Responsabilitatea Morala Si Pastorala a Preotul Intr O Societate Pluralista Si Secularizata

Introducere

Dumnezeu cheamă pe omul dintotdeauna, de ieri, de azi și de mâine la un "dialog etern al iubirii" în care să-și împlinească vocația sa de persoană destinată veșniciei din Împărăția Sfintei Treimi, împărăția iubirii nesfârșite.

Vocația omului de a fi profet, preot și rege al creației se actualizează prin voința divină în unele persoane în chipul slujirii sacerdotale, a preoției sfințitoare. Cei care s-au învrednicit de această prețuire a lui Dumnezeu în a fi îndrumători semenilor pe calea sfințirii și însuflețindu-se de o adâncă responsabilitate vor parcurge același drum ascetic al slujirii și dăruirii creștine având ca model pe Hristos, Arhiereul cel veșnic și mai Marele păstorilor.

Preoția creștină este parte din iconomia divină pentru a actualiza sacramental și pastoral lucrarea mântuitoare a Domnului Hristos pentru fiecare generație de oameni. Astfel că preotul este om al timpului său și interpret duhovnicesc al istoriei pentru semenii săi. De aceea preotul creștin are responsabilitatea și demnitatea de a se îngriji de destinul veșnic al fiecărui credincios fiind cel care aduce lumina Evangheliei în viața contemporanilor.

Societatea de astăzi, marcată de fenomenul secularizării se află într-o profundă criză morală și spirituală manifestată prin confuzie axiologică, omul pierzându-și reperele ontologice și eshatologice prin imoralitate și pluralism ideologic și religios. Majoritatea cercetătorilor recunosc faptul că foarte multe din problemele morale și spirituale cu care se confruntă omul de astăzi nu constituie o noutate. Dimpotrivă, ele au existat din momentul căderii omului în păcat și, probabil, vor însoți omul până la sfârșitul istoriei. Totuși, în societatea modernă aceste probleme au un specific aparte pe care preotul trebuie să îl analizeze și să-l înțeleagă pentru a săvârși cu demnitate și responsabilitate o pastorație eficientă. El trebuie să ofere reperul hristologic și eshatologic pentru omul de astăzi care, după cunoscuta expresie a unui moralist român "piere și nu știe de unde-i vine pieirea".**

În primul rând trebuie să precizăm că societatea contemporană se caracterizează ptintr-o tensiune acută între morala tradițională creștină și cea post-tradițională, seculară. Într-o astfel de lume, morala își pierde caracterul ei normativ și devine o realitate convențională care conduce la relativism și libertinaj moral și indiferentism spiritual.

Într-o astfel de lume este trimis preotul ca vestitor al "împărăției cerurilor" pe care o proclamă cu anticipație la fiecare Sfântă Liturghie. El nu este doar cel care constată declinul și tragedia lumii ci acela care vindecă însingurarea și rătăcirea spirituală a omului de astăzi prin puterea sfințitoare a rugăciunii, deci în comuniune cu Hristos, Mântuitorul și Vindecătorul întregii umanități.

Cap.I Slujirea de preot în spiritualitatea creștin-ortodoxă

Temeiurile preoției creștine

Preoția are un rol esențial în toate religiile lumii din toate timpurile. Fără ea nici nu se poate concepe religie, căci preotul s-a născut în istorie odată cu religia. În orice religie, legătura între credincios și divinitatea adorată s-a făcut și se face prin preoți. Pe lângă îndatoririle sacramentale, preoții tuturor popoarelor au fost și îndrumători de conștiințe și educatori, însă în înțelesul cel mai înalt și mai cuprinzător al cuvântului, misiunea lor esențială a rămas aceea de a păstra în permanență legătura credincioșilor cu divinitatea prin aducerea jertfelor și împlinirea riturilor religioase.

Din imemoriale timpuri, oamenii au simțit nevoia unui interpret, a unui mijlocitor care să interpreteze gândurile comunității față de Dumnezeu pe de o parte și voința lui Dumnezeu față de comunitate pe de altă parte. "La momentul vremii a existat preotul vremii". Aflăm din Cartea Genezei că Avraam a fost binecuvântat de Melchisedec, despre care Moise spune că era "rege al Salemului" și în același timp preot al Dumnezeului Celui Preaînalt (Fac. 14,18). Numele acestuia este de fapt un nume simbolic care a apărut deodată în istoria vermii, neavând nici o indicație genealogică, de aceea este considerat tip al veșniciei și totodată tipul sau prefigurarea lui Hristos și a preoției Lui.*

Preînchipuirea preoției lui Hristos în Vechiul Testament.

Preoția Vechiului Testament a fost instituită din porunca lui Dumnezeu prin revelație supranaturală ca o cinste deosebită pe care Dumnezeu o acorda poporului evreu alături de instituția profeției. Dacă profetul era trimisul lui Dumnezeu către oameni pentru a le comunica voia Sa și prin aceasta a naște în ei credința, preotul se îndreaptă de jos în sus, de la oameni la Dumnezeu, cu rugăciuni și cu jertfe pentru obținerea iertării și sfințirii lor. De aceea "măreția neîntrecută a slujirii preoțești stă în faptul că ea este mijlocire între oameni și Dumnezeu".

Cu toate că poporul evreu a fost ales de Dumnezeu ca să fie mijlocitor pentru celelalte popoare nu înseamnă că el însuși nu are nevoie de un mijlocitor, căci chiar în momentul în care Israel intră în legătură cu Iahve, Care-l face preotul Său printre neamuri, el recurge la slujirea lui Moise, mijlocitor absolut necesar între popor și Iahve.

Dar pentru că Dumnezeu nu putea să ramână în legătură cu Israel numai prin Moise, deoarece acesta n-avea să trăiască până se împlineau planurile divine cu acest popor, El și-a ales și o preoție specială care avea rolul de a fi mai aproape de El decât restul poporului și de a fi mijlocitor între El și Israel. Preoția specială în Israel a fost necesară întrucât ea era deținătoare a tezaurului divin revelat pe cale supranaturală și a fost "condiționată de un context doctrinar cu totul deosebit, acela al credinței într-un Dumnezeu personal, creator și conducător absolut al universului".

În calitatea lor de slujitori ai lui Dumnezeu la Cortul Sfânt și mai târziu la templu, preoții erau mai apropiați de Dumnezeu decât restul poporului și prin urmare mediatori între Iahve și credincioși, având puteri speciale în acest sens. Ei sunt consacrați în această slujire, sunt sfințiți în sensul că intră în raport cu Dumnezeu, "sfințenia absolută" și își păstrează această calitate atâta vreme cât rămân în legătură cu El. Sfințenia acestor persoane nu este egală cu cea din Noul Testament și nu se bucură nici pe departe de aceeași Sfințenie cu a lui Dumnezeu. "Ea este doar rezultatul unei decizii libere a lui Dumnezeu de a le ține prin consacrare în slujba Sa. Distanța infinită care separă sfințenia creaturii de cea divină se vede și din aceea că Marele Preot nu poate intra decât o dată pe an în Sfânta Sfintelor și numai după minuțioase purificări prin aducerea de jertfe". Sfințenia lui Dumnezeu este de o superioritate morală absolută în raport cu omul: "Eu sunt Dumnezeu Atotputernic și nu om, Eu sunt Sfântul în mijlocul tău"(Osea 11,9).

Din ființa slujbei preoțești la poporul evreu rezultă că există o piedică, o distanță care nu le permite tuturor credincioșilor de a se apropia de Dumnezeu cum se apropie preotul. Această piedică nu este decât păcatul, care-l împiedică pe om să se înalțe către Dumnezeu, izvorul sfințeniei.

Dar această incapacitate subiectivă a omului de a se apropia de Dumnezeu , de a se curăți prin propriile puteri reflectă însă o rânduială obiectivă pusă de Dumnezeu care nu permite apropierea de Sine a sufletului impur în toate mișcările și intențiile sale. De aici rezultă că nimeni nu este vreodată suficient de curat pentru a-i sluji lui Dumnezeu care este Sfânt, iar preoția este un "semn al bunăvoinței dumnezeiești". Preotul, ca reprezentant al oamenilor în fața lui Dumnezeu, el însuși fiind om, nu se dedică singur slujbei mijlocitoare, nici nu e destinat de oameni spre ea, ci e ales de Dumnezeu Însuși.

Preoția instituită de Moise la porunca lui Dumnezeu este un lucru dumnezeiesc nu omenesc și face cunoscută libera alegere divină de a consacra în această slujire numai seminția lu Levi și din aceasta doar familia lui Aaron. În cadrul preoției levitice un loc important îl deține arhiereul sau "Preotul cel Mare" care, în ziua împăcării, aducea jertfă de ispășire pentru întregul popor.

Preoția și jertfele Testamentului Vechi nu dobândeau cu adevărat iertarea oamenilor și împăcarea lor cu Dumnezeu, ci erau un mijloc de întreținere în oameni a conștiinței păcatului și a așteptării unui mijlocitor efectiv între ei și Dumnezeu. De aceea mijlocirile preoției levitice au fost preînchipuiri ale realității ce va să vie, venirea adevăratului Mijlocitor, însă aceste preînchipuiri instituite de Dumnezeu ca o arvună a bunătății Sale erau un mijloc de a-i pregăti pe oameni pentru "plinirea vremii"(Gal. 4,4). Ei primeau făgăduința mântuirii viitoare și aceasta era mare lucru, știut fiind că Dumnezeu nu-și calcă promisiunea. "Dacă raportul deplinei comuniuni cu Dumnezeu, realizat prin Iisus Hristos, se aseamănă cu nunta, Testamentul Vechi exprimă legătura unei logodne[…]. Preotul dinainte de Iisus Hristos era semnul obiectiv general, dar și mijlocitorul acestei legături de logodnă, a acestei promisiuni date de Dumnezeu omului".

Preoția Legii Vechi nu avea harul divin al Noului Legământ, de aceea ea nu era desăvârșită și avea mai mult un caracter simbolic și tranzitoriu. Această preoție era legată de seminția lui Levi și ea se deosebește de preoția Noului Testament (creștină) care se oferă tuturor celor care voiesc să slujească lui Dumnezeu și să răspundă chemării Sale, posedând pentru această misiune anumite calități de ordin moral.

Ca și Legea Veche, preoția levitică era trecătoare și ea nu s-a instituit prin jurământ divin ca preoția cea nouă, așa cum arată Sf. Ap. Pavel care, preluând cuvintele profetice ale psalmistului, zice: "Juratu-S-a Domnul și nu-I va părea rău. Tu ești preot în veac după rânduiala lui Melchisedec"(Evrei 7,21). Imperfecțiunea preoției levitice rezultă și din faptul că arhiereul era muritor ca și ceilalți preoți și el deținea o slujbă trecătoare și nedeplină. Nu același lucru se poate spune și de Arhiereul cel nou, Iisus Hristos a cărui preoție este deplină și veșnică pentru că și Persoana Lui este de asemenea veșnică.

Preoția adevărată plinită în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos

Hristos este arhiereul adevărat care realizează împăcarea dintre om și Dumnezeu a cărei făgăduință și așteptare se exprimă prin preoția Vechiului Testament. Jertfa lui Hristos e plenitudinea jertfei nu numai pentru că e în stare să înlăture toată necurăția produsă de păcat în natura omenească ci și pentru că aceasta e capabilă să obțină iertarea de la Dumnezeu pentru toți oamenii.

Prin jertfa Sa unică și deplină Hristos, "Cel ce aduce și Se aduce" este astfel începătorul noii preoții, dar nu după rânduiala lui Aaron, ci după rânduiala lui Melchisedec. Prin moartea Fiului lui Dumnezeu pentru păcatele lumii, jertfa lui Aaron se desființează de la sine, fapt simbolizat și de sfâșierea catapetesmei Templului din Ierusalim. Iubirea divină închipuită în Vechiul Testament ca o relație de logodnă între Dumnezeu și poporul ales ne deschide către realitatea Noului Legământ "unde logodna dintre Dumnezeu și Biserică este pecetluită prin sângele lui Hristos și prin darul Duhului Sfânt".

Făcând comparație, din punct de vedere dogmatic, între preoția Vechiului Testament și preoția lui Hristos, se poate spune că preoția Vechiului Testament era ca o umbră proiectată de realitatea preoției lui Hristos. Diferența aceasta este prezentată în dogmatica cântărilor noastre bisericești în cuvintele: << Trecut-a umbra Legii și darul a venit >>.

Superioritatea acestei jertfe a preoției Noului Testament față de cea a Vechiului Testament este arătată de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Evrei: "căci Iisus Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer, ca să se înfățișeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu" (Evrei 9,24).

Preoția Noului Testament, ca o demnitate și ca o slujire începută de Mântuitorul Hristos, jertfa și jertfitorul, este divină prin originea ei, căci Hristos, Marele Preot in moartea Fiului lui Dumnezeu pentru păcatele lumii, jertfa lui Aaron se desființează de la sine, fapt simbolizat și de sfâșierea catapetesmei Templului din Ierusalim. Iubirea divină închipuită în Vechiul Testament ca o relație de logodnă între Dumnezeu și poporul ales ne deschide către realitatea Noului Legământ "unde logodna dintre Dumnezeu și Biserică este pecetluită prin sângele lui Hristos și prin darul Duhului Sfânt".

Făcând comparație, din punct de vedere dogmatic, între preoția Vechiului Testament și preoția lui Hristos, se poate spune că preoția Vechiului Testament era ca o umbră proiectată de realitatea preoției lui Hristos. Diferența aceasta este prezentată în dogmatica cântărilor noastre bisericești în cuvintele: << Trecut-a umbra Legii și darul a venit >>.

Superioritatea acestei jertfe a preoției Noului Testament față de cea a Vechiului Testament este arătată de Sf. Ap. Pavel în Epistola către Evrei: "căci Iisus Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini, ci chiar în cer, ca să se înfățișeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu" (Evrei 9,24).

Preoția Noului Testament, ca o demnitate și ca o slujire începută de Mântuitorul Hristos, jertfa și jertfitorul, este divină prin originea ei, căci Hristos, Marele Preot este nu numai om ci și Dumnezeu, și prin scopul ei, mântuirea oamenilor: "Prin Iisus Hristos realizându-se cu adevărat ideea preoției și a jertfei, s-a realizat și legătura cea desăvârșită a comuniunii între Dumnezeu și oameni".

Această slujire a preoției lui Hristos ne-a împărtășit realitatea mântuirii din păcat și posibilitatea vieții de veci, pentru care se și face împărtășirea credincișilor cu Trupul și Sângele Său și constituie originea și temeiul preoției creștine.

Dacă în cele de mai sus se arată deosebita importanță a preoției lui Hristos și foloasele acesteia pentru noi, Sf. Chiril al Alexandriei ne atrage atenția că aceste foloase nu ne provin printr-o automatizare și fără nici o contribuție din partea noastră, ci și noi trebuie să depunem oarecare eforturi căci "la Dumnezeu nu se poate veni și ajunge printr-o desfătare lumească… ci se merge cu o minte care se înfrânează".

Mergând pe această idee a foloaselor ce le dobândim din jertfa preoției lui Hristos se pune întrebarea: oare noi ne împărtășim în mod direct de darurile acestei preoții sau avem lipsă de oarecare <<iconomi ai tainelor lui Dumnezeu>> ?

Putem răspunde astfel: pentru ca aceste jertfe ale noastre să fie primite în fața lui Dumnezeu este neapărată nevoie de jertfa Mântuitorului. Dar ca jertfa Mântuitorului să se poată actualiza, este deopotrivă necesară preoția specială, deoarece Hristos are nevoie "pentru comunicarea Sa ca jertfă către noi de niște organe umane văzute sau de niște slujitori ai Lui în chip vazut rânduiți din împuternicirea Lui. El trebuie să ne arate prin aceste organe văzute, deosebite de noi că e deosebit de noi ca Arhiereu, aducător de jertfă, ca să nu se volatilizeze totul într-o impresie subiectivă".

Așadar, Mântuitorul Hristos se jertfește pentru noi și ne face părtași acestei jertfe și pe noi prin preoția specială, ca să putem astfel aduce și noi la rândul nostru jertfele noastre personale, la jertfelnicul Dumnezeului Celui viu.

Hristos a creat această posibilitate de reînnoire a jertfei și de mântuire, poruncind ucenicilor: "Aceasta să o faceți întru pomenirea Mea", făcându-i astfel preoți ai jertfei celei fără de sânge, după învierea și înălțarea Sa la cer. <<El a vrut să asocieze grupul Apostolilor, minesterului eshatologic și să-i instituie ca păstori ai turmei Sale eshatologice>>.

În rugăciunea pe care a adresat-o către Tatăl după Cina cea de Taină, înainte de patima Sa, Mântuitorul zice: "Precum M-ai trimis pe Mine în lume așa și Eu i-am trimis pe ei"(Ioan 17,18). Această trimitere însă a fost făcută cu un scop precis, sfințitor: "mergând, învățați… botezați…"(Matei 24,19). Și Apostolii au transmis aceste puteri ierarhice succesorilor lor, desigur n-au transmis toate darurile lor personale și harisma apostoliei, ci numai pe acelea care au un caracter general. Preoția aceasta nouă pe care o întâlnim în istoria Bisericii creștine de după cincizecime își impune rolul și înălțimea printr-o intensă lucrare duhovnicească consfințită de atâtea ori prin sângele martiric. Activitatea acestei preoții deplin conștiente de misiunea ei duhovnicească este <<cea mai bună mărturie despre iubirea pentru Hristos>>.

Preoția creștină "își are obârșia de sus, de la Dumnezeu episcopul prin excelență" și este semnul iubirii lui Hristos față de noi.

Vocația de preot

Pentru a putea îndeplini cu responsabilitate slujirea preoției, cel ce se hotărăște pentru ea trebuie să simtă în sufletul său chemarea tainică a lui Dumnezeu, a Păstorului Celui Bun (Ioan 10,11).

Sf. Ap. Pavel spune despre slujirea preoției că nu se ia de la sine, ci prin chemare: "nimeni nu-și ia singur această cinste, ci acela chemat de Dumnezeu ca și Aaron" (Evrei 5,4), iar înainte Mântuitorul spunea Apostolilor: "Nu voi M-ați ales pe Mine ci eu v-am ales pe voi"(Ioan 15,16). "În chemarea de apostol avea loc un act dumnezeiesc, un act creator,… vocația de apostol și în continuare cea de preot e o zidire, o formare, o modelare specială după chipul Arhiereului Celui veșnic".

Vocația preoțească este o alegere dumnezeiască binecuvântată și o stăruitoare chemare de sus pusă în adâncul ființei preotului pentru realizări înalte, constructive și durabile. În înțeles strict este o chemare dumnezeiască tainică care duce pe cel chemat spre o autentică trăire a slujirii sale. "Această forță nu e țâșnire omenească, ea nu vine din persoana umană a preotului, ci din dragostea lui Dumnezeu pentru oameni".

Preotul de vocație, asemenea Păstorului Celui Bun, își pune viața sa pentru oile sale, pe care le iubește, le păzește, pentru că sunt ale sale, din staulul său, spre deosebire de cel rău, căruia nu-i pasă de oile sale, lăsându-le pradă lupilor răpitori. Grija esențială a păstorului bun este mântuirea turmei încredințată lui spre păstorire și conducere către fericirea nepieritoare. "El nu are liniște și pace în suflet decât atunci când există liniște și pace între păstoriții săi și în sufletul fiecăruia dintre ei. Grija lui fundamentală este aflarea oilor rătăcite sau pierdute din turma sa și întoarcerea în staulul iubirii". Preotul de vocație este cel care-și închină întreaga viață slujirii lui Dumnezeu și oamenilor, conducându-i pe aceștia la împarăția Tatălui. Este cel care "își pune viața" pentru păstoriții săi.

Ca expresie a lucrării dumnezeiești, vocația este "mistuirea de dragoste a tuturor puterilor lăuntrice ale sufletului, transfigurate de credința, entuziasmul, și jertfa pentru Dumnezeu și oameni".

Vocația preoțească e unirea lucrării lui Dumnezeu cu disponibilitatea spre jertfă a omului pentru a-l face vrednic de înfricoșătoarea taină a preoției. Dacă preoția este o taină, adică "o ardere a Duhului Sfânt într-un om, vocația preoțească este o chemare luminoasă și sfântă spre această ardere".

Vocația este chemare de sus.

Pentru Sf. Grigorie de Nazianz, vocația preoțească are două aspecte: vocația subiectivă și vocația obiectivă. Adică în primul rând aptitudini și înclinare către cele sfinte, iar în al doilea rând chemare lui Dumnezeu prin intermediul hirotoniei. Cele două laturi ale vocației la preoție se condiționează reciproc, lipsa uneia face ineficientă pe cealaltă.

Chemarea "nu se datorește vredniciei omului, ci harului", dar a rămâne chemat ține de râvna celui chemat, căci "chemarea lui Dumnezeu nu este constrângătoare, nici nu silește voința celor care nu vor să aleagă virtutea".

Chemarea s-a făcut prin puterea harului, printr-o atracție mai presus de fire exercitată asupra omului. Astfel, cel chemat la preoție, trebuie să mulțumească necontenit lui Hristos asemenea Sf. Ignatie Teoforul înainte de martiriul său pentru că "a fost învrednicit a fi găsit în prețuirea lui Dumnezeu".

Ales devine acela care răspunde la chemare cu întreaga lui făptură, inspirându-se din ea, lucrând în lumina ei. Sf. Grigorie de Nazianz mărturisea în apologia sa pentru fuga din Pont că "darul de a fi preot a crescut odată cu mine, iar cugetul alerga și el odată cu mine. Am dat totul, aducându-le Celui ce m-a sortit și m-a mântuit".

Părintele Profesor Ioan G. Coman înțelegea prin vocație subiectivă înclinațiile sufletului spre acte de evlavie: plăcerea de a te ruga, de a auzi vorbindu-se despre Dumnezeu, de a merge la biserică, de a duce o viață curată, însă continuă Părintele Profesor, “chemarea singură nu asigură o preoție automată, nu educă și nu desăvârșește de la sine, fără efort și fără pregătire". Chemarea e un apel interior la muncă, la rugăciune și trebuie îmbinată cu o pregătire temeinică teologică așa cum profesiile oamenilor necesită o perioadă de pregătire.

Această comparație o făcea și Sf. Ioan Gură de Aur în vremea sa: "Pentru ce în armată, în comerț, în agricultură și în alte ocupații omenești e lucru hotărât că nimeni nu încalcă domeniul celuilalt?… Aceasta pentru că fiecare prevede primejdia din lipsa de pricepere în domeniul celuilalt".

Falsa vocație.

Un om de vocație nu se amestecă niciodată în lucruri pe care nu le cunoaște, de aceea nu trebuie să primească o misiune pentru care nu se știe chemat. Nu va putea spune cineva vreodată că a fost constrâns la preoție, căci accederea la această demnitate se face prin consimțământul propriu. Sf. Ioan Gură de Aur se întreba: " S-ar putea scuza vreodată un constructor nepriceput de case care irosește materialul făcând locuințe care se dărâmă, sub pretext că a fost constrâns să construiască, dar că el n-ar fi vrut?" de aceea a dezaprobat ușurința cu care unii bărbați din vremea lui intrau în rândul preoților.

Toți Părinții Bisericii care au scris despre preoție au condamnat nesăbuința cu care unii oameni s-au făcut preoți fără a înțelege deplin valoarea și scopul preoției. De multe ori cei care au subestimat marea răspundere a acestei slujiri au redus-o la o profesiune obișnuită și au urmărit doar să fie cinstiți de oameni sau folosul material imediat.

Or, noi știm că adevăratele preocupări și bucurii ale preotului nu sunt de natură materială, ci reușitele și împlinirile duhovnicești. "Preotul de vocație simte la modul cel mai înalt și intens bucuria celui ce a redescoperit dragostea Părintelui Ceresc, a celui ce s-a pocăit". Inima preotului trebuie să fie largă și mult cuprinzătoare, sensibilă la orice nevoie, grijă, durere, bucurie omenească, deschisă, înțelegătoare, ca să îmbrățișeze pe toți oamenii și toate păsurile lor. Preotul este apostol, păstor și părinte, "este omul cu cea mai mare și mai bună inimă".

Sf. Ioan Gură de Aur considera că “atunci când e vorba de stat în fruntea Bisericii și de încredințat purtarea de grijă a atâtor suflete, femeile să se dea la o parte în fața unei slujbe atât de înalte și chiar cea mai mare parte din bărbați. Să fie puși în această slujbă înaltă numai bărbații aceia care întrec cu mult pe toți ceilalți oameni în virtutea sufletului”.

Cel care râvnește la o astfel de demnitate trebuie să-și facă un atent examen de conștiință și să discearnă între chemarea lui Dumnezeu, care nu constrânge libertatea personală, și între orgoliul propriu. Această autoexaminare se impune în cazul fiecărui candidat la hirotonie și trebuie să preceadă cercetarea făcută de episcop și acordul mulțimii credincioșilor. În acest sens Sf. Ioan Gură de Aur recomanda: "Nu trebuie să te mulțumești numai cu părerea mulțimii, când e vorba să alegi un om vrednic de preoție, ci odată cu aceasta trebuie să-l cercetezi și pe el mai mult decât orice și, mai presus de toate, viața lui".

Improvizația și falsa vocație provoacă neajunsuri în orice domeniu de activitate umană, cu atât mai mult dăunează în știința conducerii sufletelor spre mântuire. Sf. Grigorie de Nazianz observa în timpul său purtarea necuviincioasă a clericilor și lipsa de vocație la aceștia, încât ne spune că îi era rușine să fie alături de acești preoți care "intră în locurile cele preasfinte cu mâini nespălate cum se spune și cu suflete necurate… se înghesuie și se împing în jurul Sfintei Mese ca și cum ar socoti că preoția nu-i chip de virtute, ci mijloc de trai, nu-i slujire plină de răspundere, ci domnie fără îndatoriri".

Un părinte filocalic, Petru Damaschin, vorbește despre necesitatea unei vocații adevărate a preoților care trebuie să-și dovedească lor înșiși și celorlalți că sunt împuterniciții lui Hristos, căci impostura este pedepsită de către Dumnezeu, "cel ce încearcă să pășescă cu îndrăzneală la o astfel de treaptă se osândește". Folosindu-se de comparația cu demnitățile unei împărății terestre, același părinte spune: "Dacă cei ce ocupă cu îndrăzneală, fără firmam împărătesc, dregătoriile au să sufere cea mai mare osândă, cu cât mai mult se vor osândi cei ce cutează să le ocupe și pe ale lui Dumnezeu, fără porunca Lui? Și mai ales, dacă își închpuie din neștiință și părere de sine că această îndeletnicire înfricoșătoare este fără de osândă sau socot să o folosească pentru cinstea și odihna lor și nu mai degrabă să se apropie de ea ca de adâncul smereniei".

Un alt părinte filocalic, Teognost, spune despre vocația preoției: "Dacă nu ai primit înștiințare de la Duhul Sfânt că ești primit ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, ca unul întocmai ca îngerii, să nu îndrăznești să te arunci în primejdie, atingându-te de săvârșirea înfricoșată și preacurată a celor dumnezeiești, de care și îngerii se tem și de la care mulți dintre Sfinți s-au retras înapoi cu evlavie".

Vocația presupune deplină responsabilitate.

Slujirea preoțească presupune sfințenie și responsabilitate, de aceea "numai cine a simțit în adâncurile ființei sale chemările tainice ale unei puteri de dincolo de el, a unei puteri de sus, pentru a lăsa toate și a-și închina viața slujirii lui Dumnezeu și a oamenilor ca preot, numai acela să se apropie de sfințenia altarului și să cuteze a împlini toate câte sunt unite de oficiul sfânt al preoției".

