Responsabilitati Si Obligatii ale Functionarului Public

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………….2

CAPITOLUL I : Deontologia funcției publice, la granița dintre lege și etică………………………………………………………………….….4

CAPITOLUL II : Responsabilități și obligații ale funcționarului public – reglementări legale…………………………………………………….14

CAPITOLUL III: Moralitatea în funcția publică – intre virtute si responsabilitate…………………………………………………………36

CONCLUZII ȘI PROPUNERI DE LEGE FERENDA ………………..53

BIBLIOGRAFIE………………………………………………………..55

INTRODUCERE

În perioada socialistă funcția publică și administrația de stat nu existau. Singurul concept uzitat era cel al funcției de stat și respectiv, funcționar de stat. Se putea afirma, cel puțin la nivel formal, că democrația reprezentativă funcționa în parametrii normali.

Inexistența însă, a separărilor puterilor în stat, încălcarea flagrantă a drepturilor omului făceau ca administrația de stat să fie o structură rigidă, opacă, birocratică, și lipsită de eficientă.

Chiar și în acest context ‘ostil’ funcției publice, evidențiem însă curajul și dorința doctrinei romanești de a menține în conștiința socială elemente marcante ale dreptului public cum ar fi cel al funcției publice și al funcționarului public.

În 1965, Constituția socialistă consacra, pe lângă categoria de muncitori (de la orașe și sate) și pe cea de funcționari.

Societatea noastră în actuala sa etapă de dezvoltare, acorda o mare atenție perfecționării morale a întregului ansamblu de relații, a personalității tuturor membrilor săi. Tocmai de aceea se impune studierea și înțelegerea semnificației și valorii noțiunilor de etică, de morală. Aducând în discuție partea etică a funcției publice, trebuie să facem referire și la deontologie, știința care studiază comportamentul moral și profesional al funcționarului public, raporturile sale cu colegii și cu publicul pe care îl deservește. Deontologia, în cazul funcției publice, are ca și scop principal eficientizarea serviciului public și satisfacerea nevoilor cetățenilor. Rezultatul unei bune organizări și a conduceri unei activități nu reprezintă eficientă. Pentru a obține eficientă maximă trebuie luat în calcul următorul aspect: gradul de conștiinciozitate și anume atitudinea conștiincioasa față de îndatoririle de serviciu a funcționarului public.

Lucrarea de față are menirea de a prezenta aspectele legate de deontologia funcției publice și responsabilitățile funcționarului public, având titlul de "ÎNDATORIRILE MORALE ALE FUNCȚIONARILOR PUBLICI". Obiectivul principal al acestei lucrări îl constituie analiza juridică asupra exercițiului funcției publice.

Structurată pe trei capitole lucrarea oferă în primul capitol aspecte teoretice privind deontologia funcției publice, la granița dintre drept și morală, considerată ca fiind un punct de legătură între științele juridice și etică. Studiul a fost efectuat sub aspectul reglementărilor date în temeiul "principiului legalității", dar și din punct de vedere al principiilor morale.

În capitolul doi se urmărește evidențierea responsabilităților și obligațiilor funcționarului public cum sunt reflectate în documentele juridice din România, cât și din Europa. Codul european al bunei conduite administrative a fost adoptat în 2001 și reglementează principiile bunei administrări, evidențiind în detaliu toate obligațiile, drepturile funcționarului public și aspectele eticii profesionale

Între morală și drept este o legătură destul de strânsă deoarece numeroase norme cu conținut identic au atât o natură morală, cât și juridică. Plecând de la această informație încerc să evidențiez anumite aspecte pe care le voi dezvolta în analiza prezentată în această lucrare.

Capitolul trei conține aspecte cu privire la moralitatea în funcția publică, privită ca o formă a conștiinței sociale exprimând ansamblul convingerilor, atitudinilor și principiilor care reflectă raporturile dintre colectiv și individul angajat ca funcționar public. Au fost punctate trei elemente importante și anume contextul manifestării eticii în organizarea birocratică modernă, controlul politic și factorii reorganizării în sectorul public. În încheierea acestui ultim capitol am prezentat dimensiunea etică a funcției publice, dreptatea și egoismul etic, primatul datoriei, cele trei forme ale dreptății și egalitatea privită ca premiză și condiție pentru moralitatea societății. Acțiunea de supunere manifestată față de interesul public, față de lege, de statul de drept și față de valori precum Binele și Dreptatea ca virtuți perfecte, reprezintă, așa cum considerau filosofii antici, premize de netăgăduit ale binelui general, ale unei societăți mai bune și mai drepte.

