Responsabilitatea Pentru Fapta Lucrurilor Neinsufletite

Cuprins

Introducere

Considerații Generale

Capitolul 1

Istoricul responsabilitatii pentru fapta lucrurilor neansufletite

Evoluția Jurisprudenței franceze

Evoluția jurisprudenței franceze după 1898

Evoluția răspunderii pentru fapta lucrurilor in România

Capitolul 2

Teorii ale fundamentului juridic in responsabilitatea pentru fapta lucrurilor

Teoria culpei

Teoria Riscului

Teoria culpei in paza

Aspecte ale fundamentului juridic in responsabilitatea pentru fapta lucrurilor in jurisprudența romana

Fundamentul răspunderii in opinia noastră

Capitolul 3

Condițiile răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem in paza

Existenta unui lucru

Existenta unei persoane responsabile de prejudiciul cauzat de lucru

Incidentele distincției intre păzitorul structurii lucrului si păzitorul comportamentului acestuia

Capacitatea persoanei responsabile

Analiza unor aspecte practice determinate

Situația propietarului si a titularului dreptului de administrare directa

Situația propietatii pe cote parți sau in devalmasie

Regimul posesiei in lumina principiilor generale

Situația lucrurilor pierdute si a celor fara stăpân

Lucrurile dintr-o succesiune vacanta

Titularii de drepturi reale derivate

Situația in care transmiterea pazei s-a făcut cu, consimtamantul propietarului

Cazul in care dobândirea direcției, controlului si supravegherii lucrului a avut loc in mod ilegal

Situația celorlalți uzurpatori

Situația persoanei responsabile de paza lucrului in cazul prepusului care isi depaseste atribuțiile de serviciu

Existenta unei legături de cauzalitate intre fapta lucrului si prejudiciu

Capitolul 4

Cauzele exoneratoare de răspundere

Intervenția forței majore

Intervenția unui terț

Intervenția faptei victimei

Capitolul 5

Derogări de la regulile responsabilitatii pentru fapta lucrurilor

Stabilirea răspunderii in cazul in care intre păzitorul juridic al lucrului si victima au existat raporturi contractuale

Stabilirea răspunderii in cazul prejudiciilor produse beneficiarilor unor transporturi benevole

INTRODUCERE

Considerații Generale:

Aceasta lucrare are ca scop realizarea unui studiu teoretic asupra

chestiunii „Răspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem sub paza”,aceasta fiind poate cea mai ilustrativa pentru modul in care realitatile economice si raporturile sociale lupta pentru a-si găsi haina juridica adecvata.

Problematica răspunderii pentru fapta lucrurilor a cunoscut o evoluție proporționala cu evoluarea stiintei, tehnicii si dezvoltarea raporturilor sociale in cadrul unei economii in continua expansiune.

Analizând aceasta chestiune in raport cu, codul civil francez observam ca intenția legiuitorului a fost sa consacre răspunderea pentru faptele a doar doua categorii de lucruri :

Fapta animalelor art 1385 (art 1001Roman)

Fapta Cladirilor,a căror dărâmare provoacă un prejudiciu art 1386 (art1002Roman)

Dar odată cu trecerea timpului lucrurile încep sa provoace din ce in ce mai multe prejudicii, iar victima ca sa poată primi despăgubiri trebuia sa acționeze in baza art 998 care pentru a repara prejudiciul cerea dovedirea unei culpe a unei persoane, acțiune ce era foarte dificila.

Juriștii au fost preocupați de aceasta situație nedreapta dar diferitele soluții propuse nu au putut fi puse in practica deoarece litera legii nu putea fi încălcata.

Jurisconsultul belgian Laurent gaseste modalitatea de a împăca litera legii cu echitatea interpretând un paragraf al art 1384 Francez (art 1000 roman):

„Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta lucrurilor ce sunt in paza noastră”.

Nimeni nu se gândise la aceste cuvinte căci se știa ca intenția legiuitorului a fost doar enunțarea textelor ce urmau adică: ”suntem responsabili de lucrurile de sub paza noastră ,adică animale si clădiri”.

Laurent rupe tradiția bazata pe intenția legiuitorului si pretinde ca acest paragraf conține un principiu general de responsabilitate pt fapta tuturor lucrurilor, si se vor putea acorda despăgubiri in baza acestui articol ce edicteaza o prezumție de responsabilitate contra celui ce are lucrul in paza.

Jurisprudența Franceza a găsit ca aceasta interpretare este juridica si nu denaturează textul legii,in același timp este si echitabila,dand posibilitatea victimei sa fie despăgubita fara a obliga la lungi probatorii care deveneau adesea imposibile.

In 1896 pentru prima oara Casația Franceza admite noua interpretare a alineatului 1 din art 1384;iar cu trecerea timpului instanțele Franceze încep sa admită aproape in unanimitate ca acesta conține un principiu general si independent de responsabilitate,creand contra păzitorului o prezumție irefragabila de culpa. Jurisprudența Franceza a fost definitiv fixata prin hotărârea Casației Secției Unite din 13 Februarie 1930 care stabilește normele de aplicare a <responsabilitatii pentru fapta lucrurilor neinsufletite>.

Jurisprudența Romana influențata de cea Franceza a evoluat in același sens al admiterii existentei prezumției de responsabilitate al aliniatului1 art 1000.

In acea perioada aceasta recunoaștere a răspunderii obiective a însemnat o adevărata evoluție in planul dreptului,dar in prezent in raport de consecințele unor energii ce nu pot fi pe deplin stăpânite si a unor factori de care nu mai este legat singur individul, s-a ajuns la problema răspunderii statului sau chiar internationala,realizandu-se schimbări si in conditiile răspunderii si justificarea acesteia comparativ cu ce era pana acum considerat.

Vom analiza in continuare istoricul si modul de evoluție a „Răspunderii Pentru Fapta Lucrurilor” in dreptul romanesc si ne vom raporta la doctrina si jurisprudența franceza ;având in vedere ca acestea si in principal codul civil francez au fost sursa principala de inspirație in reglementările din sfera dreptului civil roman.

ISTORICUL RESPONSABILITATII PENTRU FAPTA

LUCRURILOR NEINSUFLETITE

Evoluția Jurisprudenței Franceze

Anul 1804 reprezintă un nou început pentru stiinta juridica, astfel după marile framantari interne ale Frantei codul lui Napoleon este infaptuit,aceasta fiind prima codificare moderna care si astăzi reuseste sa poată soluționa conflicte juridice.

Dar in aceasta materie a <răspunderii pentru fapta lucrurilor> nu se găsea aproape nimic,lucru foarte natural deoarece masinismul nu se nascuse inca deci putine erau cazurile cand fapta lucrurilor putea sa provoace un prejudiciu.

Romanii se gandisera doar la cladirile ce se puteau darama si la obiectele ce ar fi putut cadea de la etajul unei case,si creasera pentru dezdaunare doua actiuni:

a) actio damni infecti

actio de efunis et dejectis; pentru aceasta din urma jurisconsultii romani au mers mai departe, ajungand la oconceptie ce afost admisa dupa foarte mult timp si de jurisprudenta moderna.

Jurisconsultii de acum aproape 2000 de ani isi impusesera punctul de lor vedere in sensul ca cel afectat prin caderea unui obiect pus pe marginea unei ferestre va fi despagubit de propietarul lucrului fara sa aiba nevoie ca victima sa dovedeasca o vina a propietarului.

In prima lui redactare codul lui Napoleon continea in doua articole 16 si 17 principiile de drept roman in privinta lucrurilor ce cad,dar in forma definitiva a coduli acestea au fost sterse,considerandu-se ca si in acest caz intervine tot culpa omului.

Astfel gasim raspunderea pentru fapta lucrurilor doar in articolele1385 si1386 ce vizau daune provocate de ruina edificiilor si animale;si totusi din cateva cuvinte ce aveau in viziunea legiuitorului doar un rol enuntiativ(art1384alin1), doctrina a creat un intreg complex de teorii ,iar jurisprudenta a inaltat principii noi care vor adapta cadrul invechit al codului lui Napoleon pentru a putea solutiona echitabil conflictele ce au aparut odata cu evolutia societatii.

Ce a vrut sa inteleaga legiuitorul prin aliatul 1 al articolului1384 :” Suntem de asemenea responsabili de prejudiciul cauzat de fapta persoanelor pentru care suntem obligați sa răspundem sau pentru lucrurile ce sunt sub paza noastra”.El avea rostul de a enunța insirarea limitativa ce urma in celelalte aliniate, (sa răspundem pentru lucrurile ce sunt sub paza noastră)adică animale si edificii. Aceasta a fost intenția legiuitorului si chiar cei mai inversunati partizani ai noii interpretari nu contesta acest lucru.

Atat Domat cat si Burjon de la care autorii codului s-au inspirat nu stabilesc regili generale in materia responsabilitatii pentru lucruri, referindu-se doar la cele doua elemente vizate si de codul civil: animale si edificii;lucru foarte normal pentru acea vreme caci erau singurele lucruri ce puteau produce prejudicii independente de fapta omului.

Dar cu trecerea timpului progresul stiintific si mecanizarea odata cu avantajele ce le aduce creeaza si victime iar posibilitatea obtinerii unor despagubiri devine din ce in ce mai grea;actiunea pentru obtinerea acestora trebuia intemeiata numai pe articolul 1392 si sa dovedeasca o culpa a paratului.Dar cum sa dovedesti culpa,patronului in a carui fabrica o masina a provocat victime,sau a societatii de cai ferate,a acrui tren a deriat.

Pentru rezolvarea acestei probleme doctrina propunea mai multe solutii:

Aplicarea notiunii de culpa contractuala la accidentele de munca ,in sensul ca in contractul intervenit intre patron si lucrator a fost subinteleasa clauza prin care patronul se obliga sa puna pe lucrator sa munceasca in asa fel incat sa nu fie in pericol; prin urmare in cazul in care va suferi un accident in in timpul muncii patronul va fi responsabil din contract, nefiind respectata clauza subinteleasa. )

Altii au propus extinderea responsabilitatii de la articolul 1386 pentru edificii si la alte lucruri care ar produce daune,dar nici una din solutii nu a fost acceptata de jurisprudenta.

Laurent este primul care vede in aliniatul 1 al articolului 1384 un principiu general de responsabilitate pentru daunele provocate de fapta lucrurilor,responsabilitate care comform articolului 1384 ca sa existe nu avea nevoie de nici un fel de dovada din partea victimei.)

Jurisprudenta dandu-si seama de inechitatea aplicarii textelor rigide a trebuit sa reactioneze si prima hotatare cu rasunet in lumea juridica este data de Casatia Civila Franceza la 16 iunie 1896:

* Caldarea unui remorcher apartinand unei societati de dragaj pe Loire, explodeaza langa Nantes si mecanicul este omorat.La ancheta se constata ca un tub al caldarii avea un defect de sudura.Desi comform jurisprudentei in vigoare atunci, propietarul remorcherului nu este responsabil decat daca in contra lui se dovedea o culpa comform articolului1382,vaduva mecanicului da in judecata societatea propietara a remorcherului,iar Curtea deApel din Paris gaseste actiunea intemeiata pe baza articolului 1386.Cu alte cuvinte Curtea asimileaza remorcherul cu un edificiu, iar defectul constatat la caldare,drept viciu de constructie.

Desigur ca aceasta afost o interpretare cam larga a articolului 1386,ce se refera la edificii si e greu ca aceasta notiune s-o aplicam unui vapor.

Societatea face recurs care este insa respins de Camera Civila a Curtii de Casatie la 16 iunie 1896. In motivarea sa insa Casatia nu se mai sprijina pe art 1386 ci pentru prima data constata ca art1384ovocat victime,sau a societatii de cai ferate,a acrui tren a deriat.

Pentru rezolvarea acestei probleme doctrina propunea mai multe solutii:

Aplicarea notiunii de culpa contractuala la accidentele de munca ,in sensul ca in contractul intervenit intre patron si lucrator a fost subinteleasa clauza prin care patronul se obliga sa puna pe lucrator sa munceasca in asa fel incat sa nu fie in pericol; prin urmare in cazul in care va suferi un accident in in timpul muncii patronul va fi responsabil din contract, nefiind respectata clauza subinteleasa. )

Altii au propus extinderea responsabilitatii de la articolul 1386 pentru edificii si la alte lucruri care ar produce daune,dar nici una din solutii nu a fost acceptata de jurisprudenta.

Laurent este primul care vede in aliniatul 1 al articolului 1384 un principiu general de responsabilitate pentru daunele provocate de fapta lucrurilor,responsabilitate care comform articolului 1384 ca sa existe nu avea nevoie de nici un fel de dovada din partea victimei.)

Jurisprudenta dandu-si seama de inechitatea aplicarii textelor rigide a trebuit sa reactioneze si prima hotatare cu rasunet in lumea juridica este data de Casatia Civila Franceza la 16 iunie 1896:

* Caldarea unui remorcher apartinand unei societati de dragaj pe Loire, explodeaza langa Nantes si mecanicul este omorat.La ancheta se constata ca un tub al caldarii avea un defect de sudura.Desi comform jurisprudentei in vigoare atunci, propietarul remorcherului nu este responsabil decat daca in contra lui se dovedea o culpa comform articolului1382,vaduva mecanicului da in judecata societatea propietara a remorcherului,iar Curtea deApel din Paris gaseste actiunea intemeiata pe baza articolului 1386.Cu alte cuvinte Curtea asimileaza remorcherul cu un edificiu, iar defectul constatat la caldare,drept viciu de constructie.

Desigur ca aceasta afost o interpretare cam larga a articolului 1386,ce se refera la edificii si e greu ca aceasta notiune s-o aplicam unui vapor.

Societatea face recurs care este insa respins de Camera Civila a Curtii de Casatie la 16 iunie 1896. In motivarea sa insa Casatia nu se mai sprijina pe art 1386 ci pentru prima data constata ca art1384 aliniatul1 contine o prezumtie de responsabilitate contra pazitorului unui lucru neinsufletit, prezumtie ce poate fi inlaturata doar prin dovedirea fortei majore si a cazului fortuit.

De atunci jurisprudenta Franceza aplica in mod constant art 1384 alin 1 in sensul ca el contine un principiu general de responsabilitate pentru toate lucrurile ce le avem in paza, nefiind numai o enuntare a articolelor urmatoare.

Cu toate acestea insa o restrictie grava exista in interpretarea jurisprudentei :

Se asimileaza notiunea de fapta a lucrului cu notiunea de viciu al lucrului, iar cand nu se putea dovedi acest viciu,accidentul era atribuit cazului fortuit.In acest sens avem hotararea Camerei de Reqetes din 30 Martie 1897 care inlatura responsabilitatea propietarului unui vapor al carui cazan explodase,pe motivul ca s-a constatat buna intretinere a caldarilor,caci spune Casatia :

„Dovada cazului fortuit trebuie considerata ca facuta prin simplul fapt ca nu se poate dovedi de reclamant nici un viciu de constructie, deci nu se poate determina cauza accidentului.Prin urmare Casatia recunoaste prezumtia din alin 1 al art 1384 dar impune reclamantului o proba : viciul de constructie al bunului ce acauzat dauna.

Se face apoi un mare pas in materia accidentelor de munca, pe cale legislativa, adoptandu-se pe 9 aprilie 1898 „Legea Accidentelor De Munca”. Aceasta lege se bazeaza pe principiul riscului profesional.Patronul nu este obligat sa raspunda in baza vreunei culpe prezumate, dar cum trebuie sa suporte riscurile unui incendiu sau distrugerii unor masini,tot asa trebuie sa suporte riscurile distrugerii unui lucrator care este materialul uman al fabricii. Este o responsabilitate obiectiva si victima nu va avea de facut nici o proba pentru a fi despagubita.

Patronul despagubeste si cand greseala se datoreaza angajatului, singura modalitate de exonerare totala a patronului este culpa intentionata a angajatului.Pe de alta parte angajatul are dreptul la o majorare a despagubirii daca dovedeste o culpa de neiertat a patronului.Despagubirea este forfetara si inferoara pagubei reale;nici patronul si nici angajatul nu se vor putea prevala de dreptul comun la stabilirea quantumului sumei care putea fi de 1/3 din salariu sau o doime.

Urmand exemplul legislatiei franceze in 1912 se voteaza si in Romania legea Nenitescu pentru reglementarea accidentelor de munca.

EVOLUTIA JURISPRUDENTEI FRANCEZE DUPA 1898

Prin legea din 1898 o foarte mare parte din cazurile de responsabilitate erau scoase din jurisdictia codului civil, dar totusi jurisprudenta franceza continua sa mearga pe calea deschisa de hotararea Casatiei din 1896.

Dar instantele resping cererile de despagubiri ce nu dovedeau un viciu de constructie si este curioasa confuzia ce se facea intre art 1384 si 1386.

In 1919 prin hotararea Camerei Civile din 20 Ianuarie ) interpretarea jurisprudentei franceze se schimba prin modificarea definitiei de „ fapta a lucrurilor”.

O locomotiva ce stationa in gara Saint Lazare explodeaza.Locomotiva fusese controlata si gasita in perfecta stare inainte de accident totusi Casatia considera compania responsabila din motivele:

„Avand in vedere ca prezumtia edictata de alin 1 al art 1384 contra aceluia care are in paza sa lucrurile neinsufletite ce au pricinuit dauna, nu poate fi inlaturata decat prin dovedirea cazului fortuit sau a fortei majore,sau a unei cauze straine ce nu-i poate fi imputabila:

„ca nu-i de ajuns dovada ca n-a comis nici o gresela,nici ca pricina daunei a ramas necunoscuta;

„ca nu este necesar ca lucrul sa iaba un viciu inerent naturei sale,succeptibil de a cauza dauna, art 1384 legand responsabilitatea de paza lucrului nu de lucu insusi”gaseste actiunea victimei intemeiata.

Pentru prima data jurisprudenta admite ca pazitorul unui lucru este prezumat responsabil, nefiind necesara dovada unui viciu intern, iar paratul nu se poate exonera dovedind ca n-a putut impiedica prejudiciul. Singura aparare ce o poate face este dovedirea cazului fortuit si fortei majore sau a unei cauze straine.

Care este argumentul juridic pe care se bazeaza Casatia pentru a stabili aceasta prezumtie irefragabila ce nu poate fi combatuta cu proba contrarie?

Hotararea se sprijina pe art 1384 si rationamentul este:

Textul stabileste o serie de prezumtii absolute de responsabilitate, ce nu vor putea fi inlaturate decat prin dovada cazului fortuit, iar cand legiuitorul a inteles ca in anumite cazuri prezumtia sa fie inlaturata prin dovada lipsei de culpa,a spus-o.

S-a spus ca parintii, institutorii si artizanii vor fi exonerați dovedind imposibilitatea de a împiedica fapta. S-a făcut o restricție privind art 1386 cerând dovada din partea victimei a lipsei de intretinere sau a viciului de constructie, dar tocmai prin aceste exceptii enuntate expres la unele responsabilitati, reiese ca pentru orice alta responsabilitate cuprinsa in art 1384, 1385, 1386 va exista prezumtia irefragabila de responsabilitate contra celui ce are lucrul in paza.

Si atunci cand totdeauna jurisprudenta a admis ca din exceptiile la irefragabilitatea prezumtiilor de culpa prevazute de art 1384 ,reiese ca prezumtia art 1385 nu poate fi inlaturata prin dovada lipsei de culpa,era cu atat mai mult logic ca acest principiu sa fie aplicat prezumtiei prevazute chiar de art 1384 alin 1.