O mare deziluzie vor încerca cei care acced la această demnitate din calcule omenești, materiale, având ca mobil cariera, câștigul, orgoliul, satisfacția. Unii ca aceștia nu vor putea purta jugul preoției întrucât nu l-au primit de la Hristos, care-și cunoaște slujitorii săi pe care-i sprijină atunci când se poticnesc: "Ușoară este demnitatea preoției și jugul blând, dar când le primește și când e purtată după cuviință, și când nu se cumpără cu sârguință omenească și cu dar stricăcios ceea ce nu trebuie să se neguțătorească și chemarea nu mai e de sus, sarcina este foarte grea, ca una ce e purtată fără vrednicie si peste putere".

Cei care au nesocotit această demnitate vor avea parte de insatisfacție totală, căci: "jugul este foarte aspru și roade grumazul și puterea celui ce-l duce, de nu-l pune jos până-l va slei și zdrobi cu desăvîrșire".

Sf. Grigorie Dialogul dezaproba pe cei care primeau “slujirea apostolică” numai pentru a-și satisface propriile ambiții și interpretau într-o maineră proprie și convenabilă cuvintele Sf. Apostol Pavel către Timotei: << Cine dorește episcopie, bun lucru dorește >>(I Tim. 3,1). Și comentează Sf. Grigorie: “acest citat laudă dorința, dar o schimbă în temere”, căci se spune mai departe: << Trebuie ca episcopul să fie fără prihană >> (vs. 2) […] Sf. Ap. Pavel, cu o artă desăvârșită, cheamă și îndepărtează, îndeamnă și îngrozește. Se pare că ar fi voit să zică: <<Vă laud pentru ceea ce cereți. Însă căutați să înțelegeți mai întâi ceea ce cereți>>. Nu neglijați să valorificați posibilitățile voastre. Insuccesul vostru ar putea să fie cu atât mai de plâns, cu cât mai mare a putut fi dorința de a vă grăbi să ajungeți la culmea puterii pentru a avea plăcerea de a fi văzuți de alții".

Sf. Grigorie sfătuia ca "oricine ar vrea să ia conducerea sufletelor să se cerceteze cu mare grijă ca nu cumva să mai stăruie încă în el vreun viciu aducător de osândă" și arăta că în vremea sa "mulți incapabili, lipsiți fiind de podoaba virtuților" nici n-au fost chemați de Dumnezeu, ci aprinși fiind de dorința lor mai degrabă răpesc conducerea sufletelor decât o merită".

Pe de altă parte, același părinte observa că unii fug de sarcina păstoririi sufletelor numai din cauza smereniei "ca să nu fie înălțată deasupra acelora care nu se socotesc mai buni. Dar e adevărată acea smerenie care nu se împotrivește cu încăpățânare ca să primească o sarcină spre folosul altora pentru care e socotit potrivit și capabil. Nu este cu adevărat smerit acela care disprețuiește planul lui Dumnezeu în virtutea căruia este chemat să conducă.

De aceea, conchide Sf. Grigorie: "după cum nimeni nu poate îndrăzni să se ofere spre slujirea cea sfântă fără ca mai întâi să-și fi purificat inima, tot așa cel ales de darul lui Dumnezeu, să nu îndrăznească să refuze sarcinile printr-o falsă smerenie".

Chemarea tainică a lui Dumnezeu, pe care viitorul preot o simte în suflet se transformă treptat prin discernământul duhovnicesc într-o siguranță și o dorință aprinsă de a-i sluji lui Dumnezeu. Cel care-și va înțelege vocația autentică va lucra fără încetare la formarea sa teologică și spirituală și se va încredința lui Hristos în stare de "jertfă curată" pentru a fi sfințit și întărit în această slujire dumnezeiască prin taina hirotoniei. Astfel, vocația subiectivă, personală, se obiectivează, devine cunoscută tuturor și este confirmată haric de episcopul comunității și verbal de credincioșii care cântă "Axios" pentru părintele lor.

Preotul ca liturghisitor

Hirotonia

În comentariul la Evanghelia Sfântului Ioan, Sfântul Chiril al Alexandriei, oprindu-se asupra versetelor: "Și zicând aceasta a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate, și cărora le veți ține, le vor fi ținute"(Ioan 20, 22-23), preciza că Mântuitorul Iisus Hristos și-a ales ucenicii, "făcându-i strălucitori prin marea demnitate a apostoliei […] i-a arătat iconomi și slujitori ai sfintelor altare și îi sfințește îndată, dându-le Duhul Său printr-o lucrare văzută". Și se întreabă Sf. Chiril: "Pentru care pricină celor chemați prin El să fie Apostoli ai lui Dumnezeu li se dă în mod necesar Duhul?" Și tot el răspunde: "N-ar putea lucra ceva din cele ce plac lui Dumnezeu, nici n-ar putea scăpa din lanțurile păcatului neîmbrăcându-se mai înainte cu putere de sus (Lc. 24, 49) și nepreschimbându-se în altceva decât ceea ce fuseseră înainte."

Sf. Chiril arăta prin aceasta că lucrarea de propovăduire a Apostolilor și prin aceștia a tuturor preoților trebuie să fie călăuzită de Duhul Sfânt care lucrează în chip personal cu fiecare slujitor, îl întărește și-l face vrednic de această slujire. Însuși Hristos "desăvârșește prin Sine pe slujitorii dumnezeieștilor Altare" prin jertfa Sa și prin trimiterea Duhului Sfânt asupra lor în taina hirotonei. Precum, în Vechiul Testament, Aaron se sfințea prin spălare cu apă și prin sângele berbecului pentru slujirea Sa în Sfânta Sfintelor, Hristos sfințește pe preoții Noului Testament prin apa și sângele propriu. Prin jertfa Lui, Hristos sfințește umanitatea Sa și o înalță la maximă apropiere de Dumnezeu Tatăl. Dar Hristos nu lucrează separat de Duhul, astfel că fiecare lucrare a Duhului în om reface însăși firea lui și o ridică la o înțelegere, la o putere și la o slavă mai presus de cele ale omului rămas în cadrul naturii sale.

De aceea, la fiecare hirotonire, episcopul invocă pe Duhul Sfânt pentru sfințirea viitorului preot: "Dumnezeiescul Har, care întotdeauna pe cele slabe le vindecă și pe cele cu lipsă le împlinește, prohirisește pe Preacucernicul diacon… întru preot". Harul “întru tot Sfântului Duh” îl întărește pe noul hirotonit în slujirea preoției și-l învrednicește să stea în fața "dumnezeiescului jertfelnic".

Prima rugăciune de consacrare rostită cu punerea mâinilor cere darul de a învăța ca preot cuvântul adevărului. A doua rugăciune cuprinde referiri la săvârșirea Euharistiei. Raportarea euharistică a hirotoniei preotului se exprimă îndeosebi prin aceea că, după epicleză, noului hirotonit i se dă în mână Sf. Agneț: "Primește acest Odor și-l păstrează pe El până la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, când are să-l ceară de la tine. Și păstrează-l până la ultima ta răsuflare"(Liturghier).

Hirotonia nu are finalitate în sine însăși, preotul nu este hirotonit pentru el însuși, ci pentru o comunitate. Preotul devine liturghisitorul acelei comunități și este de acum răspunzător pentru conducerea sufletelor celor încredințați și mijlocitor în rugăciune pentru ei înaintea lui Dumnezeu. Harul primit în taina hirotoniei realizează o adevărată transfigurare tainică în sufletul celui hirotonit. Sf. Grigorie de Nyssa compară hirotonia cu sfințirea euharistică: "Pâinea euharistică este până în acest moment pâine obișnuită, dar când va fi sfințită, prin Sfânta Taină, se va numi și va deveni Trupul lui Hristos… Această putere a cuvântului îl face pe preot vrednic și cinstit, separat de adunarea oamenilor prin noutatea binecuvântării. Într-adevăr, el, care ieri și înainte făcea parte din mulțimea poporului, se dovedește în același timp îndrumător, conducător, învățător al smereniei și al tainelor ascunse. Și el face aceasta fără să își fi schimbat trupul sau forma, rămânând în aspectul său vizibil cel care era. El are schimbată forma sufletului său, schimbată în chip nevăzut, în mai bine, printr-o putere și printr-un har nevăzut."

Teodor de Mopsuestia compară hirotonia preotului cu viziunea lui Isaia (cap.6): "Nevrednicia pe care o simțea Isaia este și a preotului, dar el este purificat prin focul serafimului care a luat cărbunele aprins nu cu mâna sa, ci cu un clește… Nici preotul nu se socotește mai vrednic să ia și să transmită aceste Daruri, dar el are în loc de clește acel har spiritual pe care l-a primit pentru a deveni preot, har care îi dă asigurarea de a face asemenea Daruri[…] primind acest Dar, tu ai încredere în milostivirea Celui ce a făcut aceste Daruri oamenilor, Cel ce a dat preotului asemenea asigurare, nu numai pentru preotul însuși, ci pentru toți cei care au nevoie de milostivirea lui Dumnezeu."

Hirotonia nu creează o nouă ontologie, căci singur Botezul îl face pe om fiu al Tatălui în Duhul Sfânt, dar realizează un mod propriu de prezență netrecătoare a lui Hristos, reprezentat și prezent în preoție. Printr-o smerenie voită, după modelul "Slujitorului pătimitor, preotul ia pe pământ locul Fiului lui Dumnezeu, pentru ca El să nu înceteze a fi văzut trupește".

Săvârșirea jertfei nesângeroase.

Menirea primordială a preotului este să se roage pentru Biserica pământească, să aducă înaintea lui Dumnezeu rugăciunile credincioșilor și ale sale, mai ales în Sfânta Liturghie, care este "supremul mijloc și izvor de sfințire pe care îl are omul la îndemână".

Părintele Profesor Dumitru Stăniloae ne asigură că "Liturghia e lucrarea lui Hristos, nu pentru preot, ci pentru credincioșii pomeniți la rugăciune, fiind urcușul comunitar al credincioșilor spre împărăția lui Dumnezeu".

Masa euharistică este, pentru Nicolae Cabasila, țelul ultim al lucrării Mântuitorului și adevărata rațiune de a fi a Bisericii Sale <<Căci pentru aceasta a venit pe pământ, S-a jertfit și a murit, și de aceea există altare și preoți, ca să ne pună nouă la îndemână masa aceasta >>.

Pentru preotul slujitor la masa euharistică se impune o stare de înaltă trăire duhovnicească și de curăție a gândului și a minții: De aceea, un părinte filocalic spunea: "Când te-ai învrednicit de preoția dumnezeiască și cinstită, te-ai îndatorat de mai înainte să te ai pe tine jertfit morții patimilor și plăcerilor și așa să îndrăznești a te atinge de jertfa cea vie și înfricoșată, dacă nu vrei să fii ars de focul dumnezeiesc". Căci, continuă același părinte: "Dacă serafimul n-a îndrăznit să se atingă de cărbunele dumnezeiesc fără clește (cf. Isaia, cap.6), cum te vei atinge tu fără nepătimire prin care vei avea și limba sfințită și buzele curățite, și sufletul curat împreună cu trupul și mâinile înseși mai strălucite ca aurul, ca pe niște slujitoare ale focului și ale jertfei celei mai presus de ființă."

De aceea, în timpul Sf. Liturghii, preotul citește în taină o rugăciune în care cere lui Hristos să-i curățească sufletul și inima "de cugetele viclene" și să-l învrednicească cu puterea Sfântului Duh pe el, cel îmbrăcat cu harul preoției ca să stea înaintea Sfintei Mese și să jertfească sfântul și preacuratul Lui trup și scumpul Lui sânge. "Cu cât își dă seama mai mult de nevrednicia sa, spune Părintele Stăniloae, cu atât cere mai mult lui Hristos să-l învrednicească, sau invers: Tu mă învrednicești ca preot, dar eu nu mă pot afla pasiv în vrednicia ce mi-o dăruiești, sau nu o pot primi fără să Ți-o cer și să mă deschid ei."

Această tensiune interioară, tradusă în sfiala de a sta de față la jertfa mistică a lui Hristos o experia și Sfântul Simeon Noul Teolog: "Cum de m-am dedat slujirii și liturghisirii unor lucruri atât de negrăite, eu ticălosul? Îngerii tremură să-și ațintească privirile fără frică asupra lor, apostolii, mucenicii și mulțimea dascălilor strigă vestind deschis tuturor celor din lume că sunt nevrednici. Iar eu, umilul, cum m-am învrednicit să mă fac slujitor sfințit al dumnezeieștilor Taine și liturghisitor al Preasfintei Treimi?"… "Deci acest lucru negrăit, acest lucru și această întreprindere mai presus de fire pe care am fost rânduit să o fac, mă constrânge să-mi văd moartea înaintea ochilor mei; de aceea, lăsând plăcerea am fost cuprins de tremur, știind că e cu neputință atât pentru mine cât și pentru toți, socot, a liturghisi după vrednicie și a avea astfel în trup o viață îngerească sau, mai bine zis, mai presus de îngeri, pentru ca, așa cum a arătat cuvântul și e adevărul, să ajung prin vrednicie mai familiar [cu Dumnezeu] decât aceștia, ca unul care mă ating cu mâinile și mănânc cu gura pe Cel în fața Căruia aceștia stau tremurând de frică."

Preotul știe că el, îmbrăcat cu harul preoției e cel ce jertfește pe Hristos, dar în același timp știe că Hristos Însuși e Cel ce se jertfește pe Sine, ca Cel ce S-a făcut nouă tuturor Arhiereul de care avem nevoie, de aceea se roagă: "Binevoiește să-ți fie aduse darurile acestea de mine, păcătosul și nevrednicul robul Tău. Căci Tu ești Cel ce (Te) aduci și Cel ce ești adus."(Liturghier)

Hristos a dat preotului sfânta slujire văzută a acestei jertfe liturgice fără de sânge, adică l-a făcut organ conștient prin care El însuși Își actualizează jertfa de pe Golgota în mod nesângeros spre împărtășirea credincioșilor. De măreția acestei slujiri se înfioară Sfântul Simeon Noul Teolog când zice: "Deci acest lucru negrăit, acest lucru și această întreprindere mai presus de fire pe care am fost rânduit să o fac, mă constrânge să-mi văd moartea înaintea ochilor mei; de aceea, lăsând plăcerea am fost cuprins de tremur, știind că e cu neputință atât pentru mine cât și pentru toți, socot, a liturghisi după vrednicie și a avea astfel în trup o viață îngerească sau, mai bine zis, mai presus de îngeri, pentru ca, așa cum a arătat cuvântul și e adevărul, să ajung prin vrednicie mai familiar [cu Dumnezeu] decât aceștia, ca unul care mă ating cu mâinile și mănânc cu gura pe Cel în fața Căruia aceștia stau tremurând de frică."

Oricât de curată viață ar duce preotul, totuși nici el nu poate birui toate slăbiciunile firii omenești: "Dacă pretindem că nu avem păcat, ne înșelăm pe noi înșine și adevărul nu e în noi (I Ioan 1,9). E de la sine înțeles că preotul e dator să se ridice mai presus de ceilalți oameni prin voința neclintită de a lupta împotriva păcatului pentru a dobândi virtuțile și a păstra curăția. Aceasta se obține printr-o viață de intensă rugăciune. Faptul de a liturghisi cu inimă și cu conștiință curată Sfintei și Preacuratei Treimi este, în viziunea Sf. Simeon Noul Teolog, un lucru mare și cutremurător, mai presus de toată slava, strălucirea, stăpânirea, bogăția, puterea și toată împărăția."

Părintele Profesor Ene Braniște recomanda îndeplinirea la timp și cu trăire a tuturor îndatoririlor și pravilelor de rugăciune impuse oricărui slujitor: "Îndeosebi să se silească preotul a-și respecta rânduita pravilă de pregătire trupească și sufletească pentru slujirea Sf. Liturghii, să facă din întreaga lui ființă sălaș vrednic al harului dumnezeiesc care i s-a dat prin hirotonie și care sfințește și preface prin mâinile sale cinstitele daruri în Sfântul Trup și Sânge al Domnului."

Dacă totuși, nici preotul nu se deosebește de ceilalți oameni, purtând aceeași fire înclinată spre plăcere și păcat, totuși el poate să alunge din suflet orice închipuire pătimașă prin mijlocul pe care Dumnezeu l-a pus la îndemâna tuturor, pocăința și mărturisirea păcatelor. Acest lucru voia să spună Teognost în cuvintele: "Să te atingi de cele sfinte cu conștiința înălbită prin curăție, ca un sfânt, după ce te-ai înălbit mai înainte prin șiroaie de lacrimi mai mult decât zăpada, arătând prin albirea îngerească dinafară, frumusețea dinăuntru a sufletului."

Din cauza slăbiciunii și coruptibilității firii umane același părinte recomanda preotului: "Ia aminte la tine… să proscomidești mai întâi totdeauna pentru păcatele tale, ca, deși s-a ivit mai-înainte în tine vreo întinăciune din pricina neputinței, să fie arsă de focul dumnezeiesc. Căci astfel te vei putea preface ca un vas al alegerii de bună slujbă, curat și vrednic de o astfel de jertfă…"

Ca unul ce ține în propriile mâini Trupul Stăpânului Hristos cu care mai apoi se și împărtășește el și credincioșii, preotul este și trebuie să fie un adevărat "hristofor". El trebuie să poarte continuu pe Hristos nu numai în mâinile sale ci și în trupul său și mai ales în inima sa, în gândurile și faptele lui, în întreaga sa viață.

Unirea cu Hristos prin Sf. Euharistie trebuie să fie trăită adânc de fiecare dată, îndemnul lui Teognost fiind relevant în acest sens: "Tu, care te-ai învrednicit să-L jertfești cu mâinile tale și cu al Cărui trup te-ai săturat, primește cu credință, cu sfială și cu evlavie de viață-făcătoarele și nestricăcioasele Taine, dorind și plecarea de aici, ca unul ce te-ai desăvârșit prin credință."

Asemănând pe liturghisitorul creștin cu Moise care s-a urcat în muntele Domnului și a simțit prezența tainică a lui Dumnezeu, Sf. Ioan Gură de Aur arăta în Tratatul despre preoție scopul jertfei euharistice și necesitatea pregătirii lăuntrice a preotului pentru aceasta: "Pentru aceasta, deci, săvârșești Sfânta Liturghie. Pentru ca să aduci pe Dumnezeu din ceruri ca să te sfințești tu și să sfințești pe credincioșii tăi. Dar teme-te, cutremură-te când faci aceasta; și când săvârșești sfânta Taină a Euharistiei și când împărtășești cu Trupul și Sângele Domnului pe credincioșii tăi! Teme-te și te înfricoșează și pentru tine și pentru ei! Ești un nou Moise. Te apropii și tu de Dumnezeu. Ești un Moise al Legii celei noi și e nevoie să fii tot atât de curat ca și Moise. Tu ești pe piscul cel înalt al slujirii preoțești."

Preotul ca păstor de suflete

Sf. Grigorie Dialogul minunându-se de măreția păstoririi sufletelor, numea această slujire "artă a artelor" întrucât ea presupune conducerea sufletelor credincioșilor către împărăția lui Dumnezeu. Este taina responsabilizării depline a preotului duhovnic, căci de iscusința lui duhovnicească ține mântuirea sau osândirea sufletelor înzestrate de către Dumnezeu ci deplină libertate.

Pentru a duce cu cinste această slujire, preotul duhovnic trebuie să înlăture din viața lui preocupările exterioare care l-ar distrage de la adâncirea vieții sale de rugăciune tot mai curată. Căci spune Sf. Grigorie "Sufletul care se ocupă mai mult decât trebuie de activități exterioare, e ca un călător care, din cauză că are în vedere necesitățile călătoriei, uită pe drum adevărata țintă a vieții". Vorbind despre calitățile păstorului de suflete, același părinte spune că sunt necesare "armonia și echilibrul trupului și a sufletului și o viețuire virtuoasă, ca nu cumva să mai stăruie încă în el vreun viciu aducător de osândă". Nici să nu dorească a fi mijlocitor pentru greșelile altora acela care este murdărit de propriile păcate: "cum să ceară iertare de la Dumnezeu pentru alții, când el însuși nu știe dacă este împăcat cu El?"

Duhovnicul – om al Duhului

Îndrumătorul de suflete trebuie să fie un "om al Duhului", înțelept prin experiența sa în cele duhovnicești, binecuvântat cu harisma îndrumării celorlalți pe Cale. Ceea ce le oferă fiilor săi duhovnicești nu este în primul rând îndrumare morală sau reguli de viață, ci mai ales o legătură personală cu Hristos cel iubitor de oameni.

Duhovnicul este omul păcii interioare la care-și găsesc izbăvirea mii de suflete. Duhul Sfânt i-a adus ca dar al rugăciunilor și al curăției vieții prin înfrânare discernământul sau alegerea înțeleaptă, înzestrându-l cu puterea de a citi tainele inimii omenești. El răspunde nu numai la întrebările care îi sunt puse de alții, ci și la întrebările pe care aceștia nu s-au gândit să i le pună. Alături de darul discernământului, mai are și darul vindecării spirituale – puterea de a așeza la loc sufletele oamenilor în bună stare și câteodată chiar și trupurile.

Oricât de importante ar fi sfaturile sale, mult mai importante sunt rugăciunile sale mijlocitoare. El își desăvârșește ucenicii prin rugăciunea continuă, prin identificarea cu ei, prin acceptarea bucuriilor și necazurilor lor ca fiind ale sale, purtând pe umerii săi povara vinovăției și neliniștilor lor.

Deși aceste însușiri alese ale duhovnicului ar părea mai degrabă potrivite părinților din Pateric, duhovnicia sau darul vindecării, al împreună pătimirii cu cel ce se pocăiește și al vindecării, în trecut și prezent presupune aceeași osteneală duhovnicească din partea duhovnicului. Călăuzit de Duhul Sfânt, al cărui sălaș s-a făcut prin viața sa aleasă, duhovnicul este la rândul său călăuzitorul vieții ucenicilor lui.

Legătura dintre fii și părintele lor duhovnicesc diferă de la caz la caz, fiind întemeiată pe legea iubirii și supunerii duhovnicești. Legătura este întotdeauna personală. Duhovnicul nu aplică reguli abstracte, învățate dintr-o carte, ci trăiește prezentul relației duhovnic-ucenic și se străduie să-i comunice acestuia voia unică a lui Dumnezeu. Pentru că adevăratul duhovnic înțelege și respectă caracterul special al fiecăruia, nu le suprimă libertatea personală interioară, ci le-o întărește.

El nu urmărește să obțină o ascultare mecanică, ci își conduce ucenicii spre maturitatea credinței, când poate fiecare hotărî pentru sine. Fiecăruia îi dezvăluie propria figură care mai înainte îi fusese ascunsă. Cuvântul său este creator și dătător de viață, dând posibilitatea celorlalți de a îndeplini lucrări care anterior păreau imposibile. Preotul duhovnic le poate realiza pe toate acestea numai pentru că îi iubește personal pe fiecare dintre ei. Mai mult chiar, legătura este reciprocă, duhovnicul nu poate ajuta pe cineva dacă acela nu dorește cu adevărat să-și schimbe felul de viață și nu-și deschide inima cu dragoste în fața lui.

Intenția ucenicului de a-și deschide sufletul în fața duhovnicului presupune o mare delicatețe duhovnicească din partea acestuia, căci ne spune un duhovnic din prezent: "Când se dezbracă sufletul înaintea noastră, orișicine ar fi, să înghețăm de frică înaintea lui Dumnezeu, pentru că acum avem lucruri foarte gingașe în mâinile noastre, acum fiecare mișcare poate să însemne viață sau moarte pentru acest chip al lui Dumnezeu…"

Îndrumând pe alții duhovnicul se sprijină pe glasul și pe voința Duhului Sfânt și la rândul său este un pnevmatofor, un "om al Duhului". Îndrumătorul propovăduiește pe Hristos, nu pe sine, el modelează pe ucenici după chipul lui Hristos, nu după al său. De aceea, prin îndrumare el nu trebuie să lege pe ucenici de sine, de prezența continuă a persoanei sale, ci trebuie să-i lege de Dumnezeu. El este pentru ucenic și prieten și ucenic și stăpân. Dar ascultarea ucenicului nu trebuie înțeleasă în mod mecanic, exterior și formal. Ucenicul nu poate fi o copie exactă a îndrumătorului, căci el are o individualitate proprie. Adevărata imitare e cea duhovnicească: trăirea în duhul lui Hristos, în atmosfera de simțire și de trăire a duhovnicului.

Un teolog român contemporan considera că valențele sufletești ale unui duhovnic sunt tot atât de multe ca și situațiile cu care duhovnicul se poate întâlni în lucrarea lui de îndrumare a sufletelor spre mântuire, de aceea "duhovnicul trebuie să fie pe măsura fiecărui penitent", dacă nu cu știința și cultura lumii acesteia, cu știința și cultura duhovnicească dobândită prin har. Căci adevăratul duhovnic respectă unicitatea fiecărui ucenic, îi respectă opțiunea fără să intervină brutal în viața lui, îl așează pe calea care i se potrivește firii, puterilor, minții și sufletului său, știe să descopere măsura potrivită fiecăruia și fiecare măsură în parte, să fie în același timp măsura mântuirii și desăvârșirii și suferă odată cu penitentul pentru păcatele sale. Și tocmai această căință comună îl ajută pe cel căzut și iubit să se ridice din starea de deznădejde.

Iscusința unui duhovnic nu se arată în asprimea sau acrivia cu care aplică epitimiile pentru anumite păcate, nici în oprirea îndelungată de la Sfânta Împărtășanie, ci "în capacitatea sa de a face sufletul să se deschidă și în prescrierea terapiei spirituale celei mai adecvate penitentului".

Astfel că "duhovnicul bun nu e nici cel aspru, nici cel mai putin aspru, ci acela echilibrat, cel înțelept, cel care cunoaște oamenii și mecanismul nașterii și lucrării gândurilor, cel care știe cât trebuie întins arcul și, mai ales, cel care, cu frică de Dumnezeu, își ia în bună și desăvârșită cunoștință de cauză, răspunderea să povățuiască pe alții ca din partea lui Dumnezeu".

Preotul, îndrumător duhovnicesc al credincioșilor.

"Dacă e greu unui om să știe să se supună, apoi firește, e cu mult mai greu să știe să conducă pe oameni și mai cu seamă să fie preot, să-i conducă adică pe calea aceasta a legii dumnezeiești care duce la Dumnezeu".

De aceea păstorul de suflete trebuie să aibă distinse însușiri duhovnicești întrucât "pe cât e de mare înălțimea și dregătoria preoției, pe atât e de mare și primejdia".

După Sf. Ioan Gură de Aur, această misiune are nevoie de oameni cu multă înțelepciune, cu multă răbdare, stăruință și mărinimie sufletească (Despre preoție). El trebuie să fie un om destoinic, stăpân pe sine, calm, plin de grijă ca un părinte, înzestrat cu un puternic spirit de observație și putere de discernământ.

Îndrumătorului de suflete îi trebuie discernământ duhovnicesc care vine numai dintr-o trăire efectivă în dragostea lui Hristos; el este pentru fiecare fiu spiritual o călăuză spre căile virtuților. Dar în primul rând păstorul de suflete trebuie să fie un iubitor de virtute care să ducă o viață morală ireproșabilă. Căci se întreabă un teolog ortodox contemporan: "Cum va putea sta el în scaunul de duhovnic ca judecător al altora, de nu se va judeca mai întâi pe sine însuși? Poate cineva să spele pe altul înainte de a-și fi curățit el însuși mâinile, cum va putea deci preotul să lege și să dezlege păcatele oamenilor și să le fie povățuitor spre virtute când propria lui conștiință va fi împovărată de păcate?"

