarea la mediul înconjurător.

Forma și armonia feței sunt determinate în mod direct de scheletul osos, de forma maxilarelor și a arcadelor dentare , de gradul de vizibilitate a dinților, de poziția și morfologia dinților frontali și a țesuturilor moi ce înconjoară acest schelet.

Culoarea tegumentelor, diferite proeminențe și depresiuni, jocul umbrelor, toate contribuie la armonia feței, a unei expresivități plăcute sau neplăcute. Expresia feței nu este un fenomen static ci variază sub influența musculaturii oro-faciale. Datorită contracției acestor mușchi aspectul feței se modifică în permanență exprimând: indiferență, bună dispoziție, veselie, supărare, tristețe. [3,4]

Din aceste considerente fizionomia trebuie considerată o funcție. Acest lucru se impune datorită faptului că majoritatea afecțiunilor aparatului stomatognat afectează fizionomia. Edentațiile frontale, edentațiile totale, anomaliile dento-maxilare, afectează fizionomia și de cele mai multe ori restaurările protetice se realizează în primul rând cu scopul de a transforma aspectul estetic neplăcut într-o restabilire a funcției estetice normale.[19]

În cazul tratamentelor stomatologice care vizează restaurarea fizionomiei pacientului, pentru a ajunge la acest deziderat trebuie sa cunoaștem caracterele feței, și proporțiile ei precum și reperele antropometrice utilizate în ortodonție. Trebuie astfel bine înțelese noțiunile de figură și de față.

Figura este partea capului cuprinsă între marginea inserției părului,superior și menton, inferior. Figura prezinta 3 etaje:

-etajul superior situat între linia bisprâncenoasă și inserția păroasă de la nivelul frunții;

-etajul mijlociu între linia bisprâncenoasă și linia subnazală;

-etajul inferior între linia imaginară situată sub aripile nasului și menton.

În mod normal înălțimea etajului inferior trebuie să fie egală cu ce a etajului mijlociu , iar etajul superior poate avea înălțimi diferite în funcție de zona de implantare a părului.

Fața este situată între linia ce unește cele două sprâncene și menton. Prezintă două etaje:

-etajul superior al feței , corespondent al etajului mijlociu al figurii;

-etajul inferior al feței , același ca și în cazul etajului inferior al figurii.

Înălțimea etajului inferior al feței poate fi modificată de diferite patologii sau tratamente ortodontice incorecte , modificări ce trebuie corectate pentru a restabili aspectul corect și estetic al acesteia.

Etajul inferior este denumit și “etajul de influență protetică” datorită acestor considerente.

Tratamentele protetice incorect realizate , edentațiile frontale, edentațiile totale sau anomaliile dento-maxilare, mai ales cele de la nivelul dinților frontali tulbură fizionomia etajului inferior influențând totodată negativ aspectul feței.[17]

Forma și poziția dinților pe arcade contribuie la exprimarea personalității umane. Corelația dintre forma dinților din zona frontală și forma feței a fost remarcată în 1911 de Williams care a introdus sintagma de armonie dento-facială. Acesta a demonstrat ca forma incisivilor centrali este corespunzătoare formei feței rezultând faptul ca persoanele cu o față ovală vor avea dinții frontali ovali, cele cu o față pătrată vor avea dinții frontali pătrați iar cele cu fața triunghiulară vor avea dinții frontali triunghiulari.[18]

Autorii italieni Viola și Muzzy în 1959 pun în legătură forma incisivilor cu forma corpului omenesc lărgind astfel noțiunea de armonie dento-somatico-facială. Forma dinților ar contribui la exteriorizarea personalității omului.

Dinții frontali pătrați sau dreptunghiulari cu marginile incizale abrazate sugerează un caracter masculin în timp ce dinții frontali neabrazați ovoizi cu marginile rotunjite dau o notă fizionomică feminină.[3,4,5,18]

În timpul surâsului marginea libera a buzei superioare se ridică oprindu-se la un anumit nivel pe fața vestibulară a dinților frontali și formează o linie care la majoritatea persoanelor nu depășește linia de colet, aceasta fiind denumită linia surâsului. Pentru restaurările protetice de la nivelul dinților frontali linia surâsului are o valoare semnificativă și se ține cont de aceasta ca reper pentru înălțimea dinților artificiali.[19]

Culoarea dinților diferă de la persoană la persoană și se formează prin suprapunerea smalțului peste dentină, cele două structuri dure dentare având culori diferite.

Dentina are de obicei culoare galbenă ce prezintă nuanțe diferite iar smalțul are culoarea albă cu tente de galben, albastru, gri, roz sau o mixtura a acestora.

În cazul dinților frontali culoarea variază în funcție de zonă astfel:

-marginea incizală este transparenta datorita lipsei stratului subiacent de dentina;

-jumătatea incizală prezintă o nuanță mai deschisă datorită stratului gros de smalț prin care nu transpare dentina;

-jumătatea cervicală are o culoare mai închisă, spre galben deoarece la acest nivel smalțul este mai subțire și permite dentinei să transpară.

La realizarea funcției fizionomice participă atât dinții din zona frontală : incisivii centrali, incisivii laterali, caninii ce dețin rolul principal cât și premolarii cu rol secundar în funcție de vizibilitatea acestora din timpul surâsului și a vorbirii. [3]

Vizibilitatea acestora depinde de formă, volum, poziție pe arcadă, tipul de masticație și de constituția figurii.

II.2 Funcția masticatorie

Masticația reprezintă un ansamblu de mișcări biologice la care participă toate elementele componente ale cavității orale : dinți, mușchi, mucoase, limba, saliva și care se realizează cu scopul prelucrării alimentelor în vederea pregătirii lor pentru digestie.

În realizarea masticației se disting 2 procese:

-procesul mecanic prin care alimentele sunt fărâmițate;

-procesul fizico-chimic prin care alimentele se îmbibă cu salivă pentru formarea bolului alimentar.

Masticația mecanică se realizează în mai multe etape:

-etapa de apucare și tăiere a alimentelor la care participă incisivii și totodată sfâșierea alimentelor realizată cu ajutorul caninilor;

-etapa de zdrobire la care participă cu precădere premolarii;

-etapa de fărâmițare ce este realizată de molari.

Procesul de masticație diferă de la persoană la persoană ceea ce face să se distingă trei tipuri de prelucrare mecanică a alimentelor:

-masticație de tocare;

-masticație de frecare;

-masticație intermediară.

Dinții din zona frontală au în principal rol în incizia și secționarea alimentelor care sunt introduse în cavitatea bucală, fiind cei care inițiază actul masticator. Totodată, prin supra ocluzie frontală sau ocluzie cap la cap aceștia participă indirect la toate etapele masticației.