CAPITOLUL I

DEONTOLOGIA FUNCȚIEI PUBLICE, LA GRANIȚA DINTRE LEGE ȘI ETICĂ

Din dorința de a prezenta lucrurile cât mai clare trebuie să înțelegem proveniența lor, în cazul de față cuvântul ‘deontologie’ provine din cuvintele grecești, deontos" (având semnificația de, ceea ce se cuvine", ceea ce trebuie făcut”) și, logos" (având semnificația de, studiu, știință”).

Conceptul de ‘deontologie’ are reliefate trei accepțiuni și anume: ceea ce trebuie făcut, doctrină a moralei profesionale și ansamblu normelor de conduită și al obligațiilor.

Dacă ne oprim la prima accepțiune ‘ceea ce trebuie făcut, înseamnă că ne referim la acțiunea sau inacțiunea raportului de serviciu consemnată în competențe, atribuții, regulamente și fia postului, este mai precis specificul normei de drept, este prescripția acesteia. Prin urmare, această accepțiune se referă la ‘funcția publică’, în general cum trebuie realizată.

Dacă punem accentul pe a doua accepțiune a termenului, atunci o putem identifica, așa cum constată și Verginia Vedinaș ca ‘morală’.

A treia accepțiune a termenului are în vedere legătura dintre norma de drept și subiectul chemat a realiza norma, respectiv care trebuie să respecte un anumit tip de comportament profesional și, de ce nu, un comportament privat.

Considerăm că, dintre toate aceste trei variante, cea de-a treia cuprinde și accepțiunea a ‘ceea ce trebuie făcut, adică norma juridică ce presupune un anumit tip de acțiune sau inacțiunea și subiectul care trebuie să respecte norma, să se conformeze acesteia și să-și formeze un tip de comportament.

Ivan Vasile Ivanoff definește deontologia funcționarului public ca fiind: "ansamblul normelor juridice și morale aferente funcției publice, statuate obiectiv, la un moment dat, de către legiuitor, care concurează comportamentul profesional și privat al funcționarului public, ca expresie a celui investit cu autoritate publică în scopul eficientizării serviciului public".

Pornind de la această definiție evidențiem următoarele trăsături ale deontologiei funcționarului public:

Totalitatea normelor juridice și morale reprezintă concentrarea în același "vector" a componentelor esențiale, atât cea juridică, obligatorie, cât și cea morala, etică.

Aceste norme sunt arondate unui domeniu bine stabilit, și anume funcția publică, ce reprezintă chintesența autorități publice respective.

Statuarea obiectivă, la un moment dat, de către legiuitor, a acestei norme are, pe de o parte, în vedere, caracterul istoric al normei (într-un fel era considerate funcția publică, funcționarul public într-un anumit timp istoric, și altfel această funcție era văzuta în alt moment istoric). Statuarea obiectivă, de către legiuitor, are în vedere separația puterilor în stat "divizarea" muncii statale.

Conturarea comportamentului profesional și privat este de fapt esența conceptului de deontologie. Dacă acest comportament public este firesc a fi susținut, deoarece este esențial pentru serviciul public respectiv, comportamentul privat excede primului enunț însă, dă contur întregului comportament, fapt pentru care este importantă includerea în condițiile de acces la o funcție publică a unei condiții ce ține de recunoaștere prestigiului unei persoane. Funcția publică are o importanță deosebită deoarece, pentru ocuparea ei, se creează de fapt interfață cu cetățeanul, cu societatea, iar această ‘interfata’ nu poate fi nici duplicitară, nici imorală, nici cel puțin știrbita, trebuie să fie corectă, morală de prestigiu!

Investirea cu autoritatea publică se face, odată cu depunerea jurământului, și creează practic suportul exercițiului funcției publice în deplinătatea forței acesteia.

Scopul deontologiei funcției publice trebuie să fie satisfacerea nevoilor generale ale cetățenilor și are însăși menirea de a exista a unui serviciu public, de aceea am dorit să recunoaștem, chiar și în ceastă definiție, scopul pentru care există un serviciu public și, implicit, o funcție publică, și de ce această trebuie să fie exercitată astfel încât să satisfacă o nevoie socială nu oricum, ci așa cum trebuie, iar cuvântul eficient acoperă valențele scopului urmărit.

Dincolo de aceste definiții, dezbateri și idei pe marginea deontologiei funcției publice sunt multe în literatura de specialitate însă, una dintre cele mai complexe și științifice abordări aparține Verginiei Vedinaș care face o analiză interdisciplinară a domeniului punând accentual atât pe elemente de drept dar și etică, morală și filozofie.