În general Sfinții Părinți au cuvinte aspre pentru acele persoane care, deși nu au însușirile necesare, totuși voiesc să ajungă îndrumători pe calea virtuții pentru alții. De aceea spune Sf. Ioan Scărarul: celor care se găsesc încă "sub tirania vechilor lor deprinderi (pătimașe) nu e bine să li se încredințeze conducerea sufletelor". Sf. Grigorie Teologul spune: "un preot, un întâi stătător este rău când nu-i bun în cel mai înalt grad, când nu propășește necontenit în bine." Și continuă același părinte "aceasta pentru că preotul trebuie să atragă pe credincioși pe calea virtuții prin covârșirea virtuții sale. Preotul nu trebuie să-i păstorească prin silnicie, ci să-i aducă la el prin convingere."

Sfinții Părinți și întemeietorii monahismului care au ostenit cel mai mult în drumul virtuții au cunoscut prin aceasta măreția, greutatea și răspunderea ce o are un preot al lui Hristos, un îndrumător duhovnicesc. De aceea nici n-au căutat să ajungă în această situație deși erau cei mai potriviți. Atunci când au fost chemați la aceasta au refuzat, au răspuns cu fuga. Numai după multă stăruință au primit. Iar după ce au primit s-au identificat cu această sfântă misiune dăruindu-se cu timp și fără timp devenind cei mai străluciți îndrumători. Oamenii virtuoși, conștienți de misiunea și răspunderea unui îndrumător duhovnicesc nu caută cu orice preț să ajungă la aceasta.

Aceștia știu cum ar trebui să fie, dar își dau seama că este o distanță nemăsurată între ei și idealul urmărit. De aceea se socot nevrednici și nu doresc mulțimi de ucenici în jurul lor. Sf. Simeon Noul Teolog se întrebă: "Iar judecata pentru frații pe care am fost rânduit să-i păstoresc, ce suflet o va putea purta? ce minte va fi în stare să străbată fără osândă cugetul fiecăruia…mi se pare că acest lucru e cu neputință oamenilor și aș vrea mai degrabă să fiu ucenic slujind voii unuia decât slujesc purtărilor și voințelor multora, să cercetez cugetele lor, pentru că mă așteptă o judecată și voi da socoteală pentru păcatele celor pe care negreșit, pentru rațiuni negrăite ale lui Dumnezeu, am fost ales să-i păstoresc eu singur."

Conștiința nedesăvârșirii și a smereniei lor îi oprește ca o "frână de aur" de a se da drept îndrumători. Totuși, nimeni ca aceștia, ca oamenii virtuoși, nu dorește mai mult binele semenului său, nimeni ca ei nu se identifică și nu se pune mai mult în slujba semenilor. "La nimeni ca la aceștia nu e mai aprinsă râvna de a-L propovădui pe Hristos și de a-L vedea trăit în viața oamenilor. Și tocmai prin această smerenie, slujire și râvnă curată, fără ca să vrea sau uneori fără să-și dea seama, acești eroi ai smereniei devin mari îndrumători duhovnicești."

Aceștia văd în chemarea de a fi păstori de suflete voia Domnului, de aceea se pleacă smeriți în fața Lui, căci spune Sf. Grigorie Dialogul: "După cum nimeni nu poate îndrăzni să se ofere pentru slujirea cea sfântă fără ca mai întâi să-și fi purificat inima, tot așa cel ales de darul lui Dumnezeu să nu îndrăznească să refuze sarcinile dintr-o falsă smerenie."

Conștienți de misiunea și de demnitatea lor, adevărații îndrumători de suflete își măresc numărul nevoințelor pe care le cheltuiesc pentru luminarea și slujirea oamenilor, fără a înceta să se întărească din puterea rugăciunii și a comuniunii lăuntrice cu Dumnezeu și fără a ieși din "adâncul strălucitor al smereniei". Aceasta este, în mare, calea prin care marii Părinți au ajuns mari îndrumători de suflete către Dumnezeu. Ei s-au curățit și s-au sfințit mai întâi pe ei înșiși și apoi au curățit și sfințit pe păstoriții lor.

"Întreaga sfințenie și îndrumare duhovnicească constă în a ajunge aproape de Dumnezeu prin iubire. Fără îndoială e nevoie și de daruri accesorii, cum ar fi darul cuvântului pentru a-i îndrepta pe ceilalți spre acest scop suprem, dar și aceste daruri sunt legate de iubire" spune un teolog străin contemporan dând un exemplu din pateric: << Cum se face că în vremea noastră sunt unii care se străduiesc din greu în lucrarea nevoinței și nu primesc harul ca cei din vechime?>> Răspuns: << Pentru că atunci domnea iubirea și fiecare își trăgea în sus aproapele; în vreme ce acum iubirea s-a răcit și toți își trag aproapele în jos. Iată de ce nu suntem vrednici de harul lui Dumnezeu >>.

Oricine primește să fie părinte duhovnicesc se angajează să-și susțină ucenicii în lupta duhovnicească prin toate mijloacele de care dispune iubirea cea mai înțelegătoare și devotată: << Iar tu, părinte duhovnicesc, călăuza acestei turme sfinte, fii drept față de frați, plin de băgare de seamă, având grijă să te porți față de ei ca un părinte. Te sfătuiesc cu stăruință să ai grijă de toți, ocupă-te de toți, sprijină și susține, sfătuiește, încurajează, învață, mângâie, dă celor bolnavi sănătate, celor slabi sprijin, celor lipsiți de curaj le dă putere, îndreptează pe cei care greșesc… >>

Titlul de "părinte" întâlnit în Spiritualitatea ortodoxă arată atitudinea credinciosului față de orice preot, "el este îndrumător duhovnicesc, care trebuie să slujească, să călăuzească, să ocârmuiască, să sfătuiască și să sfințească pe creștin în trecerea sa prin această viață către veșnicie".

Dumnezeu vrea să aibă în îndrumătorul duhovnicesc un următor al Fiului Său, un trăitor al Evangheliei Sale, un iconom credincios al Tainelor Sale, un împlinitor al voinței Sale. Iar credincioșii vor să vadă în părintele lor duhovnicesc un trăitor al virtuții care să le slujească cu dreptate și părintească iubire jertfelnică pentru a-i conduce pe calea mântuirii.

Cap.II Procesul de secularizare a lumii și criza modernității

Secularizare și secularism

Problema secularizării și a secularismului preocupă de multă vreme conștiința creștină fiind una dintre "maladiile" contemporane care provoacă schimbări foarte grave în mentalitatea și viața spirituală a contemporanilor.

Problema secularizării nu preocupă doar pe teologi. Numeroși psihologi, sociologi au încercat să analizeze acest fenomen mondial ale cărui manifestări sunt resimțite din ce în ce mai agresiv pentru spiritualitatea creștină.

Toate aceste studii au dus la concluzia că problema secularismului este una profundă și este cauzată în ultimă instanță de o greșită raportare a omului la realitățile spirituale în care trăiește și în cele din urmă față de Dumnezeu.

Chiar dacă secularizarea este specifică mentalității occidentale, nici societățile din țările ortodoxe nu sunt ferite de această maladie, de unde rezultă necesitatea unei abordări serioase a acestui fenomen din partea celor puși de Dumnezeu să-i îndrume pe fii Lui către împărăția Sa. Un teolog român contemporan considera că cea mai gravă eroare pe care am putea-o comite noi, ortodocșii, într-un context în care granițele culturale și religioase nu mai reprezintă repere ocrotitoare, ar fi aceea de a crede că dacă acest fenomen complex al secularizării sau o anumită expresie a alienării spirituale au fost catalogate și condamnate ca atare în Occident, ele au devenit inofensive sau ne ocolesc pur și simplu.

Împreună cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I suntem obligați să recunoaștem că "în Europa răsăriteană creștinii văd prăbușindu-se culturile pe care credințele lor le inspirase mai mult sau mai puțin, o întreagă artă de a trăi împreună pe care o distrug cu brutalitate banul, individualismul, un hedonism adeseori grosier. Aproape un secol, sau jumătate de secol de persecuție au transformat Biserica într-un ghetou liturgic, în care credincioșii sunt mai degrabă <<liturgizați>> decât evanghelizați. Atunci Ortodoxia devine mai degrabă un semn de apartenență orgolioasă, decât o credință personală plină de compasiune. De aici și reacțiile identitare și exaltarea a ceea ce rămâne atunci când totul se prăbușește: comunitatea de sânge zisă <<etnică>> și pecetluită de un anume folclor <<religios>>. Anesteziate de tiranie, adevăratele răni încep să sângereze din nou. Acest naționalism religios e forma ortodoxă a secularizării".

De aceea, noi ortodocșii suntem datori să admitem în numele smereniei și al solidarității creștine că problema secularizării, deși a germinat și s-a impus cu precădere în Occident, ne afectează profund și pe noi. Ea este "una dintre provocările majore cu care se confruntă spiritualitatea creștină în prezent și care generează pe bună dreptate, o îngrijorare ce primește uneori accentele unei adevărate fobii cu efect paralizant".

Etimologic, această noțiune vine din limba latină de la substantivul saeculum care însemnă rasă, neam, generație, epocă, secol, dar și spiritul vremii, moda timpului, viață lumească. De la substantivul saeculum ce înseamnă lumea ca realitate spațio-temporală a derivat cuvântul secularizare, secularism ce desemnează fenomenul prin care, la nivelul mentalităților, se produce o schimbare majoră "în spiritul vremii" sau "după moda timpului" adică un spirit și o modă pentru care "pofta trupului, pofta ochilor și trufia vieții"(I Ioan 2,16) au devenit valorile și idealurile supreme.

Noțiunea de secularizare a avut inițial o conotație juridico-canonică semnificând trecerea unei persoane de la statutul de cleric la statutul de laic sau trecerea bunurilor bisericești din proprietatea Bisericii în proprietatea Statului. Apoi a dobândit și un sens cultural exprimând procesul de emancipare a vieții moderne, sub toate aspectele sale: economic, științific, politic, filozofic, etc., de sub autoritatea Bisericii și a teologiei creștine.

Într-o societate secularizată care-și trăiește aventura existențială mai mult în "spiritul veacului" decât în spiritul Evangheliei, aspectele secundare ale vieții devin mai importante decât realitățile veșnice legate de împărăția lui Dumnezeu, adică economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului.

Secularismul înseamna așadar constituirea vieții personale și comunitare fără o raportare clară la principiile fundamentale ale spiritualității creștine. Fenomenul secularizării impune o anumită perspectivă asupra lumii și, în consecință, un model de viață în care aspectele de bază ale existenței umane, ca de pildă familia, educația, știința, profesia, arta nu numai că nu sunt înrădăcinate sau legate de credința religioasă, dar în care adevărata necesitate sau posibilitate a unei astfel de legături este negată. Zonele seculare ale vieții sunt privite ca fiind autonome, adică sunt purtate de către propriile lor valori, principii și motivații, diferite de cele religioase creștine. De aceea putem defini lumea secularizată ca fiind o lume despiritualizată și desacralizată care "tinde să transforme omul în prizonierul realităților pământești, pierzând relația cu Dumnezeu".

Cauzele și evoluția procesului de secularizare.

Analizând fenomenul secularizării, părintele A. Schmemann consideră că între secularism și creștinism există o legătură reală în sensul că secularismul se dovedește a fi asemenea celorlalte ideologii care au marcat conștiința europeană "un copil vitreg" al creștinismului. La aceeași concluzie ajunge și un teolog protestant, F. Gogarten care consideră secularizarea o consecință legitimă a credinței creștine pentru că ea eliberează pe om de puterile și constrângerile lumii. Pentru un creștin lumea este creația lui Dumnezeu și de aici decurge secularizarea lumii și autonomia omului față de lume. Cuvântul lui Dumnezeu întrupat a deschis calea libertății omului în relația sa cu lumea, pentru că lumea este primită ca dar al lui Dumnezeu și de aceea omul este responsabil față de ea. Când acesta își asumă responsabilitatea și viața sa în Hristos, secularizarea înseamnă "secularizarea" lumii când această lucrare este asumată în afara unei relații cu Hristos, secularizarea devine secularism, adică o relație negativă ce conduce la pierderea credinței și "descreștinarea " lumii.

Lumea este "seculară" și omul este autonom în relație cu ea, însă autonomia lui nu este absolută ci participativă, adică omul este liber și autonom în relație cu lumea în măsura în care aparține lui Hristos. În comuniune cu Hristos, creștinul respectă "secularitatea" lumii și trăiește într-o solidaritate și responsabilitate sinceră și deschisă cu lumea, întrucât lumea este dar al lui Dumnezeu pentru el.

Această autonomie a omului a fost greșit înțeleasă în Occident de unii gânditori din comunitatea Bisericii fiind privită mai mult dintr-o perspectivă filosofică decât una duhovnicească. De aceea, așa cum se manifestă astăzi, secularismul este o moștenire veche în istoria spirituală a Europei, rădăcinile acestei maladii spirituale urcând până în veacul al IX-lea în epoca renașterii carolingiene. Această epocă de reînoire și strălucire artistică a fost marcată în plan politic de ideologia puterii iar în plan teologic și filosofic, de opera metafizică a lui Ioan Scotus, în care intrpretează personal operele unor prestigioși Părinți ai Bisericii.

Deși n-a primit girul oficial al Bisericii, doctrina lui Scotus impregnată de germenii conflictului dintre credință și rațiune va fi redescoperită și continuată de scolastică apuseană. Aceasta, pe baza premisei existenței lui Dumnezeu ca simplă idee rațională, deschide perspectiva excluderii Sale din istoria lumii.

Scolastica ignoră existența personală a lui Dumnezeu în Treimea Persoanelor ca structură a iubirii supreme care se descoperă și nu se dovedește demonstrativ și introduce în spațiul teologiei creștine "sărăcia" monoteismului iudaic pe de o parte, iar pe de alta a inițiat înlocuirea lui Dumnezeu din revelația Scripturii și din experiența Bisericii cu un concept impersonal definit Causa prima a existențelor. Dar în fața acestui Dumnezeu << causa sui >> omul nu poate să îngenuncheze de teamă, nu I se poate ruga, nici nu poate să-I aducă jertfe. Această concepție despre Dumnezeu ca și << cauză >> transcendentă obligatorie atât sieși cât și lumii, accesibilă doar capacității umane de a raționa face din Dumnezeu un ceva, un obiect. Omul nu poate intra într-o relație personală cu un astfel de Dumnezeu gândit filosofic și, mai grav, Dumnezeu este despărțit în mod abuziv de creația Sa ca în teoria transcendenței absolute a lui Arie.

Dacă relația dintre Dumnezeu și cosmos nu e înțeleasă în mod prioritar personală ci în chip predominant ca relație de la cauză la efect, atunci Dumnezeu e separat de lume iar << lumea devine independentă >>, autonomă.

Dar această lume autonomă devine "vulnerabilă" în fața omului care nu se mai vede legat printr-o relație personală de Creatorul lumii, de aceea << lumea este uzată, consumată iar nu folosită >>.

Ideea că lumea poate fi gândită din perspectivă logică, ontologică și teologică drept existență autonomă adică un sistem închis și izolat, ce se validează pe sine însuși și al cărui înțeles este epuizat de propria existență, stă la baza frigului metafizic în care a intrat gândirea europeană. Din această idee se vor naște apoi teoriile "morții lui Dumnezeu", a "supraomului", a "evoluționismului ce vor declanșa un întreg complex de absurdități și fărădelegi în istoria umanității".

La originea concepției deiste sau autonome despre lume se află o gravă eroare a teologiei apusene care a confundat transcendența lui Dumnezeu cu absența Sa din creație susținând că Dumnezeu a fost necesar doar ca să creeze lumea fiindcă aceasta poate funcționa după aceea ca o mașină, autonom și independent de El. "Lumea occidentală în marea ei majoritate trăiește astăzi cu sentimentul că universul nostru este lipsit de prezența lui Dumnezeu, dintr-o astfel de convingere izvorând și procesul de secularizare a lumii."

Scolastica târzie, renașterea și iluminismul au deschis în perimetrul culturii apusene perspectiva unei viziuni noi asupra omului, străină de principiile antropologiei creștine. Condiția umană ca atare, adică viața trupească și capacitățile intelectuale au început să fie considerate firești și normative declanșând în timp umanismul ateu.

Această manieră de a face teologie, de a înțelege reducționist relația lui Dumnezeu cu creația Sa, înstrăinându-se de experiența liturgică patristică și de condiția duhovnicească a vieții în Hristos a făcut ca teologia apuseană medievală să fie un factor de secularizare. Această teologie a încetat de a fi mistică ne mai comunicând poporului lui Dumnezeu acea cunoaștere care constituie conținutul plenar al vieții veșnice (cf. Ioan 17,3) și deasemeni a încetat a fi pastorală în sensul de a asigura Bisericii norme de viețuire esențiale și mântuitoare.

O altă cauză majoră a secularizării a reprezentat-o însăși instituția Bisericii, așa cum s-a impus în Evul Mediu occidental, când societas christiana a monopolizat toate zonele vieții, iar episcopul și stăpânul feudal coincideau în aceeași persoană. "Episcopul nu numai că impunea ordinea și disciplina în cetate, ci prelua adesea conducerea operațiunilor militare, negocia cu regii barbari, cu păgânii, cu ereticii. Sub semnul papalității S-a ajuns ca domeniul religios și domeniul public să se confunde pur și simplu, în detrimentul celui de-al doilea."

Transformarea autorității spirituale a papalității în teocrație pontificală a provocat reacția autorității lumești care s-a manifestat printr-un anticlericalism agresiv. "Augustinismul politic" papal a reușit să creeze un mediu sufocant în care instituția Bisericii avea monopolul politic și cultural, exercitarea acestui monopol făcându-se adeseori într-o manieră totalitară. De aceea, începând cu renașterea, cultura occidentală a făcut experiența unei adevărate beții a libertății, eliberându-se progresiv de sub tutela autoritară a Bisericii și asumându-și un destin autonom.

Se știe că din Evul Mediu târziu și până în secolul al XVIII-lea, iadul a reprezentat unul dintre mijloacele de "pedagogie" cele mai puternice și mai spectaculoase ale Bisericii occidentale pentru disciplinarea vieții religioase. Filosoful rus Berdiaev asocia acest uz și abuz al << pedagogiei infernului >> la ceea ce el numea << sadismul creștin >> exprimat în contextul unor tendințe religioase, în care viața umană era înțeleasă ca un << proces judiciar >>. Această <<pastorală a fricii>> exercitată pe teren catolic și pe teren protestant a generat o adevărată <<nevroză colectivă de culpabilitate>> și a contribuit la descreștinarea Occidentului.

O religie a cărei funcție principală este dominarea și îngrădirea oricărei aspirații umane legată de sensul vieții pământești își pierde capacitatea de a deveni calea unei experiențe autentice a prezenței și iubirii lui Dumnezeu. Într-o astfel de religie totalitară, omul este marcat de sentimentul nostalgiei unor spații de evadare înstrăinându-se spiritual de expresiile concrete ale acelei religii pentru a se refugia în zona fabuloasă a memoriei culturale a lumii ori în utopia umanismului fără Dumnezeu. Umanismul renașterii occidentale a constituit o mișcare de reacție și de creație împotriva unui monopol de putere pe care Biserica medievală îl deținea asupra gândirii și asupra întregii societăți.

De aceea, în ceea ce privește aria politică, umanismul se ridică împotriva centralismului papal, afirmând autonomia statului suveran împreună cu autonomia individuală iar idealul libertății înlocuiește idealul sfințeniei.

În virtutea acestei libertăți și animate de credința într-un progres nelimitat, națiunile europei occidentale au inițiat un amplu proces de colonizare. Prin violențe, silnicii și înșelăciune au fost anexate continente întregi pentru a fi supuse unui regim colonial incompatibil cu morala creștină. Animat de ideea că este stăpânul absolut al lumii și măsura tuturor lucrurilor, omul european a devenat o prezență acaparatoare în cele mai îndepărtate zone ale planetei, impunându-și cu forța voința și mentalitățile.

"Ideea de progres a devenit paravanul ce masca prost fărădelegile unei societăți pentru care morala creștină nu mai reprezenta un mod de viață." Încreștinarea forțată s-a dovedit a fi un fenomen artificial, de suprafață, care n-a preschimbat spiritul și mentalitățile religioase ale popoarelor devenite câmp de posesiune și de misiune. "Acest mod de a face misiune și de a încreștina însemnat o nouă etapă în procesul secularizării: colonizații și încreștinații au rămas la suprafața spiritualității creștine, acceptând doar un creștinism superficial, neasimilat printr-o inițiere mistagogică naturală iar colonizatorii și încreștinătorii care au instrumentalizat Evanghelia din rațiuni economice și politice au contribuit astfel la golirea mesajului creștin de orice fior sacru."

În contextul acestei "evanghelizări", a presiunii și agresiunii venite din partea Bisericii oficiale, are loc un proces istoric complex de răsturnare a sistemului tradițional de valori, proces care primește și o tentă anticreștină atât în ceea ce privește sensul răsturnării cât și mijloacele prin care aceasta este pusă în ecuație. "Unui teocentrism artificial și totalitar i se substituie un antropocentrism pe măsură, teoretizat cu o pasiune morbidă și pus în practică chiar prin violență uneori." Se elaborează o nouă paradigmă de autonomii, de independențe și libertăți și se pune la cale constituirea unei noi societăți și a unei noi ordini sociale, bazate pe raționalitatea și pe puterea absolută a omului.

<<Creștinii fără Biserică>> se văd frustrați de totalitarismul clerical și vor elabora Declarația drepturilor omului ca expresie a revelației împotriva "Dumnezeului jandarm" al Evului mediu.

Așa se face că Biserica occidentală a provocat cultura europeană să-și asume o autonomie nelimitată în raport cu credința creștină, autonomie ce va merge până la negarea totală a lui Dumnezeu și la contestarea oricărui rol al instituției eclesiale în viața omului și a societății. Parcurgerea acestui drum, cu etapele sale atât de cunoscute și pe care le numim Renaștere, Reformă, Iluminism, Nazism, Marxism etc., a însemnat acumularea unor experiențe terifiante de ambele părți și o înstrăinare radicală a cărei vindecare se arată a fi extrem de dificilă.

Revoluția franceză a consfințit prin teroare noua gândire europeană în care rațiunea devine un înlocuitor al lui Dumnezeu iar creștinismul ajunge să fie considerat în 1793 "superstiție periculoasă" și scos în afara legii.

"Militând pentru autonomia omului și pentru despărțirea lu de Dumnezeu, umanismul a devenit sursa tragediei istoriei moderne. O tragedie care a culminat cu crimele împotriva umanității puse la cale de către ideologiile și politicile totalitare ale secolului XX, care au demonstrat că umanismul, înțeles ca libertate umană ce se revoltă împotriva lui Dumnezeu, poate deveni oricând cale de pierdere a umanității însăși." Ceea ce produce omul atunci când consideră că are o suveranitate absolută, chiar dacă este vorba de înfăptuiri spectaculoase în domeniul științei ori a civilizației materiale, poartă germenii stricăciunii și ai morții spirituale, acele înfăptuiri dovedindu-se până la urmă a fi adevărate capcane.

Rațiunea autonomă și iluminismul

Teologia scolastică admitea că Dumnezeu, identificat cu un concept rațional și definit drept Causa prima a creației, a înserat în structurile intime ale materiei capacitatea de a se reproduce pe sine însăși, natura fiind "sediul cauzelor secunde" în sensul că are de la Creatorul ei capacitatea de a-și produce substanța propriei sale existențe. Acordând un credit exagerat mecanismelor cauzalității eficiente, scolastica a impus de fapt ideea acestui tip de cauzalitate ca singura posibilă în devenirea lumii și va da naștere unor curente de gândire străine de spiritualitatea creștină ce vor culmina în iluminism. Fapt pentru care "epoca luminilor a reprezentat o etapă decisivă în agravarea procesului de secularizare a Europei atât în ceea ce privește absolutizarea rațiunii umane cât și în perspectiva înstrăinării culturii de experiența religioasă".

Eliberată de "superstițiile credinței", mintea omului începe să prelucreze autonom observațiile primite de la mediu, de la societate dezvoltând știința în toate direcțiile. Se înlocuiește însă ideea de finalitate a lumii cu cea de cauzalitate. Conform acestei ideologii în care spiritele raționaliste credeau cu naivitate, misterul lumii putea fi înfrânt pur și simplu printr-o cunoaștere științifică. Știința dobândește un asemenea prestigiu "încât a ajuns sinonimă cu cunoașterea însăși". Dar știința bazată doar pe rațiunea umană nu este cunoaștere deplină. Ea s-a despărțit de descoperirea dumnezeiască și astfel s-a pus singură la dispoziția teoriilor și filosofiilor eretice, necreștine, anticreștine.

Sfânta Scriptură afirmă limpede că rațiunea sau înțelepciunea "care nu vine de sus", care nu se întemeiază pe Rațiunea supremă și nu se raportează la ea "este pământească, animalică, demonică" (Iacob 3,15).

Operând într-o manieră simplistă după modelul subiect-obiect, filosofia iluministă a scos omul din contextul Revelației, plasându-l într-un orizont pe cât de "științific", pe atât de arid, așa cum natura și-a pierdut calitatea de creație a lui Dumnezeu și mediu transparent al lucrării energiilor Duhului Sfânt, devenind pur și simplu un perimetru al cunoașterii și al exploatării.

Cel care a teoretizat și a impus în gândirea filosofică europeană ideea unei "rațiuni autonome" a fost filosoful german Kant. Acreditând convingerea superstițioasă că omul are "puterea de a se determina de la sine însuși", adică de a se împlini și salva doar prin forțele proprii și deci de a gestiona istoria fără să fie condiționat în vreun fel de prezența lui Dumnezeu, acesta a deschis de fapt calea unui optimism pe cât de iluzoriu pe atât de nociv ale cărui consecințe dezastruoase vor fi resimțite mai ales în timpul revoluțiilor sângeroase care au traumatizat modernitatea.

Prin faptul că a redus pe Dumnezeu la o ipoteză de simplu "ideal transcendental", "un principiu regulativ al rațiunii", gânditorul german a recunoscut fenomenului religios doar un temei de natură rațională și, implicit, o funcție morală, anulând astfel posibilitatea întâlnirii omului cu Dumnezeu în comuniunea cunoașterii și a iubirii, în experiența vieții concrete. Definind iluminismul drept <<ieșirea din starea de minorat>>, adică din <<starea cea mai dăunătoare și cea mai dezonorantă dintre toate>>, Kant se pronunță ferm în favoarea unei libertăți totale în ceea ce privește <<folosirea publică a rațiunii>>, oamenii având astfel posibilitatea să depășească <<din proprie inițiativă starea de sălbăticie>>.

Pentru istoria ulterioară a culturii umane, teoreticianul "rațiunii pure" a devenit promotorul unor opțiuni metafizice și existențiale decisive. Cultura în care se va exprima "rațiunea autonomă" va sfârși prin a ucide iubirea din suflete, devenind sursă a răului și nefericirii din lume.

Consecințele iluminismului în procesul de secularizare

Postulatul unei rațiuni ce dispune de o libertate totală n-a rămas doar o simplă teorie filosofică, încă una printre atâtea altele, și nu s-a exprimat doar la nivelul unor obsesii anticlericale, al sectarismului ideologic și al scientismului simplist, ci și-a găsit aplicabilitatea practică într-o sumă de experiențe iraționale precum revoluția franceză, imperialismul napoleonian, liberalismul sălbatic, pozitivismul, nazismul și marxismul. Generații întregi de ideologi socialiști, naziști, comuniști vor lupta cu înverșunare pentru distrugerea creștinismului, fie direct, fie prin idolatrizarea unor abstracții generice precum Omul, Rațiunea, Istoria, Evoluția, Știința sau Societatea.