Totodată în cadrul protezelor realizate pentru dinții frontali trebuie să se țină cont de importanța acestora în realizarea actului masticator, precum și de importanța ocluzală dată de ghidajul anterior pe care îl realizează și de ghidajul canin.

Protezarea zonei frontale trebuie să se realizeze astfel încât să se obțină o intercuspidare maximă prin care marginea incizală a incisivilor inferiori să intre în contact cu suprafața palatinală supracingulară a incisivilor superiori.

II.3 Funcția fonetică

Cuvântul este principalul mijloc de comunicare al oamenilor, acesta se realizează în cavitatea orală prin participarea tuturor elementelor componente ale aparatului dento-maxilar.

Dacă procesul masticator se realizează prin forța aparatului stomatognat, fonația se realizează printr-un mecanism fin care transformă cavitatea orală într-un tub fonetic ce își modifică forma în raport cu diferitele sunete sub acțiunea întregii musculaturi. În delimitarea formei tubului fonetic precum și în articularea sunetelor emise un rol important îl au dinții , prin relieful lor oral și poziționarea pe arcada dentară alături de bolta palatină, rugile palatine și papila incisivă. [3,16]

În producerea consoanelor coloana de aer trebuie sa întâlnească o zonă de îngustare în dreptul buzelor, a limbii sau a istmului oro-faringian. În raport cu locul îngustării deosebim :

-consoane labiale: P, B, M;

-consoane linguale: D, L, T, V, J;

-consoane guturale: K, G.

Fiecare dintre aceste grupuri cuprind 3 feluri de consoane: explozive, continue și întrerupte.

Explozive sunt acelea în care sunetul este emis brusc, după ce coloana de aer a fost întreruptă complet o clipa (P).

Continue sunt consoanele care la emiterea lor, coloana de aer trece liber (S) , iar cele întrerupte sunt formate prin întreruperi succesive în emiterea coloanei de aer. [18]

Pierderea incisivilor din zona frontală determină modificări în emitere consoanelor : V, T, F, D și Z.

Pronunția consoanei S este alterată în cazul edentațiilor de incisivi superiori sau inferiori.

Din cauza nemodelării corecte a protezelor confecționate pentru zona frontală și a nereproducerii zonelor fonetice ale acestora este alterată pronunția consoanei S.

Terapia ortodontică trebuie să tină seama de aceste considerente în restabilirea funcției fonetice astfel încât mărimea aparatelor folosite să asigure mișcarea liberă a limbii și să permită articularea fonetică pe care pacientul a avut-o înainte de edentație.

CAPITOLUL III.

PROPRIETĂȚI OPTICE ALE ȚESUTURILOR DURE DENTARE

Dezvoltarea de materiale și tehnici noi în stomatologie au impus practicantului să dezvolte noi abilități artistice. Dentistul restaurator manipulează lumina, culoarea, iluzia, și forma pentru a crea un rezultat estetic. Expertiza în aceste domenii diferențiază dentistul cu bune abilități tehnice de cel care practică un nivel superior de îngrijire și artă.

Lumina si umbra

Obiectele nu pot fi distinse fără lumină. Atunci când sunt iluminate, majoritatea obiectelor prezintă două dimensiuni – lungime și lățime. Adevărata lumină naturală, totuși, este multidirecțională; ea dezvăluie textura și aruncă umbre, adăugând cea de-a treia dimensiune , profunzimea.

Prin urmare, comunicarea formei este prin umbră. Restaurațiile dentare pot imita umbrele dinților adiacenți pentru a crea o formă care se amestecă cu cea a dinților din jur. Modificarea umbrelor poate face ca dinții cu formă precară să aibă un aspect estetic plăcut.

III.1 PRINCIPIILE CULORII

În 1666, Isaac Newton a observat că lumina albă care trece printr-o prismă este împărțită într-un model ordonat de culori, denumită acum spectru. De asemenea, el a descoperit că aceste culori au produs lumină albă atunci când au trecut înapoi prin prisma, dovedind că toate culorile spectrale erau în fasciculul original.

Culoarea, așa cum o interpretează ochiul, este fie un rezultat al absorbției, fie al reflexiei. În absorbție, o lumină albă este trecută printr-un filtru. Culorile care trec prin filtru și ajung la ochi sunt percepute ca fiind culoarea filtrului. În reflexie, ca și în cazul obiectelor solide, culoarea percepută este partea din spectru care se reflectă înapoi la ochi. [19]

Lumina care intră în ochi stimulează celulele cu conuri si bastonașe, fotoreceptoare din retină. Energia este transformată printr-o reacție fotochimică în impulsuri nervoase și transportată prin nervul optic în lobul occipital al cortexului cerebral. Celulele cu bastonașe sunt responsabile pentru interpretarea diferențelor de luminozitate și a valorii acesteia. Celulele cu conuri funcționează în interpretarea nuanței si a cromaticii. Dacă sursa de lumină conține toate culorile spectrului, se produce o citire adevărată. Dacă sursa de lumină este deficitară într-o anumită culoare, apare o citire falsă. În 1915, Albert Henry Munsell a creat un sistem numeric ordonat de descriere a culorii, care reprezintă standardul astăzi. În acest sistem, culoarea este împărțită în trei parametri – nuanță, cromatică și valoare. [19]

Nuanța

Nuanța este numele culorii. R. O. G. V. A. I. V. (Roșu, Oranj sau Portocaliu, Galben, Verde, Albastru, Indigo și Violet) este un acronim pentru nuanțele spectrului. În dentiția tânără permanentă, nuanța tinde să fie similară în întreaga cavitate orală. Odată cu îmbătrânirea, variațiile de nuanță apar adesea din cauza colorării intrinseci și extrinseci a dinților datorate materialelor folosite în restaurări dentare, a alimentelor, băuturilor, fumatului și a altor influențe.

Cromatica

Cromatica reprezintă saturația sau intensitatea nuanței. De exemplu, pentru a mări cromatica unei restaurări de porțelan, se adaugă mai mult din acea nuanță. Cromatica este calitatea nuanței care poate fi scăzută prin albire. Aproape toate nuanțele sunt susceptibile la reducerea cromaticii în albirea vitală și devitală. În general, cromatica dinților crește odată cu vârsta.

Valoarea

Valoarea reprezintă cât de deschisă sau închisă este culoarea respectivă.

Un dinte cu o culoare deschisă are o valoare ridicată ,pe când un dinte cu o culoare închisă are o valoare scăzută. Nu este atât de importantă cantitatea de culoare gri, ci mai degrabă calitatea culorii pe o scală de gri. Aceasta este nuanța de culoare; fie pare luminoasă și strălucitoare, sau întunecată și închisă. Este util să se considere valoarea în acest fel, deoarece utilizarea valorii în stomatologia restaurativă nu implică adăugarea de culoare gri, ci mai degrabă manipularea culorii pentru a mări sau a diminua cantitatea de gri.

