Responsabilitate Sociala Si Raspunderea Juridica

Introducere……………………………………………………………………………….2

Cap.I Status social, rol social și procesul de socializare…………………………………………….3
1.1 Definitia notiunilor de status si rol social …………………………………………….3
1.2 Clasificarea statusurilor sociale ……………………………………………………….5
1.3. Procesul de socializare ………………………………………………………………6
1.4 Scopurile socilaizarii …………………………………………………………………9
1.5 Factorii de socializare …………………………………………………………………9
1.6. Integrarea sociala ……………………………………………………………………15
1.7 Resocializarea ………………………………………………………………………17

Cap. II Ordinea socială și juridică
2.1 Societatea umana si normele sociale ……………………………………………….18
2.2 Obiceiul …………………………………………………………………………….20
2.3 Morala ………………………………………………………………………………21
2.4 Normele juridice ……………………………………………………………………22
2.5 Raportul dreptului cu morala ……………………………………………………….24
2.6 Control social ……………………………………………………………………….25

Cap. III Responsabilitatea socială și răspunderea juridică
3.1 Delimitari conceptuale ………………………………………………………………29
3.2 Responsabilitatea – institutie sociala ………………………………………………..30
3.3. Raspunderea – institutie normativa …………………………………………………31
3.4 Categorii de raspunderi ……………………………………………………………..33
3.4.1 raspunderea morala ………………………………………………………………..33
3.4.2 raspunderea politica ……………………………………………………………….33
3.4.3 raspunderea juridica ………………………………………………………………34
3.5 Teoria nondreptuli …………………………………………………………………..36

Cap.IV Dreptul ca instrument de realizare a apărării și securității sociale

4.1. Devianta sociala si delicventa (criminalitate) – acceptiuni si sensuri ………………39
4.2. Delicventa din perspectiva statistica ………………………………………………..43
4.3. Delicventa din perspectiva normativului penal ……………………………………..44
4.4. Evaluarea sociologica a fenomenului de delicventa ………………………………..50
4.5. Politici penale de aparare sociala si de prevenire a delicventei …………………….54

Concluzii…………………………………………………………………………………61

Bibliografie

=== responsabilitae sociala si raspundere jurid ===

Introducere……………………………………………………………………………….2

Cap.I Status social, rol social și procesul de socializare…………………………………………….3
1.1 Definitia notiunilor de status si rol social …………………………………………….3
1.2 Clasificarea statusurilor sociale ……………………………………………………….5
1.3. Procesul de socializare ………………………………………………………………6
1.4 Scopurile socilaizarii …………………………………………………………………9
1.5 Factorii de socializare …………………………………………………………………9
1.6. Integrarea sociala ……………………………………………………………………15
1.7 Resocializarea ………………………………………………………………………17

Cap. II Ordinea socială și juridică
2.1 Societatea umana si normele sociale ……………………………………………….18
2.2 Obiceiul …………………………………………………………………………….20
2.3 Morala ………………………………………………………………………………21
2.4 Normele juridice ……………………………………………………………………22
2.5 Raportul dreptului cu morala ……………………………………………………….24
2.6 Control social ……………………………………………………………………….25

Cap. III Responsabilitatea socială și răspunderea juridică
3.1 Delimitari conceptuale ………………………………………………………………29
3.2 Responsabilitatea – institutie sociala ………………………………………………..30
3.3. Raspunderea – institutie normativa …………………………………………………31
3.4 Categorii de raspunderi ……………………………………………………………..33
3.4.1 raspunderea morala ………………………………………………………………..33
3.4.2 raspunderea politica ……………………………………………………………….33
3.4.3 raspunderea juridica ………………………………………………………………34
3.5 Teoria nondreptuli …………………………………………………………………..36

Cap.IV Dreptul ca instrument de realizare a apărării și securității sociale

4.1. Devianta sociala si delicventa (criminalitate) – acceptiuni si sensuri ………………39
4.2. Delicventa din perspectiva statistica ………………………………………………..43
4.3. Delicventa din perspectiva normativului penal ……………………………………..44
4.4. Evaluarea sociologica a fenomenului de delicventa ………………………………..50
4.5. Politici penale de aparare sociala si de prevenire a delicventei …………………….54

Concluzii…………………………………………………………………………………61

Bibliografie

Introducere

Societățile contemporane se confruntă cu multiple probleme care vizează atat realizarea conformitătii, ordinii sociale și normative, legalității și legitimității organizațiilor și instituțiilor sociale și statale, cat si optimizarea mijloacelor de persuasiune și control social, capabile să facă deziderabile și predictibile acțiunile și conduitele indivizilor în raport cu anumite valori și norme.Aceste probleme au readus în discuție rolul și funcțiile sociale ale dreptului în societate ca și importanța factorului normativ în viața sociala, prin redefinirea și reevaluarea reporturilor dintre reglarea socială și cea normativă a comportamentelor indivizilor, precum și a interfețelor și conexiunilor dintre structurile juridice și contextul social în care ele apar, se dezvoltă și acționează.

Dreptul nu poate exista în afara societății “ubi societas, ibi jus”, după cum nici o societate nu poate funcționa normal în absența dreptului.În consecință, în orice societate există un “ corpus”, mai mult sau mai puțin formalizat, articulat și ierarhizat de norme, reguli, obligații și practici sociale, care reglementează normativ acțiunile, relețiile și comportamentele individuale și sociale.

Elaborand un set de roluri pe care trebuie să le îndeplinească indivizii in diferite contexte sociale, legislatorul,deși procedează într-o manieră generală și impersonală, este obligat să se raporteze la un sistem de valori, la ansamblul de tradiții și aspirații sociale, care nu pot fi puse în evidență decat prin raportul sociologiei.

Sociologul observă, descrie și explică acțiunile și comportamentele sociale și individuale, în timp ce juristul intervine pentru a orienta și controla aceste comportamente prin impunerea unor reguli normative, care țin seama de modelul valoric și cultural al societății.

Prin socializare are loc un proces de transmitere, învățare și interiorizare a valorilor și normelor sociale specifice unui grup social sau unei societăți.El se realizează de regulă, prin intermediul relațiilor sociale stabilite între indivizi și grupuri, dar și a unor instituții sociale.Prin socializare societatea formează modurile de comportare, invațandu-l pe individ prin intermediul diferitelor coduri și roluri pe care trebuie să le îndeplinească.

Cap.I Status social, rol social și procesul de socializare

1.1 Definitia notiunilor de status si rol social

Dintre toate conceptele pe care le foloseste sociologia, multe dintre ele (explicand noțiunile acestei științe si procesele sociale), cele de statut (status și rol social) sunt îndeosebi utilizate pentru a stabili pozitia si responsabilitatile pe care oamenii, luati ca entitati separate il au in grupurile sociale din care fac parte.

Orice societate este alcătuită din comunități și grupuri, iar acestea la randul lor, din indivizi, fiecare dintre aceștia ocupand o anumită poziție în structura ierarhică a grupului, căreia îi corespunde un anumit prestigiu social,obligandu-l să joace un anumit rol, o anumită funcțiune, potrivit unui anumit model.

Statusul reprezintă ansamblul așteptărilor legitime ale unui individ din partea celorlalți membrii ai grupului, este elementul care prescrie care îi sunt drepturile și îndatoririle care-i revin în grupul respectiv.

Prin status (statut) social se foloseste totalitatea drepturilor și obligațiilor pe care le are o anumita persoana dintr-un grup social (persoana numita “focala”), recunoscuta de ceilalti membrii ai grupului, drepturi si obligatii pe care le au in virtutea pozitiei ocupate de persoana in cauza in grupul respectiv.

Prin rol social se intelege acel comportament pe care il asteapta membrii grupului social de la persoana focala intr-o situatie data, comportament care este datorat statutului social de acesta.

Rolul desemnează așteptările celorlalți față de modul cum individul își îndeplinește sau nu obligațiile ce-i revin în raport cu statusul.

Fiind elementul dinamic al statusului, rolul reprezintă standardele acceptate de un grup relativ la modelele de comportament,atitudini și valori așteptate de la indivizii care ocupă poziții specifice în aceste grupuri.În mod schematic în noțiunea de rol se întalnesc trei aspecte esențiale:

Aspectul sociologic, care implică referirea la model, considerat ca valoare culturală sau normă și care exprimă acordul sau consensul colectivității care a suscitat și acceptat modelul

Aspectul psihologic, care se referă la felul în care rolul prescris inspiră și orientează acțiunile concrete ale individului

Aspectul individual care definește personalitatea fiecărui individ și care se formează la contactul rolulrilor învățate și interiorizate cu cele exteriorizate și efectiv jucate.

Se poate constata destul de explicit ca intre cele doua realitati sociale exista o legatura directa, ele fiind referitoare la aceasi persoana.

În raporturile dintre ele important este să existe o cat mai mare concordanță.

Status și rolul social depind în mare parte de personalitatea persoanei , de calitătile și capacitatile de care dispune aceasta, mostenite genetic, dar mai ales formate in procesul socializarii sale, in timp modificandu-se pe parcursul vietii sale.

Dacă persoana este posesoarea unor calitati si capacitate superioare statutului si rolului social ocupat, aceasta este frustata, situatia constituind o sursa de tensiune si conflict intre ea si membrii grupului.

În comunitatile complexe, unii indivizi care apartin la mai multe grupuri sociale, au mai multe statusuri si roluri sociale.

În astfel de cazuri individul este detonator al unui status social global.

În literatura sociologică acest status global este clasificat in:

a) status social global consistent (atunci cand din multiplele statusuri sociale particulare se armonizeaza cu cel global);

b) status social global inconsistent, cand între cele particulare și cel global armonizarea nu exista.

Reprezentand poziția ocupată de un individ în societate, statusul definește de fapt, identitatea socială a acestuia, drepturile care îi revin în cadrul grupurilor sociale din care face parte, conferindu-i totodată și un anumit prestigiu social.

Aparent înrudite noțiunile de status și rol sunt diferite în sensul că orice individ ocupă sau deține o anumito poziție socială, dar îndeplinește sau joacă un anumit rol, care poate fi sau nu în concordanță cu statusul inițial al individului.În mod real nu există rol fără status și nici status fără rol, motiv pentru care poziția unui individ și prestigiul său social depind în mare măsură atat de contextul social în care el își îndeplinește rolul cat și de modul concret de realizare a acestuia.

În plan juridic, echivalentul noțiunii de status este cel referitor la capacitatea juridică a individului, concept intim legat de persoana individului și de personalitatea sa. Ea apare ca o premisă a calității de a fi subiect de drept

1.2 Clasificarea statusurilor sociale

Criteriile folosite în acestă clasificare sunt:

modul de acces al individului la status;

modul de recunoastere al statusului.

Potrivit primului criteriu acestea se împart în:

statusuri atribuite,care sunt conferite unui individ de către soietate, comunitate sau de un grup social, fară ca acesta să aibă cel puțin inițial vreo contribuție oficială, cum ar fi, de pildă, sexul (genul), rasa, etnia, clasa, religia. Acestea fiind mostenite sau atribuite datorita unor calitati și capacitate înnascute.

statusuri dobandite – care reprezintă poziția caștigată de individ într-un grup social, datorită instrucției școlare, culturale sau profesionale parcurse de acesta.Atunci cand acestea sunt dobandite ca o recunoastere a unor eforturi si stradanii ale persoanei.

Aceste categorii de statusuri sunt mai importante pentru sociologie decat cele atribuite. Potrivit criteriului modului de recunoastere ale statusului, acestea se impart in:

statusuri care sunt obtinute prin concurs, examene, alegere si sunt recunoscute prin acte oficiale de catre conducatorii ierarhici ai grupurilor sociale;

statusuri informale (sau neoficiale), acestea fiind recunoscute de membrii grupului datorita calitatilor persoanei (carismei individului), statut care a devenit cunoscut si sub numele de leader informal.

1.3. Procesul de socializare

Socializarea reprezintă un concept fundamental, utilizat în studiile de psihologie socilă, sociologie și antropologie culturală, prin care sunt definite procesele, mecanismele și instituțiile ce asigură în orice societate conformitatea membrilor societății față de modelul ei etic, normative și cultural dar și prevenirea devierii și transgresării acestuia de către anumiți indivizi.

Prin socializare are loc un process de transmitere, învățare și interiorizare a valorilor și normelor sociale specifice unui grup social sau unei societăți.El se realizează de regulă prin intermediul relațiilor sociale stabilite între indivizi și grupuri, dar și a unor instituții sociale.

Socializarea reprezinta procesul prin care oamenii devin la maturitate (dupa ce au venit pe lume slabi si dependenti de alte persoane) fiinte cu propria lor identitate, posedand un bagaj de idei si deprinderi care le dau posibilitatea sa participe activ la viata sociala.

Procesul de socializare are două momente:

a) cel de intrare a individului in grupul social;

b) viata individului in cadrul grupului in care a intrat, acest din urma moment fiind mai important pentru sociologie fata de primul, pentru ca in cadrul acestuia persoana isi insuseste (sau respinge) normele de comportare ale grupului si tot acum el participa (sau nu) la viata si activitatea acestuia.

Prin socializare societatea formeză modurile de comportare, învațandu-l pe individ prin intermediul diferitelor coduri și roluri pe care trebuie să le îndeplinească ca să intre în cultura societății din care face parte.

Socializarea este posibila pentru ca este o caracteristica inclusa in zestrea biologica a omului.

Socializarea favorizează consensul și adeziunea indivizilor față de valorile sociale dominante ăn societate, orientand comportamentul indivizilor în concordanță cu standardele valorice, normative și culturale.

Bazele acestui proces sunt bipolare: naturale si educationale.

Sunt naturale pentru ca omul este o fiinta sociala si in acelasi timp lui ii lipsesc instinctele (fata de rudele sale apropiate – maniferele), neputand sa-si construiasca fara sa invete adapost (locuinta) sau sa-si procure hrana. Aceasta e un motiv pentru care imediat dupa nastere, o perioada mare de timp depinde fizic de parintii sai.

Capacitatea omului de a invata si de a vorbi sunt alti doi factori biologici naturali determina socializarea omului.

La originea tururor faptelor și fenomelelor sociale se situează interacțiunea socială – “acțiune reciprocă sau rezultantă a cuplării (interferenței) acțiunilor inițiate de persoane, grupuri sau colectivități prin care se influențează condițiile de manifestare și peformanțele obținute”.(L.Vlăsceanu)

Interacțiunea socială este interpersonală sau intergrupală, situațională, de durată variabilă și rezultă din influențele reciproce ale agenților implicați.

In funcție de modurile de influențare reciprocă se disting trei forme de interacțiune socială: cooperare, opoziție și acomodare.

Cooperarea se produce atunci când interesele și orientările acțiunilor individuale sunt similare sau comune. Presupune o dimensiune gratificatoare (când o persoană solicită o altă persoană să-i ofere răspunsuri încurajatoare pentru propria-i acțiune sporindu-i securitatea emoțională) și una instrumentală (atunci când realizarea unui scop solicită efortul concertat al unor acțiuni inițiate de doi sau mai mulți agenți.