În acest context sunt urmărite următoarele aspect:

– Izvoarele deontologiei;

– Principiile de bază ale deontologiei;

– Particularitățile deontologiei aplicabile diferitelor categorii ale funcționarilor publici;

– Deontologia funcționarului public potrivit Legii privind Codul de conduită a funcționarilor publici.

Fiind ramură a Eticii, Deontologia studiază comportamentul și obligațiile celor care practică o anumită profesie. Trebuie subliniat faptul că între etică și deontologie există o diferența importantă și anume: etica cuprinde studiul filosofic al datoriilor și deontologia este o știință aplicată sau aplicabilă.

Dacă funcționarul public are o situație juridică stabilită clar și în acelas timp îi sunt asigurate unele drepturi care să-i permită desfășurarea activității în bune condiții el se poate dedica întru totul activității instituției publice din care face parte. Fiind motivat, el poate îndeplini cu conștiinciozitate sarcinile de serviciu și își poate folosi cunoștințele și calitățile sale. Persoana care ocupă o funcție publică are pe lângă obligațiile de consilier juridic o serie de obligații cu caracter moral, fie scrise, fie nescrise, și care circumscriu etica profesiei de funcționar public.

Datoria funcționarului public este servirea interesului general, așa cum reiese din însăși sintagma cuvântului administrație (provenind din latinescul “administer", care înseamnă, slujbaș, servitor").În limba curentă, a administra înseamnă a conduce, a aranja, a diviza activități publice și particulare. Administrația se regăsește pretutindeni, în toată complexitatea vieții sociale, constituind una din cele mai utile activități umane. Așadar, obligațiile de ordin moral care trebuie respectate derivă din scopul exercitării funcției publice, și anume slujirea societății și a cetățenilor. În măsura în care actele normative stipulează aceste obligații morale, ele dobândesc dimensiune profesională. O parte din aceste norme sunt consacrate din punct de vedere juridic, putând fi impuse prin intervenția forței de coerciție a statului. O altă parte din aceste norme sunt sancționate doar de opinia publică, înscriindu-se în categoria normelor etice. Deontologia poate fi privită ca o legătura între științele juridice și etică.

Funcționarii publici nu mai reprezintă componenta exclusivă a puterii executive, ci depășește această locație reprezentând, de fapt, un corp profesional destinat realizării și asigurării continuități serviciilor publice puse la dispoziția cetățenilor țării.

"Funcția publică" s-a conturat ca atare într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudență și reglementare. Cu privire la disputa dintre doctrină, jurisprudență și reglementare, Mircea Preda releva:funcția publică și funcționarul public sunt instituii juridice ale dreptului public, în general, și ale dreptului administrativ, în particular, care s-au conturat, ca atare, într-o continuă dispută între doctrină, jurisprudență și reglementare’.

În altă ordine de idei, deontologia funcționarului public se referă atât la ansamblul normelor privitoare la comportamentul profesional și moral al funcționarului public în serviciu cât și în afara serviciului, dat fiind faptul că este purtătorul autorității publice. Unele percepte morale sunt consacrate juridic, devenind norme juridice, putând fi îndeplinite, pe când alte reguli morale rămân de domeniul normelor etice, sancționate doar de opinia publică.

Pentru a putea fi pusă în aplicare, legea trebuie înțeleasă și interpretată în literă și spiritul ei. Sunt situații în care cetățenii cărora li se adresează legea fie nu o cunosc fie nu sunt de acord cu conținutul său cu înțelesul acesteia și, în acest caz, se creează un conflict între cei cărora li se aplică legea și cei care o aplică. În acțiunile sale funcționarul se exprimă pe sine, și trebuie totuși că în exercitarea funcției publice să nu uite că este pus în slujba cetățenilor, a interesului public, căruia trebuie să-i dea satisfacție cu prioritate. Pentru că funcționarii publici sunt purtătorii puterii administrației publice, și se pot corupe sau manifesta abuziv prin încălcarea drepturilor și intereselor cetățenilor, este esențial ca normele ce privesc comportamentul profesional și moral al funcționarului public, deontologia acestuia, să se refere atât la relațiile sale în interiorul serviciului, cu șefii ierarhici, cu subalternii, cu întreg personalul, cât și cu beneficiarii activității sale, cu celelalte persoane juridice, inclusiv cu celelalte instituții ale statului, de fapt cu societatea în ansamblul său.