III.2 RELAȚIA DINTRE CULORI

Roata de culori

Nuanțele, folosite în stomatologie, au o legătură între ele care poate fi demonstrată pe o roată de culoare. Relațiile dintre nuanțele primare, secundare și complementare sunt reprezentate grafic de către roata de culoare.

Culori primare

Culorile primare : roșu , galben și albastru formează baza sistemului de culori dentare.

În stomatologie, pigmenții de oxid de metal utilizați în colorarea porțelanului sunt limitați la formarea anumitor nuanțe de roșu, prin urmare, culoarea roz este înlocuită.

Culorile primare și relațiile dintre ele formează structura de bază a roții de culoare.

Culori secundare

Amestecul a oricare două nuanțe primare formează o nuanță secundară. Când sunt amestecate roșu și albastru, ele creează violet, albastru și galben creează verde, iar galben și roșu creează portocaliu.

Schimbând saturația culorilor primare dintr-un amestec, se modifică și saturația nuanței secundare produse.

Culorile primare și secundare pot fi organizate pe roata de culori cu nuanțe secundare poziționate între nuanțele primare.

Culori complementare

Culorile care se opun una, celeilalte pe roata de culoare sunt denumite culori complementare.

O particularitate a acestui sistem este că o nuanța primară este întotdeauna opusă unei nuanțe secundare și invers. Atunci când o nuanță primară este amestecată cu o nuanță secundară complementară, culorile se anulează reciproc și se produce gri. Aceasta este cea mai importantă relație în manipularea culorilor dentare.

Atunci când o porțiune a unei coroane este prea galbenă, spălată ușor cu violet (nuanța complementară a galbenului) produce o zonă care nu mai este galbenă. Culoarea galbenă este anulată și zona va avea o nuanță de gri mai crescuta (o valoare mai mică). Acest lucru este util în special când culoarea corporală a unei coroane a fost adusă prea incizal sau dacă se dorește o culoare mai incizală spre zona cervicală. Dacă zona cervicală este prea galbenă și se dorește o culoare maro, spălarea zonei cu violet anulează galbenul. Aceasta este urmată de aplicarea culorii dorite, în această situație maro.

Culorile complementare prezintă, de asemenea, fenomenul de intensificare. Atunci când nuanțele complementare sunt așezate una lângă cealaltă, fiecare se intensifică și par să aibă o saturație mai crescută. O linie portocalie deschisă pe marginea incizală intensifică culoarea albastră a incisivului respectiv.

Sensibilitatea la nuanță

După 5 secunde de privit un dinte sau o cheie de culori, ochiul uman se adaptează și devine influențat. Dacă o persoană se uită la orice culoare pentru mai mult de 5 secunde și apoi se uită la o suprafață sau închide ochii, imaginea apare, dar în nuanța complementară. Acest fenomen, cunoscut sub numele de sensibilitate la nuanță, afectează negativ selecția nuanței.

După 5 secunde este recomandabil ca medical dentist sa privească în altă parte sau să se uite scurt la o suprafață albastră (cum ar fi șervețelul sau baveta pacientului) pentru a i se readapta vederea la porțiunea portocalie-galbenă a spectrului , porțiunea cea mai implicată in alegerea culorilor.

Metamerismul

Metamerismul este un fenomen care poate determina ca două probe de culoare să apară ca aceeași nuanță sub o singură sursă de lumină, dar ca nuanțe diferite sub altă sursă de lumină.

Există mai multe moduri de a produce o culoare. Poate fi pură sau un amestec de alte două culori (verde pur față de un amestec de albastru și galben). Verdele pur reflectă lumina în banda verde, dar amestecul reflectă lumina în 2 benzi , albastră și galbenă simultan. Dacă ambele culori sunt expuse la o lumină cu un spectru complet de culori, ele vor apărea similare. Dacă, totuși, ele sunt expuse la o sursă de lumină care nu conține lumină în banda albastră, cele două culori vor părea diferite. Verdele pur va apărea în continuare verde, dar amestecul va apărea galben, deoarece fără o sursă de lumină în banda albastră, componenta albastră a amestecului nu este vizibilă. [17]

O selecție de culoare care care se potrivește bine sub o varietate de lumini este preferabilă uneia care este exactă sub o singură sursă de lumină, dar complet diferită sub altele. De obicei, în practica dentară sunt disponibile trei surse de lumină:

1. Lumina naturala din timpul zilei care pătrunde prin fereastra cabinetului dentar;

2. Lumina incandescentă produsă de lampa unit-ului dentar;

3. Iluminarea fluorescentă de culoare albă din corpurile de iluminat.

Lămpile fluorescente modificate emit o lumină mai apropiată de lumina naturală, iar unii medici dentiști le preferă în practica dentară. Culoarea care se potrivește cel mai bine în toate dintre aceste trei surse de iluminat este , de obicei , preferabilă.

Opacitatea

Un material opac nu permite trecerea luminii prin el. El reflectă toată lumina care este îndreptată asupra lui.

O restaurare de porțelan pe suport metalic trebuie să aibă un strat de porțelan opac aplicat pe structura metalică pentru a preveni transparența metalului prin stratul de ceramică aplicată, mai ales la nivelul muchiei incizale a incisivilor din zona frontală unde grosimea țesuturilor dure dentare este mai redusă.

Reducerea necorespunzătoare a dinților duce la două rezultate inacceptabile:

1. O restaurare ideal conturată, cu o grosime minimă a porțelanului și porțelan prea opac, ce are drept rezultat o aparență calcaroasă a dintelui în cauză.

2. O restaurare voluminoasă, slab conturată, cu o grosime ideală de porțelan.

Reducerea dinților trebuie să fie realizată în așa fel încât să permită crearea unui spațiu optim pentru aplicarea unei cantități suficiente de ceramică.

Transluciditatea și transparența

Materialele translucide permit ca o parte a radiațiilor luminoase să treacă prin ele, cealaltă parte fiind absorbită; pe când cele transparente permit trecerea totală a luminii. Materialul care blochează în totalitate trecerea luminii este un material opac.

Cele două proprietăți fizice au un rol foarte important în caracterizarea structurilor dure dentare și a materialelor folosite în restaurare.

Transluciditatea oferă realism unei restaurări dentare , de aceea este esențială alegerea unui compozit cu un grad adecvat de transluciditate, fiind deseori chiar mai importantă decât caracteristicile cromatice ale acestuia. [17]

Adâncimea

În stomatologia restaurativă, profunzimea este un concept spațial de amestecare a culorilor, care combină conceptele de opacitate și transluciditate. În dentiția naturală, lumina trece prin smalțul translucid și se reflectă din dentina relativ opacă.