Hotararea din 1919 mai adauga un principiu care va fi reprodus apoi in jurisprudenta,capatand forma definitiva prin hotararea Sectiilor Unite ale Casatiei Franceze din 13 Februarie 1930,principiu ce schimba total modul de aplicare de pana atunci a art 1384 alin 1.Casatia hotaraste ca responsabilitatea prevazuta de acest articol este legata de paza lucrului,nu de lucru insusi,prin urmare este indiferent daca lucrul ce a cauzat prejudiciul are sau nu un defect, responsabilitatea va fi angajata numai daca paza lucrului nu a fost perfecta.

Din acest moment restrictia pe care instantele franceze o faceau prin aplicarea art 1384 cerand dovada unui viciu de constructie al lucrului dispare.

Vedem deci ca pe cale de jurisprudenta noile principii in materie de responsabilitate iau fiinta,si cu mici variatii de detaliu sunt aplicate de toate instantele franceze.

In lucrarea fratilor Mazeaud „La Responsabilite’Civile”,capitolul tratand despre evolutia moderna a responsabilitatii este intitulat:”Descoperirea art 1384 alin1”.Articolul a fost descoeprit de jurisprudenta pentru a face fata nevoilor imperioase a unui secol cu un alt ritm de viata.

Daca pana in 1922 principiile noi in materie sunt o creatie jurisprudentei influentata de doctrina de la acea data, acestea capata o consacrare legala in Franta.

Este interesant de analizat modul in care s-a votat legea din 7 Noiembrie 1922 prin care un nou aliniat se adaoga art 1384 :

* In gara maritima din Bordeaux iau foc niste butoaie de rasina depozitate acolo,fara sa se cunoasca, cauza accidentului, comunicand focul unor imobile ale societatii de Tramvaie, invecinate.

Societatea de Tramvaie actioneaza in judecata compania de cai ferate iar Camera Civila a Casatiei prin hotararea din 16 Noiembrie 1920 si 15 Martie 1921,mentinand principiile,admite responsabilitatea companiei si inlatura motivul de exonerare invocat si anume ca aprinderea rasinei n-a fost rezultat dintr-un viciu inerent naturii sale.

In acest caz intervine un nou factor:

Societatile de asigurare incep sa se agite amenintand cu sporirea primelor. In toaata acea agitatie Parlamentul a satisfacut dezideratul societatilor,contrar avizului emis de Societatea de Studii Legislative ) consultata de Guvern.

L a 7 Noiembrie 1922 Parlamentul francez voteaza cu urgenta o lege prin care la art 1384 se adauga unu nou aliniat:

„Totusi cel care detine cu un titlu oarecare,tot sau o parte din imobilul sau bunurile mobile in care a izbucnit un incendiu,nu va fi responsabil fata de tert de pagubele pricinuite de acest incendiu, decat daca se dovedeste ca trebuie sa fie atribuit culpei persoanelor pentru care e responsabil”.

Legea a fost criticata de majoritatea autorilor care nu vad de ce s-ar crea o situatie privilegiata unui lucru ce cauzeaza un prejudiciu prin incendiu, fata de acela al carui lucru prejudiciaza in alt mod. Importanta acestei legi rezida din faptul ca stabilind o exceptie la prezumtia de responsabilitate prevazuta de art 1384,consfiinteste punctul de vedere al jurisprudentei care a admis aceasta decizie. Prin cuvantul „totusi” cu care incepe noul aliniat, legiuitorul intelege ca art 1384 alin 1 prevede o prezumtie de responsabilitate in sarcina pazitorului unui lucru neinsufletit si ca aceasta prezumtie vrea sa o inlature numai in cazul in care prejudiciul a fost cauzat de incendierea lucrului in paza.

Principala chestiune pusa in discutie a fost fundamentul juridic al responsabilitatii: jurisprudenta si mai ales doctrina au fost impartite dupa hotararea din 1930.

Dupa unii fundamentul juridic al acestei responsabilitati nu poate fi decat culpa,suntem responsabili de fapta lucrurilor ce le avem in paza pentru ca legea ne prezuma in culpa.

Adversarii acestei teorii sustin ca o prezumtie de culpa, contra careia nu se poate dovedi o lipsa de culpa, devine o fictiune, responsabilitatea derivand din riscul ce-l avem folosindu-ne de un lucru.

Alta chestiune ce s-a pus in discutie a fost cauzata de marea dezvoltare luata de automobilism; s-a spus ca un automobil in mers nu nu este in paza ci este condus, prin urmare prejudiciul ce l-ar cauza nu este produs prin fapta lucrului ci este din fapta omului. Consecinta a fost, ca multe instante au refuzat sa aplice in acest caz art 1384, gasind ca se poate aplica doar art 1382.

Prima hotarare a Casatiei Franceze in aceasta materie a fost aceea a Camerei de Reqetes in 22 Martie 1911 pirn care hotaraste ca in cazul unui accident de automobil nu e vorba de responsabilitatea din fapta lucrului din art 1384 ci de responsabilitatea conducatorului caruia trebuie dovedita culpa.

In schimb gasim alta hotarare a Camerei Civile din 29 Iulie 1924 prin care hotaraste ca accidentul automobilului condus angajeaza responsabilitatea comform art 1384 alin 1. Solutiile date de instantele de fond variaza foarte mult pana in 1930 cand intervine hotararea Sectiilor Unite.

Alta controvesa este pusa privind aplicarea prezumtiei de responsabilitate pentru fata lucrurilor si asupra imobilelor. Mai multe instante refuzau sa aplice art 1384 imobilelor deoarece el intra in prevederile art 1386.

Cassatia din 1930 a solutionat chestiunea in sensul ca prezumtia se aplica si imobilelor.

O chestiune ce a divizat jurisprudenta, a fost daca legea vorbind de lucrul in paza s-a referit doar la lucrurile ce au nevoie de paza (periculoase) sau la orice lucru care ar produce o paguba.Mare parte din aceste probleme au fost solutionate din punctul de vedere al jurisprudentei prin hotararea Sectiilor Unite ale Casatiei Franceze din 13 Februarie 1930,hotarare ce pune capat celebrului proces Jeand’heur—Galeries Belfortaises, pe care il vom analiza:

* La 22 Aprilie 1925 un automobil apartinand magazinului „Galeries Belfortaises” loveste in orasul Belfort o fetita, Lise Jeand’heur cand travesa strada, ranind-o grav. Mama minorei actioneaza magazinul proprietar al automobilului in judecata, cerand 20000 franci despagubire.

„Tribunalul Belfort, la 7 iulie 1925, declara aplicabil paratului art 1384 alin 1 comform caruia suntem responsabili de lucrurile ce le avem in paza, insa tribunalul din oficiu ordona o ancheta pentru a stabili daca accidentul n-a fost provocat din vina victimei.

Facandu-se apel de catre parat, Curtea de apel din Besacon reformeaza hotararea primei instante, in sensul ca accidentul fiind provocat de un automobil actionat de conducator, nu poate fi vorba de responsabilitatea pentru fapta lucrului dedusa din art 1384 ci accidentul este imputabil faptei omului. Prin urmare comform art 1382 reclamanta va trebui sa dovedeasca, culpa conducatorului.”

„Contra acestei hotarari se face recurs si Camera Civila a Casatiei la 21 Februarie 1927 da urmatoarea decizie :

„ Avand in vedere ca prezumtia de culpa stabilita de art 1384 alin 1 contra aceluia care are in paza sa lucrul mobil neansufletit care a cauzat o dauna altuia, nu poate fi distrusa decat prin dovada unui caz fortuit sau de forta majora, sau a unei cauze straine care sa nu-i fie imputabile;”

„ ca nu-i de ajuns sa dovedeasca faptul ca n-a comis nici o greseala sau ca, cauza faptului daunator a ramas necunoscuta;”

„ avand in vedere ca…hotararea refuza sa aplice textul mentionat sub pretextul ca in momentul accidentului automobilul era actionat de sofer in serviciul propietarului, si ca deci pentru a obtine repararea prejudiciului, victima era obligata sa stabileasca contra conducatorului o culpa care sa-i fie imputabila in termenii art 1382.

„ Dar avand in vedere ca legea pentru aplicarea prezumtiei pe care o edicteaza nu distinge dupa cum lucrul care a cauzat paguba era sau nu actionat de mana omului; ca e de ajuns sa fie vorba de un lucru supus necesitatii unei paze din cauza pericolului ce poate sa-l prezinte pentru altii…” caseaza si trimite in fata Curtii de Apel din Lyon.

Care sunt caracteristicile acestei hotarari?

Consfiinteste prezumtia de culpa edictata de art 1384 alin 1, care era constant admisa de jurisprudenta de pana atunci, accentuand insa asupra ideii de culpa ca fundament al acestei responsabilitati. In al doilea rand inlatura ca nefiind prevazuta de lege, distinctia prevazuta de de instanta de fond intre fapta autonoma a lucrului si fapta lucrului condus, hotarand ca si in acest caz responsabilitatea este provocata de fapta lucrului si prin urmare i se aplica art 1384.Prin aceasta condamna teza Curtii de Apel caci dupa cum am vazut, pe acest motiv Curtea admisese apelul paratului.

Mai hotaraste ca responsabilitatea prevazuta de art 1384 alin 1 nu este aplicabila decat lucrurilor mobile, urmand ca la prejudiciile provocate de imobile sa se aplice numai art 1386 in cazurile in care reclamantul ar dovedi reaua intretinere sau viciul de constructie.

Doctrina a combatut in unanimitate acest mod de a vedea.

Influentata de teoria profesorului Ripert, Casatia mai stabileste un principiu ce provoaca lungi discutii doctrinare:

Stabileste ca „responsabilitatea este angajata numai de cate ori un lucru trebuie sa fie pazit din cauza pericolului ce-l reprezinta”.

Dupa casare procesul este trimis spre rejudecare in fata Curtii din Lyon care insa la 7 Februarie insusindu-si teoria Curtii din Besacon, hotaraste accidentul provocat de un automobil sub directia omului,atata timp cat nici un viciu propriu nu a fost dovedit, nu constituie dauna provocata prin fapta omului si accidentul minorei Jeand’heur nu poate angaja responsabilitatea paratului atata timp cat o culpa nu poate fi dovedita de reclamant.

Fata de rezistenta instantelor de fond in punctul lor de vedere, condamnat de Casatie, victima trimite recurs in fata Sectiilor Unite care-l judeca la 13 Februarie 1930 si da urmatoarea hotarare:

„Prezumtia de responsabilitate stabilita prin art 1384 contra aceluia ce are sub paza sa lucrul neansufletit care a cauzat o dauna altuia,nu poate fi inlaturata decat prin proba unui caz fortuit, ori de forta majora sau a unei cauze straine care sa nu-i fie imputabila.”

„Nu e destul ca pazitorul sa probeze ca el n-a comis nici o greseala sau ca a ramas necunoscuta cauza faptului daunator’

„Pentru aplicarea prezumtiei ce edicteaza, legea nu distinge daca lucrul ce a cauzat dauna era sau nu actionat de mana omului;nu este necesar ca lucrul sa aiba un viciu inerent naturii sale, succeptibil de a cauza dauna, caci art 1384 face ca responsabilitatea sa atarne de paza lucrului, iar nu de lucru insasi.”

„Prin urmare in caz de accident cauzat unui pieton de un automobil in mers, sub conducerea omului ,aplicarea art 1384 nu poate fi inlaturata pe motivul ca in acel moment masina era sub conducerea unui sofer si ca nu s-a dovedit ca accidentul e datorat uni viciu propriu al vehicolului.”

Pentru aceste motive caseaza si trimite in fata Curtii de Apel din Dijon.

Va trebui sa analizam in continuare principiile cu un caracter obligatoriu stabilite pentru jurisprudenta franceza :

Pentru prima oara nu se mai vorbeste de prezumtie de culpa ci de responsabilitate, fapt care a facut pe partizanii Teoriei Rriscului, in special pe Joserand sa triumfe, pretinzand ca prin noua hotarare ideea de culpa ca fundament al responsabilitatii a fost parasita de jurisprudenta.

Josserand spunea: „In adevar, Casatia chiar daca nu a admis responsabilitatea bazata pe risc, a facut un pas mai departe spre aceasta teorie,admitand prezumtia de responsabilitate in locul prezumtiei de culpa .” ) Evolutia principiilor in aceasta materie a mers pe o scara ascendenta, incepand de la culpa dovedita, trecand prin prezumtia de culpa, ajungand la prezumtia de responsabilitate ,pentru a ajunge curand la responsabilitatea bazata pe risc si inlaturand cu totul ideea de culpa.”

Mazeaud adversar al teoriei riscului sustinea: „S-ar putea gasi insa o alta explicatie noii formule a Casatiei.) Punctul lui de vedere era ca adoptand formula de prezumtie de responsabilitate in locul prezumtiei de culpa, Casatia n-a inteles sa modifice fundamentul responsabilitatii din art 1384 alin 1, bazandu-se pe risc, ci a vrut pur si simplu sa puna la adapostul unei critici foarte serioase ce se facea jurisprudentei de atunci si anume:

Prin art 1322 Cod Civil francez se enumerau limitativ prezumtiile legale care nu sunt inlaturate de proba contrarie, or prezumtia din art 1384 alin 1 nu este prevazuta. Deci, daca se admite ca prezumtia din art 1384 alin 1 este o prezumtie de culpa, ea va fi inlaturata doar prin dovada lipsei de culpa; ceea ce casatia nu dorea. Dar admitandu-se prezumtia de responsabilitate, se va admite proba contrarie, a lipsei de responsabilitate si paratul va fi exonerat cand va dovedi ca nu a fost responsabil, adica dauna a fost provocata de cazul fortuit sau greseala victimei.

Ripert considera gresita aceasta schimbare de formula pentru motivul ca o culpa, poate fi prezumata de lege, caci este calificarea legala a unui fapt constat, pe cand responsabilitatea, care este obligatia de a repara un prejudiciu este stabilita si nu prezumata de lege. Ripert avea ca explicatie faptul ca pentru Casatie ambele expresii au fost considerate sinonime.)

Profesorul Nicolaie Tulburi ) ca si Mazeaud este de parerea comform careia diferenta mare ce exista intre notiunea de culpa si responsabilitate, mai ales ca efect juridic atunci cand una e substituita celeilalte, dovedeste ca schimbarea a fost voita pentru a imlatura posibilitatea ca paratul sa fie exonerat prin dovada lipsei de culpa.

H. Capitant un partizan al teoriei culpei sustine ca prin hotararea Casatiei din 13 Februarie 1930 notiunea de culpa devine o fictiune, jurisprudenta inlocuind-o fara sa-si dea bine seama cu aceea de risc sicere legiuitorului sa intervina pentru a pune lucrurile la punct.)

In prima parte a hotararii mai exista o inovatie fata de jurisprudenta anterioara; nu se mai foloseste expresia de lucruri mobile pentru a arata lucrurile ce angajeaza responsabilitatea art 1384. Casatia spune :”Lucrul ce a cauzat un prejudiciu”. Casatia hotaraste ca prin lucrurile in paza a inteles atat mobile cat si imobile.

Ripert este de parere contrara, socotind ca prin simpla suprimare a cuvantului „mobile” nu inseamna necesitatea aplicarii art 1384 si la imobile, ci numai ca si-a rezervat chestiunea.)

Hotararea Casatiei din 1930 se mai deosebeste de hotararile anterioare prin suprimarea conditiei ca lucrul supus pazei sa fie periculos, astfel Casatia a legat responsabilitatea de paza lucrului si nu de lucru insusi, pentru a exclude conditia ce unele instante o cereau ca lucrul sa aiba un viciu inerent naturii sale.

Responsabilitate fiind legata de paza, vor fi indiferente calitatile sau defectele ce le-ar avea lucrul, si va fi angajata de cate ori se va constata producerea unui prejudiciu din greseala de paza a aceluia caruia legea ai atribuie aceasta obligatie.

EVOLUTIA RASPUNDERII PENTRU LUCRURI IN ROMANIA

Vechile Legiuiri Romanești

Este necesar sa mentionam pentru observarea evolutia raspunderii pentru lucruri si vechile legiuiri romanesti, si pentru a constata in ce masura imprumutul pe taram legislativ ca si pe cel al practicii judiciare a fost asimilat si corespundea traditiei noastre juridice.

Codul Civil Roman a preluat in esenta nemodificate prevederile in materie din Codul Francez iar pe de alta parte solutiile adoptate au fost inspirate din practica judiciara franceza, dar au existat si abateri de la aceasta sursa de inspiratie, impunandu-se solutii ce se apropiau de spiritul reglementarilor noastre anterioare.

Primele noastre legiuiri scrise, Pravila lui Vasile Lupu din 1646 si Pravila lui Matei Basarab 1621 nu au formulat un principiu de raspundere civila, ale fiind inspirate din lucrarile romanistului Prosper Farinaceus si erau orientate spre reglementarile ce au existat in dreptul roman. Este adevarat ca reglementarea din aceste legiuiri este in anumite aspecte superioara celei din dreptul roman, lucru datorat legislatiei si comentatorilor vechi francezi.

In cazurile limitate ce vizau obligatia de despagubire, legiuirile noastre vechi o legau de notiunea de „greseala’. De exemplu in Pravila lui Vasile Lupu, Pricina a patra- pentru pagubele ce fac dobitoacele si Pricina a cincea-pentru pagubele ce se vor face in tarina, precum si la cele asemanatoare din Pravila lui Matei Basarab, Vina a cincea, glava 302.)

Asadar cele mai vechi legiuri scrise romanesti vorbeau de obligatia de despagubire al carei temei era culpa si reglementa si o raspundere pentru animale . Cu toate acestea nu se poate vorbi despre o reglementare de principiu in intelesul actual ci de reglementarea unor situatii determinate.

La 1 Septembrie 1816 a fost pus in aplicare in Muntenia „Codul lui Caragea”, si in cuprinsul caruia principiul raspunderii delictuale civile este bine precizat in formularea:

„Care din stiinta sau nestiinta sau cu greseala va aduce stricaciune altuia, este dator a raspunde, de stricaciune”.) Acelasi cod cuprinde si o reglementare a raspunderii pentru daunele provocate de animale, in termeni mult asemanatori cu prevederile din Codul Civil din 1864.

In Moldova, Codul Calimah pus in aplicarein 1817, consacra principiul raspunderii civile intr-o reglementare chiar mai detaliata decat aceea din Codul Caragea. Printre altele, el a preluat din legislatia romana actiunile: „de effusis et dejectis” si „de positis et suspensis”, in legatura cu care N.D. Ghimpa afirma ca :”prin introducerea acestor reglementari, codul Calimah cunostea existenta raspunderii delictuale si sub cea de-a patra forma a ei, aceea a raspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucruri.”)

Gh. Tomsa nu este de acord cu aceasta afirmatie precizand ca:”pentru a putea vorbi de o consacrare propiuzisa a raspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucruri, este necesar ca aceasta raspundere sa fie generalizata la toate lucrurile si la orice situatie in care acestea au produs pagube. Or acest lucru nu s-a realizat prin preluarea din dreptul roman a actiunilor mai sus amintite.”)

Din succinta trecere in revista a acestor reglementari, se desprinde pe de-o parte concluzia ca, in traditia juridica romaneasca, obligatia de despagubire pentru prejudiciile cauzate de lucruri s-a bazat pe ideea de culpa, iar pe dealta parte observatia ca principiul general al raspunderii pentru fapta lucrurilor, chiar atunci cand s-a gasit formulat in Cod a trebuit sa astepte,”pentru a fi degajate ca atare realitatile economice ale dezvoltarii masinismului”.

Codul nostru civil in art 1000 traduce cuvant cu cuvant textul art1384 al codului francez, dar pe cat de vast si controversat este materalul doctrinar si jurisprudential in Franta in materia responsabilitatii civile pentru fapta lucrurilor neansufletite, pe atat desarac este la noi, existand foarte putine hotarari sprijinite pe art 1000 alin 1.