Opoziția se constituie în condiții de diferențiere și divergență. Poate lua forma competiției (numai un partener își realizează maximal scopurile) sau a conflictului (în condiții de orientare divergentă, ireconciliabilă a intereselor, scopurilor sau opțiunilor părților).

Acomodarea este interacțiunea socială care rezultă din modificarea sau ajustarea acțiunilor în vederea creșterii gradului lor de compatibilitate. Aici intervine un proces de negociere intersubiectiv, implicit sau explicit, menit să reducă divergențele de orientare și să sporească gradul de cuplare a acțiunilor individuale.

In general, interacțiunea socială presupune un consens tacit sau explicit al actorilor sociali asupra regulilor care reglementează raporturile interpersonale sau intergrupale.

Interacțiunile sociale relativ stabile sau repetate în situații diferite circumscriu o relație socială –“legătură, conexiune, raport între unități sociale, indiferent de structura acestora” (A.Teodorescu). În acest sens, relația socială poate deveni temei pentru anticiparea unei interacțiuni sociale.

Cu toate aceste realitati biologice sociologii sunt unanimi de parere ca alaturi de ele si educatia este determinanta socializarea indivizilor.

Ca argument in acest sens, s-a folosit exemplul copiilor salbatici (sau lupi) care au fost descoperiti in diferite colectivitati de animale salbatice dupa ce din diferite motive fusesera abandonati (sau luati) din familia lor.

Acesti copii, cu toate ca s-a incercat socializarea lor, nu au putut fi niciodata oameni, ei ramanand in privinta obisnuintelor si comportamentului numai la stadiul de animale, fara limbaj (latrand sau grohaind) mergand in patru labe, rupandu-si vesmintele cu care erau imbracati.

Umanizarea acestor fiinte nu a fost posibila, dovedind ca lipsa educatiei nu duce la socializare.

Concentrand socializarea ca un proces în decursul căruia indivizii dobandesc o identitate culturală determinată, sociologii evidențiază faptul că ea are ca efect de a-i face pe oameni singuri și previzibili.

Scopurile socializării

Cu toate că socializarea oamenilor are conținuturi diferite în funcție de specificul grupurilor din care indivizii fac parte, în principal, specialiștii au stabilit ca aceasta are urmatoarele scopuri:

se impune un comportament disciplinat bazat pe respectarea unor norme de igiena personala, morale si juridice.

stabileste aspiratii si cerinte pentru fiecare membru al grupului potrivit statusului pe care-l are, in functie de sex, varsta, afiliere la grup sau a originii familiale.

socializarea asigura fiecarui individ identitate in functie de personalitatea fiecaruia pe baza aspiratiilor pe care le aproba sau dezaproba.

asigura individului pregatirea profesionala necesara pentru a obtine pe baza ei cele necesare traiului si existentei spirituale a acestuia.

socializarea determina invatarea unor roluri sociale si atitudini.

Avand o dimensiune culturologică (cunoașterea și interiorizarea valorilor și normelor culturale) și sociologică ( învățare de roluri, au’sumare de drepturi, obligații și îndatoriri) socializarea implică și o anumită dimensiune juridică , constand în conformitatea sau obediența față de norme datorită internalizării și respectării acestora prin modalități normative , reglate din exterior.

Orice societate susține J. Carbonnier, exercită asupra indivizilorun proces sui generis de juridicizare, apropiat și distinct totodată , de celelate forme și modalități prin care aceștia sunt socializați.

Factorii de socializare

Fiind un proces complex, socializarea este influentata de mai multi factori, de grupuri sociale și institutii sociale.

Dintre acestia, cei mai importanti si in ordine cronologica a aparitiei lor in acest proces pentru fiecare individ, sunt: familia, scoala, grupa de varsta si mass-media.

a) Familia

Familia este prima si cel mai continuu grup social pentru un nou nascut si copil. Aici se stabilesc primele si cele mai rezistente relatii intime: vorbirea, inceputa prin invatarea limbii este alaturi de gestica, modul de comunicare specific familiei.

Tot aici, copilul ia contact cu elementele cheie ale culturii.

Socializarea in familie se realizeaza in situatii concrete care duc la educatie morala si la invatare cognitiva.

Tot familia asigură identitatea sociala initiala a copiilor in functie de sex, clasa sociala, rasa, religie etc. In functie de clasa sociala careia apartine familia, relatiile de interactiune dintre parinti si copii sunt diferite datorita valorilor diferite pe care parintii din clasele de mijloc si din clasele muncitorilor le transmit copiilor lor.

Familia este un grup social complex care realizează funcții multiple.

Funcțiile familiei au fost clasificate în mai multe moduri.

G.P.Murdock distinge patru funcții: sexuală, reproductivă, economică și socializatoare. J.Sabran distinge: funcții fizice (cu subtipurile: de reproducere, economică și de protecție) și funcții culturale (cu subtipurile: de educație și de asigurare a bunăstării membrilor familiei).

În studiile de sociologia familiei din țara noastră este larg acceptată și utilizată clasificarea profesorului H.H.Stahl în care sunt puse în evidență următoarele tipuri și subtipuri:

a) funcții interne -prin care se asigură membrilor familiei un climat de afecțiune, securitate și protecție;

– funcții biologice și sanitare prin care se asigură satisfacerea nevoilor sexuale ale membrilor cuplului, procrearea copiilor, asigurarea necesităților igienico-sanitare ale copiilor și dezvoltarea biologică normală a membrilor familiei;

– funcții economice care constau în organizarea gospodăriei și acumularea de resurse necesare funcționării menajului pe baza unui buget comun;

– funcții de solidaritate familială care se referă la ajutorul bazat pe sentimente de dragoste și respect între membrii familiei;

– funcții pedagogico-educative și morale prin care se asigură socializarea copiilor

b) funcții externe prin care se asigură relaționarea familiei cu exteriorul.

funcția biologică

Funcția biologică este o dimensiune esențială a familiei.

Deși societățile contemporane au devenit mai permisive cu privire la raporturile sexuale premaritale și extraconjugale, familia rămâne principalul mijloc de satisfacere a necesităților sexuale și singura modalitate de reproducere biologică (cazurile de înseminare artificială și de copii “în eprubetă” sunt nesemnificative statistic).

Sexualitatea se asociază cu afectivitatea, cu dragostea, cel puțin din perspectiva normelor și valorilor sociale larg acceptate.

Incercarea de la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70 (provocată în special de unele grupuri neconformiste de tineri din Europa de Vest și SUA) de a disocia sexualitatea de dragoste nu a produs efecte de amploare și nici de durată.

Afectivitatea este caracteristică și relațiilor dintre copii și părinți și dintre descendenți între ei. Afectivitatea este una din principalele caracteristici prin care familia se deosebește de alte grupuri sociale.

funcția economică

Funcția economică a familiei are multe componente: de producție, de profesionalizare a descendenților și de generare și gestionare a bugetului comun.

În societățile tradiționale, componenta productivă era foarte importantă.

În familiile de țărani, gospodăria se identifica cu familia asigurând majoritatea celor necesare traiului. Autarhia aproape completă impunea organizarea resurselor de producție interne (pământ, animale de muncă și de producție, forță de muncă umană) în așa fel încât familia (gospodăria) să depindă cât mai puțin de exterior.

Familia asigura de asemenea profesionalizarea descendenților: în mod obișnuit, copiii reproduceau profesiile părinților, mobilitatea socială și profesională fiind foarte redusă.

In familiile societății contemporane, funcția economică a familiei s-a diminuat foarte mult mai ales în ceea ce privește componenta poroductivă și de profesionalizare a descendenței. In perioadele și în societățile cu o puternică mobilitate profesională și socială, familia nici nu este capabilă să asigure profesionalizarea descendenților.

Chiar dacă copiii reproduc profesiile părinților, formarea lor profesională este asigurată în principal de instituții educaționale exterioare familiei.

Rămâne încă importantă componenta economică cu referire la generarea și gestionarea bugetului comun.

Deși a crescut independența economică a soților, administrarea bugetului în comun în cadul aceluiași menaj rămâne o trăsătură definitorie pentru majoritatea familiilor (cel puțin pentru familiile nucleare complete, legal constituite).

Familia nu este numai un loc de consum, ci și unul de acumulare a unui patrimoniu. Acest patrimoniu este folosit în comun de membrii familiei și este transferat copiilor (parțial când aceștia se căsătoresc și în totalitate la decesul părinților). Deși activitatea economică se desfășoară predominant în afara familiei(gospodăriei), extinderea, gestionarea și transmiterea patrimoniului continuă să reprezinte o componentă importantă a funcției economice a familiei. In perioadele de dificultăți economice (crize, șomaj etc), patrimoniul familiei reprezintă un loc sigur de refugiu pentru membrii familiei aflați în dificultate; de asemenea, patrimoniul poate reprezenta un mijloc de supraviețuire a persoanelor în vârstă care nu dispun de resurse financiare necesare asigurării unor condiții de trai decente. Transmiterea patrimoniului de la părinți la descendenți este reglementată prin acte normative; numai în situații bine definite de lege, părinții își pot dezmoșteni descendenții.

funcția de socializare

Familia este una din principalele instituții socializatoare ale societății. In cadrul familiei, copilul își însușește normele și valorile sociale și devine apt să se relaționeze cu ceilalți membrii ai societății.

Socializarea în cadrul familiei are mai multe componente:

– normativă (prin care se transmit copilului principalele norme și reguli sociale),

– cognitivă (prin care copilul dobândește deprinderi și cunoștințe necesare acțiunii de adult),

– creativă (prin care dobândește capacitățile gândirii creatoare și de a da răspunsuri adecvate la situații noi),

– psihologică (prin care se dezvoltă afectivitatea necesară relaționării cu părinții, cu viitorul partener, cu proprii copii și cu alte persoane)

In familie se realizează socializarea de bază sau primară.

Copilul învață că indivizii au interese, dorințe, obiceiuri de care celălalt trebuie să țină seama, învață că trebuie să împartă resursele limitate (locuință, hrană, obiecte, afecțiune), învață cum așteaptă societatea ca el să se poarte, învată cum să acționeze pentru a-și satisface un scop, o dorință.

Socializarea realizată în cadrul familiei este esențială pentru integrarea socială a copiilor. Eșecurile socializării familiale au consecințe negative la nivelul comunităților și al societății.

În mod normal, socializarea în familie este convergentă cu normele și valorile promovate la nivel societal. Există însă și situații în care socializarea în familie se face în discordanță cu normele și valorile generale. Copiii socializați în acest mod vor fi neintegrați și în conflict permanent cu societatea.

Comparativ cu familiile din societățile tradiționale, funcția socializatoare a familiei a început să fie preluată de alte instituții sociale (școală, instituții culturale, mijloace de comunicare în masă). Cu toate aceste transferuri de competențe socializatoare, familia continuă să rămână una din principalele instituții de socializare. Avantajul socializării în familie este că ea se realizează într-un climat de afectivitate care facilitează transmiterea și însușirea valorilor și normelor sociale.

disfuncții

In mod normal, familia trebuie să îndeplinească toate funcțiile care îi sunt proprii. In realitate, familiile îndeplinesc în mod foarte diferit aceste funcții. Unele familii pot fi caracterizate ca fiind bogate funcțional, în timp ce altele prezintă carențe funcționale importante (nu reușesc să realizeze anumite funcții sau le realizează discordant în raport cu societatea). Disfuncțiile din cadrul familiei au consecințe asupra soților, asupra copiilor, asupra relațiilor familiei cu exteriorul.

Carențele în funcția de solidaritate afectivă atrag disfuncții în satisfacerea necesităților sexuale și, în timp, pot conduce la disoluția cuplului familial. Carențele în realizarea funcției economice pot avea efecte negative asupra condițiilor de viață ale membrilor familiei.

Disfuncțiile din cadrul familiei devin evidente în condițiile separării partenerilor (separare în fapt sau divorț), abandonului familial, violenței domestice sau în condițiile delincvenței juvenile.

Disoluția vizibilă a familiei este o etapă foarte avansată a manifestării disfuncționalității intrafamiliale; realitatea din cadrul familiei este mult mai complicată decât percepem prin semne vizibile ale disoluției solidarității. Sunt familii carențiale funcțional care continuă totuși să supraviețuiască. Aceste familii ridică cele mai dificile probleme sociologiei familiei și pentru politicile sociale în domeniul familiei întrucât dificultățile și carențele lor nu sunt ușor de identificat. De altfel, de multe ori, nici membrii familiei nu sunt conștienți de carențele familiei în care trăiesc.

b) Școala

Școala este institutia socială care are sarcina de a da informatii și de a forma individului deprinderi si valori pe care societatea le considera importante pentru viata sociala.

În afara de aspectele profesionale, de noțiunile teoretice si de cele culturale, pedagogii transmit elevilor cunostinte si formeaza deprinderi morale.

Cadrul social al școlii este diferit de cel al familiei, pentru ca primul rand lipsesc relatiile intime iar profesorii ii trateaza pe copii la fel, fara a avea relatii speciale cu unii elevi.

În scoală copii fac cunostinta cu sisteme diferite de evaluare, unde acestia se compara cu colegii lor considerati egali acestora.

c) Mass-media

În aceasta noțiune sunt incluse diferite moduri de comunicare destinate publicului : radioul, televiziunea, cinematografia, presa, cartile, aparatele video, inregistralile magnetice, casetele si CD-urile.

Spre deosebire de scoala si familie, unde socializarea individului se bazeaza pe contactul personal si interactive (copil-parinti, elev-profesori) in cazul factorilor ce apartin mass-mediei, socializarea este influentata impersonal oferind modele suplimentare si alternative de roluri precum si de norme si valori.

Printre cele mai importante mijloace de influentare a socializarii este televiziunea care asigura un excelent mijloc de instruire.

Aparatele video si de redare a casetelor cu muzica au un rol important in socializarea tinerilor.

d) Grupa de varsta

Grupurile de copii care au varste apropiate sunt realitati ale colectivitatilor, ele fiind compuse din egali in statutul lor social general.

Daca statusul copiilor in familie este unul atribuit, in grupul de varsta fiecare copil isi castiga (dobandeste) statutul.

In contrast cu familia si scoala, unde socializarea este un proces gandit si planificat, in grupul de varsta socializarea este intamplatoare, uneori cu urmari nedorite.

Scoala si grupul de varsta slabesc legatura cu familia, asigurand modele suplimentare si uneori alternative de comportament fata de cele provocate in famile.

Toti acesti factori contribuie la formarea conceptiei despre lume a individului dar si asupra comportamentului. Socializarea nu se termina cu ajungerea la maturitate; ea este un proces care dureaza toata viata, fiind de fapt o socializare continua nefiind totusi aceeasi. Uneori intervin si procese de resocializare, mai ales cand integrarea sociala nu a reusit.

1.6. Integrarea socială

Integrarea reprezintă procesul prin care individul se acomodează într-un anumit grup social, ajustandu-și treptat comportamentul în funcție de așteptările celorlalți și îndeplinind rolurile învățate sau perscrise prn socializare.În urma acestui proces individul dobandește apartenența la un set de norme, valori și atitudini comune ale grupului care odată internalizate și apoi externalizate ăn comportamente explicite, contribuie la întărirea solidarității sociale a grupului din care acesta face parte.