Coloranții ceramici albi utilizați în modificarea culorii sunt opaci. Coloranții ceramici gri sunt un amestec de alb-negru. Restaurarea dinților cu un colorant alb opac la suprafață pare a fi artificială deoarece nu are calitatea adâncimii care ar putea fi văzută dacă stratul de opac ar fi fost plasat sub un strat translucid de porțelan.

Adâncimea poate fi problematică dacă se utilizează rășini compozite translucide pentru a restabili cavitățile de clasa a 3-a sau a 4-a care se extind complet de la fețele vestibulare până la cele linguale ale dinților frontali.

Cu toate acestea, dacă o rășină compozită mai opacă este plasată pe fața linguală a restaurării și apoi este suprapusă o rășină translucidă, se creează o iluzie naturală a profunzimii. [19]

Fluorescența

Această proprietate definește comportamentul materialelor care absorb lumina cu o lungime de undă scurtă și o remit sub formă de undă care aparține spectrului vizibil.

Datorită conținutului său organic mai mare, dentina este sursa primară de fluorescență a dinților umani.

Astfel, materialele restaurative coronare trebuie să aibă o fluorescență cât mai asemănătoare cu cea a țesuturilor dure dentare pe care le substituie pentru a reda aspectul “alb-strălucitor” caracteristic dentinei și a smalțului dentar. [17]

Opalescența

Opalescența se produce atunci când un material apare sub o nuanță când lumina se reflectă de pe suprafața sa și sub o altă nuanță atunci când lumina este transmisă prin el. Opalescența imită smalțul și este dependentă de lungimea de undă.

Această proprietate poate fi remarcată la nivelul marginii incizale a dinților tineri , constituită numai din smalt.

O altă proprietate foarte importantă care influențează aspectul suprafețelor dentare este luciul acestora. Astfel se explică aspectul strălucitor și luminos caracteristic smalțului neted si integru. [17]

III.3 .FACTORI CARE INFLUENȚEAZĂ ASPECTUL DINȚILOR

Complexitatea aspectului vizual al dinților reiese din particularitățile de formă și structură a acestora. Dinții permanenți tineri, erupți recent, prezintă o suprafață convexă și un relief bine conturat, cu lobi, șanțuri ,fosete ce reflectă difuz lumina incidentă care se propagă asupra lor, ceea ce motivează aspectul “texturat” ce se observă.

Coroana dintelui este formată prin suprapunerea celor trei componente: smalț, dentină și pulpa dentară, diferite ca structură, compoziție și proprietăți optice.

Aspectul general nu este influențat atât de mult de pulpa dentară ,în schimb smalțul și dentina sunt implicate în mod decisiv în evidențierea particularităților optice de ansamblu.

Se considera că, prin prisma volumului predominant în structura dintelui, a saturației și a opacității caracteristice , dentina este cea care generează culoarea de bază a acestuia. Aceasta se evidențiază spre colet ,unde prin grosimea mai redusă a smalțului, transpare dentina. Cromatica dentinei , în nuanțe de galben-portocaliu-brun , prezintă diferite grade de saturație , care se amplifică odată cu îmbătrânirea și se reduce prin tehnicile de albire care produc, de fapt desaturarea acesteia.

Smalțul variază doar ca nuanță (alb-cenușiu,alb-albăstrui) și de aceea este mai puțin importantă cromatica acestuia. Ca și proprietate optică a smalțului predomină ca importanță transluciditatea.

Smalțul dentar este translucid; cu cât grosimea acestuia este mai mare (la dinții permanenți tineri), cu atât el va genera un aspect deschis, luminos, de ansamblu.

În cazul în care smalțul dentar este mai subțire ca urmare a uzurii dentare datorate vârstei va transpare dentina, ceea ce explică scăderea intensității luminoase.

Studiile cristalografice corelează luminozitatea smalțului dentar cu dimensiunea cristalelor de hidroxiapatită prezente în structura sa .

“Cunoașterea proprietăților optice ale acestor structuri dure dentare este esențială în cadrul tehnicilor de restaurare directă – cu rășini compozite și indirectă cu mase ceramice.

Atât medicul cât și tehnicianul dentar au ca obiective înlocuirea țesuturilor dentare prin materiale cu proprietăți optice similare cu smalțul, respectiv dentina. Pentru a mima cât mai bine structurile dentare pe care le înlocuiesc, materialele restaurative trebuie să aibă indice de refracție cât mai apropiat de al acestora.” [17]

În cadrul tehnicilor de restaurare directă prin stratificare este importantă atât alegerea unor materiale de restaurare care să aibă proprietăți optice comparabile structurilor dentare naturale, cât și suprapunerea acestora astfel încât să se obțină efectul de profunzime ce caracterizează cromatica dinților naturali.

Distribuția straturilor de smalț, respectiv dentină variază în funcție de suprafața dentară , cromatica și transluciditatea fiind diferite în funcție de aria coronară vizualizată.

De aceea, în alegerea culorii se analizează fiecare arie în parte pentru a obține o hartă de culoare specifică fiecărui dinte.

Analiza proprietăților optice ale structurilor dentare

Această analiză reprezintă o etapă esențială pentru reușita tratamentelor ce au ca scop refacerea, prin materiale de restaurare directa sau prin mijloace protetice, unitățile dentare.

La ora actuală, proprietățile optice dentare pot fi apreciate prin metode de analiză vizuală și metode instrumentale. Pentru rezultate cât mai bune se recomandă o asociere a acestor tehnici ,iar rezultatul final al analizei sa fie sintetizat sub forma unei “hărți de culoare” cuprinzând toate caracteristicile fiecărei arii dentare în parte. Aceste “hărți de culoare” vor fi interpretate și transpuse în valori de opacitate – transluciditate, nuanță, saturație, luminozitate ale maselor ceramice sau materialelor compozite; rezultatul final este dependent nu numai de selecția culorii dintelui de referință , ci și de calitatea transmiterii informațiilor ,precum și de modalitatea de alegere și stratificare a materialelor restaurative. [17]

III.4 ANALIZA VIZUALA CU AJUTORUL CHEII DE CULORI

Analiza vizuală presupune comparația suprafețelor dentare cu eșantioane ale unor chei de culori. Ca referință poate fi utilizat fie dintele ce urmează a fi restaurat, în cazul în care acesta prezintă leziuni reduse și un aspect cromatic care se dorește a fi păstrat, fie dinții adiacenți, omologi sau antagoniști. Cu cât numărul dinților care urmează a fi restaurați este mai mic și poziția lor este situată într-o zonă cu vizibilitate mai mare, cu atât este mai dificilă potrivirea culorilor si încadrarea restaurării în ansamblul arcadei. [17]

Există două tipuri de chei de culori: chei de culori clasice și chei de culori având eșantioanele ordonate în funcție de luminozitate.