Toate aceste experiențe au amplificat fractura pe care iluminismul a deschis-o între creștinism și Europa, reprezentând tot atâtea etape ale procesului de secularizare. Revoluția franceză din 1789 a consfințit prin teroare noua gândire europeană în care rațiunea devine un înlocuitor al lui Dumnezeu, iar creștinismul ajunge să fie considerat câțiva ani mai târziu "superstiție periculoasă" și este scos în afara legii.

Cultul rațiunii a deschis orizonturi noi pentru cunoașterea umană, fundamentând dezvoltarea științelor pozitive, însă acest rol totalitar conferit rațiunii a contribuit la secătuirea vieții spirituale a omului modern, care se va rezuma să trăiască din ce în ce mai mult doar la un nivel orizontal, strict material, fără a se mai raporta la Dumnezeu și la eternitate.

În locul principiului ontologic formulat de către Sf. Maxim Mărturisitorul conform căruia Hristos, Dumnezeu și Om este ținta finală și măsura tuturor existențelor lumii, în conștiința europeană a triumfat principiul lui Protagoras, după care "omul este măsura tuturor lucrurilor".

Urmând logica acestui principiu, Occidentul și-a arogat o funcție ce va avea consecințe funeste pentru cultura europeană: "aceea de a voi să reducă și să omogenizeze bogăția vieții și a existenței într-o rețea de scheme formale, ancorată în autoidentitatea egoistă a subiectului egolatru".

Cu toate că ideologii "epocii luminilor" au făcut din drepturile indivizilor un adevărat cult, pentru ei aceste drepturi "nu mai decurg din religie, ci din natură". De unde și paradoxul că, pe de o parte, ființele umane câștigă mai multă importanță decât însuși Dumnezeu, dar pe de altă parte ele nu se mai disting fundamental de animale și de plante. Există astfel posibilitatea de a-i coborâ pe indivizi la nivelul de simple instrumente și de a-i manipula, chiar de a-i exploata și de a-i utiliza în scopuri personale. Reducerea persoanelor umane la statura de indivizi cu o oarecare funcție socială, de multe ori lucrativă pentru stat este și consecința teoriei predestinării din Biserica Protestantă care devine "un instrument de disciplină acționând asupra indivizilor și asupra guvernării politice". În planul realității, Biserica ieșită din Reformă era acum organul prin care cei aleși (predestinați pentru mântuire) trebuiau să domnească asupra celor respinși, fiind doar "o asociație compusă din indivizi".

Antropocentrismul arogant al filosofiei iluministe s-a exprimat printr-un individualism exacerbat care va deveni legea fundamentală a societății europene moderne. De la individul autonom al acestei ideologii, adică ființă umană dezbrăcată de orice identitate spirituală și până la "omul nou" al utopiei comuniste, maladia secularizării va produce ipostaze umane degenerate în plan moral, adevărate pericole în plan social.

Experiența dramatică a idealurilor umanismului secular a dovedit că "nu poate exista o fraternitate umană în afara vieții în Hristos și fără asumarea responsabilă a unor principii majore ale tradiției creștine".

Procesul secularizării a fost accelerat prin revoluția industrială și prin dezvoltarea tehnologiei moderne. Consecințele sociale pe care le-a avut industrializarea au fost urbanizarea și creșterea birocrației în viața socială, civilizația tehnică impunându-se ca o "apoteoză a subiectivismului, a violenței și a voinței de putere". Fenomenul urbanizării a însemnat dislocarea unor populații întregi din mediul lor natural, ruperea acestora de tradițiile lor culturale, care le-au modelat mentalitățile și le-au orientat destinul de-a lungul veacurilor.Ori, se știe că dezrădăcinarea spirituală are consecințe nefaste asupra conștiințelor, că deschide cale descreștinării și desacralizării.

Relativizarea creștinismului a avut repercusiuni majore asupra culturii și spiritualității europene, provocând apariția simptomelor indiferentismului religios ca fenomen de masă. Așa încât, odată cu închiderea "epocii luminilor", deși practicarea religiei creștine era un fapt de la sine înțeles în Europa, aceasta se petrecea deja într-o lume străină, iar în unele cazuri de-a dreptul ostilă. Acum are loc de fapt instalarea secularismului ca mod de viață în conștiința europeană, familiarizarea omului european cu acest fenomen.

Într-un astfel de context, Biserica a fost exclusă treptat din viața publică și obligată să cantoneze în sfera vieții private. Religia creștină nu mai avea nici un rol în planul vieții sociale, fiind redusă la statutul de simplă chestiune de opinie particulară. "Statul devine instituția providențială și atotputernică care va construi și va gestiona destinul <<cetățeanului>> secularizat al Europei moderne".

În această societate lipsită de experiența vieții autentice de rugăciune și slujire creștină a putut apărea "uitarea de Dumnezeu" sau chiar o "teologie a morții lui Dumnezeu".

Această concepție definită ca teologie radicală își are originea în scolastica apuseană care L-a izolat pe Dumnezeu în transcendența Sa absolută, negând posibilitatea unei comuniuni reale cu Dumnezeu prin energiile Sale necreate. Grația creată nu-i dădea omului șansa de a ajunge la Dumnezeu, ci-l izola în imanența și neputința sa. Mântuirea apărea fie ca o străduință pur umană de a se desăvârși (pelaginism), fie ca o lucrare pur divină asupra omului neputincios total (calvinism). "Astfel, transcendența L-a ucis pe Dumnezeu, deoarece L-a făcut impracticabil". Dacă transcendența L-a ucis pe Dumnezeu, contemporaneitatea teologică apuseană a căzut în cealaltă extremă, s-a orientat spre Iisus-ul istoriei, care a devenit un simplu ideolog, un etician ce a adus lumii o gândire nouă. De aceea <<moartea lui Dumnezeu>> ca sistem teologic este o consecință care nu trebuie să uimească o teologie ruptă secole de-a rândul de relația concretă cu Dumnezeu și care a declanșat paradoxul unui <<creștinism ateist>>.

Preluând afirmația lui Nietzsche, adepții teologiei radicale, ca Hamilton și Altizer, consideră că aceasta nu este o formă de ateism vulgar pentru care <<Dumnezeu nu există și nu a existat vreodată>>, ci în sensul că "astăzi Dumnezeu nu mai există" întrucât majoritatea oamenilor de astăzi trăiesc ca și cum Dumnezeu nu ar exista (etsi deus non daretur). Deși această teologie specifică protestantismului american al anilor '60 și-a dorit să fie o teologie salvatoare, a secularizării, ea vine în totală contradicție cu teologia vie a creștinătății, nefiind capabilă să aducă o înnoire spirituală autentică a mentalității moderne.

Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I considera că "profeții modernității au vrut să frângă siguranța celor puternici trimițând la moarte un Dumnezeu perceput ca un concurent". Foarte adesea omul zilei de astăzi îl resimte pe Dumnezeu ca dușmanul libertății sale potrivit dialecticii hegeliano-marxiste a stăpânului și a sclavului, potrivit tematicii freudiene a părintelui castrator, a denunțării nietzscheene a spionului ceresc. Astfel că "teologiile predestinării, disputele occidentale asupra libertății au creat solul germinativ al ateismului modern".

Ateismul se explică prin simplul fapt că Dumnezeu nu se impune nimănui și că existența Lui nu este o evidență imediată pentru toți. Construit pe negare, ateismul nu are nici un conținut metafizic propriu, nici o filosofie constructivă dar se manifestă foarte vizibil practic. "O civilizație s-a zidit conștient pe refuzul lui Dumnezeu, mai precis pe negare oricărei dependențe în raport cu metafizicul". Știința nu are nevoie de ipoteza – Dumnezeu, iar pe de altă parte, din punct de vedere moral, sau Dumnezeu nu este atotputernic, fiindcă nu suprimă răul, sau dacă nu vrea sa-l suprime, înseamnă că nu este iubire.

De aceea spune un teolog contermporan, procesul intentat lui Dumnezeu de către ateismul modern și presupus câștigat de libertatea omului implică faptul că " atotștiința și atotputernicia, concepute după categoriile noastre mult prea omenești reduc istoria și destinul fiecăruia din noi la un joc de marionete, astfel încât Dumnezeu, Care ar fi atunci singurul pe deplin liber, apar ca vinovat de tot răul din lume și, prin urmare, nu există. Omul modern se împotrivește conștient lui Dumnezeu, îl exclude din ecuația vieții sale considerând că poate să-și făurească singur destinul în această lume. Și pentru că prezența lui Dumnezeu îl agasează în momentele sale de singurătate încearcă să se ascundă în spatele ateismului "științific", uitând că "a te opune cuiva înseamnă a aduce un omagiu existenței lui". Dumnezeu nu poate fi negat și nu poate fi inventat niciodată, căci niciodată nu se poate merge spre Dumnezeu "decât plecând de la El. Adevărul ontic precede orice adevăr noetic" și se prezintă sub forma unei evidențe experimentale, printr-o relație directă cu Cel Nevăzut în dialogurile rugătoare.

Ateul, adept al scientismului sau psihologismului se străduiește în zadar să nege sau dacă nu, să-L "pipăie" pe Dumnezeu și să strige ca și Tudor Arghezi: "este!" (Psalmi), întrucât orice dovadă constrângătoare violează conștiința umană, schimbă credința în simplă cunoaștere evidentă. De aceea Dumnezeu își limitează atotputernicia, "se închide în tăcerea iubirii sale jertfelnice".

Omul care nu se angajează liber în dialogul credinței și comuniunii cu Dumnezeu, uită de Dumnezeu, iar "a uita înseamnă în primul rând a exclude din viață pe cel uitat, a înceta să trăiești cu el, a te rupe de el. Și cauza acestei uitări este faptul că omul "a întors iubirea sa, și, ca urmare, amintirea și viața sa spre altul, în primul rând spre sine însuși".

Manifestări ale secularizării

Datorită faptului că secularismul subminează în profunzime învățătura creștină despre om și despre lume, așa cum este exprimată și trăită această învățătură în viața sacramentală a bisericii, consecințele acestei maladii spirituale sunt vizibile mai ales în perspectiva antropologică. Asistăm la conturarea unei noi antropologii, ruptă din păcate de orizontul sacramental al Bisericii, în care omul își găsește cu adevărat menirea. Un teolog român contemporan este de părere că nici una din ereziile din istoria Bisericii nu a reușit să afecteze atât de grav conștiința umană și modul ei de a fi în lume așa cum a făcut-o secularismul.

Omul secularizat are o viziune diferită asupra lumii, și o anumită atitudine față de viața proprie sau a celorlalți oameni, deoarece obsesia confortului și instalarea conștientă într-o viață ce se limitează doar la nivelul satisfacțiilor materiale fac din el "o ființă deformată, mutilată spiritual". Concepția sa despre lume se întemeiază în principal pe informațiile percepției senzoriale și duce la diminuarea treptată a dimensiunii sale spirituale și la căderea în starea de "animal civilizat". Deși este general bine hrănit și îmbrăcat, acest om este dependent de consum, iar preocupările sale majore privesc mijloacele de producție, bunurile economice și confortul. Idealul său este de o banalitate înfiorătoare: dorința obsedantă de a-și asigura abundența tuturor produselor tehnice imaginabile și nevoia nevrotică de a fi "la zi" cu tot ceea ce se întâmplă în lume.

Masa strivitoare a descoperirilor științifice și invențiilor tehnice îl face incapabil de a construi o ierarhie a valorilor, sau de a întrezări vreun sens. O nemaipomenită bogăție de consum se însoțește cu o izbitoare sărăcie a sentimentului moral și religios. Aflat în culmea bogăției sale, omul nu mai știe cum să se orienteze și să se poarte. "Asemenea unui copil răsfățat cu cadouri, îngropat în bunuri, omul intră în posesia propriilor sale avuții".

Având astfel de obsesii, nu este de mirare că omul secularizat trăiește într-un orizont spiritual și cultural pe cât de confuz, pe atât de mediocru, fapt pentru care devine pueril și gregar. Pentru omul secularizat totul se reduce la ceea ce reprezintă valoare pur utilitară. Iar căutarea plăcerii îl determină să evite până și cele mai simple forme de asceză creștină. Goana omului contemporan după o fericire orientată strict orizontal, la viața pământească afectează însă viața de azi și de mâine a celorlalți oameni. De aceea pretenția de fericire a omului de azi nu poate fi susținută decât prin refuzul nostru colectiv de a înțelege prețul de foamete și sărăcie pe care popoarele din țările mai puțin dezvoltate îl plătesc pentru asta. Și dacă privim la consecințele risipei nelimitate de materie primă, trebuie să recunoaștem că starea noastră actuală de confort este menținută pe seama generațiilor viitoare.

Consecințele unei asemenea atitudini utilitariste sunt mult mai grave în plan spiritual. Secolul XX, care a văzut pentru prima oară în istoria omenirii răspândindu-se la scară planetară o civilizație care-i propune omului doar fericirea terestră și instituie ca valori supreme producția, profitul și consumul, este totodată veacul bombei atomice, al lagărelor morții, al gulagurilor și al genocidurilor. "O civilizație care se lipsește de Dumnezeu sau Îl exilează în sfera <<filosofiilor idealiste>> fără să-I acorde vreun rol în influențarea comportamentelor colective, este o civilizație care își ratează singură izvorul vieții, compensațiile pe care le acordă în schimb nu sunt decât o altă față a morții". Omul european a adus din cer, ca Prometeu, focul tehnicii, urmând sfatul șarpelui, l-a folosit abuziv pentru producerea de vehicole ce nu țin seama de om, îndepărtându-l de Dumnezeu și astfel, din lipsă de considerație față de creatorul oricărei tehnici și de Cuvântul Său, s-a nimicit precum Icar în mare.

Tehnica satisface în cea mai mare parte trebuințele omului dar, ca un revers al monedei, le suscită și le înmulțește la infinit. Omul epocii noastre este mereu mai nesatisfăcut decât omul altor epoci. Goana nebună a tuturor pentru satisfacerea trebuințelor materiale și puterea reclamei și consumului care înmulțesc în mod disperat aceste trebuințe, depărtează mereu omul de Dumnezeu, de lumea valorilor spirituale.

"Tehnica izvorâtă dintr-o rațiune autonomă, care nu vrea să știe de Dumnezeu, se aseamănă cu pomul cunoștinței binelui și răului din Paradis. Pe de o parte, ea pare să fie bună și slujește multe dintre interesele vitale ale omului, pe de altă parte, se întoarce împotriva omului cu o putere de distrugere îngrozitoare." Subordonat prin "tehno-știință și spectacol mediatic" omul prezentului este aruncat violent în mrejele lumii acesteia, care-i sufocă nostalgia după Paradis.

Fascinat de plăcerile pe care i le provoacă bunurile materiale și confortul, omul lumii de azi trăiește indiferent față de nevoile celui de lângă el, și mai ales fără perspectiva veșniciei. Prin afirmația "Dați-i omului această lume și nevoia pentru cealaltă lume va dispare" un teolog contemporan vrea să arate că principiul enunțat de Mântuitorul "unde este comoara ta, acolo este și inima ta" (Matei 6,21) are valabilitate eternă. Omul alipit cu inima de bunurile materiale uită de semeni și de sinele său profund și nu mai vede pe Creatorul lor. La vremea sa, Fericitul Augustin spunea: <<două iubiri au clădit două cetăți: iubirea de sine până la disprețul lui Dumnezeu, cetatea pământească; și iubirea lui Dumnezeu până la disprețul de sine, cetatea cerească>>.

Cufundat trupește în materie, legat prin forța gravitațională de timp și spațiu și cu duhul desprins de veșnicie, omul plictisit de lume nu-și află plăcerea în acele călătorii trudnice spre veșnicie, către ceea ce se află în lumea de dincolo. Prăpastia care există între timp și veșnicie este de netrecut pentru acesta fiindcă îi lipsește forța și capacitatea de a o trece. "Cu totul asaltat de moarte, el îi privește cu dispreț pe toți cei care-i spun: <<omul este nemuritor, este veșnic>>. Nemuritor din ce punct de vedere? Pentru ca omul să fie cu adevărat nemuritor, el trebuie să se simtă nemuritor chiar în miezul cel mai adânc al ființei sale".

Acolo unde lipsește perspectiva unui Dincolo, acolo unde pălește făgăduința fericirii veșnice ca imagine a speranței, așteptarea fericirii trebuie să se concentreze pe această viață. Aici trebuie găsit paradisul. Pentru a depăși această încremenire în prezent, omul trebuie să se știe pe sine că este veșnic. "Fără a ajunge aici, pentru el atât nemurirea cât și veșnicia vor reprezenta niște situații impuse din afară". Astfel că întreaga noastră responsabilitate rezidă în felul în care am putea reaprinde acel sentiment adormit sau am putea reînvia acea conștiință adormită. Nici ființele umane și nici <<dumnezeii transcedentali>> ai filosofiei nu sunt capabili de a face acest lucru. Este un lucru ce poate fi realizat doar de Dumnezeu, și Hristos a făcut cu adevărat acest lucru când s-a făcut om și a devenit Dumnezeu-Om. "Doar în Hristos și numai în El s-a simțit omul cu adevărat nemuritor și s-a cunoscut pe sine a fi veșnic. De aceea doar cel ce se unește în chip organic cu Hristos, Dumnezeu-Omul, cu trupul Său, Biserica, se poate simți cu adevărat nemuritor și se poate cunoaște pe sine în adevăr a fi veșnic."

Fără o angajare deplină a omului în realitatea sacramentală a Bisericii ce are în ea nevăzut dar real pe Hristos, model de Om desăvârșit, viața pământească nu are sens pentru om, iar perspectiva veșniciei îi rămâne necunoscută sau abstractă.

Modern și pragmatic, omul de astăzi este indiferent atât în ceea ce privește existența lui Dumnezeu, cât și în ceea ce privește principiile de viață ale Evangheliei. De aceea manifestă un dezinteres aproape total față de problemele religioase, făcând în schimb pasiuni pentru chestiunile politice și economice, sportive sau mondene. "Mistica de stadion și exotismul vacanțelor, fascinația jocurilor păgâne și isteria erotismului reprezintă elementele definitorii ale psihologiei omului secularizat".

Problematica religioasă nu-i mai stârnește nici un interes pentru că transcendența și valorile infinite nu-și mai găsesc un rol bine determinat nici în viziunea sa personală, nici în cea colectivă.

Dacă ne referim la miracole evocate în Sfânta Scriptură ori în istoria vieții creștine de pildă, datorită faptului că ele nu pot fi "explicate" rațional și nici nu pot fi "produse" printr-un act de voință, "omul modern" consideră că acestea nu sunt posibile sau nu există ca atare. Pentru el nu mai funcționează nici "argumentul" fricii de Judecata finală, așa cum nu este marcat nici de neliniști metafizice în fața morții. Aceasta pentru că moartea nu mai este percepută ca eveniment de natură pascală, adică de trecere în plinătatea vieții dumnezeiești. Dimpotrivă, moartea este considerată fie ca fenomen "natural", fie ca limitare arbitrară, impusă de forțe capricioase ce se află dincolo de puterile și de voința omului. De aici, faptul că omul secularizat nu se mai gândește la moarte, ci trăiește ca și când n-ar exista sau dimpotrivă, este opsedat de ea, fapt pentru care are o încredere superstițioasă în posibilitățile tehnologiilor medicale moderne de a prelungi viața peste limitele naturale.

Suprimându-și simțul natural de uimire în fața orizontului sacru, tainic și pur al creației lui Dumnezeu, el rămâne privat de darul atât de prețios al intuiției minunii. Desigur, într-o astfel de viziune, știința reprezintă unica sursă de valori și consolare, temeiul unui optimism superficial care îi motivează deciziile și eforturile, care îi dau iluzia că poate repeta pur și simplu actele creației lui Dumnezeu.

Acțiunea umană devine orizontalitate pură, ființa e tot mai confiscată de posesiune, plăcerea a devenit un scop în sine, "ducând la tehnicizarea erosului, la cultivarea unei sexualități de tip sportiv, neiradiante". Toate acestea, alături de tehnicizarea, de macanizarea vieții umane, oferă – desigur – confort, utilitate, dar și suficientă mediocritate spirituală, pierderea reperului vertical, blocarea aspirației spre ceva mai înalt. "Deși este capabil de performanțe tehnice sau științifice spectaculose , omul secularizat al Europei de astăzi este marcat la nivel spiritual , de o dificultate majora : neputința de a simți cu adevărat prezența personala și iubirea cu Dumnezeu. Iar acest handicap spiritual este consecința unei atrofieri grave a conștiinței, a vederii spirituale"

Alungarea sacrului din viața și din preocupările omului secularizat a dus la '' declinul sărbătorii" în sensul că sărbatorile tradiției creștine au fost denaturate ori înlocuite cu "sărbători" convenționale ce au un caracter strict politic, naționalist sau ludic: sarbătoarea muncii, a femeii a copilului , a constituției, a îndrăgostiților etc. Acestea denotă o ''pierdere in bună măsură sensului sacrului ,o instituire a unei spiritualități imanente, desacralizate ce oferă doar iluzia consistenței, a semnificației''.Chiar și atunci când n-au fost alungate din calendarul modernității, vechile sărbători creștine au fost golite de semnificația lor liturgică, sacră, devenind monumente banale de repaus fizic, de distracție, de muncă suplimentară in familie, ori de evadare in mijlocul naturii.

Considerând ca prezența lui Dumnezeu îi anulează libertatea, omul atins de maladia secularismului nu mai simte nevoia acestei prezențe in ceea ce priveste realizarea destinului propriu.Tocmai de aceea, acest om nu se mai roagă, simțindu-se suficient sieși, nu se mai raportează la eternitate, fiind prizonierul clipei, nu-l mai preocupă viața liturgică și sacramentală a Bisericii, pentru că nu mai simte nevoia sfințeniei.Nu mai acceptă să țină seama de voia lui Dumnezeu si de legile naturale prin care Creatorul si Proniatorul lumii conduce creația spre ținta ei finală, ci are convingerea că întreaga realitate poate fi controlată și gestionată doar pe baza unor legi elaborate de către sine.

''Se poate spune ca este vorba despre un om ce aparține unui tip antropologic diferit de ceea ce s-a ințeles multă vreme prin <<omul european>>.Acest <<om nou>> trăiește ca și când Dumnezeu n-ar exista ori se mulțumește cu o religiozitate difuză, vagă ''. Noua civilizație tehnică contribuie, intr-un fel sau altul, la configurarea unei noi forme de religie, care ar putea fi desemnată ca o ,,religie postsecularistă'', evidentă mai ales in cadrul mișcărilor meditative de origine asiatică sau in acela al ,,globalismului '' religios. Acest tip de religie postsecularistă are o configurație dublă,sincretică, întrucât include în structura ei elemente cu caracter iluministo-secularist, iar pe de altă parte, elemente religioase tradiționale. "Această formă de religiozitate este tot mai specifică orizontului experimental in care se regăsește omul din societatea modernă industrializată, in căutarea sa permanentă după răspunsul la problemele existențiale pe care și le pune.'' Pentru omul secularizat mântuirea nu mai are sensul unei restaurări ontologice în Hristos, ci devine o chestiune de relaxare, ce poate fi obținută facil, prin însușirea anumitor tehnici sau exerciții spirituale elaborate in acest scop.Astfel se explică ,,succesul'' unor secte de factură creștină sau a unor grupări neoreligioase orientale.

Deși în afara Creștinismului și a Bisericii exista înțelepciuni,tehnici si metode de viață spirituală care inlesnesc supravegherea interioară și stări de adâncă împăcare cu sine, cu cei din jur, și cu intreg cosmosul, sau chiar dobândirea de puteri paranormale, de păcate insă doar Hristos singur ne poate izbăvi. Singur,El a biruit moartea.Și numai prin credința în El putem năzui la adevărata viață, care este viața veșnică, la împărtășirea vieții dumnezeiești, a energiilor Sale necreate, la comuniunea in iubire cu El, în această viață și in cea de dincolo de moarte.

Religia nu mai este solicitată în funcția ei firească de ,,cale'' a împlinirii spirituale și a întâlnirii cu Dumnezeu, ci doar ca ,,tehnică alternativă'' pentru armonizare, dezvoltare, securizare si bunăstare, fără o raportare clară la transcendent.Fapt pentru care categoriile religiei sunt concepute preponderent după modele terestre și după criteriile de eficiență în imediat căutând succesul în afaceri, siguranța socială, armonia conjugală și fericirea necondiționată.

,,Acomodarea'' mesajului evanghelic la comoditățile omului secularizat poate fi sesizată chiar în programul misionar și liturgic al unor venerabile Biserici occidentale, care se concentrează tot mai mult pe destinul pământesc al credincioșilor ce alcătuiesc respectivele comunitați eclesiale. O astfel de atitudine este de neacceptat pentru o Biserică ce are conștiința prezenței lui Hristos în ea, de aceea Biserica lui Hristos apare astăzi divizată.

Intr-o epocă în care omul accede cu greu la realitatea transcendentală a lui Dumnezeu datorită autosuficienței progresului uman care încearcă să propună un nou umanism bazat pe o viziune pur științifică asupra lumii, imaginea dezolantă pe care o propune in zilele noastre, prin diviziunea lor, diferitele Biserici ale lui Hristos nu este decât consecința unei crude constatări :,,Biserica n-a știut de fapt să actualizeze dragosrea lui Hristos pentru om in toată plenitudinea ei deoarece în ea nu mai predomină spiritul de dragoste smerită și jertfelnică.''

De aceea un teolog contemporan considera că societatea secularizată nu ne este deci străină nouă creștinilor și trebuie să încercăm să o re-orientăm din interior.''Acest cuvânt a reorienta, trebuie luat în deplina sa accepțiune : dacă Europa Orientală trebuie să facă, intr-un fel sau altul, ucenicie laicitații, Europa Occidentală trebuie sa-și gasească, in parte grație mărturiei ortodoxe, propriul <<orient >> lăuntric .''

Responsabilitatea secularizării o poartă în primul rând creștinii înșiși, pentru faptul că se lasă ispitiți de ,,duhul vremii'' și se acomodează cu prea mare ușurință la ispitele unei lumi care acceptă să trăiască doar în planul vieții pământești. Răspunsul la întrebarea dacă omul secularizat mai păstreză urme ale unei religiozități autentice este alarmant, intrucât există semne ale unei mutații profunde în ceea ce privește însăși definiția ontologică umană.

Consecințe ale secularizării

Efectele cele mai vizibile ale secularizării se pot constata în abandonarea valorilor tradiționale.Societatea devine in acest caz mai permisivă și constrângerile sociale se relaxează.Asistăm la o completă răsturnare de valori, la instaurarea unei ierarhii artificiale și imorale, în care primatul îl are materialismul și hedonismul.

Astăzi, deja, impasul civilizației occidentale nu mai este unul teoretic.El se manifestă în agonia și absurditatea modului cotidian de viață. ,,Această civilizație a<<echilibrului groazei>>, a programelor rationale de <<fericire generala>>, a reziduurilor toxice, a consumației nesățioase, a înrobirii existenței umane de ideologiile totalitariste a ajuns să amenințe viața la scara universală.''

După o astfel de concepție, răul se reduce la partea lui secundară, singurul rău e suferința fizică.Răul moral este socotit ca o prejudecată învechită și fără rost.Aceasta înseamnă însă o completă ignorare a realității, iar efectele ei nu întârzie să confirme eroarea. Degradarea ființei umane, zădărnicia tuturor eforturilor, dezgustul de viață, înmulțirea suferințelor, deznădejdea, pesimismul și în sfârșit, pentru mulți, sinuciderea, sunt roadele acestei mentalități.