Morala, ca sistem rațional de norme pentru propria conduită se bazează pe constrângerea intimă și conștiința personală a fiecărui individ în comportamentul său, mobilul regulii morale fiind datoria internă a persoanei, în primul rând, față de sine însăși. Din numeroasele reguli morale, deontologia le-a dobândit pe cele legate de exercitarea profesiei către nivelul de performanță dorit. Din acest motiv deontologia este acea parte a eticii care se ocupă de studiul datoriei morale, a originii, naturii și formelor responsabilității pe care le incumbă exercitarea profesiei.
Deosebirile dintre normele juridice și cele deontologice sunt următoarele:

– Norma juridică este o regulă de conduită, instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta, a cărei respectare este asigurată, după caz, prin forța constrângătoare a statului.

– Are un caracter prescriptiv, întrucât ea stabilește un anumit tip de comportament.

– Prin natura sa are de regulă caracter general.

– De asemenea, norma juridică este obligatorie.

– Normele deontologice sunt de natură morală și ele urmăresc conduita oamenilor care-și raportează astfel comportamentul la valorile morale de bine și rău, din care decurge și definirea acestui comportament ca moral și imoral.

Literatura de specialitate a sesizat unele ambiguități în ceea ce privește granițele dintre lege și etică, pe de o parte, și între etică și corupție, pe de altă parte. Astfel, unii autori consideră necesară studierea problemelor legale, cum ar fi conflictul de interese și evitarea atragerii răspunderii în fața legii, în timp ce alții aduc în discuție „gradul” de etică al unor decizii luate de funcționarii publici, care nu sunt acoperite din punct de vedere legal. Funcționarii publici acționează pe baza unei varietăți de principii și percepte. Anumite percepte etice sunt implicite, altele sunt explicite, unele dintre ele fiind chiar contradictorii. Oricum, toate aceste principii au la bază etica văzută ca virtute și responsabilitate. Iată câteva din aceste precepte:

– Integritatea fiscală. Un semn important al comportamentului etic este reprezentat de modul în care cineva se raportează la problema banilor.

– Susținerea teoriei pluraliste. Sistemul politic reprezintă echilibrul de putere între grupurile economice, profesionale, religioase, etnice și geografice. Fiecare din aceste grupuri caută să-și impună voința în politică publică, dar fiecare este limitat în capacitatea de a înfăptui aceasta deoarece trebuie să se adapteze cerințelor celorlalte grupuri. O etică administrativă completă înseamnă slujirea consecventă a interesului publicului larg. În locul regulii majorității, pluralismul recunoaște conducerea minoritară.

– Acceptarea dihotomiei. În ultimul timp, administrația publică a ajuns să fie privită ca o extensie managerială a aparatului politic. Politica intră în activitatea puterii legislative și executive, în timp ce administrația este activitatea unei clase profesionale de manageri publici care organizează executarea și execută legile cât mai eficient posibil. Atributele unui politician sunt de o altă natură decât cele ale unui funcționar public. Esența politicii este de a lua poziție, de a-și asuma responsabilități pentru deciziile luate și de recunoaștere a naturii tranzitorii a rolului politic, în timp ce esența administrației este de a executa legea. Așadar, moralitatea funcționarului public constă în respectarea deciziilor luate pe linia serviciului public.

Așa cum am spus anterior, trebuie analizată problema responsabilității funcționarilor publici față de funcționarii politici aleși în mod democratic. Politica și administrația nu se exclud reciproc, ele sunt două aspecte ale aceluiași proces. Politicile publice reprezintă procese continue a căror elaborare este inseparabilă de punerea în practică. Politicile publice sunt elaborate pe măsură ce sunt puse în aplicare și viceversa, sunt puse în aplicare pe măsură ce sunt elaborate. Nu se poate spune exact care din cele două are o pondere mai mare, dar se poate afirma că politica are un rol mai mare în procesul de elaborare, iar administrația în cel de implementare.

Cei care își desfășoară activitatea într-un serviciu public nu trebuie să-și stabilească singuri sarcinile. Ei sunt responsabili în fața oficialităților alese de cetățeni, deci acestea sunt în măsură să stabilească detaliat planurile de acțiune. Se spune că un comportament etic rezultă din neutralitatea administrativă, deoarece funcționarii publici sunt liberi să aplice principiile managementului pentru realizarea nevoilor cetățenilor. Atunci când dihotomia descurajează funcționarul public de la efectuarea de judecăți, acestuia îi este oferită o poziție relativistă care presupune că normele etice sunt probleme de referință arbitrară și că nu se pot face afirmații obiective și valabile. Astfel, se pun următoarele întrebări: acesta este modul în care se desfășoară activitatea administrativă, este responsabilitatea morală posibilă fără discreție administrativă? Partizanii preceptului de dihotomie spun că răspunsul la aceste întrebări nu contează deoarece regulile reprezintă prin ele însele niște finalități, iar mijloacele de acțiune ale administrației au justificare morală.