Dintre cheile culori clasice, cheia Vita Classical rămâne cea mai cunoscută și utilizată cu toate limitele care i se atribuie generate în primul rând de acoperirea insuficientă a spațiului culorilor dentare și de lipsa de ordonare a eșantioanelor în acest spațiu. Există însă posibilitatea ca mulți dinți analizați să nu își găsească corespondentul între eșantioanele cheii și, mai mult, diferența de culoare de cel mai apropiat eșantion să fie peste limita de acceptabilitate clinică. [17]

Cheia de culori Vita Classical are în componență 16 eșantioane, incluse în patru clase de nuanțe: A-nuanțe portocalii , B-galben , C gri-verzui , D gri-roz. Fiecare grup are 3-4 eșantioane, cu saturație progresivă (A1-A4) , (B1-B4) , (C1-C4) , (D1-D4). Se recomandă ca această ordonare să fie completată de o ordonare a eșantioanelor în funcție de luminozitate.

Există și alte chei de culori realizate după același principiu ca și cheia Vita Classic-cheia Chromascop a firmei Ivoclar , cheile de culori din trusele pentru materiale compozite de restaurare directă.

Cheile de culori având eșantioane organizate după luminozitate, cum este cheia Vitapan 3D Master este formată din 29 de eșantioane încadrate în șase grupe de luminozitate descrescătoare. În fiecare grup există un număr variabil de eșantioane a căror saturație crește pe verticală; șirul din mijloc prezintă nuanțe medii, șirul din stânga nuanțe cu tentă gălbuie, șirul din dreapta -tentă portocalie.

În ordine sunt analizate mai întâi luminozitatea apoi saturația și nuanța.

Cheia Linearguide conține aceleași eșantioane ca și Cheia 3D Master , diferind doar aranjamentul acestora , fapt ce reduce numărul etapelor de analiză a culorii.

Deși codificările cheilor de culori organizate în funcție de luminozitate sunt , la ora actuală, asociate doar maselor ceramice produse de firma Vita , există echivalente ce permit utilizarea acestui sistem și când se lucrează cu alte mase ceramice.

Cheia Vitapan Bleachguide este indicată pentru aprecierea rezultatului intervențiilor de decolorare a dinților; are un spectru extins, mai ales în gama culorilor foarte deschise.

CAPITOLUL IV.

RESTAURAREA ESTETICĂ A DINȚILOR FRONTALI

IV.1. RESTAURĂRI DIRECTE

Tehnicile adezive directe care folosesc materiale pe bază de rășini compozite reprezintă o foarte bună metodă de restaurare estetică și minim invazivă a dinților frontali , care poate fi aplicată și finalizată , în marea majoritate a cazurilor , într-o singură ședință de lucru , în cabinetul stomatologic fără participarea laboratorului de tehnică dentară.

Restaurările estetice adezive directe cu compozite permit înlocuirea structurilor dure dentare alterate ireversibil, pierdute sau cu defecte structurale, în afecțiuni cu etiologie carioasă (leziune de carie simplă la dinții vitali) sau necarioasă, și anume leziuni de uzură (de tip atriție, abraziune, abfracție, eroziune), leziuni traumatice (cu localizare coronară, fără afectarea ireversibilă a organului pulpar) și leziuni distrofice (amelare, dentinare).

Un loc aparte îl ocupă rezolvarea unor discromii dentare (în raport cu etiologia acestora), prin fațetare directă. Pe lângă acestea, se poate obține remodelarea sau modificarea morfologiei coronare (formă, dimensiune, orientare spațială), în sensul dorit, în condiții funcționale corecte, a unor dinți integri, indemni de leziunile amintite. [17]

Materiale de restaurare

Obținerea rezultatelor estetice așteptate este legată indisolubil de alegerea și utilizarea corectă, conform indicațiilor, a materialelor și tehnicilor de lucru adecvate fiecărei situații clinice. In acest sens, valoarea materialului este legată de proprietățile fizico-chimice în special cele optice (multiple nuanțe de culoare, opacitate/transluciditate, stabilitatea culorii), de manevrabilitate, de calitatea finală a prelucrării, finisării și lustruirii suprafeței, iar tehnica trebuie să permită obținerea formei, a dimensiunii și selecția, stabilirea si reproducerea aspectelor coloristice naturale ale dintelui restaurat. De aceea, tehnicile actuale folosite se bazează cu precădere pe diverse modalități de stratificare a rășinilor compozite.[17]

Sistemele adezive amelo-dentinare constituie o componentă cu rol decisiv în rezultatul final al acestor restaurări. Dezvoltarea lor actuală și variabilitatea privind abordarea terapeutică a substratului oferă posibilitatea obținerii unor forțe de adeziune cu valori superioare, a închiderii marginale și a etanșeității optime pentru restaurările efectuate, care au ca rezultat o longevitate crescută a acestor restaurări.

Primele rășini compozite existente și disponibile pentru utilizarea curentă în practică au fost cele cu macroumplutură; având un grad ridicat de încărcare cu macro particule neregulate ca formă, distribuție mai puțin omogenă și neuniforme ca dimensiuni, ele prezintă o rezistență crescută la solicitări mecanice produse de forțele ce acționează asupra lor, dar au calități estetice reduse, din cauza proprietăților optice și a aspectului texturii suprafeței ce poate fi realizată după prelucrare, finisare și lustruire. De aceea, ele nu constituie o soluție convenabilă în acest scop.[17]

În restaurarea directă a dinților frontali, pentru reproducerea proprietăților smalțului și a calităților suprafeței sale, atât din punct de vedere estetic cât și biologic, materialele compozite cele mai performante care pot fi utilizate sunt cele cu micro umplutură “microfil”. Aceste materiale conțin o încărcătură densă de microparticule sferice, distribuite omogen, uniforme ca dimensiuni, ceea ce permite realizarea unui lustru de lungă durată al suprafeței restaurării, în condițiile unei bune rezistențe la uzură normală, în condiții funcționale (mai ales prin abraziune/eroziune). Astfel, restaurările nu favorizează formarea plăcii microbiene dentare și oferă posibilitatea unei igienizări eficiente. Din punctul de vedere al proprietăților optice, compozitele cu micro umplutură prezintă indicele de reflexie și cel de refracție extrem de asemănătoare cu cele ale suprafeței smalțului dentar. De aceea, după prelucrare finisare și lustruirile reproduc cel mai bine această suprafața în ceea ce privește textura și lipsa rugozității, reflexia și refracția luminii, densitatea culorii, precum și transluciditatea, conferind vitalitatea naturală a aspectului estetic , care se menține și poate fi observată atât imediat și pe termen scurt cât și pe termen lung. [12]