Pentru desfasurarea normala a vietii, societatea creeaza si promoveaza anumite valori si comportamente pe care le considera normale (etice). Atunci cand indivizii care au suportat un proces de socializare si-au insusit si aplicat normele de comportament normale (etice) se considera ca acel individ a intrat in corpul (intregul) societatii, adica s-a integrat social.

Între diferitele tipuri de integrare socială, cea normativă constă în acele modalități de articulare a modeleleor normative cu procesul motivațional, astfel încat indivizii să acționeze conform standardelor prescrise.

Dacă la sfarsitul procesului de socializare nu s-au adaptat normele de comportament dorit, atunci se afirma ca socializarea a esuat, iar persoana nu s-a integrat social.

Se poate afirma că integrarea sociala este efectul pozitiv al procesului de socializare la care au contribuit familia, scoala, organizatiile profesionale si politice, acestea determind evolutia stadiilor de integrare sociala, orientate spre obtinerea unor statusuri sociale ridicate.

Integrarea socială se consideră realizata atunci cand:

s-a asigurat o apartenenta active a individului la normele de comportare si valori comune favorabile societatii.

individual s-a adaptat si accepta normele de comportare impuse de societate asigurand reducerea conflictelor intre el si membrii societatii.

se asigura un echilibru social relativ.

Marginalitatea

Marginalitatea reprezintă acea stare socială care obligă o colectivitate sau un grup social să trăiască în împrejurări diferite de cele ale societății globale.Grupurile sau colectivitățile marginale se caracterizează prin izolare, ambivalență culturală, normativă și atitudinală ca și printr-un minimum de responsabilități , aspirații și participare în viața socială, ceea ce crează sentimente de frustare socială, revoltă, nonconformism, ducand la o periferizare socială a indivizilor.De aici respingerea și contestarea parțială sau totală de către acești indivizi a normelor și valorilor societății globale și elaborarea și utilizarea unor modele și norme proprii de comportament și conduită.

Orice stare de marginalitate se caracterizează, în opinia unor specialiști prin izolare socială (lipsa de comunicare datorită absenței sau frecvenței scăzute a raporturilor interpersonale), distanță socială ( absența sau rarietatea contactelor sociale între indivizi), ambivalență ( oscilația conduitei ăntre norme și valori care conțin indicații contradictorii), inadaptare socială ( incapacitatea de ajustare a personalității la un mediu inedit sau ostil) și anomie psihică ( stare de incertitudine, nesiguranță sau anxietate manifestată față de individ).

Resocializarea

Resocializarea este similară unui process de reconvertire a individului deviant sau delincvent .

La finalul unui proces de socializare se constata uneori (fie de persoana însași, fie ce comunitate prin institutiile sale) ca integrarea sociala nu s-a realizat.

În astfel de cazuri se trece la resocializare prin restructurarea atitudinilor, valorilor si identitatilor fundamentale.

Resocializarea se realizează în anumite medii sociale (stabilite de muncă corecțională , penitenciare, centre de reeducare) față de anumiți indivizi , implicand abandonarea unui mod de viață și adoptarea altuia prin controlul și dirijarea comportamentului individului delincvent spre scopuri legale și deziderabile social.

În functie de vointa persoanei care suporta acest nou proces, resocializarea poate fi voluntara sau involuntara (impusa).

În primul caz se au în vedere situațiile de convertire religioasa sau a psihoterapiilor individuale sau collective prin care se inlocuieste identitatea persoanei, de multe ori schimbandu-se valorile si modelele de comportament.

În cazul resocializarii involuntare sau fortate se gasesc detinutii din penitenciare condamnati pentru fapte antisociale (crime, delicate) sau personae alienate mintal internate in spitale pentru bolnavi psihic.

Pentru aceasta ultima resocializare, caracteristic este daca exista o rupere brusca cu trecutul iar factorii de resocializare sunt controlati riguros, activitatea personala in cauza fiind controlata in permanenta.

Dezorganizare socială

Noțiunea care definește starea de inadecvare a relației de statusuri și roluri sociale., ceea ce determină o discrepanță semnificativă între scopurile sociale și obiectivele individuale.Ea se manifestă în cursul perioadelor de schimbare și transformare rapide și brușce, cand se constată o extindere puternică a sferei de nevoi și aspirații ale diferiților indivizi și grupuri care nu mai pot fi satisfăcute prin respectarea normelor și valorilor tradiționale, de unde apariția unor situații de dezordine socială, neliniște, nemulțumire și insecuritate în randul societății.

Cap.II Ordinea socială și juridică

2.1 Societatea umana si normele sociale

Orice societate își fundamentează organizarea și funcționalitatea pe baza unui model etic, cultural si normative, care impune indivizilor să exercite unele acțiuni sau conduite care sunt comparabile cu valorile, tradițiile, normele, uzanțele și practicile sociale acceptate și recunoscute în acea societate.

Acționand ca instrumente de persuasiune și constrangere morală, normele sociale reprezintă nu atat un punct sau linie cu valoare normativă ci o zonă în cadrul căreia sunt premise și limite de variație, întrucat orice societate acceptă în cadrul ei comportamente “ variante” sau cel puțin diferite de cele definite în mod instituțional.

Acceptand ideea că norma este un fenomen sociologic încă înaintea aplicării sale și independent de aceasta, se consideră că orice normă presupune atat acceptarea cat și suportarea ei de către indivizi sau grupuri.Dacă acceptarea are în vedere faptul că elaborarea normei a fost făcută printr-o acțiune comună a grupului, suportarea se impune ca o constrangere exterioară întrucat conținutul ei este respins de unele elemente ale colectivității .

Abordand aspectele normative ale ordinii sociale , H.L.Ross consideră că membrii unui grup social acceptă și suportă normele și regulile de conduită din două motive:

Pentru că ele sunt însușite și internalizate în procesul socializării, indivizii dorind să se conformeze acestor norme pe care le consideră o parte din “eul “ lor social, ceea ce le crează un sentiment de jenă, discomfort sau vinovățieatunci cand nu le respectă sau le violează

Membrii unui grup se așteaptă unul de la celălalt la un anumit comportament conform cu normele grupului, iar atunci cand se abat de la acest comportament ceilalți își manifestă dezacordul în diferite modalități.Aceste exprimări de aprobare sau dezaprobare, acceptare sau respingere, manifestate de un grup social față de un anumit tip de comportament individual formează sistemul sancțiunilor sociale.

Normele care reglementeaza ordinea sociala sunt clasificate in norme cutumiare, religioase, morale, juridice, economice si altele, prin respectarea lor gasindu-se valori de proveniente diferite.

Toate categoriile de norme care reglementeaza viata colectivitatilor umane, actioneaza articulat, ele fiind intr-o stare de interdependenta, fiecare dintre acestea avand importanta ei.

Marea majoritate a indivizilor iau cunostinta de regulile sociale inca din copilarie, in cadrul familiei, cunosterea lor fiind continuata in cadrul altor grupuri sociale cum sunt scoala, organizatiile productive, culturale, religioase etc, tendinta comportamentului uman fiind cea de conformare cu regulile stabilite.

Cele mai importante sunt totusi normele juridice care in totalitatea lor si prin efectele ce le produc, stabilesc ordinea juridica, ordine care este una din componentele inseminate ale ordinii sociale. Pentru cunoasterea componentelor ordinii sociale ne vom opri asupra a trei dintre ele: obiceiul, morala si dreptul, definindu-le pe fiecare in parte, stabilindu-le importanta si caracteristicile care le aseamana sau le diferentiaza unele de altele.

În consecință în orice societate nerespectarea normelor și valorilor sociale antrenează o reacție a mediului social în care ele sunt valabile, reacție concretizată într-o serie de acțiuni difuze sau percise, organizate sau neorganizate și întemeiate pe constrangerea și presiunea socială pe care grupul, comunitatea sau societatea o exercită împotriva conduitelor neconformiste sau deviante.

2.2 Obiceiul

Norma sociala de comportare cea mai veche este obiceiul. El reprezinta o regula de conduita impusa in cadrul comunitatilor umane printr-o folosinta indelungata si care se aplica de bunavoie prin consensul general al membrilor colectivitatii. El este numit CUTUMA daca are caracter juridic si se transmite in timp, din generatie in generatie, fiind intr-o forma orala, nescrisa.

Cutuma reprezintă o regulă de conduită nescrisă, apă rută prin repetarea îndelungată a unei practici sociale și căreia individul i se supune fără a o pune în discuție.Ea este rezultatul experienței de viață a unei comunități, apărand ca un fel de convenție tacită a menbrilor unui grup social, avand convingerea că reprezintă o regulă juridică.

Din multitudinea de obiceiuri, statul a preluat deseori pe acelea pe care le-a considerat importante si cu semnificatie juridica, transformandu-le prin sanctiune in norme juridice. Sociologii si juristii au stabilit ca pentru a deveni norma de drept un obicei, el trebuie sa indeplineasca cumulativ urmatoarele conditii:

sa existe o folosinta indelungata a obiceiului pe care sa nu fi fost contestata;

regula de conduita recomandata (continuta de obicei) sa fie determinata cu o anumita precizie;

obiceiul sa prezinte interes pentru legiuitor.

De aici se poate constata ca obiceiul juridic constituie izvor de drept, el fiind cunoscut in literatura de specialitate ca “dreptul nescris”.

Cutumele și tradițiile juridice sunt în general produsul îndelungei experiențe sociale ale unui popor care parțial au putut fi prinse și adapatate în texte de legi scrise și parțial sau menținut ca pravile nescrise in viața spirituală a poporului.

Obiceiul este un mod de conduită statornicit de care grupul leagă deja anumite aprecieri morale și a cărui încălcare provoacă sancțiuni negative. Obiceiul presupune în mod clar o anumită constrangere în recunoașterea valorilor de grup și o constrangere pentru a exista în mod obligatoriu comportamente dorite în funcție de aprecierea grupului.

Avand o temă conservatoare, cutumele nu pot răspunde adecvat necesității de rapiditate a modificărilor în plan legislativ.Cu toate acestea ele nu au dispărut total din viața comunităților rurale, într-o serie de zone ale țării menținandu-se și astăzi obiceiul adălmașului sau al prețului targului, acceptate și recunoscute în diversele trenzacții și vanzări între locuitori.

Morala

În iteratura de specialitate gasim mai multe definitii ale moralei, una dintre acestea fiind formulata de Paul Popescu Neveanu prin care se arata ca morala reprezinta “ansamblu de norme de convietuire umana care reglementeaza comportarea indivizilor unii fata de altii si fata de colectivitate si a caror incalcare nu este sanctionata de lege ci de opinia publica”.

Se poate constata ca in principal caracteristica care se detaseaza la morala este aceea ca ea nu este impusa prin lege, adica nu se realizeaza prin constrangere, individul care o incalca fiind sanctionat altfel decat prin forta statului.

Încorporand reguli, îndatoriri,comandamente și obligații cu caracter moral, dreprul are o serie de similitudini cu morala.Aceste similitudini rezultă din faptul că pe de o parte, atat dreptul cat și morala include reguli de conduită și comportament care orientează acțiunile indivizilor, iar pe de altă parte din împrejurarea că multe norme sociale au o dublă încărcătură morală și juridică.Pentru acest motiv unii autori consideră că dreptul nu reprezintă altceva decat un minim de morală, fiind o prelungire a acesteia la cadrul exterior al acțiunilor indivizilor.Mai mult plecand de la legătura dintre drept și morală, este avansată teza conform căreia dreptul ar fi apărut desprinzandu-se din morală, printr-un proces suis- generis de juridicizare a unor imperative și comandamente morale, care au dobandit astfel valoare obligatorie pentru grupurile sociale care le-au creat.

2.4 Normele juridice

Între normele sociale care asigura ordinea vietii in grupurile umane se numara si normele juridice. Constituind o categorie specială a normelor sociale, normele juridice reprezintă suportul, fundamentul pe care se instituie și funcționează ordinea juridică în orice societate.Ca și normele sociale, cele juridice protejează principalele valori și relații sociale prin impunerea, permiterea sau interzicerea anumitor acțiuni sau comportamente, fiind însă insoțite de sancțiuni organizate.

De cele mai multe ori, pentru intelegerea specificului normelor juridice in tabloul general al normelor sociale, acestea sunt comparate cu normele moralei, comparatie care scoate in evidenta urmatoarele caracteristici care le deosebesc:

Norma juridica este mereu expresia grupului dominant in societate, ea stabilind acele comportamente care convin membrilor acelui grup. Fata de norma juridica, norma morala este expresia cvasitotalitatii societatii.

Norma juridica este o structura tripartite, fiind formata din ipoteza, dispozitie si sanctiunea demonstrand ca spre deosebire de cele ale moralei, ea atinge un grad inalt de precizie, regularitate si sistematizare.

Modul de nastere a celor doua categorii de norme este diferit. In timp ce norma morala este nescrisa, fiind create de opinia publica, norma juridica este creatia legiuitorului, fiind intotdeauna intr-o forma scrisa.

In privinta modului si timpului intrarii in vigoare a normelor juridice, exista o precizare stricta la publicare, ele actionand pentru viitor iar iesirea din vigoare se face prin stabilirea precisa a termenului de catre legiuitor.

La normele moralei acesti timpi nu sunt cunoscuti, ele actionand pe parcursul a multor generatii umane.

Spre deosebire de normele nejuridice, cele juridice se caracterizează prin încă doua elemente:

Neutralitatea – regulile de drept nu se raportează direct la sistemul de valori sociale, ci indirect prin intervenția factorului legislativ, dobandind astfel un caracter normativ și coercitiv

Globalitatea – normele juridice au o vocație universală, fiind opozabile în principiu erga omnes, tuturor indivizilor și grupurilor dintr-o societate

Criteriile de categorisire a normelor juridice, de cele mai multe ori, au in vedere:

a) ipoteza (adica acele imprejurari de care norma leaga anumite consecinte);

b) sanctiunea (adica masurile si mijloacele care sunt adaptate in vederea respectarii ipotezei si dispozitiei).

In prima situatie, tinand seama de ipoteza normele juridice se impart in:

norme onerative prin care se impune comiterea unei anume activitati sau de a avea un anumit comportament;

norme prohibitive care interzic unele comportamente (ex.: normele cuprinse in Codul Penal).

norme permisive care nu se impun dar nici nu interzic anumite conduite;

norme care sunt la latitudinea indivizilor.

In cazul criteriului ce tine de natura sanctiunilor normele juridice sunt:

sanctiuni disciplinare (dreptul muncii);

sanctiuni civile;

sanctiuni contraventionale;

sanctiuni procesuale;

sanctiuni penale.

Daca acestea sunt tipurile de sanctiuni care apartin ordinei juridice, in privinta sanctiunilor care asigura ordinea sociala in general, acestea nu sunt numai de ordin represiv pentru ca in societate majoritatea comportamentelor nu sunt negative ci pozitive.

Astfel, pentru comportament pozitiv, societatea acorda sanctiuni pozitive formale (sau oficiale) ca: elogiu, multumirea, distinctii, premii si altele, sau sanctiuni informale ca reactiile de aprobare.