,,Lumea de azi piere și nu-și dă seama de unde-i vine pieirea.Aruncă vina pe crizele economice, sociale și politice socotindu-le ultimele și singurele cauze ale răului de care suferă, dar ignoră cauza adevărată a tuturor relelor – păcatul.''

Păcatul este un moment de discordie, de dezintegrare și de ruinare a vieții spirituale. Sufletul își pierde unitatea substanțială, pierde conștiința naturii sale creatoare, se pierde în vârtejul haotic al stărilor proprii, încetând a mai fi substanța lor. Eul este sufocat de "potopul mintal" al patimilor.

În afară de aceasta nu-i de ajuns să înțelegem răul, mai trebuie să știm și să putem, în același timp, a-l birui. Or nici știința, nici metafizica și nici o altă religie afară de creștinism nu ne poate satisface. Numai creștinismul, religia mântuirii ne poate da soluția adevărată și mijloacele necesare pentru remedierea lui.

Epoca în care trăim este una în care se manifestă mai intens și științific preocuparea față de om. Limitele acestei cercetări sunt aceleași dintotdeauna: abisurile tenebroase ale căderii, ale păcatului și ale patimilor și vârfurile sau piscurile senine ale virtuților.

Păcatele contemporane sunt aceleași cu păcatele primilor oameni după cădere. Însă, în timp ce oamenii de atunci experiau păcatul ca pe o cădere, o rupere și o înstrăinare de Izvorul vieții și de temeliile ontologice ale lumii și trăiau această stare de "sfâșiere a firii" în pocăință neîncetată și cu speranța necontenită a mântuirii, astăzi ceea ce altădată însemna o gravă abatere, accidentală a firii de la chemarea ei divină, tinde să se generalizeze și să devină normalitate, chiar o a doua natură la nivel planetar.

Această confuzie în plan moral a existenței umane se datorează "întunecării minții și a vederii omului" ce-și are rădăcina într-o confuzie în planul credinței. Omul contemporan, preocupat doar de bunăstarea în planul vieții materiale nu-L mai cunoaște pe Dumnezeu cel iubitor și nu-L mai recunoaște în chipul semenilor.

Astfel, taina persoanei umane nu mai este legată de Arhetipul ei veșnic ci este redusă în planul imanentului, psihologicului și socialului. De aceea omul suferă mai ales în Occident "un proces de depersonalizare, un proces grav care este un al doilea pas după cel al îndepărtării omului de Dumnezeu. Un fel de dedivinizare, despiritualizare, e faza a doua, aceea a îndepărtării omului de sine însuși după ce s-a îndepărtat de adevărata umanitate, cea împărtășită haric de Hristos-Domnul". Dumnezeu și copilul său-omul sunt corelativi. "Acolo unde Dumnezeu e absent, nici omul nu există."

În profunzimea tainei sale, omul nu există pentru sine și prin sine, ci prin voința Creatorului său și pentru semenii săi. Dependența de Dumnezeu – Părintele său ceresc și de semenii săi sunt cele două aspecte fundamentale ale existenței umane. "Omul nu își este nici măcar lui un centru și nu își este suficient sieși, ci se află permanent în legătură cu semenii săi îndreptându-se, prin legea iubirii, spre Dumnezeu și aceștia".

Globalizare lumii și declinul culturii

Omenirea a ajuns la o răscruce la care se confruntă cu o provocare de proporții: globalizarea întregii existențe. Fenomen total, globalizarea sau mondializarea reprezintă o gigantică mutație civilizațională care sfidează paradigmele și ierarhiile de valori de până acum vizând crearea unei "noi ordini mondiale", a unei civilizații unice și omogene.

Globalizarea reprezintă etapa cea mai recentă a modernității occidentale, cu implicații imprevizibile pentru destinul întregii umanități, în sensul că economicul invadează cu mentalitatea sa agresiv-mercantilă întregul orizont al vieții sociale și spirituale. Potrivit lui Ioan Ică jr. "instrumentul economic al globalizării este piața, iar cel ideologic cuprinde deconstructivismul, feminismul și multiculturalismul". În esență este vorba de metamorfozele finale ale procesului de secularizare.

Unul din riscurile majore ale mondializării constă în faptul că valoarea unei civilizații sau culturi este apreciată exclusiv în funcție de performanțele sale economice, calculate pe baza unui singur indicator: PIB (Produsul Intern Brut). Asistăm la un veritabil atentat asupra diversității, la o nouă încercare de realizare a omului nou, de fapt un individ dezrădăcinat, lipsit de transcendență, conformist și aservit tehno-științei și interesului economic.

Concurența globală acerbă și maniera totală de a eficientiza totul cu orice preț și doar într-o perspectivă economică au consecințe tragice asupra oamenilor simpli. În ultimă instanță, instaurarea unei economii mondiale ce se derulează doar în conformitate cu "legea pieții" însemnă declanșarea unui întreg complex de inegalități și nedreptăți sociale, în sensul că piața își creează și își impune propriul său sistem de valori care nu coincid câtuși de puțin cu valorile promovate de către Evanghelie.

Într-o societate inegală și diferit polarizată ideologic, piața devine un instrument al amplificării inegalităților. "Atunci când piața este abandonată propriei legități, ea nu prezintă considerație decât pentru lucruri, nicidecum pentru persoane, nici pentru îndatoririle de fraternitate sau de pietate și nici atât pentru raporturile umane originale, proprii comunităților personale." Piața și capitalul subordonează totul. "Pe calea de la ființă (etre) la bunăstare (bien-etre) totul devine marfă."

Conștiințele lucide ale bisericii semnalează cu adâncă îngrijorare pericolul imens pe care îl reprezintă globalizarea societății de piață. Astfel, patriarhul ecumenic Bartolomeu I spunea că "atunci când respectul pentru persoana umană ca principiu al ethosului nostru este abandonat, principiile economiei, ale puterii și ale abilității de a influența masele devin idoli care sunt venerați ca atare. Se naște astfel o lăcomie insațiabilă care duce în mod inevitabil pe cei <<avuți>> către sporirea a ceea ce posedă, fie avere, fie putere politică sau militară, fie puterea de a modela ideile și de a influența întreaga lume. În orice caz trebuie să fim conștienți că globalizarea posibilităților este justificată moral numai atunci când este însoțită de distribuirea globală a beneficiilor ce rezultă de aici."

Este evident că transformarea generalizată a cuvintelor și lucrurilor, a corpurilor și a minților, a naturii și a culturii în mărfuri, în ceea ce reprezintă de fapt caracteristica centrală a epocii noastre, plasează violența în centrul noului dispozitiv ideologic. "Vidul afectiv și intelectual ce se instalează într-o societate guvernată de ideologia unică a pieței generează o carență profundă de motivație și o plictiseală de moarte, exacerbate printr-o cultură narcisistă, unde masele de oameni se abandonează iluziei și fantasmagoriei."

Cucerită de piață, dopată de televiziune, sport sau internet, lumea globalizată trăiește în același timp un dezastru educațional și cultural global, simptom al barbariei viitorului. Cultura tradițională a societăților dispare sau se preface în spectacol și marfă, cultura umanistă este eliminată tot mai mult de tehno-știința invadatoare și transformată într-o pseudo-știință. "În locul unei transmiteri formative, cultura științifică se ultraspecializează și toate fac loc mediocrității absolute a culturii de masă și de consum vehiculată de mediile electronice contemporane."

Tăvălugul globalizării amenință în mod serios patrimoniul culturilor lumii, ceea ce înseamnă de fapt o sărăcire și o mutilare a naturii umane înseși. "Fiecare cultură reprezintă un capitol considerabil de bogăție umană. Fiecare popor are un capital de credință și de instituții ce reprezintă pentru ansamblul omenirii, o experiență de neînlocuit. Atunci când omenirea se simte amenințată de uniformizare și monotonie, ea devine conștientă de importanța valorilor diferențiale. Ar trebui să renunțăm complet la a mai încerca să înțelegem ce este omul, dacă nu recunoaștem că sutele, miile de popoare au inventat moduri originale și diferite de a fi om. Fiecare ne aduce o experiență a condiției de om diferită de a noastră. Dacă nu suntem convinși de acest lucru, nu vom reuși să ne înțelegem pe noi înșine."

Pierderea diversității culturale provocată printr-o omogenizare artificială a culturilor naționale, sau prin anumite acte de intoleranță față de așa-numitele "culturi minore" reprezintă unul dintre cele mai sumbre capitole ale modernității. Dar, deși o cultură ostilă și indiferentă, omogenizată, o cultură de consum, manipulantă, integratoare, o cutură de tip Mc Donalds încearcă să se impună, specificațiile culturale vor subzista, chiar dacă vor suferi modificări în urma agresiunii culturii worldiste.

În fața omogenizării culturale dominate de limba engleză și de internet este necesară găsirea metodelor adecvate pentru protecția comorilor spirituale și culturale ale diferitelor comunități și grupuri umane. Învățătura Bisericii confirmă faptul că Dumnezeu iubește diversitatea culturală și, prin urmare acțiunea noastră de a păstra identitățile culturale din orice regiune a lumii face parte din aplicarea practică a mărturisirii credinței creștine.

Mijloacele de comunicare în masă scurtează distanțele între persoane și culturi. Dacă odinioară civilizațiile și culturile intrau în contact în virtutea teritorialității și numai vecinătatea geografică sau expedițiile militare predispuneau la schimburi, inclusiv culturale, globalizarea economică și comunicațională din vremea noastră accelerează dialogul cultural. Însă, utilizarea mijloacelor mass-media, creează un anumit tip de relații între oamenii din diferite regiuni și un sentiment de dependență reciprocă.

Desigur, cultura mediatică își trage seva din universul cultural al emițătorului și drept urmare, mijloacele de comunicare comportă influența mentalităților și culturilor de origine. "Instituirea de raporturi de tip dominator-dominat în dialogul cultural provoacă efecte nocive asupra culturilor care nu beneficiază de un suport mediatic solid."

Televiziunea, internetul, computerul, xeroxul, banda magnetică nu sunt simbiotice cu literatura și valorile așa cum era tiparul, iar noile moduri de a dobândi, păstra și transmite informația semnalează sfârșitul unui mod de a concepe actul scrisului și lecturii. "Este evident faptul că ne aflăm la sfârșitul unui stil de existență culturală și începutul altuia. Tehnologia a oferit energia și direcția acestei schimbări culturale."

În acest nou context informațional și cultural, mulți teoreticieni culturali consideră că vechile opinii referitoare la dreptul de autor, originalitate și creativitate artistică încep să-și piardă credibilitatea și, cu timpul, vor dispărea pur și simplu. Oamenii scriu și citesc din ce în ce mai puțin, dar se uită la televizor și folosesc din ce în ce mai mult telefonul, computerul și alte mijloace electronice de comunicare; "lectura a încetat să ma fie modalitatea primordială de cunoaștere în societatea contemporană. Fapt care periclitează, fără îndoială, viața spiritului."

Întrucât televiziunea a înlocuit cartea ca sursă primordială de informare definind din ce în ce mai mult ce anume constituie astăzi informație și semnificație, "cultura occidentală a devenit din ce în ce mai mult o civilizație a imaginii, iar ochiul contemporan și-a pierdut inocența."

Televiziunea este "primul mediu cultural din întreaga istorie care prezintă realizările istorice ale trecutului ca pe un colaj de imagini, puse cap la cap, un colaj de fenomene echiimportante și simultane și transportate în sufrageriile și studiourile occidentale într-o curgere mai mult sau mai puțin continuă". Realul și imaginarul au devenit aproape imposibil de deosebit, ceea ce a generat o criză adâncă în artele contemporane. "Arta a devenit antiartă, iar dintre cultura elitistă și cultura populară a ajuns aproape imperceptibilă. Imaginea artistică este detronată de imaginea mass-media ca reproducere tehnologică. Imaginile televizate servesc din ce în ce mai mult ca parodii ale imaginii de artă."

De aceea criticii postmodernismului nu se mai declară surprinși de faptul că relația artistului cu istoria s-a schimbat, că în era televiziunii de masă s-a format un atașament față de suprafață și nu față de rădăcini, față de colaj și nu față de profunzimi, față de imaginile suprapuse și nu față de suprafețele prelucrate, față de o percepție a timpului și a spațiului slăbită și nu față de un artefact cultural solid obținut.

Dominația noilor tehnici de comunicare și de manipulare a imaginii și tot arsenalul culturii mediatice face ca raportul cu celălalt și experiența decisivă a alterității să devină din ce în ce mai abstracte. Deși au capacitatea tehnică de a poseda vizual aproape totul, oamenii sunt lipsiți de bucuria privirii personale, a contemplării și meditației. "Afectivitatea se transformă în isterie, iar realitatea este subminată de iluzoriu. Într-un climat social în care absența vieții spirituale autentice este compensată prin exacerbarea senzațiilor brute, nu este de mirare că incultura, violența și maladiile mentale devin atât de <<normale>> încât aproape nu mai stârnesc îngrijorări".

Un teolog român contemporan consideră că tragedia culturii omenirii și a lumii contemporane provine dintr-o înțelegere greșită a sensului culturii umane. Atunci când este orientată strict orizontal și îl consideră pe om plenar prin el însuși, cultura devine autonomă.

Una dintre caracteristicile culturii autonome constă în tendința ei de a izola religia în sfera vieții interioare a omului, prin faptul că îl elimină pe Dumnezeu din creație. Dumnezeu nu mai este prezent în sfera obiectivă a vieții sociale, ci se restrânge la dimensiunea vieții interioare sau subiective a omului. Locul religiei în viața publică sau obiectivă a fost luat de știință, ca normă de cunoaștere, adoptată la toată lumea. Dihotomia dintre domeniul public și cel privat rămâne fundamentală pentru cultura autonomă.

O altă tendință majoră a culturii autonome constă în faptul de a-l determina pe om să nu mai țină seama de legile lui Dumnezeu, ci să impună realității legile lui proprii. Din momentul în care omul se așează în locul lui Dumnezeu pe pământ și se consideră ca un stăpân absolut al lumii, uitând că nu el este cel ce a creat lumea, atunci caută să o modeleze după bunul său plac. Dar a căuta să impui realității zidite de Dumnezeu alte legi decât cele firești nu însemnă decât să intri în conflict cu realitatea în mijlocul căreia trăiești, dând naștere la consecințe extrem de grave pentru om și pentru întreaga lume.

Un duhovnic contemporan considera că "tot ce cultivă omul este cultură. Cultură smintită sau bună, dar este cultură" și că numai Dumnezeu este împlinirea autentică a tuturor aspirațiilor omenești. Dumnezeu Care a făcut pe om, care știe ce este în om, pentru ce este făcut, este cel care ne cunoaște și care ne poate da împlinirea pe care o căutăm.

Cultura teonomă, adică cultura și spiritualitatea ortodoxă, consideră că taina omului nu rezidă în el însuși ci în Dumnezeu, întrucât omul este creat după chipul lui Dumnezeu. "De aceea omul de poate împlini doar în măsura în care păstrează legătura spirituală cu Arhetipul său, cu Hristos-Dumnezeu."

Temeiul creștin al culturii vine din faptul că Dumnezeu a făcut omul ca pe un ogor propice și destinat rodirii semințelor Sale. "Dumnezeu este semănătorul prin excelență. El seamănă cuvinte, prin cuvânt înțelegând întruparea gândului întru făptuire. Ploaia Duhului Sfânt le face să înflorească și să rodească… Drumul acesta dintre însămânțarea ontologică și rodirea eshatologică îl poate parcurge omenirea prin cultura liturgică."

Criza modernității și dilemele morale ale societății contemporane

În această etapă a istoriei sale umanitatea este marcată de o criză profundă și generalizată, de conștiință, de identitate, de sens al vieții, adică o criză de natură spirituală care atinge însăși definiția ontologică a naturii umane. Fenomenul este cu atât mai primejdios cu cât sentimentul existenței și gravității acesteia s-a banalizat În conștiința omului contemporan, privat parcă de capacitatea sa interioară naturală de a sesiza gravitatea stării în care se află și ignorând cauzele profunde care întrețin și amplifică această criză.

Cuvântul "criză" însemna în greaca veche o situație militară sau medicală decisivă, în care e vorba de viață și de moarte. Mai târziu, cuvântul a căpătat sensul mai larg de sfârșit de epocă, legându-se de întrebarea încotro mergem, către un timp al progresului sau către unul al decăderii. Se pot distinge trei momente în această noțiune "epocală" de criză: în primul rând, criza se referă la o situație de răscruce, apoi e vorba de o situație în care e în joc ceva foarte important, în care e vorba de "viață și de moarte". În cele din urmă criza este o situație de bivalență, de neclaritate și incertitudine, unde totul depinde de puterea de a o distinge și a judeca lucrurile și evoluția lor.

Vremurile pe care le trăim sunt din acest punct de vedere vremuri de criză, iar a rămâne surd și orb, a nega greutățile sau a le nesocoti din frică sau revoltă nu ajută nici în crizele existențiale personale, nici în cele sociale. "Criza moral-spirituală a cetățeanului Europei contemporane trebuie văzută în perspectiva pe care o întreține secularismul, adică una din provocările majore cu care se confruntă spiritualitatea creștină la intrarea în mileniul III.

Cauza acestei tragedii a omului contemporan o constituie antropologia greșită de la care se pornește în explicarea tainei umane, din perspectiva originii și finalității sale. Nu s-a înțeles că omul este o ființă naturală, însă, în același timp și într-un anumit sens și supranaturală, coruptă și fără har, dar având un scop supranatural.

Tăindu-i-se legătura cu Dumnezeu și redus la propriile lui forțe naturale, omul a devenit robul nevoilor și plăcerilor. Lipsit de suportul spiritual al religiei; nimic nu-l poate apăra împotriva haosului. Umanismul antropocentric nu sfârșește cum s-ar crede printr-o afirmare a omului ci printr-o negare a lui. Convingerea noastră este că singură antropologia creștină are puterea de a aduce liniștea atât de mult căutată, pentru om și pentru lume, liniște izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu și împărtășită lumii prin om.

Într-o abundență de antropologii și psihologii, soluția teologică întregește toate celelalte elemente ale discursului antropologic și aceasta la un mod ontologic, profund și optimist, într-o vreme în care datorită egocentrismului luciferic, recursul la cuvintele inspirate ale adevăraților Părinți duhovnicești pare inoportun, perimat și anacronic.

Criza pe care o invocăm astăzi în mod curent nu pare să fie decât ultima fază a ceea ce am putea numi <<criza modernității>> avându-și rădăcinile spirituale în umanismul prost al Renașterii. "Criza actuală este cu atât mai profundă și mai primejdioasă cu cât pare să se fi banalizat în conștiința noastră curentă. Vorbim despre criză dar nu mai avem adevăratul sentiment al gravității situației. Iar adesea ignorăm cauzele adânci și bâjbâim năuci pe la superficiile ei. Fără a ne da seama, crezând că ne luptăm cu criza, nu facem decât să o hrănim, asemenea bolnavului care, necunoscându-și natura bolii și tratându-o anapoda este păscut de moarte."

Lumea de azi nu pare să conștientizeze cu adevărat decât aspectele derivate și exterioare ale crizei în care trăiește. Se vorbește mult prea des de criză politică, de criză economică, de criză socială dar din ce în ce mai rar de criză morală sau spirituală. Cel mult se invocă o vagă criză a culturii, dar cultura așa cum este înțeleasă astăzi, ne apare ea însăși despiritualizată și dezeticizată. "Adevărata criză de fond e cea moral-spirituală: nu cea a înfăptuirilor omului, ci acea a omului însuși. Ctiza modernă este tot una cu dez-dumnezeirea lumii, ieșirea din criză nu poate să însemne în consecință decât opțiunea moral-spirituală a <<omului recent>> pentru începutul unei noi în-dumnezeiri."

Ideea de criză în antropologie reprezintă un fenomen foarte complex care, privit mai îndeaproape este de fapt o problemă a omului contemporan din societatea apusenă consumeristă. În primul rând, criza Occidentului este criza libertății care-l bulversează pe om făcând din el un simplu individ în căutarea sensului existențial.

Omul a pierdut adevărata libertate în căderea sa de la Dumnezeu. Creștinii ar trebui să cunoască mai bine decât alții că, de fapt, în lumea aceasta înrobită păcatului și morții nimeni nu a putut defini niciodată esența libertății devenită idol, nu a putut să descrie acea "împărăție a libertății" pentru atingerea căreia se duce lupta care definește istoria umană.

Această criză a libertății se resimte în comunitate și putem vorbi despre <<criza comunității>> sau a unității oamenilor. În ciuda creșterii mijloacelor de comunicare, oamenii nu au găsit nici până astăzi o adevărată unitate. Unitatea pe care umanitatea actuală a descoperit-o și care a constituit de fapt surogatul comuniunii se poate reda semantic prin două cuvinte: sistem și sumă. Mai precis, explicația este următoarea: sistemul presupune o idee universală care se concretizează în diversele forme ale totalitarismului și ale colectivității. Sistemul sacrifică viața particulară pentru <<bunuri superioare>>, care ar privi întreaga comunitate. Omul este deci neglijat în favoarea colectivității.

A doua expresie care redă criza umană este cea de sumă. Se înțelege prin aceasta o împreună locuire fără legătură între ele a lucrurilor importante și neimportante, a conexiunilor și contradicțiilor. Aceasta se realizează în diversele forme ale pluralismului prin care viața comunitară a omului este distrusă. Oamenii apar astfel ca individualități adiționale una după alta, fără legături între ele, căci totul este "egal", totul este tolerat însă nimic nu mai este luat în serios. Acest termen desemnează societatea capitalistă în care omul are în primul rând valoare doar ca forță de muncă și abia ulterior este considerat în demnitatea lui. Noțiunea de "sistem" este proprie societății socialiste și totalitariste în care omul este înglobat într-un complex de viață dictat de sus și impus prin mijloace coercitive. De fapt, domeniile fundamentale în care se prezintă criza actuală sunt trei: libertatea (raportarea la individ), comuniunea cu ceilalți și cu natura și legătura cu absolutul.

Libertatea e prezentă în inima omului, ea pare inseparabilă de orice conștientizare a valorii vieții proprii. S-ar putea spune că experiența umană originară se confundă cu cea a libertății. "A fi înseamnă nu numai a ocupa un loc în spațiu și timp ci mai ales a te integra conștient și armonios în planul existenței. Această integrare nu e automată ci reflexivă și voluntară. Dintre toate ființele universului, omul singur are privilegiul excepțional și gloria tragică de a-și alege modul existenței."

Omul își este deci propriul făuritor al vieții de aici și a celei veșnice. El alege să trăiască în orizontul credinței și al binecuvântării dumnezeiești sau în cel al unei false libertăți, al egoismului și însingurării. În acelați timp – și în această contradicție zace întreaga tragedie a libertății – modernitatea pe care o trăim subliniază faptul că omul este condiționat, că el este determinat. Fără a mai vorbi de ideologiile totalitare ce reduc omul la relațiile de producție sau la conflicte de rasă iar libertatea la conștiința pe care ar putea-o avea o locomotivă de a se află pe șinele ei, un pozitivism multiform insistă asupra condiționării totale a omului de către zestrea sa genetică, de datele biologiei sale, de jocul pulsiunilor, de stratificarea inconștientului, de mediul familial, cultural, de interiorizarea structurilor educației.

Continuând reflecția pe această linie, Olivier Clement intuiește pericolul unei false libertăți: "Fiindcă suntem determinați, puem face ce dorim, ne putem lăsa în voia pulsiunilor și condiționărilor proprii. Libertatea libertară refuză orice ordine preexistentă, nu face decât ceea ce corespunde dorinței momentului. E formula devenită atât de uzuală, fac ce vreau fiindcă așa vreau. Dar satisfacerea pulsiunilor nu înseamnă oare că, refuzând o sclavie venită din exterior omul devine sclavul lui însuși? Sub steagul libertății astfel <<cucerite>> se ivesc noi servituți. Căci eul se fărâmițează și se contrazice în strâmta cușcă de oglinzi a narcisismului."

În fața "deviației mortale a libertății libertare" omul trebuie să înțeleagă că Hristos, Dumnezeu-Omul este eliberatorul său și Cel care-l conduce pe calea sfințeniei prin folosirea responsabilă și eficientă a libertății. Prin Botez, Hristos devine interior omului și nu-l constrânge din exterior ci-l îndeamnă să meargă pe calea credinței la iubirea de Dumnezeu și de semeni. "În libertatea regală a credinței, omul descoperă că Cel Răstignit este de acum înainte Înviatul Care îl învie."

O altă față a crizei umanității o constituie superficialitatea și utilitarismul relațiilor între oameni care devin simpli roboți într-o societate supratehnicizată și orbită de idolul profitul. Pericolul depersonalizării este unul continuu într-o astfel de societate, de aceea se impune în primul rând conștientizarea demnității inalienabile a fiecărei persoane, de demnitate ce nu necesită recunoaștere din partea vreunei instanțe lumești, dar nici nu este permis să fie contestată. Această cunoaștere presupune că persoana umană transcende toate structurile statale și sociale și prin aceasta, în cele din urmă nu admite să fie anihilată de nici una din cele două instanțe. Șansa de a ieși din această criză a umanității constă în redescoperirea unei unități de sens a omului care să nu ducă nici la colectivism, nici la individualism.

Gândind la unicitatea persoanei și la lucrarea personală a lui Dumnezeu cu fiecare, un filosof englez contemporan făcea următoarea remarcă: " Când descoperi că dorești să transformi pe copiii tăi, pe elevii tăi sau pe aproapele tău în oameni exact ca și tine, adu-ți aminte că probabil Dumnezeu nu a intenționat ca să fie așa. Pe de altă parte, când ești ispitit să nu-ți pese de necazurile altcuiva pentru că <<nu te privesc>> adu-ți aminte că, deși el este diferit de tine, el face parte din același organism. Dacă uiți că el aparține aceluiași organism cu tine, vei deveni un individualist. Dacă uiți că el este un organ diferit de tine, vei deveni un totalitarist." Ortodoxia subliniază valoarea unică și ireductibilă a fiecărei persoane umane chemată de Dumnezeu să stea în acel "dialog etern al iubirii" cu Persoanele Sfintei Treimi.

Răul pe care oamenii îl fac altora nu este abstract ci atinge uneori mijloacele lor de existență, are consecințe grave pentru demnitatea și libertatea lor, pentru modul lor de a gândi și trăi. Problemele umane, personale sau comune, chiar cele mai mici, nu sunt derizorii. Orice formă de violență și de degradare a demnității omului trebuie să fie identificată și vindecată. Aceasta face parte din corectitudinea morală și responsabilă preotului și terapia Bisericii. "Dumnezeu nu numai că iubește omul, ci mai mult, în poartă de grijă, intervine în favoarea lui, îl apără și îl mângâie."

Într-o lume strivită de diferitele ideologii, ce trăiește într-o nouă idolatrie datorată valorilor materiale de care se leagă, într-o lume în care diverse fenomene religioase și parareligioase, exploatând drama existențială a omului de azi, străbat "marea și uscatul pentru a face un prozelit" (Matei 23,15), Biserica Ortodoxă își urmează cu credincioșie tradiția și propune cu smerenie cuviința și bucuria inimii, prin teologia și evlavia ei, cuvântul iubirii. "În fața absurdului și nebuniilor realității antropocentrice contemporane, iubirea este propovăduită ca fiind <<binele, care mai presus de orice bine, conține toate>>, rezumatul și elementul component al întregii vieți creștine."

Cap.III Responsabilitate și demnitate în pastorația creștină de astăzi

Conduita morală și viață duhovnicească a preotului

În această etapă a istoriei, în care umanitatea este marcată de o profundă criză existențială, în care domnește indiferența față de Dumnezeu, obsesia confortului și a bunăstării materiale și în care mântuirea este negociată prin consultarea ofertelor pseudoreligioase, preotul este chemat să vestească bunătățile nepieritoare din împărăția Sfintei Treimi.