O explicatie) ar putea fi lipsa de siguranta in privinta rezultatului unei actiuni intemeiate pe alin 1 al art 1000; instantele de fond au dat hotarari ce au variat mult, iar Casatia abia in 1934 a dat o hotarare prin care se admite prezumtia irefragabila a ali 1. Cat timp pentru a castiga procesul pe baza art 1000 alin 1, trebuia dovedita culpa, sau cat timp paratul se putea exonera dovedind lipsa sa de culpa , desigur ca era preferabil pentru victima sa mearga pe calea penala a art 998 .

Totusi evolutia gandirii juridice in domeniul raspunderii pentru lucruri fie in solutiile practicii fie in discutiile teoretice a fost puternic influentata de de jurisprudenta si doctrina franceza. Astfel printr-o decizie din 13 Februarie 1907, fosta Curte de Apel din Bucuresti considera ca art 1000 alin 1 Cod Civil stabileste o raspundere civila pentru pagubele produse de lucruri, precizand ca la baza acestei raspunderi sta o prezumtie de culpa relativa, intemeiata pe obligatia de paza a lucrurilor.

La randul sau Tribunalul Iasi intr-o decizie din 1 Decembrie 1907 admitand existenta unei raspunderi civile pentru pagubele produse de lucruri pe temeiul dispozitiilor art 1000 alin 1 a considerat ca aceasta raspundere se bazeaza pe o prezumtie absoluta de culpa, care nu poate fi rasturnata prin dovada inexistentei culpei, exonerarea de raspundere putand interveni numai daca se stabileste culpa victimei sau cazul de forta majora.

Recunoscand caracterul de prezumtie absoluta a reglementarii textului in discutie, Tribunalul Dorohoi influentat de opiniile sustinatorilor temeiului obiectiv al raspunderii, admite ca raspunderea in astfel de cauze este „ob rem” pentru „pericolul constant creat prin introducerea unor lucruri in mislocul oamenilor”.

Aceleasi influente ale teoriilor pbiectiviste au facut ca sentinta nr 1039/1925 a Tribunalului Ilfov sectia 1 sa fundamenteze raspunderea civila pentru prejudiciul cauzat de lucruri pe ideea de profit si proprietate.

Faptul ca instantele romanesti erau in cautarea unor rezolvari si nu se cristalizase o directie clara in problema raspunderii pentru lucruri este dovedita si de exemplul urmator:

Tribunalul Prahova nu recunoaste ca alin 1 al art 1000 Cod Civil ar contine o raspundere generala pentru prejudiciul creat de lucruri, considerand ca acest text nu face decat sa enunte textul urmator al art 1001. Tribunalul Prahova considera in cazul unei pagube produse de lucruri drept temei legal al obligatiei de a despagubi doar art 998 si 999 sau 1002 Cod Cvil.)

Prin hotararea nr 2537 din 9 Octombrie 1934 a fostei Inalte Curti de Casatie si Justitie), sectia a doua, practica noastra judiciara face un pas inapoi in raport de solutiile adoptate de instantele inferioare pana in acel moment , in sensul ca se considera ca raspunderea pentru lucruri se bazeaza numai pe o prezumtie de culpa. Dar si in aceasta hotarare triumfa noua conceptie asupra continutului art 1000 alin 1, potrivit caruia trebuie sa recunoastem in acesta existenta unui principiu general al raspunderii pentru lucruri.

Punctul culminant al dezvoltarii practicii noastre judiciare in materie este considerata decizia civila nr 333 din 17 Ianuarie 1939 a fostei Curti de Casatie) in care se arata:

„Este de principiu ca raspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neinsufletite este o raspundere obiectiva bazata pe ideea derisc, existenta ei fiind subordonata unei singure conditiuni, stabilirea raportului cauzal intre dauna si faptul generator al acestuia, deci independent de orice culpa a propietarului, care are paza juridica a lucrului.”

„Prin aceasta decizie s-a recunoscut ceea ce nu a indraznit nici pana astazi sa afirme jurisprudenta franceza sau a altor tari care au receptionat Codul Francez, ca prin art 1000 alin 1 se consacra in fapt existenta raspunderii obiective.”)

In contextul unor contradictii si interese de la acea epoca, si chiar in ciuda unor concesii legislative cum a fost Legea Pentru Unificarea Asigurarilor Sociale din 8 Aprilie 1933, care permitea sa se acorde victimelor accidentelor de munca o oarecare despagubire, ideea existentei unei raspunderi obiective nu a reusit sa se mentina si fosta Curte de Casatie s-a repliat.

Astfel prin decizia din 21 Octombrie 1943 a sectiilor unite, se revine la interpretarea ce se gaseste in art 1000 alin 1din Cod Civil,un principiu de raspundere ce se bazeaza doar pe o prezumtie de culpa absoluta, ce nu poate fi inlaturata decat prin dovedirea cazului fortui, a fortei majore, culpei victimei sau altei terte persoane.

Daca teori riscului s-a reflectat in opiniile unora dintre autorii romani (M.B. Cantacuzino afirma ca :” Reparatiunea pagubei cauzata prin lucruri priveste si obliga patrimoniul acelui care intrebuinteaza lucrul si care e dator sa garanteze pe altii de rizicul[risc] rezultand din aceasta intrebuintare.”), pozitia dominata a literaturii noastre juridice a fost aceea de a recunoaste existenta unei raspunderi bazate pe ideea de culpa, fara a exclude unele indepartari de la aceasta idee.

In general literatura noastra nu s-a putut indeparta de prea mult de solutiile practicii judiciare aducand de regula doar circumstantieri.

M. Eliescu arata: „In dreptul nostru … raspunderea civila nu se infatiseaza ca un sistem logic ordonat, avand puritate…este dimpotriva, sistemul stufos pe care ni l-a adus cu sine o dezvoltare … .Un sistem in care se intrepatrundea ideea de pedeapsa, care ar trebui sa atraga dupa sine o sanctiune masurata numai cu intinderea pagubei pricinuite, indiferent de existenta sau inexistenta unei greseli sau de grvitatea acesteia.”)

Analizand modul de abordare si evolutia problemei raspunderii pentru lucruri observam ca viziunea si modul de tratare a acestei chestiuni nu poate fi considerata perfecta in acel timp indepartat, dar toate aceste zbateri doctrinare si experiente ale jurisprudentei au ajutat viitorul sa poata invata din greselile dar si experienta inaintasilor pentru ajungerea la o consacrare echitabila si juridica a chestiunii „raspunderii pentru fapta lucrurilor”.

Teorii Ale Fundamentului Juridic In Responsabilitatea

Pentru Fapta Lucrurilor

In istoricul responsabilitatii civile atat in Franta cat si la noi jurisprudenta a fost fortata sa dea la noile vremuri si aspecte ale societatii solutii noi, echitabile in conflictele ce nu puteau fi prevazute de autorii codului civil. Desigur ca jurisprudenta s-a sprijinit mult pe operele doctrinarilor, care incepand cu 1896 cand s-a dat prima hotarare inovatoare in aceasta materie, n-au contenit sa analizeze amanuntit posibilitatile de interpretare a art 1384 pentru a ajunge la telul suprem al dreptului si anume dreptatea.

In etapele ce au fost parcurse in vederea solutionarii problemei raspunderii pentru lucruri, fiecare autor venea cu ideea sa pentru depasirea obstacolelor, materia era noua, totul trebuia dedus si creat prin rationament juridic, si daca adevarul este unul, rationamentele juridice au fost multe, iar o problema foarte dezbatuta a fost fundamentarea juridica a responsabilitatii din art 1384 (1000 roman).

Doctrina a fost divizata in aceasta privinta de mai multe teorii; aceasta impartire facandu-se din momentul admiterii ca art 1384 alin 1 constituie un principiu general si autonom de responsabilitate.

Dupa hotararea din 1896 Saleilles si Josserand au fost primii care au incercat inlocuirea notiunii de culpa din care autorii clasici deduceau responsabilitatea, prin notiunea de risc. Doreau sa dovedeasca faptul ca responsabilitatea art 1384 este o consecinta a faptului ca un lucru ne aduce folos.

Teoria riscului a luat mare avant din momentul cand jurisprudenta franceza nu mai admite ca prezumtia de culpa edictata de art 1384 sa poata fi inlaturata prin dovada lipsei de culpa.

Totusi partizanii culpei n-au dezarmat; aceasta teorie gratie autorilor moderni, in special a fratilor Mazeaud s-a adaptat noii jurisprudente si s-a transformat intr-un sistem complex de teorii.

Teoria Culpei

Cele mai tari argumente ale autorilor partizani ai teoriei clasice a culpei au fost găsite in textul legii si in lucrările pregătitoare ale codului civil francez. Enunțarea teoriei clasice ar fi următoarea :

„După cum codul civil pentru a angaja responsabilitatile edictate de art 1382 pentru prejudiciul provocat de fapta omului, de art 1384 al 2,3 si 4 pentru fapta altuia sau aceia a art 1386 pentru edificii, cere ca o culpa sa existe, tot așa cand este vorba de responsabilitatea prevăzuta de alin 1 al art 1384 pentru fapta lucrului, culpa este fundamentul responsabilitatii, toate acestea formând un tot.

Faptul ca jurisprudența a admis ca textul art 1384 alin 1 prevede o prezumție de responsabilitate nu înseamnă ca fundamentul juridic nu este tot o culpa, cel ce are lucrul in paza este condamnat pentru ca a fost neglijent in supravegherea ce trebuia sa o exercite fata de lucru si aceasta neglijenta constituie culpa ce-i atrage responsabilitatea.

In acea epoca ideea responsabilitatii se baza pe culpa,dar aceasta idee nu o putem descoperi decât atunci cand cautam discutiile ce au avut loc asupra art 1385 pentru prejudiciul animalelor, căci alin 1 al art 1384 n-a dat loc la nici o discuție.

Cand responsabilitatea pentru prejudiciul cauzat de animale a fost stabilita de legiuitor prin art 1385, găsim in raportul către Tribunat al lui Bertrand De Greuille cat si in discursul lui Tarrible la corpul legislativ, vechea concepție a inspiratorului codului civil Domat; care făcea pe stăpânul sau pe acela care era însărcinat cu paza unui animal, responsabil pentru culpa de a nu fi supravegheat animalul îndeajuns; iar Bertrand De Greuille in raportul sau către Tribunat spunea ca obligația de despăgubire pentru pentru prejudiciile cauzate de animale conduse, scăpate sau rătăcite deriva din faptul ca păzitorul lor a fost neglijent, neandemanatic etc.

In discursul ținut la Corpul Legislativ cand a fost votat codul civil francez, Tariblle a fost categoric in privinta fundamentului juridic al responsabilitatii :

„Ca prejudiciul sa fie supus reparației, trebuie sa fie efectul unei culpe sau imprudente din partea cuiva. De acest principiu se leaga responsabilitatea propietarului…in prejudiciul cauzat de animale.

Sustinatorii acestei teorii, printre care îl citam in primul rand pe Planiol, spun ca;

„Niciodata codul civil n-a stabilit o obligatie de responsabilitate decat bazata pe culpa”. Dupa vechea juriprudenta culpa trebuia dovedita, dupa noua jurisprudenta culpa este prezumata, dar fundamentul responsabilitatii este tot culpa, jurisprudența nefacand decat sa inverseze sistemul de proba. Culpa prezumata este culpa nesurpravegherii. Din moment ce un lucru produce pagube inseamna ca propietarul nu l-a supravegheat indeajuns si prin acest fapt este in culpa si va trebui sa repare prejudiciul ce lucrul l-a cauzat.

Dupa cum responsabilitatea pentru fapta omului este legata numai de culpa ce omul o comite, tot asa responsabilitatea pentru fapta altuia, a animalelor sau a lucrurilor neansufletite nu va exista decat daca exista o culpa dovedita sau prezumata.

Planiol spunea : „Orice caz de responsabilitate fara culpa ce s-ar admite, ar fi o nedreptate sociala; ar fi in dreptul civil acelasi lucru ce este in dreptul penal condamnarea unui nevinovat.

Capitant, si el un partizan al teoriei culpei spunea :

„Cand art 1384, in ceea ce priveste responsabilitatea pentru altul, cere o culpa, cum s-ar putea sustine ca in primul aliniat al aceluiasi articol, atunci cand este vorba de responsabilitatea pentru fapta lucrurilor, legiuitorul sa-si fi schimbat cu desavarsire conceptia si numai in acest caz sa consacre principiul nou si cu totul opus al riscului. Art 1384 legand responsabilitatea de paza lucrului, nu de lucrul insusi, inlatura responsabilitatea obiectiva : nu obiectul e cauza responsabilitatii ci paza lui. Nesupraveghind indeajuns lucrul in paza, va fi in culpa si va fi obligat sa repare prejudiciul. Este aceiasi idee ca si la responsabilitatea contractuala ; debitorul ce nu-si indeplineste obligatiile, va fi obligat la daune interese, in afara de un caz fortuit ce l-a impiedicat sa execute obligatia.”

Cu toate acestea, cand comenteaza hotararea Casatiei Sectiilor Unite din 13 Februarie 1930, Capitant recunoaste ca in noua sa conceptie jurisprudenta franceza a „alunecat” spre teoria riscului, dand astfel dreptate partizanilor acelei teorii, care vedeau in acea hotarare o consacrare definitiva a teoriei riscului pe motivul ca proba lipsei de culpa nefiind admisa inseamna ca responsabilitatea nu se mai sprijina pe culpa.

Teoria Riscului

Spre sfarsitul secolului 19 ca un contra efect al teoriilor „Lombrosiene” in dreptul penal, care pentru a pedepsi cerea existenta unei culpe in concreto, se naste teoria pozitivista a lui Ferri, influentata de filozofia lui Auguste Comte. Aceasta teorie sustinea ca prin aplicarea exagerata a teoriei culpei in concreto se va ajunge ca nici un criminal sa nu mai fie condamnat, caci la fiecare se va gasi o scuza pentru a arata ca vointa sa n-a fost libera la comiterea faptului.

Pedeapsa n-are ca scop lovirea delicventului in raport cu gradul de culpabilitate ci are rolul de a proteja societatea prin exemplul ce-l da celorlalti.

Desi aceata teorie n-a avut succes in dreptul penal, in schimb in dreptul civil a avut un puternic impact. In dreptul civil unde condamnarea n-are un caracter de pedeapsa, inlaturarea ideii de culpa subiectiva avea sorti de izbanda. Apare tendinta depersonalizarii dreptului civil, scotindu-se elementul persoanei din conflicte, care raman conflicte intre patrimonii. Desigur ca reparatia ce un patrimoniu va fi obligat sa o faca altui patrimoniu, nu va putea sa decurga dintr-o idee de culpa, lucrurile neputand gresi.

Singurul lucru ce trebuie avut in vedere, fiind interesul social, in momentul cand un prejudiciu s-a produs, nimic altceva nu trebuie sa ne preocupe; faptul ca acel ce a produs prejudiciul a fost sau nu in culpa nu prezinta nici un interes; un prejudiciu a fost creat si interesul social cere sa existe despagubire. Este ideea responsabilitatii obiective care a prins in special in materie de responsabilitate pentru fapta lucrurilor.

Am observat inceputurile noii interpretari a art 1384 alin 1 in hotararea Casatiei franceze din 1896, dar cu un an inainte o alta hotarare revolutionara in aceasta materie a fost data de Consiliul de Stat la 21 Iunie 1895 si hotara ca lucratorul din Manufacturile de Stat ce va fi accidentat va avea drept la despagubiri in orice situatie, singura cauza exoneratoare fiind culpa victimei dar si acest aspect al exonerarii era relativ.

Aceste inceputuri jurisprudentiale in materie au dat ocazia unor mari discutii doctrinare, dand ocazia teoriei riscului sa se manifeste prin cei mai aprigi sustinatori Saleilles si Josserand.

Prin hotararea sa Casatia Franceza din 1896 admite prima oara ca art 1384 alin 1 contine un principiu general de responsabilitate si ca in contra acelui ce are un bun in paza, va exista o prezumtie ce nu se poate inlatura decat prin dovedirea cazului fortui sau fortei majore, dar cu restrictia ca reclamantul sa dovedeasca un viciu de constructie. Aceasta jurisprudenta apare in 1897 in Daloze comentata intr-un articol al lui Saleilles. Este una din primele enuntari ale teoriei riscului :

Cand un accident se produce, noua jurisprudenta declara pe patron responsabil in baza unei culpe prezumate. Aceasta culpa va fi de cele mai multe ori o omisiune : neglijarea anumitor precautiuni ca un accident sa nu aiba loc. Or jurisprudenta nu se multumeste ca patronul sa dovedeasca doar ca a luat precautiunile ce obiceiurile le impune, ai cere sa fi luat tocmai precautiunea ca acel incident sa nu se intample, indiferent daca lucrul acela nu era uzitat sau chiar imposibil trebuia sa inventeze el un mijloc pentru a evita accidentul. Aceasta nu mai este o responsabilitate bazata pe o culpa ci se sprijina doar pe riscul profesional al patronului, caci de nicaieri nu se vedea ca maximul de precautiuni luate depatron ar fi putut impiedica accidentul si totusi el ramane responsabil.

Prin urmare spre diferenta de art 1382 care sprijina responsabilitate pe un fapt de vointa, care are drept cauza culpa, in art 1384 responsabilitatea decurge din faptul material privit din punct de vedere obiectiv si nu in raport de cauzalitate fapt – dauna.

Patronul este responsabil de masina ce provoaca daune pentru ca este stapanul ei si a avut-o sub supraveghere, dar mai ales fiindca de pe urma ei trage profit, iar acel profit trebuie sa suporte si riscuri.

Aceasta teorie a dat roade, caci in 1898 se voteaza legea accidentelor de munca prin care teoria riscului este adoptata.

Josserand care impreuna cu Saleilles a fost unul dintre promotorii inlaturarii ideii de culpa pentru angajarea responsabilitatii emite urmatoarea teorie ) :

Pentru a usura situatia victimei care ar fi aproape in imposibilitate sa dovedeasca vre-o culpa a paratului, atunci cand dauna s-a produs nu direct ci prin intermediul unei persoane, lucru, stabiliment sau animal ce s-a interpus intre parat si reclamant, legea stabileste un numar de prezumtii de culpa, care ca orice prezumtii legale, scutesc de proba si creeaza astfel responsabilitati de deplin drept, fara culpa dovedita. Acestea sunt responsabilitatile pentru fapta altuia si fapta lucrului.

Afara de acestea mai trebuie adaugata responsabilitatea pentru fapta lucrului neansufletit, care e straina de orice idee de culpa fiind o responsabilitate pur obiectiva bazata pe risc.

De vreme ce jurisprudenta admite in mod unanim ca prezumtia de culpa prevazuta in alin 1 art 1384 nu poate fi inlaturata prin dovada lipsei de culpa, culpa prezumata de neanvins, in toate cazurile si in contra tuturor, nu mai este o realitate ci doar o fictiune, un procedeu tehnic pentru a acoperi adevarul.

Adevarul este ca cel ce introduce in societate un izvor de risc din care trage folos, isi angajeaza prin aceasta responsabilitatea, caci echitatea cere ca fiecare sa-si asume consecintele initiativei sale.

Cand un accident se peoduce fara ca autorul sa fie in culpa, echitatea cere ca victima sa fie despagubita, caci dauna trebuie s-o sufere acel ce a indeplinit un act nu acel ce a suferit consecintele lui, avand doar un rol pasiv, caci depindea de primul nu de al doilea ca dauna sa nu aiba loc. Acel ce face un act trebuie sa-i suporte consecintele. La argumentele scoase de partizanii teoriei clasice din vechiul drept si din lucrarile preparatorii ale codului lui Napoleon, Josserand raspunde ca in societatea moderna cu viata atat de intensa si cu relatii omenesti atat de multiple, problema se pune in alt mod, mult mai vast decat si-ar fi putut inchipui vreodata jurisconsultii Romei sau cei ai codului civil.