– Menținerea ordinii constituționale. Constituția desemnează explicit și implicit rolul funcționarilor publici care sunt chemați să slujească valorile statului. Baza în care face acest lucru, conform acestui precept, îl constituie imperativul moral al jurământului. Funcționarul public a intrat într-un angajament solemn cu cetățenii pe care îi servește, angajament pentru onorarea obligației de a oferi oportunități egale tuturor. Această profesiune obligă, în baza principiilor constituționale și statutare, la satisfacerea și menținerea în mod prioritar a interesului public față de toate interesele particulare cu care intră în competiție. Repere ale deontologiei funcționarului public se regăsesc în Constituție, în legea fundamentală a unui stat, în lege, ca act juridic al Parlamentului, în alte categorii de acte normative (ale Guvernului și ale altor organe ale administrației de stat centrale sau teritoriale) care, prin ratificarea de către Parlament, devin parte integrantă a dreptului intern. La acestea se adaugă izvoare nescrise, cutume, mai ales în domeniul dreptului diplomatic, precum și jurisprudența. În literatura juridică din România au fost identificate mai multe principii de bază ale deontologiei funcționarului public, principii care reprezintă de altfel obligații juridice și morale, ce stau sub pavăza faptului că funcționarii publici sunt purtătorii autorității publice și, deoarece slujesc interesul general, pentru ei se impune o disciplină riguroasă.

– Responsabilitatea. O dimensiune a eticii deontologice a unui funcționar public este reprezentată de responsabilitatea acestuia (desfășurarea activității în cadrul unei organizații impune funcționarului anumite obligații și un anumit grad de loialitate care uneori nu corespund principiilor etice). Responsabilitatea și răspunderea sunt considerate a fi două standarde profesionale ale funcționarilor publici în activitatea lor de oferire de servicii cetățenilor. Atunci când sunt folosite ca măsură a calității și a performanței, ele oferă funcționarului public posibilitatea de a identifica punctele forte și punctele slabe ale acțiunii lui. O asemenea diagnoză poate fi utilă în elaborarea unui program de creștere a performanței profesionale. Responsabilitatea precede răspunderea, putând să o elimine. Inerția și lipsa de responsabilitate a forței de muncă conduc la creșterea ineficienței. Acest lucru este evident în sectorul public, unde este posibil să predomine sistemul meritocrației imperfecte. Responsabilitatea administrativă trebuie analizată sub un dublu aspect: cel al funcționarului public față de autoritățile superioare și cel al acelorași funcționari publici față de interesul public. Pentru a putea vorbi de responsabilitatea unui funcționar public, acesta trebuie să aibă trei atitudini (acceptarea ambiguității morale a oamenilor și a politicilor publice, acceptarea importanței forțelor contextuale care condiționează prioritățile într-un serviciu public și acceptarea paradoxurilor procedurale) și trei calități morale (optimismul, curajul și onestitatea dublată de spiritul de caritate). Aceste atitudini și calități morale sunt relevante în cazul tuturor funcționarilor publici, indiferent de nivelul la care își desfășoară activitatea (de stat sau local) sau de natura serviciului pe care îl realizează.

Când vorbim de acceptarea ambiguităților morale a oamenilor și a politicilor publice, ne referim la faptul că funcționarul public trebuie să fie atent la ambiguitatea morală a tuturor oamenilor (inclusiv a lui însuși) și a tuturor politicilor publice (inclusiv a celor propuse de el însuși. Nu există nici o modalitate prin care să se evite amestecul intereselor publice cu cele personale. Realitatea a demonstrat că peste tot în lume, în politicile publice, au existat elemente importante de favoritism și de câștig individual care nu au putut fi făcute publice. Cu toate acestea, întotdeauna când este luată o decizie, este luat în considerare și efectul moral al acesteia. În general, o persoană, cu cât ajunge mai sus pe scara puterii și a autorității, cu atât mai instabilă îi este scara etică. Posibilitatea ca un funcționar dintr-o categorie inferioară să intre în contact direct cu un membru al Parlamentului este redusă, acest lucru putându-se întâmpla doar dacă a fost mandatat în acest sens. În schimb, un director de direcție sau un subsecretar de stat se poate afla, ocazional, în situația de a face față forțelor parlamentare al căror efect este de a submina integritatea ierarhiei în administrația publică. Este evident faptul că această atitudine poate să ne conducă într-o lume a relativității eticii. Totuși, realitatea a demonstrat că această situație este inevitabilă. În fapt, această atitudine tinde să îl conducă pe funcționarul public spre un respect profund față de forțele inconstante care se regăsesc în toate serviciile publice și spre o înțelegere mai profundă a motivelor pentru care, uneori, oamenii morali tind să ia decizii care încalcă principiile eticii.