Preotul este "apostolul" lui Hristos în orice vreme. El vestește, ca odinioară Aposolii iubirea nemărginită a lui Dumnezeu față de oameni arătată prin Iisus Hristos. Este cel care amintește oamenilor de marele dar pe care Dumnezeu l-a făcut oamenilor, înomenirea Fiului Său și de invitația pe care Hristos a făcut-o tuturor de a cina împreună cu El în împărăția Tatălui Său. El trebui să proclame neîncetat această milostivire a lui Dumnezeu și să întrețină în sufletul credincioșilor din vremea sa dorul după Dumnezeu.

Societatea contemporană distrofiată spiritual prin secularizare și confuzie ideologică și axiologică nu constituie un mediu care să promoveze învățătura și spiritualitatea desăvârșită a Bisericii.

Cu toate acestea, preotul însuflețit de conștiința misiunii și demnității sale de iconom al lui Hristos, face cunoscut omului contemporan glasul Celui care este prezent în Biserica Sa și conduce în deplină libertate pe fiecare om la îndeplinirea vocației sale, la sfințenie. Preotul de azi nu trebuie să uite că “Hristos ieri și azi și în veci este același”(Evrei 13,8).

Acestuia slujește preotul prin întreaga sa viață personală și comunitară. De aceea exemplul vieții sale morale și spirituale este predica cea vie care scoate din amorțire sufletul robit de plăcere al omului contemporan. De felul în care își înțelege misiunea sa preoțească și o arată prin faptele iubirii ține succesul pastorației sale și în ultimă instanță mântuirea lui și a credincioșilor.

Conștient de bogăția darurilor pe care le aduce preoția lui Hristos perpetuată în preoția bisericească și cunoscând din experiență personală frumusețea lor, Sf. Simeon al Tesalonicului scoate în evidență necesitatea preoției pentru mântuire și responsabilitatea celor care au primit acest dar. "Noi preoții, zice el, suntem mântuitorii și ziditorii de suflete, povățuitori către lumină, către cer, către viață, nouă ne-a dat Dumnezeu ca să avem pe pământ puterea Lui.

Pentru Sfinții Părinți, în general sublimitatea preoției derivă din caracterul ei sacramental, de taină prin care se lucrează mântuirea oamenilor. De aceea scrierile lor referitoare la preoție nu sunt simple figuri de stil ci convingeri adânci despre măreția și responsabilitatea acesteia, despre temeiul ei dogmatic. Astfel, aspectul pastoral rezultat din ea n-ar avea nici o putere.

Importanța acestei Taine și slujiri constă în nedespărțita legătură cu Sfânta Treime. De aici și responsabilitatea și fiorul pe care îl încearcă fiecare slujitor al vocației. Îndemnul la sfințenie adresat mereu de Părinții Bisericii purtătorilor harului hirotoniei este un îndemn legat de această fundamentare sacramentală: “Înstrăinarea de sfințenie este înstrăinarea de fundamentul Sfintelor Taine, este înstrăinarea de înțelesul autentic al lor. Sfințenia vieții preotului este într-o strânsă legătură cu înțelesul și cunoașterea puterii acestei Sfinte Taine.”

Este drept că Părinții nu condiționează eficacitatea Tainelor de vrenicia preotului, dar este tot așa de adevărat că Părinții erau conștienți că sfințenia vieții preotului polarizează și fructifică în mod simțitor roadele preoției în mădularele Bisericii, dinamizează această fructificare în comunitatea credincioșilor. Trăsăturile negative din viața preotului sunt aspru evaluate de credincioși și atrag o oarecare slăbire a încrederii lor în cuvintele pe care le propovăduiește. De aceea și Mântuitorul avertizează categoric pe cei care sunt pricină de sminteală pentru cei mai mici în credință (cf. Marcu 9,42). Conduita morală a preotului este strâns legată de viața lui duhovnicească sau mai bine spus aceasta din urmă constituie izvorul celei dintâi; întrucât Spiritualitatea ortodoxă nu fragmentează existența umană ci caută să o privească în integralitatea ei, susținând că rădăcina ei se află în comuniunea cu Dumnezeu.

Priceperea, talentul, îndemânarea pot să asigure succesul în orice slujire omenească însă nu-l pot asigura singure în preoție. Preoția este mai întâi slujire cu sufletul, este atitudine interioară, este convingere, o mărturisire, dedicare cu totul misiunii: “În aceasta, calitățile fizice și intelectuale ale preotului nu pot să înlocuiască pe cele morale. Dimpotrivă, calitățile morale se cer în mod obligatoriu și necondiționat oricâte ar fi celelalte însușiri ale preotului.”

În misiunea lui, preotul este nu numai un liturghisitor, un propovăduitor și tâlcuitor al cuvântului lui Dumnezeu, ci și un îndrumător de conștiințe, un educator în înțelesul cel mai cuprinzător al cuvântului. O conduită bună nu se învață însă niciodată doar ca un principiu teoretic ci se alimentează din puterea exemplului și nu doar cel de o dată, ca o demonstrație, ci acela permanent ca o deprindere, ca o concepție, ca mod de viață personal.

De aceea întreaga viață a preotului este o predică vie pentru credincioși. “Atunci ești un învățător desăvârșit, arată Sf. Ioan Gură de Aur, când și prin cele ce faci și prin cele ce înveți duci pe ucenicii tăi, pe credincioși, la viața fericită pe care a poruncit-o Hristos.”

El nu trăiește viața unui om din vremea noastră care se bucură de ea ca de o clipă ci trăiește viața unui apostol, trimis de Hristos încă de acum două mii de ani să învețe lumea, să o îndrepteze, să o lumineze, să o mântuiască. "A fi preot înseamnă a fi bun slujitor la sfantul altar, dar și destoinic păstor de suflete prin cuvântul și conduita sa morală demnă."

Iar preotul ca propovăduitor al învățăturii Mântuitorului, deci conștient de sublimitatea misiunii sale, trebuie să fie la rândul său pildă de viață și purtare morală pentru credincioși. Cuvintele Mântuitorului: "Voi sunteți lumina lumii"(Matei 5,15) privesc îndeosebi pe slujitorii sf. altare. "Lumina" de care este vorba în textul Sf. Scripturi nu însemană numai știință ci mai ales pilda vieții care luminează și prinde în suflet mai repede și mai adânc decât știința".

Dar pentru a desfința contradicția dintre cuvânt și faptă, pricină de grave sminteli pentru păstoriți, se cere preotului, mai întâi o nemăsurată bărbăție în înfruntarea patimilor, care, nutrite de slava deșartă caută să-i degradeze viața morală, cu urmări dezastruoase asupra păstoriților.

Însă preotului nu-i este de ajuns să se ferească de patimi, căci cel căruia i s-a încredințat păstorirea credincioșilor nu trebuie numai să nu fie rău, ci trebuie să strălucească și în bine, în viață tot mai virtuoasă. Virtuțile sunt cele care restaurează persoana umană în armonia și unitatea ei. "Faptul că ele apar ca niște contrarii ale patimilor dovedește că dobândirea lor este echivalentă cu recuperarea acelei energii vitale cu care suntem dăruiți întru creșterea duhovnicească, și care, prin patimi, este totdeauna deviată spre acte distructive și autodistructive."

Ca părinte spiritual, învățător și sfințitor al păstoriților săi, preotul trebuie ca mai întâi să ajungă el însuși "pnevmatikos"(duhovnicesc) după cuvintele Sf. Simeon Noul Teolog: <<Cel nenăscut încă nu poate naște fii duhovnicești>>. Dar pentru a fi la această măsură duhovnicească trebuie vindecat dezacordul dintre funcția axiologică a inimii și funcția gnoseologică a minții. Inima iluminată de minte și mintea călăuzită de iubirea celor dumnezeiești se deschid duhului și arată că <<paternitatea spirituală>> nu este un minister doar doctrinar ci al vieții și al ființei. Echilibrul și armonia dintre fondul lăuntric și manifestările exterioare fac pe omul de fond și asigură succesul preoției.

Preotul, împuternicit de cel căruia trebuie să-I aducă închinare "în duh și adevăr"(Ioan 4, 24), trebuie să aibă o profundă trăire lăuntrică. Iar o viață spirituală intensă se manifestă prin tendința de interiorizare, înclinarea spre meditație și contemplație, spre tăcere și isihie.

Rugăciunea necontenită și stăruitoare îl ferește pe preot de formalism liturgic și îl ajută să se desăprindă de preocupările și de grijile pământești pentru a se alipi numai de Dumnezeu. Când preotul va vedea în rugăciune nu numai o datorie impusă de menirea sa ci o nevoie sufletească adânc și permanent simțită așa cum trupul simte nevoia de hrană zilnică, atunci va putea spune împreună cu Sf. Apostol Pavel: "Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine"(Galateni 2,20).

Înarmat cu trezvia duhovnicească, preotul este pregătit să urce cu încredere pe drumul îndumnezeirii pentru că îi stau deschise porțile virtuților, iar trăind în duhul rugăciunii lui Iisus, adevăratul preot ajunge ca în fața sfântului altar, la sfântul potir, să vadă cu ochii credinței pe însuși Domnul și Mântuitorul Hristos.

În epistola către ucenicul său Timotei, Sf. Apostol Pavel, în slujirea căruia S-a ca la nimeni altul ce înseamnă preoția și răspunderile ei conturează chipul moral al fiecărui preot în: "Se cuvine însă preotului să fie fără de prihană, bărbat al unei singure femei, treaz, cuminte, cuviincios, primitor de străini, destoinic să învețe pe alții, nebețiv, nedeprins să bată, neagonisitor de câștig urât ci blând, pașnic, neiubitor de argint, bun chivernisitor al casei lui…"(3,2-4).

După cum reiese din această caracterizare paulină, fiecărui slujitor al Bisericii i se cere să fie "fără prihană", adică să aibă o purtare deasupra oricărei bănuieli, care nu oferă nici o pricină de critică sau de sminteală. Prin acest cuvânt spune Sf. Ioan Gură de Aur, a vorbit despre toate virtuțile deodată. Astfel că dacă cineva cunoaște că a săvârșit unele păcate, nu face bine dacă dorește acest lucru de la care, prin faptele sale s-a exclus. Un asemenea om nu se cuvine să cârmuiască ci să fie cârmuit. Cel ce cârmuiește trebuie să fie mai strălucitor decât orice luminător și să ducă o astfel de viață neprihănită încât toți să poată privi la ei ca la o predică vie.

Pentru a se bucura de încrederea enoriașilor săi, preotul trebuie să dea pildă prin propria sa familie, <<căci cine ar crede că cel ce n-a supus pe fiul său, va putea să aducă la ascultare pe cel străin?>>. Familia preotului, acea mică parohie în care el deprinde acele mijloace pastorale care fac o slujire bisericească rodnică, constituie totodată un sprijin al lui. De aceea scopul propovăduirii sale este compromis atunci când preotul nu are în ajutorul său o familie reușită.

Preotul este îndatorat a-și rândui viața și comportarea încât, "să fie cucernic, dar lipsit de mândrie, temut dar iubit, autoritar dar popular, drept dar larg la suflet, smerit dar nu slugarnic, aspru dar înțelegător". Așadar nimeni nu va putea înțelege și vesti cuvântul lui Dumnezeu, fără să-l aplice întâi vieții lui, fără să-l împlinească.

Cuvîntul reprezintă în slujirea preoțească un mijloc important de propovăduire. Harisma cuvântului cu putere de influențare, darul sfatului, sunt expresii ale înaltei viețuiri interioare a preotului și a darurilor duhovnicești de care el s-a învrednicit. "Vorbirea lui despre Dumnezeu nu este o simplă recitare sau repetare mecanică a unor texte scripturistice sau patristice, ci este îmbrăcarea acestora în experiența sa duhovnicească atât de înaltă." Toate aceste cuvinte sunt trecute în mintea sa, prin inima sa, prin viața sa, sunt pătrunse de sufletul și dragostea lui. De aici și puterea lor de a influența viețile altora, de a le schimba în bine, de a le întoarce chiar și numai prin cuvânt în Logosul divin.

"Vorbirea preotului creștin este o predică despre Cel atotputernic și iubitor, o poezie despre viața noastră în Hristos, un cântec asemenea cântării liturgice despre bucuria întâlnirii cu Domnul." Predica și vorbirea preotului au o mare însemnătate în lucrarea sa pastorală. Sf. Ioan Gură de Aur spune că predica a apărut atunci când a dispărut harisma învierii din morți. De aceea predica bisericească trebuie să subplinească prin valoarea ei funcția acestei harisme și biserica a cunoscut dintotdeauna mari predicatori care, prin cuvintele lor, au convertit nu doar sufletele izolate ci adeseori doar popoarele. Pentru a micșora disproporția dintre harisma învierii din morți și predică, preotul creștin își pregătește cuvântările sale prin meditație și rugăciune, asemenea taumaturgilor de altădată, care înainte de o lucrare sfântă, cereau insistent ajutorul lui Dumnezeu și invocau puterea lui.

Vorbirea preotului adevărat ca de altfel și prezența lui aduce pace și deschide drumul spre faptă. Nu se potrivește cu vorbirea lui clevetirea, ironia, osândirea, certarea sau mustrarea fără măsură. De aceea spune Sf. Ioan Gură de Aur "cel mai minunat mijloc de predicare nu-i numai mustrarea ci și sfatul și mângâierea. Așa a poruncit și Pavel: <<Mustră , ceartă, mângâie>>. Dacă mângâi mereu, îi faci pe ascultătorii tăi trândavi. Dacă cerți neîncetat îi faci îndărătnici. Că neputând îndura povara unor neîncetate mustrări, fug îndată. De aceea trebuie ca predica să fie așa: când să mustre, când să mângâie."

Știind că la judecata de apoi va trebui ca fiecare om să dea socoteală nu doar pentru fapte ci și pentru cuvintele și gândurile sale, preotul se poartă cu deosebită responsabilitate față de acest instrument care este cuvântul. El știe mai bine decât oricine că un cuvânt rău poate trimite un suflet în ghearele disperării și ale morții sufletești ba chiar și trupești, după cum un cuvânt spus cu dragoste și sinceritate poate întoarce un suflet zbuciumat și deznădăjduit de la moarte la viață. De aceea spune Sf. Ioan Gură de Aur: "Dumnezeu n-a pogorât îngeri din cer ca să-i pună predicatori oamenilor, ca să nu dea niște canoane cu neputință de îndeplinit, din pricină că îngerii depășesc firea omenească și slăbiciunea omenească, ci a pus predicatori și preoți oameni muritori, oameni cu slăbiciuni, pentru ca fiind supuși acelorași legi și predicatorul și ascultătorul, predicatorul să nu dea frâu liber limbii, să nu-și îngăduie să osândească depășind măsura."

Preotul este și el om ca toți oamenii. Ca și arhiereii Vechiului Testament,el este "luat dintre oameni și pentru oameni în cele ce-l privesc pe Dumnezeu"(Evrei 5,1). Și el este cu slăbiciuni omenești ca să poată fi îngăduitor și înțelegător față de neputințele credincioșilor săi. Și e dator să aducă rugăciune și pentru păcatele sale proprii, nu numai pentru ale credincioșilor.

Având o conștiință fină asupra exigențelor slujirii predicatoriale pe de o parte și a neputințelor omenești pe de altă parte, Sf. Ioan Gură de Aur spune: "nu sufăr atât când sunt mustrat de alții cât sufăr când mustru pe alții pentru păcatele de care sunt vinovat și eu" și concluzionează: "Conștiința îl mustră de îndată pe predicator, când acesta, cu toate că are însărcinarea de a învăța pe alții, cade în aceleași păcate ca și ucenicii săi, când împreună au nevoie de aceleași mustrări. Asta face ca durerea predicatorului să fie mai mare decât a ascultătorilor".

Puterea cuvântului preotului constă în aceea că el nu se propovăduiește pe sine, ci Evanghelia lui Hristos Căruia îi slujește, el proclamă în lume Evanghelia mântuirii. El încearcă să-și înduhovnicească viața, iar aceasta începe cu limbajul și faptele sale. Tăcerea lui este expresia înaltei sale vieți interioare, a luptei sale de a nu întrerupe dialogul său cu Părintele său ceresc de dragul sau din cauza împrăștierii lumii. El este într-adevăr prieten cu toți, este părintele tuturor, dar în același timp, în desele și lungile sale momente de rugăciune și de meditație, el este absorbit de relația sa cu Dumnezeu.

Persoana preotului și persoana credinciosului, responsabilizare reciprocă

Pe cât de mare este cinstea și puterea preotuluide om sfințit și sfințitor, cap și părinte al comunității creștine, pe atât de mare este și răspunderea lui înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor pentru împlinirea cu scumpătate a datoriilor lui. De aceea întreaga sa viață personală stă sub semnul slujirii și responsabilității. Și responsabilitatea lui crește întrucât slujirea sa pregătește pe oameni pentru viața veșnică, pentru întâlnirea cu Dumnezeu și mai ales, datorită faptului că fiecare credincios este o persoană unică, de valoare eternă, mai importantă decât toate lucrurile lumii acesteia (cf. Matei 16,26).

Trebuie precizat că Sfinții Părinți au folosit termenul "prosopon"(persoana) mai întâi la cele trei ipostasuri ale Sfintei Treimi. După un îndelungat timp, cuvântul a ajuns să se refere și la omul creat după chipul personal al lui Dumnezeu, însemnând în cazul acesta nu doar masca pe care actorii antici și-o puneau pe față ci anume ceea ce îl afce pe acel cineva să devină o adevărată ființă umană.

O "persoană", conform învățăturilor Sf. Ioan Damaschin, este "cea care, prin rațiunea propriilor sale fapte și calități ne înfățișează o personalitate distinctă și aparte față de cele de aceeași natură cu ea", adică o persoană este cea care ni se prezintă drept cineva aparte printre multe altele de felul său.

Omul a fost înzestrat de Dumnezeu cu darul de a fi persoană, personalitate, adică de a exista în același mod în care există și Dumnezeu. Natura umană este creată, dată. Nu libertatea personală a omului constituie existența sa, nu ea alcătuiește ființa sau natura sa. "Această natură creată există însă ca ipostas personal de viață. Fiecare om este o existență personală care poate să ipostasieze viața ca iubire, adică libertate față de limitele naturii sale create, libertate față de orice necesitate, așa cum Dumnezeu este cel necreat".

Persoana înseamnă "fața", nimeni nu este într-adevăr peroană dacă nu privește pe alții "în față". Iar adevărata libertate personală nu este impunerea de sine neîngrădită, ci raportarea la ceilalți.

După cum remarca un teolog contemporan, astăzi folosim până la saturare termenul "persoană" și "personalitate" pentru om. De aceea e nevoie de o grijă aparte, fiindcă există multe sisteme având în centrul lor persoana și care dau acestui termen un caracter abstract, limitând ontologia omului la acest eu în sine, la persoana omului. De asemenea există școli de psihologie care vorbesc în mod abstract de personalitatea umană și cred că aceasta înseamnă doar eliberarea sa, care, deasemenea se apropie de anarhie.

Biserica a afirmat întotdeauna că ontologia omului poate fi aflată doar în arhetipul său, în Dumnezeu care l-a creat. Astfel, existența biologică nu-l epuizează pe om. Omul este înțeles în mod ontologic de către Părinți doar ca o ființă teologică. Ontologia sa este iconică.

De asemenea, se operează astăzi deosebirea dintre persoană și individ. Termenul de "persoană" este folosit în cazul omului care posedă libertate asupra patimilor și dragoste și se deosebește limpede de restul masei de oameni, iar termenului "individ" îl caracterizează pe omul care rămâne o ființă biologică și își petrece întreaga viață și activitate spre satisfacerea nevoilor sale biologice și materiale nevând nici un alt scop în viața sa. De aceea omul poate deveni persoană și să ajungă Dumnezeu după har doar prin relația și comuniunea sa cu Dumnezeu în spațiul eclesial, asumându-și întreaga sa viață și o disciplină ascetică care-i restrânge egoismul și-l face capabil de comuniune cu ceilalți.

De aceea consideră un teolog grec contemporan: "Dacă nu acordăm importanța cuvenită dimensiunii ascetice a persoanei, adică modului în care omul devine persoană, noi nu putem ajuta eficient oamenii zilelor noastră." Cu atât mai mult neînțelegerea ontologiei și a sensului persoanei umane conduce la confuzie și criză în plan antropologic. "Valoarea persoanei este veșnică. Dacă o diminuăm în Dumnezeu, o diminuăm și în om."

Omul zilelor noastre nu-și poate găsi vindecarea bolii spirituale în care trăiește decât printr-o adâncă trăire în orizontul sfințitor al bisericii care descoperă vocația de persoană. Iar preotului îi revine rolul de a conduce mereu spre Dumnezeu pe fiecare om renăscut ca ipostas eclesial prin Taina Botezului. Numai înțelegând unicitatea fiecărei persoane și sesizând taina care învăluie existența ei, preotul poate deveni unui îndrumător autentic al acesteia către scopul ei veșnic prin împreuna lucrare cu credinciosul.

Preotul este răspunzător pentru destinul credincioșilor săi întrucât de slujirea lui ține starea veșnică a lor. Rugăciunea lui personală sau în comunitate va cuprinde întotdeauna cereri pentru neputințele proprii și numele păstoriților săi. Acest lucru îl explică Părintele Dumitru Stăniloae astfel: "Unicitatea fiecărei persoane, dar și valoarea ei pentru celelalte, se arată și în faptul că fiecare poartă un nume destinat și răspunde ea însăși când e chemată pe nume. Numele trezește atât conștiința de sine a persoanei, cât și conștiința ei și a celor ce cunosc despre unicitatea ei de neînlocuit și dorința celorlalți de a o avea veșnic și neputința de a o uita. Prin nume avem veșnic o persoană cunoscută odată de noi, în conștiința noastră."

În amintirea și pomenirea liturgică a numelui fiecărei persoane se arată capacitatea și necesitatea omului de a-și aminti de fiecare peroană pe care a cunoscut-o ca pe o persoană de neînlocuit. De aceea, în fiecare Sfântă Taină a Bisericii persoana este numită cu numele ei, fiind pusă în valoare pentru totdeauna.

Știind că persoana umană își are existența învăluită în taină, preotul trebuie să fie în dialog neîncetat cu Dumnezeu, arhetipul oricărei persoane umane, cerându-i ajutorul în cunoașterea și îndrumarea credincioșilor. Și aceasta deoarece "persoana nu se lasă cunoscută în întregime, ea este totdeauna surprinzătoare, totdeauna nouă în actele de iubire și libertate. Nu este un obiect. Este mai aproape de noi decât un obiect și în același timp rămâne extrem de misterioasă."

Plin de responsabilitate că este împreună lucrător cu Dumnezeu la mântuirea semenilor săi, preotul trebuie la rândul lui să conștientizeze pe fiecare credincios de valoare sa veșnică și de prețuirea de care se bucură la Dumnezeu. Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, într-un dialog cu Părintele M. Costa de Beauregard afirma că "În măsura în care nu luăm persoana în serios, nu suntem cu adevărat oameni și-L disprețuim pe Dumnezeu ca persoană." De felul în care este înțeles și ajutat omul, ține mântuirea lui, căci "mântuirea nu privește specia umană ci persoanele."

Responsabilitatea noastră necondiționată față de noi înșine și de semenii noștri arată că suntem făcuți pentru eternitatea vieții plenare în Dumnezeu și pentru comuniunea cu ceilalți și că împlinirea setei după ea, înscrisă în firea noastră depinde și de noi. De aceea putem spune că omul "este o existență în fața unei continue alternative. Și nu e mișcat fără voie într-o direcție sau alta, ci se află în situația de a trebui și a putea alege continuu felul mișcării și direcția ei."

Preotul, ca îndrumător al vieții spirituale a credincioșilor trebuie să indice acestora direcția spre o împlinire autentică a persoanei umane, aceea de a sta în odihna lui Dumnezeu în împărăția Sa. Aici intervine responsabilitatea sa de a indica această cale și demnitatea sa de a sluji unui astfel de scop. El se adresează cu un deosebit tact pastoral unor persoane conștiente de menirea lor, care-și decid liber veșnicia. Căci spune Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: "Dacă Dumnezeu nu i-ar fi dat și omului grija de sine, l-ar trata pe om ca pe un obiect, cel mult ca pe un giuvaer prețios, deci lipsit de libertate, de o proprie demnitate." Și continuă același teolog: "Conștiința e nu numai știința mea ca subiect cunoscător izolat despre mine ca eu cunoscut, ci și o știință a mea despre mine în fața forului superior Care m-a încredințat pe mine mie însumi, arătând că vrea să poarte grijă de mine prin mine însumi în care e prezent."

Strădania preotului constă în a face pe fiecare credincios să aibă o conștiință cât mai fină a responsabilității sale în fața lui Dumnezeu și o simțire a lucrării tainice a lui Dumnezeu în viața fiecăruia. De aceea responsabilitatea întregii Biserici este de a-i ajuta pe oameni să-l întâlnească pe Dumnezeu în mod personal. "Aprins de o iubire vie și lucrătoare, preotul are ersponsabilitatea de a exercita o influență hotărâtoare asupra credincioșilor în ceea ce privește cunoașterea lui Dumnezeu, trăirea și viețuirea creștină."

c) Misiunea duhovnicească a preotului în lumea de astăzi

Preoția este "o diaconie a nemuririi și a nestricăciunii vieții veșnice" după modelul arătat de Domnul care s-a făcut pe Sine <<slujitor altarului și cortului celui adevărat>>(Evrei 8,2). Lucrarea preoției e responsabilă de slujirea creștină în lume și trebuie să ridice umanitatea la înălțimea sfințeniei îndumnezeitoare. Slujirea omului de către Biserică are loc într-un anume context social care-și pune și el cuvântul și sigiliul său pe acesta. "De aceea preotul este responsabil de participare intensă a credincioșilor la realizarea marilor deziderate umane ale timpului de față."

Împletind misiunea sa față de suflete și de mântuirea lor cu misiunea față de comunitatea umană cu exigențele și nevoile ei actuale, preotul își afirmă vocația și responsabilitatea lui de slujitor al societății contemporane. Astfel vedea slujirea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: "a te dărui fără să te impui: iată slujirea. A-i ajuta pe oameni, a te ruga pentru oameni, a le salva viața, dar fără a le supune libertatea, fără a-i lipsi de libertatea lor: iată responsabilitatea."

De slujirea lumii în numele lui Hristos și după chipul lui Hristos răspunde preotul. Sacerdot văzut al Preotului nevăzut, al "Arhiereului veșnic", el are vocația și responsabilitatea de a promova slujirea creștină în lume și pentru lume. "Sacerdoțiul sacramental e responsabil în diaconia față de umanitate, în misiunea Bisericii de a sluji omul în mod practic în mediul în caer trăiește și muncește."

Vremea noastră este vremea slujirii și a compasiunii. Biserica trebuie să se arate o slujitoare duhovnicească care le înfățișează oamenilor orizontul iubirii și ajută să înainteze mereu mai departe către acest orizont. În același timp "a fi aproape de lume nu înseamnă a o mângâia în căderea ei ci a-i spune adevărul și a te ruga pentru ea. Înseamnă a-i arăta destinul veșnic și condițiile pentru a-l atinge."

În rugăciunea arhierească Mântuitorul a spus: "i-am trimis pe ei în lume"(Ioan 18,20). Ucenicii erau deja în lume și însuși Domnul a venit într-o lume care-i aparținea, care "prin El s-a făcut"(Ioan 1,3). De aici deducem că trimiterea în lume de către Tatăl trebuie să însemne o anumită asumare și slujire a lumii, adică în condiția ei istorică, în devenirea ei, din sinergia Proniei și libertății, în situațiile ei concrete.