Riscurile ce se creaza azi sunt prea mari si prea numeroase pentru a nu obliga pe cei ce le-au dat nastere sa si le asume.

Alt argument e scos dintr o serie de jurisprudente franceze, care unanim declara ca actiunile bazate pe art 1382 si 1384 n-au cauza comuna, ca partea nu poate invoca prima oara in apel art 1384, ca judecatorul nu poate sa-l invoace din oficiu si ca in fine cele doua actiuni au termene de prescriptie diferite. Care sunt cauzele diferite ale acestor doua actiuni?

Cauza actiunii bazata pe art 1382 va fi culpa iar cea a actiunii bazate pe art 1384 va fi riscul, caci nu pot sa aiba decat izvoare diferite : culpa si riscul.

La acest argument sustinatorii teoriei clasice raspund ca jurisprudenta admitand cauze diferite a acestor actiuni nu inseamna ca una sa aiba culpa si cealalta riscul.

Actiunea din art 1384 va avea drept cauza culpa dovedita a paratului si acesta va putea dovedi lipsa lui de culpa, pe cand actiunea din art 1384 alin 1 are cauza prezumtia de culpa edictata de lege si paratul nu se va putea apara decat invocand lipsa de cauzalitate prin dovedirea cazului fortuit sau a culpei victimei. Se poate spune ca prima actiune va avea drept cauza fapta paratului, pe cand la a doua, cauza va fi fapta lucrului paratului. Deci jurisprudenta hotaraste ca aceste doua actiuni au cauze diferite fara ca prin aceasta sa adopte teoria riscului.

Teoria riscului integral inlatura ideea de culpa pentru angajarea responsabilitatii si declara ca orice activitate atrage riscul de a repara dauna ce a cauzat cerandu-se doar 2 elemente : o dauna si o legatura de cauzalitate intre dauna si fapta lucrului.

Este o teorie negativa ce inlatura elementul de culpa si a avut ca taram favorit de aplicare domeniul responsabilitatii pentru fapta lucrului din art 1384 si responsabilitatea pentru animale din atr 1385.

Influenta teoriei riscului din punct de vedere legislativ a fost mare atat in Franta cat si la noi. In Franta prin legea din 1898 si la noi prin legea din 1912, responsabilitatea in materia accidentelor de munca a fost reglementata exclusiv in baza teoriei riscului. Patronul era obligat sa despagubeasca victima doar in virtutea riscului profesional ce-l are in calitate de conducator al unui stabiliment.

Alta lege influentata de teoria riscului a fost in Franta legea din 31 Mai 1924 ce reglementa responsabilitatea pentru fapta aeronavelor.

Tinandu-se seama ca o aeronava prezinta mai mult pericol decat alte lucruri, legiuitorul n-a voit ca responsabilitatea sa fie reglementata de dreptul comun, ci a realizat aceasta lege in care conditiile responsabilitatii sunt mult agravate, neputand fi inlaturata prin dovedirea fortei majore sau a cazului fortuit ci doar prin dovedirea unei vine din partea victimei; dar nici in acest caz exonerarea de raspundere nu va fi totala intotdeauna.

Este clar ca fundamentul juridic al responsabilitatii in aceasta lege este numai riscul.

Cu toate ca principalul autor al acestei legi a fost Ripert care nu era un adept al teoriei riscului, totusi acest principiu a fost adoptat chiar mai riguros decat il preconizau partizanii sai, care admit exonerarea in caz de forta majora.

In raportul sau, Ripert spune ca din aceasta lege nu trebuie sa se deduca faptul ca a adoptat teoria riscului, fiind intr-o materie cu totul speciala. Cel ce pune in circulatie o aeronava, creeaza pentru societate un pericol nou, ceea ce il face sa aiba obligatii speciale. Din orice cauza o aeronava ar produce daune, cauz prima ar fi tot existenta aeronavei in aer.

Desi legea a fost adoptata pe principiul riscului, autorul sau tagaduieste ca si in alte materii principiul ar fi aplicabil.

Contra teoriei riscului s-au facut multe critici, de exemplu Capitant ) care ridica o serie de obiectiuni bine fundamentate:

„Prin admiterea teoriei riscului se tinde la desfiintarea art 1382, caci ce motiv am avea sa deosebim dauna produsa de fapta omului, de aceea a lucrului; va trebui ca si in responsabilitatea din art 1382 sa nu se mai ceara elementul de culpa, ci doar cel de risc. Generalizarea responsabilitatii bazata pe risc ar insemna paralizarea oricarei activitati omenesti.”

Alta critica a teoriei riscului este ca nu explica exonerarea pazitorului lucrului in caz de forta majora si caz fortuit. Exonerarea exista tocmai pentru faptul ca intervenind forta majora lipsa de culpabilitate este vadita. Suprimand notiunea de culpa si bazand responsabilitatea numai pe risc cum poate, se poate explica exonerarea celui ce foloseste lucrul?

Alta obiectie a fost, ca adeptii riscului schimba persoana responsabila prevazuta de lege. Legea prevedea ca responsabil este acel care are lucrul in paza pe cand in teoria riscului, responsabil va fi numai acel care s-a folosit de lucru.

Si teoria culpei si cea a riscului au suferit numeroase critici si obiectiuni, iar alta teorie, a fratilor Mazeaud, a incercat sa rezolve dilema fundamentului juridic a responsabilitatii pentru lucruri, si anume” teoria culpei in paza ”.

Teoria Culpei In Paza

Aceasta teorie a fost elaborata de fratii Mazeaud si cuprinsa intr-o vasta lucrare de 3 volume. Mazeaud este un partizan al culpei ca element al responsabilitatii, bazat pe toate argumentele teoriei clasice, dar cand ajunge la analizarea felului culpei necesar angajarii responsabilitatii pentru fapta lucrurilor, Mazeaud se desparte de scoala clasica si prezinta o noua teorie.

Constructia juridica a lui Mazeaud e menita sa inlature principala critica ce scoala clasica n-o putea inlatura:

„Un pazitor al unui lucru nu comite nici o greseala,dar este prezumat responsabil si nici nu are dreptul sa dovedeasca faptul ca n-a comis o greseala,deci responsabilitatea lui nu mai este intemeiate pe cula ci raspunde numai pentru ca s-a folosit de lucru.

Care este sensul notiunii obligatiei de paza edictata de art 1384? S-a vazut ca nu este pur si simplu o obligatie de supraveghere, caci in acest caz pazitorul ar trebui sa poata dovedi ca n-a comis nici o greseala in supravegherea lucrului or aceasta jurisprudenta nu admite.

Dupa Mazeaud sensul obligatia de paza a art 1384 este: „obligatia de a impiedica lucrul sa iasa de sub controlul omului ”. Cand pazitorul a pierdut controlul asupra lucrului si cand acesta produce o dauna, pazitorul este responsabil fiind in culpa de pierderea controlului absolut ce trebuia sa-l aiba asupra lucrului; neandeplinindu-si deci obligatia de paza ce legea o impune.

Nu trebuie dedus ca de cate ori un lucru produce daune exista o responsabilitate, caci am reveni la teoria riscului ;dauna va trebui reparata numai cand pazitorul a avut o vina in paza.

S-a facut o critica acestei teorii spunandu-se ca e o contradictie sa faci raspunzator pe pazitor tocmai atunci si numai atunci cand lucrul ai scapa de sub paza. Critica face o confuzie intre paza materiala si cea juridica spun adeptii acestei teorii.

Paza juridica este obligatia impusa de lege de a controla un lucru si aceasta obligatie poate fi transmisa in anumite cazuri, pe cand paza materiala este detentia lucrului, puterea de fapt exercitata si se intampla des ca nu aceiasi persoana sa aiba si paza materiala si paza juridica. Pazitorul care a pierdut paza materiala este obligat sa repare paguba.

Pentru a vedea taria acestei teorii va trebui sa explicam cu ajutorul ei solutiile jurisprudentei in aceasta materie si in special cum se incadreaza in ea neputinta de a se exonera a pazitorului, prin proba lipsei de culpa. Cand o dauna e produsa de un lucru ce i-a scapat de sub control pazitorului sau, oculpa a fost comisa de catre acesta : pierderea pazei materiale; fapt ce este usor de dovedit in instanta fara nici un probatoriu. Desigur atunci cand se va putea dovedi ca in momentul accidentului pazitorul nu pierduse controlul asupra lucrului, nu va fi cazul sa se aplice art 1384 ci victima va trebui comform art 1382 sa dovedeasca o culpa a pazitorului.

Exemplu: Cel ce isi sparge capul de o fereastra deschisa nu se va putea prevala de art 1384 ci victima va trebui comform art 1382 sa dovedesca o culpa a propietarului; pe cand in cazul in care o fereastra se desprinde de la etaj si cade spargand capul unui trecator, ea scapase de sub controlul pazitorului ei, ce va fi obligat la reparatii fata de victima pentru culpa de a fi pierdut paza materiala, fara ca reclamantul sa aiba altceva de dovedit decat ca fereastra cazut si prin aceasta el a suferit . Vedem deci ca ne-am indepartat de prezumtia irefragabila de culpa, din moment ce dovada pierderii controlului asupra lucrului s-a facut, nu mai avem de-a face cu o prezumtie de culpa ci cu o culpa dovedita.

Chiar daca pazitorul lucrului dovedeste ca a facut toate diligentele pentru a impiedica lucrul sa iasa de sub control, din moment ce a pierdut controlul este in culpa si nu poate fi exonerat decat dovedind cazul fortuit sau vina victimei.

Sustinatorii teoriei spuneau ca dupa aceasta nu mai este nevoie de nici o fictiune, nu e nevoie sa inlaturam proba contrarie sustinand ca art 1384 contine o prezumtie irefragabila de culpa. Proba contrarie nu e admisibila pentru ca nu se poate face,nu se poate sustine ca un lucru cand a produs accidentul n-a scapat de sub controlul pazitorului,altfel ar interveni alte norme cu efect mai dur impotriva pazitorului care ar fi suspectat de producerea intentionata a accidentului. Prin urmare prezumtia alin1 din art 1384 nu este o prezumtie de culpa ci de cauzalitate, cand un lucru scapa de sub paza materiala a pazitorului si produce o dauna, legea prezuma ca dauna a fost cauzata de culpa in paza a pazitorului, iar acesta trebuie sa dovedeasca, ca legatura de cauzalitate n-a existat si ca paza materiala n-a pierdut-o din culpa sa ci din forta majora sau vina victimei.

Nicolaie Tulburi considera ca prin aceasta teorie s-ar putea explica si o chestiune foarte dezbatuta, provocata de hotararea Sectiilor Unite ale Casatiei franceze din 13 Februarie 1930.” Am vazut in aceasta ca expresia <prezumtie de culpa> intrebuintata de jurisprudenta franceza pana atunci a fost inlocuita cu expresia <prezumtie de responsabilitate> . Explicatia ar fi ca jurisprudenta a vazut in alin 1 al art 1384 ca acesta nu contine o prezumtie de culpa ci una de cauzalitate intre culpa care este reala si dauna provocata, prezumtie ce nu poate fi inlaturata decat dovedind lipsa de culpa in pierderea pazei : termenul de responsabilitate vrand sa arate tocmai aceasta legatura de cauzalitate.

Nicolaie Tulburi concluzioneaza ca responsabilitatea pentru fapta lucrurilor nu poate fi bazata decat pe culpa iar obiectiile ce se aduceau acestei teorii pot fi inlaturate prin ingenioasa teorie a culpei in paza, opera fratilor Mazeaud.

Totusi viitorul a revolutionat teoriile ce fundamenteaza raspunderea pentru lucruri si vom vedea pe parcursul lucrarii, noi teorii ce revolutioneaza fundamentul raspunderii bazat pe art 1384 alin 1 (1000 roman).

Aspecte Ale Fundamentul Juridic In Responsabilitatea

Pentru Fapta Lucrului In Jurisprudența Romana

Ca si in Franta inainte de hot Sectiilor Unite ale Casatiei franceze din 13 Februarie 1930, hotararile instantelor noastre de fond au fost cu totul lipsite de unitate. Totusi de la inceput ideea predominanta asupra fundamentului juridic al responsabilitatii a fost ideea de culpa si hotararea Csatiei sectia a doua din 9 Octombrie 1934 consfiinteste acest mod de a vedea.

Prima hotarare ce o gasim in revistele noastre juridice, ce admitea prezumtia de culpa rezultand din art 1000 alin 1(1384 cod civil francez) este data de Tribunalul Braila sectia a doua din 1 Noiembrie 1919. Aceasta hotărâre desi enunța prezumția art 1000 alin 1 se bazeaza pe art 1002 pentru a declara pe proprietar responsabil; acest lucru fiind rezultatul influentei jurisprudentei franceze care multa vreme a facut confuzie intre aceste 2 articole.

Dar acest mod de a vedea a fost mereu condamnat de Casatia noastra care n-a admis aplicarea art 1002 decat edificiilor ce cauzeaza un prejudiciu prin ruina lor.

Exista o serie de hotarari a instantelor de fond in care responsabilitatea pentru fapta lucrului neansufletit este sprijinita pe ideea de culpa. Exemplu : O hotarare de perfecta factura juridica in materie o gasim data de Curtea de Apel din Iasi, la 14 Octombrie 1929 cu ocazia unui accident intamplat la o masina de treer :

„Dispozitiile art 1000 potrivit caror suntem responsabili de prejudiciile cauzate de lucrurile ce sunt sub paza noastra,stabilesc o prezumtie de culpa pentru acel in a carei paza se afla lucrul si aceasta culpa nu poate fi inlaturata decat in cazul cand gardianul lucrului stabileste un caz de forta majora sau culpa victimei accidentului… ca C.N Vasiliu recunoaste prin petitia de apel ca masina de treer a fost inchiriata de dansul de la G.H. Netoiu, ca prin urmare se afla in paza sa.”

„Ca faptul de forta majora nu e in discutie si nici nu e stabilit, ca de asemenea culpa victimei nu e dovedita, ca prin urmare C.N. Vasiliu e responsabil de dauna cauzata.”

„Pentru aceste motive respinge apelul pazitorului masinii mentinand hotararea Tribunalului Roman, care acordase 50000 lei despagubire pagubasului.

In aceasta hotarare interpretarea alin 1 art 1000 este solutionata comform teoriei aproape unanime a autorilor acelei perioade iar fundamentul juridic este culpa prezumata.

Exista totusi si cateva hotarari izolate ale instantelor de fond prin care se adopta teoria riscului. Exemplu : Tribunalul Dorohoi din 1 Mai 1921 prin hotararea care duce teoria riscului pana acolo incat refuza exonerarea chiar si pentru cazul fortuit.-Tribunalul Ilfov Sectia 1-17 Noiembrie 1925 leaga responsabilitatea de profitul ce se trage dintr-un lucru, independent de orice greseala. Cu toate acestea jurisprudenta romana a considerat in mare parte ca fundament al responsabilitatii pentru lucruri culpa.

Fundamentarea Răspunderii Pentru Fapta Lucrurilor

In Opinia Noastră

Asa cum sustine si Gh.Tomsa in lucrarea „Raspunderea Civila Pentru Prejudiciile Cauzate De Lucrurile Pe Care Le Avem Sub Paza”,credem ca este corect sa pretindem ca raspunderea pentru fapta lucrurilor are un caracter obiectiv, fiind fundamentata pe garantia pe care paznicul lucrului trebuie sa o ofere victimelor. Pr. Dumitru Vaduva in lucrarea „Teoria Generala A Obligatiilor”, emite ideea comform careia aceasta garantie trebuie asigurata de paznicul lucrului ca un risc al profitului sau.

Condițiile Răspunderii Pentru Prejudiciile

Cauzate De Lucrurile Ce Le Avem In Paza

In abordarea problemei conditiilor raspunderii pentru lucrurile ce le avem in paza, trebuie sa remarcam faptul ca nu exista un consens privire la cunoasterea acestor conditii. De exemplu, in literatura juridica franceza fratii Mazeaud arata ca fiind conditii ale raspunderii civile pentru fapta lucrurilor :

-Existenta unui lucru

-Intervenirea unei fapte a omului

-Cauza prejudiciului sa fie chiar acea fapta a lucrului

Din aceasta clasificare este omisa persoana responsabila.

La randul sau R.Savatier nu face o enuntare a conditiilor, ci trece direct la tratarea problemelor de baza ale institutiei,intre acestea retinand :

Lucrurile de paza carora se leaga o responsabilitate,determinarea persoanei paznicului tinut de riscul lucrului, mijloacele de aparare si de recurs ale persoanei care are sarcina riscului.

O enumerare care se vrea completa si complexa este aceea facuta de H.L.Mazeaud si A.Tunc, dupa care conditiile raspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de lucrurile in paza sunt :

-Existenta unui lucru neansufletit

-Lucrul sa fie cauza pagubei, paguba sa rezulte din fapta lucrului

-Paguba nu trebuie sa fie suportata de lucru insusi

-Victima sa nu fi participat cu titlu gratuit la intrebuintarea lucrului

-Art 1384 alin 1Cod Civil francez nu sepoate aplica in domeniul contractului

-Prezumtia de raspundere nu poate fi invocata decat de victima

In aceasta enumerare observam ca este prea incarcata si cuprinde cerinte care de fapt nu intrunesc, calitatile unor adevarate conditii. Trecand la autorii romani observam si aici o diversitate de opinii cu privire la enumerarea conditiilor raspunderii pe care o analizam.

FR.Deak enunta 4 conditii :

-Fapta lucrului

-Prejudiciul

-Legatura cauzala Fapta-Prejudiciu

-Dovada conditiilor raspunderii.

(La aceasta ultima conditie renunta cand realizeaza o alta lucrare in colaborare cu mai multi autori)

Pentru Mircea Eliescu, problemele care circumscriu, ca o institutie de sine statatoare, raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri sunt :

-Persoana responsabila

-Lucrurile de care se raspunde potrivit art 1000 alin 1 Cod Civil roman

-Raportul de cauzalitate Lucru-Prejudiciu

Din opiniile exprimate de diversii autori ce au analizat aceasta problema ne vom opri la enumerarea realizata de Gh.Tomsa pe care o consideram bine intemeiata si obiectiva :

-Existenta unui lucru

-Existenta unei persoane responsabile de prejudiciul cauzat de lucru

-Existenta unei legaturi cauzale intre lucru si prejudiciu

In lipsa unuia din aceste elemente nu se va putea discuta despre existenta raspunderii ;deci acestea trebuie intrunite si abordate cumulativ, cu atat mai mult cu cat in cadrul fiecareia dintre ele se nasc adevarate probleme care se cer clarificate.

Existenta Unui Lucru

Care sunt lucrurile la care se refera art 1000 alin 1 Cod Civil Roman ? Iata prima intrebare care se pune atunci cand trebuie sa stabilim ce se intelege prin conditia existentei unui lucru.

Textul legii nu ne da indicatii; in lipsa acestuia concluzia ce se impune este aceea ca el s-ar aplica oricarui lucru, indiferent de natura sa. Aceasta este si solutia care se desprinde din unele decizii ale instantei noastre supreme, in care se vorbeste de „lucru” indiferent de natura sa.