Regulile, standardele și procedeele există pentru a promova onestitatea, profunzimea analizei făcute și responsabilitatea comportamentului funcționarilor publici. Cei care în mod frecvent găsesc scurtături pentru realizarea sarcinilor ce le revin, în loc să adopte mijloacele prestabilite, atacă prin comportamentul lor aspectul cel mai important al serviciului public: suveranitatea legii. Dacă procedurile administrative sunt considerate a fi pilonii deliberărilor și a ordinii, uneori ele pot constitui un element al încetinirii progresului. Funcționarul public care nu poate să descopere și să accepte paradoxurile procedurale va fi prins într-o capcană. Acest lucru este posibil deoarece, în cazul procedurilor, persoana care deviază frecvent este considerată subversivă, cea care nu se abate niciodată de la proceduri nu poate să realizeze întotdeauna atribuțiile funcției cu care a fost învestită, iar cea care oscilează între proceduri, fără însă a le înțelege consecințele, este lipsit de responsabilitate.

O calitate importantă a funcționarului public este optimismul. Chiar dacă acesta nu e tocmai un termen adecvat pentru a analiza calitățile morale ale unui funcționar, dat fiind faptul că optimismul are o componentă euforică, iar serviciul public este departe de a fi euforic, este mult mai indicat că funcționarul să demonstreze optimism decât realismul, deoarece acesta din urmă este, într-o anumită măsură, limitativ. În cazul funcționarului public, optimismul este privit ca rezultat al unui demers rațional, și nu expresia unei stări de spirit. Optimismul este calitatea care îi dă omului posibilitatea de a face față ambiguităților și paradoxurilor, fără ca acțiunea sa să fie imobilizată. Adevăratul optimism este reprezentat de afirmarea valorilor și asumarea riscurilor; nu este o credință în lucrurile certe, ci este capacitatea de a vedea toate posibilitățile favorabile într-o incertitudine.

Cât despre curaj, această calitate a funcționarului public este strâns legată de ambiție, de sentimentul datoriei și recunoașterea faptului că lipsa de acțiune poate avea efecte la fel de dureroase ca și o acțiune incorectă. În administrația publică, curajul poate lua diferite forme: curajul de a decide sau curajul manifestat în relația cu specialiștii și experții. Uneori, în relațiile cu experții, funcționarii publici au nevoie de mult curaj deoarece aceste relații sunt, de obicei, apropiate în procesul decizional, spre deosebire de relațiile cu clienții care sunt mai îndepărtate și mai slab conturate. Expertul, indiferent de nivelul său domeniul în care își desfășoară activitatea, este indispensabil pentru funcționarea corectă a unui sistem social complex și tehnic. Dar puterea autonomă și disproporționată a experților și a domeniilor în care aceștia muncesc sunt o amenințare constantă la adresa abordării binelui public;

În privința asigurării gradului necesar de neutralitate, rapiditatea și neutralitatea sunt corelate cu pericolul apariției aroganței. Dar este nevoie de curaj pentru a fi neutru, lucru pe care cetățenii îl consideră deosebit de valoros pentru bună desfășurare a serviciului public.

Onestitatea dublată de spiritul de caritate. Curajul de a fi impersonal și dezinteresat nu are nici o valoare dacă nu conduce la acțiuni și atitudini caritabile și corecte. Corectitudinea este o virtute limitată dacă nu există spiritul de caritate. Abaterile de la normalitate reprezintă o formă parțială sau diminuată a responsabilității. Spre exemplu, monomanul (persoana care are idei fixe) este iresponsabil în acele cazuri în care actele sau delictele comise sunt marcate de ideile delirante. În astfel de condiții, capacitățile sale de a răspunde sunt în stare de insuficiență sau de inferioritate funcțională pentru a se putea autoconduce sau preîntâmpina răul. Acesta este motivul pentru care, în judecarea delictelor, judecătorii solicită examene medicale pentru cei în cauză.

O altă normă morală, fundamentată pe normele moralei creștine, este aceea de a "nu face altuia ceea ce nu vrei să ți se facă ție", normă care contribuie la stăvilirea abuzurilor și șicanelor pe care unii funcționari publici le fac persoanelor ce solicită administrației satisfacerea drepturilor și intereselor legitime. Într-un cadru nu numai juridic, dar și moral, funcționarii publici trebuie să se adreseze semenilor cu respect și înțelegere, ca unor ființe dotate cu rațiune și libertate și să înțeleagă prin expresia "interesul serviciului" nu numai "echivalentul administrativ al rațiunii de stat", ci și faptul că, prin mai bună servire a intereselor generale ale societății, a cărei sarcină fundamentală revine Statului, se înțelege și apărarea vieții liniștite și prospere a fiecărei persoane în parte.