Mântuitorul Iisus Hristos a asumat realitatea dată așa cum era ea: timpul, țara, cetatea, stări religioase, politice și sociale, bucurii, suferințe de tot felul și a dezlegat situațiile "de aici și de acum" în lumina adevărului veșnic. Tot așa și slujirea și existența pentru alții este necesară să se manifeste astăzi, de aceasta fiind responsabili în primul rând preoții. Prezența lor amintește comunității dependența Bisericii față de Iisus Hristos care este izvorul misiunii ei. Preotul nu-și poate îndeplini vocația în izolare ci în și pentru comunitate. Cu toate că nu propovăduiește o învățătură a sa ci una revelată, preotul este dator să țină seama de nivelul împrejurărilor, de năzuințele sufletești ale oamenilor, de legătura directă cu realitățile care-l înconjoară.

Oamenii își pun întrebări veșnice într-un mod mereu original și preoții trebuie să fie slujba lor, să le vorbească de Dumnezeu "a Cărui milostivire este veșnică și Care caută să-l întâlnească pe om într-un mod mereu original."

Această preocupare profundă a preotului pentru destinul fiecărui credincios se înscrie în acea exigență misionară pe care o experia și Sf. Apostol Pavel, încât ajunge să spună: "Tuturor toate m-am făcut" și se justifică astăzi cu atât mai mult căci omul de astăzi "se naște într-o lume căzută, marcată de tragedia păcatului și a înstrăinării de Dumnezeu".

Mentalitatea modernă și postmodernă secularizată, așa cum am văzut, privește lumea ca realitate autonomă, ca și cum Dumnezeu ar fi absent sau, uneori și mai grav, "ca și cum Dumnezeu nu ar exista". De aici reiese și necesitatea unor exigențe pastorale și misionare sporite și înnoite, pentru a reașeza și reorienta această mentalitate pe calea comuniunii și a înnoirii spirituale.

Înalt Prea Sfințitul Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei sublinia cu multă competență faptul că activitatea pastoral-misionară a Bisericii se desfășoară într-o lume contradictorie, într-un context profund polarizat și tensionat. Cu toate acestea, în ciuda necazurilor cauzate de contradicțiile lumii păcătoase, Domnul Iisus Hristos îi încurajează pe ucenicii săi în misiune proclamând un adevăr esențial: dragostea lui Dumnezeu și puterea Lui vindecătoare pot să învingă toate puterile păcatului și morții. "Cu alte cuvinte, misiunea Bisericii este aceea de a lupta în mijlocul necazului acestei lumi, pentru a simți și propovădui ajutorul și biruința lui Hristos".

Putem vedea astăzi în special în Europa trei orientări și polarizări principale care marchează domeniul misiunii:

Constatăm o creștere a indiferenței religioase și a secularizării vieții în interiorul Bisericii (printre creștini) și în societate, pe de o parte și , în același timp, persoane și grupuri preocupate profund de căutarea lui Dumnezeu și a unui sens spiritual autentic al vieții, pe de altă parte.

Pe de o parte, există o creștere a sectarismului religios și a fragmentării spirituale, ca și a dezintegrării armoniei în sânul familiilor, a societății și a comunității internaționale și, pe de altă parte, o căutare necesară a reconcilierii și comuniunii dintre Biserici, grupuri etnice, religii și națiuni diferite.

În al treilea rând, există, pe de o parte o obsesie neopăgână idolatră pentru profit și plăcere, pe fondul creșterii suferinței în viața lumii datorită violenței, sărăciei și singurătății și, pe de altă parte, o căutare și o dorință profundă pentru bucuria autentică și tămăduirea efectivă.

În acest context complex și tensionat de astăzi, Biserica trebuie să-și împlinească misiunea sa, și anume să mărturisească dragostea lui Dumnezeu pentru omenire, așa cum a fost descoperită în Hristos și să răspundă dragostei lui Dumnezeu în multe forme, efective, substanțiale și relevante, astfel "ca lumea să creadă"(Ioan 17,21).

Dumnezeu oferă mântuirea tuturor oamenilor din toate epocile fără nici o excepție. El vrea ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină (I Timotei 2,4). După înviere Mântuitorul a poruncit Sfinților Apostoli să propovăduiască vestea cea bună a mântuirii la toate neamurile astfel că de-a lungul veacurilor Biserica Ortodoxă și-a adus neîncetat mărturia ei apostolică față de Hristos cel răstignit și înviat. Această mărturie este continuată și astăzi de Biserică prin slujitorii ei în condiții atât de provocatoare cum sunt secularizarea, pluralismul, dialogul cu alte religii și ideologii, indiferentismul. "Putem spune că misiunea Bisericii are o dimensiune cosmică, de a îmbrățișa și înnoi întreaga lume, de a o transfigura în împărăția lui Dumnezeu".

Secularizarea cu impactul ei distructiv față de Biserică, manifestată în atitudini de consum, dominație, senzualitate răvășesc astăzi lumea creștină de pretutindeni și implicit și societatea românească. Provocări dintre cele mai serioase și mai diverse se lansează la adresa Bisericii, determinate de sprijinul vremii de a atrage după sine Biserica și de a o transforma într-o realitate circumscrisă veacului.

Dar misiunea Bisericii este tocmai aceea de a arăta lumii adevărata sa finalitate care transcende veacul, de a comunica lumii viața dumnezeiască întrucât Biserica "este taina prezenței lui Dumnezeu în lume și taina lumii chemată să împlinească împărăția lui Dumnezeu". În măsura în care Biserica se confundă cu lumea, ea încetează de a mai da mărturie despre împărăția lui Dumnezeu care nu este din această lume dar, care se instalează în această lume transformând lumea în Biserică.

Problema misiunii este una dintre cele mai actuale preocupări ale Bisericii în zilele noastre, Biserica este preocupată de împlinirea în viața credincioșilor a învățăturii creștine, de aici și necesitatea imperioasă a Bisericii de a arăta valabilitatea Evangheliei în mijlocul unei societăți în plină transformare. Într-o societate în plină mișcare și înnoire care caută noi structuri și stiluri de viață, Biserica este chemată să găsească mijloacele și căile cele mai potrivite în activitatea ei de propovăduire a cuvântului lui Dumnezeu, de sfințire a vieții credincioșilor și de călăuzire a lor spre tot ceea ce este plăcut lui Dumnezeu și folositor societății.

Preotul – propovăduitor al Evangheliei și slujitor al semenilor

A anunța Vestea cea Bună este astăzi ca și ieri, ca și mâine, una dintre principalele responsabilități ale slujitorilor Bisericii în lume. Propovăduirea Evangheliei trebuie să țină seama de realitățile sociale și culturale ale societății. Preotul trebuie să facă uz de toate metodele sale pastorale pentru a aprofunda credința ortodoxă în inimile credincioșilor. Influența învățăturii Evangheliei trebuie să fie decisivă pentru viața oamenilor, de aceea filosoful Kierkegard spunea că "întâia predică a unui preot ar trebui să fie și ultima", ea reprezentând un scandal pentru mentalitatea contemporanilor.

În rostirea predicilor sale, preotul, în același timp hierourgos și theourgos nu este niciodată creator ci păstrător, niciodată învățător ci învățăcel, niciodată cel ce conduce ci acel care este condus deoarece el trebuie să păstreze intactă și neprofanată această moștenire a credinței sobornicești pe care va trebui să o înapoieze într-o zi așa cum a primit-o. "Evanghelia nu este o simplă veste bună, ea este viața, încredințarea că Dumnezeu l-a trimis în lume pe Fiul Său pentru mântuirea noastră".

Măreția responsabilității atunci când este vorba de a transmite nealterat adevărul de credință ne este revelată într-un mod extrem de tulburător de însuși Mântuitorul care ne spune că El nu vorbește oamenilor din propria inițiativă: "Pentru că Eu n-am vorbit de la Mine, ci Tatăl care M-a trimis, Acesta Mi-a dat poruncă ce să spun"(Ioan ). Sf. Atanasie cel Mare declară la rândul său: "V-am încredințat credința apostolilor așa cum mi-au încredințat-o Părinții, fără să inventez nimic și mi-am întipărit în minte tot ce am învățat conform Sfintei Scripturi".

Se întâmplă uneori că preotul se simte jenat în fața misiunii lui de evanghelist și în loc să vestească cuvântul mântuitor al Evangheliei tuturor credincioșilor, se limitează doar la enoriașii pe care-i cunoaște. El trebuie să depășească acest complex și să nu uite că Hristos este cel care însuflețește pe "apostolii" Săi din toate timpurile. Nu trebuie să se lase descurajat de greutățile ce se ivesc ci să țină seama de faptul că în nici o societate misiunea Bisericii n-a fost ușoară. Trecutul și prezentul arată aproape aceeași atitudine față de cuvântul lui Dumnezeu.

Refuzul sau abdicarea sunt reacții comune ale lumii. Preotul trebuie să slujească lui Hristos într-o astfel de lume, “cu timp și fără timp” ca să mântuiască lumea. În această acțiune a lui de vestire a Evangheliei, preotul trebuie să se străduiască să reînvie și să aducă în actualitate spiritul misionar al Bisericii.

Într-o vreme în care cultura și știința ocupă locuri importante în viața oamenilor, se impune ca preotul să fie un om cult, bine informat cu privire la descoperirile științei, pregătit să răspundă întrebărilor care frământă lumea de azi. "Dumnezeu lucrează cu adevărat astăzi ca și ieri. Este prezent, răspunde la orice cerințe ale omului de astăzi, problemei științei care îndepărteză pe mulți oameni de credință. Dar dacă omul face experiența lui Dumnezeu, el descoperă că de fapt Dumnezeu se adresează conștiinței și inimii lui și atunci îi răspunde. Știința nu înlătură misterul omului și al lumii, ci îl accentuează."

De aceea continuă Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: "Teologia trebuie să fie în dialog cu știința, dar totdeauna văzându-L pe Dumnezeu, simțind că Dumnezeu însuși conduce umanitatea în însăși progres al științei. Duhul Sfânt lucrează aici. Astăzi trebuie să facem o altfel de teologie: pe de o parte mai spirituală, pe de altă parte în dialog adecvat cu știința."

În același timp slujitorii Bisericii trebuie să evalueze starea lumii actuale după învățătura Evangheliei și să înlăture din viața credincioșilor toate confuziile și dilemele în plan moral și cele aduse de către dezvoltarea științifică (mai ales cea medicală). Dumnezeu conduce împreună cu noi istoria, însă oamenii, fără simțirea lucrării și prezenței lui în lume pot conduce istoria la distrugere.

Preoții ca teologi ai Bisericii trebuie să fie profeți ai lui Hristos care conduc lumea spre El. "Avem totul în Hristos, trebuie însă să depășim, să actualizăm, să facem evident tot ceea ce există în Hristos pentru vremurile viitoare", spunea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae și în același timp îndemna: "trebuie să profetizăm, să citim semnele vremii, să avem acest curaj chiar dacă nu suntem bineplăcuți oamenilor". Biserica trebuie să-și pună cu mai mult curaj în lucrare harisma "deosebirii duhurilor" pentru a delimita planurile valorice, pentru a sesiza nuanțele ascunse ale realității.

Întreaga activitate a Bisericii trebuie să aibă un caracter misionar, un caracter de convingere, de convertire și conducere la Hristos și de apărare a credinței. Preotul este mereu trimis, mereu în misiune în parohia lui, în numele și puterea lui Iisus Hristos. Fie că propovăduiește Evanghelia, fie că slujește la altar, fie că se află în mijlocul credincioșilor, preotul este în misiune. Preoția, deși este divină, trebuie să fie foarte practică, să se apropie de omul contemporan, să-i iasă în întâmpinare, să fie mai plină de zel misionar.

Astăzi, activitatea misionară a preotului este foarte variată. Este pus în situația de a propovădui învățătura creștină în școală, este prezent în spitale, închisori, instituții. Preotul trebuie să aibă grijă de orfani, văduve, de suferinzi, tineri, să lupte împotriva imoralității din zilele noastre, a indiferentismului care cuprinde o bună parte a celor care s-au declarat ortodocși, să lupte împotriva destrămării familiilor, să fie apărător al dreptei credințe împotriva sectelor, și a noilor curente religioase. Trebuie să îndrume viața duhovnicească a credincioșilor chemând la rugăciune și comuniune liturgică.

Acuzată pe nedrept că preferă exclusiv viața contemplativă, Ortodoxia își concentrează activitatea nu numai pe Liturghie și viața duhovnicească ci își afirmă responsabilitatea și pentru viața socială în acea "liturghie după liturghie" știind că drumul către Dumnezeu trece prin iubirea aproapelui.

Există o dialectică între "mistic" și "social", între sensul tainic al prezenței lui Hristos în noi și extinderea împărăției lui Dumnezeu în mediul societății, în jurul nostru. Căutarea împărăției lui Dumnezeu înlăuntrul inimii, coborârea în adâncul persoanei pentru a descoperi și curăți izvorul de apă vie și de frumusețe sunt corelative cu căutarea celor ce sunt "purtători de Hristos" printre noi, prin starea lor pentru a fi dezlegați de orice legătură care micșorează și anihilează. Mai mult, cu cât conștiința prezenței lui Hristos în noi este mai profundă, cu atât dorința de a extinde împărăția lui Dumnezeu în relațiile cu semenii est mai mare.

Preotul și pastorația tinerilor

O categorie aparte asupra căreia preotul trebuie să-și orienteze misiunea sa o formează tinerii. Dezlegați de constrângerile intelectuale și politice ale totalitarismului comunist, tinerii de la noi din țară încearcă acum să-și creeze propria lor istorie.

Lipsa în orientare și dificultățile întâmpinate de tineri nu pot să nu îngrijoreze Biserica la nivelul cel mai profund al misiunii sale pastorale. Din cauza vulnerabilității tinerilor și din cauza dinamismului care îi caracterizează în mod natural, trebuie acordată o atenție deosebită călăuzirii tineretului deoarece ei întâmpină mari probleme de viață. Tinerii se confruntă cu problemele societății de azi: delicvență, depresie, sinucidere, abuz de alcool, droguri, sexualitate, sida, probleme psihosociale, etc. Toate acestea trebuie să fie tratate cu multă abilitate pastorală pentru ca tinerii să nu-și piardă echilibrul sufletesc, iar cei căzuți în diferite patimi să-și regăsească orizontul destinului lor.

În cuvântul rostit la Consiliul Mondial al Bisericilor, la Geneva în 1995, Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, înțelegând marea răspundere a Bisericii față de tinerii de astăzi exclama: "Dumnezeu încredințează tinerii Bisericii. Ce onoare, ce binecuvântare, ce responsabilitate! O responsabilitate cu atât mai mare în această etapă a istoriei umanității în cursul căreia copiii devin adesea victimii ale dezordinii morale a celor mai vârstnici și sunt supuși la atâtea ispite".

Analizând orientarea tinerilor în societatea americană contemporană, un distins teolog ortodox considera că din cauza mediului steril și confuz din punct de vedere spiritual în care au crescut acești tineri "sunt pe cale să renunțe la morala biblică, mai ales în ceea ce privește sexualitatea, considerând-o demodată și constrângătoare". Ca o consecință, tinerii creștini sunt vulnerabili ca oricare alții la confuzie, disperare, sinucidere.

De aceea Biserica trebuie să acorde o importanță majoră eticii adolescenților, propunând programe de educație religioasă și morală pentru studenți și tineri. Educatorii și preoții nu trebuie să prezinte creștinismul ca o religie patriarhală, paternalistă, constrângătoare. Preotul nu este un vizir care să impună religia creștină cu forța de aceea educarea tineretului nu se poate realiza fără stabilirea unor legături directe cu tinerii, fără o înțelegere a dezvoltărilor socio-culturale în care aceștia evoluează.

Slujitorii Bisericii trebuie să fie în permanență slujitorii Domnului Iisus Hristos, care să-i ajute pe oameni să se integreze într-o comunitate, o comunitate care să-i ajute să devină creatori. Asta așteaptă de la noi generațiile tinere și lumea care ne înconjoară, în așa fel încât, în singurătatea lor, să poată recunoaște în cele din urmă în Biserică chipul lui Hristos blând și smerit cu inima.

Cuvântul pe care preotul îl adresează tinerilor poate fi asemănător cu cel adresat de un părinte francez fiului său:

" Fiul meu, n-am să te las în pace. Vreau să te învăț să treci dincolo de limite.

Fii mulțumit de orice frumusețe armonioasă. E bine. Trebuie însă să mergi mai departe și să descoperi sfâșierea care lasă să se întrevadă ceea ce este sublim.

Să nu hulești inteligența. Ea este originea și culmea cea mai înaltă a Gândurilor. Dar nu vreau să te lași înlănțuit pentru totdeauna în rigorile încete ale reflecției. Aș vrea să-ți ofer darul viziunii.

Fii ascultător și cucernic, atribute atât de disprețuite astăzi. Dar nu vreau să dormitezi într-o moralitate sau o cucernicie confortabilă. Vreau să-ți sugerez jertfa. Îți dai seama de distanța care există între Dumnezeul tău și tine însuți. Este un lucru bun. Dar bagă de seamă să nu măsori această distanță numai pentru a o păstra mereu intactă, complăcându-te într-o atitudine de minim efort.

Fiul meu, vreau să ți-l arăt pe măsură ce timpul trece, pe Dumnezeul cel întrupat, pe Domnul tău, Domnul dragostei care s-a făcut om, ca tine asumându-și firea omenească, fără a înceta să fie Dumnezeu, devenind unul dintre noi fără a înceta să mai fie el însuși. Dragostea nesfârșită a lui Hristos reușește să desființeze limitele."

Preotul în fața dilemelor morale ale societății contemporane

Societatea contemporană în care preotul își desfășoară misiunea este marcată de profunda criză morală care aduce confuzie în existența umană. Omul nu se mai recunoaște pe sine ca și chip al lui Dumnezeu ci, fascinat de uimitoarele progrese ale științei, consideră că-și poate duce existența oricum, fără nici o raportare la morala și spiritualitatea Bisericii.

Pecât de mult trăiește omul contemporan sentimentul dominării lumii exterioare prin știință și tehnologie, pe atât de puțin se poate domina pe el însuși, abandonându-se în lumea iluzorie a plăcerilor de cele mai multe ori imorale. De aceea, se exprimă un teolog ortodox contemporan: "nu este de mirare că, în aceste condiții, asistăm la explozia de violență sau erotism care caracterizează societatea contemporană.

Orice formă de violență și de degradare a demnității omului trebuie să fie identificată și vindecată. Aceasta face parte din corectitudinea și responsabilitatea morală a preotului și din terapia Bisericii. Biserica nu numai că nu poate legitima violarea demnității și libertății omului, ci ea nu trebuie să stea la distanță de victime, sau să intimideze prin tăcerea ei pe cei ce sunt angajați în discutarea problemelor existențiale. Pasivitatea față de aceste chestiuni de viață și de moarte ruinează autoritatea morală și spirituală a Bisericii, duce la alienarea pastorală a preotului.

Misiunea preotului este aceea de a lupta din toate puterile și cu toate mijloacele posibile pentru înlăturarea unor comportamente imorale în rândul păstoriților săi conștientizându-i că păcatul este o piedică între om și Dumnezeu. Cu o deosebită virulență se manifestă astăzi păcatele izvorâte dintr-o neînțelegere a sacralității vieții umane și cele ale senzualității.

Lumea de astăzi ridică noi și dificile dileme pentru toți creștinii, preoți și credincioși. Acest lucru este evident mai ales acolo unde tehnologia medicalăa creat posibilități care nu au fost niciodată menționate explicit în Sfânta Scriptură sau în Tradiția patristică. De aceea a apărut o nouă disciplină a eticii creștine ortodoxe – bioetica – cu scopul de a ne ajuta pe noi ca preoți sau laici să tratăm efectiv în lumina «Tradiției vii», autentice dilemele morale ridicate de societatea tehnologică modernă. Aceasta oferă criteriile care ne vor permite să luăm deciziile morale potrivite, decizii conforme cu voința și scopul lui Dumnezeu, în privința noastră și a lumii în care trăim.

Progrese uimitoare în sfera tehnologiei biomedicale au ridicat noi întrebări privind probleme ca procrearea, ajutorul acordat muribunzilor și eutanasia, alături de problema fierbinte a sinuciderii asistate. Pe de altă parte aparatele de respirat, dializele și alte instrumente banale ale medicinei moderne ridică probleme teribile privind alocarea unor resurse limitate și alegerea celor care vor beneficia de tratament. Progresele medicale cum ar fi antibioticele, ventilatoarele sau transplantul de organe vitale fac posibilă menținerea existenței biologice aproape nedefinit, chiar atunci când pacientul este într-o comă adâncă sau în sau în stare vegetativă prelungită, situații în care muribunzii ar fi trecut altădată în liniște în mâinile lui Dumnezeu.

Un alt domeniu cu grave implicații este cel al ingineriei genetice, deosebi realizarea hărții genomului uman. Putința de a identifica și restructura materialul genetic a creat posibilitatea de a manipula viața umană și nu numai la nivelul cel mai adânc. O consecință înspăimântătoare a acestor progrese este reacția invitabilă a companiilor de asigurări, care vor refuza să plătească pentru ajutorul unui copil declarat in utero cu defecte genetice și de aceea subiect al avortului legal.

Legat de dezvoltarea ingineriei genetice este pericolul manipulării genetice în numele “eugeniei”, care caută îmbunătățirea genetică a speciei umane. Eugenia negativă sau terapeutică promite să prevină sau să vindece boli chinuitoare sau letale. Eugenia pozitivă sau inovațională care ar intensifica trăsăturile și capacitățile pozitive s-a dovedit dezastruoasă în mâinile naziștilor și perspectiva ei nu este mai bună în zilele noastre. De aceea remarcă pr. Prof. John Breck: “în lumea modernă, unde competiția este o forță dominantă în motivarea comportamentului uman, iar supraviețuirea depinde adesea de rezistența în fața amenințării fizice și a stresului emoțional, este puțin probabil ca normele determinării <<calităților>>, care ar trebui intensificate în specia umană să fie alese cu referire la Decalog sau la Predica de pe munte.”

Toate acestea ne pun în fața unor dileme etice: deciziile dificile provocate de progresele biomedicinei. Prin urmare consideră același părinte “este absolut necesar pentru noi ca mădulare ale Trupului lui Hristos, să medităm împreună cu medicii și cu teologii, pentru a determina întrebuințarea și limitele adecvate ale tehnologiei medicale moderne.

Aceasta a produs miracole pentru care mulți oameni vor fi veșnic recunoscători, însă, ca orice invenție omenească, această tehnologie și aplicațiile ei trebuie să fie permanent reevaluate și judecate în lumina Sfintei Tradiții.

În Spiritualitatea Creștin-Ortodoxă, sănătatea și integritatea își au sensul lor ultim numai în perspectiva voinței divine veșnice, a iconomiei divine ce se va împlini “la a doua și slăvita venire a lui Iisus Hristos”. De aceea serviciul medical trebuie să urmărească nu numai scopul imediat al redării și îmbunătățirii sănătății trupești, ci ar trebui să tindă să ofere condiții optime pentru creșterea spirituală a pacientului în fiecare moment din ciclul vieții. Aceasta înseamnă vindecarea bolilor și însemnă, mai ales în cazul muribunzilor, alinarea durerii prin mijloace adecvate pentru a permite pacientului, prin rugăciune, spovedanie și împărtășanie să se încredințeze în mâinile lui Dumnezeu.

Viața umană, în aspectul ei de existență biologică, nu poate fi considerată un bun absolut ce trebuie păstrat pentru el însuși. Valoarea și sensul său ultim se află în afara ei, dincolo de limitele existenței pământești. De aceea trebuie evitată “bio-idolatria” atât a vitalismului cât și a relativismului, recunoscând în același timp că adevărata sfințenie a vieții umane constă în persoană mai mult decât în simplul fapt al existenței fizice. Din această perspectivă nu există conflict între considerațiile privind sfințenia vieții și calitatea ei. Cele două sunt în mod necesar complementare, de la primele până la ultimele momente ale existenței umane, în timp ce a doua, bine înțeleasă trasează cărarea ce duce de la viața pământească la viața în Împărăția lui Dumnezeu.

Manifestări concrete ale stării de confuzie morală în care se află societatea contemporană sunt și atitudinile de acceptare a avortului, a sexualității în afara căsătoriei și a homosexualității ca tendințe firești de comportament. Acestea toate sunt consecințe ale revoluției sau emancipării sexuale înregistrată de omenire în ultimele decenii. Admițând că prețul spiritual și psihologic al acestei situații este incalculabil, teologul american amintit consideră că “este mai important ca niciodată să auzim și să proclamăm <<vocea Bisericii>>, înțelepciunea revelată privind adevărata noastră ființă și relațiile noastre cu ceilalți.”

Oliver Clement afirma că în prezent s-a procedat la o “dedramatizare a sexualității” ce este considerată “un refugiu, un moment de plăcere, căruia nu i se acordă prea multă importanță”. De aceea, continuă distinsul teolog, rolul preotului este imens pentru că el trebuie să explice tinerilor și nu numai sensul dragostei, să le spună că dragostea este posibilă, dragostea durabilă, că taina cununieile poate aduce o mare forță de primire a celuilalt, de iertare a celuilalt, deci de trăire îndelungată împreună cu celălalt.

“Sexualitatea nu există în ea însăși”. Este vorba de un bărbat și o femeie și legătura dintre ei care se sfințește în cadrul Tainei Cununiei și se înalță la demnitatea reprezentării iubirii duhovnicești între Hristos și Biserică.

Problema sexualității este strâns legată de problema familiei întrucât aceasta din urmă a fost socotită multă vreme ca un cadru legal și domestic de exercitare a sexualității în scopuri preponderent reproductive. Căsătoria creștină nu mai este percepută ca o legătură veșnică a fidelității, responsabilității și devoțiunii reciproce. Contractele prenupțiale, căsătoriile de probă, concubinajul, cuplurile de homosexuali, divorțurile premature "devin tot mai mult normative" pentru omul contemporan.

Într-o astfel de promiscuitate conjugală, se înțelege că eventualele progenituri n-ar putea decât să incomodeze, drept pentru care contracepția și avortul devin procedee la ordinea zilei.

De aceea, preotul, ca săvârșitor al Tainei Cununiei și îndrumător al vieții spirituale a noii familii trebuie să insiste în pastorația și cuvântul său asupra responsabilității și sfințeniei căsătoriei creștine.

Ortodoxia privește căsătoria ca pe o vocație creștină, o unire în și cu Hristos. Ținta finală a acestei vocații este theosis sau participarea eternă la viața lui Dumnezeu. Căsătoria creștină angajează cuplul într-un război duhovnicesc neîncetat, la fiecare nivel al vieții celor doi. “La adevărata feciorie și adevărata căsătorie se ajunge pe același drum al crucii: negarea de sine și dăruirea ascetică de sine”. Prin pocăința continuă și prin căutarea iertării, mândria se transformă în afecțiune, iar dorința egoistă în devoțiune jertfelnică. “Ținta finală a unirii conjugale este deci mântuirea celuilalt, de care ești legat veșnic printr-un legământ de credincioșie și iubire jertfelnică”.

O astfel de înțelegere a căsătoriei va evita destrămarea familiilor și imoralitatea din sânul lor, iar copii vor fi un rod al dragostei și rugăciunii părinților. Un copil este o ființă umană care ne este încredințată și nu creația noastră, el nu ne aparține. De câte ori este conceput un copil, Dumnezeu însuși este prezent, transcendența, pentru că este vorba de o ființă absolut unică, căreia noi nu îi suntem decât gazde, chemați să o primim și să o ocrotim. Și încheie Oliver Clement: “spun noi deoarece doresc să subliniez responsabilitatea ambilor părinți, a tatălui și a mamei, dar și cea a societății”.