Asigurand sociabilitatea indivizilor și predictibilitatea comportamentelor și acțiunilor sociale, normele și sancțiunile juridice reprezintă principala modalitate prin care autoritatea publică protejeză și organizează prin constrangere legitimă condițiile de viață ale societății.Ele contribuie la aplanarea potențialelor elemente de conflict, la garantarea respectării drepturilor și obligațiilor prin limitarea reciprocă a acțiunilor și conduitelor indivizilor și la repararea pagubelor sociale datorate unor acțiuni ilicite și ilegale prin sancționarea celor vinovați.

Raportul dreptului cu morala

Acceptand ideea că dreptul nu există decat în și prin societate, se consideră pe bună dreptate că dacă toate fenomenele juridice sunt implicit și fenomene sociale, nu și toate fenomenele sociale sunt și fenomene juridice, existand un social non-juridic care include fenomene morale , de moravuri sau practice culturale și religioase fără încarcătură juridică.

Din cele de mai sus rezulta ca cele doua componete ale ordinii sociale coexista, prima provenind de cele mai multe ori din cea de-a doua, desi morala nu este izvor de drept. Se poate spune ca baza dreptului este o baza morala, sfera dreptului fiind una mai restransa decat cea a moralei. Ambele componente ale ordinii sociale au acelasi scop: cel al regularizarii raporturilor sociale si orientarea activitatii lor, in schimb, functiile acestora sunt diferite atat numeric cat si in privinta continutului. Astfel, morala are o singura functie, aceea de a indica o datorie care nu se impune ca o regula.

Dreptul are mai multe functii care privesc:

a) formalizarea juridica a organizarii social-politice;

b) conservarea, apararea si garantarea valorilor sociale;

c) crearea actelor normative;

d) de dezaprobare a conflictelor sociale si de asigurare a functionarii normale a societătii.

Normele juridice și cele morale prezintă o serie de elemente comune: ambele sunt adresate conduitei indivizilor, ambele exprimă ideea de justiție în societate, ambele se întemeiază pe ideea de obligațiune a individului ( privit separat sau ca membru al unei societăți organizate).

Referindu-se la raporturile dintre drept și morală M.Djuvara a identificat patru elemente de diferențiere :

Morala se adresează intențiilor individului , în timp ce dreptul regelemtează exteriorizarea acestor intenții

Cu unele excepții regulile morale au un caracter pozitiv ( de a face), în timp ce regulile juridice au un caracter negativ

În general individul are obligații și îndatoriri morale în principal față de el însuși, în timp ce obligațiile sale juridice sunt preponderent orientate față de ceilalți indivizi din societate

Constrangerea sau sancțiunea statului intervine numai în sprijinul normelor juridice și mai puțin în cazul normelor morale.

2.6 Control social

Ordinea sociala nu se impune de la sine, ea nerealizandu-se spontan, ci este rezultatul unor actiuni si influente din partea grupurilor sociale primare, a organizatiilor cu caracter politic, religios, juridic, educativ, militar, sportiv etc, care actioneaza continuu si printr-o interconditionare permanenta, indivizii (atat separate cat si in colectiv) fiind controlati de societate.

Noțiunea de control social include un ansamblu de mijloace, modalități și mecanisme morale, culturale, religioase și juridice prin care societatea și grupurile sociale impun individului o serie de îndatoriri, interdicții și constrangeri, pentru a realiza conformitatea, stabilitatea, coeziunea și solidaritatea socială.Urmărind corespondența rolurilor prescrise prin norme cu cele efectiv jucate de indivizi, controlul social reprezintă o formă mai blandă de constrangere socială și un factor important de orientare și dirijare a conduitelor indivizilor în concordanță cu modelul etic și normativ al societății.

Conceptul de control social a fost creat de reprezentantii scolii americane, a jurisprudentei sociologice (A.Ross si R.Pound) – nedefinindu-l ca rezultat al parghiiilor si mecanismelor de asigurare a stabilitatii sociale.

Acesta realitate sociala – Control social – este o institutie cu caracter istoric, ea existand in toate timpurile (incepand din antichitate, feudalism, evul mediu, capitalism si mai ales in societatea noastra contemporana) dar existand cu specific aparte in diferite grupuri sociale si institutii cum sunt familia, statul, scoala, biserica, partidele politice, armata etc.

Prin control social, asa cum afirma sin Dan Banciu se intelege “ansamblul de mijloace si mecanisme sociale si culturale prin intermediul carora:

sunt impuse individului o serie de interdictii si constrangeri referitoare la necesitatea respectarii normelor si valorilor dezirabile;

sunt pentru anumite actiuni, fiind apreciate si recompensate conduitele care sunt conforme cu modelul normativ si cultural, respingand in acelasi timp pe cele care se abat de la aceste modele.

Controlul social are mai multe forme, clasificarea acestora facandu-se in functie de mai multe criterii.

Astfel, prima clasificare este cea in functie de grupurile sociale care fac controlul, daca acestea sunt formale (institutii oficiale) sau grupuri informale (neinstitutionalizate).

Prima modalitate de control este cea formala care consta in instruirea de norme impersonale, institutionalizate in regulamente, legi sau coduri (ex. penal, civil, vamal etc.).

Acest gen de control este realizat de agenti institutionalizati ca:(organismele statului, juridice, politice, administrative).

A doua forma este cea a controlului informal care se realizeaza la nivelul grupurilor informale cum sunt controalele facute de parinti asupra copiilor sau a prietenilor intre ei.

Acest tip de control este spontan, neorganizat si difuz spre deosebire de cel formal care-i oficial, organizat, concret si cu scopuri precise.

Dupa mijloacele utilizate, controlul social poate fi pozitiv si negativ.

Controlul social pozitiv (caruia i se mai spune si stimulativ) se caracterizeaza prin cunoasterea si acceptarea normelor de comportament in mod voluntar, liber si consimtit.

Controlul social negativ (sau coercitiv) are ca o caracteristica cunoasterea si acceptarea de catre indivizi a normelor si regulilor de convietuire care se face din cauza fricii de a nu fi pedepsiti.

In toate sistemele sociale in decursul timpului si in vremurile de azi, ultimile doua forme de control social (pozitiv si negativ) au coexistat, diferenta dintre ele nefiind asa sesizabila.

Din definitia conceptului de control social ca si din explicarea modului in care acesta poate fi clasificat, rezulta ca scopul principal al acestuia este acela de a asigura echilibru, ordinea normativa si institutionala a societatii, actionand ca un factor de stabilitate sociala.

Prin control social se corecteaza de cele mai multe ori deficientele si lipsurile socializarii morale.

In cadrul controlului social, pentru realizarea conformalitatii indivizilor si prevenirea conflictelor si tensiunilor sociale, un loc important il are dreptul.

Urmărind orientarea comportamentului indivizilor și grupurilor într-un sens conform cu necesitățile și scopurile modelului cultural și normativ, controlul social include ansamblul proceselor de socializare și iîndeosebi a presiunilor pe care le suportă un individ din partea celorlalți menbri ai societății și care-i orientează comportamentul său într-un sens conform cu menținerea și conservarea ordinii sociale

Prin intermediul controlului social societatea evaluează corespondența dintre rolurile prescrise și norme și rolurile efectiv jucate de individ recompensand conduitele conforme cu modelul etico-juridic și cultural acceptat și respingand și sancționand pe cele care se îndepărtează de acest model prescriptiv.

Tipuri mecanisme ale controlului social

In orice societate controlul social are ca finalitate orientarea indivizilor intr-un sens conform cu necesitatile mentinerii structurii si coeziunii sistemului social.El include un ansamblu de institutii, reguli masuri si mijloace de influentare care au rolul de a face respectate modelele recunoscute si premise de conduita in imprejurari specifice, potrivit cu statusul si rolurile fiecarui individ.pentru acest motiv controlul social are o multitudine de forme, mecanisme si mijloace de exprimare dintre cele mai diverse, dar care pot fi tipologizate in functie de anumite criterii:

In functie de caracterul permisiv sau dimpotriva prohibitive al mijloacelor utilizate, controlul social poate imbraca doua forme:

Control social pozitiv fundamentat in principal pe cunoasterea si interiorizarea neconstransa de catre indivizi a normelor si regulilor de convietuire sociala ca sip e motivatia acestora de a le respecta din convingere.aceasta forma de control poate fi realizata prin sugestii, aprobari, recompense si forme de stimulare cu character material si moral.

Control social negative, fundamentat pe teama sau pe temarile individului ca va fi sanctionat in cazul nerespectarii normelor si regulilor sociale, individual conformandu-se totusi normelor nu din convingere , ci tocmai pentru a evita consecintele negative ale unei pedepse aplicate de societate.acest tip de control social include in principal sanctiuni organizate , de natura juridical, administrative, sau disciplinara dar si neorganizate din partea grupului social sau a comunitatii in urma carora comportamentul sau este respins sau dezaprobat

In functie de instantele sociale sau agentii care exercita controlul social acesta poate fi de doua tipuri:

Control social organizat exercitat de societate in ansamblul ei prin intermediul unor institutii, organizatii sau specialisti, cum ar fi de pilda, organelle administrative, de politie

Control social neorganizat realizat prin intermediul unor grupuri sociale sau chiar de catre indivizi, inclusive de catre opinia publica , care exercita acest tip de control , de multe ori spontan si difuz asupra indivizilor.

In functie de metodele si mijloacele utilizate controlul social poate fi de patru tipuri:

Control social penal fundamentat pe sanctiuni si pedepse penale aplicate de catre institutiile specializate ale statului fata de acei indivizi care incalca sau violeaza normele juridice cu caracter penal

Control social compensator bazat pe ideea repararii prejudiciilor produse de catre cei care incalca normele, reparatie care poate fi individuala sau colectiva atunci cand victimile sunt comunitatea sau chiar societatea

Control social conciliator in care intervine negocierea, dialogul si medierea intre diversele parti implicate intr-un conflict social cand acestea ajung la un compromise sau la o conciliere

Control social therapeutic exercitat in special fata de persoanele deviante care nu au raspunderea penala fata de actele comise fiind insa obligate sa fie supusi unui tratament medical terapeutic.

Cap.III Responsabilitatea socială și raspunderea juridică

3.1 Delimitari conceptuale

Societatea nu este o masa amorfa de indivizi care desfasoara activități întîmplatoare, disparate, neconcordante, ci un spațiu mai mult sau mai putin structurat, ceea ce permite orientarea activitaþilor umane spre un anumit scop precis. Instrumentul principal de organizare a societatii îl constituie normele sociale care îsi au geneza in necesitatea obiectiva a oamenilor de a trai în societate. Totalitatea normelor prin care se organizeaza societatea îi este asigurata functionalitatea sa, alcatuieste cadrul normativ al sistemului social.

Corolarul normelor sociale il constituie institutia "raspunderii". Incalcarea unei norme sociale prin care se stabileste o anumita sau anumite reguli de comportament antreneaza in mod inevitabil raspunderea celui care a savirsit incalcarea. Aceasta regula fundamentala este cunoscuta sub denumirea de "principiul raspunderii" iar totalitatea normelor care reglementeaza aplicarea, in practica, a acestui principiu formeaza institutia raspunderii. Notiunea de "raspundere" nu este exclusiva si specifica domeniului dreptului, ea fiind o institutie care depaseste aceasta sfera, o institutie proprie societatii considerata in ansamblul sau.

Responsabilitatea – instituția socială

Responsabilitatea exprimă actul de angajare a individului în procesul interacțiunii sociale, în conformitate cu pozitia și rolul asumate de către acesta.

Ea este legitim legată de cadrul moral , cultural și normativ și se concretizează în acceptarea și respectarea liberă și neconstransă a individului a normelor și valorilor dominante într-o societate.

In cadrul colectivitatilor umane, indivizii (desfasurandu-si activitatile proprii voit sau involuntar) se interfereaza cu ceilalti membri ai grupului social din care fac parte, afectandu-i sau avantajandu-i pe acestia din urma.

Atitudinea persoanei de a-si asuma urmarile activitatilor sale fata de ceilalti indivizi este cunoscuta in sociologie sub numele de responsabilitate.

In literatura de specialitate, acestei notiuni i s-au dat mai multe definitii dintre care le relevam pe urmatoarele:

Responsabilitatea reprezinta acceptarea si suportarea de catre individ a consecintelor morale, sociale, juridice, financiare, disciplinare si materiale ale actiunilor concepute si realizate de acesta.

Responsabilitatea reprezinta “grija pentru succesul sau riscul, rezultatul si eficienta, consecintele si valoarea activitatii pe care agentul (individual n.n.) o desfasoara sau o conduce in beneficiul colectivitatii din care face parte si care este afectata de rezultatul acestei actiuni (M.Florea, 1976).

Responsabilitatea reprezinta optiunea si angajarea individului in procesul de socializare pentru executarea unei actiuni, unei fapte sau de a avea un anumit comportament social in vederea atingerii unui scop anume, raportandu-se la activitatile intreprinse si de ceilalti indivizi din educatie.

Din analiza celor trei definitii ale responsabilitatii se desprind cateva caracteristici care privesc in principal:

faptul ca aceasta este specifica fiecarui individ care actioneaza in procesul de socializare;

ca este de ordin optional, ea fiind rezultatul angajarii libere a fiecarui individ;

ea este o institutie sociala de ordin valoric;

in aprecierea ei se are in vedere intentiile individului si consecintele actiunii intreprinse;

scopul urmarit de actiunile persoanelor responsabile este cel de imbunatatire a sistemului social.

Responsabilitatea este intotdeauna legata de buna comportare (morala, disciplinara, politica, juridica) si ea presupune raspunderea din partea indivizilor care impiedica acesta comportare.

3.3 Răspunderea – institutie normative

Prin raspundere se intelege obligatia individului de a suporta o pedeapsa (sanctiune) ca urmare a faptelor (actiuni, inactiuni) sale neconforme cu regulile de conduita care au produs o dereglare a ordinii sociale.

Raspunderea este, in acelasi timp, o institutie morala si juridica avand la baza, in afara de responsabilitate si frica (fata de pedeapsa) pe care o da indivizilor mai putin responsabili, care au tendinte deviante in comportament.

Răspunderea care poate fi morală , religioasă, politică, juridică, este un fapt social și se rezumă la reacția organizată pe care o decalnșează o faptă condamnabilă, individul fiind obligat să suporte consecințele încălcării unor norme de conduită.

Fata de pesoanele care isi asuma sau nu-si asuma responsabilitatea actelor lor in practica sociala si implicit juridica, s-au constatat urmatoarele situatii:

cea a persoanelor conformiste, supranuite si obediente (ascultatoare) care accepta voluntar responsabilitatea apreciind ca normele de comportare sunt legitime (corespunzatoare cu morala) si legale; in astfel de situatii se gasesc marea majoritate a indivizilor;

cea a persoanelor care nu recunosc legitimitatea si legalitatea regulilor, neasumandu-si nici un fel de responsabilitate; in aceasta categorie se incadreza de cele mai multe ori anarhistii si revolutionarii;

a treia situatie o constituie persoanele care nu-si asuma responsabilitatea actelor lor, considerand ca normele sunt legale dar nu sunt legitime, incalcandu-le de cele mai multe ori.