La originea formulării obligațiilor cu caracter moral, dintre care unele au dobândit și caracter de obligații profesionale stă, fără nici un dubiu, știința administrației.

Astfel, prof. Alexandru Negoita distinge trei principale obligații ce revin funcționarilor publici:

consacrarea activității acestuia administrației;

obligația subordonării față de superiorul ierarhic;

păstrărea secretului și discreției în legătură cu problemele de serviciu.

Alți autori identifică alte tipuri de obligații morale:

– Probitatea;

– Demnitatea;

– Interdicția cumulului;

– Imparțialitatea;

– Fidelitatea;

– Respectul față de sine;

1. Funcționarul trebuie să-și consacre activitatea sa administrației.

Are în vedere excluderea unei alte funcții publice. În concepția prof.Al. Negoita abținerea sau refuzul funcționarului de a exercita atribuțiile funcției sale pot fi considerate ca o demisie implicită și pot fi sancționat cu excluderea din serviciul respectiv.

Astfel spus, funcționarul nu putea cumula mai multe funcții sau exercita alte profesii, cu excepția îndeletnicirilor literare sau științifice, sau obștești și acestea, în afara orelor de serviciu.

Această obligație morală se regăsește analizată și de colectivul de autori sus menționați sub exprimarea interdicției cumulului’. Dacă la momentul 1977 desfășurarea unui alt serviciu compatibil nici nu putea fi imaginat, colectivul de autori face un pas către admiterea unui astfel de ‘supliment’ de serviciu introducând însă două condiții:

prima are în vedere încadrarea în limitele plafonului de venituri prevăzute de legea salarizării;

să aibă acordul autorităților administrației publice pentru care lucrează.

Dacă pentru prima condiție cerută autorii sunt tributari concepției socialiste vechi, privind salarizarea, cea de a doua condiție este de bun simț și reprezintă o condiție perenă.

Profesorul M.T.Oroveanu, la această obligație, definită de el ‘obligația de a se consacrafuncție’ introduce câteva momente și anume pentru ca funcționarul să-și poată îndeplini cât mai bine sarcinile, este preferabil ca el să locuiască pe teritoriul localității în care își va exercita profesia pentru a fi alături de cetățenii pe care îi slujește.

Pe de altă parte, se impune respectarea programului de lucru de numai 8 ore iar sarcinile de serviciu trebuie să se îndeplinească în mod corect și să nu săvârșească un fapt ilicit, de orice natură.

Ținând cont de faptul că toate aceste opinii au fost formulate anterior apariției Statului funcționarilor publici, autorii prefigurează practice incompatibilitățile stipulate în actul normativ, respectiv, astfel încât ideile lansate au valențe și în momentul de față, rămânându-ne decât să apreciem forța de premoniție a autorităților susmenționate.

2. Obligația de subordonare față de superiorul ierarhic rezultă din atitudinea funcționarilor ierarhici inferiori de a executa ordinele ierarhicului superior.

3. Funcționarul administrației are obligația de a păstra secretul și discreția în legătura cu problemele de serviciu.

Din păcate motivația existenței acestei obligații, la momentul 1977 este subordonată total concepției socialiste a secretomaniei astfel încât actualul statut al funcționarilor publici respectă dreptul la informația publică a cetățeanului și numai prin excepție execută obligația de confidențialitate. Această obligație poate fi privită ca o obligație de fidelitate în sensul că funcționarul public execută sarcinile pentru și în interesul instituției la care lucrează. Nici această motivație nu o considerăm a fi actuală deoarece serviciul public nu se constituie pentru sine ci pentru satisfacerea unei nevoi sociale iar în acest context obligația cuprinde numai discreția necesară cu privire la secretul de serviciu cu care operează funcționarul respectiv. De astfel, unele statute speciale prevăd obligația de a păstra secretul de serviciu o anumită perioadă de timp după încetarea raporturilor de serviciu. Din păcate, la momentul 1999, colectivul de autori încă mai erau tributarii ‘raportului de muncă neavând în vedere conceptual interbelic, devenit modern și European, al serviciului public. Aici premoniția a avut limitele ei însă, rămâne obligația de confidențialitate păstrată, de altfel, și de legea care a urmat.

M.T.Oroveanu califică această obligație drept obligație de discreție profesională. Referindu-se la această obligație de discreție profesională autorul arată că: ‘ea derivă din obligația funcționarului public de a servi statul cu credința și că aceasta constituie un principiu general, aplicabil chiar în lipsa unei reglementări’. Autorul menționat consideră că obligația de discreție are o dublă semnificație: pe de o parte obligarea la păstrarea secretului profesional cu privire la problemele de serviciu care prin natura lor trebuie să rămână secrete, iar pe de altă parte, obligația de discreție profesională.