Initial s-a considerat ca in sfera de aplicare a textului intra numai lucrurile „mobile”, lucrurile imobile ramanand sub reglementarea art 998-999 si 1002 Cod Civil. Aceasta distinctie a fost inlaturata pentru prima data de Curtea de Casatie franceza in hotararea pronuntata in Sectiuni Unite in afacerea Jand’heur, la 13 Februarie 1930. Azi art 1000 se aplica tuturor lucrurilor mobile,imobile,indiferent la acestea din urma daca sunt prin destinatie sau prin natura lor.Exceptie fac numai acele situatii care intra in reglementarea art 1002 Cod Civ, atunci cand prejudiciul se datoreaza ruinei edificiului sau viciilor de constructie.

Tot trecutului apartine si distinctia dintre lucruri „corporale” si „incorporale”.Din moment ce si energiile pot forma obiect de apropriere personala, distinctia si-a pierdut relevanta.

O distinctie care a suscitat foarte multe discutii a fost facuta de profesorul Ripert, intre lucruri „periculoase” si „nepericuloase” ,ce sustinea ca in sfera de aplicare a art 1000 alin 1 ar intra doar lucrurile periculoase. Consideram ca aceste teorii nu sunt temeinic justificate;dealtfel, in viata de toate zilele observam ca majoritatea zdrobitoare a prejudiciilor cauzate de lucruri se datoreaza sub o forma sau alta lucrurilor obisnuite.

Alta distinctie care a aparut in sfera de aplicare a art 1000 alin1,cu scopul de a o restrange, este aceea care face deosebirea intre lucruri „inerte” si lucruri cu dinamism propriu, aceasta distinctie are in vedere faptul ca unele lucruri denumite inerte nu ar fi periculoase pe cand altele justifica o raspundere sporita.

In realitate aceasta distinctie este o reformulare mascata a celei anterioare, care diviza lucrurile in periculoase si nepericuloase.

Consideram ca art 1000 alin 1 Cod Civ are o aplicatie generala, prevederile sale devenind incidente in caz de prejudicii cauzate de orice lucru, indiferent de natura acestuia. Acest caracter de generalitate al textului este ingradit numai de existenta unor reglementari legale exprese, iar in cuprinsul cod civ exceptiile sunt reprezentate doar de art 1001 si 1002.

O situatie deosebita se iveste in ipoteza in care prejudiciul este produs de un vehicul tractat de un animal. Care va fi temeiul legal al obligarii la despagubiri, art 1000 sau art 1001? Raspunsul este ca depinde de fiecare caz in parte; daca paguba a fost produsa de animal prin miscarile sale se aplica art 1001, dar daca paguba se datoreaza lucrului (Explozie a acestuia de exemplu) se va aplica art 1000 alin 1.

Articolul 1000 alin 1 nu se va aplica nici prejudiciilor cauzate de lucrurile nesusceptibile de apropriere (aer,lumina soarelui etc.) intrucat prin natura lor, le nu pot avea un paznic si servesc toti oamenii.

In sfarsit trebuie precizat faptul ca, corpul unui om in viata nu poate fi considerat niciodata ca lucru, chiar daca este proiectat de alta forta.

Existenta Unei Persoane Responsabile

De Prejudiciul Cauzat De Lucruri

Criteriul de determinare a persoanei responsabile.

Desi prejudiciul este produs prin fapta lucrului, cel obligat la plata despagubirilor este o persoana fie aceasta fizica sau juridica, si deoarece textul nu o distinge, o problema majora a institutiei ce examinam, si anume aceea a determinarii persoanei responsabile. Din conjugarea textelor art 1000 si 1001 cod civ se poate trage o prima concluzie, care identifica pe proprietar sau pe cel ce se serveste de animal, ca fiind persoane raspunzatoare de prejudiciul cauzat de animal sau de lucru;dar trebuie sa cunoastem pentru ce aceste persoane sunt responsabile de un atare prejudiciu.

Atat art 1000 alin 1 cat si art 1001 cod civ utilizeaza termenul de ‚paza” iar propietarul sau cel ce se foloseste de lucru va fi raspunzator de paguba produsa chiar in situatia in care acesta a scapat de sub control. Analiza literara a textelor ne duc la ideea ca determinarea persoanei responsabile se face raportat la obligatia de paza pe care o are propietarul sau cel ce se foloseste de lucru. Cuvantul de „paza” exprima o stare de stapanire de fapt, materiala. Aceasta chestiune se complica prin aceea ca art 1001 stabileste ca propietarul va raspunde de paguba produsa de animl si cand acesta a scapat de sub paza sa, imprejurare care ne face sa ne intrebam care poate fi justificarea acestei raspunderi?

Aceeasi problema, se pune si in cazul raspunderii pentru lucruri fiind cunoscut ca art 1000 si 1001 au fost redactate ca texte ce se completau unul pe altul. Pe de alta parte in practica judiciara se ivesc extrem de multe cazuri in care lucrul a produs prejudicii ca urmare a scaparii de sub stapanirea de fapt a celui responsabil, dealtfel insasi problema raspunderii civile pentru prejudiciul produs de lucruri a aparut tocmai pentru acele situatii in care lucrul a scapat de sub stapanirea de fapt a propietarului sau.

Pentru stabilirea criteriului pe baza caruia se determina persoana responsabila s-au formulat , in speta trei opinii : *Prima este aceea elaborata de creatorii „teoriei riscului” ce sustineau ca : raspunderea o are persoana care a avut profit de pe urma lucrului; deci profitul determina cine are paza lucrului in baza principiului ubi emolumentum ibi onus.

*Cea de-a doua opinie este aceea care vine din „teoria dreptului de directiune” ;in conceptia careia pazitorul lucrului este acea persoana care, in momentul producerii prejudiciului avea dreptul de a dirija, controla si supraveghea lucrul. Comform acestui punct de vedere, pazitori ai lucrului nu pot fi decat acele persoane care au o situatie juridica legala in raport cu lucrul, adica sunt titularii unui drept asupra acestuia. Pe acest considerent s-a ajuns la sustinerea ca paza celui tinut sa raspunda nu trebuie sa fie numai materiala, fiind suficient sa aiba doar o paza juridica; desi sunt destule cazuri in care cel care are paza materiala are si paza juridica.

Dar in practica stim foarte bine ca trebuie sa raspunda si cei care si-au asumat un drept de directiune, control sau supraveghere a lucrului prin uzurparea unui drept legal. Astfel hotii si oricare alti uzurpatori ar ramane in afara posibilitatii legale de a fi obligati la plata despagubirilor civile.

Acest lucru l-a facut pe A.Tunc sa combata”teoria dreptului de directiune” a fratilor Mazeaud si sa elaboreze o noua teorie bazata pe criteriul „directiunii intelectuale”. Comform teoriei lui A.Tunc, paznic este „cel care are in fapt o putere de comanda relativa a lucrului sau,… mai exact este paznic acela care exercita in fapt o putere de comanda asupra lucrului.” Prin precizarea ca aceasta putere de comanda trebuie exercitata in fapt, se inlatura conditia ceruta in „teoria dreptului de directiune”, ca lucrul sa fi ajuns in stapanirea pazitorului in baza unui titlu juridic.

In ultimul timp,se pare ca instanta suprema s-a fixat in mod definitiv asupra criteriului directiunii intelectuale in ceea ce priveste determinarea persoanei care va raspunde de prejudiciul produs de lucruri. Avantajul acestui din urma criteriu consta in faptul ca el permite obligarea la despagubiri a uzurpatorilor, intrucat ceea ce ne intereseaza nu este dreptul in baza caruia un lucru este stapanit de o persoana sau alta, ci faptul in sine ca persoana respectiva exercita o putere de stapanire, de comanda a acelui lucru.

In concluzie, se poate spune ca, din impletirea textelor art 1000 alin1 si art 1001 cod civ, cel chemat sa repare prejudiciul cauzat de un lucru este persoana care are paza lui juridica. Iar paznic juridic al unui lucru este orice persoana care exercita, in mod independent asupra lucrului o putere de dirijare, control si supraveghere in momentul producerii prejudiciului. Dar unele completari si distinctii se impun in continuare a fi luate in considerare.

Incidentele distincției intre păzitorul structurii lucrului si păzitorul comportamentului acestuia

Aparuta in practica judiciara straina, aceasta distinctie a fost considerata la noi de Fr.Deak, drept o incercare de anihilare a insasi avantajelor create pentru victima de institutia raspunderii pentru prejudiciile cauzate de lucruri. Parerea noastra este ca problema nu poate fi rezolvata chiar asa de transant in sensul inutilitatii diviziunii de care ne ocupam.

Aceasta diviziune este utila spre exemplu in privinta activitatilor de prestari servicii, in cadrul carora in frecvente cazuri cel care presteaza serviciul lucreaza cu lucrul sau asupra lucrului altuia.

Pentru a ilustra modul de actiune a acestei distinctii ne vom referi la un exemplu :

„In procesul de productie la inteprinderea x, un utilaj fabricat la inteprinderea y ,provoaca un accident in urma caruia un muncitor este prejudiciat. Intrebarea ce se pune este de a cunoaste impotriva cui se va indrepta acesta pentru repararea daunelor ? Raspunsul antrenat de teza clasica este in sensul ca victima trebuie sa-si indrepte actiunea impotriva celui care foloseste utilajul. Dar acceptand ideea distinctiei intre pazitorul de structura si cel de comportament, vom spune ca actiunea se va putea indrepta impotriva intreprinderii x, care foloseste utilajul ,numai daca accidentarea victimei a survenit din cauza conditiilor de exploatare a acestuia. Daca insa accidentarea se datoreaza unor vicii de construire a utilajului, actiunea trebuie indreptata asupra intreprinderii y care l-a produs. Dar aceasta inseamna practic, ca victima ar trebui, in prealabil, sa faca o munca de investigare pentru a constata in ce domeniu de activitate s-ar putea plasa cauza care a dus la declansarea accidentului.

Tocmai impotriva acestei investigatii prealabile din partea victimei se ridica Fr.Deak, sustinand ca i s-ar rapi, in fapt, victimei avantajele pe care i le ofera principiul care rezida in art 1000 alin 1 cod civ. De aceea, el exclude posibilitatea ca paza sa fie cumulativa, pe de o parte, iar pe de alta parte,se bazeaza pe faptul ca cel care foloseste utilajul este tinut raspunzator in baza art 1000 alin 1 cod civ si pentru pagubele cauzate de viciile lucrului, chiar daca nu le-a cunoscut. Nu mai putin insa,Fr.Deak se intreaba :

-Tot in ideea responsabilitatii unice – ce se va intampla in acele situatii in care cauza producerii prejudiciului va ramane necunoscuta, sau,in fine, raporturile dintre producatorul utilajului si cel care-l exploateaza sunt reglementate de un contract in care s-a stipulat in favoarea intreprinderii producatoare o clauza de neraspundere, intrucat in asemenea contracte se poate include aceasta clauza.

La randul sau ,M.Eliescu si-a exprimat acordul cu scindarea pazei, in paza structurii lucrului si paza utilizarii lui. In analiza problemei autorul pleaca de la ideea ca in cazul drepturilor si obligatiilor contractuale, nu ar trebui aplicata mecanic regula ca puterea de directie si control, cu corolarul ei, calitatea de paznic si raspunderea ce revine acestuia in baza art 1000 alin 1, nu ar putea sa incumbe simultan, mai multor persoane, chiar daca acestea ar invoca titluri deosebite. Pentru a exemplifica, autorul are in vedere situatia in care un proprietar al unui lucru il inchiriaza unei terte persoane,iar in timpul utilizarii lui de catre chirias lucrul produce un accident. Cine va raspunde de prejudiciul produs ? Raspunsul dat de autor este acela ca persoana responsabila va fi determinata de natura accidentului:

Daca accidentul s-a datorat structurii lucrului, paza este normal sa fi ramas asupra propietarului, dar daca accidentul s-a datorat utilizarii lucrului paza este transferata chiriasului.

Concluzia pe care M.Eliescu a tras-o din cele de mai sus se refera la faptul ca propietarul prin actul juridic pe care-l incheie, poate face un transfer total sau partial al pazei. In orice caz, in baza titlului sau de proprietar se bucura de intreaga putere de directie control si supraveghere,deci este considerat paznic si raspunzator. In schimb, el poate dovedi ca in total sau in parte, a transferat paza lucrului unei alte persoane, precum si faptul ca accidentul nu se datoreaza structurii lucrului ci utilizarii lui.

Aceeasi idee apare altfel exprimata de A.Tunc, care propune doua cai pentru rezolvarea dificultatilor pe care le prezinta divizarea pazei. Prima cale ar fi aceea sa se admita,cu titlu de exceptie ca in asemenea cazuri paza este cumulativa, victima putand actiona in judecata pe ambii pazitori urmand ca acestia sa aiba, unul impotriva celuilalt actiune in regres. A doua cale propusa este aceea de a prezuma, intotdeauna, ca raspunzator de prejudiciu este pazitorul de comportament al lucrului.

Recunoastem ca, in raport de greutatea argumentelor ce se infrunta este dificil de adoptat o atitudine fara rezerve in fata problemei puse. Consideram insa, pentru motivele aratate mai sus, cand am inceput tratarea acestei probleme, la care adaugam argumentele lui M.Eliescu, ca scindarea pazei este un lucru necesar si ea este posibil a se face, fara a prejudicia victima.

Ceea ce trebuie sa se cristalizeze in practica judiciara este credem –doar modul de a actiona al victimei, in sensul ca ar putea chema in judecata pe ambii pazitori ai lucrului sau numai pe unul din ei, pentru a nu fi pusa in situatia, in cazul in care nu a actionat in judecata pe adevaratul raspunzator de prejudiciu sa repete actiunea fata de cel de-al doilea. In acest din urma caz fata de victima,prejudiciul sa fie adjudecat, urmand ca pentru ipoteza in care raspunderea ar incumba celuilalt pazitor, acestia sa-si regularizeze intre ei platile facute.

Capacitatea persoanei responsabile

Atât timp cat ,calitatea de păzitor se leagă de o facultate intelectuala de comanda,care cuprinde elemente de dispozitie, control si supraveghere, desigur ca asemenea masuri nu pot fi luate decat in cunostinta de cauza, in baza unui simt al raspunderii si cunoasterii nealterat. Nu numai ideea de culpa, care exprima un proces exclusiv psihic, impiedica retinerea raspunderii minorilor, incapabililor sau a debililor, dar mai ales ideea de raspundere. Potrivit legislatiei noastre, celor care nu au capacitate de exercitiu nu li se poate atribui calitatea de pazitor a propiilor lucruri, in sensul prevederilor art 1000 alin 1cod civ. Aceasta calitate , pentru ei, o vor avea persoanele care au obligatia legala sa-i ocroteasca, sa raspunda de faptele si actele lor.

Fr.Deak afirma ca persoana care are calitatea de pazitor trebuie sa aiba si capacitate delictuala. Suntem de acord si cu propunerile de lege ferenda facute de unii autori, care considera echitabil ca in cazurile in care cei ce nu au o raspundere personala, fie starii de minoritate fie starii psihice, daca au patrimoniu, sa fie obligati la acoperirea daunelor pentru faptele lor, in cazul in care nimeni nu are indatorirea de a raspunde pentru acestia, sau despagubirea nu a putut fi obtinuta de la cei responsabili cu supravegherea si bineinteles ca trebuie avute in vedere particularitatile fiecarui caz.

Concluzia la care ne oprim este ca temeiul raspunderii pentru fapta lucrurilor, va fi unul obiectiv.

Fata de aceasta concluzie, capacitatea de exercitiu a pazitorului lucrului pare irelevanta, dar un asemenea punct de vedere ar fi neantemeiat din doua motive :

-nimic nu justifica inlaturarea dispozitiilor generale referitoare la ocrotirea celor care sunt lipsiti de capacitatea de exercitiu (minori, incapabili, interzisi).

-fata de cei care au obligatia legala de a raspunde pentru faptele celor incapabili, temeiul raspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucrurile de care se folosesc acestia, indiferent de titlul de folosinta, ramane un temei obiectiv si el opereaza ca si cand ar opera impotriva celui lipsit de capacitatea de exercitiu, insusi.

Analiza unor aspecte practice, determinate

Pentru a intelege modul in care se stabilește persoana responsabila ne vom raporta la trei situații specifice :

-Determinarea persoanei responsabile se face cu referire la propietarul lucrului si titularul dreptului de administrare directa

-La determinarea persoanei responsabile se tine seama de faptul daca direcția, controlul si supravegherea a fost transmisa altei persoane, prin consimtamantul propietarului

-Determinarea persoanei responsabile avand in vedere faptul ca directia, controlul si supravegherea independenta a lucrului au apartinut in momentul producerii daunei unei persoane care intrase in posesia lucrului in mod ilegal, fara voia sau stirea propietarului

Situația propietarului si a titularului dreptului de administrare directa

Ideea indiscutabila este ca acestia sunt raspunzatori intrucat sunt prezumati a fi pazitori ai lucrului. Aceasta idee s-a desprins – in ceea ce il priveste pe proprietar (dar in prezent aplicandu-se si titularului dreptuli de administrare directa) – din coroborarea art 1000 alin 1 cu cele ale art 1001 cod civ ; retinandu-se ca cel de al doilea text arata expres ca paznic al animalului poate fi si cel care se serveste de acesta ; s-a dedus ca rpezumtia care il indica pe proprietar drept paznic al propiului sau lucru este o prezumtie relativa, pe care propietarul o poate combate. Acest rationament a fost extins, in practica, la propietarul lucrului, dat fiind ca, dupa cum s-a subliniat, dezvoltarea practicii judiciare in aplicarea art 1000 alin 1 s-a facut sub influenta celei statornicite in jurul raspunderii pentru fapta animalului.

Referitor la modul in care propietarul poate combate prezumtia de paza, distingem dupa cum transferul pazei – invocat de acesta – s-a facut cu sau fara consimtamantul sau ( situatie in care fiind vorba de o stare de fapt, combaterea prezumtiei de pazitor se va face prin orice mijloc de proba ).

Situația propietatii pe cote-parți sau in devalmasie

In acest caz vor fi considerati pazitori toti copropietarii sau codevalmasii. Fata de victima raspunderea lor va fi solidara, dar nu trebuie considerat ca intre acestia exista cumul de raspunderi ; cum lucrul ce formeaza obiectul copropietatii sau codevalmasiei – este unitar si raspunderea este tot unitara.

Intr-o opinie imbratisata de M.Eliescu,s-a sustinut ca fiecare codevalmas sau copropietar ar trebui sa raspunda de prejudiciul pricinuit de bunul indiviz, proportional cu, cota sa de copropietate sau pentru o portiune activa. Aceasta afirmatie a pornit de la ideea ca raspunderea pentru lucruri, fiind o raspundere fara culpa, nu este altceva decat o obligatie legala de garantie, deci fiecare copartas sau codevalms va trebui sa garanteze pentru partea sa de proprietate.

Gh.Tomsa sustine ca ” indiferent daca vom considera ca la originea obligatiei de despagubire a victimei sta o obligatie de paza din partea celui chemat sa raspunda, bazata pe ideea de culpa in paza, sauvom vedea la baza ideea de garantie, raspunderea divizata este, in primul rand, contrara principiilor propietatii in indiviziune sau codevalmasie. Este cunoscut ca atat actele de administrare cat si de dispozitie – de principiu – nu se pot face decat pe baza de consens. Acest lucru este valabil atat in ce priveste drepturile cat si obligatiile, intrucat un anumit drept impune si obligatii corelative, echivalente. Or, pazitorul sau pazitorii lucrului au aceleasi obligatii si este evident ca nu ne referim la cazul in care intre copropietari ar exista o conventie de folosinta a lucrului – si datorita faptului ca lucrul nu poate fi fractionat sau nu este inca fractionat. Orice drept si ca atare obligatie se rasfrange astfel asupra totalitatii lucrului, pe de oparte, iar pe dealta parte, este suficient ca unul dintre copropietari sa nu-si indeplineasca obligatia de paza, pentru ca lucrul sa scape de sub puterea de stapanire a tuturor si sa produca paguba.