Problema principală legată de proprietățile rășinilor compozite cu micro umplutură este rezistența scăzută la fractură sau la uzura accentuată, excesivă (mai ales prin atriței), ceea ce limitează utilizarea lor în localizări unde sunt expuse la solicitări crescute datorate unor forțe ocluzale ridicate. [6]

Primele materiale compozite destinate să rezolve acest aspect (datorită comportamentului lor superior la solicitări mecanice) și să substituie compozitele cu microumpluturi în situațiile amintite mai sus au fost cele microhibride. Proprietățile lor fizice include rezistență crescută la compresiune și fractura, dar calitățile estetice nu sunt la nivelul compozitelor cu micro sau cu nanoparticule. Dimensiunea medie a particulelor de mici dimensiuni din compozitele microhibride este de 0,4 – 0,7 µm; particulele de dimensiuni mai mari ajung până la 35 µm, conferind materialului rezistența și manevrabilitate , dar nu permit o prelucrare, finisare și lustruire a suprafeței, care să obțină o textura și un luciu asemanatoare smaltului natural, atât imediat ori pe termen scurt , cât și, mai ales, menținute pe termen lung. De aceea, aspectul estetic final al restaurărilor din rășini compozite microhibride, deși este net superior materialelor convenționale cu macro particule, nu se poate ridica la nivelul celor cu micro sau nanoumplutură.[17]

În tehnicile de restaurare prin stratificare la dinții frontali, aceste materiale sunt foarte utile (datorită rezistenței și opacității crescute) pentru reproducerea calităților dentine (ca suport pentru smalt) sau, adesea, si pentru mascarea unor zone mai întunecate sau discomice.

Rășinile compozite cu nanoparticule (bazate pe nanotehnologie) sunt cel mai recent intrate în utilizarea curentă pentru restaurări estetice directe. Ele sunt considerate astăzi materialele universale de restaurare pentru situațiile uzuale, unde exigentele estetice nu sunt excepționale , putând oferi simultan manevrabilitate foarte bună, contracție de fotopolimerizare scăzută, rezistență la fractură, proprietăți optice favorabile pentru o culoare și o transluciditate apropiate de natural, o bună lustruire finală care realizează o textură favorabilă a suprafeței ce reproduce smalțul .În afară de utilizarea separată, ele pot fi folosite și ca suport pentru compozitele cu microumpluturi , situație în care calitatea translucidității permite reproducerea aspectului de dinte vital. Cu toate acestea, ele nu reușesc realizarea unei suprafețe cu caracteristici extrem de asemănătoare, cvasi identice cu cele ale suprafeței smalțului dentar și nici nu imită perfect vitalitatea naturală a aspectului estetic , comparativ cu rășinile compozite cu microparticule.[17]

Tehnica de stratificare multiplă a materialului

Reproducerea aspectului natural al culorii , translucidității și texturii suprafeței este determinată de propagarea luminii prin restaurare, deci prin masa de compozit aplicată peste smalțul și dentină restante. Pentru a produce un efect natural tridimensional, masa de compozit ar trebui să aibă proprietăți optice identice sau foarte asemănătoare cu cele ale smalțului și dentinei. Trebuie ținut cont de faptul că rășinile compozite cu microparticule au un indice de refracție a luminii diferit de smalțul natural prismatic, iar aplicarea stratului de compozit de smalț în aceeași grosime cu cea a smalțului natural va produce o nuanță accentuată de gri a restaurării finale.[19]

De aceea, stratul artificial de smalț va trebui să aibă o grosime de aproximativ jumătate din grosimea smalțului natural, deci în medie circa 0,5 mm. Așadar, în contrast cu dintele natural, stratificarea multiplă morfologică a materialelor compozite la restaurările dinților frontali poate fi descrisă ca fiind dominată de dentină, deoarece nucleul central din masa de dentină va fi mai voluminos decât în cazul dinților naturali. Toate restaurările ar trebui să prezinte pe suprafața lor vestibulară, orală sau proximală un strat de compozit pentru smalț. Pentru a evita efectele de transluciditate marginală excesivă nedorită, în zonele de trecere de la limita restaurării la suprafața de smalț natural, stratul de compozit de dentină cu nuanța de baza (mai opac) va trebui să se extindă parțial peste marginea de smalț bizotat a preparației, iar în zona respectivă compozitul de smalț acoperind masa de dentină să fie foarte subțire.[19]

În general secvența de lucru pentru această tehnică de stratificare este următoarea:

stabilirea culorii pentru restaurarea dintelui;

realizarea nucleului de dentină din mai multe nuanțe de masa de dentină;

utilizarea de opacifianți sau coloranți (opțional);

selectarea nuanței de bază pentru masa de smalț;

modelarea specifică a stratului de smalț (opțional).

La ora actuală , tehnicile de realizare a acestor restaurări pot folosi pentru refacerea conturului coronar și a punctului de contact interdentar proximal, în funcție de situația clinică și de necesități , mai multe tipuri de conformatoare:

benzi de matrice transparente (cu pene interdentare);

cape anatoforme prefabricate’

șabloane de silicon -prin amprentarea feței orale;

matrici speciale: cervicale / proximale (conformatoare individualizate).

IV.2.RESTAURĂRI INDIRECTE

Fațetele ceramice reprezintă în acest moment cel mai solicitat tratament din cadrul stomatologiei estetice. Pacienții și le doresc și le solicită foarte des însă medicul le recomandă atunci când sunt posibile din punct de vedere clinic. Toți pacienții doresc prin acest tratament să obțină un zâmbet frumos, întrucât în acest secol se pune tot mai mult accentul pe noțiunea de frumos.

Indicații clinice:

– tulburări ușoare de poziție dentară (rotații);

– tulburări de forma sau volum dentar;

– anomalii de structură ale smalțului (displazii, distrofii);

– închiderea unor spații interdentare (treme, diasteme);

– abrazie fiziologică sau patologică;

– discromii unidentare sau generalizate;

Contraindicații:

– dinți devitali cu restaurări compozite de clasa a 3-a și a 4-a;

– dinți cu modificări grave de poziții (rotații severe, egresiuni, versiuni);

– tulburări ocluzale severe;

– bruxism în unele cazuri;

– dinți cu obturații vechi din materiale compozite, realizate pe mai multe fețe ale dintelui;

– dinți cu abrazie avansată de smalț.

Tehnici de vizualizare sau simulare a rezultatului estetic final:

1. Cea mai simplă și accesibilă tehnică este cea de modificare a imaginilor pacientului pe calculator cunoscută ca ți “computer imaging” cu ajutorul unui soft de editare a imaginii de tipul Photoshop-ului sau cu ajutorul unui soft specializat cum este Digital Smile Design care permite prin introducerea unei fotografii digitale a pacientului și prin analiza mai multor parametrii dento-somato-faciali să putem simula cum vor arăta dinții pacientului după tratament.