Abordarea unui colectiv de autori cu privire la obligația de fidelitate este următoarea: obligația de fidelitate exclude sfera funcționarilor publici ea se extinde și asupra persoanelor alese în cadrul autorităților cu caracter deliberativ, care au obligația de a depune jurământul la începerea mandatului’.

Această obligație morală poate fi extinsă și asupra salariaților cu contracte de muncă ce sunt încadrat la autoritatea sau instituția respectivă, deoarece și aceștia reprezintă ‘cartea de vizită a serviciului public respective și intră, pe diverse căi, în posesia unor secrete de serviciu (ex. Șoferul șefului, personalul de la serviciul de protocol etc.).

Ca argument suplimentar exista uzanțe la marile concerne și firme din Occident ca întregul personal să semneze chiar declarația de confidențialitate și de fidelitate cu firma respectivă, această atitudine fiind compensate sau chiar sancționată, de la caz la caz.

4. Respectul față de funcție această obligație constă în respectarea limitelor competențelor.

Ieșirea din aceste ‘limite’ conduce implicit la o formă patologică a exercițiului funcției publice și anume abuzul de autoritate. Nuanțarea adusă de prof. Oroveanu are în vedere nu numai formularea acestui gen de obligație-obligația de a se consacra funcției dar și conținutul motivație.

Indiferent de modul de formulare importanța este motivația existenței acestei obligații morale care, așa cum știm a devenit ulterior o obligație legală cf art.47 din Legea nr.188/1999.

Funcționarul public nu trebuie să-și depășească atribuțiile de serviciu, așa cum sunt ele stabilite prin fișa postului. Este evident că, în cazul în care funcționarul primește lucrări pe care nu are competența să le rezolve, ori intervine pentru soluționarea lor la șeful ierarhic, este vorba de o formă a abuzului în serviciu.

5. Probitatea. Prin probitate se înțelege, în primul rând, corectitudinea de care trebuie să dea dovadă un funcționar în îndeplinirea sarcinilor de serviciu.

Această obligație, pe lângă demnitate, imparțialitate, fidelitate și a respectului față de funcție formează practic ‘coloana vertebrala’ a deontologiei funcționarului public putându-se regăsi ca reglementare a funcției în norma juridică, de aprobare a Codului deontologic.

Cu alte cuvinte, funcționarul are dreptul de a exercita o funcție publică atât timp" cât înțelege că acea funcție este o datorie pentru el. Orice alte criterii pentru neîndeplinirea datoriei duc la lipsa de probitate".

6. Demnitatea- reprezintă trăsătura morală, comportamentală care iese cel mult în evidență în cazul funcționarului public. Aceasta se câștiga foarte greu, se păstrează și mai greu și se pierde foarte ușor.

De demnitatea exercitării funcției publice respective depinde stimă și respectul cetățeanului, a colectivității. Este practice principal ‘moneda de schimb’ în ‘trocul’ realizat între autoritatea publică și cetățean.

7. Obligația de neutralitate și imparțialitate

Cu privire la dreptul funcționarului public de a face parte din partide politice s-au conturat două opinii contrare:

• Una care consideră administrația ca anexă a politicului și, ca atare, posibilitatea ca funcționarii să fie politici;

• Alta care consideră că funcționarul are, în principal, atribuția de a executa decizia politică, fără a participa la activitățile partidelor.

Cu privire la problema amintită, în Legea 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, la art. 42, se stipulează:, Funcționarii publici au obligația ca, în exercitarea atribuțiilor ce le revin, să se abțină de la exprimarea sau manifestarea convingerilor lor politice.

Neutralitatea, ca obligație morală rezultă implicit din formularea art.42 din Legea nr.188/1999 cea referitoare la exprimarea sau manifestarea convingerilor politice ale funcționarilor publici.

8. Obligația unui comportament profesional corespunzător.

Această obligație este o chintesența a probității, demnității și a suportului pentru fundație.

Această obligație privește funcționarul public nu numai în activitatea sa de la serviciu, ci și în viața privată a acestuia, însoțindu-i ‘traiectoria’ înainte de a ocupa o funcție publică, în timpul exercitării acesteia și chiar după.

Orice manifestări ilegale, imorale ale funcționarilor publici în interiorul, dar și înafara serviciului, aduc prejudicii demnității funcției deținute, răsfrângându-se atât asupra activității și prestigiului instituției publice cât și asupra autorității respectivilor funcționari.