Pentru ipoteza in care ar interveni sistarea starii de indiviziune sau codevalmasie, chiar si in conditiile art 785 cod civ sau art 36 cod familiei, iar lucrul care a produs prejudiciul ar reveni in propietatea unica a a unuia dintre fostii propietari sau codevalmasi, tot nu ar fi justificata parerea diviziunii pazei si ca o consecinta a raspunderii intre acestia. Evenimentul impartelii, pe de o parte, poate sau nu sa survina, iar pe de alta parte el nu poate influenta asupra unei datorii anterioare acestui moment. In ideea celor care propun diviziunea raspunderii in situatia de mai sus, se face trimitere la actiunea recursorie, care ar putea sa echilibreze patrimonial raporturile dintre fostii copropietari sau codevalmasi. Dar intre fosti copropietari sau codevalmasi nu este cunoscuta o asemenea actiune, pretentiile lor reciproce neputandu-se lichida decat odata cu sistarea propietatii comune, prin luarea mai putin sau mai mult din fostul patrimoniu comun.

Intre soti sau fostii soti admisibilitatea unei asemenea actiuni pare si mai indoielnica. Atat timp cat nu s-a pronuntat o hotarare de divort, ei vor raspunde pentru daunele provocate de bunul comun, tot cu bunuri comune : intervenind divortul si impartirea bunurilor comune, ceea ce urmeaza sa-si imparta acestia nu sunt datoriile ci bunurile existente in momentul desfacerii casatoriei.

In fine apromova ideea unei raspunderi pe cote parti, ar insemna sa fie dezavantajata victima, care ar trebui sa faca atatea acte de urmarire cati propietari sau codevalmasi sunt.”

Pornind de la criteriul directiunii intelectuale in determinarea paznicului, aratam ca prin exceptie de la regula potrivit careia in caz de indiviziune sau codevalmasie, paza este comuna, si in situatiile de care ne ocupam, pazitor poate sa fie totusi numai acel copropietar care la un moment dat exercita atributiile de dirijare, control si supraveghere in mod independent in momentul producerii prejudiciului. Dar la o asemenea situatie nu se poate ajunge decat fie prin consimtamantul tuturor propietarilor, fie unilateral, cand un copropietar isi asuma cu de la sine putere aceste atribute.

Situatia pare sa fie alta in caz de codevalmasie, mai ales in cadrul codevalmasiei legale intre soti. In asemenea cazuri lucrul care aprodu paguba fiind proprietate in devalmasie, iar sotii avand un regim legal obligatoriu, acest regim urmareste toate actele lor. Dar potrivit criteriului directiunii intelectuale, pazitorul lucrului nu se stabileste comform unui regim legal, ci in comformitate in principal – cu o stare de fapt, adica in baza manifestarilor persoanei care detine lucrul, de al dirija, controla si supraveghea in mod independent. Aplicarea acestui criteriu, al starilor de fapt efective, se loveste de dispozitiile art 35 cod familie, care prezuma consimtamantul reciproc intre soti, in orice act de administrare sau de dispozitie, cel putin cu privire la lucrurile mobile. Si, intrucat, de regula, in prejudiciu se produce cu ocazia unui act obisnuit de folosire a lucrului, iar nu de dispozitie, regula de mai sus se aplica neangradit si bunurilor imobile.

Din analiza de mai sus s-ar desprinde ca spre deosebire de copropietari, care pot avea si numai unii (sau unul) paza unui lucru comun, aceasta situatie nu poate fi intalnita in cadrul propietatii in codevalmasie dintre soti. Totusi, credem ca, in acele situatii cand sotii sunt despartiti in fapt si aceasta stare este de notorietate, ar fi inechitabila atragerea sotului inocent la raspundere civila alaturi de un sot mai mult sau mai putin abuziv sau de rea credinta.

Regimul posesiei in lumina principiilor generale

In literatura noastră de specialitate s-a exprimat părerea ca prezumția relativa de paznic al lucrului, care îl vizează pe propietarul bunului, trebuie sa se extindă si asupra posesorului, avand in vedere pe de o parte, faptul ca posesiunea este un element care, in general insoteste propietatea ( este ea insasi o prezumtie de „ proprietar” ), iar, pe de alta parte, procedand astfel, s-ar crea victimei un avantaj in plus.

Nu credem ca modul de interpretare de mai sus nu ar fi un avantaj in plus pentru victima,dar consideram ca generalizarea acestei prezumtii facuta cu scopul de a favoriza victima, se poate intoarce la un moment dat impotriva ei, cunoscand ca nu orice act de posesiune traduce exercitarea unui atribut a insusi dreptului de proprietate al posesorului. De aceea, practic, este intotdeauna indicat ca victima sa se asigure culegand inainte de a actiona, date asupra imprejurarilor care au condus ca bunul sa se afle in posesia unei anumite persoane, descifrand semnificatia corecta a faptului care a dus ca propietarul bunului sa nu fie si posesorul lui.

In acest punct al discutiei consideram util sa ne oprim asupra situatiilor de Uzucapiune si Prescriptie Instantanee .

Practic, uzucapantul se comporta si trebuie sa se comporte ca un adevarat proprietar. El si-a asumat si exercita toata puterea de comanda asupra bunului in cauza, intrucat aceste elemente ai sunt necesare pentru a transforma posesiunea in proprietate. Dar in aceste conditii, pe perioada cat are numai posesiunea lucrului el are si paza juridica a acestuia, din cauza modului sau de comportare raportat la lucrul pe care il poseda. Deci va raspunde de pagubele produse de lucru chiar mai inainte de a deveni proprietar, in calitatea sa de posesor.

Cat priveste situatia prescriptiei instantanee aplicabila bunurilor mobile – si subliniem ca nu avem in vedere acum pe hot – argumentul de mai sus este si mai valabil intrucat starea de fapt este prezumata de lege ca fiind acoperita de o stare de drept, posesorul lucrului fiind considerat propietarul lui. Asadar, raspunderea acestuia in baza obligatiei de apazai lucrul, apare evidenta.

Situația lucrurilor pierdute si a acelora fara stăpân

Referitor la lucrurile pierdute – fara a analiza starea de fapt si a stabili daca este vorba de o pierdere efectiva sau, in realitate ar trebui sa vorbim de o abandonare a lucrului – unii autori considera ca propietarul ramane intotdeauna, pazitorul lucrului pierdut sau abandonat, cata vreme acesta nu a format obiectul unei ocupatiuni. Este adevarat ca literatura juridica a considerat ca propietarul care a abandonat lucrul nu mai este pazitor si deci nu mai raspunde dar consecintele sociale ale acestui punct de vedere si implicatiile lui juridice ( cand propietarul ar putea invoca abandonarea in loc de pierdere pentru a putea fi exonerat de raspundere ) par prea grave si de natura de a leza interesele victimei.

Ce se va intampla cand de fapt nu suntem in prezenta unei ocupatiuni, ci unui act de onestitate, intrucat, in realitate, persoana care culege lucrul pierdut sau abandonat, cunoscand pe proprietar, doreste sa-l restituie acestuia sau necunoscand pe proprietar, doreste sa predea lucrul organelor in drept, iar lucrul produce o paguba in acest interval de timp ? Intrucat, in conditiile de mai sus, persoana care culege lucrul nu face aceasta pentru sine, nici nu exercita asupra lucrului o putere propie de stapanire, toate actele lui avand ca scop readucerea lucrului sub puterea de stapanire a adevaratului proprietar, apare normal ca omul onest sa nu fie considerat nici un moment pazitorul unui asemenea lucru si deci sa nu raspunda de eventualul prejudiciu cauzat in asemenea conditii. Aceasta ipoteza este, un argument, in plus in sprijinul ideii ca lucrul abandonat trebuie sa continuie sa fie considerat al propietarului sau pana in momentul unei ocupatiuni.

Privind lucrurile fara stapan, trebuie aratat ca legislatia noastra nu mai cunoaste o asemenea categorie de bunuri. Orice lucru care ar putea avea o asemenea situatie, la un moment dat, prin efectul articolului 477 si 646 cod civ devine proprietate de stat.

Dar, asa cum am vazut, calitatea de pazitor presupune o putere de comanda asupra lucrului. O asemenea putere nici chiar statul nu o poate avea asupra „lucrului nimanui ” decat din momentul in care l-a luat in stapanire prin intermediul organelor sale. Pana in acest moment pazitor al lucrului trebuie sa fie considerat cel care are posesia, ori in lipsa unei asemenea persoane cel din a carui culpa, dovedita, lucrul a pricinuit paguba.

Lucrurile dintr-o succesiune vacanta

In acest caz situatia este mai complexa datorita faptului ca statul nu devine proprietar decat la expirarea termenului de 6 luni, prevazut de art 700 cod civ. Pana la acel moment dreptul de proprietate al statului este afectat de o conditie suspensiva, iar dreptul succesibililor este sub conditie rezolutorie. In acest caz pana la indeplinirea conditiei rezolutorii succesibilul este considerat a fi pazitorul bunurilor din masa succesorala. Daca insa succesibilul face renuntare expresa la succesiune, chiar imediat dupa deschiderea acesteia, statul dobandeste mostenirea de la data deschiderii ei, dar el nu este paznic decat de la data cand a expirat termenul de 6 luni (intrucat nu se poate paraliza dreptul renuntatorului de a retracta renuntare ), singura exceptie admisa fiind aceea in care, inainte de implinirea acestui termen, dreptul renuntatorului de a-si retracta renuntarea s-ar stinge prin eliberarea certificatului de vacanta a mostenirii.

Ce se va intampla insa cand mostenirea este de la bun inceput vacanta ? In practica se intampla de multe ori ca, dupa decesul unei persoane (fara succesibili sezinari ) mai mult de 6 luni sa nu se faca nici un fel de act procedural in vederea predarii succesiunii, bunurile nefiind incredintate unui custode si nici luate in stapanire de vreo persoana oarecare. Totusi, un asemenea bun poate produce un prejudiciu si deci este firesc sa ne intrebam cine va fi considerat, intr-o atare situatie, pazitor al lucrului care a produs paguba. Comform hotararii Tribunalului Suprem dec.1963 daca prejudiciul s-a produs dupa 6 luni de la deschiderea succesiunii, pazitor al lucrului ar fi statul. Dar daca paguba s-a produs in intervalul de 6 luni de la deschiderea succesiunii ? In aceasta situatie – si intrucat, prin ipoteza, nu s-a facut nici un act in cadrul procedurii succesorale – dupa tribunalul suprem – nu am avea nici o persoana care sa poata fi trasa la raspundere, intrucat dreptul de proprietate al statului este sub conditie suspensiva.

O asemenea solutie nu poate sa fie acceptata si de aceea sustinem ca in ipoteza succesiunilor vacante, dreptul de mostenire al statului trebuie considerat ca este afectat doar de un termen si nu de o conditie. Intr-o alta interpretare, ar insemna ca, in decursul celor 6 luni, lucrurile dintr-o mostenire vacanta sa nu aiba nici un pazitor si deci eventualele victime din acest interval de timp sa nu aiba impotriva cui sa se indrepte cu actiunea in despagubire.

Intr-o astfel de situatie ar fi normala acceptarea faptului ca raspunderea este a propietarului adica a statului, prin aplicarea principiului general, al prezumtiei de paza a propietarului lucrului.

Titularii de drepturi reale derivate

Aceeași calitate de păzitori ai lucrului o au si titularii unui drept de uzufruct, de uz, de abitatie, de superficie sau a unei servituti aparente.Cele aratate mai sus privesc, in toata cazurile, acele situatii cand, fie dreptul de proprietate, fie celelalte drepturi reale au fost dobandite pe baza unui titlu neafectat de vreo modalitate – conditie sau termen – pentru ca in asemenea ipoteze( ce rezulta din actul de constituire a lor ), situatia pazitorului lucrului se schimba.

Astfel in ipoteza actelor juridice afectate de conditie vom avea doi titulari de drepturi, unul sub conditie suspensiva, iar cel de-al doilea sub conditie rezolutorie. Dar întrucât, titularul dreptului sub conditie rezolutorie este in stapanirea lucrului, este normal ca pana la indeplinirea conditiei acesta sa isi pastreze calitatea de păzitor.

In cazul actelor juridice afectate de termen – suspensiv sau extinctiv – situația este identica. Paza responsabila o are titularul dreptului cu termen extinctiv, pentru ca, pana la îndeplinirea acestuia, el va avea in stăpânire lucrul.

Cand titulari ai drepturilor mai sus menționate sunt

Persoane juridice, cine va fi păzitorul lucrurilor ?

Practica si literatura juridica sunt de părere ca persoanele juridice răspund atât de pagubele produse de angajați cat si de cele produse de lucrurile din patrimoniul sau.

Faptul ca in mod obișnuit persoanele juridice lucrează prin prepușii lor, care au numai paza materiala a lucrului, nu este determinant pentru victima sub aspectul determinarii pazitorului lucrului si deci nu transfera raspunderea din cadrul art 1000 alin 1 Doar victima, singura poate, are optiunea fie de a actiona intreprinderea in baza art 1000 alin 1, fie de a actiona pe prepus in baza art 998 cod civ, reprosandu-i acestuia o culpa pe care va trebui sa o dovedeasca si chemand in temeiul art 1000 alin 3 si unitatea comitenta, sa raspunda de paguba alaturi de angajatul. Persoana juridica va aparea in acest ultim caz , in calitate de garant al platii despagubirilor – si nu de pazitor al lucrului ce a produs prejudiciul.

Situația in care transmiterea pazei s-a făcut cu consimtamantul propietarului

Principala ipoteza a transmisiunii pazei prin conventie este desigur, legata de transmisiunea insasi a dreptului de proprietate. Insa trebuie subliniat ca pentru transmisiunea pazei nu este important a sti daca titlul este valabil sau nu, esential ramanand faptul ca s-a facut predarea lucrului. Referindu-ne la contractul de vanzare-cumparare, trebuie subliniat ca de principiu, cumparatorul dobandeste toate atributele puterii de comanda asupra lucrului, astfel incat urmeaza a fi considerat paznic al acestuia din chiar momentul cumpararii. Dar este vorba de o prezumtie de paza pe care cumparatorul o poate combate, referindu-se la imprejurari de fapt esentiale, precum neremiterea lucrului sau intelegerea intervenita intre parti in ceea ce priveste regimul lucrului in perioada incercarii etc. In orice caz cumparatorul va deveni paznic cada a preluat lucrul, chiar in cazul cumpararii in rate.

Paza lucrului poate fi transmisa numai ca efect al contractelor comutative ale dreptului de proprietate asupra lucrului, precum si atunci cand obiectul contractului este transmiterea doar a posesiunii, fie totala fie partiala, asupra unui lucru. Cei care preiau posesiunea, indiferent de tipul conventiei devin prin aceasta pazitori ai lucrului, obtinand dreptul de directie, control si supraveghere independenta a lucrului si puterea de a exercita in fapt aceste atribute.

In caz de transmitere partiala a posesiunii, propietarul poate sa-si pastreze pentru sine paza lucrului ori sa o limiteze, transmitand, de exemplu, numai paza in ceea ce priveste comportamentul acestuia. In orice situatie de acest gen , transmiterea pazei si intinderea acesteia se examineaza in lumina clauzelor din conventia partilor. In lipsa de indicatii care sa rezulte din conventie propietarul este prezumat ca si-a pastrat paza.

Situatiile cele mai frecvente de transmitere conventionala a pazei le intalnim in cadrul contractelor de comodat, locatiune, depozit, carausie. In toate aceste cazuri paza lucrului trece in general in sarcina posesorului.Titlul de transmitere fiind conventional, propietarul are dreptul sa faca anumite rezerve in actul de transmitere, prin efectul carora posesorul sa nu aiba deloc paza lucrului.

Se pune o intrebare atunci cand- indiferentin cadrul executarii oricaruia din contractele de mai sus – prejudiciul este produs de lucrul predat, dar nu ca urmare a felului in care a fost utilizat ci ca urmare a viciilor sale – cine va avea paza responsabila a lucrului? Propietarul sau persoana care se serveste de el ? Avand in vedere argumentele folosite pentru fundamentarea diviziunii intre paza de structura si paza de comportament, si in aceste situatii va trebui sa tinem seama de aceasta diviziune. Ar parea inechitabil ca un comodator sau un depozitar sa raspunda pentru accidentele produse de viciile lucrului altuia, preluat pentru o folosire temporara sau pe care il detine in folosul altuia temporar.

In general, locatiunea imobilelor se desfasoara in domeniul in care este aplicabila reglementarea prin lege speciala si deci prea putine situatii raman, in fapt, supuse dreptului comun si deci conventiei partilor. Dar accidentele cele mai frecvente intervin in caz de locatiune a mobilelor. Si, in asemenea situatii, daca propietarul fixeaza o utilizare limitata a lucrului, iar cauza producatoare de prejudiciu nu se gaseste in aceasta utilizare, propietarul va fi desemnat ca pazitor responsabil al lucrului inchiriat.

O problema mai delicata apare in cazul conventiilor de depozit. In cadrul depozitului voluntar , putem avea un punct de plecare in conventia partilor,prin care deponentul poate determina manoperele pe care i le permite depozitarului. In afara de stipulatie in contract, consideram ca depozitarul are dreptul sa faca numai acele manopere care sunt necesare pentru conservarea lucrului. Astfel fiind daca prejudiciul se produce in acest timp, raspunderea va fi a deponentului care in asemenea situatii isi pastreaza paza asupra lucrului, in lipsa de clauza contrara expresa. O situatie similara exista si in cazul depozitului fortat , paza nu este transmisa de la deponent la depozitar, iar depozitarul nu va raspunde pentru prejudiciile produse de lucru cu ocazia unei manopere necesare exclusiv conservarii lui. Paza trece asupra depozitarului numai atunci cand, in fapt, acesta depaseste clauzele conventiei de depozit ( cand acestea nu ar privi strict conservarea) sau obligatiile impuse de lege.

Carausii de marfuri raspund din momentul preluarii marfii si pana la predarea ei la destinatar, indiferent de faptul ca sunt ajutati de proprietar la expediere sau descarcare. Dar vor raspunde acestia si de viciile ascunse ?

Raspunsul este afirmativ datorita faptului ca in contractul de transport nu se pot inscrie clauze speciale.

In contractele de Prestari si Servicii trebuie facute unele sublinieri, astfel, in cadrul de contractului de antrepriza, antreprenorul devine pazitor al lucrului pe care il pune in opera. In cazul in care exista un antreprenor general, paza responsabila va fi a acestuia. Dupa ce lucrul este predat antreprenorul inceteaza a mai fi paznic, raspunderea sa pe viitor nemaiputand fi angajata in baza art 1000 alin 1 cod civ, ci in baza altor temeiuri de drept (ex : in temeiul prevederilor art 1484 cod civ ).

Contractele de reparatii si intretinere prezinta aspecte care ne intereseaza.

In caz de reparatii, in general, consideram ca setransmite si paza lucrului incredintata spre reparare. Aceasta transmitere nu survine decat atunci cand obiectul de reparat se preda responsabilului unitatii de reparatie sau imputernicitului sau, pentru ca, in ipoteza in care se preda unui muncitor se considera ca propietarul lucrului sau cel care l-a detinut anterior nu doreste sa transfere paza obiectului dat spre reparatie.

In ceea ce priveste contractele de intretinere curenta consideram ca paza nu trece asupra persoanei care face intretinerea curenta, iar incaz de producere a unui accident, in aceste momente, propietarul sau cel care poseda bunul va raspunde de consecintele sale daunatoare.