Spre deosebire de responsabilitate, raspunderea are urmatoarele caracteristici:

este o institutie normativa si nu sociala;

este preponderent normativ si nu valorica asa cum este responsabilitatea unde individul considera normele de conduita valori pe care le accepta in mod liber;

este impusa individului de catre societate;

vizeaza conservarea sistemului social;

este atribuita fiecarui individ, fiind apreciata in functie de actiunile concrete ale acestora;

ea intervine doar atunci cand s-a incalcat o norma de comportare.

3.4 Categorii de răspunderi

In raport de regulile de comportare incalcate, raspunderea indivizilor cunoaste mai multe forme cum ar fi:

raspunderea morala;

raspunderea politica;

raspunderea juridica.

Toate aceste forme de raspunderi sunt de fapt forme ale controlului social fata de indivizii cu comportament deviant.

3.4.1 Răspunderea morală

Fapta unei persoane de savarsire a unei infractiuni, pe langa raspunderea juridica penala, poate sa antreneze si raspunderea morala – oprobiul public.

Raspunderea morala va putea fi "uitata", daca cel in cauza va adopta pe viitor o conduita morala, onesta.

Raspunderea este strans legata de libertate, libertatea ca limita a deciziei umane. Numai un om liber, ce actioneaza cu limpezimea ratiunii sale, poate fi tras la raspundere, fiindca fapta pe care a savarsit-o si pentru care se cuvine sa raspunda a fost propria optiune, el a ales, el trebuie sa raspunda. Un om liber este un om responsabil, un om responsabil trebuie sa raspunda, deci sa-i fie angajata raspunderea. "Dreptul presupune libertate…", arata profesorul Mircea Djuvara.

3.4.2 Răspunderea politică

De cele mai multe ori tratatele de drept public nu se opresc asupra sensului notiunii de raspundere politica, abordând-o ca pe un concept asupra caruia exista consensul teoreticienilor si referindu-se la ea întotdeauna în raport de o anumita institutie: Guvern,Presedinte,Parlament.
Fara a adânci un demers care tine mai ales de teoria generala a dreptului, este interesant a retine opinia unui autor în domeniu, potrivit careia identificam în cadrul formelor raspunderii juridice si raspunderea juridica cu caracter politic

Doctrina referitoare la institutiile politice foloseste adesea termenul de responsabilitate, cu explicatia ca utilizarea acestui termen este doar rezultatul modului în care s-a realizat traducerea din literatura franceza a notiunii corespunzatoare, sau facându-se o subtila distinctie, se arata ca "Raspunderea presupune o raportare activa a Cetatii : "prin autoritatile sale, la agentul actiunii sociale" (în speta a Parlamentului fata de Guvern), pe când responsabilitatea ne apare ca o raportare activa a "agentului
actiunii sociale" fata de Cetate, fata de regulile si autoritatile acesteia (în speta a Guvernului fata de Parlament)"

Raspunderea politica presupune întotdeauna o luare de pozitie, fie ca aceasta se realizeaza de catre cei guvernati, fie ca provine de la Parlament. "Responsabilitatea ministeriala nu se mai bazeaza pe ideea de fapta imputabila, nici pe cea de risc, desi nu le exclude, ci pe ideea ca guvernantii sunt în serviciul guvernatilor."5 Guvernantii raspund în fata corpului electoral, în mod direct, cu ocazia alegerilor si indirect, prin formele prevazute de Constitutie, în fata Parlamentului. Desi în ambele cazuri este vorba despre o raspundere politica, distinctia consta în aceea ca prima este o raspundere de fapt, extrajuridica, iar ultima o raspundere de drept, administativ-disciplinara.

Răspunderea juridică

Dintre cele trei forme de raspunderi enuntate, cea care ne intereseaza este cea juridica, care reprezinta un mijloc de control institutionalizat, realizat de stat prin organele sale.

In literatura de specialitate cea mai utilizata definitie a raspunderii juridice este urmatoarea:

Complexul de drepturi si obligatii care se nasc in urma savarsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrangerii de catre stat prin aplicarea sanctiunilor juridice fata de persoana care a savarsit fapta ilicita.

Dintre caracteristicile acestui gen de raspundere se desprind urmatoarele:

ea presupune reguli si ordine stabilite prin norme juridice;

incalcarea normelor juridice antreneaza raspunderea individului care nu le-a respectat, care constau in suportarea unor consecinte numite pedepse (sau sanctiuni);

este de natura coercitiva;

In functie de categoria regulilor de drept inculcate, formele de raspundere juridica sunt:

penala

civila

administrative

Răspunderea civila

Acest tip de raspundere reprezinta obligatia celui care a produs un prejudiciu unei persoane de a repara prejudiciul respectiv.

Se cunosc doua forme de raspunderi civile:

raspunderea delictuala care consta in repararea prejudiciului produs unei persoane de cel care prin fapta pagubitoare incalca si o obligatie stabilita prin lege;

raspunderea contractuala care exista atunci cand prin fapta pagubitoare s-a incalcat o obligatie stabilita prin contract, incheiat intre cel care a pagubit si pagubitor.

Răspunderea penala

In general, in societate, cea mai cunoscuta forma de raspundere este cea penala, ei acordandu-i-se de cele mai multe ori o atentie sporita pentru ca ea corespunde celei mai grave incalcari ale normelor de comportare care sunt cunoscute sub numele de infractiuni.

Raspunderea penala se bazeaza pe acel segment de responsabilitate a individului cunoscuta in doctrina penala de responsabilitate penala.

Acest concept este reprezentat de starea normala a oricarui individ matur data de capacitatea sa psiho-fizica:

de a intelege caracterul actiunilor (faptelor) sale;

de a-si da seama de valoarea si urmarile actiunilor pe care le savarseste;

de a-si determina si dirija in mod liber vointa in raport cu scopurile urmarite.

Din aceste motive, responsabilitatea penala a omului exista numai cu conditiile in care nu-I sunt afectate inteligenta, ratiunea si vointa.

Persoana care indeplineste aceste conditii in totalitate si comite o infractiune se considera ca este responsabila si raspunde penal prin aceea ca este vinovata de raul social produs de om ce a avut discernamant, trebuind sa suporte pedeapsa (sanctiunea) stabilita de lege.

Legea nu stabileste ce-i discernamantul, dar stabileste ca el exista pentru orice individ incepand cu varsta de 14 ani si se refera la capacitatea omului de a face distinctie intre ceea ce este moral si imoral, periculos si nepericulos pentru societate si individ ca membru a societatii.

Raspunderea penala se identifica cu sanctiunea stabilita de lege.

Teoria nondreptului

In privinta controlului social realizat fata de indivizii care incalca normele de comportare au existat pareri ca acesta se poate realiza numai pe cale juridica.

Dreptul, potrivit acestei pareri, cunoscute sub numele de PANJURIDISM se afla peste tot si totdeauna “in spatele fiecarei relatii sociale si individuale”.

Cunoscutul sociolog francez Jean Carbounier, in tratatul sau de Sociologie juridica (publicat in anul 1972) a contestat aceasta teorie, demonstrand ca de fapt multe relatii sociale – si in multe perioade de timp, regulile care au stat la baza acestora au fost de alta natura decat cele ale dreptului, acestea din urma fiind de fapt “o spuma la suprafata raporturilor sociale si individuale”.

Autorul arata ca nu intotdeauna legile opresc raul si repara prejudiciile cauzate de indivizii nenconformisti ci uneori acestea sunt ele insele generatoare al raului social.

Din acest motiv se recomanda judecatorilor sa aiba in vedere adevarul mentionat si sa se uzeze de lege cu masura.

Din lucrarea amintita Jean Carbounier dezvolta si teoria sa despre nondrept, concept care desemneaza absenta dreptului intr-un numar mare de raporturi sociale care normal, trebuia reglementata de normele juridice.

Aceasta absenta a dreptului se datoreaza atat unor cauze ce apartin dreptului insusi cat si unor factori care sunt exteriori lui.

Cele care tin de insasi existenta dreptului sunt cunoscute sub numele de:

autolimitarea dreptului

autoneutralitatea dreptului

a) In cazul autolimitarii dreptului se cunosc ca forme de manifestare: autolimitarea spatiala si autolimitarea temporala.

In prima situatie se refera la spatiile si locurile unde dreptul este limitat in actiunea sa cum sunt de exemplu tarile care acorda azil politic unor indivizi urmarit penal in tara lor de origine pentru convingerile lor politice sau neactionarea dreptului fata de indivizii care s-au adapostit in sediile unor ambasade sau biserici, precum si in incinta unor locuinte private.

In a doua situatie a autolimitarii temporale, dreptul nu poate actiona in anumite perioade de timp, ca de exemplu in zile de repaus saptamanal, pe timpul noptii sau pe perioada sarbatorilor legale.

Amintim aici neefectuarea perchezitiilor domiciliare si a arestarilor in timpul noptii.

b) In cazul autoneutralizarii dreptului, se cunosc situatii frecvente in practica judiciara cand, tocmai exigentele cerute de lege in cazuri penale grave sunt nerezolvate juridic in perioade mari de timp datorita unor proceduri greoaie, a expertizelor si contraexpertizelor care se executa.

Acest principiu determina ca multe cazuri cum sunt cele din criminalitatea nerelevata cunoscuta si sub apelativul de cifra neagra a criminalitatii, face ca dreptul sa nu actioneze in nici un fel.

Autoneutralizarea dreptului functioneaza mai ales in cazul lipsei dovezii.

Tot in cazul autoneutralizarii dreptul poate fi inclus si principiul potrivit caruia “tot ce nu este interzis prin lege este permis”, desi in domeniul moralei sunt foarte multe comportamente neconforme conduitei din societate pe care indivizii se abtin sa le comita chiar daca nu sunt interzise de norme juridice.

Nondreptul exista si datorita unor factori din exteriorul lui, dintre acestia cel mai des citat fiind rezistenta faptului la drept.

In societate sunt deseori intalnite cazuri cand indivizii pentru reglementarea unor relatii sociale evita folosirea dreptului cu buna stiinta din mai multe motive:

legea este nedrepta si nelegitima

procedura legala este greoaie si costisitoare

De ce exista situatii de nondrept?

Raspunsul l-a dat in cea mai mare parte tot Jean Carbounier, el mergand mai departe in explicarea nondreptului concluzionand ca de fapt viata sociala este de natura sa creeze si alte forme de reglementare a conduitelor umane atunci cand dreptul nu reuseste sa reglementeze cat mai util viata colectiva si individuala a persoanelor ce compun grupurile sociale.

In privinta nondreptului putem evidentia si sectorul financiar bancar, unde s-a constatat ca firme si institutii din acest domeniu au o preocupare sporita in a asigura si rezolva singure problemele legate de fraudele comise in sistem, fara a apela la politie si justitie in general.

Toate bancile si firmele importante din Olanda dispun de servicii proprii de investigatori.

Cap.IV Dreptul ca instrument de realizare a apararii si securitatii sociale

4. 1. Devianta sociala si delicventa (criminalitate) – accepțiuni și sensuri

Normele sociale si juridice indica ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a actiunii si comportamentul indivizilor. Aceasta zona nu este precis delimitata, in interiorul ei pot apare “ puncte de toleranta” sau permisivitate unde comportamentul individului poate varia sensibil depasind limetele normative si institutionale. Normele sociale si juridice nu stipuleaza in detaliu nici modalitatile si nici mijloacele concrete prin care indivizii pot sa indeplineasca sau nu rolurile prescrise in functie de statutul lor social.

In orice societate pot aparea diferite tipuri de comportament. Gama acestora include atat pe cele conformiste “legaliste” si “legitimiste” , cat si pe cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante. In consecinta, orice societate se confrunta, intr- mai mare sau mai mica masura, cu manifestari de transgresiune a normelor care in functie de anumite criterii forme de devianta sociala sau de delincventa (criminalitate).

Notiunea de devianta sociala este una dintre cele mai des folosite in vocabularul sociologiei-desemneaza nonconformitatea, abaterea sau incalcarea normelor si regulilor sociale. Un comportament deviant este un comportament care se indeparteaza sensibil de la pozitia standard (medie).

Fenomenul de devianta sociala are un caracter universal, nu poate exista o societate in care indivizii sa nu se abata de mai mult sau mai putin de la tipul colectiv: este inevitabil ca printre abateri sa nu fie unele care prezinta caracter criminal. Devianta reprezinta un fenomen normal in cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului. Individul devinat nu trebuie considerat neaparat ca o fiinta nesociabila, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus in corpul societatii, ci el este un agent regilator al vietii sociale.

Majoritatea autorilor specialisti sunt de acord ca devianta sociala include ansamblul comportamentelor care violeaza normele si valorile recunoscute ca legitime intr-o societate ce determina o reactie sociala din partea institutiilor, instantelor si agentilor de control social, impunand adoptarea unor sanctiuni sociale fata de devianti.

Teoria sociologica concepe fenomenul de devianta in doua sensuri diferite:

a) un sens restrans, prioritar normativ, care acorda actelro de incalacre a legii si normelor semnificatii exclusiv negative (asa numita “devianta negativa”).

b) un sens mai larg, care favorizeaza pozitiv actiunile de eludare, schimbarea sau revolta impotriva normelor ( “devianta pozitiva” ).

In ansamblul formelor de devianta sociala se include si delicventa (criminalitatea), care afecteaza cele mai importante valori si relatii sociale protejate de normele juridice cu caracter penal.

Devianta sociala reprezinta ansamblul actelor si faptelor care, violand regulile juridice penale, determina adoptarea unor sanctiuni negative organizate din partea agentilor specializati ai controlului social (politie, justitie, tribunale, institutii de recluziune, etc.)

Trasaturile specifice ale delicventei constau, in principal, in:

violarea legilor si prescriptiilor juridice care interzic comiterea anumitor actiuni;

manifestarea unui comportament contrar regulilor morale si de convetuire sociala;

desfasurarea unei actiuni antisociale care pericliteaza siguranta institutiilor, grupurilor sociale cauzand un sentiment de teama, insecuritate indivizilor.

Chiar daca, aparent, delictul apare ca un fenomen juridic, reglementat prin normele dreptului penal, el este un fenomen social care se producei in societate, avand consecinte negative si distructive pentru securitatea indivizilor si grupurilor.

Delicventa include acele violari si incalcari ale normelor penale si de convetuire sociala care protejeaza ordinea publica, drepturile si libertatile individuale, viata, sanatatea si integritatea persoanei in societate.

Un comportament delicvent comporta, dupa opinia lui E.H. Sutherland, urmatoarele:

are consecinte negative, prejudiciaza interesele intregii societati;

face obiectul unor interdictii, constrangeri formulate de legea penala;

prezinta o intentie antisociala deliberanta;

cuprinde fuzionarea intentiei cu actiune culpabila

fapta este probata juridic si sanctionata ca atare.