2. O altă tehnică prin care poate fi simulat rezultatul final este mock-up-ul direct din rășini compozite realizat în cavitatea orala de către medic. [17]

3. Cea mai frecvent folosită tehnică de simulare a rezultatului final este cea a mock-up-ului indirect realizată de medic în cabinet prin transpunerea wax-up-ului în cavitatea orala. Wax-up-ul este duplicat în laborator pe un nou model de gips, pe care se vor realiza gutierele termoformate și o amprentă din silicon transparent, cu rol în obținerea unei previzualizați a rezultatului estetic propus din compozit. [17]

În majoritatea cazurilor se realizează un wax-up în laborator, pe baza acestuia un model duplicat și o gutieră termoformată. În cavitatea orala a pacientului, se obține mock-up-ul indirect folosind gutiera termoformată prin injectarea unui compozit dual. Apoi se începe prepararea dinților vizați prin acest mock-up din compozit folosind freze de ghidare a profunzimii șlefuirii. De la forma finală a mock-up-ului se îndepărtează o grosime uniformă de 0,5-0,7 mm.

Cele 2 suprafețe, suprafața dentară preparată și fața internă a fațetei necesită un tratament specific înainte de aplicarea cimentului adeziv acest tratament afectând calitatea și fiabilitatea adeziunii. Suprafața internă a fațetei este pregătită prima, după proba în cavitatea orală prin gravare cu acid fluorhidric 4% timp de 90 de secunde spălata cu apă caldă, neutralizarea cu bicarbonat de sodiu în soluție apoasă, curățare în baie de ultrasunete, uscare și încălzire, aplicarea unui strat de silan și acoperirea cu o lentilă de sticlă pentru a asigura păstrarea suprafeței tratate.

Tratamentul suprafeței dentare: se preferă sisteme adezive în 3 timpi-acid, primer, bonding. Aplicarea cimentului adeziv se face pe ambele suprafețe , prin pensularea unei cantități minime de adeziv. Este indicată polimerizarea parțială de o secundă până se obține starea de gel a cimentului, deoarece îndepărtarea în această fază a excesului ușurează mult finisarea ulterioară.

MATERIALE ȘI METODĂ

Pentru documentarea lucrării intitulată “Restaurarea morfologiei în zona frontală a arcadelor maxilare” am folosit dinți extrași, din colecția personală și din cea a Disciplinei “Morfologia și Semiologia Sistemului Stomatognat” , cărora le-am analizat morfologia coronară și cea radiculară.

Ținând cont de importanța estetică a dinților frontali de la nivelul ambelor arcade dentare am acordat o atenție sporită funcției fizionomice prin alegerea unor materiale calitative , cu proprietăți optice asemănătoare structurilor dure dentare înlocuite.

Am utilizat atât metoda directă de restaurare cât și metoda indirectă, cu participarea laboratorului de tehnică dentară.

Pentru a evidenția importanța și aplicabilitatea teoriei prezentate în partea generală am ales următoarele cazuri clinice :

– Cazul clinic 1 : Restaurarea fizionomiei dinților din zona frontală maxilară prin fațete de ceramică;

– Cazul clinic 2 : Restaurarea morfologiei incisivului lateral superior ( 2.2 ) prin fațetare cu material compozit;

– Cazul clinic 3 : Restaurarea protetică a arcadei maxilare prin confecționarea unei punți totale.

Cazul clinic numărul 1 a fost documentat într-un cabinet stomatologic , în timpul practicii realizate sub îndrumarea și coordonarea unui medic dentist cu experiență, dispunând de logistica necesară pentru obținerea unor rezultate estetice deosebite.

Imaginile expuse la cazurile clinice 2 și 3 au fost surprinse în timpul realizării tratamentelor stomatologice din cadrul stagiilor, la disciplina de “Reabilitare orală și urgențe medico-chirurgicale”.

Toate manoperele din cadrul tratamentelor stomatologice expuse în partea specială au fost fotografiate cu telefonul Samsung Galaxy S7, care dispune de o cameră foto destul de bună , iar unele dintre ele au fost editate cu ajutorul programului Photoshop pentru o mai bună încadrare în pagină.

CAZ CLINIC NR 1

Pacientă A.L, în vârstă de 28 ani, se prezintă in cabinetul de medicina dentara cu discromii la nivelul grupului frontal superior.

Fig nr 1. Aspect intraoral inițial

Fig nr 2.Wax-up

Fig nr 3. Mock-up din acrilat autopolimerizabil

La evaluare aspectului pacienta a hotărât ca dorește 5 fațete pe dinții 1.2 , 1.1 , 2.1 , 2.2 , 2.3 , pe 1.3 având coroană de înveliș

Fig nr 4. Aspect clinic al arcadelor

Șlefuire pentru fațete

Fig nr 5. Evaluarea culorii bonturilor pe cheia VITA CLASSIC și transpunera acestora pe modelul de studiu

Fig nr 6. Amprenta finală realizată cu silicon de adiție în doi timpi

Fig nr 7. Aspect normă frontală

Fig nr 8. Aspect cu arcadele în inocluzie.

În imaginile de mai sus, s-a efectuat proba fațetelor cu

paste try-in pentru alegerea culorii cimentului.

Fig nr 9.Pastele try-in pe baza de glicerina care imita cimentul definitiv

Fig nr 10. Kitul de cimentare Varolink veneer

Fig nr 11. Materiale necesare cimentarii

Fig nr 12. Etapa cimentarii coroanei de invelis pe 1.3

Folosirea benzilor de teflon pentru protejarea dintilor vecini

Fig nr 13. Alegerea culorii cu ajutorul cheii de culori VITA CLASSIC

Fig nr 14. Aspectul fetelor vestibulare dupa șlefuirea dintilor pentru fațete ceramice

Fig nr 15.Rezultatul estetic final pe care l-am obținut

CAZ CLINIC nr 2

Pacientă în vârstă de 23 de ani se prezintă în secția de Reabilitare Orală a Facultății de Medicină Dentară din cadrul Universității de Medicina si Farmacie din Craiova acuzând un efect discromic la nivelul lui 2.2 .

În urma examenului clinic s-a constatat prezența unei carii grefate pe hipoplazie de smalț la nivelul incisivului lateral stâng superior , precum și existența unui smalț hipoplazic pe o suprafață extinsă a feței vestibulare a acestui dinte.

Întrucât restaurarea morfologiei printr-o simplă obturație cu compozit nu ar fi avut efectul estetic dorit s-a trecut la realizarea unei fațete din compozit.