Raspunderea pentru accidentele provocate de instalatiile de canal, gaze si electricitate o are unitatea furnizoare care-si pastreaza paza asupra acestora. In acest sens s-a pronuntat si instanta noastra suprema care a statuat, de pilda ca intreprinderea de electricitate raspunde de intretinerea tuturor instalatiilor din strada si pana la contor, chir daca sarma si stalpii ar fi propietatea abonatului.

Paza autovehiculelor de scoala, pe care in temeiul unor contracte se invata conducerea, distingem mai multe situatii.

Avem situatia in care prejudiciul este produs in timp ce elevul ia lectii de conducere. In aceste momente paza autovehiculului o are unitatea care a organizat cursurile, ea fiind exercitata prin prepusul ei. Elevul din lipsa de cunostinte este dirijat, controlat si supravegheat de instructor. Cine va avea paza autovehiculului in timpul examenului de absolvire ? – In cadrul contractului de scolarizare, unitatea care organizeaza cursurile se obliga a pune la dispozitia viitorului absolvent lucrul sau in vederea prezentarii si efectuarii temei de examen. Astfel in timpul examenului candidatul va actiona singur, fara instructor pentru indeplinirea temei de examen si – credem – interventiile organului examinator nu sunt de natura sa preia raspunderea candidatului, pentru caz de survenire a unui prejudiciu. In aceste conditii, candidatul la examen este raspunzator de paguba cauzata de automobilul condus pentru ca are paza acestuia.

Cand examenul se da cu un automobil propriu, candidatul va avea paza acestuia in baza calitatii sale de proprietar.

In cazul unor lectii clandestine pe care le da un prepus al scolii de conducere ( in afara unui contract cu scoala ), situatia va fi diferita, dupa cum lectiile se dau pe automobilul scolii, caz in care aceasta ramane pazitoare a lucrului, sau lectiile se dau pe automobilul proprietate a elevului cand acesta va avea paza lui, in calitate de proprietar.

Un ultim aspect asupra caruia ne orpim in legatura cu situatia in care Transmiterea pazei s-a facut cu consimtamantul propietarului , se refera la modul in care in practica judiciara a solutionat aceasta problema, pe ideea de paza a stapanirii in fapt, efective, a lucrului. Unii autori au inteles ca Instanta suprema este impotriva ideii ca cei care detin un lucru, in numele altora ar avea transmisa si paza lucrului detinut. Concluzia aceasta a fost dedusa din decizia civila nr 944 din 22 septembrie 1966, in care instanta suprema a aratat ca paza juridica a unui ascensor o are propietarul imobilului, locatarul fiind un simplu detentor care poseda pentru proprietar.

In ce ne priveste suntem de acord ca, intradevar, motivarea din hotararea instantei supreme, din speta sus mentionata lasa aceasta impresie. Gh.Tomsa sustine „ca la aceasta motivare tribunalul suprem nu a ajuns decat in baza imprejurarilor de fapt din acea speta, fara sa se fi adoptat acolo o pozitie de principiu. Ca este asa, o demonstreaza o alta hotarare a aceleiasi instante, in care s-a aratat textual : <Este de principiu ca posesorul unui lucru, indiferent de natura sa, trebuie sa suporte consecintele daunelor provocate de acel lucru, prin insusi faptul ca alte caractere se foloseste de el.> Din aceasta din urma formulare rezulta in mod categoric ca ceea ce intereseaza, in persoana posesorului, nu este faptul de a sti in numele cui poseda lucrul, ci faptul ca se foloseste de le . Este normal sa fie asa, pentru ca, prin aceasta folosire, detentorul cu titlu precar exercita, in mod independent, o putere de dirijare asupra lucrului si deci are si o obligatie de control si supraveghere a lui.

Situația in care dobândirea direcției, controlului si supravegherii lucrului a avut loc in mod ilegal

Cei care detin un lucru fara a vea nici un titlu asupra lui formeaza categoria uzurpatorilor ; aceasta categorie este formata, de regula, din hoti, din cei care iau un lucru al altuia fara consimtamantul acestuia dar fara scop de insusire si din prepusii care folosesc lucrul comitentului prin depasirea atributiilor de seviciu. Acceptan criteriul directiunii intelectuale pentru determinarea persoanei care are paza lucrului, sa examinam care ete situatia celor de mai sus.

Hotii au constituit o categorie de uzurpatori care, cel putin in Franta, a fost multa vreme favorizata prin efectul insusirii criteriului dreptului de directiune, pe considerentul ca, potrivit acestei teorii paza nu ar putea fi transferata, de la proprietar sau alt titular de drept, asupra unui lucru printr-un act ilicit. Abea de la Hotararea Camerelor Reunite in afacerea Frank din 2 Decembrie 1941, Hotul a fost considerat ca avand paza lucrului insusit. In anumite circumstante, propietarul sau cel care detine lucrul in baza unui titlu legal isi mai puteau pastra calitatea de pazitori, raspunzand solidar alaturi de hot ( de ex : cand prin fapta lor au facut posibila trecerea lucrului in detentia hotului ).

In practica noastra judiciara s-a promovat ideea ca orice posesor – fara nici o distinctie – care foloseste lucrul pentru sine, deci si hotul, are calitatea de pazitor al acestuia. In general, autorii romani sunt de acord cu faptul ca hotul si in general, uzurpatorii au paza lucrurilor de care se servesc. Concluzia referitor la hoti este ca acestia au paza deplina a lucrului insusit si nu vedem nici o justificare ca raspunderea acestora sa fie diminuata in caz de culpa a detinatorului anterior al lucrului in faptul deposedarii, fie ca prejudiciul ar urma sa fie suferit de o terta persoana sau chiar de catre detinatorul anteror al lucrului.

Situația celorlalți uzurpatori

In acesta categorie pot fi cuprinse acele persoane care iau lucrul din posesiunea detinatorilor anteriori, fara a avea intenția de a-l insusi, ci numai pentru o folosința determinata. Atât timp cat aceasta utilizare se face fara consimtamantul propietarului sau a detinatorului anterior al lucrului, sunt uzurpatori – in baza criteriului direcțiunii intelectuale – si sunt considerați păzitori ai lucrului. Acest tratament li se poate aplica, întrucât prin actul constient al preluarii lucrului din detentiunea altuia, ei si-au asumat atat un drept de a dirija lucrul cat si obligatia de al controla si supraveghea.

Situatia persoanei responsabile de paza lucrului in cazul prepusului care isi depaseste atribuțiunile de serviciu

Comitentul, cu toate ca nu are paza materiala a lucrului, o are pe cea juridica,pastrand astfel puterea de comanda asupra lucrurilor sale si avand dreptul de a le dirija in vederea satisfacerii intereselor sale, de unde are si obligatia de a-l controla si supraveghea pe prepusul sau. Prepusul avand numai paza materiala a lucrului, trebuie sa indeplineasca dispozitiile comitentului si nu are independenta de a actiona si nici nu poate castiga paza juridica a lucrului, de care se serveste in indeplinirea pbligatiilor de serviciu.

Avand in vedere cele spuse mai sus ne intrebam daca exista situatii in care prepusul sa devina pazitor al lucrului comitentului ?

Art 1000 alin 3 cod civ declara raspunzatori pe comitenti pentru fapta prepusilor in functiile ce li s-au incredintat.

In 1953 Tribunalul Suprem s-a pronuntat in mod expres in sensul ca prepusul nu poate fi paznicul lucrului incredintat de comitent, dar in interpretarea conditiei ca prejudiciul sa fie cauzat de prepus in functia ce i s-a incredintat, Tribunalul Suprem a adus mai multe hotarari, dintre care citam doua de mare importanta : decizia civila nr. 777 din 6 mai 1955 si decizia civila nr 353 din 21 martie 1958. In prima hotarare, instanta suprema confirma ca raspunderea comitentului intervine, pentru prejudiciul produs de prepusii sai numai daca acesta este cauzat cu ocazia exercitarii functiilor care le-au fost incredintate. Prin cea de-a doua hotarare, dupa ce se repeta ideea comform careia comitentii nu raspund decat pentru prejudiciile cauzate de prepusi cu ocazia exercitarii sarcinilor, se precizeaza ca prepusii raspund personal cand au actionat in „calitate personala „.

Analiza textului art 1000 alin 3 cod civ lasa deschisa calea ca, pe de-o parte, comitentul sa nu raspunda pentru orice fapta prejudiciabila a prepusului, iar pe de alta parte, ca prepusul sa actioneze fara a avea garantia comitentului.

Examinand problema in cadrul art 1000 alin 1, aratam ca raspunderea nu este legata direct de calitatea de proprietar sau de titular al unui drept real de tip nou, atunci cand ar fi vorba de bunuri apartinand unor persoane juridice, ci de o stare de fapt, asadar nu exista o prohibitie legala prin efectul careia un prepus nu ar putea avea calitatea de pazitor al lucrului comitentului. Si cum paza nu este cumulativa, prepusul va putea sa raspunda singur, in anumite conditii, de prejudiciul cauzat de lucrul comitentului. Acest rationament se sprijina pe criteriul directiunii inrelectuale pentru determinarea persoanei responsabile de prejudiciul cauzat de lucruri, care impune ca singura conditie, in acest scop, exercitarea puterii de comanda asupra lucrului, in mod independent in momentul producerii prejudiciului. Ce inseamna in mod independent ? Raspunsul rezulta din concluziile desprinse atunci cand ne0am ocupat de analiza dispozitiilor art 1000 alin 3 cod civ. In consecinta, prepusul va avea paza lucrului comitentului si deci va raspunde singur de prejudiciul produs de acest lucru sau de cate ori il va folosi in afara oricarei insarcinari de serviciu, ori cand il va folosi in calitate personala.

Apare indiscutabil ca in asemenea situatii prepusul a renuntat de buna voiela ceea ce era exclusiv o paza materiala asupra lucrului si si-a asumat prin uzurpare o paza juridica.

Alta problema este aceea a pozitiei subiective a victimei. Cand un prepus are comportarile indicate mai sus, victima ar trebui sa-si dea seama de calitatea in care actioneaza prepusul. Daca sunt situatii in care in care acest kucru nu rezulta cu evidenta, pe de o parte, comitentul actionat in judecata in temeiul art 1000 alin 1 se va putea exonera de raspundere daca va dovedi ca el nu a avut paza responsabila a lucrului in momentul in care s-a produs paguba, iar pe de alta parte – si ne referim aici la pozitia subiectiva a celui prejudiciat – victima va trebui sa traga consecintele acceptarii unei situatii ilegale pe care o cunoscuse.

Existenta Unei Legături De Cauzalitate Intre

Fapta Lucrul Si Prejudiciu

Este de o deosebita importanta stabilirea corecta a legaturii cauzale avand in vedere ca in functie de concluziile diferite la care se ajunge, devin aplicabile dispozitiile art 1000 alin 1 cod civ sau sunt incidente cele ale art 998-999 cod civ. Pentru existenta conditiei discutata va trebui examinat modul in care fapta unui lucru poate sa produca prejudicii avand in vedere imprejurarea ca in aparenta, lucrurile nu par producatoare de prejudicii in mod independent. Pentru ca exista aceasta aparenta, va trebui sa examinam care sunt criteriile pentru a distinge intre rpejudiciul produs de lucru si prejudiciul produs de om, in vederea unei juste aplicari a dispozitiilor legale.

Care este continutul expresiei de fapta a lucrului si cum poate un lucru sa produca prejudiciu ?

Ne pronuntam ca suntem in prezenta unei fapte a lucrului ori de cate ori acesta a participat activ, cauzal la producerea prejudiciului.Tragem insa concluzia ca daca este necesar ca lucrul sa fie in legatura cauzala cu prejudiciul, aceasta nu inseamna ca orice conexiune intre lucru si prejudiciu va antrena raspunderea pazitorului sau. Astfel daca un biciclist se loveste de un automobil parcat regulamentar nu se poate sustine ca lucrul nu este intr-o conexiune directa cu accidentul, dar asta nu inseamna ca participarea lucrului este cauzala si obliga la raspundere pe pazitorul sau. Fapta lucrului trebuie sa fie echivalenta numai cu o interventie activa, cauzala si nu cu orice conexiune a unui lucru cu rezultatul prejudiciabil. Si starea de pasivitate a lucrului poate cauza prejudicii sub o singura conditiie, aceea ca lucrul sa aiba o interventie activa in producerea rezultatului. Cu toate ca este o contradictie in termeni pentru existenta acestei interventii active din partea lucrului, pe de o parte nu trebuie neaparat sa existe un contact material intre victima si lucru. Jurisprudenta franceza mai aduce in discutie un criteriu in determinarea rolului activ al lucrului in producerea pagubei, si anume starea normala sau anormala a lucrului in momentul producerii prejudiciului. Punctul de vedere dupa care este cazul a se insista asupra caracterului ilicit al activitatii sau inactivitatii lucrului porneste de la exemplul automobilului care nu este parcat regulamentar si prin aceasta produce un accident.

Ce se intelege prin fapta omului, in raport cu fapta lucrului ?

In cazul in care delimitarea intre fapta lucrului si fapta omului n-ar fi posibila, ar insemna ca art 1000 alin 1 nu ar avea nici o aolicatie, de aceea trebuie stablit un criteriu de distinctie intre cele doua .S-au propus trei criterii importante :

„criteriul faptei autonome a lucrului; criteriul viciului propriu al lucrului; iesirea de sub stapanirea omului. Alaturi de alti autori romani sustinem eficacitatea sistemului care vede rezolvarea in criteriul iesirii lucrului de sub stapanirea omului. In acest sens aratam textul aer 1000 alin1 si 1001 cod civ, dar si practica Tribunalului Suprem in deciziile civile nr 1304/1964 si 944/1966 prin care acesta a stabilit ca din termenul de paza rezulta, pentru cel care o are, obligatia de a-si supraveghea lucrul. Alta situatie este cea in care viciile ascunse ale lucrului manifestandu-se. fac ca lucrul sa scape puterii de stapanire a pazitorului sau, in acest caz fiind clara fapta lucrului.

Cauzele Exoneratoare De Răspundere

Cauzele exoneratoare de raspundere se analizeaza ca reprezentand factori de natura a contrazice prezumtia de cauzalitate si din acest unghi, cauzele de exonerare s-ar putea analiza in cadrul problemelor referitoare la conditia existentei unei legaturi de cauzalitate intre fapta lucrului si prejudiciu.

Sub alt aspect insa, inexistenta unor cauze de exonerare de raspundere reprezinta una dintre conditiile in prezenta carora este antrenata raspunderea pentru fapta lucrului. Este posibil ca cel chemat in judecata in temeiul art 1000 alin 1 cod civ sa dovedeasca fie ca el nu este pazitorul lucrului care a produs paguba, fie ca lucrul pazit de el nu a avut o interventie activa, cauzala in producerea prejudiciului. Dar subliniem ca prin dovedirea acestor imprejurari, nu se atinge chestiunea temeiului raspunderii insasi – ci doar se demonstreaza ca, fie cel chemat in judecata nu are obligatia de a pazi lucrul care a cauzat prejudiciul, fie ca nu acest lucru este cauza prejudiciului. Observatia este fundamentala pentru a desprinde ideea ca aparari de felul celor subliniate mai inainte nu pot fi considerate ca ar reprezenta cauze cauza exoneratoare de raspundere. Pentru a se vorbi despre necesitatea invocarii intr-un proces a unei cauze exoneratoare de raspundere, trebuie sa se fi stabilit ca exista conditiile pentru a fi antrenata raspunderea, in sensul ca cel chemat in judecata este pazitorul lucrului si lucrul este cauza producerii prejudiciului. Numai in acest moment este utila si eficienta invocarea unei cauze exoneratoare de raspundere.

Doctrina si practica judiciara au stabilit ca raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu opereaza atunci cand ne aflam in prezenta unui caz de forta majora, a culpei grave a victimei sau a interventiei faptei unui tert.

Intervenția Forței Majore

Pentru a stabili continutul notiunii de forta majora precizam ca nu ne referim la acceptiunea „lato sensu” ci la acceptiunea „stricto sensu” care, in literatura juridica, este definita ca reprezentand un fenomen natural exterior, cu caracter extraordinar, imprevizibil si de nebiruit ; exonerarea de raspundere intervine numai atunci cand acest fenomen a determinat in exclusivitate fapta cauzatoare de prejudicii a lucrului.

Prin decizia civila nr. 358/1965 Tribunalul Suprem a considerat ca „ forta majora consta intr-o imprejurare externa si invincibila, fara relatie cu lucrul care a provocat daune sau cu insusirile sale naturale si nu cuprinde cazul fortuit. „ Aceste decizii care amplifica motivarea cuprinsa in acelsi sens, in decizia civila nr.1304/1964 a instantei supreme sunt importante nu numai pentru ca dau o definitie a fortei majore ci si pentru ca astfel exclud in mod explicit si categoric cazul fortuit dintre cauzele ce duc la exonerarea de raspundere. Pentru caracterizarea unei imprejurari drept forta majora trebuie sa recunoastem interventia unui fenomen natural, exterior lucrului si pazitorului sau. Este vorba despre un fenomen natural, imprevizibil si de nebiruit.

Efectele fortei majore sunt de natura a atrage exonerarea de raspundere a pazitorului lucrului.

Aceasta inseamna ca s-a recunoscut calitatea de pazitor al lucrului a persoanei chemate sa raspunda. Dar nu inseamna ca s-a exclus si participarea lucrului la producerea pagubei. In realitate problema se pune numai pentru ca prejudiciul a fost cauzat de fapta lucrului, dar participarea lucrului este una materiala, dar nu cauzala fiind o interventie pasiva iar nu activa ; deci pazitorul lucrului este exonerat de raspundere.

In cazul in care insa forta majora nu este decat una din cauzele prejudiciului, care a avut drept cauza pe langa aceasta si neglijenta sau imprudenta pazitorului lucrului, logica elementara cere ca autorul culpei sa fie obligat la repararea intregului prejudiciu, deoarece el a cauzat paguba si nu se poate intoarce impotriva nimanui, fiindca evenimentul de forta majora este anonim.In acest sens a statuat si doctrina si practica judiciara

Intervenția Faptei unui Terț

Prin dovedirea intervenției faptei unui terț se demonstrează lipsa legăturii cauzale intre felul cum păzitorul si-a executat obligația de paza a lucrului si intervenția păgubitoare a lucrului si, se stabilește existenta unei legături de cauzalitate prin raport cu fapta unui terț.

Conținutul noțiunii de fapta a terțului

Observam in practica judiciara ca fapta terțului este cuprinsa in enumerarea cauzelor exoneratoare de răspundere inca din decizia civila nr. 12/1953 a Tribunalului Suprem subliniind ca intervenția terțului trebuie sa fie intempestiva pentru a avea efecte exoneratoare fata de păzitorul lucrului. Sublinieri utile se fac ulterior prin decizia civila nr. 1099/58, in sensul ca exonerarea intervine chiar daca persoana terțului a carei intervenție a fost determinata cauzal, este necunoscuta. Prin decizia civila nr.358/1965 se exprima ideea ca si in cazul faptei terțului trebuie sa se recunoască in aceasta condițiile forței majore : o împrejurare externa si invincibila.

Subliniem ca sunt considerate ca fiind terți persoanele pentru care păzitorul nu are obligația legala de a răspunde.

Efectele stabilirii faptei tertului sunt cele ale exonerarii de raspundere a pazitorului lucrului, indiferent daca fapta tertului a fost culpabila sau nu ; esential este ca fapta acestuia sa fie cauza exclusiva a prejudiciului si sa fi intrunit toate conditiile ce se cer si in cazul de forta majora.