Delicventa este un fenomen complex; include o serie de aspecte si dimensiuni de natura statistica, juridica, sociologica, psihologica, pospectiva, economica si culturala.

a) dimensiunea statistica, evidentiaza starea si dinamica delicventei in timp si spatiu, prin masurarea in procente, mediea a delictelor, crime, colerarea acestora cu indicatori de ordone sociala, ecologica, culturala, geografica;

b) dimensiune juridica, evidentiaza tipul normelor juridice violate prin cate si fapte antisociale, periculozitatea sociala, gravitatea prejudiciilor produse, intensitatea, felul actiunilor adoptate, modalitatile de resocializare a persoanelor delicvente;

c) dimensiunea sociologica, centrata pe indentificarea, explicarea si prevenirea sociala a delictelor si crimelor;

d) dimensiunea psihologica, evidentiaza structura personalitatii individului delicvent, individul normal,motivatia si mobilurile comiterii delictului;

e) dimensiunea economica, sau “costul” crimei, evidentiaza consecintele delictelor din punct de vedere material si moral (costurile financiare acordate victimelor, martorilor, reparatiei bunurilor, politelor de asigurare);

f) dimensiunea prospectiva, care evidentiaza tendintele de evolutie in viitor a delicventei;

Daca delicventa reprezinta un fenomen normal (si nu patologic, in sensul de “boala” sociala) cu care se confrunta orice societate, nu exista o definitie satisfacatoare a acestui fenomen.

Utilizarea tehnicii analizei de dependență și a analizei factoriale s-a impus relativ recent în domeniul sociologiei delincvenței, în special datorită unor necesități practice, apărute în urma recoltării și condensării unui volum mare de date și informații empirice. În mod concret, la nivelul observației și al generalizării empirice, numeroase studii și cercetări au pus în evidență o serie de factori (cauze) cu implicație criminogenă, cum ar fi : socializarea imperfectă, educația morală negativă în familie, controlul social ineficient, neintegrarea școlară și profesională, parazitismul social, inflluența grupului stradal delincvent etc., care au un rol important în determinarea mecanismului delincvenței juvenile. Întrucât, acești factori nu sunt impilicați în egală măsură, în diferitele momente ale declanșării actului delincvent, și cercetătorii și-au pus problema evaluării cantitative și calitatative a raporturilor ce se pot stabili între acești factori și a analizei relațiilor diferitelor variabile care caracterizează principalele dimensiuni ale fenomenului de delincvență juvenilă.

Dacă în privința analizei factoriale privind valorile sociale ( obiectivele reușitei și atitudinea față de muncă) nu s-a constatat diferențe semnificative între grupurile de tineri, în schimb, analiza mijloacelor de reușită a identificat o diferență semnificativă, tinerii din grupul de control manifestând o atitudine mai realistă : ei consideră ca o familie care dispune de mijloace financiare puternice este factorul cel mai important pentru reușita socială a unui tânăr, totodată, find convinși, mult mai mult decât tinerii delincvenți, că nu există aceleași șanse pentru reușita în viață. Această atitudine mai realistă față de unele valori sociale a permis tinerilor din grupul de control să-și reglementeze dorințele și aspirațiile de viață, asigurâdu-le, în consecință, o mai bună integrare socială în viața profesională și socială.

Concluzia studiului este că există o relație manifestă între integrarea în mediul familial, cel școlar și cel de muncă, o intergrare pozitivă într-unul din acestea determinând o bună integrare a tânărului și în celelalte domenii. Relația cu timpul liber este, din contră, negativă, o bună integrare în acest domneiu (timp liber, cerc de prieteni) determinând o integrare deficientă în domeniul familial și în cel școlar. Aceste corelații nu reprezintă, de fapt, și relații cauzale, dar, totuși, se poate aprecia că integrarea într-un grup de prieteni apare ca o compensare a slabei integrări a tânărului în familie sau în școală. De aceea, nu este suficient de a semnala, conchid autorii studiului, că „există modele de socialzare diferite în funcție de categoriile sociale existente în societate și că unele dintre aceste modele nu pregătesc adecvat copilul sau tanarul pentru o bună integrare în scoală sau în muncă”, ci de a arăta că nerealizarea fuțiilor fundamentale ale familiei și școlii reprezintă, în mare parte, cauze generatoare de devianță și delincvență juvenilă.

4.2. Delicvența din perspectiva statistica

Delicventa este un fenomen normal, care include ansamblul de acte, fapte si conduite intrate in conflict cu legea penala, care are o anumita evolutie in timp si spatiu, anumite regularitati, frecvente, intensitati ce pot fi masurate si evaluate statistic. Asemena evaluari privesc:

a) evolutia temporara a criminalitatii, timp diverse (5 ani, 10 ani, 20 ani) a se putea vedea observa tendintele de stagnare, crestere sau descrestere a fenomenului;

b) evolutia spatiala a criminalitatii, pe arii si zone geografice , in vederea indetificarii unor zone “criminogiene” locale cu potential ridicat sau scazut de criminalitate si a “cartografierii” acestora (asa numita ecologie a criminalitatii);

c) frecventa si intensitatea criminalitatii releva dintre delictele comise, intr-o anumita perioada de timp, intr-o anumita zona sau arie geografica, sunt cele mai frecvente si au o gravitate (periculozitate) sociala sporita in raport cu altele;

d) indicele de criminalitate (sau “rata criminalitatii”) calculat (la 10.000 de locuitori), prin raportarea numarului de delicte (sau de delicventi) la totalul populatiei cu raspundere penala, pe diferite perioade de timp

Pe baza evauarilor statistice pot fi indentificate anumite corelatii intre evolutia fenomenului de delicventa si alte variante socio-economice si culturale-legislatia penala-densitatea populatiei-gradul de urbanizare-concentrarea de bunuri si valori in orase, nu sunt relevante intotdeauna, nu reprezinta cauzallitatea fenomenului.

Printre promotorii orientarii, care au pus bazele clasificarii delictelor in functie de o serie de criterii statistice, se numara A. Quételet, A. Guerry, ale caror preocupari s-au concentrat asupra semnificatiei statistice a delicventei. E. Ferri, unul dintre reprezentantii de seama ai scolii pozitiviste italiene de criminologie, a acordat un rol important studierii factorilor sociali si individuali generatori de criminalitate, surprinde anumite legalitati statistice. Ferri elaboreaza asa-numita “lege a saturatiei criminale”, conform caruia intr-un anumit mediu social exista un numar stabil si determinat de infractiuni si crime, in masura in care se schimba conditiile mediului social se schimba si numarul de crime.

Scoala sociologica franceza fondata de É. Durkheim si-a intemeiat cercetarile pe studiul statistic al faptelor si fenomenelor sociale si juridice recoltand un imens material documentar-statistic despre fenomenul sinuciderii. El a evidentiat o serie de regularitati ale sinuciderilor: tendinta spre sinucidere creste o data cu varsta-sinuciderea nu se afla in corelatie cu clima-rata sinuciderii creste din ianuarie pana in iulie-descreste din iulie pana in decembrie-sunt mai frecvente in timpul zilei si in special in timpul saptamanii-mai putin intense noaptea si in week-end-uri-rata sinuciderilor este mai ridicata in randul protestantilor decat al catolicilor.

4.3. Delicventa din perspectiva normativului penal

Din punct de vedere juridic, un comportament delicvent este definit printr-o serie de trasaturi specifice, care se regasesc in majoritatea sistemelor legislative si anume:

a) reprezinta o fapta, o actiune (inactiune) cu caracter ilicit, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate si prejuciate anumite valori si relatii sociale;

b) fapta este comisa de o anumita persoana care actioneaza deliberat, constient si responsabil;

c) fapta comisa este incriminata si sanctionata de legea penala.

Pentru a exista raspundere penala trebuie sa existe, in primul rand o fapta antisociala reala savarsita de o anumita persoana care este responsabila, iar in la doilea rand fapta trebuie incriminata de legea penala. Inexistenta uneia, mai multora dintre trasaturi, conduce, practic, la inexistenta delictului sau crimei. Principiul legalitatii delictului si sanctiunii (“nullum crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”) este inscris la loc de frunte in marea majoritate a legislatiilor penale moderne.

Definirea delictului prin cele trei trasaturi mentionate, are o importanta teoretica-generala su una practica, permitand:

a) includerea, in categoriadelictelor si crimelor, numai a acelor actiuni si fapte care intrunesc cumulativ aceste trasaturi;

b) delimitarea delictelor si crimelor de alte abateri sau incalcari ale normelor de drept, care nu afecteaza insa ordinea sociala, nu pericliteaza viata si securitatea indivizilor, grupurilor, institutiilor (contraventie, delicte civile, abateri disciplinare sau administrative).

Clasificarea faptelor antisociale in delicte si crime, se face in functie de doua criterii:

a) cel al gravitatii faptei, valoarea sociala lezata, marimea prejudiciului, modalitatile si formele de comitere;

b) cel al sanctiunii aplicate.

Tot in functie de gravitatea si intensitatea sanctiunii aplicate intr-o serie de sisteme penale, se face distinctie intre:

a) delicte sau crime politice, considerate ca deosebit de grave, cum sunt cele care violeaza ordinea sociala, normativa si siguranta statului si institutiilor sale fundamentale;

b) delicte sau crime de drept comun indreptate contra propietatii, familiei, bunurilor moravuri.

Prevenirea și combaterea infracționalității minorilor a constituit și constituie o preocupare permanentă de politică penală a statelor moderne. Delicvența juvenilă are o natură complexă în care se întâlnesc pe de o parte lipsa capacității depline de înțelegere a semnificației sociale a pedepselor și lipsa de experiență, care împinge adesea la fapte necugetate pe un adolescent abia ieșit din copilărie sau chiar pe un tânăr adult aflat în așa-numita postadolescență, iar pe de altă parte nocivitatea evidentă a conduitei antisociale a nevârstnicilor, gravitatea uneori dsosebită a faptelor săvârșite de aceștia.

Pe de o parte societatea se vede grav amenințată prin faptele antisociale săvârșite de adolescenți sau de tineri fără experiență și trebuie să se apere prin orice mijloace corespunzătoare acestui scop, iar pe de altă parte se află în față unor făptuitori imaturi care, așa cum nu înțeleg, în toată amplitudinea ei, semnificația socială a faptelor săvârșite, tot așa nu înțeleg nici semnificația reacției de apărare a societății, a pedepselor ce li se aplică, mai ales atunci când reacția societății are loc în. mod nediferențiat, fără să se țină seama de particularitățile psiho-fizice ale nevârstnicilor.

Necesitatea obiectivă a apărării sociale a impus rezolvarea problemelor privind răspunderea penală a minorilor, condițiile în care aceștia trebuie să răspundă penal pentru faptele antisociale pe care le săvârșesc. Găsirea celor mai eficiente măsuri de prevenire și combatere a fenomenului infracțional în rândul minorilor a ridicat și problema stabilirii vârstei de la care minorul răspunde penal, adică a vârstei de la care, corespunzător cercetărilor de psihologie pedagogică, se apreciază că acesta înțelege semnificația sociala a conduitei sale periculoase și semnificația scopului sancțiunilor aplicate pentru astfel de conduite. S-a admis că perioada copilăriei se caracterizează prin lipsa de înțelegere a semnificației sociale și de dirijare conștientă a actelor de conduită, ceea ce pune pe copil în afara răspunderii penale. Există însă dificultăți în stabilirea unei limite precise de vârsta până la care durează perioada copilăriei. De aceea, s-a procedat la sancționarea minorilor în funcție de existența sau inexistența discernământului în momentul comiterii faptei.

Din punct de vedere psihologic, discernământul este un act de gândire, prin care subiectul reflectă realitatea, dar nu pe cale directă, senzorială, ci prin mijlocirea proceselor psihice superioare. În cazul unui act infracțional, discernământul reprezintă acea parte mintală a actului prin care subiectul se adaptează la situația dată, adaptare mintală care se efectuează în direcție disocială sau net antisocială. Pentru că discernământul să aibă loc trebuie să fie îndeplinite următoarele condiții: subiectul să fie în posesia normală a tuturor facultăților sale senzoriale; subiectul să aibă suficiente elemente de experiență anterioară pentru a înțelege datele situației conflictuale; să fie capabil să anticipeze prin reprezentare rezultatele acțiunilor sale, să fie în stare să identifice cel puțin două posibilități de rezolvare a situației conflictuale; să aibă gândirea logică suficient de dezvoltată pentru a fi capabil să emită judecăți și raționamente simple asupra acțiunilor reprezentate cu anticipație; să fie suficient de evoluat mintal spre a înțelege nuanțat esența etică a unor relații sociale, în baza cărora să judece situația conflictuală dată. Existența discernământului în momentul săvârșirii faptei se stabilește ulterior, de aceea problema este mai dificilă, deoarece este posibil că minorul care prezintă discernământ în momentul anchetei să nu fi avut acest discernământ în momentul comiterii delictului sau infracțiunii.

Legiuitorul român prin dispozițiile art. 99 din Codul Penal a stabilit că răspunderea penală a minorilor începe de la 14 ani sub condiția dovedirii că în săvârșirea faptei, minorul a avut discernământ și în toate cazurile de la 16 ani fără vreo condiționare. Limita superioară a vârstei până la care persoana este considerată minor este de 18 ani, indiferent de dobândirea prin căsătorie a capacității depline de exercițiu, căci minor în dreptul penal este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani. Sistemul de sancționare prevăzut în Codul Penal Român este un sistem mixt, cuprinzând atât măsuri educative, cât și pedepse. Luarea unei măsuri educative ori aplicarea unei pedepse față de un minor pentru infracțiunea săvârșită este lăsată la aprecierea instanței de judecată. măsurile educative care se pot lua împotriva infractorilor minori, prevăzute în Codul Penal sunt: mustrarea; libertatea supravegheată; internarea într-un centru de reeducare; internarea într-un institut medical-educativ.

Mustrarea (art. 102 Cod Penal) constă în dojenirea minorului, în arătarea pericolului social al faptei săvârșite, instanța sfătuindu-l să aibă o conduită bună în viitor, atrăgându-i atenția că dacă va săvârși o nouă infracțiune se va lua față de el o măsură mai severa sau i se va aplica o pedeapsă.

Libertatea supravegheată (art. 103 Cod Penal) constă în punerea minorului care a comis o infracțiune sub supraveghere deosebită pe timp de un an. Supravegherea este încredințată părinților (firești sau adoptivi) ori tutorelui, iar dacă aceștia nu pot asigura supravegherea în condiții satisfăcătoare, instanța poate dispune că minorul să fie supravegheat de o persoană de încredere (rudă apropiată, la cererea acesteia) ori de o instituție legal însărcinată cu supravegherea minorilor. Dacă în timpul libertății supravegheate minorul se sustrage de la supraveghere ori are purtări rele sau săvârșește o faptă prevăzută de legea penală, instanța revocă libertatea supravegheată și dispune internarea minorului într-un centru de reeducare ori aplică o pedeapsă.