Preotul cheamă pe credincioși la rugăciune și comuniune liturgică

Preotul de azi și dintotdeauna trebuie să fie un iubitor al rugăciunii, râvnind spre faptele ei înalte și îndemnând pe credincioși să guste din “Raiul rugăciunii”. În aceste vremuri în care valorile clasice ale omenirii sunt interpretate printr-o viziune mercantilă și în care rugăciunea personală sau comunitară pare anacronică, preotul este dator mai mult ca oricând să se arate un practicant autentic al rugăciunii stăruitoare pentru sine, pentru credincioșii săi și pentru întreaga omenire.

În viziunea Părintelui Stăniloae “rostul preotului este să îndrume și să asiste demersul depășirii de sine și al rugăciunii. Preotul este chipul lui Hristos în măsura în care el este cel care concentrează și stimulează rugăciunile, le face să se unească orientându-le. Aceste rugăciuni devin prin slujirea preotului rugăciuni comune.” Rolul principal al preotului în Biserică este acela de a aduna rugăciunile, de a propune rugăciunile comune, de a se ruga el însuși pentru fiecare și pentru toți, de a-i însoți mai ales din momentul în care credinciosul îi spune: părinte, roagă-te pentru mine. Rugăciunea preotului este însoțită de cea a credinciosului.

Rugăciunea este ca un izvor care împrospătează mereu conștiința reflexivă a teologului și-i pregătește mintea și inima pentru slujirea lui Dumnezeu și a oamenilor. Rugăciunea nu înseamnă doar a-i vorbi lui Dumnezeu, a-i povesti necazurile tale, neliniștile tale metafizice, ci înseamnă și a asculta pe Dumnezeu care-ți vorbește. Cu alte cuvinte, rugăciunea nu este o proiecție iluzorie a omului sau o auto-sugestie, ci o disponibilitate pentru adevărul deplin al existenței noastre, care uneori ia forma crucii. Cel care nu se roagă își este suficient lui însuși și se închide în egoismul și egocentrismul său, cel care se roagă constant ajunge să învețe la un moment dat că el a primit demult ceea ce cere, că i s-a deschis înainte ca el să fi bătut la Porțile Cerului. Un râvnitor al rugăciunii neîncetate trebuie să fie și preotul întrucât “Nimeni nu poate învăța pe alții dacă nu cunoaște el însuși ceea ce învață, dacă nu trăiește întâlnirea cu Dumnezeu în rugăciune. Dumnezeu nu poate fi cunoscut decât în stare de rugăciune, de comunicare cu El.”

Punerea în practică a acestei experiențe spirituale se așteaptă astăzi de la slujitorii Bisericii care ar trebui să învețe o “teologie a rugăciunii, a experienței duhovnicești pe care au avut-o Sfinții”. Viața liturgică este cea care hrănește comunitatea creștină în chip desăvârșit. “Comunitatea parohială are nevoie de regenerare și, prin dragoste hristică și frățească, trebuie îndreptată, smerită spre El și spre toți oamenii, umilă și modestă, într-un duh de jertfă și lepădare de sine.”

Și acest lucru se realizează mai ales în Sfânta Liturghie care este “urcușul comunitar spre Împărăția lui Dumnezeu, Împărăția iubirii veșnice”.

În ortodoxie se spune adesea că Liturghia este singura catedră de teologie a Bisericii. Hristos Însuși, Cuvântul Tatălui, predică prin cuvintele și prin semnele Sale, fiind prezent ca însuși Cuvântul divin, plin de putere Care Se dăruie prin Sine oamenilor. Liturghia este celebrată cu acest Cuvânt. Dumnezeu Însuși, prezent prin Cuvântul și Duhul Său, face această predică continuă și îl învață pe om ca să-l mântuiască de întuneric și de moarte.

În același timp, preotul trebuie să fie un interpret duhovnicesc al cultului, să cunoască valoarea, adâncimea și sublimitatea Sfintelor Slujbe, să le poată explica credincioșilor săi care trebuie să participe activ și efectiv la săvârșirea sfintelor rugăciuni. Prin preot se duce mai departe în timp Liturghia, continuă să se afle mai departe Hristos în stare de jertfă între credincioși, să-i cheme mai departe le cunoașterea și unirea cu Sine.

Liturghia ortodoxă hrănește comuniunea spirituală între creștini cu conținutul negrăit de adânc și bogat al credinței creștine. Chiar dacă există și un urcuș individual al credincioșilor spre Dumnezeu prin curățirea de patimi, prin dobândirea virtuților și prin contemplarea rațiunilor creației, acest urcuș n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu care se înfăptuiește de fiecare, împreună cu obștea celorlalți credincioși. Acest urcuș e susținut de Hristos cel înviat și unit cu credincioșii prin Sfânta Împărtășanie.

Credincioșii care merg duminică de duminică împreună la Sfânta Liturghie din aceeași biserică însoțind cu rugăciunile lor jertfa liturgică se simt din ce în ce mai mulți adunați în Dumnezeul iubirii treimice, sporind și între ei comuniunea.

Acesta este remediul cel mai eficient al bolii spirituale în care zace omul contemporan. “Nu există nici un fel de moarte spirituală din care omul să nu poată fi înviat și înălțat la ceruri, nu există tulburare, nenorocire sau suferință pe care Domnul să nu o schimbe, fie treptat, fie deodată, într-o bucurie liniștită, plină de căință datorită credinței în El”.

Și aceasta deoarece Dumnezeul Treimic este Dumnezeul iubirii nesfârșite care neîncetat adresează omului chemarea: “Îndrăznește să înțelegi că Eu, Dumnezeu, te iubesc”.

Concluzii

Atunci când ne gândim la prezența preotului în viața societății contemporane considerăm că aceasta trebuie să fie una integrală, morală și duhovnicească în același timp, pusă sub semnul slujirii și responsabilității.

În Spiritualitatea creștin-ortodoxă, această slujire apare ca un semn al bunătății dumnezeiești care încredințează unor oameni datoria de a intermedia prin rugăciune legătura comunității cu El.

Preoția creștină, prefigurată de către cea levitică, a Vechiului Testament, a fost întemeiată deplin de către Mântuitorul Iisus Hristos prin jertfa Sa unică, mântuitoare. Această preoție nouă în care Hristos, Marele Preot se identifică cu jertfa și jertfitorul (întrucât El este “Cel ce aduce și Se aduce”) este divină atât prin originea cât și prin scopul ei.

Așadar, Mântuitorul Hristos se jertfește pentru noi și face părtași acestei jertfe pe toți oamenii prin preoția specială sau sfințitoare pe care o încredințează apostolilor și urmașilor acestora. În această preoție Hristos este prezent și printr-o smerenie voită și încredințează această demnitate oamenilor pentru ca El să nu înceteze a fi văzut trupește.

Slujirea preoțească presupune sfințenie și responsabilitate, de aceea numai cel care se simte chemat de Dumnezeu poate accede la o atât de mare demnitate. Numai o vocație autentică rodește în sufletul viitorului preot o dorință aprinsă de a sluji lui Dumnezeu. Cel care-și va înțelege vocația autentică va lucra fără încetare la formarea sa morală și duhovnicească și se va încredința lui Hristos în stare de “jertfă curată” pentru a fi sfințit și întărit în această slujire dumnezeiască prin Taina hirotoniei.

Hirotonia săvârșită prin harul “întru tot Sfântului Duh” întărește pe preot în slujirea preoției și-l învrednicește să stea în fața dumnezeiescului jertfelnic, să aducă înainte lui Dumnezeu rugăciunile credincioșilor și ale sale.

Preotul este în același timp și îndrumătorul duhovnicesc al vieții credincioșilor spre împărăția lui Dumnezeu. Conducerea sufletelor este numită de Sfântul Grigorie Dialogul “artă a artelor” și este taina responsabilizării depline a preotului duhovnic, căci de iscusința lui duhovnicească ține mântuirea sau osândirea păstoriților săi.

Îndrumătorul de suflete trebuie să fie un “om al Duhului” înțelept prin experiența sa în cele duhovnicești, binecuvântat cu harisma conducerii celorlalți spre mântuire. Ceea ce le oferă fiilor săi duhovnicești nu este în primul rând îndrumare morală sau reguli de viață ci mai ales o legătură personală cu Hristos cel iubitor de oameni.

Dumnezeu vrea să aibă în persoana fiecărui preot un următor al Fiului Său, un trăitor al Evangheliei Sale, un iconom credincios al Tainelor Sale, un împlinitor al voinței Sale. Iar credincioșii vor să vadă în părintele lor duhovnicesc un trăitor al virtuților care să le slujească cu dreptate și iubire jertfelnică.

Dintotdeauna preoția creștină a însemnat slujire “cu timp și fără timp” pentru oameni, “călători” spre împărăția lui Dumnezeu. Cu atât mai mult se impune această atitudine astăzi când societatea postmodernă este marcată profund de procesul de secularizare.

Problema secularizării și a secularismului preocupă de multă vreme conștiința creștină, fiind una dintre “maladiile” contemporane care provoacă mutații foarte grave în mentalitatea și viața spirituală a omenirii. În ultimă instanță problema secularizării rezidă într-o greșită atitudine a omului față de Dumnezeu, Creatorul și Mântuitorul său, de aceea răspunsul la această provocare morală și spirituală trebuie să fie în primul rând unul teologic. Secularismul înseamnă constituirea vieții personale și comunitare fără o raportare clară la principiile fundamentale ale spiritualității creștine.

Fenomenul secularizării impune o anumită perspectivă asupra lumii și în consecință generează o mentalitate și un model de viață în care aspectele de bază ale existenței umane, ca de pildă familia, știința, profesia, cultura nu mai sunt înrădăcinate sau legate de credința creștină. Zonele seculare ale vieții sunt privite ca fiind autonome adică sunt purtate de către propriile lor valori, principii și motivații, diferite de cele religioase creștine.

Lumea este “seculară” și omul este autonom în relație cu ea, însă autonomia lui nu este absolută ci participativă, adică omul este liber și autonom în relație cu lumea în măsura în care aparține lui Hristos. În comuniune cu Hristos, creștinul respectă “secularitatea” lumii și trăiește într-o solidaritate și responsabilitate sinceră și deschisă cu lumea, întrucât lumea este dar al lui Dumnezeu pentru el.

Această autonomie a omului a fost greșit înțeleasă în Occident de unii gânditori din comunitatea Bisericii fiind privită mai mult dintr-o perspectivă filosofică decât una duhovnicească. De aceea, atunci când încercăm să găsim rădăcinile și cauzele secularismului vom constata că acestea coboară adânc în istoria Europei Occidentale, în epoca renașterii carolingiene când filosoful I. Scotus, pe baza premisei existenței lui Dumnezeu ca simplă idee rațională, deschide perspectiva excluderii Sale din istoria lumii.

La originea concepției deiste sau autonome despre lume se află o gravă eroare a teologiei apusene care a confundat transcendența lui Dumnezeu cu absența Sa din creație susținând că Dumnezeu a fost necesar doar ca să creeze lumea fiindcă aceasta poate funcționa după aceea autonom și independent de El.

Scolastica, renașterea și iluminismul vor continua aceeași concepție a “rațiunii autonome” și vor deschide în perimetrul culturii apusene perspectiva unei viziuni noi asupra omului, străină de principiile antropologiei creștine. Revoluția industrială și dezvoltarea tehnologiei moderne dublate în plan existențial de umanismul ateu accelerează procesul de secularizare care generează o nouă mentalitate și un nou tip de om ce ajunge să trăiască “ca și cum Dumnezeu nu ar exista”.

Omul secularizat are o viziune diferită asupra lumii și o anumită atitudine față de viața sa proprie sau a celorlalți oameni astfel că obsesia confortului și iubirea de plăceri fac din el o ființă deformată spiritual. Concepția sa despre lume se întemeiază pe în principal pe informațiile percepției senzoriale și duce la diminuarea treptată a dimensiunii sale spirituale și la căderea în starea de “animal civilizat”.

În această societate care-și trăiește aventura existențială mai mult în spiritul veacului decât în spiritul Evangheliei, aspectele secundare ale vieții devin mai importante decât realitățile veșnice legate de împărăția lui Dumnezeu, adică economicul triumfă asupra spiritualității, tehnica asupra culturii, politicul asupra moralei, trupul asupra sufletului. Efectele cele mai vizibile ale secularizării se constată în abandonarea valorilor tradiționale creștine și promovarea relativismului moral. Această confuzie în plan moral și spiritual a existenței umane se datorează “întunecării minții și vederii omului” care nu-l mai cunoaște pe Dumnezeu cel iubitor și nu-l mai recunoaște în chipul semenilor. În această etapă a istoriei sale umanitatea este marcată de o criză profundă și generalizată de conștiință, de identitate, de sens al vieții, adică o criză de natură spirituală care atinge însăși definiția ontologică a naturii umane.

Preotul este însă chemat acum să dea mărturie despre nespusa iubire a lui Dumnezeu față de oamenii din totdeauna, întrucât el este “apostolul” lui Hristos în orice vreme. El este cel care amintește omului de azi de invitația pe care Hristos a făcut-o tuturor, de a cina împreună cu El în Împărăția Sfinte Treimi. El trebuie să proclame neîncetat milostivirea lui Dumnezeu arătată prin întruparea lui Hristos și să întrețină în sufletul credincioșilor din vremea sa dorul după Dumnezeu.

Deși, societatea contemporană, distrofiată spiritual prin secularizare și confuzie axiologică nu constituie un mediu care să promoveze învățătura și spiritualitatea Bisericii, preotul, luptând cu relativismul moral al contemporanilor săi, trebuie să manifeste o pastorație foarte concretă și în același timp duhovnicească.

Conștient de responsabilitatea misiunii sale, preotul se dedică “cu timp și fără timp” predicării Evangheliei după ce mai întâi a întrupat-o în viața sa personală. Influența învățăturii Evangheliei trebuie să fie decisivă pentru viața oamenilor întrucât Evanghelia nu este o simplă veste bună, ea este viața, încredințarea că Dumnezeu a trimis în lume pe Fiul Său pentru mântuirea noastră.

În același timp, slujitorii Bisericii trebuie să evalueze starea actuală a lumii după învățătura Evangheliei și să înlăture din viața credincioșilor toate confuziile și dilemele în plan moral, inclusiv cele aduse de către dezvoltarea științifică, mai ales cea medicală.

Misiunea preotului este și aceea de a conștientiza pe omul de azi, robit de păcatele senzualității și de ispita confortului că păcatul este o piedică ce se interpune între om și Dumnezeu, întrucât este răspunzător în fața lui Dumnezeu pentru destinul veșnic al credincioșilor săi. De aceea amintește omului de vocația lui de persoană destinată comuniunii veșnice cu Dumnezeu, atrăgând atenția că vindecarea bolii spirituale în care zace omenirea se face doar printr-o adâncă pocăință și trăire în orizontul sfințitor al Bisericii.

În aceste vremuri în care valorile tradiționale ale omenirii sunt interpretate printr-o viziune utilitaristă și în care rugăciunea personală sau comunitară pare anacronică, preotul este dator mai mult ca oricând să se arate un practicant autentic al rugăciunii stăruitoare pentru sine, pentru credincioșii săi și pentru întreaga omenire, și în același timp să cheme pe credincioși la rugăciune și comuniune liturgică. Și aceasta deoarece, ne asigură Părintele Profesor Dumitru Stăniloae: “Liturghia ortodoxă hrănește comuniunea spirituală între creștini cu conținutul negrăit de adânc și bogat al credinței creștine”*, fiind și remediul cel mai eficient al bolii spirituale ce a cuprins pe omul contemporan.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, Edittura Institutului Biblic și de Misiune al Biseicii Ortodoxe Române, București, 1990

Îndrumarul duhovnicului, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2000

Autori patristici

Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sf. Ioan, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Editura IBMBOR, București, 2000, vol. 41 în Colecția Părinți și Scriitori Bisericești

Sf. Grigorie de Nazianz, Apologia despre fuga în Pont, în Tratatul despre preoție, Editura IBMBOR, București, 1987

Sf. Grigorie cel Mare, Cartea regulei pastorale, Editura IBMBOR, București, 1996

Sf. Ignatie Teoforul, Epistola către Efeseni, Scrierile Părinților Apostolici, Editura IBMBOR, București, 1995

Sf. Ioan Gură de Aur, Despre preoție, traducere, introducere și note de Pr. D. Fecioru, Editura IBMBOR, București, 1987

Idem, Predici la Sărbători Împărătești și Cuvântări de laudă la Sfinți, Editura IBMBOR, București, 2002

Idem, Omilii la Matei, Editura IBMBOR, București, 1994

Viața Sf. Ioan Gură de Aur, în relatările istoricilor bisericești Paladie, Teodor al Trimitundei, Socrates, Sozomen și Fericitul Teodoret al Cirului, Trad. introd. și note de Pr. Prof. Dr. Constantin Cornițescu, Editura IBMBOR, București, 2001

Sf. Ioan Scărarul, Scara raiului, Editura Amarcord, Timișoara, 2000

Petru Damaschin, Cartea I, în Filocalia vol.5, traducere, introducere și note de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1995

Sf. Simeon Noul Teolog, Scrieri III, Editura Deisis, Sibiu, 2001

Teognost, Despre făptuire, contemplație și preoție, în Filocalia vol.4, ediția a II-a, Editura Harisma, București, 1994

Lucrări, studii și articole

Achimescu, Pr.Nicolae, Noile mișcări religioase,Editura Limes,Cluj-Napoca,2002

Antonie, Î.P.S. Plămădeală, Preotul în Biserică,în lume, acasă, tiparul Tipografiei Eparhiale Sibiu, 1996

Idem, Cuvinte duhovnicești, Sibiu, 2000

Bartolomeu I, Patriarhul Ecumenic de Constantinopol, Biserica și problemele lumii de azi, vocația universală a ortodoxiei, Editura Trinitas, Iași, 1997

Bizău, Pr. Ioan, Viața în Hristos și maladia secularizării, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002

Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2002

Bordașiu, Pr. Drd. Nicolae, Datoriile morale ale preotului, în revista Studii Teologice,Anul XXV, 1973, Nr. 1-2

Braniște, Pr. Prof. Ene, Preotul de azi ca liturghisitor, în Revista Studii Teologice, Anul I, 1949, Nr. 1-2

Idem, Viața interioară și trăirea religioasă a preotului, Revista Biserica Ortodoxă Română, Anul XCIX, 1981, Nr. 7- 8

Idem, Explicarea Sf. Liturghii, după Nicolae Cabasila, Editura IBMBOR, București, 1997, pag.199

Brăilean, Prof. Dr. Tiberiu, Curs de Regionalizare și Globalizare

Breck, Pr. Prof. Dr. John, Darul sacru al vieții, Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2001

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Ortodoxia în Europa, locul spiritualității române, Editura Trinitas, Iași, 1995

Bucevschi, Prof. Diac. Orest, Purtarea morală a preotului, în Revista Mitropolia Olteniei, Craiova, Anul VII, 1955, nr. 5-6

Christoph von Schonborn, Cardinal, Oamenii, Biserica, Țara, Creștinismul ca provocare socială, Editura Anastasia, București, 2000

Clement, Oliver, Adevăr și libertate, Ortodoxia în contemporaneitate, Convorbiri cu Patriarhul Ecumenic Bartolomeu I, Editura Deisis, Sibiu, 1997

Codrescu, Răzvan, Teologia sexelor și taina nunții, Editura Christiana, București, 2002

Idem, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, București, 2002

Coman, Pr. Dr. Constantin, Biblia în Biserică, Eseuri pe teme biblice, Editura Bizantină, București, 1997

Coman, Pr. Prof. Dr. Ioan G., Probleme de Filosofie și Literatură Patristică, Editura IBMBOR, București, 1995

Idem, Vocația și pregătirea pentru preoție, în Revista Studii Teologice, Anul VI, 1954 nr. 5-6

Coniaris, Anthony M., Introducere în credința și viața Bisericii Ortodoxe, Editura Sofia, București, 2001

Constantiescu, Mihaela, Forme în mișcare: Postmodernismul, Editura Univers Enciclopedic, București, 1999

Costa de Beauregard, Pr. Marie, Pr. Dumitru Stăniloae, Mica dogmatică vorbită, Dialoguri la Cernica, Editura Deisis, Sibiu, 1993

Crăciunaș, Magistrand Ierod. Irineu, Îndrumătorul duhovnicesc și ucenicul după Sfinții Părinți, în Revista Studii Teologice, Anul VIII, 1956, nr. 9-10

Dascălu, Pr. Nicolae, Comunicare pentru comuniune, Editura Trinitas, Iași, 2001

Daniel, I.P.S., Misiunea în Europa astăzi, mărturisirea lui Hristos într-o lume contradictorie, în Revista Teologie și Viață, Serie Nouă, Anul V (LXXII), Nr. 7-12/1996

Idem, Criza spirituală în Ortodoxie sub presiunea istoriei, în Revista Candela, Iași, 1995

Deheleanu, Prof. Dr. Petre, Moralitatea preotului și efectul rugăciunii sale liturgice, în Revista Mitropolia Ardealului, nr.1-3/1977

Deseille, Placide, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, București, 1995

Diaconu, Pr. Drd. Adrian, Viața morală a preotului, condiție esențială în propovăduire, în Revista Studii Teologice, Anul XXV, 1989, nr. 2

Dumond, Louis, Eseu asupra individualismului, trad. Luiza și Laurențiu Scarlat, Editura Anastasia, 1992

Evdokimov, Paul, Vârstele vieții spirituale, Editura Christiana, București, 1993

Idem, Iubirea nebună a lui Dumnezeu, Editura Anastasia, Bucuresti

Felmy, Karl Christian, Dogmatica experienței ecleziale, introducere și traducere de Pr. Prof. Dr. Ioan Ică, Editura Deisis, Sibiu, 1999, p. 293, 294

Florenski, Pavel, Stâlpul și Temelia Adevărului, încercare de teodicee ortodoxă în douăsprezece scrisori, Editura Polirom, Iași, 1999

Galeriu, Pr. Prof. Dr. Constantin, Slujirea preoțească după Sf. Scriptură și Sf. Tradiție, în Revista Studii Teologice, nr. 1-2/1977

Harvey, David, Condiția post-modernității, Editura Amarcord, Timișoara, 2002

Hausherr, Irenee, Paternitatea și îndrumarea duhovnicească în răsăritul creștin, Editura Deisis, Sibiu, 1999

Hierotheos, Mitropolit de Nafpaktos, Persoana în tradiția ortodoxă, Editura Bunavestire, Bacău, 2002

Ică Arhid. Conf. Dr. Ioan I. jr., Provocarea globalizării – mutația umanului, în volumul colectiv Tinerețe, ideal, Biserică

Idem, Creștinismul, filosofia vieții, în Revista Teologie și Viață, nr. 1-7/2001

Idem, Pavel Florenski și mântuirea eclesială a rațiunii, studiu introductiv la Cartea lui Pavel Florenski, Stâlpul și Temelia Adevărului, Editura Polirom, Iași, 1999

Ionașcu, Arhim. Drd. Juvenalie, În spirit occidental, în volumul colectiv Tinerețe, ideal, Biserică

Jurcan, Pr. Dr. Emil, Duhul Sfânt și provocările contemporane ale lumii, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române, Alba-Iulia, 1999

Lewis, C. S., Creștinismul redus la esențe,Editura Societatea Misionară Română, 1991

Mihălțan, P. S. Ioan, Preoția Mântuitorului Hristos și Preoția Bisericească, teză de doctorat, Editura Episcopiei Oradea

Mizgan, Pr. Asist. Alexandru, Misiunea duhovnicească a preotului în contextul zilelor noastre, în Revista Orizonturi Teologice, nr. 1/2000

Nicolescu, Costion, Cine se teme de Biserică, Editura Christiana, București, 2002

Noica, Ierom. Rafail, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002

Idem, Despre duhovnicie în volumul Duhovnici români în dialog cu tinerii, Editura Bizantină, București, 1999

Pavel, Prof. Dr. Constantin, Problema răului la Fericitul Augustin, Editura IBMBOR, București, 1996

Idem, Opera mântuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos în slujirea Bisericii Sale, în Revista Ortodoxia, Anul XV, 1963, nr. 3-4

Pop, Ierom. Drd. Irineu, Responsabilitatea preotului în slujirea credincioșilor și a lumii de astăzi, în Revista Biserica Ortodoxă Română, Anul CI, 1983, Nr. 7-8

Popa, Preot.Gheorghe, Comuniune și înoire spirituală în contextul secularizării lumii moderne, Editura Trinitas, Iași, 2000

Popescu, Prof. Teodor M., Sfințenia și răspunsurile preoției, în Revista Studii Teologiei, Anul IV, 1952, nr. 3-4

Popescu, Dumitru, Ortodoxie și contemporaneitate, Editura Diogene, București ,1996

Popovici, Pr. Iustin, Credința Ortodoxă și viața în Hristos, Editura Bunavestire, Galați, 2003

Radu, Pr. Prof. Simion, Reculegerea și trezvia, mijloace pentru înduhovnicirea preotului, în Revista Glasul Bisericii, Anul XXXVI, 1977, nr.1-3

Rose, Serafim, Cartea Facerii și Știința începuturilor, Editura Sophia, București, 2000

Rus, Remus, Funcția preotului în marile religii, în revista Ortodoxia, , Anul XXV, 1973, nr. 4

Schmemann, Alexandre, Euharistia, taina împărăției, Editura Anastasia

Semen, Pr. Conf. Dr., Petre, Învățătura despre sfânt și sfințenie în cărțile Vechiului Testament, teză de doctorat, Editura Trinitas, Iași, 1993

Stăniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol. I, Editura Deisis, Alba-Iulia, 1993

Idem, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop, Craiova, 1993

Idem, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986

Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Cristal, București, 1995

Idem, Teologie Dogmatică Ortodoxă, vol. III, Editura IBMBOR, București, 1993

Idem, Ne vorbește Părintele Dumitru Stăniloae, nouă convorbiri realizate de Arhimandritul Ioanichie Bălan, 1993

Idem, Biserica în sensul de locaș și de largă comuniune în Hristos, în Mystagogia Sf. Maxim Mărturisitorul, Editura IBMBOR, București, 2000

Idem, Iisus Hristos, Arhiereu Veșnic, în revista Ortodoxia, Anul XXXVII, 1979, nr. 2

Stephanos, Prea Sfințitul,Slujiri sacerdotale și harisme in Biserica Ortodoxă , Editura Institutului European, 1998

Teoctist, P. F., Preoția creștină, în Revista Mitropolia Olteniei, Anul XXV, 1973, nr. 9-10

Teșu, Pr. Lect. Dr. Ioan C., Sufletul curat al preotului, în Revista Teologie și Viață, Serie Nouă, Anul X (LXXVI), nr. 1-6/2000

Idem, Omul-taină teologică, Editura Christiana, București, 2000

Verzan, Pr. Sabin, Epistola I către Timotei a Sf. Ap. Pavel, introducere, traducere și comentariu, teză de doctorat, în Revista Studii Teologice, Anul XL, 1988, nr. 4

Ware, Episcop Kallistos, Ortodoxia, calea dreptei credințe, Editura Trinitas, Iași, 1999

Yannaras, Christos, Abecedar al Credinței, Editura Bizantină, București, 1996

Zăvoranu, Drd. Corneliu, Chipul preotului după opera Sf. Grigorie de Nazianz, în Revista Ortodoxia, Anul XXI, 1979, nr. 2