In ipoteza, insa, in care cauzarea prejudiciului nu a fost determinata exclusiv de fapta tertului, trebuie sa se retina existenta unei pluralitati de cauze si deci fata de victima va raspunde solidar si pazitorul juridic, intre acestia putand opera dreptul de regres, exclusiv insa pe temeiul art 998-999 cod civ, atunci cand unul singur a suportat plata intregii despagubiri cuvenite victimei.

Intervenția Faptei Victimei

Culpa victimei a fost recunoscuta ca fiind exoneratoare de răspundere, iar instanța noastră suprema prin decizia civila nr.1304/1964 aduce o precizare in aceasta privinta aratandu-se ca numai culpa grava a victimei este exoneratoare de răspundere pentru pazitorul lucrului ce a produs prejudiciul. Astfel si fapta victimei trebuie sa intruneasca conditiile cazului de forta majora : sa fie de neprevazut si de nebiruit. Aceasta vrea sa spuna ca pazitorul lucrului nu putea sa se astepte la interventia victimei, iar daca totusi a intervenit, pazitorul nu putea evita producerea prejudiciului. De exemplu 😮 persoana care conduce automobilul pe ososea vede inaintea sa ca in mijlocul drumului sau pe margine se joaca niste copii, el trebuie si poate sa prevada ca in joaca acestia ar putea sa apara brusc in fata masinii, iar aceasta sa-i accidenteze. Daca insa o persona sta ascunsa dupa un copac de pe marginea soselei si sare in fata masinii cand aceasta a ajuns in imediata sa apropiere, prejudiciul se va produce exclusiv din fapta victimei, pentru ca orice masura ar lua automobilistul, accidentul nu se va putea evita.

Ca si in ceea ce priveste fapta tertului, victima nu trebuie sa fie ea insasi neaparat in culpa, pentru ca fapta ei sa devina exoneratoare de raspundere pentru pazitor. Daca victima este un copil sub 14 ani, un debil mintal sau un interzis, deci persoane fara discernamant, totusi fapta lor constituie element cauzal concurent, care nu constituie un caz de exonerare, antreneaza micsorarea despagubirilor la care pazitorul este tinut. Solutia se desprinde din decizia de indrumare nr.10/1961 a Plenului Tribunalului Suprem.

* Gh.Tomsa considera ca este gresit a se mai mentine utilizarea de culpa a victimei. Atat timp cat ne aflam in prezenta unui caz de exonerare de raspundere chiar si in situatiile in care victima nu are discernamantul faptelor sale, nu se mai poate vorbi de o fapta culpabila din partea sa, de aceea considera ca expresia adecvata, ca si in cazul tertului este aceea de „fapta” a victimei si nu de culpa a victimei.

Derogări De La Regulile Responsabilitatii

Pentru Fapta Lucrurilor

Stabilirea răspunderii in cazul in care intre păzitorul juridic

al lucrului si victima au existat raporturi contractuale

Constatam ca in principiu, raspunderea bazata pe art 1000 alin 1 cod civ opereaza indiferent de natura lucrului si ca beneficiul prezumtiei de raspundere este rezervat victimei.Trebuie sa mentionam in continuare acele situatii in care victima unui prejudiciu cauzat de un lucru nu poate sa-si intemeieze actiunea in despagubiri pe dispozitiile art 1000 alin1 cod civ. Ipoteza de care ne ocupam este aceea in care intre pazitorul juridic al lucrului si victima au existat raporturi contractuale. Problema ce se pune este de a determina temeiul raspunderii in astfel de cazuri.

In principiu, de cate ori paguba cauzata de fapta lucrului pune in joc raspunderea contractuala a paratului, nici una din regulile ce guverneaza raspunderea pe baza art 1000 alin 1 nu vor mai functiona, urmand sa-si gaseasca aplicare regulile raspunderii contractuale ; mai exact, întrucât nu exista reguli speciale ale raspunderii contractuale pentru fapta lucrului, se vor aplica fara nici o derogare regulile raspunderii contractuale pentru fapta personala. Aceasta pentru ca, analiza faptului făcându-se pe teren contractual se retine ca este vorba despre neexecutarea unei obligații contractuale, care angajează răspunderea contractuala fara nici o posibilitate pentru creditor de a opta pentru o acțiune pe temeiul delictual. Aceasta enunțare este denatura sa ne facă sa intelegem de ce aceasta problema este abordata in studiile in legătura cu problema cumulului intre răspunderea delictuala si cea contractuala, discuția si chiar disputa purtându-se asupra chestiunii de a sti daca o astfel de opțiune este posibila si daca, da, in ce condiții si cu ce limite. In prezent admitandu-se posibilitatea unei atare opțiuni, in anumite cazuri si condiții, se da intr-un fel precădere principiului forței obligatorii a contractelor in ideea ca partile pot limita, prin voința lor, răspunderea numai la domeniul contractual cu excluderea celui delictual, in fata principiului ordinii publice. Dar aceasta optica impune ca pe un fapt deosebit de important sa se determine cu claritate natura raspunderii. Si aceasta deoarece, pe de o parte acolo unde obligatia contractuala incalcata este determinata, debitorul este supus aceleiasi prezumtii de responsabilitate ca si pazitorul lucrului, iar pe de alta parte, viata si si sanatatea omului, considerate bunuri de cea mai inalta valoare nu pot forma obiect de tratative intre parti.

De aceea in materia accidentelor de munca si a celor derivate din din executarea contractului de transport, s-a considerat ca antreneaza intotdeauna o raspundere delictuala.

Concluzia este aceea ca desi, principial, orice prejudiciu cauzat de lucru antreneaza posibilitatea invocarii prevederilor art 1000 alin1, partile pot stabili uneori prin contract, clauze in temeiul carora se determina optiunea lor pentru temeiul contractual al raspunderii (cu unele exceptii in care astfel de conventie se exclude). Evident ca printr-o atare optiune, sunt afectate uneori posibilitatile de proba(prezumtia de responsabilitate inlocuindu-se cu obligatia de a dovedi culpa debitorului), alteori este influentat qantumul despagubirilor (limitat prin conventie, desi ar fi putut sa fie acopperite integral, in cadrul temeiului delictual al raspunderii) iar in sfarsit in unele cazuri conventia partilor modifica sau inlatura incidenta unor cauze de exonerare, stabilindu-se clauze de neraspundere.

Referindu-ne strict la domeniul raspunderii contractuale, trebuie sa ne oprim la acele reguli particulare ce pot fi aplicate cand o paguba a fost pricinuita de un lucru uneia din dintre partile din contract, reguli ce se gasesc in cod civ, in cadrul reglementarii unora dintre contracte. Trebuie sa aratam existenta a doua situatii diferite :

a) exista situatia cand paguba este cauzata unui contractant de lucrul care i-a fost remis de catre cocontractantul sau, indiferent de titlul cu care s-a facut remiterea, dar in toate cazurile lucrul este insusi obiectul contractului, al operatiunii juridice intervenite intre parti.

b) acele situatii in care paguba este cauzata unui dintre contractanti de fapta unui lucru care nu reprezinta obiectul propriu-zis al prestatiei uneia dintre parti. Este vorba in acest caz despre o paguba cauzata fie de un lucru de care celalalt contractant se serveste pentru pentru executarea obligatiilor, fie de un lucru de care se serveste una din parti, in baza drepturilor conferite de contract, dar prin fapta caruia este impiedicata insasi executarea si deci respectarea contractului.

Referindu-ne la prima grupa de situatii, vom lua in considerare, in primul rand, reglementarea din cod civ a contractului de inchiriere. In eventualitatea ca pe parcursul locatiunii, chiriasul ar suferi un prejudiciu din pricina lucrului inchiriat, legiuitorul a inscris in art 1422 cod civ o obligatie de garantie in sarcina locatorului. Textul prevede in acest sens ca „locatarul trebuie sa fie garantat pentru toate stricaciunile si viciile lucrului inchiriat… ce-i impiedica intrebuintarea, chiar daca nu au fost cunoscute de locator la timpul locatiunii” astfel incat „daca din aceste vicii si defecte deriva pentru locatar o dauna oarecare, locatorul este dator a-l dezdauna”. Aceasta obligatie de garantie, si, totodata pe baza ei, obligatia de dezdaunare ce o antreneaza este limitata la acele imprejurari care ar afecta conditiile de exercitare a dreptului de folosinta in mod normal. Asadar in aceste limite, in caz de paguba produsa locatarului, raspunderea locatorului este contractuala ; dar aceste limite pot fi largite si la alte cauze intrucat suntem in domeniul conventiei ca lege a partilor. Subliniem ca fei pentru prejudiciile cauzate strict in conditiile la care se refera art 1422 cod civ, fie pentru prejudiciile la care partile au stipulat expres o clauza de garantie in favoarea locatarului, acesta chiar de ar avea un interes justificat, nu va putea renunta la temeiul contractual pentru a cere locatorului despagubiri in temeiul art 1000 alin 1. Aceasta, pe de-o parte, pentru ca ar insemna sa se admita in fond, cumulul temeiurilor de raspundere, iar pe de alta parte, pentru ca obligatia de garantie prevazuta de lege ori cea stipulata in plus de parti are drept efect practic un regim identic celui dat de art 1000 alin 1 (text ce este considerat ca instituie tot o obligatie de garantie).

Exista si situatia inversa in care locatorul a suferit un prejudiciu prin fapta lucrurilor locatarului. Art 1431 cod civ impune locatarului obligatia de a restitui lucrul in starea in care l-a primit, nefiind raspunzator daca pierderea sau deteriorarea s-a produs din cauza vechimii sau din cauza fortei majore. Daca deteriorarea lucrului s-a produs prin fapta unui lucru al locatarului este evident ca obligatia sa de a repara prejudiciul are temei tot in contract.

Ramanand in cadrul primei grupe de situatii vom lua in considerare, in al doilea rand, reglementarea in cod civ a contractului de vanzare, unde legiuitorul a impus doua obligatii vanzatorului si doua feluri de raspunderi : pentru evictiune si pentru viciile lucrului vandut. Retinem dintre acestea raspunderea pentru viciile lucrului vandut (art 1353-1358cod civ), legiuitorul impunand astfel vanzatorului un minim de garantie, pe care desigur, partile o pot largi prin vointa lor. In cadrul acestei garantii vanzatorul este obligat sa raspunda chiar si pentru viciile ascunse pe care nu le-a cunoscut.

Problema ce se pune este de a sti ce se intampla cand din pricina viciilor lucrului, necunoscute vanzatorului si nedescoperite de vanzator, lucrul produce o paguba unui tert. Socotim in acest caz in temeiul art 1000 alin1 victima va fi in masura sa-l actioneze pe propietarul lucrului in calitatea sa de pazitor juridic al lucrului, dar acesta (cumparatorul) va fi in drept sa-l actioneze pe vanzator numai in temeiul contractual si deci nu va putea obtine decat ceea ce prevede art 1355 cod civ (intoarcerea lucrului si reprimirea pretului sau unei parti din acesta) ; si numai daca vanzatorul cunostea viciile lucrului, el va putea fi obligat, potrivit art 1356 cod civ si la „ toate daunele interese catre cumparator”.

In sfarsit tot in cadrul primei grupe de situatii, ne vom referi la reglementarea contractului de comodat definit de art 1560 cod civ ca fiind esential gratuit. In ciuda faptului ca folosinta este gratuita, legiuitorul a impus totusi chiar si aici o obligatie de garantie in sarcina comodantului. Pentru fapta lucrului dat spre folosinta art 1575 cod civ prevede ca „ daca lucrul imprumutat are asa defecte incat sa poata dauna pe cel ce se serveste de dansul, comodantul ramane raspunzator de daune, daca, cunoscand acele defecte nu a prevestit pe comodator”. In aceste limite, raspunderea comodantului are temei contractual, dezdaunarea comodantului nefacandu-se, deci, pe temeiul art 1000 alin 1, ci in virtutea art 1575 cod civ al obligatiei de garantie care, dupa cum am vazut, practic inseamna aceeasi situatie creata victimei. Nu mai insistam asupra faptului ca, dat fiind caracterul esentialmente gratuit al contractului, legiuitorul a restrans obligatia de garantie a comodantului numai la situatia in care el cunostea defectele ce au dus la cauzarea prejudiciului si nu le-a comunicat comodatarului.

Pentru ilustrarea situatiilor din cea de-a doua grupa ne vom referi la contractul de transport de persoane . In executarea obligatiei sale de a transporta o persoana de la un loc anume pana la destinatia cuvenita, carausul utilizeaza un misloc de transport, prin a carei interventie activa, in cursul transportului, se poate produce o paguba persoanei transportate. Or, pentru asemenea accidente, carausul are, in baza contractului de transport o obligatie generala de securitate, care functioneaza, de asemenea ca ogarantie ce conduce la o responsabilitate contractuala in cazul producerii unor prejudicii de catre fapta lucrului prin care se indeplineste obligatia de transportare.

Si totusi, in aceasta situatie, ca si in aceea ce se iveste in cazul contractelor de munca, literatura juridica, impulsionata de evolutia practicii judiciare este tentata sa recunoasca necesitatea indepartarii de la temeiul contractual al raspunderii, in favoarea celui delictual, ori de cate ori s-a savarsit o infractiune sau numai astfel se poate acoperi o paguba adusa avutului obstesc. In acest fel se are in vedere, intr-adevar, un principiu, iar reglementarea prin lege, codul muncii, codul de procedura penala, a unor situatii care recunosc posibilitatea cumulului raspunderii contractuale cu cea delictuale, ori de cate ori unele dispozitii din contracte sunt privite ca simple conditii necesare pentru aplicarea unui statut legal.

La sfarsitul acestui capitol tragem concluzia ca, intr-adevar, daca in cod civ se pot gasi unele prevederi care permit sa acceptam preeminenta raspunderii contractuale pentru fapta lucrului in cazul producerii unor prejudicii, nu mai putin, evolutia practicii, in domenii din ce in ce mai largi, apare a fi in sensul restrangerii posibilitatii de limitare conventionala a raspunderii.

Stabilirea Răspunderii In Cazul Prejudiciilor Produse

Beneficiarilor Unor Transporturi Benevole

Am vazut ca beneficiul prezumtei de raspundere este rezervat victimei, dar in sectiunea precedenta am observat ca de cate ori intre parti exista un contract, temeiul raspunderii trebuie sa fie in contract, nerespectarea obligatiei contractuale atragand o raspundere contractuala, derogarea fiind admisa pentru cazurile care privesc viata si sanatatea oamenilor, domeniu un care posibilitatea unor conventii este exclusa.

O problema este aceea a situatiei in care victimaa folosit si ea, cu consimtamantul pazitorului juridic, lucrul ce i-a cauzat prejudiciul; mai concret problema transportului benevol. Dificultatea unei solutii in problema de a cunoaste daca victima poate sau nu sa invoce impotriva pazitorului lucrului dispozitiile art 1000 alin 1 cod civ, provenea din aceea ca, pe planul echitatii parea nedrept sa impui in sarcina pazitorului lucrului o raspundere sub multe aspecte mai severa. Si aceasta chiar si atunci cand pazitorul lucrului a procedat din bunavointa, facand victimei un act de complezenta si amabilitate, iar victima a fost, cel putin la punctul de plecare al raporturilor, beneficiara unei gratuitati, la cererea sa, si nici o clauza de raspundere nu a inteles s-o impuna pazitorului in momentul in care acesta a acceptat sa o transporte. Totodata, insa, de data aceasta pe planul principiilor, se punea problema de a sti ce elemente de ordin juridic ar putea pleda pentru excluderea raspunderii in baza art 1000 alin 1 cod civ.

In practica judiciara franceza este interesant de observat cum doua tendinte au inclinat talgerele balantei.

Hotararea Camerei Civile a Curtii de Casatie din 27 martie 1928 a impus, fixand in acest sens jurisprudenta pana la 20 Decembrie 1968, solutia dupa care cel transportat benevol trebuia sa dovedeasca greseala conducatorului. In fundamentarea acestei solutii se sublinia faptul ca cel transportat benevol acceptase sau solicitase sa participe cu titlu de bunavointa la folosinta lucrului ce efectua transportul, in deplina cunostinta a pericolelor la care se expune. Dar acestei hotarari i s-a reprosat, printre altele, faptul ca acceptarea riscului nu poate avea incidenta asupra raspunderii decat daca, constituie o imprudenta. S-a mai afirmat ca ca aflandu-se pe taram delictual, o conventie de raspundere nici nu ar fi posibila, deoarece ar conduce la necesitatea unor nuantari in ceea ce priveste culpa (grea,usoara,virtuala) si, in final, s-ar ajunge nu la raspunderea pazitorului juridic al lucrului ci a conducatorului.

La 20 Decembrie 1968, hotararile Camerei mixte au pus capat acestor ezitari in ce priveste felul culpei ce trebuia sa se dovedeasca, practica judiciara franceza s-a orientat constant catre solutia potrivit careia art 1384 alin 1 cod civ francez este aplicabil, fara nici o restrictie, transportului benevol, exceptia fiind posibila numai atunci cand s-a prevazut expres in lege. S-a afirmat ca aceasta solutie se mentine numai daca participarea victimei la folosinta lucrului s-a facut cu titlu de amabilitate, gratuit ; pentru ca daca folosinta s-a facut contra unor avantaje pentru conducator, inseamna ca folosinta lucrului a avut loc in virtutea unui contract, care contine o obligatie de securitate.

In literatura juridica romana s-a aratat ca pentru solutionarea acestei probleme optiunile au fost fie pe taram contractual fie acel delictual, iar in privinta acestui din urma temei s-a recurs fie la prevederile art 998-999 fie la acelea ale art 1000 alin 1 cod civ.

Avand in vedere ideea comform careia ipoteza in discutie este asimilabila cu situatia unui contract cu titlu gratuit, ceea ce antreneaza o raspundere atenuata, asemanatoare celei din materia mandatului si depozitului gratuit, subliniem faptul ca aceasta idee (dedusa din acceptarea riscurilor de catre cel transportat benevol) pare a fi impartasita si de M.Eliescu . Acesta considera ca justificarea solutiei de atenuare a raspunderii transportatorului trebuie cautata in principiul traditional potrivit caruia, in materie contractuala, cel ce face un serviciu gratuit nu este tinut decat de o raspundere mai usoara decat a celui care face o prestatie cu titlu oneros ; ceea ce se spune este de natura sa conduca la concluzia ca cel transportat benevol nu ar putea sa-si întemeieze pretenția la reparații pe „aspra prezumție de răspundere” prevăzuta de art 1000 alin 1 cod civ, ci numai pe condițiile mai blânde ale dreptului comun, adică art 998-999 cod civ. Autorul recunoaște ca , in ipoteza discutata nu suntem in materie contractuala ci in materie delictuala, dar considera ca si aici cel care primește un serviciu gratuit poate pretinde reparațiunea in condițiile dreptului comun, insa cu condiția dovedirii unei greșeli a păzitorului lucrului.

In pofida tuturor teoriilor emise in aceasta ipoteza ,amintim ca practica judiciara moderna atât, in Franta cat si in România, a considerat ca trebuie aplicate regulile răspunderii delictuale de cate ori este vorba de vătămarea sanatatii sau cauzarea morții, având in vedere valoarea acestora.

Situația calatorului clandestin

Ideea ce o susținem este aceea ca, in rezolvările cazurilor ce țin de ideea de transport benevol se impune a se tine seama si de nevoia de cultivare a păzitorului lucrului, al simțului de răspundere, independent de faptul ca transportul este sau nu remunerat, dar si de natura amabilitatilor ce stau la baza acestuia. Dar nu poate ramane fara semnificație nici folosirea necorespunzătoare a lucrului de către cel transportat, cum este si cazul calatorului clandestin ce se expune in mod culpabil prin neanunțarea conducătorului asupra prezentei sale in mijlocul de transport respectiv.