Internarea într-un centru de reeducare (art. 104 Codul Penal) constă în internarea minorului infractor într-un centru de reeducare din subordinea Ministerului de Justiție, asigurându-i-se acestuia posibilitatea de a dobândi învățătura necesară și o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile sale. Măsura se poate lua pe o durată nedeterminată, atunci când se apreciază că celelalte măsuri educative nu ar fi fost suficiente pentru îndreptarea minorului, și poate dura până la împlinirea vârstei majoratului, putând fi prelungită de instanță cu cel mult 2 ani peste această vârstă. Pentru minorii care dau dovezi temeinice de îndreptare, instanța de judecată poate dispune, după trecerea a cel puțin un an de la data internării, liberarea acestora înainte de a deveni majori. Dacă minorul săvârșește pe perioada internării o nouă infracțiune, instanța poate dispune menținerea măsurii luate sau revocarea internării și aplicarea unei pedepse.

Internarea într-un institut medical-educativ (art. 105 Codul Penal) este o măsură adoptată față de minorii delicvenți care, datorită stării fizice sau psihice, au nevoie de un tratament medical de durată și de un regim special de creștere și educație. Această sancțiune vizează cu precădere minorii care au săvârșit fapte prevăzute de legea penala și care suferă de diferite maladii sau boli psihice evidente ce reclamă cu necesitate un tratament îndelungat de specialitate în instituții medicale, dar nu și pe cei care prezintă simple tulburări de comportament determinate de starea de pubertate sau de lipsuri și deficiențe în instruirea și educarea lor. Măsura se ia pe un timp nedeterminat și durează până la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepția cazurilor în care starea psihofizică a minorului care a determinat luarea măsurii a încetat mai înainte.

In ceea ce privește pedepsele, acestea sunt prevăzute în Codul Penal, amenda și închisoarea, dar cuantumul lor se reduce la ½ în cazul minorilor.

Pe plan internațional au fost adoptate Regulile de la Beijing cu privire la aplicarea justiției pentru minori. În partea I intitulată “Principii generale” sunt prezentate măsurile de protejare socială a tinerilor înainte de trecerea la delicvență, măsuri ce trebuie adoptate de state pentru a nu se ajunge la aplicarea acestui ansamblu de reguli, după care sunt definite principalele noțiuni. Astfel, potrivit acestor reguli, prin minor se înțelege “un copil sau un tânăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict conform unor modalități diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult”. Noțiunea de delict desemnează “un întreg comportament (act / omitere) ce poate fi pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat”. Un delicvent juvenil este “un copil sau un tânăr acuzat sau declarat vinovat de a fi comis un delict”. În continuare sunt stabilite obiectivele justiției pentru minori – asigurarea bunăstării minorului și respectarea principiului de proporționalitate care vizează moderarea sancțiunilor punitive în raport cu gravitatea delictului și cu circumstanțele personale (poziție socială, situație de familie, daune cauzate de delict, efort pentru despăgubirea victimei, dorință de a reveni la o viață sănătoasă și utilă). Sunt enumerate apoi drepturile minorilor – protejarea vieții particulare, prezumția de nevinovăție, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat, dreptul la prezenta unui părinte sau tutore, clauza de ocrotire, dreptul de a fi informat asupra sarcinilor.

Partea a II-a stabilește regulile după care se desfășoară ancheta și urmărirea judiciară, considerându-se că detenția preventivă nu poate fi decât o măsură de ultimă instanță și durată că trebuie să fie cât mai mică cu putință.

În partea a III-a – Judecarea și încheierea cazurilor – sunt prevăzute autoritățile competente pentru a judeca, asistența prin consilier, părinți sau tutori, rapoartele de anchetă socială, principiile directoare ce acționează asupra judecării și actului de decizie, dispoziții de judecată, competențe profesionale și pregătire profesională (privind personalul care lucrează cu minorii). Din punctul de vedere al Regulilor de la Beijing, calificările profesionale sunt un element esențial pentru asigurarea unei administrări imparțiale și eficiente a justiției pentru minori. În consecință, trebuie îmbunătățite recrutarea, perspectivele de avansare și de pregătire profesională a personalului astfel încât să-i fie furnizate mijloacele necesare de îndeplinire a funcției sale obișnuite. Pentru asigurarea imparțialității în administrarea justiției pentru minori, trebuie evitate orice discriminări de ordin politic, social, de sex, de rasă, religie și naționalitate în selectarea, nominalizarea și avansarea profesională a personalului administrării justiției pentru minori.

Urmează partea a IV-a intitulată “Tratamentul în mediul deschis”, care, făcând referire la mijloacele de executare a hotărârilor judecătorești, prevede că autoritatea ce a pronunțat inițial hotărârea va trebui să vegheze asupra executării ei, în unele țări judecătorul pentru executarea pedepsei fiind desemnat în acest scop. Componența, puterile și funcțiile autorității trebuie să fie flexibile astfel încât să-și asigure acceptul tuturor. Toate activitățile ce-i privesc pe delicvenții juvenili trebuie orientate către reintegrare, iar cooperarea cu comunitatea umană este indispensabilă dacă se dorește aplicarea eficientă a normelor autorității competente.

Partea a V-a intitulată “Tratamentul în instituție” stabilește obiectivele tratamentului în instituție – asigurarea asistenței pentru minori, a protecției, educării și competentelor profesionale. Asistența medicală și cea psihologică, în special, sunt extrem de importante pentru tinerii drogați, violenți sau bolnavi mintal aflați în instituție. Trebuie să se evite influențele negative ale delicvenților adulți și să se garanteze binele minorilor plasați în instituție, să se asigure un tratament echitabil în toate stadiile de procedură de justiție penală și să se acorde o atenție specială problemelor și nevoilor lor particulare pe parcursul detenției.

Sistemul nostru penal (care utilizeaza expres notiunea de infractiune, nu de delict sau crima) nu recunoaste nici diferenta actelor antisociale cu caracter penal in delicte si crime si nici subimpartirea acestora in delicte politice de drept comun.

4.4. Evaluarea sociologica a fenomenului de delicventa

Orice societate se confrunta cu aspecte de delicventa si criminalitate, intrucat notiunea de crima este implicata in insasi ideea de societate. É. Durkheim considera ca nu exista o societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv, crima aparand ca un “fenomen normal”.

Actul delicvent reprezinta expresia unui sir de actiuni si conduite care contrasteaza cu normele de convetuire existente in cadrul grupurilor, institutiilor, societatii.

Pentru majoritatea sociologilor, delicventa reprezinta o problema sociala; delicventa conduce la cresterea tensiunilor sociale si a nesigurantei intre indivizi.

Nu in toate societatile omorul este considerat drept crima deliberata, existand sisteme penale in care daca el nu este justificat, este sensibil “dezincriminat” (cazul omorului in legitima aparare sau a omorului savarsit “in stare de razboi” sau de “necesitate”). In alte sisteme legislative, dimpotriva, omorul savarsit asupra unor anumite persoane este considerat o crima odioasa si sanctionat extrem de sever (omorul asupra unui parinte sau asupra unei femei gravide omorul, comis impotriva unui preot, sef militar, conducator politic).

Cultura, moravurile, obiceiurile si cutumele joaca si el un rol important in definirea anumitor categorii de delicte, cum sunt de pilda, cele care antenteaza contra bunurilor moravuri sau normelor de convetuire sociala. G. Summer: “moravurile pot duce la lucruri corecte sau incorecte”, se verifica partial in cazul delictelor de prostitutie, promiscuitate sexuala, homosexualitate, incest, sinucidere, etc. Intr-o serie de societati contemporane, prostitutia este considerata daca nu ilegala, cel putin semi-ilegala, iar alte societati accepta, fie oficial sau cvasi-oficial, tacit, prostitutia, adoptand chiar masuri speciale de control medical si social pentru asemenea cazuri.

Delictul de homosexualitate masculina este sanctionat penal in unele legislatii, repudiat moral in altele si chiar legalizat de unele sisteme normative. Homosexualitatea feminina este, de cele mai multe ori, doar dezaprobata moral. Homosexualitatea este, uneori adimisa tacit, in cadrul unor profesii (actor, dansator, pictor), in timp ce in altele (direct de public, manager, profesor) este repudiata si dezaprobata, atragand, dincolo de sanctiuni penale si morale, interdictia profesiei respective.

Cei care sustin incriminarea si sanctionarea a acestor fapte (considerate imorale in multe societati), considera ca argumente mai importante urmatoarele:

pedepsele au doar un rol preventiv asupra unui mare numar de indivizi;

b) sanctiunile permit autoritatilor sa tina sub supraveghere si control acei indivizi care, din cauza comportamentului sexual deviant, ar putea fi atrasi in activitati antisociale;

c) “etichetarea” si dezaprobarea morala si penala a acestor delicventi (arestarea si condamnarea lor pe termen scurt).

Numerosi sociologi si criminologi sustin ca criteriul normativului penal de definire si evaluare a ansamblului de delicte si crime trebuie completat cu cel de natura sociologica, morala, culturala si psihologica.

Definirea si evaluarea delicventei impune dupa unii autori circumscrierea acesteia numai la ansamblul actelor si faptelor savarsite in mod real si concret intr-o anumita societate, fara considerarea si includerea acestor acte si fapte care, desi sunt incriminate de normele penale, fie ca nu au fost reclamate si inregistrate, nu au fost descoperite. Multe delicte sunt necunoscute sau clandestine, altele nu sunt niciodata descoperite,unii delicventi nu sunt indentificati si judecati (asa numitele “crime perfecte” sau crime cu “autori necunoscuti”). Unele delicte nu sunt semnalate organelor penale din motive de teama (razbunarea faptasului) sau jena (viol sau coruptie sociala), fie datorita procedurii (de multe ori anevoioasa si indelungata) de judecare a proceselor penale. O parte a delictelor sesizate politiei nu sunt inregistrate oficial, altele sunt considerate minore (furtul unor obiecte sau bani sub o anumita limita, din buzunare, furturi auto, biciclete, de pasari). Exista delicte comise de functionari sau de persoane oficiale care, fie nu sunt descoperite, fie ca nu sunt inregistrate si judecate. Ele constau din delicte de frauda, coruptie comerciala si financiara, contrafacere de marci si patente. In lucrarea “Criminalitatea gulerelor albe”, É. Sutherland. demonstra existenta unui volum mare de ilegalitate in anumite afaceri comerciale si bancare din societatea americana. Dupa parerea lui, costul economic al delapidarilor, fraudei consumatorului, contrafacerii produselor, afacerilor politice necinstite comise de inalti functionari, depaseste cu mult costul economic al delictelor obisnuite. Asemenea delicte nu produc suferinte si privatiuni asupra victimelor, ele sunt “delicte reale”. Tot in sfera delictelor greu depistabile, se incadreaza si afacerile din tripouri, jocuri de ruleta, pariuri false, transmiterea sau “vanzarea de ponturi” privind incheierea de contracte comerciale, divulgarea secretului unor afaceri, vanzari-cumparari fictive de actiuni le bursa, furtul pe calculator”, “spalarea banilor”, etc. (recentul caz publicat in ziarele de sport din Romania cu privire la implicarea jucatorului Marius Mitu de la PSV Eindhoven, care alaturi de alti coechipieri a participat la trucarea unor meciuri, implicati fiind in aceasta “afacere” de mafia chineza a pariurilor sportive).

Fenomenul delicvent include dimensiuni si aspecte diferite in functie de savarsirea, descoperirea, inregistrarea si judecarea delictelor si crimelor:

a) delicventa (criminalitatea) reala, “cifra neagra” a criminalitatii, totalitatea actelor si faptelor antisociale cu caracter penal savarsite in realitate. Criminalitatea reala reprezinta adevarata dimensiune a ilicitului penal; estimarea ei este aproape imposibila, datorita impedimentelor de natura tehnico-criminalistice, operationale si statistice.

b) delicventa (criminalitatea) descoperita, care include numai acea parte a actelor antisociale savarsite in realitate si care au fost indentificate si instrumentate de catre organele specializate de control social. Cifra delicventei descoperite este inferioara celei reale; nu toate delictele comise sunt depistate si nu toti delicventii sunt indentificati; de asemenea, unele delicte nu sunt reclamate, altele nu sunt inregistrate, in timp ce altele sunt solutionate necontencios, printr-un proces de negociere intre delicvent si victima.

c) delicventa (criminalitatea) judecata, parte din delicventa descoperita si inregistrata de organele de politie care este judecata si sanctionata de instantele penale. Vollumul ei este mult diminuat, nu toate delictele descoperite ajung sa fie judecate, altele sunt gratiate sau administrate, unii delicventi nu mai sunt judecati fie datorita prescrierii delictului, sustragerii de la judecata sau decesului intervenit pe parcursul sau dupa terminarea judecatii. Dezincrimineaza unele delicte care au fost savarsite in mod reau sau inlatura raspunderea penala pe motive de minoritate, iresponsabilitate, depistarea victimei.

Din punct de vedere sociologic, delicventa reala reprezinta adevarata dimensiune a fenomenului de criminalitate.

Sociologia delicventei (sau a criminalitatii) studiaza ansamblul manifestarilor si actelor de delicventa savarsita in realitate. Dreptul penal se ocupa in special de aspectele delicventei judecate (legale). Sociologia delicventei studiaza criminalitatea ca fenomen social, prin evidentierea si explicarea factorilor generali si particulari, obiectivi si subiectivi, sociali si individuali care genereaza acte si fapte antisociale.

Politici penale de aparare sociala si de prevenire a delicventei

Majoritatea sistemelor de sanctionare si prevenire a criminalitatii urmaresc, prioritar, controlul asupra crimei, protectia si apararea sociala a indivizilor, grupurilor si institutiilor sociale,prin organizarea unor activitati specifice si utilizarea unor mijloace menite sa asigura atat represiunea, constrangerea penala cat si prevenirea si diminuarea surselor potentiale de criminalitate. In acest sens se adopta o suita de masuri de profilaxie sociala, culturala si educativa. Astfel se realizeaza:

a) preventia primara sau generala, prin antrenarea institutiilor cu rol de socializare, control social in directia indentificarii si prevenirii surselor de criminalitate, inadaptare si marginalitate;

b) preventia secundara sau speciala, interventie “post factum” spre combaterea si sanctionarea persoanelor cu comportamente antisociale;

c) preventia situationala, cuprinde masuri concrete de informare a publicului despre pericolul delicventei, indivizii devenind astfel observatori si “autori” in politica penala;

Notiunea de prevenire implica cel putin trei dimensiuni:

a) include legislatia penala privind sanctionarea si recluziunea indivizilor care au incalcat legea penala;

b) include institutiile si instantele publice specializate ale societatii (organe de politie, procuratura, organe de justitie, stabilimente de munca si reeducare, institutii medicale sau de ocrotire, penitenciare etc;

c) ideile, opiniile si reactia opiniei publice fata de diferitele manifestari antisociale, “imaginea” publicului fata de fenomenul criminalitatii.

Conceptul de politica penala defineste, fie ansamblul de preocedee si mijloace de represiune utilizate pentru combaterea criminalitatii si “descurajarea” indivizilor delicventi, fie modalitatile si formele de asigurare a apararii si protectei sociale de acte delicvente si antisociale.