Fig nr 16. Aspect intraoral inițial

Fig nr 17. Normă vestibulară

Șlefuirea feței vestibulare a lui 2.2 și înlăturarea țesuturilor dure de smalț și dentină alterate până în dentina dură pigmentată

Fig nr 18. Aspect vestibular

Obturarea cavității cu ciment ionomer de sticlă fotopolimerizabil

Fig nr 19. Aplicarea firului de retracție gingivală în șanțul gingival vestibular

Introducerea unei matrici de celuloid interdentar pentru controlul marginilor restaurației și a materialului compozit

Aplicarea primului strat de compozit pentru dentina A2

Fig nr 20. Fotopolimerizarea cu lampa a stratului de dentină primară

Fig nr 21. Rezultatul obținut după fotopolimerizarea primului strat de compozit

Fig nr 22. Aplicarea și modelarea cu spatula dentară a celui de-al doilea strat

de compozit pentru dentină

Fig nr 23. Fotopolimerizarea stratului de dentină secundar

Fig nr 24. Rezultatul obținut după fotopolimerizarea stratului de dentină secundar

Fig nr 25. Rezultatul obținut în urma aplicării, modelarii și fotopolimerizarii ultimului strat de compozit-smalț (enamel) A2

Aspectul restaurației după finisare cu freza cilindro-conică cu inel roșu montată la turbină și a discurilor de finisare montate la piesa contraunghi

Fig nr 26. Rezultatul final din normă laterală

Fig nr 27. Rezultat final din normă frontală

Fig nr 28. Comparație aspect dentar înainte și după tratament

CAZ CLINIC nr 3

Pacientă S. E, în vârstă de 68 de ani, se prezintă cu edentație latero-fronto-latero-terminală la nivelul arcadei maxilare superioare. Dinții restanți 1.6, 1.3, 2.3 și 2.4 ce au fost preparați prin șlefuire și folosiți ca dinți stâlpi, în vederea realizării unei punți fixe metalo-ceramice.

Fig nr 28. Aspect clinic după șlefuire

Fig nr 29. Modelele de studiu montate în ocluzor

Fig nr 30. Proba scheletului metalic

Fig nr 31. Amprenta scheletului metalic în vederea aplicării corecte a stratului de ceramică de către tehnician.

Fig nr 32. Aspect final

CONCLUZII

Dinții din zona frontală au o importanță covârșitoare în armonia dento-somato-facială a fiecărei persoane și redau prin expunerea lor frumusețea zâmbetului.

Realizarea tratamentelor la nivelul acestora a avut drept scop obținerea unor rezultate estetice satisfăcătoare pentru pacienți precum și restaurarea funcției masticatorii și fonetice necesare în viața de zi cu zi.

Totodată, în cazul pacientei cu multiple edentații maxilare s-a urmărit, pe lângă restaurarea fizionomiei și refacerea contactelor ocluzale, respectiv mărirea numărului de unități masticatorii.

Ținând cont de importanța dinților frontali din punct de vedere al realizării ghidajelor anterior, canin, antero-lateral și al stopurilor ocluzale, reconstrucția elementelor morfologice în cazul proceselor distructive corono-radiculare, reprezintă un deziderat major.

Elementele morfologice ale acestor dinți pot fi reconstituite prin obturații coronare, proteze unidentare sau punți dentare în care să fie folosiți ca dinți stâlpi.

Discromiile dentare care alterează aspectul fizionomic al dinților frontali pot fi corectate prin aplicarea de fațete ceramice sau din material compozit în funcție de cerințele și posibilitățile financiare ale fiecărui pacient.

Toate manoperele realizate și expuse în partea specială au beneficiat de o relație medic-pacient foarte bună , iar rezultatele tratamentelor efectuate au fost apreciate de către pacienți ca o îmbunătățire considerabilă a esteticii dentare a acestora.

În realizarea restaurării indirecte a dinților din zona frontală un rol foarte important l-a avut tehnicianul dentar care printr-o bună cooperare cu medicul stomatolog și prin atenția la detalii s-a dovedit un bun profesionist.

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Bucur, Mihaela Popescu, Octavian Dinca – Patologia eruptiei dentare (Compediu de chirurgie oro-maxilo-faciala), vol I

Cezar Th. Niculescu – Anatomia și fiziologia omului (Compediu) –Editura Corint 2009, (pag 280)

David Vichente Dumitru – Morfologie dentarã Bucuresti 2003 (pag 69-82)

Ecaterina Ionescu – Anomaliile dentare de număr , Editura CermaPrint București 2000

Gheorghe Boboc – Aparatul dentomaxilar – formare și dezvoltare, Ediția a II-a, Editura Medicală București 2003 (pag 48)

Horia Octavian Manolea, Virgil Deva, Evantia Coles, Ionela Dascalu, Marina Amarascu, Petre Marasescu, Mirela Opri, Radu Rîcă – Tehnologia protezelor fixe, Craiova 2013

Ionela Teodora Dascălu, Evantia Coleș, Horia Octavian Manolea – Noțiuni de tehnică ortodontică –curs- , Editura Universitaria, Craiova 2012

Livia Zarnea – Pedodontie, Editura didactica si pedagogica, R.A. Bucuresti 1993

Mihai Românu, Dorin Bratu, Sorin Uram-Țuculescu, Marius Muntean, Mihai Fabricky, Carmen Colojoară, Mega Negruțiu, Emanuel Bratu –Aparatul dento-maxilar date de morfologie funcțională clinică, Editura Helicon Timișoara 1998

Rauten Anne-Marie, Olteanu Mădălina, Maglaviceanu Camelia – Ortodonție, Ed. Universitară Craiova, 2011

Rodica Luca – Pedodontie Vol I, Cermaprint (2003)

Smaranda Buduru, Oana Almășan – Noțiuni practice de ocluzologie, editura Napoca Star, Cluj 2009 (conducerea frontala, conducerea canină si conducere de grup-antero-lateral)

Sorin Popșor și colab.– Elemente de gnatologie, Curs pentru studenții facultății de Medicină Dentară și ai Colegiului de Tehnică Dentară, Universitatea De Medicină Și Farmacie Targul Mureș

Vasile Burlui – Gnatologie clinică, Junimea, Iași 1979

Veronica Mercuț – Bruxismul de la cauze la efect, Editura Medicală Universitară Craiova, 2011

Virgil Deva – Elemente de morfologie funcțională a sistemului stomatognat , 2006

Florin Lăzărescu – Incursiuni în estetica dentară, București 2013 (pag 219-250)

Deva Virgil, Crăițoiu Mihai – Morfologia funcțională a aparatului dento-maxilar, Editura Sitech, 1995 (pag 4 , 5 , 36-48 , 91-99)

KENNETH W. ASCHHEIM – ESTHETIC DENTISTY A clinical approach to Techniques and Materials, Third Edition, Elsevier, 2015 (pag 33-80)