Exista trei forme de prevenire, combatere si tratament a fenomenului de criminalitate:

a) cele adoptate si aplicate inainte de producerea actului antisocial care reprezinta adevaratele si realele forme de interventie care pot evita producerea unor prejudicii sociale;

b) cele adoptate in timpul producerii actului delicvent, constau in aplicarea unor masuri de siguranta si aparare sociala (interventie);

c) cele adoptate dupa producerea actului delicvent, urmaresc sanctionarea resocializarea si recuperarea individului delicvent (postventie).

Preventia si interventia impotriva formelor si manifestarilor de criminalitate reprezinta atributul organelor de urmariel penala si de justitie, obligate sa aplice lege penala. In cadrul activitatilor multiple de prevenire a delictelor si crimelor, in orice stat exista organe de politie si procuratura cu atributii principale: descoperirea, inregistrarea si instrumentarea cazurilor de incalcare a legii penale. Justitia solutioneaza aceste cazutri prin tragerea la raspundere si sanctionarea penala a persoanelor vinovate.

Interventia “post factum” (postventia), urmareste atat sanctionarea individului delicvent prin trimiterea si internarea lui intr-o institutie de profil (penitenciar, centru de reeducare) cat si resocializarea si reintegrarea postpenala in societate dupa executarea pedepsei. Regimul de sanctionare si pedepsire a delicventilor difera sensibil de la o tara la alta, incep cu internarea acestora in stabilimente deschise, semi-deschise sau inchise si pana la recluziunea in institutii speciale de siguranta si de maxima securitate. Exista regimuri speciale de tratament pentru bolnavi psihici, detinuti psihopati, pentru narcomani si alcoolici cat si pentru recidivisti periculosi. Diferentierea detinutilor in penitenciare se face dupa criterii: sexul, varsta, natura si gravitatea delictului, apropierea de domiciliu, legaturile familiare sau sociale, nevoile speciale de tratament.

Potrivit regulilor penitenciarelor europene adoptate de Consiliul Europei in domeniul penitenciar, resocializarea si tratamentul delicventilor trebuie subordonate unor finalitati precise sa asigure mentinerea starii de sanatate, deminitatii si respectului detinutilor prin asigurarea unor conditii de viata compatibile cu deminitatea umana si cu standardele acceptate in cadrul comunitatii. Scopurile detentiei trebuei sa reduca traumatizarea psihica a persoanei condamnate, privind aparitia unor perturbari emotionale-idei obsesive-infantilism-idei de sinucidere-comportamente violente si agresive. Un principiu fundamental al actiunilor de resocializare reprezinta normalizarea prin apropierea a conditiilor vietii din penintenciar de cele ale lumii exterioare. Ca regula generala, normalizarea preuspune ca detinutul isi pastreaza si isi exercita marea majoritate a drepturilor civile-dreptul al vot-dreptul de asociere libera-dreptul de libera constinta religioasa-dreptul de propietate-dreptul de a avea familie-chiar o viata familiara (conjugala), cu exceptia dreptului de libera miscare in afara institutiei penitenciare. Normalizarea presupune realizarea a doua deziderate:

a) deschiderea-prin internarea in stabilimente deschise asigura detinutilor conditii de viata, munca si sanatate aproape sau chiar identice cu cele din afar locurilor de munca. In asemenea stabilimente, detinutii au conditii de viata confortabile, au freptul la corespondenta nelimitata,primesc vizite saptamanale, au contacte permanente cu familia, vizioneaza programe TV si radio. Singurele resctrictii sunt cele referitoare la libera deplasare in afara acestor stabilemente. Normalizarea si “deschiderea” urmaresc ca detinutul sa-si poate exercita o parte a rolurilor pe care le-a avut inainte de comiterea delictului (parinte, sot, lucrator, cetatean. Etc.).

b) responsabilizarea-a intari sistemul raspunderii personale, implicandul intr-o serie de activitati zilnice in cadrul locului de detentie.

Faptul că este mult mai eficient să previi decât să tratezi este o aserțiune de domeniul evidenței. Chiar dacă nivelul delincvenței juvenile în țara noastră este încă departe de a-l egala pe cel din alte țări, tendințele de intensificare manifeste în ultimul timp impun o mai intensă și coerentă activitate preventivă. Prevenirea delincvenței juvenile este o activitate complexă, ce nu se poate realiza prin activități sporadice, de tip campanie, și sectoriale, declanșate de o anumită instituție într-un anumit interval de timp. Pentru a avea eficacitate, prevenția delincvenței juvenile trebuie să fie parte componentă a politicii sociale, care să implice într-o acțiune coerentă, susținută și pe termen lung, diferite instituții, începând cu cele educative, familia, școala, comunitatea, continuând cu cele de asistență socială și cu cele sancționatoare, ca poliția și justiția. O astfel de activitate cere coroborarea autorităților publice cu comunitatea și organismele non-guvernamentale, într-un efort conjugat, coerent și realist.

În funcție de instituțiile care participă la realizarea prevenirii, unii autori (Rădulescu; Banciu, 1996) disting între:

prevenția primară, prin antrenarea instituțiilor cu rol de socializare și control social în acțiunile de identificare și combatere a surselor potențiale de criminalitate;

prevenția secundară, îndreptată spre combaterea și neutralizarea delincvenților, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii și sancționarea delincvenților;

prevenția situațională sau contextuală, prin atragerea comunității și publicului în acțiunea de prevenire și neutralizare a delictelor și delincvenților, utilizându-se în acest scop o serie de măsuri ce vizează informarea publicului și a indivizilor din arii și zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte, existența unor factori de risc în anumite zone etc.

În raport cu momentul desfășurării acțiunilor preventive, putem distinge între:

măsuri adoptate înainte de producerea delictului (singurele măsuri care pot fi numite la propriu prevenție);

măsuri adoptate în timpul producerii delictului, întreprinse de organismele de poliție, procuratură, justiție (pe care le putem numi măsuri de intervenție);

măsuri aplicate după comiterea delictului (măsuri sancționatorii și corective).

Desigur că toate aceste acțiuni, inclusiv sancțiunea și încarcerarea au și un rol preventiv, dar adevărata prevenție este cea realizată în scopul de a preîntâmpina producerea delictului (ante delictum).

Majoritatea criminologilor contemporani relevă necesitatea planificării acțiunilor de prevenire a delincvenței juvenile, plecând de la premisa că o astfel de întreprindere nu poate avea succes dacă se desfășoară haotic și conjunctural. O planificare a unei astfel de activități presupune formularea rațională, concretă și realistă a obiectivelor, de pe poziții multidisciplinare, care să implice efortul conjugat al diverselor structuri și specialiști, cuprinzând criminologi, psihologi, sociologi, asistenți sociali, juriști, reprezentanți ai administrației, ai comunităților locale etc.

Punctul de plecare al unei astfel de planificări trebuie să fie cunoașterea situațiilor de fapt, în baza cercetărilor de teren, în relație cu nevoile și resursele comunității. Componentele programelor trebuie adaptate specificului național și local, fără a copia modele străine, cu ignorarea condițiilor particulare. Acest fapt nu trebuie însă să ne facă să ignorăm experiența altor țări care au o bogată tradiție în acest domeniu.

În absența unor programe coerente pe plan național, vom sintetiza în cele ce urmează experiența în domeniu a SUA, prezentată de Florentina Grecu și Sorin M. Rădulescu în Delincvența juvenilă în societatea contemporană. Studiu comparativ între Statele Unite și România (2003).

Printre componentele programelor de prevenire a delincvenței juvenile, autorii citați enumeră:

a) Programe bazate pe mobilizarea eforturilor comunității, în care sunt incluse:

– Programe clinice de orientare și ghidare a minorilor care ridică probleme speciale. În categoria acestora sunt intră:

– terapia și consilierea individuală, atât în cadrul instituțional, cât și în cadrul familiei, școlii și al aplicării programelor de probațiune de către specialiști anume instruiți, psihologi, psihiatri, asistenți sociali, ofițeri de probațiune;

– terapia de grup, care pornește de la principiile schițate de Moreno, utilizând ca metode principale psihodrama și sociodrama;

– comunitatea terapeutică, ca formă complementară a terapiei de grup, formată din delincvenți și foști delincvenți.

– Programe zonale de prevenire a delincvenței juvenile ce au ca model „Proiectul Zonei Chicago”, inițiat de C. Shaw, care viza mobilizarea comunității pentru rezolvarea propriilor probleme sociale, economice, educaționale, sanitare, morale.

– Asociații formate din tineri și adulți ca modalitate de prevenire. Relevant pentru această categoriei este proiectul inițiat de Lewis Yablonsky în 1953, denumit „Asocierea între tineri și adulți”, prin care se urmărea realizarea unei interacțiuni naturale și constructive între tinerii delincvenți, aparținând unor bande sau grupuri stradale, proveniți din familii în care tatăl era absent sau oferea modele negative, cu adulți responsabili; un rol important era acordat acțiunilor sportive, luând ființă ligi și cluburi sportive, cu acțiuni și reguli, programe și orare de antrenament și competiții, minimalizând influența nocivă exercitată de bande asupra tinerilor; alături de activități sportive se acorda importanță dezvoltării activităților recreative, prin mobilizarea voluntarilor adulți, utilizarea facilităților comunității și obținerea sprijinului moral și financiar din partea comunității locale.

b) Programe de intervenție în sprijinul familiilor care au copii aflați în situație de risc. Plecând de la premisa că factorii principali asociați cu riscul conduitelor delincvente sunt sărăcia, familia monoparentală și abuzul parental, au fost implementate programe ce vizează asistența pentru reducerea dificultăților financiare, terapii familiale pentru ameliorarea comunicării, reducerea absenteismului și a eșecului școlar prin intervenții cu caracter specific în școală.

În anul 1993 a fost inițiat de către Ministerul de Interne în colaborare cu Ministerul Educației Programul Național de Prevenire a Delincvenței Juvenile, iar în anul 2000 a fost creată Autoritatea Națională pentru Protecția Drepturilor Copiilor; ca efect imediat a fost lansat programul național de protecție a copilului denumit „Integrarea socială a copiilor străzii”.

De remarcat în acest context și activitatea unor organisme non-guvernamentale, cum ar fi organizația „Salvați Copiii”, care a desfășurat un amplu proiect de recuperare socială a copiilor străzii, prin plasarea lor în familii de adopție, în centre de plasament și în alte instituții de ocrotire, sprijinind reintegrarea lor socială și profesională. În prezent se desfășoară un amplu program de dezinstituționalizare a copiilor, cu fonduri nerambursabile sub monitorizarea Uniunii Europene.

Toate aceste măsuri „de prevenire”, după cum lesne se poate sesiza, au în vedere mai ales ameliorarea unor efecte și nu operează în domeniul cauzalității. Pentru a opera la acest nivel, acțiunile ar trebui să vizeze mai ales familia și școala. Cum familia este, totuși, o zonă a intereselor private, unde autoritatea nu poate interveni decât prin măsuri de protecție, de remediu sau substituționale în cazul încălcărilor de drepturi, școala este o instituție publică, unde autoritățile și comunitatea sunt obligate să intervină.

Dată fiind legătura dintre devianța școlară și delincvența juvenilă, începând cu anii ̀80 școala a devenit nodul central al activităților de prevenție, intervenția juridică trecând în plan secundar față de intervenția educativă. Premisa de la care se pleacă este aceea că dacă se acționează în sensul însănătoșirii morale a mediului educativ, se poate preveni nu doar comiterea delictului în prezent, ci și criminalitatea viitoare (Neamțu, 2003). Este mult mai preferabilă, atât pentru societate, cât și pentru individ, investiția în educație în comparației cu investiția în constrângere și corecție. Așa se face că astăzi, politicile de prevenție implică un parteneriat care reunește poliția, serviciile administrative, serviciile sociale, dispozitivele de ajutor (guvernamentale și neguvernamentale), asociațiile comunității în jurul unui pivot central, care este școala. În activitatea acesteia, un rol important îl are psihologul și consilierul școlar.

In prezent, in multe tari, principalele orientari in materie de tratament si recuperare sociala a delicventilor au evidentiat importanta contextului social si cultural.

Concluzii

Analizate din perspectivă istorică, raporturile sociologiei cu știința dreptului departe de a fi simple succesiuni cronologice au cunoscut o întrepătrundere continuă, în cadrul unor schimburi și împrumuturi teoretico-conceptuale și metodologice și a unor interferențe și interacțiuni a domeniilor lor de cercetare.

Sociologia analizează ansamblul, totalitatea relațiilor sociale, a acțiunilor și raporturilor dintre indivizi și dintre indivizi și grupuri, precum și ansamblul faptelor, fenomenelor si proceselor sociale.Dar tot asupra relațiilor și raporturilor sociale, a faptelor și a fenomenelor sociale acționează și dreptul care prin ansamblul său de norme și reguli realizează reglementarea și ordonarea acestora pe baze normative.

Dreptul ca disciplină normativă, examinează și explică numai acele fapte,relații și acțiuni sociale care produc efecte juridice și pe baza cărora iau naștere drepturile și obligațiile indivizilor.Sociologia pornește de la analiza acțiunilor sociale ale indivizilor, încercand să descifreze și să explice semnificațiile acestor relații, în timp ce dreptul deși își începe analiza tot cu acțiunile indivizilor studiază “persoanele acțiunilor respective, subiectele de drept”.

Dacă sociologia analizează acțiunile, relațiile și structurile vieții sociale, încerecand să stabilească anumite regularități, tendințe și legități sociale, știința dreptului traduce intr-un limbaj tehnic – normativ aceste relații și structurile vieții sociale sub forma unor legi juridice.Aceasta înseamnă că în fond atat știința dreptului cat și sociologia au o vocație egală de a aborda și explica orice fenomen sau relație socială cu o anumită încarcătură juridică, utilizand o serie de concepte, metode și tehnici de investigație apaținand ambelor discipline.

Diversitatea normelor sociale dermină existența unei multitudini de ordini sociale, precum și existența unor forme variate de reglementare a conduitei umane.

Bibliografie

Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol II, Ed. Nemira,ed. a doua revazuta si adaugita, Bucuresti, 1996

Dan Banciu, sociologie juridică, editura Lumina Lex, București,2007

Baciu P. Dan, Radulescu S. Voicu M., Introducere în sociologia deviatiei, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1985

Belu Constantin, sociologie juridică, Ed. Vertical,Craiova, 1994

Ciuca Valerius M., Lectii de sociologia dreptului, Ed. Polirom, Iasi, 1998

Gary Kyng s.a., Fundamentele cercetarii sociale, Ed. Polirom, Iasi. 2000.

Herseni Traian, Ce este sociologia? Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1981.

Luminosu Doru Silviu, Popa Vasile, Sociologie juridica, Ed. Helicom, Timis, 1995

Madeleine Grawitz, De l’utilisation en droit de notions sociologique, în L’anee Sociologique, 1966

Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului, Editura Actami, Bucuresti, 1996

Raymond Boudon, Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București,1997

Ungureanu Ion, Paradigme ale cunoasterii societatii, Humanitas, Bucuresti, 1990.

Vladuț I., Introducere în sociologia juridică,Ed Lumina Lex, București,2000

Voicu Victor, Sociologie juridica, (Note de curs), Galati, 1999.